1. Conştiinţa juridică în concepţiile societăţii

Societatea umană se caracterizează prin conştiinţa socială a membrilor ei privind organizarea vieţii în comun. Conştiinţa socială reprezintă un numitor comun al concepţiilor individuale. Ea se compune din concepţii religioase, filosofice, economice sau juridice. Aceste concepţii au apărut şi se dezvoltă pe parcursul evoluţiei istorice a fiecărei societăţi date. Conştiinţa juridică este compusă din concepţiile fiecărei societăţi privind ceea ce membrii ei trebuie să facă sau să nu facă sub acţiunea aplicării forţei organizate a societăţii. Conştiinţa juridică poate deci să fie percepută ca un ansamblu de comenzi sociale. Aceste comenzi trebuie însă comunicate destinatarilor lor împreună cu sancţiunile la care aceştia se pot aştepta în cazul nerespectării lor. Concepţiile juridice trebuie eprimate ca norme juridice. Astfel, se poate spune că dreptul reprezintă materializarea conştiinţei juridice.

Conştiinţa juridică este un fenomen social şi psihologic complex, altcătuit din elemente de natură raţională, afectivă şi volitivă, reprezentând totalitatea ideilor, sentimentelor şi voinţei cu privire la drept, la fenomenul juridic în general, aprecierea, aprobarea sau respingerea dreptului în vigoare, ideile şi sentimentele de dreptate şi legalitate.

Conştiinţa juridică constituie o premisă ideologică a elaborării dreptului. Legile, actele normative, sunt adoptate numai după ce sunt concepute, trecute prin conştiinţa juridică a celor ce participă la activitatea normativă şi care sunt purtătorii conştiinţei juridice a societăţii sau a unui grup social anume.

Conştiinţa juridică cuprinde şi sfera realizării dreptului şi a aplicării sale, a formării şi înfăptuirii raporturilor juridice create pe baza normelor de drept, a respectării dreptului. Dreptul este mai presus de orice un fenomen social. Societatea nu poate exista în afara dreptului, după cum nici dreptul nu poate exista în afara cadrului social.

Conştiinţa juridică joacă atât rolul unui tampon cât şi al unui receptor. Tampon, în sensul că se interpune între societate şi sistemul juridic şi de asemenea receptor deoarece este elementul ce primeşte stimulii emişi de societate, îi ordonează şi îi supune unui examen axiologic. Este una dintre premisele existenţei dreptului ca fenomen normativ, funcţia normativă fiind mijlocită de ipostazele conştiinţei prin care omul devine subiect: ipostaza cognitivă, cea acţională şi cultural-axiologică. Conştiinţa juridică este bazată pe 2 componente: una raţională, ideologia juridică şi o componentă psihică.

Concepţiile societăţii sunt de natură a influenţa în mod continuu evoluţia, modificarea conştiinţei juridice, ca element component al fenomenului juridic. Aceasta deoarece, pe măsura evoluţiei concepţiilor societăţii ca fenomen de tip normativ, şi pe parcursul modificării societăţii însăşi, se modifică şi conştiinţa juridică, raportul pe care societatea în ansamblul ei şi indivizii sau grupurile sociale ca şi componente ale societăţii, îl au cu ansamblul normelor juridice la nivel de societate, precum şi modul în care reglementările juridice sunt receptate de actorii sociali.

Concepţiile cu privire la ceea ce este drept, corect, echitabil, util, permisibil, etc. se modifică şi s-au modificat continuu pe întreg parcursul istoriei, sub influenţa evoluţiei societăţii umane.

1

2. Evoluţia realizării dreptăţii, echităţii şi justiţiei în societate

Concepţiile societăţii sunt de natură a influenţa în mod continuu evoluţia, modificarea conştiinţei juridice, ca element component al fenomenului juridic. Aceasta deoarece, pe măsura evoluţiei concepţiilor societăţii ca fenomen de tip normativ, şi pe parcursul modificării societăţii însăşi, se modifică şi conştiinţa juridică, raportul pe care societatea în ansamblul ei şi indivizii sau grupurile sociale ca şi componente ale societăţii, îl au cu ansamblul normelor juridice la nivel de societate, precum şi modul în care reglementările juridice sunt receptate de actorii sociali.

Concepţiile cu privire la ceea ce este drept, corect, echitabil, util, permisibil, etc. se modifică şi s-au modificat continuu pe întreg parcursul istoriei, sub influenţa evoluţiei societăţii umane. Problema centrală a relaţiei între societate şi drept este aceea de a stabili dacă reglementările cu caracter normativ sunt întotdeauna drepte. Adică, trebuie oferit un răspuns la întrebarea: dreptul este echivalent cu dreptatea (justiţia)?

De regulă, dreptul NU este echivalent cu justiţia. Caracteristicile justiţiei sunt în general opuse caracterului coercitiv şi politic al dreptului, fiind împărţite în elemente raţionale şi elemente de fapt. Elementele raţionale pot fi considerate:

a. Egalitatea părţilorb. Natura obiectivă, raţională şi logică a justiţieic. Ideea de echitate privită ca echilibru al intereselord. Ideea de proporţionalitate în distribuirea justiţiei.Elemente de fapt sunt:a. Stabilirea legilorb. Aplicarea lor uniformăTeoria şi practica dreptului consideră că pot fi distinse mai multe tipuri de realizare a justiţiei

în societate:1. Justiţia distributivă – egalitatea proporţională stabilită de legiuitor ţinând seama de ceea

ce datorează colectivitatea membrilor săi.2. Justiţia corectivă (reparativă)- realizarea unei echilibrări între ceea ce oferă şi ce primesc

de la societate indivizii, între actele şi faptele lor şi urmările acestora.a. Justiţie comutativă – în cadrul raportului între indivizi aceştia îşi stabilesc singuri

norma opozabilă relaţiilor dintre eib. Justiţie judiciară – intervine judecătorul, ca al treilea factor în caz de dispută

Evolutia raporturilor dintre drept si justitie,a interferentelor si conexiunilor lor reciproce,a preocupat deopotriva pe juristi si sociologi atat in termenii organizarii si functionarii pe baze legale si legitime a institutiilor si organizatiilor sociale, cat si in cei ai realizarii dreptatii, echitatii si justitiei in societate. Principala problema care s-a pus in legatura cu relatiile dintre dreptul unei societati si realizarea ideii de justitie a fost aceea de a stabili daca reglementarile juridice sunt intotdeauna drepte si juste si daca dreptul este echivalent,partial sau total, cu justitia si dreptatea sociala.

Acceptand premisa ca dreptul reprezinta nucleul principal al ordinii sociale si normative,majoritatea autorilor sunt de acord ca stabilitatea si functionalitatea unei societati depinde,in mare masura,de stabilitatea normativa, in primul rand legislativa, ca si de aplicarea uniforma si constanta a regulilor si prescriptiilor juridice la nivelul institutiilor, grupurilor sociale si indivizilor insa, atat stabilitatea normativa, cat si aplicarea uniforma a regulilor juridice intr-o societate reprezinta doar premisa necesara, dar nu suficienta,pentru realizarea justitiei sociale, intrucat,la un moment dat,desi norma poate sa fie dreapta sau corecta din punct de vedere juridic-legislativ,ea poate genera inechitati si nedreptati datorate modului sau de aplicare de catre instantele s 232i82c au “agentii” dreptului ( in primul rand judecatorii).

2

Plecand de aici si supralicitand virtutile instrumentale si moralizatoare ale legislatiei, unii autori au fost tentati sa considere ca dreptul este echivalent cu justitia sociala, reprezentand o forma “sui-generis” de adaptare a justitiei morale la diferitele exigente si imprejurari sociale, adaptare ce presupune totusi utilizarea constrangerii publice in cadrul procesului judiciar. Echivalarea dreptului cu justitia reprezinta o teza constanta mult mai veche, ea aparand in lucrarile unor filosofi , moralisti si juristi antici si medievali, dar si moderni,care au considerat ca ratiunea ultima (“ultima ratio”) a dreptului este realizarea ideii de justitie. Pentru toti acesti teoreticieni ai moralei, filosofiei si jurisprudentei care identificau ideea de drept cu cea de justitie, dreptul sa asigure in orice societate ceea ce este just, drept si echitabil,astfel incat fiecare individ sa se bucure de dreptul sau in conformitate cu faptele, meritele si contributia adusa binelui comun. In acest sens , justitia a fost definita ca fiind “vointa constanta si permanenta de a da fiecaruia dreptul sau “ (dupa Ulpian) sau “traducerea practica a dreptului sub forma ideii de just si drept”.(Fr.Geny)

Relevand rolul dreptului ca principalul garant al ordinii sociale si normative si al respectarii drepturilor si libertatilor indivizilor, alti autori, intre care si M.Djuvara, au considerat ca dreptul nu este, de regula, echivalent cu justitia intrucat aceasta din urma se caracterizeaza printr-o serie de elemente rationale (cum ar fi: egalitatea partilor, natura rationala si logica a justitiei, ideea de echitate si de proportionalitate in distribuirea justitiei) si de fapt (concretizate in stabilitatea legilor, aplicarea lor uniforma). In consecinta,dreptul nu poate realiza in totalitate aceste elemente rationale si de fapt ale justitiei sociale, de aceea el nu poate fi niciodata , si in acelasi timp ,just , drept si echitabil pentru toti indivizii, dupa cum nici o societate dreapta sau justa nu va fi mai eficienta si functionala decat una nedreapta din punct de vedere juridico-legislativ, ceea ce conduce la relativitatea criteriilor in functie de care sunt definite notiunile de justitie si dreptate in diferite sisteme normative.

Plecand de aici,teoria si practica dreptului considera ca pot fi distinse mai multe tipuri sau modalitati de realizare a justitiei in societate:

a)justitia distributiva,intemeiata pe garantarea si realizarea drepturilor si obligatiilor indivizilor in conformitate cu o anumita norma proportional stabilita de legiuitor, astfel incat fiecare individ sa primeasca ceea ce I se cuvine(ceea ce merita)in functie de contributia sa in cadrul societatii. De regula justitia distributiva se refera la “egalitatea proportionala stabilita de legiuitor tinand seama de ceea ce datoreaza colectivitatea (statul) membrilor sai”;

b)justitia coercitiva (reparativa),care incearca sa realizeze o anumita egalitate intre drepturile si obligatiile indivizilor, astfel incat fiecare individ sa nu datoreze sau sa primeasca nici mai mult ,nici mai putin decat ceilalti. Ea este conceputa ca fiind un fel de “egalitate” intre ceea ce ofera si ceea ce primesc indivizii, intre actele si faptele lor si urmarile acestora. In functie de modalitatile de realizare , acest tip de justitie poate fi de doua feluri :

1.justitie comutativa, care se refera la un raport echivalent intre indivizi, atunci cand acestia isi stabilesc singuri masura sau “ norma” opozabila relatiilor dintre ei (de pilda, cazul vanzarii-cumpararii, repararii pagubelor produse etc.);

2.justitie “judiciara”, intemeiata pe interventia celui de al treilea factor (judecatorul) in caz de disputa sau neintelegere dintre indivizi in legatura cu drepturile si datoriile lor.

In schimb, alti autori (J.Dabin) considera ca exista si asa numita justitie legala, care se fundamenteaza pe indatoririle si obligatiile juridice pe care indivizii le datoreaza colectivitatii (in speta,statului), acesta putand pretinde executarea si realizarea colectiva de catre de indivizi a

3

acestor obligatii (cum ar fi, de pilda, plata impozitelor,diverse taxe si contributii banesti,prestarea unor activitati sociale in favoara comunitatii etc.).

In orice societate , justitia sociala trebuie sa asigure exercitarea neingradita de catre indivizi a drepturilor si obligatiilor fundamentale, realizand astfel legalitatea si legitimitatea actului de justitie. Conceputul de legalitate este intim legat de cel de legiferare si de legislatie, motiv pentru care ele sunt uneori confundate intre ele, desi se refera la activitati diferita. Daca legiferarea include activitatea de elaborare a legilor si actelor normative, rezultanta ei este tocmai legislatia care, la randul ei, face obiectivul legalitatii.

Legalitatea reprezinta un principiu fundamental al oricarui sistem normativ si presupune respectarea legilor si a actelor normative de catre toate institutiile si organizatiile statale si nonstatale,de catre toti “agentii” dreptului abilitati sa aplice legislatia, precum si de catre toti indivizii dintr-o societate. Ea reprezinta ,totodata ,principala garantie pentru protectia sociala si juridica a indivizilor si grupurilor sociale fata de potentiale abuzuri si manifestari birocratice care pot leza statutul si drepturile indivizilor.

Pentru acest motiv ,indivizii accepta si recunoasc legalitatea normelor juridice elaborate de catre autoritatea publica dintr-o societate, aderand si conformandu-se la ele. Atunci cand adeziunea indivizilor se manifesta fata de ansamblul normelor existente intr-un sistem juridic, legalitatea regulilor antreneaza prezumtia irefragabila a legitimitatii acestora. Pe aceasta baza,o serie de puncte de vedere exprimate in literatura juridica considera ca o norma juridica va fi in mod necesar valida si efectiva fie in functie de criteriul legalitatii ( validitate formale) , fie in functie de cel al legitimitatii (validitate informala), exprimat prin gradul de adeziune al indivizilor fata de norme. Insa, nici una din cele doua forme de recunoastere,acceptare si adeziune fata de norme nu implica in mod necesar , pe cealalta ,desi ele tind sa fie convergente in campul spatial si temporal al sistemului juridic. Pe de alta parte,efectivitatea si functionalitatea unui sistem juridic nu se reduce la simpla adeziune fata de amnsamblul de norme si prescriptii juridice, ci presupune identificarea unor reguli “secundare”, a unor consecinte “secundare” ce decurg din aplicarea regulilor “primare” la nivelul diferitilor indivizi si grupuri sociale. In consecinta,in aprecierea validitatii legale si legitime anormelor juridice,concretizata in gradul de adeziune manifestata fata de ele, trebuie analizate cele trei elemente componente care participa pe “scena” sociala:

a)primul include pe cei desemnati oficial sa elaboreze normele(legislatorul);

b)al doilea se refera la cei care realizeaza aplicarea si respectarea normelor (judecatorul);

c)al treilea include indivizii carora le sunt aplicate normele si morul cum reactioneaza fara de ele(actorii sociali).

4

3. Modalităţi de realizare a constrângerii sociale

Omul, in cursul evolutiei sale, a parcurs stadii diverse de configuratie sociala si economica, raporturile sale cu natura au imbracat forme variate, dupa cum procesul de exploatare a naturii genera o anumita forma de asezare sociala si, in consecinta o anumita structura mentala. Nevoit sa-si duca viata intr-o lume ostila, in care nu numai natura, dar si seamanul sau era lup pentru el, omul a trebuit sa-si organizeze spatiul in care traia, gandirea, limbajul, munca ajutandu-l la aceasta. Apartenenta unui membru la grup era data de masura in care acesta respecta sau nu normele grupului referitoare la comportament, imbracaminte, obiceiuri, interdictii si tabu-uri, de felul in care se conforma la obiceiurile grupului.

Termenul de "norma" inseamna "regula obligatorie, lege dupa care trebuie sa se conduca cineva sau ceva", conducand la cel de "normal"─ "conform unei norme, unor reguli". Normalitatea ─ unei persoane, situatii─ apare astfel ca o masura a respectarii normelor, a constrangerilor si prescriptiilor societatii careia ii apartine persoana respectiva. Anormalitatea, comportamentul in afara normelor, provoaca efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o constrangere a societatii asupra membrilor ei.

Normele, asadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui si provin din obiceiurile, legile, traditiile unei societati sau grup social care isi constrange astfel membrii sa adopte conduite si comportamente care sa corespunda asteptarilor acelei societati sau grup social.

Constrangerea pentru respectarea normelor sociale incepe inca de la cresterea si educarea copiilor, acestea constand tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simti, actiona intr-un fel la care el poate n-ar ajunge daca n-ar fi condus la acestea. Copilul este invatat sa respecte obiceiurile, traditiile, conventiile iar dezvoltarea personalitatii urmeaza un curs printre aceste jaloane: credintele, tendintele, practicile grupului luate in intregul lor. Obisnuinta colectiva se transmite prin educatie din generatie in generatie, dand astfel membrilor societatii siguranta si stabilitate.

Normele evolueaza odata cu societatea care le construieste si aplica datorita evolutiei altor segmente ale aceleiasi societati: politic, economic, religios. Normele sociale sunt si ele structurate ierarhic iar judecarea comportamentelor raportandu-se la norma se face in functie de necesitatile societatii.

Normele sociale sunt impuse, promovate si perpetuate prin mai multe metode:-sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societatii sau

grupului social ;-sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajuta la integrarea

individului ca membru al societatii;-sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conserva ordinea acelei societati.Nerespectarea normelor si modelelor societatii denota un comportament deviant , o iesire

din normalitatea vietii si ordinii sociale.Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei pozitii

(rol-status) in societatea respectiva iar aceasta pozitie primeste o valoare (pozitiva sau negativa) in functie de asteptarile societatii pentru acel rol sau status in sensul conformismului sau a proiectiei evolutive ale acelei societati.

Constrângerile exercitate de societate în direcţia respectării normelor sociale se manifestă în moduri diverse. Ele pot fi, aşa cum s-a menţionat mai sus de tipul educaţiei şi a recomandărilor, obligaţiilor, destinate informării şi pregătirii membrilor societăţii pentru poziţia pe care o pot ocupa în cadrul grupului social, pentru a înţelege şi accepta aşteptările pe care le au de la ei ceilalţi membri ai grupului social.

5

Pe de altă parte, în cazul unor abateri de la norma socială, în funcţie de gravitatea şi de importanţa acestei abateri, pot apare sancţiunile: reacţii ale grupului faţă de comportamentul membrilor săi în situaţii sociale importante. Aceste reacţii au în principal rolul de a dirija, de a constrânge comportamentul membrilor grupului.

Prin urmare, sancţiunile pot include o pedeapsă sau o recompensă, pentru comportamentul conform sau neconform al unui membru al grupului.

Sancţiunea socială constituie deci şi ea una din modalităţile de realizare a constrângerii sociale şi poate fi pozitivă, aprobând sau recompensând un tip de comportament dezirabil, sau negativă, sancţionând un tip de comportament indezirabil pentru societate. Pot fi sancţiuni difuze, ce apar ca expresii spontane de aprobare ori dezaprobare a unui comportament, sau sancţiuni organizate, ce sunt executate, adesea de organe specializate ale societăţii, în conformitate cu proceduri socialmente recunoscute. Realizarea coeziunii şi structurării sociale este una dintre cauzele existenţei şi a evoluţiei dreptului, care în calitatea sa de colecţie de norme ce reglementează aspectele vieţii sociale, poate, prin puterea statului acţiona în direcţia exercitării unei constrângeri asupra membrilor societăţii în sensul respectării normelor legale acceptate de majoritatea membrilor unei societăţi.

6

4. Corelarea normelor juridice cu normele etice

Dreptul s-a desprins treptat din normele de morala si din obicieiuri. In acest sens, morala precede dreptul. Evolutia dreptului s-a facut in stransa legatura cu cea a moralei. In general, in aprecierea raportului dintre drept si morala, teoria juridica a evoluat pe doua mari directii, cea care a conceput dreptul ca un minim de morala si cea corespunzatoare pozitivismului juridic conform careia statul este singurul temei al dreptului. In cadrul primei orientari dreptul si morala sunt intelese ca 2 fete ale unui fenomen: morala este etica subiectiva iar dreptul apare ca o etica obiectiva. Morala apare si ca un criteriu de verificare a corespondentei dreptului pozitiv cu dreptatea, dreptul pozitiv trebuind sa se construiasca in temeiul unor scopuri morale. Nomele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste. Ori de cate ori exercitiul strict al unui drept neglijeaza aspecte de umanitate, intervine principiul moral de echitate.

Exista norme juridice carora principiile morale le sunt indiferente: reguli de circulatie pe drumurile publice de ex. In cadrul celeilalte orientari, dreptul este desprins de orice alta realitate, el este o constructie in sine, singura realitate cu care se coreleaza este statul. Statul este singurul temei al dreptului; fara stat idea de drept este de neconceput.

Intre aceste 2 orientari se plaseaza si curentele sociologice. Specific acestei doctrine este explicarea prezentei spontane a dreptului in viata sociala ca urmare a presiunii unor factori social-politici si ideologici. Solidara cu sine insasi si in propriul sau interes, societatea isi organizeaza un ansamblu de mijloace prin care se apara impotriva activitatilor ce-i tulbura existenta sau ii pericliteaza progresul.

Fata de norma morala, norma juridical prezinta unele trasaturi: ea reglementeaza acele relatii sociale ce vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul intregii ordini sociale.

7

5. Forme de realizare a studiului sociologic

Studiul sau investigaţia sociologică are o serie de etape obligatorii, fără a căror respectare nu poate fi conceput un studiu corect şi cu rezultate ştiinţific valabile:

1. Delimitarea obiectului de studiu (grupul ţintă, problema socială sau sociologică de determinat sau de studiat).

2. Preancheta- fixarea obiectivelor şi analiza logică a ipotezelor posibile.3. Sinteza datelor obţinute în preanchetă 4. Determinarea universului studiului, populaţia ce va fi investigată.5. Alcătuirea eşantionului.6. Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de fenomenele şi faptele studiate.7. Pretestarea instrumentelor de cercetare.8. Aplicarea în teren a instrumentelor investigaţiei.9. Prelucrarea datelor obţinute.10. Analiza rezultatelor11. Redactarea rapoartelor de cercetare.Din punct de vedere a metodei de obţinere a datelor, se folosesc:

a. Observaţia – empirică sau spontană ori ştiinţifică – directă internă sau directă externă ori indirectă. Experimentul sociologic este o altă formă de observaţie, însă aplicarea sa este extrem de delicată ca urmare a dificultăţilor de modificare a variabilelor şi evitării unor imixtiuni în destinele colectivităţilor.

b. Interviul – este cea mai folosită metodă. Constă într-un ansamblu de întrebări adresate unui membru al colectivităţii investigate, ale cărui răspunsuri sunt înregistrate.

c. Sondajul de opinie – implică eşantionarea prealabilă – probabilistă sau proporţională. d. Chestionarul sociologic- cu o mare diversitate de modalităţi de prezentare, conţine întrebări

la care respondentul va răspunde fie selectând una dintre opţiunile propuse (întrebări închise), fie oferind propriul răspuns (întrebări deschise) fie mixte. Chestionarul poate fi administrat de un operator de interviu/ de anchetă sau autoadministrat.

8

6. Mecanismele de producere şi de manifestare a fenomenelor antisociale

Fenomenele antisociale sunt rezultatul existentei reglementate a societatii. Fenomenul antisocial apare ca rezultat al atitudinilor fata de societate , fanilie, o expresie a trebuintelor nevoilor aspiratiilor politico-religioase, filosofice, manifestate in mod individual sau in grupuri spontane ori organizate. Fenomenul antisocial exista in realitatea sociala fiind determinat de raporturile care se stabilesc in interiorul realitatii concrete, intre rezultatele multiplelor interactiuni si baza fenomenului, complicata si modificata de ele. Fenomenul antisocial reprezinta in fapt o existenta antisociala concreta, determinata de interactiunile obiective si subiective precum si de elaborarea relatiei de raspuns din partea individului.

Conform anumitor orientari, fenomenul antisocial este adesea expresia unei conditii medicale, numite ASPD (Antisocial Personality Disorder – Tulburare de personalitate de tip antisocial), pe care unii psihiatrii sustin ca au decelat-o in circa 80% din faptuitorii unor acte antisociale.

Astfel, capacitatea individului de a intelege si accepta regulile sociale depinde de puterea de receptare, de simturile sale precum si de posibilitatea ratiunii de a analiza semnificatia acestora ordonand raporturile cu mediul social. Aceasta coordonare (facultatea de a judeca a individului) rerezinta sinteza comportamentului persoanei si se bazeaza poe principiul recunoasterii si aceptarii tuturor reactiilor individului la stimulii de mediu, pe unitatea acestora in cadrul experientei proprii.

Evolutia bio-psihologica individuala este influentata de tendinta catre un anumit scop, orice actiune fiind determinata de analiza interna, sintetica si generalizatoare a obiectelor si fenomenelor percepute.

Caracterul dinamic al perceptiei depinde de experienta individului si de stabilitatea concreta realizata de acesta in sensul satisfacerii trebuintelor proprii.

De asemenea, indivizii confruntandu-se cu modele pozitive si negative de comportament si condutia care nu se transmit nici ereditar si nici nu se imita ci se invata in cadrul proceselor de comunicare si relationare a indivizilor in cadrul diverselor grupuri. Aceasta tendinta spre asociere in cadrul grupurilor a indivizilor cu comportament antisocial, are adeseori motive de reusita economico- sociala (dorinta de a obtine beneficii materiale rapid, recunoastere ca urmare a banilor si puterii) sau de recunoastere si ascensiune sociala. Adeseori, una dintre cauze este si confruntarea frecventa cu grupuri sau indivizi care nu respecta sau nu recunosc normele sociale, legale. Ca urmare, in cadrul unui grup sau societati in care nesocotirea normei este … norma, fenomenul antisocial capata caracter de regula si ca urmare, este privit ca mod “normal” de comportament de membrii grupului sau societatii respective.

9

7. Precizaţi soluţiile de eradicare sau stopare a comportamentelor antisociale

Conform lui E. Durkheim, comportamentul antisocial este un fenomen normal, ba chiar necesar, intrucat este unul din factorii progresului social. Ca urmare a abaterii inevitabile de la norma sociala, pe care absolut toti indivizii ce compun un grup social o manifesta, este imposibil sa nu apara si indivizi a caror abatere de la norma sa treaca in domeniul comportamentului antisocial.

Tinerii devin delincventi fie datorita esecului de a ajunge la realizarea anumitor scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorita nepriceperii de a promova alternativa de reusita ca urmare a unor restrictii si bariere sociale.

Exista si teorii foarte interesante, conform caruia, actualul val de comportamente antisociale mai ales in randul tinerilor se datoreaza si unei tendinte foarte raspandite de a bloca interventia adultilor, altii decat parintii, in educatia si urmarirea copiilor si tinerilor. Ca urmare a acestui fapt, copiii si tinerii inteleg ca nu vor putea fi pedepsiti/ corectati decat de parinti si ca urmare, ajung sa desconsidere orice adult, fiind siguri sau aproape siguri de impunitatea lor in fata celorlalti sau a majoritatii adultilor. Prin urmare, tinerii ajung sa invete mai mult unii de la ceilalti decat de la adultii din jurul lor, construindu-si astfel culturi paralele si adesea antagonice celei a adultilor.

Solutiile de eradicare sau stopare a comportamentului antisocial sunt destul de complexe si chestionabile ca utilitate finala, atata vreme cat nu se realizeaza schimbarea principalului element de „conversie” anume societatea umana actuala. Desi Durkheim spunea că acest tip de comportament este unul din preturile platite pentru libertate, este chestionabila aceasta afirmatie cel putin ca principiu.

Solutiile dezvoltate de societate pentru stoparea comportamentului antisocial se bazează în primul rând pe sistemul controlului social, în mod preponderent de tip negativ – adică de reprimare a comportamentului antisocial, de coerciţie a conformării transgresantului cu normele sociale. Elementele de control social pozitiv sunt aplicate din ce in ce mai rar, poate si ca urmare a orientarii preponderent materialiste a societatii actuale, care apreciaza mai putin valorile morale si etice si este mai mult orientata catre valorile materiale.

Agentii controlului social, fie ei de tip institutional sau neinstitutional au o sarcina destul de dificila in condiţiile actuale.

Eficacitatea stopării comportamentelor de tip antisocial depinde de îmbinarea adecvată a diferitelor mijloace de actiune, de armonizarea acestora. Sistemul de mijloace material sociale de control nu mai face din păcate apel la interiorizarea normelor sociale, a valorilor si modelelor pozitive, ci realizează o obligare a individului prin recompensă sau pedeapsă de a se conforma standardelor de comportament impuse de societate.

Este din ce in ce mai evident, ca in absenta unei restructurari de esenta a modului in care indivizii privesc societatea, se privesc unii pe altii si interactioneaza, singura solutie de a frana expansiunea fara precedent a comportamentelor antisociale, este represiunea, cu tot cortegiul sau de fenomene negative. Va trebui asadar ca oamenii sa inteleaga ca trebuie sa se schimbe, ei si societatea lor pentru a putea nadajdui ca intr-o zi fenomenul antisocial va putea fi controlat.

10

8. Factorii cauzali ai delincvenţelor

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.

Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.

Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele: punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o

contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii; orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca

săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar; orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel

comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate; orientarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul nu

se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale.

Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului. Aceste concepţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.

Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele orientări:

– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a

actelor de delincvenţă.Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria

cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.

De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.

Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în descifrarea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.

11

9. Precizaţi viziunea lui Montesquieu în privinţa înfăptuirii justiţiei

În concepţia lui Montesquieu, justiţia ar putea fi un substitut al religiei: „Aşadar, chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, trebuie să iubim întotdeauna justiţia, adică să ne

străduim să semănăm cu acea Fiinţă pe care ne-o închipuim atît de desăvîrşită şi care, dacă există, ar fi în mod necesar justă. Oricît ne-am libera de jugul Religiei, n-ar trebui să ne eliberăm niciodată de jugul Echităţii."

„Societatea se bazează pe avantajul reciproc"„Monarhia este o stare violentă care degenerează întotdeauna în despotism în republică,

puterea nu poate fi niciodată împărţită egal între popor şi rege; „echilibrul fiind prea greu de pas trat, trebuie ca puterea să scadă într-o parte, in timp creşte in cealaltă".

Meritul lui Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755) este ca a sistematizat toate ideile referitoare la teoria separarii puterilor existente pîna la el si le-a dat o noua interpretare în sensul existentei unor puteri distincte, atribuite unor organe separate si independente unele de altele. Spre deosebire de predecesorii sai, Montesquieu a realizat ca aplicarea eficienta în practica a teoriei respective si garantarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor este incompatibila cu imixtiunea puterilor, de aceea este necesara existenta a trei puteri distincte si anume: legislativa, executiva si judecatoreasca. Aceasta teza este expusa în opera „Spiritul Legilor” (opera monumentala compusa din 31 carti, 1748), potrivit careia puterea executiva revine regelui, puterea legislativa – adunarilor populare (Camera Comunelor), iar puterea judecatoreasca este încredintata unui corp de judecatori profesionisti si independenti. Acestea trebuie sa fie clar separate, sa nu interfereze una în ,,treburile” celeilalte, fiecare având functii bine definite: elaborarea legilor, aplicarea lor si judecarea corecta a conflictelor care apar în societate, în functie de prevederile legii existente la un moment dat. În acest context, fara îndoiala, „certificatul de nastere” a teoriei separarii puterilor în sensul atribuit în prezent este opera „Spiritul Legilor”, mai exact capitolul VI din Cartea XI (dedicata legilor politice), în care Montesquieu face celebra descriere a celor trei puteri ale statului, descriere care contureaza o teorie ramasa pentru totdeauna în constiinta celor care cred în valorile democratiei si libertatii:

,,În fiecare stat exista trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privit oare la cele ce tin de dreptul civil. În virtutea celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna si îndreapta sau abroga pe cele existente. În virtutea celei de a doua, declara razboi sau încheie pace, trim ite sau primeste solii, ia masuri de securitate, preîntâmpina navalirile. În virtutea celei de a treia, pedepseste infractiunile sau judeca litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urma o vom numi putere judecatoreasca, iar pe cealalta, pur si simplu putere executiva a statului. Atunci când în mâinile aceleiasi persoane sau aceluiasi corp de dregatori se afla întrunite puterea legiuitoare si puterea executiva, nu exista libertate, deoarece se poate naste teama ca acelasi monarh sau de acelasi senat sa î ntocmeasca legi tiranice pe care sa le aplice în mod tiranic. Nu exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva. Daca ea ar fi îmbinata cu puterea legislativa, puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecatorul ar putea avea forta unui opresor. Totul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp de fruntasi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotarârile ob stesti si pe cea de a judeca infractiunile sau litigiile dintre particulari. În cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernamântul este moderat, deoarece principele, care detine primele doua puteri , lasa supusilor sai exercitarea celei de a treia. La turci, unde aceste trei puteri sunt întrunite în mâinile sultanului, domneste un despotism îngrozitor ”

12

10. Importanţa studiului sociologiei juridice

Metodele de cercetare specifice ale sociologiei juridice lărgesc şi adâncesc aria de investigaţie în studiul fenomenului juridic, influenţând pozitiv dezvoltarea de ansamblu a dreptului.

Cercetările sociologice juridice dezvăluie o anumită latură a legăturii nemijlocite între realitatea socială şi drept în două sensuri: realitate-drept şi drept-realitate. Numai acest punct de vedere defineşte locul dreptului în cadrul fenomenelor suprastructurale, precum şi funcţia socială a dreptului ca instrument specific de realizare a politicii unui stat.

Soluţiile juridice, logica juridică, nu apar în sine, perfecţiunea sau imperfecţiunea lor nu poate fi privită izolat, ci în strânsă legătuără cu apariţia actului juridic precum şi cu efectele lui juridice, economice sociale care sunt indisolubil legate de eficienţa social-politică a dreptului.

Sociologia juridică stabileşte în mod indubitabil contactul dreptului cu realitatea socială, prin cunoaşterea modului în care fenomenul juridic se manifestă în viaţa socială, prin explicarea, înţelegerea analiza critică şi chiar prin reformarea realităţii sociale a dreptului.

Sociologia juridică îndeplineşte următoarele funcţii:a. Funcţia cognitivă –este funcţia de documentare, de informare, care în timp a dus la

transformarea unor instituţii de drept pe baza cunoaşterii ştiinţifice realizate de specialişti.

b. Funcţia explicativă – formularea unor legi cauzale care să ofere explicaţia cauzelor şi mecanismelor după care s-a produs un fenomen.

c. Funcţa critică – deşi şi-a format propriul său mecanism de critică sau mecanism intern de contestare reprezentat de căile de recurs, dreptul are nevoie şi de o critică exercitată din afara sistemului care să poată releva rolul grupurilor de presiune economice şi nestatale în procesul legislativ.

d. Funcţia practică – manifestată atât în sfera jurisprudenţei cât şi în acţiunea de legiferare, cu finalitate şi eficienţă în luarea deciziei.

13

11. Procedee tehnice utilizate în realizarea tehnică a anchetei

Ancheta de opinie este o tehnică statistică ce permite sesizarea opiniei publice într-o societate de masă. Ca urmare, presupune lucrul cu eşantioane. Eşantionarea se realizează prin două procedee:

a. Eşantionarea probabilistică sau aleatorie, care presupune tragerea la sorţi utilizând liste complete ale universului real supus sondajului.

b. Eşantionarea proporţională sau pe cote presupunând crearea unui eşantion miniatură structurat după criteriile semnificative ce structurează populaţia sondajului.

Ancheta se face pe baza unui chestionar.Procedee utilizate:

1. Aplicarea directă a chestionarului presupune ca operatorii de interviu să aplice separat chestionarul fiecărui respondent din eşantion.

2. Ancheta prin corespondenţă – presupune existenţa unui eşantion cu probabilitate mare de a răspunde poştal la chestionarul respectiv

3. Anchete longitudinale, tehnica panelului. – costuri ridicate datorate necesităţii selecţiei şi păstrării panelului.

14

12. Concepţiile vieţii sociale în viziunea lui Jean Jacques Rousseau

Prin valoarea lucrarilor sale, cat si prin influenta pe care acestea au avut-o asupra practicii sociale a timpului J. J. Rousseau a devenit cel mai invocat dintre autorii de analiza sociala ai epocii moderne, el situându-se, cu adevarat, în anticamera sociologiei politice autentice, mai ales prin faptul ca “a dat o forma clara si rationala la tot ce se agita confuz în constiinta publica din acel secol” (secolul al XVIII-lea).

Opera sa binecunoscuta (“Discurs asupra originilor si fundamentelor inegalitatii dintre oameni”, ”Contractul social”, “Emil”, “Discurs asupra stiintelor si artelor” s.a.) reprezinta un adevarat imn închinat libertatii umane, precum si o temerara constructie teoretica destinata gasirii unui sistem de organizare a societatii care sa asigure apararea si conservarea acestei libertati.

“Contractul social”, lucrarea sa fundamentala în domeniul proiectarii structurilor sociale porneste de la starea fundamentala a omului, considerata buna, sociabila, armonioasa; observând ca în mediul social aceasta stare se altereaza iremediabil, autorul propune o solutie de salvare: un nou tip de societate, care sa apere libertatea si sa instaureze egalitatea intre oameni. “Scopul sau este de a concilia libertatile individuale cu exigentele vietii sociale, intr-un cuvânt, de a fonda o ordine sociala naturala.”

În esenta J. J. Rousseau propune o noua conceptie asupra libertatii, din perspectiva social – politica:

“Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamna libertate. Libertatea înseamna mai putin a face ce vrem, cat a nu fi supusi altuia; ea înseamna, totodata, a nu supune vointa altuia, vointei noastre. Nici un om care este stapân, nu poate fi liber… Nu cunosc alta vointa libera decât acea careia nimeni nu are dreptul sa i se opuna, împiedicând-o; în libertatea comuna nimeni nu are dreptul sa faca ceea ce ii interzice libertatea altuia, caci adevarata libertate nu se distruge niciodata pe sine însasi. De aceea, libertatea fara justitie o adevarata contradictie, caci, oricum am face, totul e stingheritor în actiunea unei vointe dezordonate.”

A împaca libertatea individuala cu norma sociala ca mijloc de raportare la libertatea celuilalt reprezinta temeiul întelegerii, în conceptia lui Rousseau, a unitatii dintre individ si societate, dintre drepturi si interdictii si este calea fundamentarii “contractului social”.

În cadrul acestuia, statul devine o asociatie în care apartenenta la corpul politic nu distruge libertatea indivizilor ci o consacra, în unitate cu legea. “Soarta libertatii – spune Rousseau – este legata totdeauna de soarta legilor: ea domneste sau piere, odata cu ele.”

Pus la dispozitia cetatenilor prin mijlocirea legilor, dreptul natural de libertate si egalitate se manifesta ca unitate contradictorie, la scara sociala, a drepturilor individuale, în baza contractului din care rezulta statul; în consecinta, statul nu este stapânul legilor, ci supusul lor; el nu se supune legilor, asemeni fiecarui individ în parte.

Rousseau propune adoptarea legilor prin referendum, deci cu participarea întregii comunitati sociale, ca exercitiu direct al necesitatii.

Rasunetul ideilor lui Rousseau este dovedit de faptul ca “Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului”, devenita program al Revolutiei de la 1789, din Franta a fost elaborata pe baza “Contractului social”, regasit, în mare parte apoi, în prima Constitutie republicana a Frantei, precum si în alte constitutii europene.

15