Teorii despre joc

5/12/2018 Teorii despre joc - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/teorii-despre-joc 1/6

Teorii despre joc

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi

satisface imediat, după posibilităţi propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea

imaginară ce şi-o crează singur.

Jocul la vârsta preşcolară:

• Condiţie importantă pentru evoluţia ulterioară a copilului;

• Lipsa jocului determină carenţe în dezvoltarea personalităţii;

• Jocul este o realitate permanentă, copilul de 3-7 ani se joacă cea mai mare parte a

timpului, şi pe măsura creşterii şi dezvoltării, joaca sa ia forme din ce in ce mai

diverse;

• Are un caracter multifuncţional, activitatea practică, învăţarea, hrănirea sau

îmbrăcarea luând forma unei conduite ludice;

• Manifestările ludice au un caracter dinamic, ele evoluează şi obţin caracteristici

noi şi forme variate

Din punct de vedere pedagogic, jocul este un mijloc de instruire, o formă de

educaţie, o modalitate pedagogică terapeutică.

Începând cu secolul al XIX – lea s-au conturat o serie de teorii explicative cu

privire la natura şi funcţiile jocului. Aceste teorii pot fi grupate în două categorii deinterpretări ale jocului:

I. Teorii biologizante

II. Teorii psihosociologice

Karl Gross – acesta privind nediferenţiat comportamentul de joc la specia

umană şi animală, biologizează esenţa socială a jocului. El arată că jocul este un exerciţiu

pregătitor pentru viaţa adultului prin exersarea predispoziţiilor native în scopulmaturizării. Autorul nu reuşeşte să identifice prezenţa sentimentului sau a ficţiunii în

jocul copiilor. Teoria lui Gross deşi limitată, admite un lucru de reţinut, şi anume evoluţia

conduitelor de joc şi a complexităţii jocului, teoria exerciţiului complementar.

H. Carr – formulează ipoteza conform căreia jocul nu se referă la perfecţionarea

instinctelor şi este un post exerciţiu, în sensul că slujeşte întreţinerii instinctelor deja



esenţiale. H. Carr a îmbogăţit analiza cu privire la joc cu încă un aspect: jocul are un rol

special de purificare, de debarasare a fiinţei umane de o serie de tendinţe instinctuale care

persistă o vreme după naştere şi care ar putea fi considerate antisociale, contravenind

stilului de viaţă contemporan (de exemplu, tendinţele războinice, instinctul de pândă).

Jocul nu anulează aceste porniri, ci canalizează personalitatea, degajând-o de opresiunea

lor. Este vorba despre teoria acţiunii cathartice a jocului şi, după unele studii, de teoria

atavismului.

Cele două concepţii merg spre o idee, şi anume că tendinţa spre joc este ereditară.

Stanley Hall – teoria repetiţiunii – activitatea ludică este o repetare inerţială a

unora dintre manifestările primitive ale vieţii.

Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă persistă în mentalitatea

comună este teoria recreaţiunii, a cărui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii,lui fiindu-i atribuite exclusiv funcţii recreative. Teoria lui Lazarus explică jocul ca mijloc

de satisfacere a necesităţii de repaus, de recreere. Explicaţia este simplistă şi îngustează

aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este

activitatea fundamentală. Deşi această teorie are valabilitate pentru jocurile şi distracţiile

adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active care demonstrează că activitatea

ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă şi are importante funcţii de recuperare.

Cercetătorul S.Iliov afirmă că “jocul are un caracter polivalent fiind pentru copilşi muncă şi artă şi realitate şi fantezie”. În consens cu această caracteristică, el precizează

că “ jocul este însăşi viaţa”.

H. Spencer, tot de pe o poziţie biologizantă, elaborează teoria surplusului de

energie, conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Dacă s-ar

accepta această teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joacă şi atunci când este obosit.

Teoria lui Schiller – teoria surplusului de energie – jocul este o simplă

modalitate de cheltuire a surplusului de energie. Acesta nu explică în totalitate conduiteleludice ale copiilor care se manifestă şi în situaţii de boală sau oboseală.

Buhler – teoria plăcerii funcţionale – pe care copilul o simte în timpul jocului şi

care este un mobil pentru manifestarea acestuia. Nu este aplicabilă în explicarea tuturor

situaţiilor de joc, ştiind faptul că unele jocuri sunt repetate, acestea provocând neplăceri.



S. Freud atribuie jocul unei trebuinţe refulate ce îşi găseşte concretizarea prin

intermediul acestei modalităţi de exprimare. Jocul e o activitate de grad inferior de

reflectare.

A.Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a “complexului de

inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta în

viaţă. Teoria contravine realităţii constante, care a dovedit că prin joc copilul cunoaşte

realitatea şi capătă încredere în forţele proprii.

Eduard Claparède, considera jocul tot un exerciţiu pregătitor pentru viaţa

adultului, subliniind ideea potrivit căreia, copilul nu se joacă pentru că este tânăr, ci e

tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Claparède consideră că tipul de joc este

determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte de gradul dezvoltării

sale organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii îndevenire. Esenţa jocului, după Claparède, nu rezidă în forma externă a comportamentului,

care poate fi identic în joc şi în afara jocului, ci în raportarea internă a subiectului faţă de

realitate. Particularitatea esenţială a jocului este ficţiunea, susţine Claparède.

Comportamentul real se transformă în joc sub influenţa ficţiunii. Astfel, în concepţia lui

Ed. Claparede funcţia principală a jocului este aceea de a permite individului să-şi

realizeze Eul, să-şi manifeste personalitatea într-un cadru care îi permite acest lucru. El

recunoaşte şi funcţiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare socială şi detransmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o generaţie la alta.

A. Gesell – vede în joc o modalitate de socializare şi culturalizare.

J. Chateau - consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de

lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru copil. orice activitate

fiind joc. De asemenea Chateau consideră că prin joc copilul se dezvoltă, copilăria fiind

ucenicia vârstei mature, tot prin joc copilul traduce potenţele virtuale care apar succesiv

la suprafaţa fiinţei sale. Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase în

care se identifică cu personajul interpretat (fiind vorba de iluzii ludice). Acest aspect îl

asimilează situaţiei maturului care, dăruindu-se actului de creaţie se detaşează de

realitate, contopindu-se cu noua situaţie. Jocul este calea de transformare a plăcerii

senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acţiune intenţionată cu o finalitate

conştientă. Pentru copil, jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp ce pentru adult este



o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii. Dacă teoria lui Chateau în privinţa naturii

jocului, a funcţiilor sale sociale, are unele limite, ea este totuşi bogată şi abundă în

amănunte atunci când se referă la structura acestuia.

A.N.Leontiev apreciază jocul ca o activitate de tip fundamentală cu rol hotărâtor

în evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate

proprie copilului, rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este

transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării

aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant

la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activităţi din

viaţa copilului, după durata şi ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este

activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului.

Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerinţele mediului extern şi posibilităţile copilului de a le face faţă, decalaj ce se rezolvă prin activitatea ludică în care

trebuinţa copilului de a acţiona asupra realului se îmbină cu formarea şi dezvoltarea

procedeelor de acţiune.

L.S. Vâgotski afirma că activitatea de joc este formativă în deplinul înţeles al

cuvântului atunci când cerinţele formulate (prin reguli, sarcini sau subiect) sunt cu puţin

peste posibilităţile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta. Vizarea "zonei

proximei dezvoltări" face ca sarcinile de joc să constituie un stimulent pentru dezvoltarea psihofizică a copilului.

Psihologul Jean Piaget defineşte jocul ca “o activitate prin care copilul se

dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are

următoarele funcţii: funcţia de adaptare, funcţia formativă, funcţia de descărcare energică

şi rezolvare a conflictelor, funcţia de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul

eleveţian si ca un "exerciţiu funcţional" cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de

transformare a realului, prin asimilare şi acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. Înevoluţia jocului, Piaget delimitează trei mari categorii de joc: jocul-exerciţiu ( domină la

vârste mici, însă apare şi mai târziu; are rol în dezvoltarea motricităţii şi interiorizarea

lumii reale), jocul simbolic ( de la 2-3 ani până la 5-6 ani; are o importanţă deosebită

pentru dezvoltarea imaginaţiei şi a limbajului) şi jocul cu reguli ( are o importantă funcţie



de socializare al elevului, prin interiorizarea unor norme de conduită şi relaţionare) . Până

la un punct psihologul elvetian se declară de acord cu teoria freudistă a jocului. El

acceptă ideea că jocul simbolic se referă şi la conflicte inconştiente: apărare împotriva

angoasei, a fobiilor, agresivitate sau identificarea cu agresorii, retragere din frică sau

competiţie.

K.D.Usinski a definit jocul ca formă de activitate liberă prin care copilul îşi

dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă să-şi cunoască posibilităţile proprii. El apreciază

şi rolul formativ al jocului, cu deosebire la vârsta preşcolară. “ Jocul reprezintă

activitatea liberă a copilului şi dacă comparăm interesul pe care îl prezintă, jocul şi

număratul, diversitatea urmelor lăsate de el în sufletul copilului, cu influenţele analoage

pe care le exercită învăţătura în primii 4-5 ani este evident că supremaţia o deţine jocul”.

Acelaşi psiholog afirma că pentru a trezi interesul copiiilor, jocul trebuie să fie original,

să fie creat de copilul însuşi:“Numai jocurile care sunt produsul imaginaţiei şi sunt

accesibile copilului devin distractive şi contribuie la dezvoltarea lui psihică”.

Buytendyk îşi construieşte teoria despre joc pornind de la principii opuse tezelor

lui Karl Gross. Dacă pentru Karl Gross jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, pentru

Buytendyk dimpotrivă, copilăria explică jocul: fiinţa se joacă pentru că este tânără. În

ceea ce priveşte particularităţile jocului, Buytendyk le conduce şi le pune în legătură, în

primul rând, cu particularităţile dinamicii comportamentului copilului, iar în al doilearând cu principalele înclinaţii vitale.

Concluzionând putem afirma că jocul este o “realitate permanentă”, cu mare

răspândire şi mobilitate pe scara vârstelor.

Bibliografie:

Răduţ-Taciu, Ramona (2004 )- „ Pedagogia jocului: de la teorie la aplicaţii”, Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca

H. Barbu, Epopescu E, ( 1993) – „ Activităţi de joc şi recreativ distractive”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti



Documents

Teorii despre joc