CURS 1

Noţiuni introductive

Definiţia şi specificul sociologiei ca ştiinţă socialăPreocupări privind viaţa socială au existat din cele mai vechi timpuri. Din totdeauna s-a

manifestat aspiraţia omului de a atinge cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine, care a devenit un factor de influenţă în cunoaşterea şi înţelegerea vieţii sociale, în cunoaşterea societăţii în totalitatea ei.

Diversificarea societăţii, atingerea unui ridicat grad de complexitate au determinat apariţia unor ştiinţe socio-umane speciale, între care menţionăm şi sociologia.

Auguste Comte (1798-1857) filozof şi sociolog francez, în lucrarea sa "Curs de filozofie pozitivă", carte apărută în 1839, utilizează pentru prima dată termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale.

Fondatorii sociologiei ca ştiinţă, August Comte, Karl Marx, Herber Spencer, Emile Durkheim, Max Weber, Georg Simmel, George Herbert Mead, au avut şi vocaţia de reformatori, năzuind la o viaţă socială bazată pe valorile umaniste.

Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere sistematică şi unitară a societăţii omeneşti. Ea studiază metodic faptele, fenomenele, schimbările şi procesele sociale, grupurile şi colectivităţile de oameni, comportamentul acestora, relaţiile interumane şi instituţiile, din punct de vedere al ansamblului social.

Sub aspect etimologic, termenul de sociologie desemnează ştiinţa societăţii ori a societăţilor, a colectivităţilor sau grupărilor sociale. Acesta s-a format prin asocierea cuvântului latin socius (soţ, asociat, tovarăş) şi a cuvântului grecesc logos (teorie, ştiinţă, idee, studiu). Exprimat "ad literam", putem înţelege că sociologia este ştiinţa asocierii, a grupării colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mai mărunte ca cercurile de prieteni, familia, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale şi mondiale.

Numeroşi autori împărtăşesc opinia că sociologia este „studiul ştiinţific al comportamentului social uman, al societăţii umane şi al rezultatelor activităţilor sociale. Premisa fundamentală a sociologiei este cât din existenţa umană este existenţă socială.”

Sociologia este definită în diferite moduri, determinată de evoluţia istorică şi de complexitatea realităţii studiate: „ştiinţă a realităţii sociale” (D. Gusti), „ştiinţa faptelor sociale” (E. Durkheim), „ştiinţa societăţile omeneşti ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, a formelor de comunitate umană de convieţuire socială” (T. Herseni), „ştiinţa fenomenelor sociale totale” (G. Gurvitch). Multitudinea definiţiilor date sociologiei au ca punct comun studiul vieţii sociale, ceea ce face ca sociologia să apară drept ştiinţa centrală despre societate.

Spre deosebire de biologia umană – care studiază omul ca fiinţă organică -, de psihologia umană – care examinează viaţa psihică a omului -, sociologia analizează viaţa socială a omului sub aspectul:

- organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă) şi macrogrupale (sat, oraş, popor, naţiune, organizaţii internaţionale);

- activităţilor, instituţiilor şi valorilor politice, juridice, economice, morale, religioase, artistice, ştiinţifice şi filosofice, precum şi

- al funcţionalităţii şi evoluţiei în timp a tuturor acestora.În concepţia unor autori, sociologia se poate defini:- în sens restrâns, ca ştiinţă, teorie generală a socialului sau a formelor sociale ale

activităţii umane;- în sens larg, ca o teorie a societăţii globale (numită şi macrosociologie). De asemenea,

în structura acestei discipline ştiinţifice sunt integrate şi sociologiile de ramură.

1

Un element specific sociologiei este şi faptul că descoperă corelaţii între fenomene şi procese aparent izolate, care nu pot fi dezvăluite şi demonstrate de alte ştiinţe sociale.

Alţi autori au considerat că sociologia se ocupă de sistematizarea ştiinţelor sociale particulare şi explicarea relaţiilor dintre acestea.

Sociologia este o ştiinţă interdisciplinară şi, în această calitate, nu exclude din câmpul preocupărilor sale înfăptuirea unor sinteze teoretice, bazate pe rezultatele obţinute de diversele ştiinţe sociale în analizele lor concrete, dar nu se limitează la contactul cu ştiinţele socio-umane particulare sau la interpretări abstracte, cu caracter generalizator. Pe lângă scopul său teoretic, de reconstrucţie conceptuală, sociologia are şi o finalitate pragmatică, urmărind descifrarea cât mai riguroasă a condiţiei umane pe baza cercetărilor concrete şi ameliorarea ei, prin oferirea de soluţii menite a înlătura „stările anomice” ale societăţii (infracţionalitate, sărăcia, corupţia, delicvenţa juvenilă). Termenul anomie desemnează „o stare de dezordine, criză, absenţă a regulii”.

Specificul sociologiei ca ştiinţă derivă din modalităţile proprii de reflectare a obiectului său de studiu, din rezultatele analizelor teoretico-aplicative pe care le-a întreprins în decursul evoluţiei sale istorice, precum şi din metodologia de cercetare utilizată.

Originalitatea sociologiei constă în aceea că studiază realitatea socială într-o viziune unitară şi globală. Prin urmare, definitoriu pentru sociologie este faptul că examinează diferite fenomene sociale nu în sine, ci în conexiune cu alte fenomene, surprinzând raporturile dintre acestea şi ansamblul social, modul în care coexistă şi se desfăşoară. Astfel, sociologia ne oferă o viziune unitară şi totalizatoare asupra societăţii ca întreg şi a diverselor ei componente şi activităţi.

Sociologia este o ştiinţă teoretică şi, concomitent, empirică, aplicativă. În dimensiunea ei teoretică, sociologia este preocupată de analize conceptuale, de abstractizare şi generalizare, de elaborare a unor teorii, paradigme explicative, metodologii, de descifrare a unor legi statistice, şi alcătuire a unor tipologii, pe baza cărora acumulează adevăruri semnificative despre societate. Acestea, la rândul lor, servesc ca ipoteză şi punct de plecare în desfăşurarea unor cercetări empirice, de teren, a unor experimente.

Ca ştiinţă aplicativă, sociologia contribuie la rezolvarea unor probleme sociale, implicându-se activ în reconstrucţia diverselor domenii ale societăţii, în descoperirea unor variante eficiente de activitate umană. În acest caz, ea se numeşte şi sociotehnică sau inginerie socială.

De asemenea, în funcţie de mărimea şi complexitatea obiectului său de cercetare, se poate vorbi de microsociologie şi macrosociologie (teorie a societăţii globale).

Obiectul de studiu şi scopul sociologieiO dimensiune a obiectului de studiu al sociologiei o reprezintă raportul individ-societate. În

sociologie, termenul de individ are semnificaţia de persoană singulară, reprezentând un unicat în spaţiul social. Dacă din punct de vedere statistic individul apare ca unul (parte) din colectivitate (întreg), din punct de vedere sociologic el reprezintă o individualitate, deoarece prin înfăţişare, mod de gândire, exprimare şi acţiune se deosebeşte de ceilalţi. Din răspunsul dat întrebările referitoare la raportul individ-societate poate fi realizată o tipologie a indivizilor umani, corespunzătoare celor trei tipuri de societăţi:

1. individul conservator care se conduce după preceptele tradiţiei; acest tip caracterizează societăţile tradiţionale, marcate de schimbări lente;

2. individul autonom care, trăind într-o societate caracterizată prin schimbări rapide, se conduce după propria conştiinţă; această caracteristică aparţine civilizaţiei moderne;

3. individul heteronom care se conduce după aşteptările celorlalţi de la el, acţiunea sa fiind rezultanta variabilei situaţionale a acţiunii altor indivizi.

Privită din afară, societatea ne apare, la prima vedere, ca un conglomerat de indivizi, grupuri şi activităţi umane de o diversitate nelimitată. În realitate, orice societate este o unitate de viaţă, căci, altfel, nu ar putea exist şi supravieţui. Menirea sociologiei este de a dezvălui cum este posibilă convieţuirea oamenilor şi derularea activităţilor lor economice, politice, artistice, religioase, juridice, spirituale, a instituţiilor corespunzătoare acestora; de a diagnostica factorii şi condiţiile ordinii sociale şi de a explica ştiinţific în ce constă această ordine.

2

Pentru Émile Durkheim, sociologia este alcătuită din trei diviziuni:- morfologia socială (care descrie şi explică „anatomia societăţii”);- fiziologia socială (ilustrată de sociologiile particulare, ce studiază „manifestările vitale

ale societăţii”);- sociologia generală (care sintetizează concluziile analizelor ştiinţelor particulare).Morfologia socială are în vedere – ca latură, componentă fundamentală a sociologiei –

studiul cadrului geografic al popoarelor în raport cu organizarea lor socială, precum şi al populaţiei sub aspectul dispoziţiei în teritoriu, al volumului şi densităţii acesteia. Dacă morfologia socială are ca obiect „forma materială şi exterioară a societăţii”, fiziologia socială – cealaltă componentă fundamentală a societăţii şi, implicit, a sociologiei – vizează manifestările funcţionale ale vieţii sociale, care sunt obiect de studiu pentru diversele sociologii de ramură.

Complexitatea obiectului şi problematica sociologiei au determinat constituirea unor domenii specializate (ramuri) care studiază anumite compartimente ale vieţii sociale. Acestea constituie totodată domenii de aplicare a rezultatelor cercetărilor concrete de teren.

Aceste domenii specializate ale sociologiei pot fi grupate, în funcţie e problematica studiată, astfel:

a) Ramuri care studiază grupuri şi colectivităţi umane, ca de exemplu: sociologia grupurilor mici, sociologia comunităţilor, sociologia urbană, sociologia rurală.

b) Ramuri care cercetează fenomene şi procese sociale: sociologia opiniei publice, sociologia comunicaţiilor, sociologia schimbării sociale, sociologia păcii, sociologia mobilităţii sociale, sociologia formelor de devianţă socială.

c) Ramuri care studiază instituţii sociale, cum sunt: sociologia familiei, sociologia şcolii, sociologia organizaţiilor, sociologia armatei, sociologia religiei, sociologia educaţiei, sociologia politică, sociologia muncii, sociologia industrială, sociologia juridică.

Rezultatele cercetărilor ştiinţelor particulare sunt analizate, interpretate şi sintetizate de sociologia generală, care, se caracterizează prin concepţii şi teorii care exprimă şi explică aspectele generale ale vieţii sociale.

Prin urmare, la întrebarea privind obiectul de studiu al sociologiei, răspunsul presupune anumite nuanţări: sociologia generală are ca obiect structura, funcţiile şi dinamica sistemului social global, în timp ce sociologiile particulare/sociologiile de ramură se limitează la domenii determinate ale societăţii (economic, politic, juridic, artistic, religios, moral etc.), pe care le descriu şi explică prin raportare la sistemul social global.

Considerarea funcţiilor sociologiei şi direcţiilor de specializare a analizei sociologice, permit delimitarea cu mai mare claritate a obiectului cercetării sociologice generale: studiul colectivităţilor umane, al relaţiilor interumane în cadrul acestora, al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor de diferite dimensiuni şi a comunităţilor umane de diferite tipuri.

Cu alte cuvinte, sociologia se poate defini drept disciplina ştiinţifică ce studiază colectivităţile şi comunităţile umane cu structurile şi instituţiilor lor, cu funcţiile şi valorile sociale corespunzătoare (economice, politice, juridice, morale, religioase, culturale, filosofice etc.), precum şi conexiunile dintre ceea ce societatea face din noi şi ceea ce facem noi din societate.

În cuprinsul sociologiei întâlnim anumite teorii generale, precum şi diverse cercetări speciale asupra unor domenii distincte ale vieţii sociale, cum ar fi:

- secţiunile referitoare la instituţii sociale: familie, educaţie, politică, drept, ştiinţă, ideologie, religie, artă, industrie, muncă, armată, război;

- secţiunile privind diferitele tipuri speciale de colectivităţi sociale: grupurile mici, colectivităţile locale (satul, oraşul), clasele şi păturile sociale, categoriile profesionale;

- cercetări asupra unor procese sociale: fenomenele şi procesele dezorganizării sociale (infracţiunile, alcoolismul, prostituţia); fenomenele şi procesele comunicării de masă (presa, radioul, televiziunea, cinematograful); procesele migrării şi mobilităţii sociale;

- cercetări privind geneza bolilor şi condiţiile sociale ale tratamentului eficient;

3

- cercetări asupra raporturilor etnice, de rasă;- cercetări referitoare la aspectele sociale ale proceselor demografice etc.Ponderea acestor cercetări în sociologia contemporană este variabilă de la o ţară la alta şi de

la o etapă istorică la alta.Prin însăşi tradiţia sa, sociologia generală a dezvoltat două teorii clasice:- teoria structurilor sociale şi- teoria schimbărilor sociale,

cărora, pe parcurs, li s-au adăugat:- teoria comportării sociale a indivizilor şi- teoria comportării colectivităţilor omeneşti.Teoria structurilor sociale, cunoscută şi sub denumirea de „teoria grupurilor sociale” sau

„teoria societăţii”, se ocupă de cercetarea componentelor grupurilor şi diverselor colectivităţi umane, de principiile alcătuirii lor, urmărind să dezvăluie acele forţe interne care asigură coeziunea sau, dimpotrivă, care contribuie la descompunerea acestora. Astfel de cercetări pot conduce la generalizarea unor rezultate şi, implicit, la formularea unor legi statistice generale.

Teoria schimbărilor sociale are în vedere atât dezvoltarea, cât şi destrămarea diferitelor grupuri şi colectivităţi. Această teorie tinde să generalizeze rezultatele cercetărilor privind fenomenele şi procesele care determină transformarea formaţiunilor grupale. În cadrul teoriei schimbărilor sociale se integrează teoriile generale ale dezvoltării şi progresului social, ale regresului şi destrămării colectivităţilor umane.

Teoria structurilor sociale şi teoria schimbărilor sociale reprezintă o sursă de alimentare a cercetărilor speciale, cărora le oferă noţiuni generale, ipoteze de investigaţie, scheme teoretice şi metodologice de examinare a realităţii sociale.

Teoria comportării sociale a indivizilor a apărut la graniţa dintre psihologie generală, psihologie socială şi sociologie. Asemenea teorie explică raporturile care se nasc între anumite situaţii sociale şi reacţiile indivizilor faţă de acestea, stabilind anumite modele de acţiune a oamenilor în diverse împrejurări sociale.

Teoria comportării colectivităţilor formulează legile statistice generale de comportare a mulţimilor ori a maselor uriaşe de oameni în diferite perioade ori momente de criză socială. Ea răspunde unor solicitări practice, fiind semnificativă pentru predicţia comportamentului economic şi politic al diverselor categorii profesionale, clase sociale ori colectivităţi de oameni, precum şi pentru dirijarea acestora în funcţie de scopurile urmărite.

Funcţiile teoretice şi aplicative ale sociologieiDemersul sociologic se poate desfăşura fie la nivelul unităţilor sociale de mici dimensiuni

(microsociologie), fie la nivelul întregii societăţi (macrosociologie). Indiferent însă de nivelul la care se desfăşoară cercetarea sociologică, funcţiile sociologiei sunt aceleaşi:

- funcţia expozitivă, de descriere, de prezentare a faptelor şi proceselor sociale;- funcţia explicativă, de precizare a relaţiilor de determinare sau de covarianţă între

diferitele aspecte ale vieţii sociale- funcţia practic-aplicativă, de suport ştiinţific pentru intervenţia şi modelarea socială;- funcţia critică, de semnalare a dificultăţilor şi contradicţiilor vieţii sociale, a

disfuncţionalităţilor din evoluţia proceselor sociale; de asemenea, este vorba de un demers autoreflexiv menit să îndepărteze distorsiunile datorate subiectivităţii cercetătorilor.

Din structura sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele teoretice, izvorâte din fondul său ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care se conectează direct cu cerinţele vieţii sociale şi răspunde unor solicitări pragmatice în diferite momente. Dintre funcţiile teoretice, putem să menţionăm următoarele:

- funcţia cognitivă, de cunoaştere a realităţii sociale pe baza unor analize descriptive şi explicative, a unor date verificabile teoretic şi empiric, care ne conduc la cunoştinţe incontestabile;

- funcţia sintetizatoare, de elaborare a unor cunoştinţe şi modele teoretice generale, pe baza

4

valorificării informaţiilor furnizate de propriile cercetări, precum şi de diferitele ştiinţe sociale particulare;

- funcţia previzională, de anticipare a tendinţelor evoluţiei în viitor a societăţii umane ori a diferitelor ei componente şi activităţi, procese, pe temeiul descoperirii legilor lor de constituire, funcţionare şi dezvoltare;

- funcţia metodologică, sociologia preocupându-se de continua îmbunătăţire a metodelor de investigaţie, ştiut fiind faptul că valoarea cunoştinţelor elaborate şi corectitudinea adevărurilor susţinute sunt dependente nemijlocit de maniera în care această ştiinţă îşi recoltează datele, de rigoarea investigaţiilor întreprinse.

Printre cele mai cunoscute funcţii aplicative ale sociologiei se numără:- funcţia terapeutică, de asanare a maladiilor şi devianţelor sociale, prin care sociologia

formulează, pe baza cercetărilor de teren, soluţii cu finalitate practică diverselor probleme sociale, precum şi variante ale dezvoltării societăţii;

- funcţia de control social. Prin datele de care dispune şi rezultatele cercetărilor curente întreprinse, sociologia ne oferă o imagine edificatoare asupra stării de evoluţie a unei societăţi ori a unor domenii ale acesteia. Aceasta este necesară atât instituţiilor conducătoare, factorilor decizionali, cât şi diferitelor instituţii sociale şi organizaţii, pentru a evalua diversele fapte, fenomene şi procese sociale, în special cele cu impact direct asupra conştiinţei şi calităţii vieţii oamenilor. Anchetele şi sondajele de opinie, precum şi rezultatele obţinute cu ajutorul acestora, sunt cele mai frecvente mijloace prin care sociologia îşi realizează funcţia sa de control social.

Legile sociologiceSociologia ca ştiinţă trebuie să surprindă legăturile cauzale din societate şi să le fixeze în

enunţuri. Ca legi sociologice menţionăm: legea celor trei stadii, legea creşterii demografice, legea paralelismului sociologic. Conţinutul legii sociologice este specific, deoarece dezvăluie legături între mărimi omogene, de acelaşi ordin sau de acelaşi domeniu.

Unii savanţi sunt de părere că sociologul nu trebuie să piardă timpul cu descrierea, cu descoperirea legilor de dezvoltare a societăţii, ci numai să coreleze faptele sociale. Se poate considera că legea în sociologie se caracterizează prin complexitate şi elasticitate.

Legile sociologiei se pot clasifica în: - cauzale, (care explică corelaţiile dintre fenomene, respectiv fenomene-cauză şi fenomene-

efect), - funcţionale, (care exprimă relaţiile dintre componentele unui sistem sau dintre sisteme) - mixte (care exprimă unitatea dintre cauzalitate de pe o parte şi schimbarea, transformarea

pe de altă parte).În sociologie se pot face clasificări de legi sincrone sau structurale sau legi diacronice sau

genetice. Primele formulează raporturile de simultaneitate şi interdependenţă între fenomenele sociale, celelalte stabilesc un raport de succesiune între două fenomene, procese sau între componentele aceluiaşi fenomen.

Făcând o caracterizare a legilor sociologiei menţionăm caracterul lor istoric fiind influenţat de condiţiile de timp şi de loc în care se manifestă. "Ceea ce este propriu legilor în sociologie este faptul că ele sunt foarte rar valabile în orice timp şi loc. Fiecare dintre corelaţiile sau relaţiile funcţionale pe care ele le exprimă nu este exactă decât în anumite tipuri de societăţi, şi anume la anumite epoci sau în anumite împrejurări. Chiar într-un grup social şi la o epocă în care ea este valabilă, o lege nu este exactă decât în anumite limite. Aceste limite sunt totodată cantitative şi calitative".

Datorită caracterului complex al obiectului sociologiei, legile formulate au un caracter mai puţin general, deci avem de a face cu legi parţiale. Legile în sociologie alături de obiect şi de mijloacele de investigaţie asigură sociologiei că existenţa ei ca ştiinţă nu mai poate fi pusă în pericol.

Formele conceptuale utilizate de sociologie pot fi grupate în funcţie de domeniile lor de aplicare şi anume:

5

1. concepte sociale, cum sunt: comunitate, situaţie socială, grup; 2. concepte culturale, cum este de pildă aculturaţia, termen prin care se desemnează

complexul fenomenelor rezultate din contactul a două culturi diferite; 3. concepte procesuale, ca de exemplu: conflict sau asimilare, termeni prin care se poate

exprima dinamica socială; 4. concepte structurale, cum sunt: funcţia, disfiincţia, structură formală, structură informală; 5. concepte comportamentale: model comportamental, comportament deviant; 6. concepte relaţionale: interacţiune, status, rol; 7. concepte organizaţionale: organizaţie informală, democraţie, anarhie; 8. concepte ecologice: mediu social, cadru natural, cadru istoric; 9. concepte metodologice: anchetă sociologică, interviu sociologic, sociograma.Recent se utilizează conceptul de dezvoltare socio-umană, care urmăreşte unitatea planurilor

de dezvoltare privind componentele de ordin economic şi tehnic, cât şi cele de ordin social-cultura.Sociologia ocupă un loc central în sistemul ştiinţelor sociale (socio-umane şi antropologice).În cadrul ştiinţelor sociale se conturează discipline specifice ca de pildă: antropologie,

economie, psihologie socială, sociologia, istorie. Aceste ştiinţe se disting de disciplinele umaniste: filozofie, teologie, istoriografie, arte, etc. Unii cercetători urmărind legăturile sociologiei cu alte ştiinţe sociale, emit ipoteza apariţiei în zonele de interferenţă ale sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale, a unor ştiinţe de graniţă.

Pe lângă toate disciplinele sociologice, care deţin aparatul conceptual şi metodele de cercetare ştiinţifică de la sociologia generală, au apărut şi o serie de discipline de graniţă, cum ar fi: psihosocologia, sociogeografia, sociolingvistica etc., care încearcă să surprindă aspectele interdisciplinare ale realităţii sociale.

Colaborarea sociologiei cu alte ştiinţe este necesară nu numai pentru rezolvarea anumitor aspecte legate de comportarea indivizilor şi grupurilor, respectiv nu are legături numai cu psihologia ci şi cu alte ştiinţe sociale: istoria, economia, politologia, demografia socială, istoria culturii, etc. Elementul specific al sociologiei faţă de celelalte ştiinţe sociale este urmărirea legilor vieţii sociale, a relaţiilor interumane", a structurilor sociale, a forţelor sociale care influenţează dinamica grupurilor mari şi mici.

Sociologia stabileşte relaţii cu multe ştiinţe folosindu-se, în cercetările sale, de datele pe care acestea i le furnizează. Distingem relaţiile sociologiei cu morala (faptele morale sunt şi fapte sociale), cu psihologia (societatea e alcătuită din indivizi cu personalitate), cu biologia (atunci când studiază corpul biologic social), cu statistica şi probabilităţile (în eşantionare şi prelucrare a datelor), cu cibernetica (în înţelegerea vieţii sociale ca sistem care se caracterizează prin automişcare), cu istoria, dreptul, antropologia, economia. Deci, putem sublinia că se manifestă strânse relaţii între sociologie şi alte ştiinţe socio-umane, în care sociologia deţine un rol central.

Sociologiile de ramurăSociologiile de ramură descriu diferite domenii ale realităţii, le explică şi le asigură şi

tehnici de cercetare. Există numeroase ramuri ale sociologiei care sunt specializate în funcţie de domeniile şi aspectele vieţii sociale. Fiecare ramură nouă a sociologiei îi aduce un spor de identitate.

Sociologie ruralăÎntre ştiinţele sociale, sociologia rurală este o disciplină relativ nouă. Abia acum, la început

de veac şi de mileniu, ea va deveni centenară.Sociologia rurală are, în istoria sociologiei şi în manifestarea diferitelor şcoli sociologice, o

situaţie aparte. Împreună cu sociologia urbană, ea alcătuieşte ceea ce s-a numit „sociologia comunităţilor teritoriale” şi se diferenţiază de sociologiile de ramură (sociologia religiei, sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia industrială, sociologia comunicării, sociologia medicinei etc.), pentru că nu reprezintă o disciplină specializată într-un domeniu al socialului şi umanului (religia, educaţia, cultura, industria, comunicarea, medicina etc.), ci este sociologia însăşi, proiectată

6

teoretic, metodologic şi empiric asupra comunităţilor rurale, cu totalitatea dimensiunilor lor sociale şi economice, organizaţionale şi structurale, ca şi cum comunităţile rurale ar reprezenta umanitatea însăşi.

Prin urmare, perspectiva sociologiei rurale este una holistică, de cercetare şi înţelegere a comunităţilor rurale, ca totalităţi umane cu specific local şi regional. Alături de această dimensiune holistă, sociologia rurală are şi un caracter interdisciplinar, întrucât „reinterpretează din punct de vedere sociologic datele referitoare la mediul rural prezentate de geografia socială, istoria socială, etnografie, demografie, medicină socială etc. Şi, pe de altă parte, prin cercetări proprii determină aspectele rurale ale problemelor” de care sunt preocupate ştiinţele menţionate mai sus, precum şi altele.

Atât dimensiunea holistică a sociologiei rurale, cât şi perspectiva interdisciplinară determină structura limbajului şi retorica discursului sociologiei rurale. Există în limbajul sociologiei rurale o terminologie specifică corpusului semiotic al sociologiei generale, care îi conferă acesteia calităţi teoretice şi reflexive, uneori generatoare de definiţii pentru unele legi sociale sau paradigme.

În al doilea rând, e confirmat faptul că sociologia rurală operează cu termeni care în dicţionar sunt organizaţi în capitole unice: „economie”, „activităţi”, „muncă”, „proprietate”, „artă”, „cunoaştere”, „lingvistică”, „categorii mentale”.

În al treilea rând, sociologia rurală utilizează o serie de termeni precum: „educaţie”, „drept”, „politică”, „religie”, „informaţie”, care primesc în discursul acesteia o dimensiune specifică.

În acest context al dezvoltării dimensiunilor specifice ale unor termeni în discursul sociologiei rurale s-a precizat că termenul „geografie” înglobează aici ceea ce uzual numim „ecologie”, o parte importantă a „morfologiei sociale”. În acelaşi domeniu „geografic”, partea care se numeşte „natură şi tehnică” e compusă din „mediu” şi „spaţiu”. „Mediu” a devenit, pentru sociologia rurală, „mediu natural”, în opoziţie cu „peisaj rural” se constituie în arii geografice. De asemenea, domeniul „economic” îşi circumscrie pentru rural termeni precum: „sistem de producţie”, „capital de exploataţie”, „sectoare de activitate”.

Sociologie organizaţionalăModelul resurselor umane a pus accentul în abordarea diferitelor probleme ale organizaţiilor

şi conducerii organizaţiilor pe factori personali şi interpersonali. Individul cu „necesităţile şi motivaţiile lui”, ca şi interacţiunile dintre oameni „relaţiile umane” existente într-o organizaţie au constituit principalele centre de interes pentru teoreticienii acestui model.

Promotorii acestei mişcări puseseră accentul pe constituirea unor grupuri de muncă coezive şi solidare pe crearea unei „armonii” organizaţiile ce ar putea fi întreţinută prin „relaţii suportive“ încredere şi deschidere.

Ei considerau că problemele create de organizaţii erau în mare parte limitate la consecinţele psihologice ale relaţiilor interpersonale proaste în cadrul lor. Rezultatele cercetărilor au dovedit însă că buna funcţionare a relaţiilor interpersonale nu este relevantă în orice situaţie de muncă sau în orice tip de organizaţie. A devenit din ce în ce mai evident că este necesar să fie analizate şi alte aspecte care ar putea influenţa eficienţa organizaţională.

În acest context, o serie de cercetători au început să-şi îndrepte interesul spre analiza unor probleme legate de structura organizaţiilor în care sunt integrate comportamentele individuale sau de grup.

Abordarea problemelor ce vizau structura organizaţiei ca întreg a însemnat totodată şi o reconsiderare a ideilor şi principiilor dezvoltate de teoreticieni clasici (Taylor, Fayol, Weber). Întrucât majoritatea celor care s-au preocupat de aceste probleme erau sociologi (spre deosebire de teoreticienii Resurselor Umane care erau în psincipali psihologi) orientarea dezvoltată de ei devine cunoscută sub numele de Sociologie organizaţională sau Sociologia organizaţiilor complexe. Domeniul de studiu al Sociologiei organizaţionale vizează în principal aş anumitele aspecte formale ale organizaţiei: reguli scrise, canale de comunicare şi recompense. Dar subiectul de cel mai mare intens se referă la modul în care organizaţia se adaptează la cerinţele tehnologiei şi ale mediului extern.

7

Perspectiva sociologică asupra organizaţiilor poate fi delimitată prin evidenţierea câtorva trăsături definitorii:

1. Organizaţiile sunt abordate ca sisteme complexe, deschise. 2. Acest fapt conduce la necesitatea considerării tuturor factorilor cu care ele

interacţionează. 3. Abordarea sociologică este în principal o abordare de contingenţă, însă orientată pe

studierea determinaţilor impersonali ai structurii spre deosebire de abordarea psihologică ce este conturată în principal pe analiza determinaţilor personale.

Prezentarea principalelor teorii şi orientări cu privire la organizaţii a evidenţiat faptul că studiul organizaţiilor a cunoscut un progres remarcabil de la primele teorii apărute la începutul secolului al XX-lea şi până la teoriile moderne. În căutarea „celui mai bun model” de organizare, studiul asupra organizaţiilor a evoluat de la modelul taylorist al managementului ştiinţific centrat pe organizarea ştiinţifică a muncii şi conducerii şi modelul birocratic weberian. Centrat pe imparţialitate şi raţionalitate, la teoriile moderne de contingenţă trecând prin perioada Relaţiilor Umane şi a managementului participativ.

Concluzia cea mai importantă pe care o putem desprinde din întreaga evoluţie a teoriilor despre organizaţii este aceea că nu există un model ideal de organizare şi conducere, adecvat în orice situaţie.

Perspective, orizontul cunoaşterii umane asupra organizaţiilor a devenit mai complexă şi mai elaborată, luându-se în consideraţie mult mai multe alternative cu privire la structura de organizare în funcţie de factori cum ar fi mediul, tehnologia sau structura. Organizaţia nu mai este abordată ca un sistem static de elemente componente, ci ca un sistem dinamic deschis, ale cărei structuri trebuie să se adapteze în permanenţă mediului în care funcţionează.

Sociologia familieiSociologia familiei este o ramură a sociologiei care studiază relaţiile existente între familie

şi societate. Ca obiective de cercetare ea studiază: a) familia ca totalitate (sintalitate) a ansamblului structurilor şi funcţiilor acesteia în

interdependenţa lor, a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale care au loc în cadrul familiei; b) familia prin prisma sistemului social global, adică analiza interacţiunilor dintre familie şi

societate în ansamblul ei pe de o parte şi pe de altă parte, interacţiunea familiei cu alte subsisteme ale sistemului social general.

În „Dicţionarul de sociologie” sociologia familiei este definită ca „ramură specializată a sociologiei care studiază familia ca o structură dinamică definită în raporturile sale cu mediul social global.”

Sintetizând, putem spune că sociologia familiei studiază atât relaţiile ce se stabilesc în cadrul familiei (între membrii acesteia) ca sistem de sine stătător, cât şi relaţiile existente între societate ca sistem global şi familie ca subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul societăţii globale influenţează structura şi evoluţia familiei, precum şi influenţa pe care structura şi relaţiile din cadrul familiei o au asupra evoluţiei societăţii.

În cadrul sociologiei, sociologia familiei dobândeşte un statut distinct prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte, Frederic Le Play.

Contribuţia lui A. Comte este teoretic-speculativă, fără fundamentare pe analize empirice, în timp ce, dimpotrivă Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete extensive şi pe monografii (1855-1871). Opera sa conţine 36 de monografii familiale, acordând un interes aparte cercetărilor asupra autorităţii paternale, considerând că restabilirea acesteia ar asigura demnitatea familiei.

Pe baza analizelor monografice el distinge trei tipuri de familie: a) patriarhală, în care toţi fiii se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă;

b) instabilă, în care copiii părăsesc familia paternală imediat ce devin independenţi; c) tulpină, în care un singur copil rămâne cu părinţii, se căsătoreşte şi coabitează cu părinţii

şi proprii copii.

8

O contribuţie de reţinut, mai ales din punct de vedere metodologic, la dezvoltarea sociologiei familiei a adus-o E. Durkheim.

El a analizat îndeosebi formele arhaice (trecut foarte îndepărtat) de familie în care pretinde că se află originea tuturor formelor moderne. De numele lui este legat astăzi termenul utilizat de „familie conjugală” (nucleară). Concepţia lui a influenţat în mod indirect asupra antropologiei sociale engleze şi asupra sociologiei americane, Radcliffe-Brown considerându-se ca şi americanul Talcott Parsons, continuatori ai tradiţiei durkheimiste.

În Anglia, Malinowski şi Radcliffe-Brown au fost, de pe poziţii etnosociologice, cele mai reprezentative figuri preocupate de problema rudeniei şi a familiei.

Între anii 1920-1940, sociologia familiei se dezvoltă cu precădere în S.U.A. sub forma unor analize structural-funcţionale care consideră familia drept un sistem de poziţii sociale şi de roluri legate prin procese funcţionale de celelalte instituţii sociale. Familia este tratată ca o construcţie ideologică, problematica principală reducându-se la raporturile dintre organizarea familială şi schimbarea socială, care la rândul ei este asimilată cu procesele de industrializare şi urbanizare.

I. Mihăilescu consideră că la fel ca şi în alte domenii ale cercetării sociologice şi în sociologia familiei se confruntă trei perspective sociologice majore: 1. perspectiva funcţionalistă care pune accent pe proprietăţile structurale şi funcţionale ale sistemelor familiale;

2. perspectiva conflictualistă care concepe familia ca pe un sistem de reglementări conflictuale permanente (Marx, Engels, S. Freud). În această viziune Randall Collins (1971) consideră că în raporturile de familie, soţul se comportă ca un proprietar, ca un gangster, în timp ce femeia (soţia) este o victimă permanentă, căsătoria fiind un mijloc de apropiere sexuală.

Jetse Sprey (1979) consideră conflictul ca o parte a tuturor sistemelor şi interacţiunilor. În concepţia sa membrii familiei se confruntă cu două solicitări conflictuale:

- soţii concurează între ei pentru autonomie, autoritate şi privilegii şi, în acelaşi timp, - cooperează pentru a putea supravieţui. 3. perspectiva interacţionistă, care afirmă că familia este o unitate dinamică în care oamenii

îşi modelează continuu relaţiile şi construiesc o existenţă de grup. Din această perspectivă căsătoria implică modelarea de noi definiţii, încât două persoane cu biografii distincte şi separate să poată coexista şi să construiască o sub-lume a cuplului.

Soţii îşi restructurează definiţiile despre ei înşişi, despre viaţa lor cotidiană, despre existenţa lor trecută şi despre viitor.

Petru Iluţ spune că principalele teme ale sociologiei familiei sunt: 1. tipologia familială;

2. apariţia şi evoluţia grupului familial, factorii determinanţi în procesul schimbării structurilor şi funcţiilor familiei;

3. familia ca element al structurii sociale, interrelaţiile dintre ea şi alte instituţii; 4. rolurile şi activităţile din familie; 5. raporturile părinţi-copii, socializarea şi educaţia; 6. factorii sociali în alegerea partenerului de cuplu conjugal; 7. ciclurile de viaţă familială; 8. cauze şi consecinţe ale disoluţiei (de drept sau de fapt, formale sau informale) familiei. Studiile despre familie relevă două tendinţe fundamentale:

a) existenţa, şi pentru sociologia familiei a abordării macrosociologice (familia ca instituţie socială, locul şi rolul său în ansamblul societăţii şi relaţiile cu alte instituţii) şi a celei microsociologice (structurile şi procesele din interiorul grupului familial);

b) sociologia familiei tinde – şi reuşeşte într-o mare măsură – la o viziune holistică (sistemică), integrând date din mai multe discipline ştiinţifice, în particular din istorie (comparaţie în timp), din antropologia culturii (comparaţie spaţio-culturală), din economie (problema costuri-beneficii) şi din psihologia socială (valori, atitudini, percepţii, mecanisme cognitive ale grupului familial).

9

Sociologia muncii şi sociologie industrialăSociologia industrială este acea ramură a sociologiei care se ocupă de relaţiile dintre

industrie şi societate, de măsura în care industria este influenţată de structura şi dezvoltarea societăţii, iar societatea este influenţată de apariţia, formele, activităţile şi desfăşurările industriei (Tr. Herseni). O remarcă foarte importantă care trebuie reţinută, este aceea că relaţia dintre societate şi industrie nu este între doi termeni independenţi, ci între o realitate globală şi o componentă sau parte integrantă a ei. Industria este doar un sector de activitate al societăţii. După unele surse, sociologia industrială ar fi aplicarea demersului sociologic la studierea întreprinderii industriale. O asemenea definiţie nu ne ajută să definim obiectul sociologiei industriale, ci doar domeniul asupra căruia se aplică sociologia.

Pentru a defini obiectul sociologiei industriale trebuie să precizăm că acest obiect este studiul ştiinţific al comportamentului social în întreprinderea industrială şi deci, această ramură a sociologiei identifică modele de comportament social într-un domeniu aparte al realităţii sociale – întreprinderea industrială.

În cadrul unei întreprinderi industriale, oamenii sunt prinşi într-o reţea de interacţiuni specifice, făcând parte din multiple grupuri şi subgrupuri, fiecare dintre acestea având şi promovând anumite modele de comportament cărora trebuie să li se conformeze. În acest sens, Al. Deniforescu precizează următoarele aspecte:

1) comportamentul social presupune modele de comportament, iar aceste modele au un caracter normativ. Aspectul normativ al modelului se identifică în faptul că el serveşte drept ghid sau normă de conduită. Din acest punct de vedere, modelul de comportament este o normă implicită sau explicită de conduită.

Studierea comportamentului social în mediul industrial nu poate avea loc decât prin raportarea la modelele de comportament din întreprindere;

2) studierea comportamentului social înseamnă, implicit, studierea formelor de interacţiune şi presupune deci, studierea grupurilor sociale din întreprindere, căci ele sunt suportul social al comportamentului;

3) sociologia industrială studiază comportamentul social recurgând la instrumente conceptuale specifice: aşteptare socială, socializare, status şi rol social. Ansamblul comportamentelor la care un individ se poate aştepta din partea celorlalţi membri ai grupului defineşte statusul social, iar ansamblul comportamentelor pe care ceilalţi le aşteaptă de la un anumit membru al grupului este rolul social. Conceptul de socializare ne ajută să explicăm mecanismele de învăţare a modelelor sociale, cu alte cuvinte, să studiem statusurile şi rolurile sociale în grupurile de muncă (şi de altă natură);

4) sociologia industrială relevă condiţionarea socio-culturală a muncii, concepută ca formă de comportament social.

Procesul industrializării are o influenţă cu mult dincolo de ramurile economiei în care se desfăşoară, ea extinzându-se asupra instituţiilor sociale, asupra structurii sociale, asupra comportamentelor indivizilor şi grupurilor, provocând în general, schimbări adânci de ordin structural. Aşa se şi explică importanţa deosebită, centrală, care se acordă în societatea modernă studiului sociologic al industriei.

După J.D. Reynaud „sociologia industrială are ca preocupare principală studiul resorturilor industriale care pun în mişcare dinamica societăţii, studiul mişcărilor şi schimbărilor provocate de industrie în cadrul societăţii globale în care apare şi din care face parte”.

Sintetizând diferitele puncte de vedere, sociologia industrială poate fi definită ca acea ramură a sociologiei generale care studiază atât relaţiile interumane ce se stabilesc la nivel de întreprindere – în cadrul diferitelor colective de muncă, între angajaţii acesteia – ca sistem de sine stătător, cât şi relaţiile existente între societate ca sistem global şi industrie ca subsistem al acesteia, modul în care societatea este influenţată în evoluţia ei de către formele, activităţile şi structura industriei precum şi influenţa muncii industriale (a industriei) asupra structurii şi proceselor de la nivelul societăţii globale, asupra evoluţiei acesteia.

10

Sociologie economicăSociologia economică se numără printre sociologiile speciale. Sociologia specială este

orientată spre utilizarea prezentării problemelor, noţiunilor şi concepţiilor teoretice ale sociologiei generale precum şi metodelor cercetării sociologice experimentale în direcţia cercetării aspectelor socio-culturale ale diferitelor subsisteme şi câmpuri de probleme ale vieţii în comun din societate. Sociologia economică serveşte la cercetarea aspectelor socio-culturale ale subsistemului economic al societăţii, cercetare fundamentată teoretic şi orientată practic. Sociologia economică se limitează nu numai la analiza legăturilor structurale, ci se străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai îndelungată de timp.

Se poate vorbi despre o sociologie economică generală şi de un număr de sociologii economice speciale. Sociologia economică generală cercetează în mod general, aspectele socio-culturale ale fenomenelor economice determinantele socio-culturale ale acţiunii economice, interdependenţa dintre economie, societate şi cultură, interdependenţa dintre subsistemul economic şi alte subsisteme ale societăţii, elementele, problemele şi consecinţele dezvoltării economice.

Sociologia economică conţine un număr de sociologii speciale. După unii cercetători putem deosebi sociologii economice funcţionale, sectorale şi istorice.

În cadrul sociologiilor economice funcţionale deosebim: sociologia muncii şi a serviciului, sociologia pieţei şi a consumului, sociologia administraţiei şi a organizaţiei şi sociologia tehnicii.

În rândul sociologiilor sectoriale numărăm: sociologia agrară, sociologia industrială, sociologia sectorului terţiar. Sociologiile economice istorice cuprind aspecte ale epocilor timpurii ale istoriei economice, şi precizează din punct de vedere istoric forme corespunzătoare ale economiei din trecut.

Sociologia economică are întrepătrunderi variate cu numeroase sociologii speciale ca de pildă cu sociologia politică, cu sociologia religiilor, cu sociologia dezvoltării, cu sociologia familiei. Menţionăm de asemenea relaţii cu sociologia învăţării şi a instruirii, cu sociologia timpului liber şi a sportului, cu sociologia oraşului şi a aşezărilor, cu sociologia regională, cu sociologia tehnicii, cu sociologia economică, în special cu problema creşterii economice şi a crizei mondiale.

Se pot urmări relaţiile reciproce dintre sociologia economică şi alte ştiinţe sociale şi anume: economia politică, cu economia întreprinderii, cu psihologia, cu istoria, în special cu istoria economică, socială şi culturală sau cu ştiinţa politică, respectiv politologia, cu ştiinţa dreptului, cu ştiinţa muncii, în rândul căreia se numără şi sociologia muncii sau chiar cu statistica, ştiinţa comunicaţiilor şi cibernetica.

Între sociologia economică şi alte ştiinţe economice apar astfel schimburi de noţiuni, de rezultate ale cercetărilor, de concepţii metodice şi teoretice.

Sociologia educaţieiSociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile majore ale societăţii, educaţia, sub mai

multe aspecte. Problemele fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt legate de:• Analiza structurală a sistemului educativ al societăţii (în sens de alcătuire sau “anatomie”);• Analiza funcţională a sistemelor educative (în sens de mod de funcţionare, activităţi sau

manifestări);• Analiza evolutivă (de schimbare şi dezvoltare).Pentru viitorul cetăţean şi potenţial părinte, Sociologia educaţiei oferă posibilitatea de a

înţelege relaţiile dintre politica educaţională şi viaţa politică, economică şi socială a naţiunii.Teoria lui Durkheim cu privire la funcţia educaţiei în societate porneşte de la premisa că

individul uman are o dublă natură, căci el poate fi privit ca fiinţă individuală – cu stările sale psihice – şi ca fiinţă socială, adică morală. Individul uman vine pe lume ca o fiinţă biologică asocială iar pentru a se umaniza, el trebuie să-şi însuşească anumite comportamente, considerate ”normale” pentru o fiinţă umană. Comportamente “normale” sunt considerate a fi cele care pot fi întâlnite la toţi ceilalţi oameni. Transformarea individului uman din fiinţă biologică asocială, în fiinţă morală este un proces complex ce include două componente: interiorizarea şi socializarea.

Prin interiorizare, comportamentele “normale”, iniţial exterioare individului, devin treptat

11

trebuinţe personale (interioare) de comportare. Este un proces care poate fi reprezentat ca o mişcare a unor valori dinspre societate spre individ, dinspre exterior spre interiorul fiinţei sale.

Socializarea este o mişcare venind din celălalt sens, dinspre individ spre societate, întrucât reprezintă efortul individului de a-şi însuşi comportamentele pe care le vede la toţi semenii săi, pentru a fi în rând cu ei şi pentru a fi acceptat de aceştia. Prin interiorizarea comportamentelor “normale” individul devine o fiinţă socială. Pentru Durkheim, fiinţa socială este, în primul rând, o fiinţă morală. Principalele caracteristici ale moralei sunt spiritul de disciplină (respectul pentru norme), ataşamentul faţă de grup (altruismul) şi autonomia voinţei. Fiinţa umană nu se naşte cu asemenea însuşiri. Ele se interiorizează prin educaţie, a cărei funcţie esenţială este aceea de “socializare metodică a tinerei generaţii”.

Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor unei societăţi implicate în educaţia oamenilor, într-o anumită perioada istorică.

Ca subsistem al sistemului social global, el mai este numit “instituţia educaţiei”. Instituţia educaţiei a evoluat de-a lungul timpurilor, atât sub aspectul funcţiilor sale dominante, cât şi sub aspectul instituţiilor implicate (“instanţelor de socializare”).

Sistemul educaţional are rolul de a socializa oamenii, astfel încât să devină membri ai societăţii, să îndeplinească roluri semnificative în reţeaua complexă a interacţiunilor sociale. Prin învăţarea rolurilor sociale care îi revin, copilul se socializează, adică deprinde cum să satisfacă aşteptările celorlalţi în legătură cu el.

Din punct de vedere sociologic, educaţia îndeplineşte în societăţile contemporane mai multe funcţii:

Funcţia 1. Socializarea: pregătirea pentru a deveni membru productiv al societăţii şi integrarea în cultură. Socializarea este procesul prin care o fiinţă asocială (care nu se comportă sistematic aşa cum o fac majoritatea membrilor societăţii) devine o fiinţă socială, corespunzătoare tipului mediu individual al societăţii, prin interiorizarea treptată a modelelor de comportare, atitudinilor, valorilor spaţiului social în care trăieşte.

Stadiul socializării primare (denumită şi inculturaţie) este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul de joacă (“alţii semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de socializare cu care familia cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a.

Socializarea secundară are drept agenţi diferite instituţii sociale, cea mai importantă fiind şcoala. Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei pluralităţi de “eu-ri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific diferitelor instituţii, împreună cu aparatul de legitimare a acestora.

Funcţia 2. Transmiterea culturii. Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de natură să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi şi împărtăşit tuturor. Educaţia transmite concomitent două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea academică – acele produse ale gândirii umane dobândite în cadrul disciplinelor academice – şi cunoaşterea institutivă – “un conţinut care este atât propriu-zis cognitiv, adică se referă la procese şi capacităţi de învăţare, cât şi metacognitiv, întrucât rezultă din organizarea proceselor de transmitere şi reproducere a cunoaşterii sociale, dar şi noncognitiv, în măsura în care se referă la valori, instituţii şi moduri implicite sau explicite de valorificare a cunoaşterii sociale.

Funcţia 3. Disciplinarea şi dezvoltarea personală. Membrii oricărei comunităţi sociale aşteaptă ca elevii să dobândească deprinderi necesare pentru a deveni cetăţeni productivi şi care să respecte legile.

Funcţia 4. Selectarea, pregătirea şi plasarea indivizilor în societate. Multe societăţi industriale moderne acorda o deosebita importanţă cunoştinţelor acumulate şi meritelor personale probate în şcoală, atunci când se pun problemele plasării tinerilor în anumite şcoli, a admiterii lor în diferite domenii de activitate, a acordării unor slujbe şi, în general, a plasării tinerilor în societate.

Funcţia 5. Schimbare şi dezvoltare. Educaţia populaţiei a devenit unul dintre factorii ce condiţionează creşterea economică în societăţile dezvoltate contemporane. Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie

12

aşa-numitul “capital uman”, considerat la fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale.

În concluzie, una dintre funcţiile educaţiei este aceea de a contribui la dezvoltarea acestui capital uman, important factor al creşterii economice şi, implicit, al schimbării sociale.Sistemul de educaţie al unei societăţi este aşadar mai amplu decât sistemul de învăţământ, îl include, întrucât un sistem de educaţie cuprinde, pe lângă toate nivelurile si tipurile de învăţământ, toate tipurile de educaţie non-şcolară, cum ar fi alfabetizarea funcţională, formarea în întreprinderi şi în cursul muncii, reciclarea profesională, propaganda industrială şi agricolă ş.a.

Sociologia opiniei publiceDin perspectiva psihologiei sociale, opiniile sunt analizate ca fenomene psihosociale,

concomitent psihice şi sociale, individuale şi colective, în sensul că fiecare individ are o părere în funcţie de normele şi valorile grupului social căruia îi aparţine sau la care se raportează şi numai în relaţie cu alţii indivizi.

Există, trei realităţi primordiale de la care trebuie pornit în definirea opiniilor:1. opiniile aparţin întotdeauna unui subiect care le elaborează, le exprimă, le comunică;

oamenii sunt autorii şi purtătorii opiniilor;2. opinia este prin mai multe laturi ale ei, o funcţie socială;3. opiniile exprimă relaţii sociale.Opinia pe care o poate formula un individ referitor la un eveniment este legată de aceea pe

care o afirmă sau ar putea-o afirma cu privire la un altul. Caracterul verbal al opiniei nu trebuie să ne inducă în eroare, pentru că este vorba, de fapt, de exprimarea unei gândiri ancorate profund în realitatea psihosocială şi care se dezvăluie cu ocazia unei întrebări.

Termenul „opinie publică” a fost folosit în sensuri foarte diferite, atât de multe încât unii cercetători au pus sub semnul întrebării oportunitatea folosirii lui.

O abordare mai completă şi mai „exoterică” o propune profesoara Mihaela Vlăsceanu (Dicţionarul de sociologie) care spune că: „opinia publică este un ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi faţă de un anumit domeniu de importanţă socială majoră”.

Exprimarea opiniei publice poate fi verbală (scrisă şi / sau orală), iconică (afişe, manifeste etc.) şi nonverbală (gesturi specifice, demonstraţii etc.).

„Obiectul opiniei publice trebuie să fie real, actual, concret şi să aibă implicaţii deosebite în planul realizării intereselor personale sau colective pentru a spori activismul şi intensitatea manifestărilor opiniei publice”.

Opinia publică rezultă din activizarea intereselor, atitudinilor, cunoştinţelor şi convingerilor în relaţiile interpersonale în cadrul publicului. Populaţia ale cărei interese sunt afectate de obiectul sau domeniul de conţinut al opiniei publice constituie publicul.

Trebuie să se facă diferenţiere, delimitare, între noţiunile apropiate, înrudite prin conţinut, precum opinia de masă şi opinia publică, iar pentru aceasta trebuie delimitate noţiunile de „populaţie competentă” şi „public efectiv”.

Prin populaţia competentă se înţelege, acele categorii, grupuri de oameni, cu ale căror interese, evenimentul inductiv al opiniei publice este, în mod obiectiv, în legătură, indiferent dacă acest interes devine subiectiv conştient sau rămâne latent.

Publicul efectiv este acea parte a populaţiei care şi-a format o părere despre evenimentul indicator şi îşi manifestă în mod public această părere.

Opinia de masă este o categorie diferită, în conţinut şi în extindere de opinia publică. Opinia de masă face abstracţie de diferenţele calitative care există între populaţia competentă, publicul efectiv şi alte categorii ale populaţiei şi include „opinia tuturor oamenilor”.

A Roth spune că, manipularea vine de la latinescul manipulatio „mânuire a unui lucru” şi o defineşte ca „acţiune de conducere, care, prin diferite procedee, impune celor conduşi o anumită conduită, fără a recurge la mijloacele constrângerii deschise, lăsând şi cultivând chiar la subiecţii în cauză impresia că ei acţionează conform propriei lor voinţe şi propriilor lor interese”.

13