Scânteia As - scanteia.npcr.ro · mai multe gaze şi petrol, energie electrică şi cereale. Dej a respins cu fermitate teoria „cazanului comun” şi internaţionalizarea forţelor

ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 18, Aprilie - Mai 2012

© C O P Y R I G H T A S . S C Â N T E I A - W W W . S C A N T E I A . N P C R . R O

CUPRINS

1. DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ ………………… 3

2. FMI - adevăratul conducător al României ……………… 6

3. Nu pedepsiţi copiii pentru că părinţii sunt săraci ……… 7

4. Chipuri, principia, diversiuni ……………………………. 8

5. Capitalismul se va autodistruge – Marx ………………… 9

6. Cum a fost subminată economia după 1989 …………….. 10

7. Tineretul român mai şi gândeşte pentru Romania ............ 12

8. Sa nu ucizi! ………………………………………………… 13

9. Hai sa nu mascam capitalismul intr-o fata mai umana

numita socialism …………………………………………….

14

10. Ce-am avut si ce-a mai ramas …………………………… 15

11. Olga Bancic - 100 de ani de la naştere şi 68 de la moarte 17

12. Un orfan cere putina atentie de la semeni………………. 17

13. PARADOXURILE POSTCOMUNISMULUI………….. 18

14. Două date importante din istoria ţărilor prietene din

America Latină………………………………………………..

19

15. Mesaj către forțele politice prietene cu ocazia Primei

Conferințe Naționale a Partidului Comunist din Cuba……..

19

16. ADEVĂRURILE CUBEI………………………………… 20

ASOCIAȚIA

MILITANȚILOR

PENTRU PACE,

EGALITATE ȘI

PROGRES

SOCIAL”SCÂNTEIA”

Scânteia As Nr. 18, Aprilie -

Mai 2012

© copyright As. Scânteia

www.scanteia.npcr.ro

Scânteia As –Nr. 18, Aprilie – Mai 2012 ASOCIAȚIA MILITANȚILOR PENTRU PACE, EGALITATE ȘI

PROGRES SOCIAL”SCÂNTEIA”

| © copyright As. Scânteia - www.scanteia.npcr.ro 3

1. DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ

Ghe. Apostol

Încă de la începutul conflictului sovieto-chinez,

conducerea colectivă a partidului, în frunte cu Dej, a

avut o poziţie diferită de aceea a partidelor din ţările

de răsărit ale Europei şi Partidul comunist din

U.R.S.S.

Dej a militat pentru un dialog responsabil între

conducerile partidelor comuniste din U.R.S.S. şi a

Chinei populare, pentru încetarea polemicii în

interesul general al socialismului, al unităţii şi

solidarităţii tuturor partidelor comuniste şi

muncitoreşti din toate ţările.

Delegaţia de partid compusă din: I. Gh. Maurer, Emil

Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu a purtat discuţii în

acest sens la nivelul conducerii superioare a partidelor

comuniste din China şi U.R.S.S. Prin scris şi prin viu

grai nu a încetat să se manifeste punctul nostru de

vedere (al P.M.R.) până la stingerea din viaţă a lui Dej

şi chiar şi după aceea, fiind una din atitudinile noastre,

cele mai originale şi profunde, în politica mondială.

Activitatea României în cadrul C.A.E.R. avea la bază

principiul dreptului la dezvoltare independentă a

economiilor țărilor frățești componente și ca atare era

motivul principal al divergenţelor lui Dej cu

conducătorii acestor țări, în special URSS.

Independenţa economiei era pentru el baza oricărei

idei pentru independenţă statală.

După terminarea celui de-al II-lea război mondial şi

după o colaborare remarcabilă între puterile

victorioase la sfârşitul acestui război, a devenit

dominantă tendinţa de divizare a lumii şi mai ales a

Europei.

Pe plan politic existau două sisteme politice de bază,

cel socialist şi cel capitalist. Din punct de vedere

militar a apărut N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia,

iar din punct de vedere economic au luat fiinţă

organizaţii economice închise: în Occident- actuala

UE şi în Est, C.A.E.R.

Divizarea economică a fost influenţată, stimulată de

caracterul antagonist al orientărilor ideologice şi

politice, interesele hegemonice ale celor două mari

puteri, în principal, U.R.S.S. şi S.U.A.

Ţările occidentale au acţionat viguros pentru a

împiedica dezvoltarea liberă a relaţiilor comerciale

economice şi financiare cu ţările din Răsăritul Europei

care nu au acceptat planul Marshall. Această stare, de

fapt, a fost avantajoasă Uniunii Sovietice, susţinând

tendinţele sale hegemoniste care se considera ”fratele

cel mare” al ţărilor socialiste.

C.A.E.R.-ul (Consiliul de Asistenţă Economică

Reciprocă) a luat fiinţă în anul 1949 la consfătuirea

reprezentanţilor guvernelor Bulgariei, Cehoslovaciei,

Poloniei, României, Ungariei şi U.R.S.S-ului.

Discuțiile și negocierile pentru definitivarea

principiilor de organizare şi funcţionare a C.A.E.R.-

ului, s-a desfăşurat de la sfârşitul anilor 1950 până la

începutul anilor 1960.

Gheorghiu-Dej a condus nemijlocit şi cu cea mai mare

răspundere participarea ţării noastre la elaborarea

principiilor şi normelor de funcţionare ale C.A.E.R.-

ului. Ele au fost atent analizate de mai multe ori în

Biroul Politic şi în câteva plenare ale Comitetului

Central al partidului. Dezbaterea acestora în organele

conducătoare ale partidului nostru reprezenta tactica

aleasă de către Dej pentru a putea contracara pe

sovietici, care militau pentru soluţionarea problemelor

de către lideri. Hruşciov susţine că numai primii

secretari ai partidelor din ţările membre ale C.A.E.R.-

ului puteau să aibă puteri depline, să poată hotărî.

Două concepţii organizatorice, contrar opuse, privind

C.A.E.R.-ul, s-au ciocnit între ele la Consfătuirea din

anul 1962.

Concepţia lui Hruşciov, care consta în faptul că primii

secretari hotărăsc în calitatea lor de participanţi la

conducerea C.A.E.R.-ului. Aceasta înseamnă că prim-

secretarii se constituiau într-un organ supranaţional al

C.A.E.R.-ului.

Concepţia lui Dej consta în aceea că primii-secretari

sunt reprezentanţi ai Comitetelor Centrale ale

partidelor – organisme naţionale şi îndeplineau

hotărârile acestora.

Consfătuirea din 1962 a aprobat principiile

fundamentale ale diviziuni internaţionale socialiste a

muncii. Acest document a fost acceptabil pentru partea

română, în el se statuau punctele de vedere susţinute

de români. Consfătuirea nu a luat în considerare

propunerile sovietice care voiau să transforme

C.A.E.R.-ul într-o organizaţie suprastatală,

supranaţională. Plenara C.C. a P.M.R. din ianuarie

1963 şi-a dat acordul asupra documentului consfătuirii

din anul 1962. În comunicatul plenarei se accentuau




principiile: respectării independenţei şi suveranităţii

naţionale, egalităţii depline în drepturi, întrajutorării

frăţeşti şi avantajului reciproc.

Nu după multă vreme a avut loc o plenară a C.C. al

P.C.U.S. care adopta o hotărâre specială despre

C.A.E.R., referindu-se în mod deosebit la crearea unui

nou organ unic de planificare.

Procedeul adoptării de către un partener a unor idei

contrare hotărârii adoptate în comun a produs mare

supărare în cadrul conducerii partidului nostru, care a

afirmat clar că hotărârile unui partid nu pot fi valabile

decât pentru el. Pentru noi sunt valabile numai

hotărârile noastre.

În decursul timpului, Hruşciov a mai lansat şi alte idei

precum „cazanul comun” în care trebuia să intre cât

mai multe gaze şi petrol, energie electrică şi cereale.

Dej a respins cu fermitate teoria „cazanului comun” şi

internaţionalizarea forţelor de producţie.

Propunerile integraţioniste ale sovieticilor aveau în

vedere un sistem de relaţii şi forme organizatorice care

scoteau activitatea economică şi dreptul de decizie de

sub autoritatea naţională a statelor. Aceste propuneri

integraţioniste nu se refereau numai la activităţile

economice, ele cuprindeau şi activităţile culturale, de

învăţământ, ştiinţa, presa, radioul şi televiziunea. Se

prevedea un C.A.E.R. editorial, o editură unică pentru

manualele şcolare, o agenţie unică de presă,

întreprindere unică interstatală pentru televiziune, o

agenţie comună de producere a filmelor, un organism

comun în domeniul ştiinţei, ale cărei hotărâri erau

obligatorii pentru toate academiile de ştiinţă din ţările

membre ale C.A.E.R.-ului. Astăzi se pare că UE

transpun în practică ceeace sovieticii nu au putut

impune atunci, ce ironie!

Conducerea colectivă în frunte cu Dej a combătut şi a

respins şi aceste încercări, de a scoate întreaga

activitate editorială, de cultură, ştiinţă etc. de sub

autoritatea şi conducerea naţională.

Este un mare merit a lui Alexandru Bârlădeanu,

reprezentantul nostru permanent la C.A.E.R. şi a

specialiştilor care l-au însoţit, pentru dârzenia avută în

apărarea poziţiei politice principale a partidului şi

statului român.

Teza lui Hruşciov a internaţionalizării forţelor de

producţie căuta să impună ideea că resursele materiale

nu aparţineau ţărilor membre ale C.A.E.R.-ului, ci

sistemului mondial al socialismului. Un exemplu:

liberul acces la resursele energetice ale Hidrocentralei

Porţile de Fier. În acest sens a adresat Hruşciov

scrisori similare lui Dej şi Tito prin care se cerea ca

energia electrică a acestei hidrocentrale să fie livrată

C.A.E.R.-ului la preţuri ieftine foarte convenabile

pentru U.R.S.S. şi altor ţări limitrofe cu Dunărea. Dej

şi Tito au respins delicat această cerere, menţionând că

preţurile pentru livrarea energiei electrice de la Porţile

de Fier, ţărilor riverane Dunării se va efectua numai la

preţurile mondiale stabilite pentru acest produs. După

cum se ştie, piatra de temelie pentru construirea

acestei Hidrocentrale a fost plasată la Porţile de Fier

de către Dej şi Tito pe baza unei înţelegeri între

guvernul român şi guvernul iugoslav. La construirea

Hidrocentralei Porţile de Fier s-a folosit experienţa

construirii hidrocentralelor de la Bicaz şi Argeş.

Construirea ei a reprezentat o extraordinară realizare

tehnică, un model de colaborare internaţională pe bază

de egalitate şi avantaj reciproc între România şi

Iugoslavia.

Mă alătur fără rezerve aprecierilor juste ale lui Paul

Niculescu Mizil la sfârşitul celor nouă articole

publicate sub titlul „Bătălia pentru C.A.E.R.”, într-

adevăr, lupta conducerii partidului şi statului nostru

pentru principii corecte în funcţionarea C.A.E.R.-ului

nu a fost zadarnică. Românii au repurtat o mare şi

importantă victorie. C.A.E.R. nu a putut deveni un

instrument de subordonare, de dominaţie a ţărilor

socialiste de către U.R.S.S. şi acesta este meritul

românilor. Bătălia a fost dură. Argumentele au învins

forţa. Raţiunea creatoare a prelevat asupra dogmelor.

Gheorghiu-Dej a fost mai puternic decât Hruşciov.

Bătălia românilor în cadrul C.A.E.R. nu poate fi

ştearsă din istoria României. Ea este un izvor de

învăţăminte utile şi pentru perioada de tranziţie pe care

o trăieşte astăzi, în necazuri şi nevoi, poporul român.

Experienţa căpătată în marea bătălie pentru C.A.E.R. a

fost formulată, atotcuprinzător, în principiile relaţiilor

României cu toate ţările socialiste, cu toate ţările

lumii, în Declaraţia din aprilie 1964, pentru apărarea

independenţei şi suveranităţii naţionale a statului

român.

Atitudinea lui Dej faţă de Tratatul de la Varşovia a

fost identică cu cea faţă de C.A.E.R.

După cum se cunoaşte, Tratatul de la Varşovia a luat

fiinţă după înfiinţarea Pactului Atlanticului de

Nord(N.A.T.O), ca instrument de apărare a Uniunii

Sovietice şi a celorlalte state socialiste de pericolul

unei agresiuni a acesteia.

Şi în acest tratat, ca şi în C.A.E.R., Uniunea Sovietică

a acţionat pentru subordonarea armatelor naţionale ale

ţărilor membre, comandamentului suprem al Tratatului




de la Varşovia. Acest deziderat nu a avut sorţi de

izbândă datorită poziţiei categorice a lui Dej care

susţinea că Armata Română este subordonată

nemijlocit statului român.

Dej, ca reprezentant al României în Consiliul politic al

acestui tratat, s-a opus participării armatei noastre la

manevrele militare ale ţărilor participante la tratat şi

nu a admis armatelor celorlalte ţări, inclusiv Armatelor

Sovietice, la manevrele Armatei Române pe teritoriul

național.

Dej a fost ferm împotriva propunerii sovietice ca

Mongolia să fie admisă în Tratatul de la Varşovia.

Acest fapt, susţinea Dej, ar fi o ofensă la adresa

Republicii Populare Chineze. China nu constituie o

ameninţare a statelor socialiste şi a U.R.S.S.-ului şi ca

atare Mongolia nu are nici un rost în acest tratat.

Datorită poziţiei noastre consecvente Mongolia nu a

fost admisă în Tratatul de la Varşovia.

Deci, datorită poziţiei lui Dej, care exprima punctul de

vedere al conducerii partidului şi guvernului român,

Tratatul de la Varşovia nu a putut să se transforme

într-un organism militar unic, căruia să-i fie

subordonate toate armatele naţionale ale ţărilor

membre ale acestui tratat.

În anul 1964, chiar în primele luni ale acestuia, ne

pomenim cu poziţia bulgară, care prin intermediul

unui economist al acestei ţări, pe nume E.B. Valev,

prezintă o hartă de integrare economică a statelor

europene vecine cu U.R.S.S. S-a publicat şi harta

acestei integrări: România, Bulgaria şi Ungaria

trebuiau să devină în principal ţări agrare, iar

Cehoslovacia, R.D. Germană şi Polonia reprezentau

partea industriuală. Ţările agrare, se preconiza, să

asigure cu produse agro-alimentare, populaţia din

ţările industriale, inclusiv furajele necesare animalelor.

Ţările agrare îşi puteau asigura produsele industriale

necesare economiei lor şi din ţările amintite mai sus.

De fapt ideile lui E.B. Valev erau impuse de guvernul

sovietic. Bulgaria susţinea integrarea dorită de

Hruşciov. Bulgaria va recunoaşte cândva că a rămas o

republică independentă în timpul lui Hruşciov, datorită

în principal poziţiei ferme a României. Şi celelalte ţări

membre ale C.A.E.R.-ului (nu cu voce tare) erau de

acord cu poziţia principială, justă a partidului şi

guvernului român şi au profitat de aceasta.

Harta economică zonală a economistului bulgar a

impus convocarea urgentă de către Dej a unei şedinţe

speciale a Biroului Politic. Dej a propus şi Biroul

Politic a aprobat constituirea unui colectiv în frunte cu

el, cu atribuţia principală de a elabora un document de

analiză a scopurilor celor ce se aflau în spatele lui

Valev. Acest document era menit să consfinţească

principiile de bază ale relaţiilor viitoare ale Partidului

Muncitoresc Român cu partidele din ţările socialiste,

precum şi relaţiile dintre statul român şi statele

socialiste. Independenţa şi suveranitatea naţională a

României trebuiau să parcurgă de la un capăt la altul,

ca un fir roşu acest document.

Trebuie să avem în vedere, că Gheorghiu-Dej a condus

partidul şi ţara într-o perioadă grea şi complexă, în

cadrul unor limite obiective, impuse de factori externi.

Meritul său incontestabil a fost promovarea în mod

consecvent a liniei politice naţionale.

La acest document s-a lucrat intens. El a fost dezbătut

în Biroul Politic şi, primind anumite îmbunătăţiri, a

fost prezentat spre discuţie şi adoptare, plenarei

extraordinare, ce a avut loc în aprilie 1964. Plenara a

adoptat în unanimitate documentele care au fost

discutate pe larg în toate organizaţiile de partid. Nici

în plenară, şi nici în partid, nu s-au manifestat voci

împotrivă.

Documentul, după ce şi-a primit adeziunea organelor

şi organizaţiilor de partid, a fost prelucrat în adunările

publice, cetăţeneşti şi în cadrul organizaţiilor de masă,

sindicate, de tineret, femei. Nu a rămas segment al

societăţii româneşti care să nu fi cunoscut şi să nu fi

acceptat cu încredere şi devotament conţinutul acestui

document. A fost ca şi un referendum, nesemnat

formal. El a fost acceptat ca un stindard de luptă al

poporului român pentru apărarea independenţei şi

suveranităţii României, în relaţiile sale cu toate ţările.

După 11 luni Dej a încetat din viaţă, în martie 1965.

Declaraţia din 1964, denumită Declaraţia

Independenţei şi Suveranităţii Naţionale, poate fi

socotită un testament a lui Gheorghiu-Dej, lăsat

partidului şi poporului român.

Declaraţia din aprilie 1964 a produs o schimbare

esenţială în linia generală a politicii interne şi externe

a partidului şi ţării, a fost o linie naţională, cu rădăcini

adânci în istoria mişcării socialiste din România.

Declaraţia din 1964 se concentrează asupra a două

probleme importante:

1. Relaţiile cu partidele comuniste şi

muncitoreşti;

2. Relaţiile dintre ţările socialiste.

În legătură cu prima problemă, documentul se opune

categoric unui centru de conducere şi relaţiilor de




subordonare. Se proclamă dreptul suveran al fiecărui

partid de a-şi elabora de sine stătător linia politică

generală, potrivit condiţiilor naţionale şi de a-şi alege

conducerea. El condamnă orice amestec în problemele

interne.

Se pronunţă pentru o solidaritate bazată pe

independenţă şi egalitate. Românii vedeau în partid, în

primul rând, un partid naţional.

În legătură cu a doua problemă, documentul respinge

concepţia unei economii mondiale socialiste,

guvernată de un plan unic, subliniază diversitatea de

condiţii şi etape de dezvoltare a ţărilor respective.

Economiile sunt ale unor state suverane şi

independente; evidenţiază dreptul suveran al fiecărui

stat de a-şi stabili formele de organizare şi dezvoltare,

modalitatea principală de colaborare a ţărilor socialiste

fiind coordonarea planurilor de dezvoltare a

economiilor naţionale, pe bază de interese şi avantaj

reciproc.

Această declaraţie nu şi-a propus în nici un fel să

renunţe la socialism sau să-l renege. Ea a deschis cale

liberă de a se curăţa de concepţii şi practici străine

socialismului, dându-i astfel mai multă vigoare.

Declaraţia ca şi evenimentele arătate mai sus sunt părţi

integrate ale liniei politice naţionale, sunt opera

conducerii lui Gheorghiu-Dej şi a echipei sale.

O istorie obiectivă îl va înscrie, fără îndoială, pe

Gheorghiu-Dej pe lista marilor conducători politici!

Bărbat de stat, curajos şi luminat.

2. FMI - adevăratul conducător al României

Petre Ignat

Mai faţă, mai pe dos, România se supune dictatului

FMI de mulţi ani, mai precis după aşazis-a „Revoluţie

din decembrie 1989”, când „emanaţii” guvernanţi,

conduşi de Ion Iliescu, au epuizat rapid fondurile

băneşti rămase de la „fostul regim”, regim prezentat de

aceştia, opiniei publice, în culorile cele mai negre

pentru a arăta ei mai albi.

Rămaşi fără proprii bani, câteva miliarde de dolari,

guvernanţii au avut nevoie de banii instituţiilor de

creditare internaţionale pentru a asigura finanţarea

economiei dar şi consumul populaţiei, pentru a

demonstra acesteia cât de bine o duce sub noul regim

şi cât de rău a dus-o până în decembrie 1989. Dar

băncile internaţionale nu s-au înghesuit să acorde

creditele solicitate de Statul român până nu se încheie

un acord cu FMI, instituţie financiar-politică aflată în

mâna marelui capital occidental, reprezentat, în

principal, de SUA.

Acordurile încheiate cu FMI prevedeau condiţii de

îndeplinit pentru ţara noastră care afectau însăşi

suveranitatea ei, condiţii pe care guvernanţii

postdecembrişti le-au acceptat cu o uşurinţă

condamnabilă , vecină cu trădarea. Principala condiţie

impusă de la început a fost „implementarea”

economiei de piaţă prin „privatizarea” tuturor uităţilor

economice de stat, privatizare ce nu înseamnă altceva

decât vâzare. Ori, orice vânzare, mai ales a unei

capacităţi de producţie strategică( zăcăminte naturale,

energie, transport, agricultură, finanţe etc) către

investitori(proprietari) străini înseamnă pierdere

echivalentă de suveranitate.

Şi aşa, din aproape în aproape, România a ajuns să fie

„guvernată” de o instituţie fără de care niciun guvern

nu-şi poate elabora programul de guvernare fără

consultarea(aprobarea) FMI prin reprezentantul său

aici, astăzi fiind vorba de Jeffrey Franks . Aşa s-a

întămplat şi cu noul guvern, recent instalat, condus de

Mihai Răzvan Ungureanu.

O reflectare convingătoare a acestei stări de fapt este

realizată de cunoscutul economist şi publicist Ilie

Şerbănescu într-un articol publicat în ziarul Jurnalul

Naţional din 21 februarie cu titlul: „Cu al nostru

Franks în frunte vom avea victorii multe!”

Iată textul acestui articol:

Dacă noul guvern păstrează programul FMI şi-l

menţine în funcţia de adevărat prim-ministru pe dl

Jeffrey Franks nu se poate, realist vorbind, să ne

aşteptăm la vreo schimbare pe fond în economia din

România şi în soarta acesteia în Europa.

Din punct de vedere economic, România a ajuns într-o

situaţie atât de nefericită încât n-ar putea-o scoate din

aceasta decât eventual un economist cu abilităţi de

concepţie, dar şi manageriale, care să imagineze o

combinaţie de corecţii fine, şi bineînţeles căruia să i

se dea mână liberă. Din păcate, dl Mihai Răzvan

Ungureanu nu este economist, este dependent politic

de nişte partide care nu prea înţeleg ceva profund din




punct de vedere economic şi, în plus, nici nu vrea,

oricât de tranşant doreşte să apară, să-l detroneze

realmente din fruntea guvernului pe dl Franks.

O reală schimbare trebuie să înceapă cu un un

diagnostic autentic al economiei. Dacă nu se

recunoaşte fără echivoc că România a ajuns, din

păcate, o anexă de tip bananier a Vestului Europei –

care este cauza ultimă a nefericirilor economice din

România –, orice măsură ar fi administrată nu ar duce

nicăieri, căci diagnozele greşite nu pot antrena decât

terapii greşite.

Există câteva delimitări preliminare obligatorii de

programele FMI şi de actualele abordări ale BNR.

1. Liberalizarea cerută a pieţelor de energie trebuie

exclusă în momentul de faţă. Şi nu în principal din

cauza faptului că, aşa cum au evidenţiat şi consultanţii

străini angajaţi să se exprime în problemă, veniturile

actuale ale consumatorilor români nu permit sau ar

permite eventual după 2020, ci pentru că nu există

condiţiile obiective pentru liberalizare. Pe piaţa

energiei electrice, se află un singur producător

(statul), iar energiile hidro şi termo, complementare în

acoperirea consumului, nu pot, din motive naturale şi

tehnologice, să fie niciodată în concuremţă! Pe piaţa

gazelor, există doar două surse de aprovizionare,

condiţii în care liberalizarea n-ar însemna decât

alinierea preţurilor interne la preţurile gazelor ruseşti

din import, stabilite la Moscova. Liberalizarea ar

urma deci să se concretizeze în încasarea rentei dife-

renţiale a exploatării gazelor interne de către

companiile străine din exploatare (OMV) şi distribuţie

(Gaz de France şi E.ON).

2. Oprirea imediată a privatizărilor. Se dovedeşte clar

că presiunile FMI şi Comisiei de la Bruxelles pentru

privatizarea a ceea ce a mai rămas în mâna statului

nu are drept obiectiv o eficientizare economică pentru

că nu este îndreptată spre acele companii de stat ne-

rentabile, ci scopul este preluarea de către capitalul

străin a acelor companii care sunt deja rentabile şi în

administrarea considerată proastă a statului. În plus,

multe din companiile în discuţie sunt din sectoare mo-

nopoliste, înstrăinarea lor având a transforma

monopoluri ale statului în monopoluri private, mult

mai dăunătoare economiei şi consumatorilor.

3. Fără a refuza cumva ţintele de deficit şi alte

obiective de disciplină financiară din programele

FMI, trebuie abandonată însă schema FMI-BNR prin

care povara ajustărilor a fost aruncată asupra celor

90% care erau responsabili doar în proporţie de 10%

de situaţie nesustenabilă creată, pentru a-i proteja pe

cei 10% care erau vinovaţi în proporţie de 90% de

situaţia respectivă ce a reclamat ajustările. Formula

susţinerii băncilor punând să plătească nevoiaşii

trebuie repudiată! Ca şi abordarea de a pune

ajustarea numai în cârca politicii fiscal-bugetare,

scoţând din ecuaţie ajustările pe seama politicilor

valutară (curs) şi monetară (preţuri), adică nefolosind

avantajele imense pe care le au în momentul de faţă

tocmai ţările neparticipante la euro. Menţinerea

artificială a cursului de schimb într-o economie

afectată de criză este în cazul României responsabilă

într-o măsură considerabilă de căderea economiei,

căci ţinerea închisă a acestei supape a obligat

economia la implozie. Aşa-zisa stabilitate de care

vorbeşte BNR – şi, prin mimetism, şi alţii care nu prea

înţeleg lucrurile – este de fapt o asfixie economică

extrem de contraproductivă şi fără de speranţă pentru

o schimbare reală a situaţiei.

Viitorul României se arată sumbru iar pentru a-l salva

este nevoie de un nou început! Sunt românii capabili

de aşa ceva?

DA! DA! DA!

3. Nu pedepsiţi copiii pentru că părinţii sunt săraci

P. I.

La cererea Ministerului Muncii, condus până de

curând de Suflina Barbu, 31 ianuarie era data limita

pentru ca toţi primarii să transmită Agenţiei Naţionale

pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, situaţia beneficiarilor

de ajutoare sociale-venit minim garantat, alocaţia de

susţinere a familiei şi indemnizaţia de creştere a

copilului care nu şi-au plătit impozitele locale.

Așa s-a ajuns în situația ca peste 73.000 de beneficiari

de ajutoare sociale să nu mai primească, din februarie,

alocaţia de susţinere a familiei, venitul minim garantat

sau indemnizaţia pentru creşterea copilului. Potrivit

datelor statistice indemnizaţia de creştere a copilului a

fost suspendată pentru 6,71 la sută dintre cei 177.577

de beneficiari, adică 11.921 de restanţieri.

Este necesar un curent de opinie care sa determine

actualul guvern sa repare eroarea precedentului si sa

acorde din nou indemnizaţia pentru creşterea copilului

tuturor familiilor chiar daca unele nu şi-au achitat




taxele locale. Prin măsura de sistare a plăţii

indemnizaţiei pentru creşterea copilului, copiii saraci

ajung să fie pedepsiti de două ori: o dată, ca urmare a

situaţiei financiare precare a părinţilor; a doua oară, ca

urmare a deciziei autorităţilor statului, exact acelea

obligate să le acorde sprijinul.

Iată că în România anului 2012, Statul capitalist,

condus azi de PDL si asociatii sai, pedepsește și

părinții și copiii. Părinții prin faptul că prin

incompetenta guvernelor postdecembriste, nu numai a

Guvernului Boc - aşa cum susţine aşa zis-a opoziţie,

cu nimic mai „brează”, nu s-au mai creat locuri de

muncă și copiii prin lipsirea de alocație.

4. Chipuri, principii, diversiuni?

O analiză primită pe reţeaua Facebook care merită

citit!

Nu se bănuia în 1989 că şi structurile militare si de

securitate ar avea interes să-l răstoarne pe

N.Ceauşescu. Şi iată cît de mult au ciştigat din

demontarea comunismului… Nu s-a bănuit în 1996 că

năpîrliţii pun la cale o nouă "schimbare", că dau

drumul la rotativă, ca să-şi rotunjească legitimitatea

internaţională. In 2000, ne-au condus spre apelul la

susţinerea lui Iliescu… ca să nu iasa Vadim. Nu am

putut para nici manevra din 2004, făcută în numele

"dreptăţii şi adevărului". De ce am rezista noilor

diversiuni?

Ascultîndu-l zile la rând pe Dan Diaconescu, care,

după ce a tocat mărunt subiectul jefuirii ţării, a trecut

la mărturisiri intime privind faţa abjectă a oamenilor

politici, te poate cuprinde mirarea. Ce s-o fi urmărind

prin această campanie de demascare? Un prim răspuns

este evident: captarea voturilor plebei nemulţumite

spre PPDD- ca să nu se ridice un partid anti-sistem

autentic, periculos. Dar nu e o explicaţie suficientă-

căci OTV merge prea departe, întărind convingerea

generală că toţi cei ajunşi la ciolan sînt bandiţi ipocriţi.

O fi venit momentul ca acest adevăr să fie spus pe

şleau, încăt să ne obişnuim cu situaţia inexorabilă,

resemnîndu-ne, adaptîndu-ne, încadrîndu-ne… Dar

parcă nici asta nu explică virulenţa campaniei anti-

chipuri, pe care o ştim orchestrată profesionist,

specific instrumentelor de diversiune.

Nu cumva se pregăteşte o nouă "schimbare majoră"? E

greu să impingi spre muncă supusă victimele unui jaf

de asemenea amploare, dacă acestea se văd conduse

tocmai de cei care le-au jefuit. Nu e mai eficace ca,

după ce o garnitură şi-a făcut treaba, tăind o halcă

grasă din averea ţării, sa inviţi păgubaşii să asculte de

lideri noi, imaculaţi… pentru un timp? Nepoţii

tradatorilor din Partidul comunist Romani, privatizaţi

intre timp, fii feseniştilor baronizaţi, au moştenit doar

averea si relaţiile din fostul regim, dar nu nu şi

eventualele pete. Au făcut studii pe aiurea, încît pot

vorbi cursiv despre modernizare, progres, civilizaţie,

integrare etc. A venit rîndul eşalonului Ungureanu. Şi

se vor pregăti noi generaţii, care să lovească şi să se

retragă la timp. La trecut însă nu se umblă, ar fi

retroactiv- au grijă juristii să ne oprească. Să nu

vorbim de controale, confiscări, anulări şi pedepsiri-

că se supără UE, se tulbură NATO, se întrerupe

progresul. Conduşi de prospături, să asigurăm

continuitatea Sistemului, Ticalosit cum i-a placut

presedintelui Basescu sa spuna cu ipocrizie.

Noi, poporul, rămînem cu contractele vicioase făcute

de cei înlocuiţi pentru că le-au semnat, cu plata

împrumuturilor operate în numele nostru şi în folosul

Lor, cu geografia economică si socială plămădită

revoltător…

E posibil să ni se pregăteasca un mare spectacol de

cosmetică politicianistă, poporul primind satisfacţia că

scapă de "fosta clasă politică", că vede alte chipuri

cocoţate la cîrmă. Cei "înlăturaţi" se vor retrage discret

in palatele acaparate, se vor ocupa de afaceri prospere,

sau vor vegeta în sinecuri administrative. Noua

promoţie de uzurpatori, scoasă în faţă pentru o altă

etapă de explotare, va fi cu atît mai bine primită de

turma buimăcită, cu cît circul răsturnarii celei vechi va

fi mai savuros. Cine va observa că tinerii lupi sînt

crescuţi din prada acaparată de cei pe care-i schimbă,

sau va inţelege rolul lor în conservarea şi creşterea

acesteia? Continuitatea nu poate percepută de minţi

destructurate.

Pînă cînd vor putea fi păstoriţi românii astfel? Vor

observa vreodată că schimbarea figurilor, garniturilor,

lozincilor- nu rezolvă nimic? Sau vor rămîne la

josCeauşescu, josIliescu, josBăsescu , josCutărescu-

prag de care mulţi nu mai par capabili să treacă?

Deşi pare funciară, incapacitatea "poporului" de a

percepe fiziologia sistemului politic, social, economic,

spiritual, este mai curînd rezultatul dezinformării si

ne-educării. De unde, vinovăţia capitală a

intelectualilor, care au dezertat de la postul de

explicatori civici, singura contribuţie care le-ar

justifica pretenţiile sociale.




Ca să işi ascundă laşitatea si incompentenţa în analiza

sistemelor (la noi, "intelectual", nu înseamnă specialist

în drept, economie, sociologie, management etc.- ci

poet, actor, eseist sau critic literar), "personalităţile

culturale" se exaltă mercenar, perorînd despre

schimbarea miraculoasă a mentalităţilor. Ca şi cum

injecţiile de moralitate, servite la ocazii, ar putea

contrabalansa cancerigenitatea regulilor nocive de joc.

Lăsaţi în ghearele complexităţii, televiziunii si vieţii

alienante, hipnotizaţi de rotirea cadrelor, românii nu

inţeleg, sau simt doar confuz, că ar trebui schimbat

metabolismul societăţii, nu doar saltimbancii de pe

scena teatrului politic . Visează revoluţii , dar nu-i

interesează dacă vreo grupare formulează şi

promoveză o platformă veridică de schimbare

structurală.

Absenţa unui proiect coerent de însănatoşire a

societăţii ar trebui să-i preocupe acut pe revoltaţi, dacă

nu ar fi menţinuţi premeditat la nivelul detestării sau

adulării actorilor.

Fascinaţi de chipuri, îmbătaţi cu principii, neatenţi

la structuri, românii călătoresc la capătul nopţii.

5. Capitalismul se va autodistruge - Marx

Karl Marx, intemeietorul socialismului stiintific, a

avut dreptate cu privire la autodistrugerea

capitalismului, a declarat Nouriel Roubini, laureat al

premiului Nobel pentru Economie, intr-un interviu,

acordat cu ceva timp in urma, pentru cotidianul Wall

Street Journal.

"Karl Marx a spus-o bine. La un moment dat,

capitalismul se poate autodistruge pentru ca nu poti

transfera venituri dinspre forta de munca spre capital

fara sa se inregistreze un exces de capacitate de

productie si lipsa unei cereri agregate. Asta se

intampla acum", a spus Roubini.

Economia nu-si poate reveni fara consum, insa acesta

a fost afectat in ultimii ani.

"In ultimii 2-3 ani a avut loc o mare redistribuire a

avutiei dinspre forta de munca spre capital, dinspre

salarii catre profituri. Inegalitatea veniturilor si

avutiei a crescut", a spus Roubini.

El a aratat ca economia nu se regleaza singura. "Am

crezut ca piețele functioneaza, dar nu este asa.

Fiecare firma vrea sa supravietuiasca, asa ca reduce

costurile cu forta de munca si mai mult. Costurile cu

forta de munca sunt venitul salarial si consumul

altuia. Din cauza asta este un proces autodistructiv",

afirma Roubini.

Economistul american spune ca SUA nu se afla inca in

aceasta situatie, insa pericolul este major. "Cel putin in

Germania s-au luat masuri pentru mentinerea

locurilor de munca. In SUA nu credem in asa ceva si

avem un somaj de 16%", a mai spus Roubini.

Cateva cuvinte despre Karl Marx filozof, economist

si publicist. S-a nascut la 5 mai 1818 la Trier si a murit

la 14 martie 1883 la Londra. Este fondator al

socialismului ştiinţific, al materialismul dialectic şi

istoric şi al economiei politice ştiinţifice.

La solicitarea Congresului al II-lea al Ligii

Comuniştilor, la care aderaseră în 1847, Marx

impreuna cu prietenul sau Friedrich Engels elaborează

programul acesteia, cunoscut sub numele de

Manifestul Partidului Comunist, apărut în februarie

1848. În acest prim document-program al partidului

revoluţionar al proletariatului internaţional, Marx şi

Engels expun concepţia comunistă despre lume,

materialismul consecvent, care cuprinde şi domeniul

vieţii sociale, dialectica, cea mai cuprinzătoare şi mai

profundă teorie a dezvoltării, şi fundamentează

concepţia despre rolul istoric al proletariatului.

În 1867 apare primul volum al operei fundamentale a

lui Marx, Capitalul, consacrată analizei procesului de

producţie al capitalului. In aceasta opera el

desavirseste teoria valorii bazată pe muncă si

elaborează teoria plusvalorii, piatra de temelie a

economiei politice marxiste.

Marx a îmbinat munca ştiinţifică cu o intensă

activitate revolutionară, militind consecvent pentru

unitatea miscarii muncitoresti internationale. A fost

creatorul teoriei şi tacticii revolutiei proletare.

Împreună cu Engels, a elaborat concepţia

revoluţionară despre lume - materialismul dialectic.

Extinzînd această nouă conceptie despre lume si

asupra vieţii sociale, Marx şi Engels au elaborat

materialismul istoric - stiinta legilor de dezvoltare a

societatii. Crearea materialismului dialectic si a

materialismului istoric a însemnat o adevărată

http://www.marxists.org/romana/dictionar/m/Manifestul_Partidului_Comunist.htm




revolutie în filozofie. Descoperind legile obiective ale

dezvoltării sociale, a creat economia politică

stiintifică. Pornind de la imposibilitatea de a se împăca

interesele de clasă ale proletariatului cu cele ale

burgheziei, a aratat rolul istoric al proletariatului de

creator al unei societati noi, fara exploatare umană.

Marx a creat teoria socialismului stiintific, în opoziţie

cu diferitele teorii ale socialismului utopic, care au

existat pină la el.

În Romania, primele traduceri din lucrările lui Marx

au aparut in 1883, iar printre cele dintîi lucrari editate

se numără: Manifestul Partidului Comunist (1892),

Cuvîntul despre problema liberului-schimb (1893),

Muncă salariată si capital (1911).

In conditiile crizei actuale este necesar ca lucrarile lui

Marx sa fie cunoscute de noile generatii de tineri

pentru a putea intelege mai bine realitatea lumii de azi

si originea acestei crize: capitalismul imperialist

promovat de tarile dezvoltate economic.

6. Cum a fost subminată economia după 1989

Ne-am propus să prezentăm în ziarul nostru

distrugerile provocate de politica trădătoare a celor

care au condus ţara noastră în epoca postdecembristă.

Nu ne propunem neapărat să publicăm materiale

proprii ci şi pe cele apărute în alte publicaţii dar care

prezintă în mod obiectiv realitatea. Începem prin a

prezenta un articol din ziarul Adevărul din 25 ianuarie

2012, autori, tinerii ziarişti Mihai Voinea,Cristian

Delcea şi Dan Străuţ cărora le mulţumim pe această

cale pentru stădanie.

Redacţia

Când statul a fost cumpărător, achiziţiile publice s-au

făcut la suprapreţ. În schimb, de câte ori a vândut câte

ceva, statul şi-a subevaluat activele, oferindu-le gratis

sau la preţuri derizorii. În primii ani de după

Revoluţie, în Codul Penal a rămas infracţiunea de

subminare a economiei naţionale, însă parametrii pe

baza cărora s-ar încadra o anumită faptă la această

categorie (după care se stabilea gravitatea pagubei) au

dispărut.

Economia României a avut parte de multe tentative de

subminare - de regulă, reuşite - şi nu e un demers

tocmai dificil să le treci în revistă pe cele care au

rămas în memoria colectivă. Reţeta de bază după care

au operat sabotorii economiei noastre naţionale este

următoarea: pe de-o parte, atunci când o unitate

(companie, instituţie, regie) de stat a avut ceva de

achiziţionat - de la agrafe de birou până la curent

electric, autoturisme sau construcţia de autostrăzi -,

cumpărarea s-a făcut la preţuri de multe ori mai mari

decât nivelul rezonabil al pieţei; de cealaltă parte, când

a vândut câte ceva - case, fabrici, terenuri agricole,

utilaje etc. -, privatizarea a fost realizată astfel încât

preţurile de vânzare să fie de multe ori mai mici decât

nivelul rezonabil al pieţei. Sau, cum arată şi analistul

economic Ilie Şerbănescu, „când statul e cumpărător,

factura se umflă.

Din industria dezvoltată la ordinele lui Ceauşescu s-

au înfruptat toţi cei care s-au perindat la putere după

1989

Când e vânzător, se mulţumeşte cu puţin". Iar când

vinzi ieftin şi cumperi scump, nu poţi ajunge decât la

sapă de lemn, aşa cum a ajuns şi economia noastră

după mai bine de 20 de ani de subminare continuă.

„Adevărul" vă prezintă un scurt istoric al acelor

acţiuni prin care economia a fost subminată, am putea

spune, sistematic în ultimii 22 de ani.

1 Atacul căpuşelor. Printre primele metode de

subminare a unităţilor de stat, cronologic vorbind, s-a

remarcat anexarea de SRL-uri pe lângă marile

combinate, prin care se făceau diverse achiziţii ieftine,

din piaţă, urmate de vânzări la preţuri mult umflate

către unitatea căpuşată. Într-o a doua etapă, producţia

finală a combinatului era cumpărată la preţ de

producător (adică foarte mic) şi vândută în piaţă la

costuri mult mai mari. În acest fel, combinatul de stat

pierdea şi avantajul unor achiziţii la preţul normal, dar

şi profitul rezultat din activitatea sa - totul se ducea

către SRL-ul anexat, care funcţiona în „parohia" sau

cel puţin cu ştiinţa persoanelor din conducere, numite

de regulă politic. Practic, niciun combinat de stat sau

http://www.marxists.org/romana/dictionar/c/Clasa_sociala.htm




companie naţională n-a scăpat de acest atac al

căpuşelor, iar prejudiciile astfel provocate au

dimensiuni ce se încadrează lejer la „subminarea

economiei naţionale". Sidex Galaţi (înaintea

privatizării), CFR sau Tractorul Braşov ar fi doar

câteva exemple celebre.

Considerată „un morman de fiare vechi“, industria

chiar a fost vândută ca fier vechi

2 Privatizările oneroase. „Statul este cel mai prost

manager" şi „industria este un morman de fiare vechi"

au fost tezele care au guvernat economia încă din

primii ani după 1990. Soluţia aproape că se impunea

de la sine: statul să-şi vândă (toate) activele, pentru a

scăpa de căpuşe şi pentru ca respectivele unităţi să

intre în circuitul normal al pieţei. Corect, dar modul în

care au fost realizate cele mai multe privatizări

plasează România pe harta absurdului: în unele cazuri,

vânzarea a fost făcută la preţuri cam de 10 ori mai

mici decât nivelul rezonabil, în alte cazuri

cumpărătorul nu avea nicio legătură cu afacerea

respectivă.

Cumpărătorul nu a făcut decât să taie la fier vechi

utilajele, apoi să (re)vândă separat terenul şi celelalte

bunuri din patrimoniul fostei unităţi de stat. O fabrică

de zahăr, suc sau bere, spre exemplu, înseamnă cazane

imense de inox, adică tone de metal care pe piaţa

fierului vechi este cel mai bine cotat. O fabrică de cuie

nu e o mare afacere, dar deţine terenuri şi spaţii

comerciale în zona centrală a oraşului. O fabrică de

echipamente şi instalaţii industriale poate fi un

„morman de fiare vechi", dar în patrimoniul acesteia

există şi o cabană la munte sau vreun hotel pe malul

mării. Ce a făcut statul cu ele? Le-a vândut la preţuri

derizorii, ca şi cum acele „mici" avantaje ar fi doar

nişte amănunte neglijabile.

Sute de kilometri de cale ferată au fost construite la

suprapreţ

Exemplul IMGB, unde cumpărătorii şi-au scos banii

investiţi numai vânzând o cabană a fostului combinat

este cel mai cunoscut, dar nu e deloc singular. Şi în

aceste cazuri, prejudiciile create - nu atât prin vânzarea

oneroasă în sine, cât prin lichidări care au lăsat mii de

oameni fără locuri de muncă - încadrează lejer faptele

la „subminarea economiei naţionale".

3 Destrămarea nodurilor industriale. Orice sistem

economic constituie, de fapt, o reţea de furnizori şi

clienţi, întinsă de la extracţia de minerale sau

exploatarea agricolă a pământului (sectorul primar)

până la prestarea celor mai sofisticate servicii (sectorul

terţiar). România, fostă economie centralizată, cu atât

mai mult era organizată pe „noduri" - binecunoscutele

platforme industriale din proximitatea oraşelor mai

mari. Ei bine, aici au acţionat cel mai eficient sabotorii

economiei: lăsând în paragină aceste platforme ori

tăindu-le pur şi simplu la fier vechi, au lăsat de fapt

fără obiectul muncii zecile, poate sutele de furnizori

tradiţionali, cu toţi angajaţii şi afacerile mai mici sau

mai mari ale acestora.

Dacă la Braşov sau la Câmpulung nu se mai produc

tractoare, respectiv autoturisme de teren, nici la Buzău

sau Urziceni nu se mai produc cablaje, nici în alte

oraşe nu se mai produc caroserii, volane, manete,

echipamente de bord etc. România avea, în 1989, mai

mult de 30 de astfel de „noduri" industriale. Acum mai

are doar câteva parcuri industriale şi zeci de platforme

părăsite şi devastate, prin care nici câinii vagabonzi nu

mai aleargă. Aproape toată „ţesătura" economiei s-a

destrămat ca un ciorap de damă. Şi această metodă de

subminare a avut ca efect prejudicii incomensurabile şi

mii de oameni rămaşi fără locuri de muncă.

4 Agricultură fără coloană vertebrală. Poate că în

1989 agricultura nu era ca în rapoartele oficiale, dar pe

câmpuri existau reţele de irigaţii, garajele erau ticsite

cu tractoare şi cu utilaje, fermele aveau clădiri speciale

pentru creşterea animalelor şi fiecare grup de comune

care administrau mii de hectare de teren agricol avea

silozuri sau depozite. Altfel spus, agricultura noastră

poate că nu dădea producţiile la hectar cu care se

lăudau secretarii de partid pe la Telejurnal, dar era

dotată cu o infrastructură solidă. Unde au dispărut

toate acestea? Unde sunt reţelele de irigaţii, clădirile,

silozurile? Fără ele, e chiar de mirare că în 2011 am

avut performanţe-record, adică uite că ne-am

descurcat, dar dispariţia lor tot la „subminarea

economiei naţionale" se încadrează.

5 O scumpete de infrastructură. Nevoia de a

construi autostrăzi şi căi ferate a fost mai întâi negată

la nivelul noilor autorităţi apărute după 1989. Apoi,

cineva a descoperit că aici este de fapt o mină de aur, a

se citi o sursă practic inepuizabilă de fraude cu bani

publici. Astfel a început epopeea celei mai mari găuri

negre: construcţia de autostrăzi, secondată de

reabilitările de căi ferate şi, mai nou, de modernizarea

de drumuri forestiere.

Autostrăzi care nu străbăteau decât câmpii drepte ca-n

palmă au ajuns să coste multe milioane de euro pe

kilometru (cazul Bechtel e deja notoriu, astfel că nu

mai insistăm aici, amintind doar că în şapte ani, cu mai




mult de patru miliarde de euro, s-au construit puţin

peste 50 de kilometri de autostradă). Căi ferate la care

nu s-au făcut decât unele recondiţionări au costat mai

mult de cinci milioane de euro per kilometru.

Autostrăzile din România sunt cele mai scumpe din

lume. Pe banii noştri

Recent, s-a descoperit că şi drumurile forestiere au fost

modernizate cu mai mult de un milion de euro per

kilometru, deşi nu au fost nici măcar asfaltate. Banii

scurşi în această gaură neagră a infrastructurii

româneşti sunt atât de mulţi, încât „subminarea

economiei naţionale" este un termen cam „subţire"

pentru a ilustra adevăratele dimensiuni ale

prejudiciului creat.

6 Paradisul ingineriilor financiare. Dacă majoritatea

românilor au fost „muncitori necalificaţi" pe pieţele

financiare dominate de stat, unii privilegiaţi s-au

dovedit a fi „ingineri cu studii înalte". Mai exact, din

instituţii de credit cum au fost Bancorex sau Banca

Agricolă, unii au luat împrumuturi pe care nu le-au

mai dat vreodată înapoi, nici măcar n-au folosit banii

în „afacerile" pe care le-au prezentat băncii pentru a

obţine fondurile respective.

Fiind vorba de sume de ordinul miliardelor de lei care

aparţineau statului (prin băncile sale), şi aceste fraude

se încadrează la „subminarea economiei naţionale".

Câtă vreme statul cumpără scump şi vinde ieftin,

sabotajul economic nu va înceta, mai ales că în Codul

Penal astfel de fapte sunt amintite mai degrabă spre

delectarea celor pasionaţi de ştiinţele juridice.

"Când statul e cumpărător, factura se umflă. Când e

vânzător, se mulţumeşte cu puţin.''

Ilie Şerbănescu analist economic

31 de platforme industriale care erau funcţionale în

urmă cu 22 de ani au fost lăsate în paragină.

Statul a închis peste 1.200 de fabrici şi uzine

În ultimii 22 de ani, mai mult de 1.200 de foste unităţi

economice cu capital de stat au fost închise. Utilajele

cu care erau dotate acestea au fost părăsite sau tăiate la

fier vechi, iar oamenii care munceau acolo au rămas

pe drumuri ori, în cele mai fericite cazuri, s-au retras

la ţară. Aşa s-a format o pătură socială care, deşi are

calificări din cele mai diverse, vegetează în

gospodăriile rurale de pe urma cărora îşi duce traiul de

zi cu zi, împiedicată de împrejurările economice să

participe la crearea de valori materiale şi culturale.

Acest potenţial a fost calculat la 3% din PIB, adică

oamenii despre care vorbim ar putea participa cu trei

procente la creşterea economică a ţării.

7. Tineretul român mai şi gândeşte pentru Romania

GHE. SUREANU

Aprecierile celebrului violonist Alexandru Tomescu

dintr-un interviu publicat în cotidianul Adevarul din

data de 02 februarie 2012, arata preocuparea

tineretului român faţă de problemele actuale ale

României, faţă de viaţa şi situaţia politică din ţara

noastră.

Încă de la începutul interviului avem imaginea unui

tânăr care a avut o copilărie normală, parinţii reuşind

să-l pregătească pentru cariera de muzician în ciuda

greutăţilor avute, în mare parte datorită sistemului şi

instituţiilor statului din acea perioadă, dintre care

şcoala avea rolul cel mai important. Ele reuşeau să

descopere talente din rândul tuturor categoriilor

sociale şi să le promoveze spre zonele de înaltă

performanţă.

Desigur că „înţelepţii de serviciu” din studiourile de

televiziune şi alţi oameni de presă care deşi văd trista

realitate a ţării generată de efectele loviturii de stat din

decembrie 1989, transferă cauza acestei a decăderi a

societăţii româneşti - „comunismului” ????

Episoadele prezentate din Republica Coreea de Nord

ne dezvăluie gândirea unui tânăr cu o judecată matură

şi independentă, neuzata de stereotipurile negativiste

ce bântuie marea majoritate a minţilor tinerilor din

ziua de azi atunci când fac referinţă la ţări cu un alt

sistem social şi alte valori decât cele al hoţiei

generalizate.

Tânărul Alexandru Tomescu a surprins cu multa fineţe

o trăsătură a poporului din Coreea de Nord,

„generozitatea şi solidaritatea manifestată prin simplul

gest al oferirii unui măr”..

Dialogul despre Coreea de Nord denotă înţelegerea

subtilă şi corectă a tradiţiilor unui popor puţin

cunoscut de lumea occidentala şi de ţara noastră, cu

toate că în anii 1950 poporul român a ajutat naţiunea

nord-coreeană cu suport material şi logistic, a sprijinit

tinerii din această ţară în realizarea studiilor în

România, etc. Esenţială şi pe deplin corectă a fost şi




prezentarea care intima „tabloidizarea Romaniei”, prin

prezentarea unor aspecte marginale ale vieţii social

politice din România la televiziunile comerciale

apărute din anii 1990 incoace.

De asemenea, tânărul muzician surprinde în interviul

dat un element central şi de maximă importanţă al

problematicii viitorului ţării noastre şi anume –

învăţământul de toate gradele. Cu toate că, de peste

doua decenii până în prezent, fiecare om politic care s-

a perindat la cârma ţării a subliniat importanţa pe care

o are sistemul de învăţământ, aceste „reforme” s-au

dovedit că au făcut mai mult rău decât bine,

ajungându-se la situaţia în care valori ca Alexandru

Tomescu să plece din ţara pentru a studia în străinatate

şi în final să se stabilească acolo.

8. Sa nu ucizi!

P.I.

SA NU UCIZI! Este una din cele zece porunci pe care

Cartea de bază a creştinismului, Biblia, o prevede şi pe

care regimul democrat comunist a transpus-o în

dimensiunea laica a existentei umane si prin Decretul

770 din 1 octombrie 1968.

Acest act normativ, ce s-a impus în conştiinţa

românilor ca „decretul de interzicere a avorturilor” sau

mai pe scurt”Decretul”, a fost aspru criticat după

contrarevoluţia din decembrie 1989 find printre

primele acte normative anulate de noul regim fsn-ist

condus de Ion Iliescu şi Petre Roman, dînduse astfel

frîu liber avorturilor, adică uciderii fiinţelor umane în

faza lor de concepere şi dezvoltare din pîntecele

mamei. În cei peste 20 de ani de aşazisă democraţie,

statisticile scot în evidenţă milioane de avorturi în ţara

noastră, făcînd pe mulţi cetăţeni, conştienţi şi

procupaţi de viitorul ţării, să ia atitudine critică şi chiar

să protesteze împotriva unei asemenea situaţii, aşa

cum s-a întămplat recent cînd sute de oameni, mulţi

dintre ei tineri, au ieşit în stradă pentru aceasta.

Protestul lor a avut ca denumire „Marşul pentru viaţă”

, în opinia lor avortul nu înseamnă altceva decât

„întreruperea unei vieţi”, subsciem şi noi comuniştii.

Astfel, Decretul, apare într-o lumină nouă şi arată că

atunci, în 1968, adoptarea lui a avut la bază o

motivaţie bine justificată şi care se regăseşte chiar în

respectivul act normativ, „Avînd în vedere ca

întreruperea cursului sarcinii reprezintã un act cu

grave consecinţe asupra sãnãtãţii femeii şi aduce mari

prejudicii natalitatii şi sporului natural al populaţiei,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România

decreteazã”.

După cum se observa, întreruperea sarcinii fără o

justificare temeinică „aduce mari prejudicii natalitaţii

şi sporului natural al populaţiei” a determinat

autorităţile de atunci, mult hulitul azi, „regim

comunist” a fost nevoit să intervină şi să reglementeze

această problemă de importanţă majoră pentru

societatea românească, continuitatea ca popor şi

naţiune unitară. Efectele acestui decret au fost

multiple, unele negative, trebuie să recunoaştem, dar şi

pozitive. Cel mai important efect a fost acela că

populaţia României a crescut de la aprox 18 milioane,

înainte de adoptarea Decretului, la peste 23 milioane

în 1989, în doar 20 de ani. Mulţi dintre cetăţenii de

astăzi îşi datorează existenţa pe acest Pământ acestuia.

Nu putem spune cîţi dintre aceştia s-au născut datorită

lui şi cîţi pentru că i-au vrut părinţii lor.

În contrast cu acea perioadă, în următorii 20 de ani,

anii postdecembrişti, populaţia României a scăzut cu

aproape acelaşi număr cu care a crescut atunci şi

continuă să scadă. Deci, problema natalităţii în ţara

noastră revine în actualitate ca problemă majoră.

Atunci, în epoca de construcţie socialistă, s-a găsit

soluţia acestui decret, astăzi guvernanţii procapitalişti

vor găsi o altă soluţie, mai bună? Sau cumva pe ei nu-i

preocupă această problemă îndeajuns, considerând-o

minoră? Poate că aşteaptă ca” piaţa” să rezolve şi

această problemă aşa cum a rezolvat şi problema

dezvoltări economice în perioada postdecembristă?

Pentru că s-a creat un adevărat mit in legătură cu acest

act normativ consider necesar să-l prezint aşa cu a fost

el adoptat şi publicat în Monitorul Oficial:

DECRET Nr 770 din 1 octombrie 1966

pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii

EMITENT: CONSILIUL DE STAT AL

REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 60 din

1 octombrie 1966

Avînd în vedere ca întreruperea cursului sarcinii

reprezintã un act cu grave consecinţe asupra sãnãtãţii

femeii şi aduce mari prejudicii natalitatii şi sporului

natural al populaţiei,

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România

decreteazã:

ART. 1 Întreruperea cursului sarcinii este interzisã.




ART. 2 - În mod cu totul excepţional întreruperea

cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor

art. 5, în cazurile în care:

a) sarcina pune viata femeii într-o stare de pericol

care nu poate fi înlãturat printr-un alt mijloc;

b) unul din pãrinţi suferã de o boala grava, care se

transmite ereditar, sau care determina

malformatiuni congenitale grave;

c) femeia insarcinata prezintã invaliditati grave

fizice, psihice sau senzoriale;

d) femeia este în virsta de peste 45 de ani;

e) femeia a nãscut patru copii şi îi are în îngrijire;

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

ART. 3 - Întreruperea în cazurile prevãzute la art. 2

se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii.

În caz excepţional, cînd se constata o stare

patologica grava care pune în pericol viata femeii

întreruperea cursului sarcinii se poate face pînã la

şase luni.

ART. 4 - Întreruperea cursului sarcinii se

efectueazã, în cazurile prevãzute de art. 2 şi 3, de

medici obstetricieni-ginecologi, în unitãţi sanitare

de specialitate.

ART. 5 - Autorizarea întreruperii cursului sarcinii

se da de cãtre o comisie medicalã raionala sau

oraseneasca instituitã în acest scop prin decizia

comitetului executiv al sfatului popular regional sau

al oraşelor Bucureşti şi Constanta.

ART. 6 - În cazuri de extrema urgenta medicalã,

cînd întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat

efectuatã, medicul are obligaţia ca înainte de

intervenţie, sau cînd nu este posibil, în cel mult 24

ore de la aceasta sa anunţe în scris pe procuror, care

urmeazã a constata, pe baza avizului medicului

legist şi a oricãror alte date, dacã intervenţia pentru

întreruperea cursului sarcinii a fost necesarã.

ART. 7 - Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în

alte condiţii decît cele prevãzute în acest decret

constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit

dispoziţiilor Codului penal.

ART. 8 - Prezentul decret intra în vigoare la 30 zile

de la publicare. În acelaşi termen, ministrul sãnãtãţii

şi prevederilor sociale va emite instrucţiuni de

aplicare a acestui decret. Pe data intrãrii în vigoare a

prezentului decret, Decretul nr. 463 pentru

încuviinţarea intreruperilor de sarcina, publicat în

Buletinul Oficial nr. 26 din 30 septembrie 1957, se

abroga.

Acest sfârşit de săptămână a fost închinat vieţii. Sute

de oameni s-au adunat în diferite oraşe din ţară pentru

a protesta împotriva avortului. Marşul pentru viaţă,

căci aşa se numeşte acţiunea, are loc de câţiva ani în

România în sâmbăta dinaintea sărbătoarei creştine

Buna Vestire.

300 de oameni s-au adunat astăzi în centrul Capitalei.

"Noi suntem aici să exprimăm votul nostru pentru

viaţă. Să atragem atenţia asupra acestui lucru. Să îi

facem pe oameni să înţeleagă că viaţa este importantă"

a declarat una dintre persoanele prezente la protest.

În jurul orei 12:30 au pornit marşul din Calea Victoriei

şi au ajuns până în Parcul Izvor. Pe tot traseul au fost

însoţiţi de ofiţeri ai jandarmeriei şi de poliţia rutieră.

Şi Constanţa a sărbătorit astăzi viaţa. Oamenii şi-au

exprimat indignarea faţă de femeile care aleg să

renunţe la sarcină prin intermediul avortului, spunând

rugăciuni şi recitând poezii.

În Târgu Mureş oamenii au pornit marşul din faţa

Teatrului Naţional şi au parcurs întregul bulevard din

centrul oraşului.

În Timişoara, aproximativ 300 de persoane au

participat la Marşul pentru viaţă. Oamenii au pornit de

la Biserica greco-catolică "Sfânta Maria Regina Păcii"

şi au ajuns la Piaţa Unirii.

Biserica ortodoxă critică aspru femeile care întrerup

sarcina voit.

În ultimii patru ani în România au fost înregistrate,

anual, peste 100.000 de cazuri de întrerupere a

sarcinii. Mai mult de jumătate dintre avorturile făcute

în ţară, în ultimii cinci ani, au fost la cerere.

Româncele fac de trei ori mai multe avorturi decât

femeile din Vestul Europei.

9. Hai sa nu mascam capitalismul intr-o fata mai umana numita socialism

Cl M Constantinescu

Va întrebati cum numarul comunistilor dispar?!

Simplu cu multă linguseala sunt atrasi in partidele

asazise de stinga care promit lupta împotriva

imperialismului, lupta pentru acele idei si idealuri in

care comuniştii au crezut si au luptat, astăzi mascate in

partide democrate socialiste, Uniuni, Miscari si

„aliante socialiste”, toate declarate de stinga care lupta

pentru o viaţa mai prospera, mai demna, mai buna.




Dar chiar ASA o fi? Caci eu din câte vad, nu prea

cred!! Priviti prin ceeace se întîmplă in mai toată

Europa. Comunişti francezi numesc Socialismul actual

atit in Franţa cit si in principalele state ale Europei si

nu numai - Socialism de Caviar- si putem înţelege de

ce, in marea lor majoritate, nu lupta pentru

nationalizarea principalelor puncte ale economie

naţionale, nu combat capitalismul, nu lupta pentru

suveranitatea si independenţa statelor, atit teritorială

cât si economica, nu lupta pentru siguranţa propriei

tari, toţi vor UE!

Oare când vezi ca o nava (UE) se scufunda, de ce se

minte cu vorbe frumoase ca totul va fi bine! Din 2002

de când moneda euro sa instalat pe piaţa principalelor

state ce formează UE, Europa a avur doar regres,

progresul fiind cunoscut ca "Austeritate" pierderi,

coruptie, ilegalitatea,infractori si numarul somerilor a

crescut cu peste100%, sa nu mai vorbim de datoria

publica a României cât si mărirea numarului de taxe

atit pentru stat cât si pentru UE!!!

Cui ii este necesară aceasta Uniune Europeana

domnilor socialisti ne puteţi inlumina si pe noi oameni

de rând???? In mod sigur nu omului de rând,dar in

mod sigur va fi utila acelor ce sunt certati cu Legea si

Dreptatea, cu Patriotismul,cu Nationalismul,

infractorilor, Mafiei, tuturor celor ce vor sa spele

miliardele făcute pe spatele sclavilor si cu buna ştiinţă

au dus romanii sa doreasca emigrarea in masa,

facandu-i sa creadă ca daca emigreaza starea lor se va

inbunatati.

TOT CE ROMANUL AGONISESTE AFARA intr-un

tirziu ii va fi luat prin taxe taxe si iarasi taxe,

reevaluarea monedei,somaj etc!! De ce nu sa-u lăsat

granitele deschise din 1990? Simplu, cu cât ii arati

cetateanului simplu ca Occidentul si capitalismul este

util si necesar societăţi cu atit îl faci sa creadă ca va

avea o viaţa mai buna, mai bogata, mai demna il

modelezi psihic. In timp cu cit il exploatezi si îl

infometezi distrugindu-i demnitatea, sănătatea,

viitorul, viaţa de familie, cu atit devine mai rău, cu atit

devine mai lacom, lacom de promisiuni si iluzi. Ce ii

poţi spune unei persoane de 50 de ani când fabrica este

vândută sau patronul ii zice ca este prea batrin pentru

postul pe care îl ocupa? EL CE VA FACE,UNDE SE

VA DUCE?!

Adevăratul Genocid este UE!!

Romanii au nevoie de tara lor mama si nu sa fie

imprastiati in lume,sclavi intr-o era modernă!

Socialisti au datoria sa lupte împotriva celor

enumerate mai sus!!!!

HAI SA NU MASCAM CAPITALISMUL INTR-O

FATA MAI UMANA NUMIT SOCIALISM!

10. CE-AM AVUT ŞI CE-A MAI RĂMAS

G. Sureanu

Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric,

cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date

la fier vechi. În Bucureşti existau în decembrie 1989

cel puţin 47 mari întreprinderi. Au dispărut complet

34.

Tot efortul de industrializare al României din secolul

XX a fost în cea mai mare parte anulat.O atare

distrugere a industriei proprii este, după toate

probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume.

România nu mai are în proprietate nici o unitate

industrială, cele în funcţie aparţin firmelor straine.

Cooperaţia meşteşugărească de producţie a dispărut şi

ea în cea mai mare parte.Dacă vrei să-ţi repari un

pantof, găsirea unui atelier seamănă cu un joc la

loterie.

Agricultura prin măsurile luate în anii ’90, a revenit la

o fărâmiţare care o fac neproductivă.România nu mai

produce hrana de care are nevoie şi importă nu numai

grâu, dar şi legume, fructe din ţări europene, africane

şi chiar din America de Sud.

Comerţul se desfăşoară în mall-uri cu megamagazine.

Care este ponderea în megamagazine a mărfurilor

produse în România? Imaginile cu înghesuiala

cumpărătorilor de sărbători la casele de marcat nu

înseamnă bunăstare. Comerţul exercitat individual-

particular s-a redus la maximum; micile magazine de

cartier unele rezistă, altele s-au închis, iar ponderea lor

este prea puţin semnificativă.

Sistemul bancar-financiar aparţine, în proporţie de cel

puţin 90% – băncilor străine. De ce până în 2009

inclusiv, au fost bani şi dintr-odată nu mai sunt?

Opinia publică nu a primit o explicaţie raţională şi nici

cum sunt folosite aceste 20 de miliarde.

Urmările împrumutului:

a) reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor;

b) disponibilizări repetate în 2010, 2011 si 2012




c) reducerea în continuare a salariilor întrucât noua

grilă de salarizare a pornit de la un prag mai jos decât

acela anterior

d) îngheţarea salariilor şi pensiilor pe 2012

e) hotărâri judecătoreşti definitive pentru plata unor

drepturi băneşti nu sunt respectate şi amânate cu

motivarea că nu sunt bani

f) investitiile sunt îndreptate spre firmele clientelare

ale regimului

FMI execută un control direct asupra bugetului şi

administraţiei ţării. Acest for „recomandă“ ce trebuie

privatizat sau pus sub management privat. Într-un fel,

situaţia se aseamănă cu aceea a României din anii

1948-1958 când hotărârile conducerii de atunci erau

supuse aprobării prealabile a Moscovei.

Trecerea – tot la recomandarea FMI – sub

management privat a unor mari unităţi care mai sunt

proprietatea statului

Vânzarea în continuare a resurselor naturale,

exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea

pădurilor virgine.Veniturile ce vor reveni statului

român din vânzarea unor asemenea resurse sunt

minimale.

Conducerea politica, degradare fara precedent. Viaţa

politică cunoaşte, în ultimii 6-7 ani, manifestări aparte,

care încalcă atât Constituţia ţării, cât şi regulile UE.

Formarea unei majorităţi parlamentare cu ajutorul unui

„partid“ care nu a fost validat în alegeri şi votează

automat cu partidul principal de guvernământ. Metode

speciale de votare: asumarea răspunderii de către

guvern; aprobarea tacită; numărătoare în viteză

(numărătoarea expres); ordonanţele de urgenţă

aprobate în bloc.

Politizarea aparatului de stat până la treptele

inferioare. Se va ajunge la partidul-stat existent în

1989.

Transformarea guvernului într-un simplu instrument

de execuţie, de aplicare a dispoziţiilor Preşedinţiei.

Eliminarea completă a dialogului dintre partide pentru

obţinerea unei soluţii negociate;compromisul politic

nu există în mentalul şi practica partidului principal de

guvernământ;există numai dorinţa de eliminare cu

orice preţ şi prin orice mijloace a adversarilor.

Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri: votarea

prin corespondenţă, tinerea concomitentă a viitoarelor

alegeri, locale şi parlamentare, contrar prevederilor

constituţionale, cât şi a practicii UE.

Prin mai multe iniţiative legislative sau de facto din

ultimii ani, guvernul se îndreaptă spre destrămarea

teritorială şi juridică a statului român.

Atacarea teritoriului. Împărţirea Transilvaniei în două

regiuni de dezvoltare pe linia despărţitoare trasată de

dictatul de la Viena din august 1940. O atare

propunere care deschide calea unei divizări de facto –

economice şi etnice – a Transilvaniei. Ce mai rămâne

din definiţia România stat naţional unitar şi

indivizibil? Integritatea teritorială este pusă direct sub

semnul întrebării şi prin: proiectul de desfiinţare a

judeţelor existente

Politica oficială (guvernamentală) faţă de comunele

româneşti din judeţul Covasna este şi ea grăitoare:

aceste localităţi – prin reprezentanţii lor – nu au primit

nici un fel de sprijin bănesc de la guvern pentru

activităţile lor culturale.

Alcătuirea statală este pusă la îndoială prin criticarea

şi blamarea repetată a diferitelor categorii socio-

profesionale: medici, judecători, profesori, poliţişti;

prin referiri negative privind instituţii ale statului.

Legea arhivelor acum în faza de promulgare reprezintă

încă o lovitură dată statului român. Ea îngăduie

scoaterea unor arhive originale şi restituirea lor către

emitenţi. Aplicarea unei asemenea legi înseamnă

aprobarea legală pentru destrămarea arhivelor

naţionale cu toate consecinţele previzibile.

Reforma sănătăţii a dus la închiderea a zeci de unităţi,

tot în numele economiilor bugetare. Faza a doua a

acestei reforme preconizează acum limitarea asistenţei

medicale la un pachet-tip.

Codul muncii votat nu demult este net în defavoarea

salariaţilor şi acordă angajatorilor mai multe înlesniri

în desfacerea contractelor de muncă.

Prin desfiinţarea industriei existente în 1989 în

proporţie de cel puţin 80%, prin închiderea atelierelor

meşteşugăreşti şi prin emigrarea a peste 2.000.000 de

persoane,muncitorimea din România s-a redus

considerabil şi numeric dar şi ca forţă de acţiune.

Siguranţa personală a cetăţeanului şi a bunurilor sale

este ameninţată de limitarile bugetare si concedierile

masive in Politie si Jandarmerie.

Îngheţarea salariilor şi a pensiilor pe de o parte şi

creşterea preţurilor pe de altă parte, îngrădesc şi chiar

opresc reacţiile corpului social preocupat zilnic de

cum să facă faţă cheltuielilor de supravieţuire.

Măsurile luate sub lozinca „reformei instituţionale“

erodează pas cu pas statul român, slăbesc autoritatea




instituţiilor sale. Cetăţeanul se simte astăzi mai expus

presiunilor de tot felul şi mai nesigur de viitorul său şi

al copiilor săi decât cu 6-7 ani în urmă.

Atitudinea indiferentă a oficialităţilor faţă de tot ce

aminteşte identitatea românească, tradiţiile,

personalităţile reprezentative, istoria, limba vorbită

astăzi tot mai stâlcită

Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei

generatii fara identitate nationala.

11. Olga Bancic - 100 de ani de la naştere şi 68 de la moarte

Petre Ignat

Pentru cei tineri Olga Bancic nu înseamnă mare lucru.

Unii bucureşteni îşi aduc aminte că în apropiere de

Parcul Icoanei exista o stradă cu acest nume. Pentru

comunişti, militanţii din mişcarea muncitorească şi

antifasciştă ea este o martiră al luptei împotriva

fascismului.

S-a născut la 10 mai 1912 într-o familie de muncitori

din Chişinău, atunci Basarabia - parte a Imperiului rus,

astăzi Republica Moldova. Viaţa ei, din fragedă vârstă,

este marcată de permanenta luptă împotriva

nedreptăţilor şi discriminărilor de tot felul - sociale,

etnice, de rasă, politice - pentru dreptate şi progres

social. A fost arestată pentru prima oară încă de la

vârsta de 12 ani, pentru că a participat la o grevă în

fabrica de saltele la care lucra. În ciuda vârstei

fragede, a fost bătută şi băgată la închisoare.

Între anii 1933-1939 a fost membru activ al

organizaţiei muncitoreşti locale. A fost arestată atât de

multe ori, încât a început să considere arestarea ca pe

un accident de muncă.

În 1938 a călătorit în Franţa pentru a lupta împotriva

fascismului care era în apogeul său şi ameninţa pacea

Europei şi a lumii. A aderat la mişcarea revoluţionară

de stânga de aici care era implicată în ajutorarea celor

care luptau in Spania pentru apărarea Republicii

spaniole. A participat la transporturile de arme către

aceştia.

În anul 1939, cu puţin timp înainte de invadarea

Poloniei de către Germania hitleristă, a născut o fată,

tatăl acesteia fiind scriitorul român Alexandru Jar,

căreia i-a dat numele Dolores.

În 1940, după ce Franţa a fost ocupată de armata

germană, Olga Bancic, pentru a o proteja, şi-a lăsat

fiica la o familie franceză, în timp ce ea s-a alăturat

grupului de rezistenţă Franc-Tireurs et Partisans

(FTP/MOI) din regiunea Parisului, condus de Misak

Manoukian pentru a lupta împotriva fasciştilor

germani invadatori. În cadrul grupului era cunoscută

cu pseudonimul „ Pierrette” şi participa la asamblarea

şi transportarea explozivilor folosiţi pentru a sabota

trenurile germane care transportau trupe şi provizii. Pe

6 noiembrie 1943 a fost arestată de Gestapo. Deşi a

fost torturată, nu şi-a trădat tovarăşii de luptă.

A fost judecată de un tribunal al guvernului francez

colaboraţionist şi pe 21 februarie 1944 a fost

condamnată la moarte, împreună cu alţi 22 de tovarăşi

din celebra grupare a Rezistenţei franceze "Affiche

rouge". Cei 22, fiind bărbaţi, au fost împuşcaţi în

aceeaşi zi. Întrucât legea franceză de atunci interzicea

împuşcarea femeilor, Olga Bancic a fost transferată

într-o închisoare din Stuttgart, unde a fost rejudecată

după legile statului nazist german şi condamnată, din

nou, la moarte. Până la executarea sentinţei,

interogatoriile şi torturile au continuat. A fost

decapitată chiar de ziua ei de naştere, când împlinea

32 de ani, la 10 mai 1944.

În semn de apreciere a luptei sale împotriva

fascismului este distinsă cu titlul de „erou al luptei

împotriva fascismului din Franţa” iar în România,

după 23 August 1944, a fost dat numele ei unei străzi

din Bucureşti. Este regretabil că după evenimentele

din decembrie 1989 numele străzii a fost schimbat

pentru ca numele ei, ca şi a altor martiri ai luptei

împotriva fascismului, să fie scos din istorie şi uitat.

12. Un orfan cere putina atentie de la semeni

Mihai a fost abandonat în centrul de plasament

numărul 5 din Capitală încă din primele zile de viață.

La şapte ani a fost mutat la centrul de plasament

numărul 6, iar la 13 ani a fost agresat sexual de doi

indivizi mai mari, de care şi acum îi este teamă.

Când credea că ar putea să depăşească trauma, Mihăiţă

a fost mutat la un alt centru, unde a fost din nou supus

relelor tratamente. Cu toate acestea a reușit să termine




Şcoala de Arte şi Meserii cu profilul confecţii-

îmbrăcăminte, cât şi Şcoala Populară de Artă.

După 18 ani de când a fost părăsit de propria mamă,

Mihai a fost reintegrat în familia sa. Cu toate acestea,

a găsit o mamă bolnavă de hepatita C, iar condiţiile în

care trăia sunt greu de explicat.

Chiar şi aşa, Mihai nu s-a dat bătut. Deşi şi el suferă

de epilepsie, şi-a propus să triumfe în viaţă prin

propriile forţe nedându-se bătut de la nimic. Astfel, l-a

auzit cântând compozitorul Adrian Ordean care l-a

ajutat să-şi înregistreze câteva melodii, iar Star Print l-

a ajutat să îşi înregistreze gratuit şase piese: ”Cea mai

mare dorinţă a mea este să mă lansez, însă nu dispun

de resursele financiare necesare pentru a iniţia astfel

de demersuri. Am putut doar să înregistrez un număr

de şase melodii, iar câteva piese sunt compuse de

mine”, a declarat Mihai.

La ora actuală, Mihai alături de cei cinci frați și mama

lor trăiesc de pe azi pe mâine într-un demisol plin de

igrasie din București. Singurul venit pe care îl are

Mihai este pensia pe caz de boală în valoare de 200

lei. Ar vrea să muncească însă din cauza bolii niciun

patron nu se încumetă să îl primească. Singura dorință

a lui Mihai în prag de ziua lui de nastere ce va avea loc

pe data de 25.05.2012 este să aibă ce pune pe masă.

”Îmi doresc ceva de mâncare, câteva sticle de ulei,

faina, zahar, pâine, ceva de spălat, asta îmi doresc

săntate de la Dumnezeu”, ne-a declarat Mihai

Căldăraru

Cine doreste sa-i ureze La multi ani !, tanarului Mihai

Caldararu poate sa o faca la numarul de telefon:

0724.713.999, sau adresa Mihai Eminescu nr. 173,

Sector 2, Cod Postal 020076.

13. PARADOXURILE POSTCOMUNISMULUI

C.Cretu

Ca sa vezi cit de baltat (dalmatian) este omul nostru,

sa nu spun pervers ipocrit si (sau) curva .

Cind ne era impus un bine pentru noi, uram pe cei cel

impuneau (binele). Acum ca niste sado-masochisti il

acceptam de buna voie si chiar ne batem sa-l avem.

Asa este sanatos pentru noi acum , atunci NU !

Paradoxuri ale postcomunismului

Tot ce putea fi mai bun inainte de 1989 era o paine

alba, pufoasa si eventual, calda. Tot ceea ce putea fi

mai rau era o paine neagra, de secara/graham, de care

lumea era satula pana peste cap.

Tot ceea ce poate fi mai rau, pentru sanatatea omului

capitalist din anii 2000, o franzela pufoasa. Aceasta se

transforma intr-o adevarata bomba daca, Doamne

pazeste!, mai e si calda. Tot ceea ce poate fi mai bun

pentru romanul capitalist postrevolutionar e o paine

neagra, de secara/graham, pentru care lumea se bate la

magazin.

In "iepoca odioasa", oamenii erau gata sa se calce in

picioare pentru un litru de lapte cu grasime, de la

tarani. Laptele de la ICIL era prelucrat si nu avea

deloc grasime. Comunistii erau injurati pentru ca

scoteau totul din el.

Mai cumpara cineva astazi lapte cu mai mult de 1,5%

grasime? Nu, pentru ca face rau sanatatii. Romanii

consuma cu cea mai mare placere laptele cel mai slab

si cel mai putin gustos, atunci cand nu prefera chiar

laptele de soia.

Carnea cea mai buna (si rara) era cea de porc, pe care

o obtineai pe sub mana, de la abator, sau de la o ruda

cu casa si curte la tara . Lumea se batea pe sorici si pe

jumari si era, in schimb, satula de carnea de pui si de

pestele oceanic, din alimentara.

Mai nimeni nu se uita acum la carnea de porc. Puiul si

pestele, insa, da! Acestea sunt alimente usoare cu care

se traieste bine.

Unul dintre motivele pentru care Ceausescu era injurat

cel mai tare era faptul ca „taia curentul oamenilor”.

Acum, intreaga Romanie stinge, benevol, lumina de

Ziua Pamantului. Stam pe intuneric si ne simtim

ecologisti. Mai mult, ni se recomanda sa facem, pe cat

posibil, economie de energie electrica, sa tinem

aprinse cat mai putine becuri, sa punem in functiune

cat mai putine electrocasnice. Nimic nu ni se pare mai

firesc.

Regimul comunist era odios pentru ca ne limita

anumite libertati.

De pilda, ne interzicea sa corespondam cu rudele sau

cu prietenii din strainatate.

Acum, cei care lucreaza in birourile corporatiilor nu

mai pot coresponda cu nimeni. Yahoo-messengerul si

yahoo-emailul sunt interzise, cel putin in timpul orelor

de program. Iar programul de lucru nu tine, ca pe

vremuri, doar opt ore in special daca exista o

concurenta intre departamente, cine depaseste primul




norma de afaceri. Multi angajati sustin ca aceste

restrictii sunt firesti. E normal sa li se interzica sa

intretina corespondente private, de ce sa piarda ei

pretiosul timp al marelui binefacator corporatist?

Iar daca managementul citeste corespondenta de

serviciu a angajatilor, cu atat mai bine: conducatorii au

dreptul sa ia masuri pentru a asigura bunastarea

perpetua a firmei, pentru a depista elementele lenese si

pentru a preintampina eventualele acte de sabotaj.

Omul comunist manca, de voie, de nevoie, dietetic,

insa tanjea dupa o mancare gustoasa.

Omul capitalist are la discretie mancarea gustoasa si

si-o interzice. De ce? Pentru ca tine la silueta si

urmeaza indicatiile medicilor.

Din proprie vointa, romanul postrevolutionar isi baga

acum pe sub nas painea neagra, lapte degresat si pui

lesinati, isi opreste singur

curentul, renunta benevol la propriile drepturi, isi lasa

corespondenta la indemana sefilor si sustine sus si tare

ca toate aceste lucruri sunt cat se poate de firesti.

Ba mai mult, ca privatiunile ii fac si o mare placere !

Asa ca, sa ne Ierte ‚Bunul Dumnezeu” , caci nici noi

nu stim ce vrem.

14. Două date importante din istoria ţărilor prietene din America Latină, Cuba şi Venezuela- 17 şi 19 aprilie

Pentru Cuba ziua de 17 aprilie reprezintă ziua când

Forţele armate revoluţionare conduse de Fidel Castro

au înfrânt armatele intervenţioniste

contrarevoluţionare la Playa Giron cunoscută şi ca

„Victoria din Golful Porcilor” din anul 1961. Forţele

revoluţionare cubaneze conduse direct şi nemijlocit de

Fidel Castro şi Che Guevara au reuşit, atunci, să

respingă tentativa de debarcare a peste 1700 de

luptători anticastrişti antrenaţi de CIA.

Pentru a marca acest important eveniment al istoriei

Cubei socialiste, ambasada acesteia în România a

organizat o manifestare dedicate acestei mari victorii.

La manifestare au participat, pe lângă gazde,

Excelenţa sa D-na Marta C. Fajardo Palet,

ambasadoarea Republicii Cuba în România şi ceilalţi

membri ai ambasadei, excelenţa sa D-na Z. Coromoto

Prieto de Rodriguez-Insarcinatul cu Afaceri al

Venezuelei în România şi membrii asociaţiilor şi

grupurilor de prietenie cu poporul cubanez. Au fost

prezenţi printre alţii: Tov.Petre Ignatencu Preşedintele

fondator al Asociaţiei „Che Guevara” şi d-na Emilia

Goldhagen Preşedinte executiv al aceleiaşi asociaţii;

Creţu Constantin-preşedintele Comitetului Roman

pentru eliberarea Celor Cinci eroi cubanezi ; tov. C-tin

Rotaru- preşedintele PAS; Ştefan Dumitrescu-

preşedintele Asociatiei Naţionle a Pensionarilor din

România; Ion Hotinceanu-preşedintele Asociaţiei

„Jose Marti” din Târgovişte....

Pentru Republica Bolivariană a Venezuelei ziua de

19 aprilie reprezintă ziua când în anul 1810 au fost

înlăturate autorităţile coloniale ale Spaniei, primul pas

spre declararea independenţei depline a Venezuelei la

5 iulie acelaşi an dar şi a altor state din zona Americii

Latine aflate sub stare de colonie a Imperiului colonial

al Regatului Spaniei. Această zi reprezntă, de fapt,

„ziua declarării independenţei politice” a Venezuelei,

cea juridică înfăptuindu-se la 5 iulie acelaşi an.

Pentru a marca această zi în data de 19 aprilie 2012,

Ambasada Republicii Bolivariene a Venezuelei la

Bucuresti, a organizat o manifestare dedicată acestui

eveniment. Manifestarea avut două părţi distincte:

Prima parte a avut loc la reşedinţa excelenţei sale D-

na Z. Coromoto Prieto de Rodriguez-Insarcinatul cu

Afaceri al Venezuelei în România şi a constat dintr-o

expunere amplă a împrejurărilor istorice în care s-a

produs evenimentul de acum 212 ani, şi o a doua

parte care a constat din depunerea unei coroane de

flori la statuia lui Simon Bolivar, erou şi protagonist

principal a istoricului moment aniversat.

La această manifestare a participat şi o delegaţie a

Asociaţiei de Prietenie româno-venezueleană”Simon

Bolivar” în frunte cu tov. Petre Ignatencu- preşedintele

asociaţiei.

15. Mesaj către forțele politice prietene cu ocazia Primei Conferințe Naționale a Partidului Comunist din Cuba

Fideli opțiunii martiene a partidului unic și cu ideile

Apostolului și doctrinelor marxism-leninismului ca

principale baze ideologice, noi, comuniștii cubanezi,




marcăm Prima Conferință Națională, ca o continuare,

după 9 luni, a dezbaterilor celui de-al VI-lea Congres

al Partidului nostru.

Dezbaterile delegaților s-au concentrat pe Proiectul de

Document de Bază, modificat cu peste 81% în cele

peste 65 000 de reuniuni efectuate în toată țara. A fost

un proces de democrație curată, în care sute de mii de

militanți au studiat, modificat și îmbogățit Documentul

care conține obiectivele de lucru ale Partidului pentru

următorii ani și care au fost aprobate de Conferință.

Prima Conferință Națională a fost dedicată evaluării cu

simț critic a muncii Partidului și trasării cu spirit

înnoitor a transformărilor necesare care sunt cerute de

împrejurările actuale.

Militanții au aprobat prin referendum principiile

centralismului democratic, conducerea colectivă și

legătura indisolubilă a Partidului cu masele.

Au aprobat actualizarea metodelor și a stilului de lucru

și politica de cadre, și eradicarea definitivă a

reminiscențelor trecutului, a prejudecăților și conduitei

discriminatorii pe criterii de rasă, sex, orientare

sexuală, origină națională, religie sau corice altă

ofensă adusă demnității umane, conform postulatelor

exprimate în Constituția Republicii.

Munca politico-ideologică în momentele actuale,

marcate de recrudescența ostilității imerialismului

nordamerican, prevede atenția acordată Uniunii

Tinerilor Comuniști și tuturor tinerilor, adolescenților,

copiilor din țară, importanța educării lor și a pregătirii

politice și dezvoltarea valorilor pe baza principiilor de

solidaritate și patriotism; acestea fiind de asemenea

teme analizate în Conferința Națională care au cerut

obiective clare de lucru.

Evenimentul de partid a reiterat că sarcina principală a

Partidului este de a lucra cu ordine, disciplină și

exigență pentru a veghea la îndeplinirea deciziilor

Congresului VI și de a transpune în realitate cele

stabilite prin Liniile directoare ale Politicii Economice

și Sociale ale Partidului și Revoluției.

De asemenea, Conferința a aprobat limitarea la

maximum două mandate consecutive de cinci ani a

funcțiilor politice și de stat principale.

Exemplu. Etica și calitățile politice și ideologice ale

cadrelor și militanților și transparența acțiunilor

acestora ca avangardă organizată în fața maselor, vor

continua să fie priorități ale Partidului în prezent,

pentru că trebuie să evităm, așa cum a asigurat Primul

Secretar, tovarășul Raul Castro, ca în viitor,

conducerea Partidului și Revoluției să cadă pe mâna

unor persoane corupte și lașe.

Din aceste rațiuni, Partidul va asuma definitiv

conducerea luptei contra oricărui tip de manifestări de

corupție sau ilegalitate, în cadrul legii, cu sprijinul

poporului și Guvernului și fără să intervină în

administrație. În consecință, Comitetul Central a decis

ca sancțiunea de partid aplicată la actele de corupție să

fie expulzarea din rândurile partidului, măsură

rezervată până acum numai pentru actele de trădare și

delicte grave, pe principiul că corupția înseamnă

contrarevoluție.

În fața noilor provocări pe care ni le impune criza

mondială și ostilitatea imperialismului nordamerican,

Revoluția Cubaneză, cu unitatea poporului în jurul

Partidului Comunist, partidul națiunii, își va revitaliza

forțele fără grabă, dar fără răgaz, și se îndreaptă pe

cale perfecționării și pentru a face mai sustenabil

Socialismul nostru, conștienți că este singurul sistem

care ne-a garantat deplina independență, suveranitate

și justiție socială.

16. ADEVĂRURILE CUBEI

Petre I

În ultimele zile, medii de presă și reprezentanți ai unor

guverne în mod tradițional angajate în subversiunea

contra Cubei au dezlănțuit o nouă campanie de

acuzații, profitând fără scrupule de un fapt lamentabil:

decesul unui deținut de drept comun, care poate numai

în cazul Cubei, se transformă într-o știre cu

repercursiuni internaționale.

Metoda utilizată este aceeași dintotdeauna, care vrea

să să impună fără succes, prin repetiție, pentru a

sataniza Cuba, în acest caz, pe baza unei manipulări

deliberate a unui fapt total neobișnuit în țara noastră,

spre deosebire de altele.

Așa numitul ”deținut politic” ispășea o condamnare de

privare de libertate de 4 ani, după un proces just în

timpul căruia a fost în libertate și o judecată conformă

cu dreptul, pentru vina de a fi lovit brutal în public pe

soția sa, i-a atacat pe polițiști și a opus o violentă

rezistență la arestare.




Această persoană a murit din cauza unor afecțiuni la

mai multe organe asociate cu un procs respirator septic

sever, în ciuda faptului că a primit toată îngrijirea

medicală necesară, inclusiv medicamentele și

tratamentul specializat în salonul de terapie intensivă

a principalului centru spitalicesc din Santiago de

Cuba.

De ce unele autorități spaniole și ale Uniunii Europene

se grăbesc să condamne Cuba fără să încerce măcar să

se informeze? De ce folosesc mereu și în prealabil

minciuna când este vorba de Cuba? Și de ce pe lângă

minciună, cenzurează adevărul? De ce glasului Cubei

și adevărului Cubei li se refuză, pe față, cel mai mic

spațiu în mediile de comunicare internaționale?

Se acționează cu mare cinism și standard dublu. Ce

calificativ ar da ei brutalității polițienești pusă în

evidență în Spania și în cea mai mare parte a ”cultei și

civilizatei Europe”, foarte recent, contra mișcării

”indignaților”?

Cine s-a preocupat de situația dramatică de

aglomerație din închisorile spaniole care găzduiesc o

populație penală imigrantă foarte numeroasă care

depășește 35% din totalul deținuților din țară, conform

ultimului raport disponibil al sindicatului prizonierilor

ACAIP, din data de 3 aprilie 2010? Cine s-a preocupat

să investigheze decesul, în iulie 2011, în centrul

penitenciar de la Teruel, Spania, a lui Tohuami

Hamdaoui, un deținut comun de origină marocană,

care și-a pierdut viața după o îndelungată grevă a

foamei voluntară care a durat câteva luni? A spus

cineva că deținutul se declarase nevinovat?

Oare și-a pierdut memoria și simțul realității purtătorul

de cuvânt chilian care ne calomniază când afirmă că

defunctul era un dizident politic care a fost 50 de zile

în greva foamei? Trebuie să aibă ceva amintiri din

zilele lui de lider al studenților în legătură cu militarii

puciști ai lui Pinochet care au masacrat poporul și au

extins disparițiile și tortura în tot Conul Sudic cu

”Planul Condor”, dar nu a făcut nici o declarație

despre reprimarea brutală a studenților care manifestau

pașnic în apărarea dreptului la educație universală și

gratuită. O fi dintre cei care au vrut să reboteze în

manualele școlare dictatura ca regim militar? O fi spus

ceva despre Legea represivă și arbitrară Antiteroristă

care se aplică araucanilor care fac greva foamei?

Nu putea lipsi din această campanie guvernul Statelor

Unite, principalul instigator al oricărui efort de

discreditare a Cubei, cu unicul scop de a-și justifica

politica de ostilitate, subversiune și blocadă

economică, politică și mediatică contra poporului

cubanez.

Impresionează ipocrizia purtătorilor de cuvânt ai

Statelor Unite, țară care arată un record mizerabil în

materie de drepturi ale omului, atât în interior cât și în

lume. Consiliul Drepturilor Omului al Națiunilor Unite

a recunoscut că în această țară se petrec zilnic grave

încălcări în materie de drepturi ale femeii,

discriminare rasială și contra minorităților etnice,

condițiile inumane ale prizonierilor, un tratament

rasial diferențiat și frecvente erori judiciare la

impunerea pedepsei capitale, executarea minorilor și

bolnavilor mintali, abuzurile din sistemul de detenție

al imigranților, morți la frontiera militarizată din sud,

acte atroce la adresa demnității umane și asasinarea

victimelor nevinovate din rândul populației civile de

către efective ale armatei americane în Irak,

Afganistan, Pakistan și alte țări, și detențiile arbitrare

și torturarea permanentă în centrul ilegal de detenție

de la Baza Navală Guantanamo care ne uzurpă

teritoriul.

Abia dacă se cunoaște în lume că în noiembrie 2011,

în Statele Unite, trei persoane au murit în toiul unei

greve a foameni de masă a prizonierilor din California.

Conform mărturiilor prizonierilor găzduiți în celule,

gardienii nu le-au acordat nici un ajutor, și chiar

deliberat au ignorat strigătele lor de ajutor, și practica

abuzivă de a-i supune pe greviști la alimentare forțată.

Câteva săptămâni înainte fusese executat afro-

americanul Troy Davis în ciuda dovezilor care

demonstrau eroarea judiciară fără ca Casa Albă sau

Departamentul de Stat să facă ceva.

În Statele Unite, 90 de prizonieri au fost executați din

ianuarie 2010 până în prezent, în timp ce alți 3 222

așteaptă execuția pe coridorul morții. Guvernul

reprimă asiduu cu brutalitate pe oricine îndrăznește să

denunțe injustiția sistemului.

Acest nou atac contra țării noastre are un caracter

politic fățiș care nu are nimic de-a face cu o

preocupare legitimă pentru viața cubanezilor și

cubanezelor. Se pedepsește cu complicitatea centrelor

financiar-mediatice ca Grupul Prisa și cel care

administrează CNN în spaniolă, în cel mai bun stil al

mafiilor de la Miami. Este acuzat în mod irațional

guvernul Cubei, care este învinovățit fără măcar să fi

fost cercetată cât de puțin realitatea faptelor. Întâi se

condamnă și abia apoi se judecă, dacă se mai face.




Este vizibil în acest caz că nici autoritățile care s-au

referit imediat și mârșav la acest fapt, nici aparatul în

serviciul camapniei mediatice agresive contra Cubei,

nu s-au ostenit nici măcar să confirme informația.

Prea puțin contează adevărul dacă ceea ce se vrea este

de a fabrica artificial și de a vinde o imagine falsă de

presupusă încălcare flagrantă și sistematică a

libertăților în Cuba care într-o zi să justifice o

intervenție cu scopul de a ”proteja pe cubanezii civili

fără apărare”.

Rezultă evidentă intenția de a impune un clișeu de

opinie diabolică pentru a arăta deteriorarea sensibilă a

situației drepturilor omului în Cuba, de a construi o

presupusă ”opoziție victimizată care moare în

închisori”, unde chiar li se refuză accesul la serviciile

de sănătate.

Lumea întreagă cunoaște vocația umanistă a medicilor

noștri și personalului sanitar, care nu precupețesc nici

un efort și chiar cu resurse reduse de care dispune

țara – în mare parte din cauza blocadei criminale de

care suferă poporul nostru de peste 50 de ani – pentru

a salva vieți și a ameliora starea de sănătate a

poporului și a multor altora în toate regiunile globului.

Cuba se bucură de respectul și admirația popoarelor și

a multor guverne care recunosc opera ei socială în

Insulă și în lume.

Faptele spun mai mult decât cuvintele. Campaniile

anti-cubaneze nu vor afecta Revoluția cubaneză și

nici poporul cubanez care va cntinua să-și

perfecționeze socialismul.

Adevărul Cubei este acela al țării în care ființa umană

este bunul cel mai valoros: o speranță de viață la

naștere de 77,9 ani ca medie, sănătatea gratuită pentru

tot poporul; un indice de mortalitate infantilă de 4,9 la

mia de născuți vii, cifră superioară standardelor

americane și cea mai joasă de pe continent, ușor

inferioară celei din Canada; întreaga populație

alfabetizată și cu acces deplin la toate nivelurile de

educație în mod gratuit; 90% participare la alegerile

generale din 2008, un proces democratic de dezbatere

a direcțiilor economice și sociale înaintea celui de-al

VI-lea Congres al Partidului.

Adevărul Cubei este acela al țării care a generalizat

universitățile și școlile până și în centrele penitenciare,

unde deținuții au fost judecați oportun și imparțial,

primesc un salariu egal pentru munca lor și dispun de

un nivel ridicat de îngrijiri medicale fără deosebire de

rasă, sex, credință sau origină socială.

Va rămâne demonstrat odată în plus că minciuna,

chiar dacă se repetă de multe ori, nu este obligatoriu să

se transforme în adevăr, pentru că ”un principiu just,

chiar din fundul unei peșteri, poate face mai mult

decât o armată.”

Documents

Scânteia As - scanteia.npcr.ro · mai multe gaze şi petrol, energie electrică şi cereale. Dej a respins cu fermitate teoria „cazanului comun” şi internaţionalizarea forţelor