Georg lukacsGyörgy (Georg) Lukács (13 aprilie 1885, Budapesta - 4 iunie 1971, Budapesta), filozof, istoric literar şi estetician marxist ungur. 

Format la şcoala filozofiei clasice germane, Lukács a depăşit treptat influenţele kantianismului şi hegelianismului, eliberîndu-se critic de ele în evoluţia sa spre marxism. 

Autor a numeroase studii de istorie şi teorie literară, consacrate îndeosebi realismului din sec. 19, al unei istorii şi ample critici a întregii filozofii iraţionaliste moderne (Detronarea raţiunii, 1951), Lukács s-a impus mai cu seamă ca estetician.

În estetica sa, Lukács subliniază vocaţia umanistă a artei. Arta este o reflectare, însă, spre deosebire de ştiinţă, o reflectare antropomorfizantă şi antropocentrică. Prin aceasta, ea poate deveni „conştiinţa de sine a genului uman“, procesul creaţiei artistice presupunînd ridicarea subiectivităţii la nivelul conştiinţei de sine generic-umane. Estetica lui Lukács este considerată astăzi ca depăşind teoria propriu-zisă a artei, ea dovedindu-se o adevărată fenomenologie a spiritului din perspectivă materialist-istorică. 

 

Analizele consacrate vieţii cotidiene a omului şi formelor de gîndire generate de ea, cercetarea solului originar pe care s-au înălţat treptat arta şi ştiinţa, ca obiectivări superioare ale spiritului, consecvenţa utilizării principiului metodologic al unităţii dintre geneză şi structură, dintre funcţia social-istorică a formelor conştiinţei şi organizarea lor l-au condus pe Lukács la construirea unei vaste ontologii sociale materialist-istorice în centrul căreia se află analiza categoriei fundamentale a muncii.

 

Alte lucrări:

Istoria dezvoltării dramei moderne (1907)Sufletul şi formele (1911)Teoria romanului (1920, trad. rom. 1978)

György Lukács

Istoria şi conştiinţă de clasă (1923)Goethe şi timpul său (1946)Tînărul Hegel (1948)Existenţialism sau marxism? (1949)Romanul istoric (1955, trad. rom. 1977)Estetica (2 vol., 1963, trad. rom. 1972-1974)Ontologia existenţei sociale (postum, 1972 -1974, trad. rom. parţial 1975). 

Criticul marxist Georg Lukácz susține chiar înrudirea lui cu drama istorică. Ipoteza pare perfect plauzibilă.

Georg Lukacs, estetician si critic literar, preocupat de specificul romanului istoric, observa ca “Genialitatea ca romancier istoric a lui Walter Scott, nemaiatinsa vreodata, se vadeste in aceea ca el traseaza in asa fel insusirile individuale ale personalitatilor istorice conducatoare, incat acestea inmanuncheaza laturile pozitive si negative ale unei epoci”.

Morfologia basmului”, V.I. Propp

În „Morfologia basmului”, V.I. Propp pune insistent în lumină stereotipia basmului rusesc în special şi a celui universal în general. Astfel, descoperă că acţiunile personajelor sunt aproximativ aceleaşi şi derulate în aceeaşi ordine. El va numi aceste acţiuni funcţii: „Funcţiile personajelor constituie elemente fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Ele sunt părţile componente fundamentale ale basmului.”

Numărul acestor funcţii este, în concepţia lui Propp, limitat, mai exact 31.1. Absenţa – „Unul din membrii familiei pleacă de acasă”. Este vorba de o plecare temporară, la război, la pescuit, la lucru.

Moartea părinţilor poate constituie o formă întărită de absenţă.2. interdicţia – „O interdicţie este specificată eroului”; o cameră, a douăsprezecea uşă etc;3. încălcarea – „interdicţia este încălcată”. De obicei, răufăcătorul îndeamnă la încălcare.4. iscodirea – „răufăcătorul încearcă să iscodească cum stau lucrurile”; unde a ascuns un obiect, cum confecţionează ceva, Poate

exista şi o formă inversă de iscodire atunci când victima interoghează răufăcătorul etc.5. divulgarea – „răufăcătorul obţine informaţii asupra victimei sale”;6. vicleşugul – „răufăcătorul încearcă să–şi înşele victima pentru a pune stăpânire pe ea sau pe averea ei”; 7. complicitatea – „victima se lasă înşelată ajutându–şi astfel, fără să vrea, duşmanul; Eroul acceptă, se lasă convins de

răufăcător. O observaţie ar fi că interdicţiile sunt întotdeauna încălcate, iar propunerile înşelătoare, dimpotrivă sunt întotdeauna acceptate şi îndeplinite.

8. a. prejudicierea – „răufăcătorul face un rău sau aduce o pagubă unuia din membrii familiei”; Această funcţie este extrem de importantă deoarece ea reprezintă factorul motor propriu-zis al basmului. Absenţa, încălcarea interdicţiei, divulgarea, reuşita înşelăciunii pregătesc această funcţie, o fac posibilă sau îi uşurează pur şi simplu concretizarea. Din această cauză, primele şapte funcţii pot fi considerate ca o parte pregătitoare a basmului, în timp ce prejudicierea lansează intriga propriu-zisă, este punctul ei de înnodare.

Răufăcătorul răpeşte pe cineva;Răufăcătorul fură sau ia cu de-a sila unealta năzdrăvană;Răufăcătorul fură sau distruge recolta;Răufăcătorul fură lumina zilei;

Răufăcătorul săvârşeşte un rapt în altă formă;Răufăcătorul vatămă trupeşte;Răufăcătorul determină obruscă dispariţie;Răufăcătorul cere să-i fie dată victima sau o ademeneşte;Răufăcătorul izgoneşte pe cineva;Răufăcătorul porunceşte ca cineva să fie aruncat în mare;Răufăcătorul vrăjeşte o făptură sau un lucru;Răufăcătorul săvârşeste o substituiere;Răufăcătorul dă poruncă să fie ucis cineva;Răufăcătorul săvârşeste un omor;Răufăcătorul închide în temniţă, ţine cu sila;Răufăcătorul ameninţă cu un act de canibalism;Răufăcătorul porneşte la război.

b. lipsa – „unuia din membrii familiei îi lipseşte ceva, doreşte să aibă un lucru oarecare”.9. mijlocirea – „Nenorocirea sau lipsa sunt comunicate, eroului i se adresează o rugăminte sau o poruncă, el este trimis undeva

sau este lăsat să plece”:Această funcţie introduce eroul în basm. Eroii basmului sunt de două feluri:a. căutătorii (eroul caută fata răpită; caută ceva furat etc.)b. eroul victimă (eroul este răpit sau izgonit de acasă)Momentul mijlocirii există în ambele situaţii. Importanţa acestui moment constă în aceea că el determină plecarea – sau trimiterea de acasă.

Strigare publică într-ajutor, după care eroul este trimis să ajute pe cel în nevoie.Eroul este trimis direct să săvârşească o anume faptă;Eroul este lăsat să plece acasă;Nenorocirea este comunicată;Eroul izgonit este dus de acasă;Eroul condamnat la moarte este lăsat în taine să scape.

10. contraacţiunea incipientă – căutătorul acceptă sau se hotărăşte să întreprindă contraacţiunea → acest moment este specific doar pentru basmele în care eroul este un căutător.

11. plecarea – eroul pleacă de acasă. Această plecare este diferită de absenţa temporară.Plecarea căutătorului are drept scop tocmai căutarea victimei, în timp ce plecare eroului-victimă constituie începutul acelui drum fără căutări, de-a lungul căruia eroul va trece prin felurite aventuri.

12. prima funcţie a donatorului – „Eroul este pus la încercare, iscodit, atacat etc, pregătindu –se astfel înarmarea lui cu unealta năzdrăvană sau cu ajutorul năzdrăvan”;

donatorul îl încearcă pe erou;donatorul îl salută şi îl iscodeşte pe erou;un muribund sau un mort cere să i se facă un serviciucaptivul cere să fie eliberat;eroul este rugat să cruţe pe cineva;eroul este rugat să arbitreze într-o ceartă;alte rugăminţi;o făptură vrăjmaşă încearcă să-l ducă la pieire pe erou;făptura vrăjmaşă intră în luptă cu eroul;se arată eroului unealta năzdrăvană, i de propune un schimb pentru obţinerea ei.

13. Reacţia eroului – eroul reacţionează la acţiunea viitorului donator. În majoritatea cazurilor reacţia poate fi pozitivă sau negativă.

Eroul face faţă (nu face faţă) încercării;Eroul răspunde (nu răspunde) la salut;Eroul aduce la împlinire (nu aduce la împlinire) rugămintea mortului;Eroul dă drumul captivului;Eroul cruţă pe cel care îi cere să-l lase cu viaţă;Eroul face împărţeala şi îi împacă pe cei care se certau;Eroul face un serviciu oarecare;Eroul scapă din cursa ce i se intinde atacând pe vrăjmaş cu mijloacele pe care acesta vroia să le folosească împotriva lui;Eroul învinge sau nu învinge făptura vrăjmaşă;Eroul acceptă schimbul, dar foloseşte de îndată puterea năzdrăvană a obiectului primit împotriva celui care i-l dăduse.

14. Înzestrarea, obţinerea uneltei năzdravane – unealta năzdrăvană intră în posesia eroului; Uneltele năzdrăvane pot fi:Animale (calul, vulturul etc);Obiecte din care apar ajutoare năzdrăvane;Obiecte care au o însuşire miraculoasă;Calităţi dăruite direct, cum ar fi forţa, capacitatea de a se transforma în animale;Formele de transmitere a uneltei sunt:

Unealta este transmisă direct; Unealta este indicată;

Unealta este produsă;Unealta este vândută şi cumpărată;Eroul obţine din întâmplare unealta năzdrăvană;Unealta năzdrăvană apare brusc cu de la sine putere;Unealta năzdrăvană este băută sau mâncată;Unealta năzdrvană este furată;Diferite personaje se pun ele însele la dispoziţia eroului.

15. deplasarea spaţială, călăuzirea – „Eroul este adus – în zbor, călare, pe jos – la locul unde se află obiectul căutării lui”; De regulă, obiectul căutării se află într-o altă împărăţie, pe un alt tărâm. Această împărăţie este fie foarte departe pe orizontală, fie foarte sus ori foarte afund pe verticală. Mijloacele de comunicaţie pot fi aceleaşi în toate cazurile, dar marile înălţimi şi marile adâncimi dispun de forme specifice.

Eroul zboară prin aer;Eroul se deplasează pe pământ sau pe apă;Eroul este condus;Eroului i se arată drumul;Eroul se foloseşte de mijloace imobile de comunicaţie;Eroul urmăreşte o dâră de sânge.

16. lupta – eroul şi răufăcătorul intră în luptă directă;17. marcarea, însemnarea – eroul este însemnat. I se face un semn pe corp sau i se dă un obiect;18. victoria – răufăcătorul este învins;19. remedierea – nenorocirea sau lipsa iniţială este remediată;20. întoarcerea – eroul se întoarce;21. urmărirea, goana – eroul este urmărit, iar urmăritorul se transformă în animale, fenomene ale naturii etc.;22. salvarea – eroul scapă de urmărire; el presară obstacole, se transformă la rândul lui, evită ispitele;23. sosirea incognito – eroul soseşte acasă sau în altă ţară, fără să fie recunoscut;24. pretenţii neîntemeiate – falsul erou formulează pretenţiile sale neîntemeiate;25. încercarea grea – eroul are de făcut faţă unei grele încercări: mîncat / băut peste măsură, foc, ghicit, ascuns;26. soluţia – încercarea este trecută cu succes;27. recunoaşterea – eroul este recunoscut;28. demascarea – răufăcătorul sau falsul erou este recunoscut;29. transfigurarea – eroul capătă o nouă înfăţişare;30. pedeapsa – răufăcătorul este pedepsit;31. căsătoria – eroul se căsătoreşte şi se înscăunează împărat.

Propp atrage atenţia asupra faptului că nu sunt obligatorii într –un basm toate funcţiile şi că ele se pot manifesta şi în perechi, cum ar fi: interdicţie – încălcare, luptă – victorie, urmărire – salvare.

M. Bahtin probleme de literatura si estetica

Elemente, specii, frînturî de genuri, din literatura antică şi din cultura „neoficială" a evului mediu, sînt reexaminate de M. Bahtin în studiile următoare : Formele tim-Pului şi ale cronotopului în roman, Din preistoria discursului romanesc, Eposul şi romanul. M. Bahtin, care considera ca romanul nu reflecta o descompunere a eposului, ci se opune acestuia in perspectiva demistificarii realitatii traite. Bahtin porneste de la literatura antica satirica, parasatirica si de la diverse parabole.

Din evul mediu tarziu si pana in timpurile moderne s-au pus bazele genului romanesc cu radacinile din folclor;romanul s-a format in procesul destructiei distantei epice;la baza luis e afla experienta personala si fictiune a creatoare libera;romanul nu poseda niciun fel de canoane si se distinge prin suplete, un gen in permanenta cautare, care se autoexploateaza permanent sis e autorevizuieste; este constituit in zona contactului nemijlocit cu realitatea in devenire;prezentul este continuarea nedesavarsita atrecutului si un inceput nou si eroic; romanul e definit de complexitate, exigente umane, luciditate si criticism.

Gérard Genette – FIGURIÎn afară de lingvistică și antropologie, structuralismul s-a manifestat mai ales în critica literară, în special prin contribuțiile lui Roland Barthes, Gérard Genette și Michael Riffaterre.Gérard Genette (n. 1930) este un teoretician literar francez. Este considerat unul dintre principalii reprezentanți ai analize structurale și ai teoriei formelor literare.Gérard Genette (n. 1930) pune accentul pe aspectul temporal al creației literare, cum ar fi noțiunea "prezentului" într-o narațiune. În Palimpsestes (1982), Genette definește "intertextualitatea" ca un ansamblu de relații existente între citări, referințe și interpretări, mai mult sau mai puțin explicite, care se stabilesc între textele literare.Genette, apartine unei generaţii care datorează mult afirmării spectaculare a ştiinţelor limbii şi ale literaturii, structuralismului, descoperirii formaliştilor ruşi, progreselor poeticii în general. prin anul 1956 face cunostinta cu Bachelard, cu critica tematică de expresie franceză – Poulet, Richard, Starobinski, Jean Rousset – şi cu Barthes , constituind primul „şoc metodologic”, sub influenţa căruia va scrie primele studii di primul vol. din FIGURI.

Vorbind despre raportul dintre structuralism şi critica literară,G afirma că critica tematică se izbeşte adesea de dificultatea de a distinge „partea ce revine cu adevărat singularităţii ireductibile a unei individualităţi creatoare, de ceea ce aparţine în mod mai general gustului, sensibilităţii, ideologiei unei epoci sau, şi mai pe larg, convenţiilor şi tradiţiilor permanente ale unui gen sau forme literare.”  la urma urmei, scopul cel mai interesant al tuturor acestor tipuri de studiu este un fel de istorie generală a formelor şi a temelor literaturii universale. 

Structuralismului i se reproșează faptul de a se fi îndepărtat de regulile elementare ale cercetării științifice, transformând ipotezele inițiale (generalizarea modelului lingvistic al lui Ferdinand de Saussure la totalitatea aspectelor sociale, universalitatea analizei structurale) în dogme, pe care cercetările structuraliste ulterioare nu le-a mai pus în discuție. 

Escarpit – literar si socialRobert Escarpit (n. 24 aprilie 1918 - d. 19 noiembrie 2000) a fost un critic literar, sociolog, jurnalist și profesor universitarfrancez. Critica sa literară a abordat în special domeniul sociologiei literare.

In Literar si social vorbeste despre sociologia publicului literar,creatie consum si productie intelectuala; Sociologia literaturii se caracterizează prin studiul faptului literar dominat de triada scriitor - carte – cititor, părţi aflate în raporturi deinterdependenţă. Altfel zis, sociologia literaturii studiază pe autor în toate ipostazele lui, studiază opera în funcţia ei socială şi cititorul ca factor ţintă al acţiunii scriitoriceşti. Această triadă mai poate fi formulată şi ca raportul dintre autor – operă – public, formulă în care gradul de abstractizare este mai mare, lărgind poziţiile şi sensurile.Meritul lui Robert Escarpit este acela de a fi dat o definiţie clară sociologiei literaturii şi de a-i sistematiza orizontul de lucru. Înaintaşulrecunoscut al lui Robert Escarpit este Guy Michaud, care, într-o Introducere la o ştiinţă a literaturii, din 19504, a deschis drumul acţiuniicelui care a botezat disciplina. În esenţă, sociologia literaturii studiază raporturile dintre literatură şi societate, conform unei tripartiţii tematice stabilite de Robert Escarpit;insa raporturile literaturii cu societatea sau ale societăţii cu literatura au format obiectul unor preocupări şi cercetări cu mult anterioare botezului şi definiţiei din 1958 pe care le datorăm lui Robert Escarpit.De citit: Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

Julia Kristeva si Tel Quel

Tel Quel apărea în primavara anului 1960, la Paris. Fondată de Phillipe Sollers. Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva, Philippe Sollers, Jean-Joseph.Pentru tel-quel-işti textul reprezintă o "practică semnificantă", noţiune introdusă de Julia Kristeva. Ea preconizează "deschiderea textului, caracterul său mobil, plural, în permanentă schimbare. Preocupările acestora vizează în principal producerea textului, formalizarea procesului de structurare a acestuia

Grupul şi revista s-a construit ulterior într-o şcoală a semioticii şi structuralismului, care îşi axa analizele pe o noţiune nouăcea care îşi ia drept unitate de bază - Textul. Dar nu în accepţia lui tradiţională, ci, aşa cum afirma Roland Barthes: “Ţesătura; dar, dacă până acum am privit mereu pânza aceasta ca pe un produs, ca pe un val gata făcut, în spatele căruia se află, mai mult sau mai puţin ascuns, sensul (adevărul), de-acum înainte vom accentua – în privinţa texturii -, idea generative a unui text care face, se lucrează într-o neîncetată intretesere; cufundat în acest ţesut – înaceastă textură – subiectul se destrăma, precum un păianjen care s-ar descompune el însuşi în secreţiile constructive ale propriei pânze. Dacă ne-ar plăcea neologismele, am putea defini teoria textului ca o hypologie’’

În vremuri poststructuraliste, textualismul in '50-'60, era o metodă de producere a textului din el însuşi, dinpropria lui mecanică generatoare. Abstractizat, izolat de real, "nonfigurativ", acest tip de literatură a împins la extrem premizele modernităţii, practic epuizându-le.Autoarea introduce de asemenea noţiunea de ideologem pentru a desemna “funcţia comună care leagă o structură concretă (să spunem romanul) de alte structuri (discursul ştiinţei, de pildă), într-un spaţiu intertextual”, completând că ideologemul este ”acea funcţie intertextuală care poate fi citită, “materializată” la diferite nivele ale structurii fiecărui text şi care se întinde de-a lungul traiectului său, conferindu-i coordonate istorice şi sociale.”Semnul, ca ideologem : evoca un ansamblu de imagini si idei asociate-este combinatoriu(deci relativ)-contine un principiu al transformariiDacă textul este “ţesătură”, “textură”, aşa cum arată latinescul “textus”, “intertextere” înseamnă a “întreţese”, a amesteca în procesul ţeserii sau al urzirii. Termenul ca atare a fost folosit mai întâi de Julia Kristeva, la sfârşitul anilor ’60, pentru a explica teoriile lui

Mihail Bahtin. În articole precum Le mot, le dialogue et le roman (1966) sau Problemele structurării textului (1980), autoarea argumentează că toate sistemele semnificante sunt astfel articulate încât să transforme sisteme semnificante anterioare. O operă sau un text nu va mai fi produsul unui singur autor, ci produsul relaţiei sale cu alte texte, cu multitudinea de coduri şi convenţii estetice sau paraestetice, cu structurile şi constrângerile limbajului însuşi. Astfel, “… orice text este construit dintr-un mozaic de citate; orice text este absorbţia şi transformarea altor texte.” Textul este “o permutare de texte, o inter-textualitate:în spaţiul unui text mai multe enunţuri luate din alte texte se încrucişează şi se neutralizează” (1980, p. 252) Sunt aserţiuni care ar putea părea prea radicale, sau exagerate, contrariind presupoziţiile noastre că există şi texte “pure”, sau de “grad zero”. Dar poziţia Juliei Kristeva concordă cu aceea a altor “tel-quelişti” (e. g. Barthes, Sollers) şi a viitorilor deconstrucţionişti, ca Derrida conform cărora nu există origine a textului şi nici un singur subiect creator omogen şi unitar.

Ce este literatura?Scoala formala rusa - Şklovski

Scoala formala rusa s-a format în iarna anilor 1914- 1915la Moscova,si la începutul anului 1919 s- a format la Petrograd Societatea pentru studiul limbajului poetic cunoscută ca OPOIAZ(Societatea pentru studiul limbajului poetic) care a intrat în strânsă colaborare cu cercul de la Moscova. Din acest cerc au făcut parte următori membrii: Roman Jakobson, P. Bogatîriov, O. Brik, B. Tomaşevski, I. Tînianov, poetul V. Maiakovski, iar la Petrograd, Şklovski si altii. Aceştia au susţinut ideea că esenta literaturii trebuie căutată în natura sa lingvistică. Ei au pornit, de asemenea, de la premisa că orice text literar are o structură stratificată şi au studiat aspecte care ţin de fonetica operei literare, de lexicul şi sintaxa acesteia, adică de gramatica literaturii. Abia în al doilea rând au avut în vedere temele, motivele, personajele, ideile.Pentru formalisti opera literara are propriile legi , structuri si un limbaj propriu diferit de limbajul comun. Literatura, literaritatea, artisticul în general rezidă în forme şi procedee. Victor Sklovski explică : “Metoda formalistă nu neagă ideologia sau conţinutul artei, ci consideră că aşa-numitul conţinut este unul din aspectele formei”.Pentru Sklovski, Brik şi Tînianov, forma este o “deformare” intenţionată atât a vorbirii cât şi a percepţiei obişnuite. Forma este prin definiţie insolită, pentru că opera literară este prin definiţie o modalitate de insolitare a realităţii.

Viktor Borisovici Slovski - “Orice gen literar trece în epoca de decădere a lui de la centru spre periferie şi în locul lui apar, din curtea din dos, mărunte ca fenomene noi ce tind spre centru”. Spectaculoasă e ideea că procedeele sunt supuse unui proces de uzură, de “canonizare”, ceea ce determină la un moment dat ieşirea lor din centrul atenţiei şi marginalizarea lor. Formele majore sunt înlocuite de formele minore, iar istoria literaturii devine în felul acesta o istorie a schimbării formelor literare.

Romanul scriituriiROLAND BARTHES Mitologii

Mitul semiotic este definit de Roland Barthes în lucrarea "Mitologii", o colectie a eseurilor sale apărute timp între 1954 și 1956 aproape exclusiv în revista "Lettres nouvelles". În eseurile sale Barthes realizează comentarii semiotice asupra unor discursuri contemporane, al căror obiect capată caracter mitic prin medierea mass-mediei, a publicității sau a oricărei alte forme de comunicare modernă.

Definiția generală pe care Barthes o dă mitului semiotic modern este: "vorbire, limbaj, discurs, mesaj". Definiția lui Barthes este susținută de etimologia cuvântului, care provine din grecescul mythos și latinescul mithus, traduse cu sensul denotativ de: discurs, cuvânt, poveste, mit.Prin Barthes are loc o mutație fundamentală, important în definirea mitului nemaifiind conținutul, ci modul în care se vorbește despre un obiect. Are loc astfel o mutație dinspre fond spre forma discursivă, ca parte a obsesiei postmoderne pentru forma lucrurilor, discursul: „mitul este un mod de semnificare, o formă”, „mitul nu se definește prin obiectul mesajului său, ci prin felul în care-l spune”Din acest punct de vedere, mitologia, știința care se ocupă cu studiul miturilor, „face parte din semiologie ca știință formală și, în același timp, din ideologie ca știință istorică: ea studiază idei-în-formă.”Din punct de vedere semiotic, mitul este un sistem de semnificare care urmează modelul triadic al lingvisticii lui Ferdinand de Saussure: semnificant, semnificat, semn, ai cărui termeni corespondenți în lucrarea lui Barthes sunt: formă, concept și semnificație, ultimul corespunzând mitului, care se încarcă de sens într-un anumit context spațial, temporal, istoric, cultural, politic, social etc.SEMNIFICATIE= MIT Semnificația în mit, ia naștere din asocierea termenilor de concept (semnificat) și formă

(semnificant). Semnificația ca rezultat al procesului de semioză, este însuși mitul potrivit lui Barthes.

SEMNIFICANT= FORMA - Semnificantul (forma) mitului barthian este orice obiect care devine "prada vorbirii mitice’’

SEMNIFICAT=CONCEPTUL Pentru Barthes conceptul nu este nicidecum abstract, el este "plin de o situație". Conceptul lui Barthes este astfel

unul istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate.

Acest discurs care se naste are în mod obligatoriu ca punct de pornire un lucru corespunzător formei, care, pus în relație cu un anumit cadru

istoric va da naștere mitului. Barthes subliniază importanța contextului istoric în raport cu natura lucrului în sine, pentru apariția mitului: „Veche sau

nu, mitologia nu poate avea decât o bază istorică, deoarece mitul este o vorbire aleasă de istorie: el nu apare din «natura» lucrurilor.”[8] Se poate

deduce că orice lucru deține potențialitate mitică și poate ajunge la statutul de mit atunci când devine obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificație și

astfel ia forma discursului.

Michel Foucault În filosofie

Michel Foucault (1926-1984) a cărui operă, catalogată drept postmodernistă sau poststructuralistă, a avut puternice ecouri în filosofia

și istoria științei, psihanaliză, sociologie. Este poate singurul care a făcut din mișcarea structuralistă un instrument de

investigație filosofică a științelor umane. admitand existența unei "structuri" în orice fenomen uman, psihologic, social etc., cu o

realitate,prin organizarea logică pe care o presupune structura.

Capitolul II:Cele 4 similitudiniSignaturileLimitele lumiiScriitura lucrurilorFiinta limbajuluiCapitolul III – A reprezenta Don QuijoteOrdineaReprezentarea semnuluiReprezentarea dublataImaginatia asemenariiMathesis si taxonomiaPsihanaliza, etnologieMichel Foucault, un alt “pontif” al poststructuralismului, teoretiza funcţia-autor (Ce este un autor?, 1997), argumentând că noi, cititorii, proiectăm o personalitate asupra scriitorului unui text dat şi a vocii care ne vorbeşte.Opiniile lui Foucault şi Barthes converg spre reprezentarea poststructuralistă conform căreia nu textul este produsul autorului ci autorul este produsul textului.

Aşa cum textul e un artefact, un produs artizanal, o “muncă” şi nu emanaţia naturală a unei psihii umane, identitatea e un construct, e contingentă şi relaţională, e performată, e o succesiune de roluri, de măşti şi proiecţii sociale. Există totuşi o coerenţă şi o continuitate a persoanei şi imaginaţia individuală e mai mult decât o textură de locuri comune şi coduri moştenite.