Embed Size (px)
Citation preview
CUPRINS
ACRONIME și ABREVIERI……………………………………………………………………….2
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….3
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODOLOGICĂ A PROCESULUI
DE PLANIFICARE STRATEGICĂ INTEGRATĂ ÎN MODERNIZAREA SERVICIILOR
PUBLICE LOCALE…………………………………………………………………………….…..7
1.1 Abordări conceptuale ale planificării strategice integrate, principii şi obiective strategice…...7
1.2 Cadrul legal şi instituţional al procesului de planificare strategică integrată…………………. 15
1.3 Etapele planificării strategice integrate în contextul prestării serviciilor publice locale……..23
1.4 Concluzii la Capitolul I………………………………………………………………………...30
CAPITOLUL II. ANALIZA PROCESULUI DE PLANIFICARE STRATEGICĂ
INTEGRATĂ ÎN CONTEXTUL MODERNIZĂRII SERVICIILOR PUBLICE LOCALE..31
2.1 Instrumentele de planificare strategică integrată în contextul prestării serviciilor publice
locale...........................................................................................................................................31
2.2 Analiza comparată a procesului de planificare strategică în elaborarea politicilor europene de
dezvoltare regională în contextul modernizării serviciilor publice locale…………………………33
2.3 Studiu practic: Planificarea strategică integrată în procesul de dezvoltare regională în Republica
Moldova…………………………………………………………………………………………43
2.4 Concluzii la Capitolul II………………………………………………………………….…….55
CAPITOLUL III. DIRECŢII ȘI ABORDĂRI ÎN PROCESUL DE PLANIFICARE
STRATEGICĂ REGIONALĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA……………………………..….56
3.1 Experiența comunitară în procesul de planificare strategică pentru dezvoltarea regională
europeană……………………………………………………………………………………………56
3.2 Instrumente ale politicii de dezvoltare regională în procesul de planificare strategică
integrată……………………………………………………………………………………………...60
3.3 Studiu de caz: Dezvoltarea rurală integrată: Regiunea Sud: Îmbunătăţirea serviciilor de apă şi
canalizare în raionul Cahul………………………………………………………………………….70
3.4 Concluzii la Capitolul III……………………………………………………………………….74
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI……………………………………………………………….75
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..……….78
ANEXE………………………………………………………………………………...……………81
ADNOTARE………………………………………………………………………………………..89
2
ACRONIME și ABREVIERI
ADR- Agenția de Dezvoltare Regională
CRD- Consiliul Regional pentru Dezvoltare
APL- Administrația publică locală
AAPC- Autoritățile administrației publice centrale
CBTM- Cadrul bugetar pe termen mediu
SNDR- Strategia națională de dezvoltare regională
POR- Plan operațional regional
CE- Comunitatea Europeană
DUP- Document unic de program
UTA- unitate teritorial- administrativă
ECE- Europa Centrală și de Est
3
INTRODUCERE
Conceptul de planificare strategică integrată, în ultimii ani, a câştigat o popularitate tot mai
mare ca premisă pentru dezvoltarea regională şi modernizarea serviciilor publice locale.
Tot mai frecvent în uzul curent se folosesc noțiuni precum ,,administrație”, ,,regionalizare”,
,,politică de dezvoltare regională”, ,,planificare strategică integrată”.
În ultimii ani atestăm o concentrare a eforturilor orientate spre consolidarea capacităților de
planificare strategică integrată a administrației publice, în general, iar participarea și implicarea
tuturor cetățenilor, precum și ai actorilor locali și formatorilor de opinie reprezintă un punct forte în
implementarea cu succes a rezultatelor obținute urmare elaborării politicilor de dezvoltare regională.
Deseori, organele administraţiei publice din Republica Moldova s-au aflat sub amprenta
criticii pentru activitate nesatisfăcătoare şi servicii publice prestate necalitative, fapt ce a impulsionat
noua generaţie la schimbarea a tot ce este depăşit şi nu mai serveşte progresului, pe ceva nou, care
ar genera dezvoltare, precum şi constituirea unei societăţi democratice pe principiile statului de
drept.
Administraţia publică trebuie să asigure servicii publice, la acelaşi nivel de calitate, în toate
zonele şi localităţile ţării. Membrii societăţii devin responsabili pentru soarta lor şi a comunităţii din
care fac parte.
Ca,, partener” al comunităţii, administraţia publică trebuie să asigure o deplină transparenţă
a deciziilor. De aceea, este necesar un parteneriat tot mai strâns al Guvernului cu reprezentanţii
societăţii civile, cu formatorii de opinie, etc.
Totodată, schimbările economice, sociale şi politice care au loc în ultimii ani în majoritatea
statelor lumii, dar, în special, cele din Europa Centrală şi de Est, se caracterizează printr-un puternic
impact asupra localităţilor, asupra mediului şi asupta factorului uman.
Considerăm că administraţia publică din Republica Moldova cunoaşte un important şi cursiv
proces de modernizare, astfel încât aceasta să se adapteze la realităţile economice şi sociale ale ţării
noastre, pregătind în continuare structurile administrative pentru integrarea în Uniunea Europeană.
Actualitatea temei investigate. Societatea moldovenească se află într-un proces de
schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o dinamică
nouă în încercarea de adaptare la condiţiile prezente. Un sistem democratic este funcţional atunci
când sunt înregistrate reuşite şi când se dezvoltă un spirit democratic în mentalitatea socială.
4
În această transformare nu se poate face abstracţie de sistemul administraţiei publice din ţara
noastră, de celelalte instituţii care contribuie la dezvoltarea Republicii Moldova. Necesitatea
profesionalismului în acest domeniu este motivată şi de dorinţa ţării noastre de a se alinia
standardelor europene, în vederea integrării în Uniunea Europeană.
Pornind de la premiza că o integrare a regiunilor este mai eficientă şi mai realistă decât
integrarea la nivel naţional, Republica Moldova trebuie să valorifice această oportunitate,
adaptându-şi capacităţile instituţionale, mobilizând factorii politici, coordonând nivelele de decizie,
şi nu în ultimul rând, încurajând participarea şi implicarea societății civile în intensificarea
procesului de dezvoltare regională.
Experienţa Uniunii Europene în domeniul planificării strategice integrate este destul de
vastă, începând încă de la crearea Comunităţii Europene în 1957.
Fiind conştienţi de faptul că planificarea strategică integrată reprezintă un mijloc eficient de
a planifica şi gestiona atât resursele materiale, cât şi cele umane, tot mai mult accent se pune pe
menţinerea şi dezvoltarea capacităţilor administrative şi organizaţionale ale instituţiilor publice.
În aceste condiţii studierea temei propuse pentru susţinere este extrem de oportună şi actuală,
ea fiind de natură să contribuie la consolidarea rolului administraţiei publice în utilizarea practică a
acestui instrument-planificarea strategică integrată- şi aplicarea acestuia pe teritoriul Republicii
Moldova.
Gradul de studiere a temei. Procesul de planificare strategică integrată şi principiile acestui
proces modern şi necesar sferei administrative, au fost elucidate în lucrările mai multor savanţi care
au elaborat baza teoretico-metodologică de elaborare a strategiei şi implementarea acesteia în
sistemul administrativ.
În baza studierii aprofundate a cercetărilor renumiţilor autori în domeniu: Băcanu B.,
Roșcovan S., Ciobanu I., s-a constatat faptul că planificării strategice şi strategiilor de dezvoltare
regională li se acordă o atenţie majoră.
Scopul prezentei lucrări constă în analiza procesului de planificare strategică integrată în
cadrul sistemului administraţiei publice din Republice Moldova în raport cu experiența Uniunii
Europene pe acest segment, în contextul identificării direcţiilor prioritare de dezvoltare şi alinierii la
standardele UE.
Pentru realizarea scopului dat ne-am propus următoarele obiective:
- Analiza elementelor conceptuale ale planificării strategice integrate în contextul
modernizării serviciilor publice locale;
5
- Identificarea etapelor de planificare strategică integrată;
- Analiza cadrului instituţional al procesului de planificare strategică;
- Evidenţierea instrumentelor de planificare strategică în contextul prestării serviciilor
publice locale;
- Planificarea strategică în elaborarea politicilor de dezvoltare regională în contextul
modernizării serviciilor publice locale;
- Experiența comunitară în procesul de planificare strategică pentru dezvoltarea regională
europeană.
Baza metodologică a cercetării ştiinţifice. Drept bază teoretico-metodologice a cercedării
de faţă au servit lucrările savanţilor autohtoni şi străini din domeniu managementului strategic şi al
planificării strategice integrate, precum şi lucrările lui Allire Z, Constantinescu N. şi alţii.
De asemenea, au fost examinate legile şi hotărârile adoptate de către Parlamentul şi
Guvernul Republicii Moldova, precum şi diverse acte normative aferent domeniul studiat.
În procesul de realizare a tezei au fost utilizate un şir de metode de cercetare. Preponderent
am utilizat metoda analizei şi sintezei. Studierea evoluţiei procesului de planificare strategică a
implicat şi metoda istorică, prin intermediul căreia am studiat documentele şi actele normative
începând cu anul 1992 până în prezent.
Metoda comparată a fost utilizată în studierea procesului de planificare strategică integrată în
comunitatea europeană. Realizarea studiului de caz privind sistemul de apă şi canalizare din raionul
Cahul a impus şi aplicarea metodei studiului de caz. Subsidiar, a fost utilizată metoda bibliografică
în studierea lucrărilor ştiinţifice în domeniu.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Lucrarea de faţă reprezintă o analiză complexă
a procesului de planificare strategică integrată şi rolul acestuia în consolidarea capacităţilor
administraţiei publice în dezvoltarea durabilă a comunităţilor, în contextul parcursului european al
Republicii Moldova şi ajustării la standardele comunitare de dezvoltare.
Valoarea practică a lucrării constă în determinarea problemelor majore şi instabilităţilor
existente în procesul de elaborare a unui plan strategic consistent realizabil în cadrul dezvoltării
serviciilor publice locale. Totodată, investigaţiile efectuate şi recomandările prezentate pot servi
drept bază metodologică la stabilirea direcţiilor strategice de dezvoltare şi fortificare a
performanţelor administraţiei publice.
6
Volumul şi structura tezei. Scopul şi obiectivele lucrării de faţă au determinat şi structura
acesteia. Astfel, teza este structurată în trei capitole, introducere, un studiu de caz, concluzii,
recomandări, anexe şi lista bibliografică.
CAPITOLUL I. Fundamentarea teoretico-metodologică a procesului de planificare
strategică integrată reflectă conceptul de planificare strategică, se prezintă principiile şi obiectivele
planificării strategice, rolul acestui proces, accentul fiind pus pe elucidarea abordărilor conceptuale
ale procesului de planificare strategică integrată.
CAPITOLUL II. Analiza procesului de planificare strategică integrată în contextul
modernizarii serviciilor publice locale în republica moldova este axat pe cercetarea cadrului legal şi
instituţional al procesului de planificare strategică integrată, etapelor planificării strategice, precum
şi instrumentele de planificare strategică utilizate în elaborarea unei strategii de dezvoltare durabilă a
comunităţii.
CAPITOLUL III. Direcţii și abordări în procesul de planificare strategică integrată în
republica moldova prezintă modalităţi moderne de gestionare a sistemului de planificare strategică
şi consolidarea capacităţilor instituţiilor publice în procesul de elaborarea a strategiei.
În CONCLUZII ŞI RECOMNADĂRI sunt sistematizate concluziile şi recomandările practice
elaborate în baza rezultatelor investigaţiilor efectuate, care au drept scop sporirea calităţii serviciilor
publice prestate de instituţiile publice din Republica Moldova, prin implementarea unui nou sistem
de planificare strategică integrată bazat pe principiile fundamentale europene.
Sperăm că lucrarea de faţă va prezenta interes pentru autorităţile administraţiei publice întru
dezvoltarea şi prosperarea regiunilor şi a ţării în întregime.
7
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODOLOGICĂ A PROCESULUI
DE PLANIFICARE STRATEGICĂ INTEGRATĂ
1.1 Abordări conceptuale ale planificării strategice integrate
Prima şi evidenta întrebare care apare este: ,,De ce avem nevoie de o planificare strategică,
de o strategie?”. Motivul principal pentru elaborarea unei strategii este de a dezvolta un răspuns
coerent la necesităţile de dezvoltare a societății și de a contracara problemele predominante la
moment. [28, p.2]
Pentru o abordare holistică a procesului de planificare strategică este necesar de a explica
unele concepte aferente procesului.
Astfel, potrivit HG nr. 685 din 04.09.2013 [45] cu privire la aprobarea Strategiei naţionale de
dezvoltare regională pentru anii 2013-2015 ,,planificarea integrată reprezintă planificarea
activităţilor ce presupun dezvoltarea simultană a domeniilor economic, social sau de mediu, evitând
acţionarea în avantajul unuia şi detrimentul celorlalte.
Integrarea (viziunii, obiectivelor, strategiilor) este un principiu care asigură durabilitatea
dezvoltării. Se evită dezvoltarea economică bazată pe consum şi utilizarea iraţională a resurselor
naturale ca şi cum acestea ar fi nelimitate, iar dezvoltarea economică aducînd beneficii parţiale,
creînd tensiuni în societate prin apariţia disparităţilor economice şi sociale.
Planificarea integrată se concentrează pe zonele în care domeniile de dezvoltare se suprapun,
astfel încît deciziile adoptate în cazul unui domeniu, vizează şi cerinţele celorlalte două, avînd un
impact pozitiv asupra acestora sau cel puţin nu vor afecta dezvoltarea lor.”[1]
O altă noțiune relevantă în procesul de planificare este strategia. Conform DEX-ului
,,strategia” reprezintă arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării
succesului unei activități. [44]
Strategia de dezvoltare locală constituie cadrul în care se va realiza dezvoltarea integrată şi
armonioasă a comunităţii, iar calitatea vieţii locuitorilor se va ameliora pe parcursul implementării.
Acest cadru serveşte atât intereselor private, cât şi celor publice, datorită menţinerii şi îmbunătățirii
elementelor de ordin economic, social şi de mediu de care cetăţenii şi firmele au nevoie pentru a
prospera pe termen lung.
8
Strategia este un instrument care ghidează şi integrează eforturile de dezvoltare locala ale
întregii comunităţi, iar participarea şi cooperarea tuturor cetățenilor, sectoarelor public, privat şi
nonprofit, a actorilor locali şi formatorilor de opinie, sunt esențiale pentru o implementare de succes.
În ultimii ani, tot mai multe eforturi au fost orientate spre consolidarea capacităţilor de
planificare strategică a administraţiei publice locale, Agenţilor de Dezvoltare Regională etc., acestea
fiind implementate de Guvernul Republicii Moldova cu suportul partenerilor de dezvoltare. Astăzi,
reprezentanţii administraţiei publice locale de nivelul întâi şi nivelul al doilea, Agențiilor de
Dezvoltare Regională (ADR), Consiliilor regionale pentru Dezvoltare (CRD), precum şi experţi care
implementează proiecte şi inițiative la nivel local, au nevoie, mai mult ca oricând, de competenţe
cheie ce ţin de planificare strategică, managementul proiectelor, managementul resurselor
financiare, umane, dezvoltare comunitară, evaluare şi monitorizare, etc. – toate, pentru a asigura o
abordare holistică asupra dezvoltării locale şi regionale.
Deci, strategia oferă o bază pentru o serie de Planuri de Acţiuni sau intervenții (programe și
proiecte), menite să determine ce trebuie de făcut, cum și unde, în ce perioadă de timp, ce resurse
vor fi necesare pentru a fi puse la dispoziția realizării obiectivelor în cauză și care actori își vor
asuma responsabilitatea pentru implementare. [13, p.26]
Strategia trebuie să stabilească, de asemenea, criterii orientative, adică indicatori de
verificare a realizărilor, care vor aprecia cum se implementează acțiunile planificate. O astfel de
monitorizare și evaluare va asigura ca strategia să fie suficient de flexibilă și receptivă la schimbări.
[20, p.10]
Planificarea este un proces prin care instituțiile publice încearcă să anticipeze schimbările şi
să se adapteze, în aşa fel, încât să asigure atingerea obiectivelor organizaţionale. Mulţi teoreticieni ai
managementului consideră că planificarea strategică integrată reprezintă cea mai importantă sarcină
a conducătorilor, în contextul prestării unor servicii publice calitative.
Avantajele planificării strategice pot fi conturate prin faptul că:
- Forţează conducătorii instituţiilor publice să gândească în perspectivă şi să fixeze
obiective clare;
- Crează unitatea de viziune şi focalizează eforturile tuturor angajaţilor către
acţiuni convergente;
- Conduce la dezvoltarea standardelor de performanţă care permit un control mai
eficace;
9
- Planificarea strategică permite organizaţiei să fie mai bine pregătită pentru situaţii
neaşteptate, adică este un instrument de adaptare la schimbare. [4, p.29]
Henri Fayol considera că planificarea reprezintă cea mai importantă funcţie pe care o
îndeplinesc managerii. Orice organizaţie se schimbă odată cu trecerea timpului, aceste schimbăti
fiind determinate de mediul economic, politic, tehnologic şi competiţional aflat în permanentă
transformare. [16, p.78]
Cheia planificării strategice se află în proces şi nu în produsul său, planul. Pentru ca procesul
să fie eficace, el trebuie să fie:
cuprinzător – să angajeze în proces toată gama factorilor interesaţi;
interactiv – să confrunte situaţia prezentă cu situaţia potenţială care ar putea fi creată;
integrator – să cumuleze în concepţie şi acţiune toate nivelele, atât pe verticală, cât și pe
orizontală;
iterativ – să recunoască faptul că sistemele, ca şi mediul în care acestea se manifestă, sunt în
continuă schimbare şi că nici un plan nu îşi păstrează în timp valoarea neschimbată.
Există o adevărată avalanşă de idei şi dezbateri pe tema planificării strategice integrate. Pe
parcursul ultimei decade a mileniului rolul planificării strategice a obținut un nou înţeles, odată cu
atenţia acordată auto – guvernării democratice şi societăţii civile, precum şi datorită conştientizării
din ce în ce mai mari a nevoii şi importanţei participării mai largi la evenimentele şi activităţile ce
privesc comunitatea.
În acest sens, integrarea (viziunii, obiectivelor, strategiilor) este un principiu care asigură
durabilitatea dezvoltării, încercând, să evite riscul utilizării neraționale a resurselor umane,
materiale, financiare etc.
Integrarea în procesul de dezvoltare a comunității poate avea loc pe trei direcții principale:
economic, social și de mediu.
Acesta presupune: abordarea teritoriului vizat în toată complexitatea sa, identificarea
perspectivelor viitoare de modernizare în fiecare din aceste domenii, identificarea resurselor locale
existente, a obstacolelor şi a oportunităților, definirea unui ansamblu de strategii şi acțiuni care să
contribuie la atingerea unui progres economic şi social durabil din punctul de vedere al
mediului/resurselor.
Integrarea intereselor persoanelor fizice şi a diferitelor grupuri, prin implicarea în procesul
de dezvoltarea locală a tuturor persoanelor şi organizațiilor relevante, urmărește două dimensiuni
principale:
10
Pe orizontală: reprezentanții diferitelor sectoare - public, privat sau societatea civilă -
sunt prezenți pentru a-şi exprima interesele şi pentru a identifica împreună interesul
general, dincolo de interesul personal sau al grupului de care aparțin persoane puternice,
cu un anumit statut social şi economic, care au capacitatea de a-şi exprima şi apăra
interesele, nu vor ignora femeile şi reprezentanții grupurilor social-vulnerabile care nu
pot face acest lucru, în mod eficient.
Pe verticală: persoane şi autorităţi care aparțin diferitelor nivele ale administraţiei
publice - local, național sau internațional - lucrează împreună pentru un scop comun.
Durabilitatea tuturor eforturilor de dezvoltare a societății necesită o reorientare profundă, atât
a bazei analitice a conceptelor de dezvoltare, precum şi a procedurilor practice de implementare şi
direcţionare strategică a programelor de dezvoltare regională.
Dezvoltarea strategică eficientă presupune abordări descentralizate de planificare.
Astfel, planificarea este un proces de luare a deciziilor prin care analizăm Prezentul (situația
actuală), definim Viitorul dorit (unde vrem să ajungem) şi găsim Soluțiile pentru a ajunge acolo.
Putem menționa cu certitudine că procesul de planificare este definit prin perioadele de timp la care
se referă, gradul de specificitate și detaliile cu care sunt descrise.
Figura 1. Caracterizarea planificării strategice
Sursa: Elaborat de autor
Soluțiile
Viitorul Prezentul
11
Planificarea servește pentru a coordona și direcționa toate resursele adecvate și disponibile
(politice, umane, economice, etc.) ale unui grup pentru atingerea obiectivelor sale.
Procesul planificării strategice este foarte divers. Acesta este un semn bun şi provoacă
utilizatorii să îşi creeze propria lor abordare folosind o mulţime de modele disponibile. Nevoia de a
fi creativ şi vizionar se manifestă nu numai în ce priveşte conţinutul viziunilor şi planurilor, dar şi în
procesul de creare a lor. [19, p.56]
În general, planificarea strategică integrată este aplicată pentru unirea eforturilor, tuturor
resurselor existente în comunitate în vederea soluţionării problemelor, satisfacerea necesităţilor şi
dezvoltarea social-economică a statului. [18, p.8]
Dacă secolul al XX-lea a fost secolul revoluţiei organizaţiilor, secolul XXI este cu atât mai
mult secolul organizaţiilor. Astfel facem referire la faptul că aproape toate acţiunile sociale de
dezvoltare au loc în şi prin organizaţii şi la nevoia de reformă profundă a instituţiilor publice, care
au cunoscut o extindere spectaculoasă urmată de o criză a eficienţei lor.
Planificarea strategică este un proces complex, care necesită un angajament ferm atât la nivel
de conducere a unei instituţii sau a unei localităţi, cât şi la nivel personal, pentru a putea dezvolta şi
implementa un plan strategic de dezvoltare de succes.
Dezvoltarea locală reprezintă un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, în parteneriat cu diverşi factori (privaţi, publici, voluntari),
în scopul asigurării unei creşteri economice, dinamice şi durabile, în scopul îmbunătăţirii nivelului
de trai.
Figura 2. Caracterizarea dezvoltării locale
Sursă: Elaborat de autor
Dezvoltarea comunitară reprezintă participare activă şi integrarea comunităţii în procesele de
dezvoltare locală în vederea atingerii bunăstării pentru toţi membrii ei. [33, p.89]
Dezvoltarea locală
Planificarea
dezvoltării
Dezvoltarea
comunitară
12
Procesul de planificare strategică include o serie de termeni-cheie precum:
Strategia - procedură planificată, în mod deliberat, orientată spre scop (are un rezultat
identificabil), realizat cu o secvență de pași supuse ulterior monitorizării, evaluării şi ajustării.
Tacticile sunt tehnici specifice sau acțiuni concrete aplicate/utilizate pentru a realiza o
strategie planificată. Tacticile sunt modul în care strategiile sunt implementate.
Planificarea strategică reprezintă un plan, un model, un set de direcții și abordări pe care
conducătorii le aplică pentru conducerea instituției. Ea reprezintă o modalitate de a construi un
consens, bazat pe o viziune comună a întregii comunități, în vederea asigurării prosperității
generațiilor viitoare. [23, p.32]
Planificarea strategică este o modalitate complexă de influențare a viitorului unei comunități,
un proces prin intermediul căruia se determină ce anume intenționează comunitatea să facă și cum
își va atinge scopurile propuse. Complexitatea procesului de planificare strategică derivă din analiza
inițială a condițiilor existente la nivel local, a interacțiunilor specifice din cadrul comunității și a
factorilor externi care influențează comunitatea.
Pe de altă parte, schimbările ce urmează a fi făcute trebuie să influențeze întreaga
comunitate. Astfel, sunt combinate perspectivele pe termen lung cu acțiunile pe termen scurt.
În procesul de planificare strategică integrată sunt investigate o serie de aspecte esențiale
precum:
1. Care este misiunea comunității?
2. Care este rolul comunității?
3. Ce valori și principii deține comunitatea?
4. Care sunt oportunitățile și amenințările de care trebuie să se țină seama?
5. Care sunt punctele tari și punctele slabe ale comunității?
6. Care sunt obiectivele comunității?
7. Care sunt așteptările membrilor comunității?
8. Cum își va măsura comunitatea propriile performanțe?
9. Cum va utiliza comunitatea aceste informații pentru a adduce îmbunătățiri situației
prezente?
Planificarea strategică integrată reprezintă procesul de dezvoltare durabilă prin valorificarea
potențialului economic, natural și uman existent, asigurând echilibrul între sistemele socio-
economice și potențialul natural, diversificând, dezvoltând și eficientizând sectoarele economiei,
pentru a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor, pentru creșterea implicării cetățenilor în identificarea
13
de direcții de dezvoltare locală clare și posibil de realizat. [24, p.120]
Totodată, planificarea strategică integrată este un exercițiu participativ de planificare, ce
asigură participarea tuturor părților interesate. Obiectivul acestui tip de planificare este de a examina
toate costurile și beneficiile economice, sociale și de mediu, cu scopul de a identifica cele mai
relevante opţiuni pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea capacităţilor resurselor umane la nivel de
comunitate.
Planificarea strategică integrată este centrată în primul rând pe oameni, pe creare de
oportunităţi pentru dezvoltarea lor continuă şi armonioasă.
Reieșind din cele menționate mai sus, putem reliefa principiile de bază ale planificării
strategice integrate:
Planificarea are loc la toate nivelurile: reflectând nevoile funcţionale ale actorilor
implicaţi și reflectând practicile bune de management. [31, p.57]
Planificarea este determinată de informaţii: procesele de planificare și deciziile se
bazează pe informații concrete și identificate în timp util, pe nevoile actuale și cele de
viitor (date demografice, scanări de mediu, feedback-ul membrilor comunităţii,
informaţia de pe piața forței de muncă, etc).
Planificarea identifică riscuri și provocări: procesele de planificare identifică provocările
și riscurile cheie în identificarea priorităților și prezintă opțiuni pentru atenuarea
problemelor critice.
Planificarea este transparentă, bazată pe valori: planurile sunt comunicate angajaților din
cadrul APL, membrilor comunităţii, precum şi tuturor părților interesate. [34, p.111]
Raportarea periodică face parte din procesul de planificare strategică integrată: eforturile
de planificare și rezultatele sunt raportate anual de către APL şi comunicate deschis prin
intermediul mai multor mijloace media (de ex. comunicat de presă, pagina web a APL,
articol în presa locală, adunarea generală a comunităţii, etc).
Eforturile de planificare sunt monitorizate, măsurate și evaluate: fiecare APL
monitorizează performanța și progresul înregistrat în realizarea obiectivelor din Planul
integrat şi planifică următoarele acţiuni având la bază rezultatele monitorizării şi
evaluării.
Planificarea stratregică este o activitate orientată spre viitor şi reprezintă procesul de stabilire
a obiectivelor pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi a ceea ce trebuie făcut pentru a atinge aceste
obiective. Managerii decid ce trebuie făcut, când trebuie făcut, cum trebuie făcut şi cine trebuie să o
14
facă. (George A. Steiner). [42, p.4]
Planificarea dezvoltării reprezintă ansamblu de procese ce implică toate persoanele sau
grupurile de persoane din interiorul sau exteriorul comunităţii interesate (stakeholders), prin care se
stabileşte o strategie cu obiective clare de atins într-o anumită perioada determinată, precum şi
măsurile ce trebuie întreprinse pentru a le atinge.
Dezvoltarea locală este pe termen lung se realizează prin dezvoltare durabilă şi integrată.
Dezvoltarea locală este echitabilă prin incluziune socială şi șanse egale pentru fiecare.
Dezvoltarea strategică a unei comunităţi este posibilă în baza unei planificări strategice, iar
planificarea strategică este pentru o comunitate un instrument de organizare a prezentului în baza
proiecţiilor ce ţin de viitorul dorit.
În general, planificarea fie ea strategică sau nu, este un proces prin care trece fiecare individ,
familie, organizaţie, comunitate, regiune, ţară. O planificare bună creează context pentru
identificarea oportunităţilor de dezvoltare pentru viitor, motiv pentru care merită timpul şi efortul.
Aici, reprezentanţii administraţiei publice locale joacă un rol crucial pentru a asigura acest
process continuu de dezvoltare prin planificare şi identificare de noi oportunităţi pentru comunitate.
În ce măsură planificarea strategică integrată, ca şi proces, metodologie, abordare reuşeşte să
producă schimbările dorite în diferite domenii, la diferite niveluri, rămâne o întrebare deschisă, la
care mai mulţi autori continuă să caute răspunsuri şi explicaţii. Ca urmare, nu există un consens (sau
claritate) privind beneficiile planificării strategice integrate.
Beneficiile posibile ale planificării strategice integrate:
Facilitează anticiparea diferitelor schimbări în mediul intern sau în mediul extern, mai
curând decât să sprijine organizația în a reacționă la aceste schimbări. Este vorba, astfel,
de beneficiile acțiunii în locul reacțiunii.
Este sprijinită dezvoltarea pe termen lung, cu utilizarea resurselor materiale, financiare și
umane aflate la dispoziția comunității.
Utilizarea eficientă a resurselor constituie o prioritate în cadrul planificării strategice.
Este asigurată continuitatea în cadrul comunității și concentrarea pe cele mai importante
activități pentru aceasta.
Provocarea în procesul de planificare strategică constă în a lua decizii care să asigure cu
succes viitorul comunităţii. Planificarea strategică este un proces care nu se încheie odată cu crearea
unui plan sau a unei strategii, ci continuă cu implementarea acetora, ţinându-se cont de faptul că în
15
etapa de implementare şi control, planul sau strategia pot necesita schimbări şi îmbunătăţiri, menite
să îl facă mai eficient. [39, p.56]
Planificarea strategic include un ansamblu de acţiuni şi decizii din partea conducerii, care
asigură elaborarea unor strategii specifice, cu destinaţia de a ajuta instituţiei în atingerea scopurilor
ei. [15, p.31]
În continuare, am încercat să elucidăm care sunt principalele trăsăturii definitorii în procesul
comparative al planificării şi planificării strategice.
Tabelul 1. Trăsăturile definitorii ale planificării şi planificării strategice
Planificarea Planificarea strategică
Este un proces periodic Este un proces continuu
Tendinţele curente vor continua Noi schimbări, surprise, tendinţe
Prevede un anumit viitor şi planifică
evenimentele necesare pentru a-l atinge
Admite o paletă largă de posibilităţi şi gândeşte
diferite strategii bazate pe evaluarea mediului
extern al instituţiei
Răspunde la întrebarea: Ce facem acum? Răspunde la întrebările: C ear trebui să facem?
Facem oare ceea ce trebuie?
Sursă: Ciobanu L. ,,Managementul strategic”. [14, p.45]
1.2 Cadrul legal şi instituţional al procesului de planificare strategică integrată
Cadrul legal pe care se bazează procesul de planificare strategică în Republica Moldova
include în sine mai multe acte normative. Actul de bază este Constituţia Republicii Moldova,
adoptată în anul 1994.
În procesul de planificare strategică trebuie să se ţină cont de respectarea tuturor drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor Republicii Moldova (ca de exemplu: art.46: Dreptul la proprietate privată şi
16
protecţia acesteia; art. 47: Dreptul la asistenţă şi protecţie socială; art. 49: [41, p.57] Protecţia
familiilor şi a copiilor orfani; art. 50: Ocrotirea mamei, copiilor şi tinerilor; art. 51: Protecţia
persoanelor handicapate etc.). [46]
În conformitate cu art. 96 al Constituţiei, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi
externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, conducându-se de
Programul său de activitate. În baza art. 107 ministerele, ca organe ale administraţiei publice
centrale de specialitate, traduc în viaţă politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui.
În temeiul Legii Republicii Moldova cu privire la Guvern [47] (nr. 64-XII din 31.05.90),
Guvernul este responsabil de elaborarea documentelor strategice ale statului şi de realizarea
procesului de planificare strategică la nivel central.
Art. 3 al acestei Legi stipulează direcţiile principale ale activităţii Guvernului, inclusive
elaborarea strategiilor. Factorii implicați în procesul de planificare strategică la nivel naţional sunt:
Parlamentul – ia decizii la nivel legislativ, adoptă politicile de importanță majoră pentru
țară;
Guvernul – ia decizii la nivel executiv, aprobă politicile sectoriale, inter- sectoriale și
naționale;
Comitetul interministerial pentru planificare strategică – coordonează procesul de
planificare strategică desfășurat de Guvern;
Cancelaria de Stat – coordonează procesul de planificare a politicilor publice şi de
elaborare a documentelor de politici;
AAPC – elaborează documentele de politici și planifică strategic politicile;
Societatea civilă – susține procesul de planificare strategică prin intermediul
consultărilor, dezbaterilor, etc
Conform articolului 5 al Legii nr. 438 din 28.12.2006 [48] privind dezvoltarea regională în
Republica Moldova cadrul institutional pe segmental planificării strategice integrate este reprezentat
de către:
Consiliul Naţional de Coordonare a Dezvoltării Regionale, denumit în continuare
Consiliu Naţional, este creat în scopul aprobării, promovării şi coordonării la nivel naţional a
obiectivelor politicii de dezvoltare regională.
Consiliul Naţional nu are personalitate juridică, funcţionează în conformitate cu
regulamentul său. Structura Consiliului Naţional şi regulamentul său sânt aprobate de Guvern.
17
Consiliul Naţional se instituie pe principiul parităţii, prin hotărîre de Guvern. În componenţa
Consiliului Naţional intră: ministrul economiei, ministrul finanţelor, alţi miniştri, preşedinţii
consiliilor regionale pentru dezvoltare şi cîte un reprezentant al sectorului privat, delegat din partea
fiecărui consiliu regional pentru dezvoltare. În funcţie de tematica proiectelor dezbătute, vor fi
invitaţi şi alţi miniştri care vor activa din oficiu.
Consiliul Naţional are următoarele atribuţii:
a) avizează Strategia naţională de dezvoltare regională;
b) aprobă Documentul unic de program;
c) aprobă criteriile de evaluare a discrepanţelor din dezvoltarea regională şi priorităţile naţionale
ale dezvoltării regionale;
d) aprobă finanţarea din Fondul naţional pentru dezvoltare regională;
e) aprobă planul anual de implementare, corespunzător mijloacelor financiare disponibile în
Fondul naţional pentru dezvoltare regională;
f) contribuie la atragerea de mijloace financiare suplimentare pentru implementarea Strategiei
naţionale de dezvoltare regională, a Documentului unic de program şi a strategiilor de dezvoltare
regională;
g) acordă asistenţă în activitatea de cooperare interregională, transfrontalieră şi de altă natură
pentru dezvoltarea regională din Republica Moldova;
h) exercită alte atribuţii care au ca obiectiv susţinerea politicii de dezvoltare regională.
Fondul naţional pentru dezvoltare regională. Pentru finanţarea proiectelor şi programelor
de dezvoltare regională incluse în Documentul unic de program se constituie Fondul naţional pentru
dezvoltare regională, denumit în continuare Fond. Fondul se formează din alocaţiile anuale de la
bugetul de stat, ca poziţie distinctă pentru politica de dezvoltare regională, precum şi din alte surse.
Alocaţiile anuale din bugetul de stat la Fond reprezintă 1% din veniturile aprobate ale
bugetului de stat pe anul respectiv, cu excepţia veniturilor cu destinaţie specială prevăzute de
legislaţie. Fondul se află în gestiunea autorităţii de implementare a politicii de dezvoltare regională,
care efectuează alocarea mijloacelor lui, cu aprobarea prealabilă a Consiliului Naţional.
În Fond pot fi atrase şi alte mijloace financiare din sectorul public şi cel privat la nivel local,
regional, naţional şi internaţional, precum şi mijloacele oferite prin programele de asistenţă ale
Uniunii Europene.
18
Mijloacele Fondului se alocă în mod prioritar zonelor defavorizate din regiunile de
dezvoltare. Operaţiunile financiare de executare a proiectelor de investiţii sînt derulate de agenţiile
de dezvoltare regională prin bănci comerciale.
Consiliul regional pentru dezvoltare (denumit în continuare consiliu regional), este o
structură funcţională deliberativă la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, constituită pentru
coordonarea şi promovarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională la nivel local.
Consiliul regional este responsabil de dezvoltarea generală din regiune şi de aprobarea
strategiei de dezvoltare regională şi a planului de acţiuni. Consiliul regional este alcătuit din
preşedinţii de raioane, primarii, reprezentanţii sectorului privat şi ai societăţii civile. Preşedintele şi
vicepreşedintele consiliului regional sînt aleşi dintre membrii consiliului reprezentanţi ai
autorităţilor administraţiei publice locale.
Autoritatea de implementare a politicii de dezvoltare regională organizează selectarea
reprezentanţilor sectorului privat şi ai societăţii civile care vor intra în componenţa consiliilor
regionale. Această componenţă se bazează pe principiul parităţii dintre structurile de stat, pe de o
parte, şi sectorul privat, societatea civilă şi organizaţiile neguvernamentale, pe de alta.
Consiliul regional funcţionează potrivit unui regulament aprobat de Consiliul regional,
elaborat în baza unui regulament-cadru aprobat de Guvern.
Consiliul regional are următoarele atribuţii:
a) aprobă strategia de dezvoltare regională şi planul operaţional, elaborat de agenţia de dezvoltare
regională;
b) aprobă şi promovează proiectele de dezvoltare regională;
c) reprezintă regiunea de dezvoltare şi interesele ei în Consiliul Naţional;
d) identifică pe criteriile definite la nivel naţional zonele defavorizate din regiunea de dezvoltare;
e) monitorizează utilizarea mijloacelor financiare alocate din Fond pentru regiunea de dezvoltare;
f) evaluează impactul implementării proiectelor şi programelor regionale şi al atingerii
obiectivelor dezvoltării regionale;
g) promovează cooperarea interregională şi intraregională cu instituţiile publice şi organizaţiile
private;
h) exercită alte atribuţii, în conformitate cu prezenta lege.
Agenţia de dezvoltare regională (denumită în continuare agenţie), se constituie în fiecare
regiune de dezvoltare, are personalitate juridică şi activează în conformitate cu un regulament,
aprobat de agenţie în baza unui regulament-cadru, elaborat şi aprobat de Guvern.
19
Finanţarea proiectelor şi programelor, precum şi a cheltuielilor de organizare şi funcţionare a
agenţiei, se efectuează din contul Fondului conform devizelor coordonate cu consiliul regional şi
aprobate de autoritatea de implementare a politicii de dezvoltare regională.
Orice venituri pe care agenţia le obţine din activitate economică se utilizează după
coordonare cu consiliul regional şi aprobare de către autoritatea de implementare a politicii de
dezvoltare regională.
Agenţia îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) efectuează analiza dezvoltării social-economice din regiunea de dezvoltare, elaborează
strategii, planuri, programe şi proiecte de dezvoltare regională;
b) coordonează procesul de implementare a strategiilor, planurilor, programelor şi proiectelor de
dezvoltare regională;
c) monitorizează şi evaluează implementarea strategiilor, planurilor, programelor şi proiectelor de
dezvoltare regională;
d) prezintă rapoarte anuale despre implementarea strategiilor de dezvoltare regională consiliului
regional, autorităţii de implementare a politicii de dezvoltare regională şi Consiliului Naţional;
e) atrage mijloace nebugetare pentru implementarea strategiilor, programelor şi proiectelor de
dezvoltare regională;
f) acordă suport informaţional, metodologic şi consultativ consiliului regional şi autorităţilor
administraţiei publice locale în vederea dezvoltării echilibrate şi durabile a regiunii;
g) stimulează cooperarea societăţii civile în domeniul dezvoltării social-economice a regiunii;
h) asigură lucrările de secretariat ale consiliului regional.
Principalele documente strategice la nivel naţional:
Programul de activitate al Guvernului pentru anii 2011-2014 „Integrare Europeană:
Libertate, Democraţie, Bunăstare”.
Strategia Naţională de Dezvoltare Moldova 2012-2020 „ Moldova 2020” - priorităţi de
dezvoltare pe termen mediu – (versiunea trecută în prima lectură).
Strategia „Moldova 2020” va servi drept bază pentru Cadrul Bugetar pe Termen Mediu
(CBTM) şi va ghida Guvernul în alocarea resurselor pe termen mediu. Acestea nu vor fi modificate
până la finalizarea strategiei. Menţinerea aceloraşi priorităţi va spori şansele atingerii obiectivelor
stabilite în strategie.
Strategia Națională de Dezvoltare „Moldova 2020” vine să articuleze o viziune integră
privind creșterea economică pe termen lung, având la temelie un studiu diagnostic al constrângerilor
20
de creștere. Aceasta va completa, fără a substitui, abordarea sectorială, care este caracteristică pentru
Programul de activitate al Guvernului pentru anii 2011-2014 „Integrare Europeană: Libertate,
Democraţie, Bunăstare” [49] ale cărui obiective sunt trasate pentru întreaga durată a guvernării.
Strategia Națională de Dezvoltare „Moldova 2020” se axează pe următoarele 7 priorităţi:
1. Racordarea sistemului educaţional la cerinţele pieţei forţei de muncă, în scopul sporirii
productivităţii forţei de muncă şi majorării ratei de ocupare în economie.
2. Investiţii publice în infrastructura de drumuri naţionale şi locale, în scopul diminuării
cheltuielilor de transport şi sporirii vitezei de acces.
3. Diminuarea costurilor finanţării prin intensificarea concurenţei în sectorul financiar şi
dezvoltarea instrumentelor de management al riscurilor.
4. Ameliorarea climatului de afaceri prin optimizarea cadrului de reglementare şi prin aplicarea
tehnologiilor informaţionale în serviciile publice destinate mediului de afaceri şi cetăţenilor.
5. Diminuarea consumului de energie prin sporirea eficienţei energetice şi utilizarea surselor
regenerabile de energie.
6. Sustenabilitatea financiară a sistemului de pensii întru asigurarea unei rate adecvate de
înlocuire a salariilor.
7. Sporirea calităţii şi eficienţei actului de justiţie şi combaterea corupţiei întru asigurarea
echităţii pentru toţi cetăţenii.
Principalele documente strategice la nivel regional:
Strategia naţională de dezvoltare regională este principalul document de planificare a
dezvoltării regionale, care reflectă politica naţională şi determină mecanismele naţionale în acest
domeniu.
Prevederile Strategii stabilesc obiectivele şi sarcinile pe termen mediu ce trebuie îndeplinite
în vederea implementării politicii de dezvoltare regională care corespunde politicii de integrare
europeană a Guvernului şi acordurilor bilaterale Republica Moldova – Uniunea Europeană.
Conceptul şi obiectivele politicii de dezvoltare regională sînt conforme experienţei ţărilor europene
şi se încadrează în Programul de Vecinătate.
În Strategia naţională de dezvoltare regională sunt utilizate noţiunile specificate în Legea
nr.438-XVI din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova.
Elaborarea Strategiei naţionale de dezvoltare regională a derivat din imperativul planificării
strategice a procesului de realizare a acţiunilor coordonate, necesare pentru dezvoltarea ţării.
21
Totodată, la întocmirea Strategiei s-a ţinut cont de cadrul legal şi strategic existent, de
realizările şi lacunele politicilor strategice implementate anterior. Astfel, obiectivele, măsurile şi
acţiunile Strategiei au fost stabilite în contextul aplicării prevederilor Legii nr. 438-XVI din 28
decembrie 2006 privind dezvoltarea regională în Republica Moldova.
În scopul coordonării integrate a procesului de planificare sectorială a politicilor în domeniul
dezvoltării social-economice, Strategia a fost corelată cu documentele de politici incidente. Prin
urmare, aceasta reprezintă o continuitate operaţională a acţiunilor Strategiei naţionale de dezvoltare,
aprobată prin Legea nr.295-XVI din 21 decembrie 2007 [50], cu referinţă la dezvoltarea regională.
Măsurile Strategiei respective sprijină realizarea operaţională a prevederilor Strategiei naţionale de
dezvoltare vizavi de acţiunile de susţinere a dezvoltării social-economice echilibrate şi durabile pe
întreg teritoriul ţării.
Legea nr.438-XVI din 28 decembrie 2006 privind dezvoltarea regională în Republica
Moldova defineşte obiectivele şi principiile de bază, cadrul instituţional şi instrumentele de
planificare a dezvoltării regionale.
În conformitate cu Legea menţionată, principalele obiective ale dezvoltării regionale sunt:
a) obţinerea unei dezvoltări social-economice echilibrate şi durabile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova;
b) reducerea dezechilibrului nivelurilor de dezvoltare social-economică dintre regiuni şi din
interiorul lor;
c) consolidarea oportunităţilor financiare, instituţionale şi umane pentru dezvoltarea social-
economică a regiunilor;
d) susţinerea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi a colectivităţilor locale,
orientate spre dezvoltarea social-economică a localităţilor şi coordonarea interacţiunii lor cu
strategiile şi programele naţionale, de sector şi regionale de dezvoltare.
Strategia naţională de dezvoltare regională identifică dezvoltarea regională ca una din cele
cinci priorităţi naţionale incluse în Strategia naţională de dezvoltare 2008-2011, cu scopul general de
realizare a unei dezvoltări social-economice echilibrate şi durabile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova, prin corelarea eforturilor în cadrul regiunilor de dezvoltare.
Scopul principal al Strategiei este crearea cadrului instituţional al dezvoltării regionale, axat
pe crearea şi menţinerea unui cadru de gestiune, implementare, finanţare, monitorizare şi de
evaluare a dezvoltării regionale.
22
Politica de dezvoltare regională vizează întreg teritoriul Republicii Moldova şi va fi
implementată în două etape. Pe parcursul etapei iniţiale (2010-2012) eforturile Guvernului au fost
îndreptate spre consolidarea capacităţilor şi condiţiilor de dezvoltare în cadrul a trei regiuni de
dezvoltare – Nord, Centru şi Sud. La o etapă ulterioară (2012-2019), activităţile de dezvoltare
regional vor fi întreprinse în regiunile de dezvoltare – Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia,
municipiul Chişinău şi unităţile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului.
Strategia Naţională de Dezvoltare Regională (SNDR) pentru anii 2013 - 2015, este
principalul document sectorial de planificare a politicii regionale administrate de către Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor. [51]
Strategia se bazează pe următoarele principii fundamentale, corelate cu prevederile
directivelor Uniunii Europene în domeniu: abordare complexă a problemei în formularea scopurilor
și obiectivelor SNDR; planificare participativă; transparență decizională; egalitate de gen; coeziunea
teritorială; subsidiaritate.
Politica regională a țării este direcționată spre respectarea principiilor promovării politicii
regionale a UE, stipulate în documentele sale de bază, cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1083/2006
(Tratatul de la Lisabona), cît și alte documente cu privire la dezvoltarea regională. [54]
Planul Operaţional Regional (POR) este parte complementară a Strategiei de Dezvoltare
Regională, în conformitate cu Legea cu privire la Dezvoltare Regională nr. 438-XVI din 28.12.2006
(aprobat în iunie 2010). [43]
Documentul Unic de Program (DUP) este un document de programare pe termen scurt a
implementării politicii de dezvoltare regională, elaborat în baza strategiilor de dezvoltare regională
şi a planurilor operaţionale regionale ce includ programele şi proiectele prioritare de dezvoltare
regională care urmează a fi realizate în perioada 2010-2012 (HG 26 august 2010). [52]
Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională (FNDR) - pentru finanţarea proiectelor de
dezvoltare regională vor fi utilizate mijloacele Fondului Naţional pentru Dezvoltare Regională,
constituit din alocaţiile anuale din bugetul de stat, ca linie distinctă pentru politica de dezvoltare
regională, care constituie 1% din veniturile aprobate ale bugetului de stat pe anul respectiv, cu
excepţia veniturilor cu destinaţie specială prevăzute de legislaţie.
În Fond sunt atrase şi mijloace din sectorul public şi cel privat la nivel local, regional,
naţional şi internaţional, precum şi mijloace oferite de programele de asistenţă din partea
partenerilor de dezvoltare, inclusiv a Uniunii Europene.
23
În prezent, strategiile regionale inovatoare acoperă o gamă largă de probleme care afectează
performanţa economică a regiunilor. Strategiile regionale de succes, prin urmare, sunt realizate prin
intermediul programelor complexe, integrate de dezvoltare, care se axează, în special, pe utilizarea
eficientă a efectelor de sinergie şi complementaritate între anumite măsuri şi proiecte din variate
domenii ale politicilor de dezvoltare. În general, modernizarea administraţiei publice trebuie
elaborată ca o strategie de lungă durată de către Guvern şi să includă scopuri şi obiective bine
determinate. [26, p.46]
1.3 Etapele planificării strategice regionale in contextul prestarii serviciilor publice locale
Orice proces de dezvoltare are un ciclu de viaţă, iar fiecare etapă a ciclului contribuie pas cu
pas la realizarea scopului/urilor propuse. Omiterea sau trecerea peste una din etapele ciclului poate
spori numărul de riscuri, poate produce calitate mai joasă, poate omite pe cineva important din
proces, etc. În procesul de planificare strategică la fel există o serie de etape, care sunt extrem de
importante şi interdependente între ele. Finalizarea cu succes a fiecărei etape are drept finalitate
anumite rezultate specifice, pe baza cărora se vor „construi” etapele ulterioare.
Există mai multe abordări privind numărul etapelor ciclului de planificare strategică. Unele
curente menţionează cinci etape, altele 6 sau 7. Însă calitatea produsului nu este determinat de
numărul de etape, ci de procedeele din cadrul fiecărei etape în parte. [3, p.12]
24
Figura 3. Etapele planificării strategice integrate
Sursă: Elaborat de autor
Planificarea strategică integrată înseamnă luarea unor decizii cu privire la:
- Ce acțiuni trebuie întreprinse?
- În ce moment trebuie întreprinse aceste acțiuni?
- Unde anume se acționează?
- Cine trebuie să acționeze?
- Care este modalitatea de acțiune?
- Care sunt resursele cu care se acționează?
Pentru a răspunde la toate aceste întrebări, este absolut necesară parcurgerea tuturor etapelor
în cadrul planificării strategice integrate, specificate în imaginea de mai sus.
Ținem să reamintim că planificarea strategică este un proces iterativ, ce este permanent
revizuit prin prisma performanțelor actuale, a condițiilor externe, ideilor și oportunităților nou
apărute.
Etapa 1:
Pregătirea
Etapa 2:
Analiza
Situaţiei
Etapa 3:
Elaborarea
misiunii şi viziunii
Etapa 4:
Formularea
obiectivelor şi
priorităţilor
Etapa 5:
Întocmirea
Planului
Strategic
Etapa 6:
Monitorizare
şi Evaluare
Etapa 7. Revizuire în
contextul
performanţelor curente
25
După cum a fost prezentat în primul capitol, planificarea strategic înseamnă luarea unro
decizii cu privire la: Ce acţiuni trebuie întreprinse? În ce moment trebuie întreprinse alte acţiuni?
Unde anume trebuie de acţionat?
Pentru a răspunde la toate acete întrebări este necesară parcurgerea unor anumite etape. [32,
p.34]
În cele ce urmează vom încerca să facem o analiză a tuturor pașilor ce trebuie urmați în
procesul de planificare strategică integrate:
Etapa 1. Pregătirea
Obiectiv: În această etapă se pun bazele pentru tot ce va urma și este esențial ca toți cei
implicați să înțeleagă procesul şi să conştientizeze că modul în care se va desfășura va fi diferit de
tot ceea ce s-a făcut anterior.
Procesul de planificare strategică este un exercițiu de schimbare. Se recomandă ca
persoanele care îndeplinesc roluri la nivel de conducere și facilitare să fie precis identificate, iar
sarcinile-cheie să fie cu acuratețe atribuite. Totodată, este recomandat ca tuturor angajaților să li se
atribuie roluri în procesul planificării strategice, nu doar angajaţilor considerați cheie.
Procesul de planificare strategică trebuie efectuat într-o manieră participativă, astfel că
necesită stabilirea clară, încă de la început, a rolului tuturor actorilor:
1) Liderul – rolul de conducere trebuie asumat de către conducătorul organizației (comunității).
2) Participanţii – în procesul de planificare strategică ar trebui sa fie implicate toți responsabilii
de departamente (compartimente, sectoare, arii de activitate). Este foarte important ca liderii
de la nivelul înalt al organizației (comunității) să ia parte la procesul de elaborare a misiunii,
viziunii și obiectivelor.
3) Facilitator – persoana care înțelege tema și are experiență în procesul de facilitare.
4) Secretariat – rezultatele exercițiului de planificare strategică trebuie să se bazeze în
permanență pe documente, astfel că secretariatul trebuie să include persoane cu bune abilități
de organizare și redactare.
În această etapă, sunt foarte importante următoarele aspecte:
stabilirea cu precizie a metodologiei ce urmează a fi utilizată;
stabilirea în detaliu a sarcinilor fiecăruia;
26
crearea grupurilor de lucru (daca va fi cazul) și a componentei și tematicii fiecăruia;
identificarea actorilor externi interesați şi rolurile acestora, care, ulterior, vor fi invitați să
ia parte;
întocmirea programului (planului) de lucru și luarea deciziilor asupra logisticii și
finanțării;
diseminarea planului de lucru către toate persoanele interesate.
Etapa 2. Analiza situaţiei actuale
Obiectiv: Diagnosticarea situației existente în comunitate, astfel încât toți cei implicate în
procesul de planificare să ajungă la un consensasupra punctului de plecare şi să poată evalua cât
de departe sunt de viitorul dorit.
În cadrul etapei de analiză a situației actuale, comunitatea trebuie să analizeze obiectiv
următoarele aspecte:
- De unde a început, care îi este trecutul?
- Unde se află acum?
- Încotro se îndreaptă și ce alegeri are de făcut?
În vederea unei analize obiective a situației prezente, este necesară colectarea unui număr
mare de informații, fapt ce poate implica finalizarea de studii și sondaje, precum și pregătiri pentru
diseminarea și partajarea rezultatelor.
În cadrul acestei etape este necesară înțelegerea percepțiilor, experiențelor și așteptărilor
factorilor interesați. Culegerea de date necesare stabilirii situației prezente poate fi făcută prin mai
multe metode, printre cele mai utilizate fiind:
- cercetarea documentelor existente;
- culegerea de date din surse publice;
- discuții cu factorii interesați;
- sondaj de opinie;
- focus-grupuri;
- interviuri în profunzime.
27
La fel de importantă este înțelegerea mediului intern și extern în care funcționează
organizația (comunitatea), înțelegerea și evaluarea performanțelor instituționale recente, în vederea
îmbunătățirii lor.
Etapa 3. Stabilirea misiunii și viziunii
Obiectiv: Stabilirea direcției generale pe care trebuie să o urmeze comunitatea: încotro se
îndreaptă? cum își văd factorii interesați (liderii, actorii locali, populația etc.) comunitatea peste
10, 15 sau 20 ani? viziunea strategică trebuie să fie o declarație concisă a ceea ce se dorește (se
așteaptă) să se întâmple ca rezultat al elaborării și implementării planului strategic.
Viziunea astfel formulată va include, nu neapărat explicit, obiectivele, strategiile și acțiunile
viitoare și asigurarea responsabilităţii implementării. Ea trebuie să reprezinte o direcție împărtășită și
să includă valorile fundamentale ale comunității. Valorile fundamentale sunt convingeri durabile pe
care o comunitate – oamenii din comunitate – le au în comun și încearcă să le transforme în acțiuni.
Aceste valori ar trebui să determine indivizii să considere anumite obiective drept legitime și
corecte și pe altele drept ne-legitime sau incorecte.
Etapa 4. Stabilirea obiectivelor și priorităţilor
Obiectiv: Analiza situației existente, identificarea problemelor critice și formularea misiunii
și viziunii au pregătit terenul pentru stabilirea scopurilor, obiectivelor și strategiilor.
Procesul de formulare a obiectivelor poate fi unul provocator, în special pentru acele entități
care nu furnizează servicii directe.
Obiectivul descrie o realizare generală, care este împărtășită și acceptată de factorii-cheie
interesați (membrii comunității) și este orientat către outcome sau impact, și nu către output. Având
în vedere că un obiectiv este general, este posibil ca o comunitate să aibă 5-10 obiective. [2, p.25]
Un obiectiv adecvat formulat este SMART:
- Specific – este formulat în mod explicit și nu lasă loc de interpretări
28
- Măsurabil – este cuantificabil, de cele mai multe ori în termeni de cantități, calități, dacă
este sau nu oportun, care sunt costurile pe care le implică.
- Accesibil – este relevant pentru problemele, strategiile și resursele comunității, nu este
prea ambițios.
- Realist – este provocator și semnificativ pentru comunitate.
- Timp – menționează un orizont de timp, o dată la care se va îndeplini.
Etapa 5. Elaborarea planului strategic
Obiectiv: Conturarea liniilor directorii în dezvoltarea ulterioară a comunității.
Strategiile sunt declarații generale asupra modului în care se va realiza ceva. În acest context,
ele descriu modul în care comunitatea își va atinge obiectivele și fac legătura între obiective și ținte.
Fiecare obiectiv are propriul său set, unic, de strategii care descriu modalitatea generală de
intervenție. O singură strategie poate să conducă la identificarea mai multor ținte.
Planul strategic reprezintă modalitatea concretă prin care va fi realizată misiunea și viziunea
comunității. În această etapă, obiectivele strategice, defalcate în obiective operaționale, vor fi
detaliate în măsuri, submăsuri și proiecte concrete, iar pentru fiecare proiect vor fi stabilite sarcini.
În acest punct al planificării strategice este foarte importantă menținerea caracterului
consultativ.
Etapa 6. Monitorizarea și implementarea strategiei
Obiectiv: Pentru fiecare obiectiv, pentru urmărirea și implementarea acestuia, în cele mai
multe cazuri, se alcătuiește o listă de indicatori-cheie, deoarece obiectivele nu sunt chiar ușor de
monitorizat cu ajutorul datelor obișnuite.
O serie de aspecte trebuie avute în vedere atunci când se selectează indicatorii. Este
important să se stabilească valorile de referință (cele mai recente valori ale unui indicator). Practic,
tendința unui indicator ar trebui justificată cu documente.
Este necesar să se stabilească activități constante (ritmice) pentru colectarea valorilor
indicatorului. Acestea trebuie să descrie modul în care indicatorul va fi calculat, cine este
responsabil și în ce moment sunt furnizate informațiile necesare.
29
Dat fiind faptul că planul strategic este monitorizat, indicatorii ar trebui calculați cel puțin
trimestrial. Există și cazuri justificate, când indicatorii sunt colectați mai des.
Etapa 7. Revizuirea în lumina performanţelor actuale, a condiţiilor externe, ideilor şi
oportunităţilor noi
Obiectiv: Evaluarea rezultatelor obținute și monitorizarea în continuarea a procesului
propriu-zis.
Încă de la elaborarea planului strategic, sunt stabiliți anii de referință, în care se evaluează
stadiul implementării strategiei.
În multe cazuri instituțiile (comunitățile) au o declarație de misiune și viziune. În anii care nu
sunt de referință, declarațiile de misiune și de viziune nu se revizuiesc, chiar dacă s-a constatat că ar
putea fi îmbunătățite. Revizuirea acestora se face doar în anii de referință. Chiar dacă declarația de
misiune și de viziune ar trebui păstrată neschimbată pe parcursul întregului ciclu de planificare
strategică, pot să apară situații în care este nevoie de revizuirea și îmbunătățirea obiectivelor.
30
1.3 Concluzii la Capitolul I
Planificarea strategică integrată este un efort sistematic de a produce decizii fundamentale şi
acţiuni care formulează şi modelează ceea ce este şi prezintă o instituţie publică. Pentru a obţine cele
mai bune rezultate, planificarea strategică integrată presupune obţinerea de informaţii şi utilizarea
acestora în mod cât mai eficient, prin elaborarea de strategii alternative.
Pentru instituţiile publice planificarea strategică integrată poate reprezenta o schimbare de
viziune în sensul acceptării felului impunător al experienţei anterioare în activităţile de planificare a
unor conducători în stabilirea viitorului unei comunităţi. [17, p.66]
Planificarea este un proces prin care instituțiile publice încearcă să anticipeze schimbările şi
să se adapteze, în aşa fel, încât să asigure atingerea obiectivelor organizaţionale. Mulţi teoreticieni ai
managementului consideră că planificarea strategică integrată reprezintă cea mai importantă sarcină
a conducătorilor, în contextul prestării unor servicii publice calitative.
Totodată, în procesul de planificare strategică un pas important îl constituie anume
îndeplinirea tuturor etapelor ce se impun. Finalizarea cu succes a fiecărei etape are drept finalitate
rezultate specifice, pe baza cărora se vor constitui etapele ulterioare.
Or, planificarea strategică este un proces iterativ, ce este permanent revizuit prin prisma
performanțelor actuale, a condițiilor externe, ideilor și oportunităților nou apărute.
Planificarea strategică integrată reprezintă un mijloc eficient de a planifica şi gestiona atât
resursele materiale, cât şi cele umane, tot mai mult accent se pune pe menţinerea şi dezvoltarea
capacităţilor administrative şi organizaţionale ale instituţiilor publice.
În Republica Moldova cadrul normativ în domeniul planificării strategice și dezvoltării
regionale este unul bine reglementat, fapt certificat prin exemplele aduse în primul subcapitol și
remarcat din practica experților internaționali care evaluează necesitățile Republicii Moldova pe
acest segment.
În acest context, administraţia publică trebuie să asigure servicii publice, la acelaşi nivel de
calitate, în toate zonele şi localităţile ţării. Membrii societăţii devin responsabili pentru soarta lor şi a
comunităţii din care fac parte.
31
CAPITOLUL II. ANALIZA PROCESULUI DE PLANIFICARE STRATEGICĂ
INTEGRATĂ ÎN CONTEXTUL MODERNIZĂRII SERVICIILOR PUBLICE LOCALE ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Instrumentele de planificare strategică integrată în contextul prestarii serviciilor publice
locale
În mod tradiţional, planificarea strategică în Republica Moldova pune accest pe folosirea
eficientă a terenurilor şi infrastructurii. [25, p.18] Astăzi, se întreprin paşi concreţi în vederea
formării unor servicii publice calitative şi eficiente. [27, p.21] Instrumentele de planificare alături de
instrumentele finaciare fac parte din cadrul instrumentelor de realizare şi implementare a politicilor
de dezvoltare. Prin instrumente de planificare se înţeleg strategii, planuri, programe şi proiecte.
Strategia poate fi naţională şi regională. Ea este definită ca fiind un demers prin care, pe
baza diagnozei situaţiei economice şi sociale existente se formulează principiile şi obiectivele pe
termen mediu şi lung, cu stabilirea priorităţilor şi a resurselor necesare
(umane, materiale, financiare,informaţionale ).
Planurile pot fi naţionale şi regionale, anuale şi multianuale. Ele sunt documente elaborate
pe baza strategiei şi se referă la ansamblul acţiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru
atingerea obiectivelor. Planul, pentru fiecare acţiune/măsură, cuprinde ca principale elemente:
denumirea şi descrierea acţiunii preconizate, domeniul vizat şi aria (întinderea geografică ),
beneficiarii finali, organismul responsabil de implementare, ţintele cuantificabile, indicatorii de
monitorizare ai procesului, asistenţa financiară necesară şi forma în care se acordă ( grant sau
împrumut ), durata. Planul, în ansamblul său cuprinde şi o estimare prealabilă privind efectul global
al strategiei asupra regiunii de dezvoltare.
Programele şi proiectele sunt incluse practic în strategii şi planuri, ele transpunând în cifre
şi măsuri concrete aportul finaciar al finanţatorului. În ultimă instantă, de implementarea acestora
depinde succesul polticilor de dezvoltare regională. În acest proces complex intră însă şi agenţiile de
implemenare, instituţiile administraţiei publice precum şi factori politici sau alţi actori importanţi
(grupuri de interes). Importanţa acestora şi relaţia dintre ei va fi tratată în alte capitole ale acestei
lucrări.
Planificarea strategică poate avea loc pe mai multe dimensiuni:
32
Planificarea strategică pe termen lung se referă la aspectele competiţionale, tehnologice
şi strategice ale unei comunităţi şi implică în geberal un orizont temporal de cel puţin 5
ani.
Planificarea strategică pe termen mediu se referă de obicei la arii funcţionale ale
comunităţii şi are un orizont de planificare de 1-5 ani. Reprezintă transpunerea planurilor
strategice în paşi şi obiective concrete.
Planificarea pe termen scurt implică urmarea unor etape prin care se asigură atingerea
obiectivelor zilnice. [8, p.55]
La fel, fiecare etapă a procesului de planificare strategică integrată necesită și aplicarea unor
instrumente de analiză, care să ofere o abordare calitativă și să rezulte în produse concrete. Cele mai
des întâlnite instrumente de analiză strategică sunt:
Analiza SWOT
Analiza PESTLE
Arborele problemei
Arborele obiectivelor
Tehnica Dephi
Fiecare dintre aceste instrumente sunt relevante pentru anumite etape ale procesului de
planificare strategică.
Astfel, analiza SWOT este o metodă de evaluare calitativă a situației din diferite domenii
comunitare în vederea stabilirii unui diagnostic, care să ne poată ajuta ulterior la elaborarea
obiectivelor pentru strategia de dezvoltare a localității.
Analiza SWOT este un acronim pentru Strengths (Puncte tari), Weaknesses (Puncte slabe),
Opportunities (Oportunități) și Threats (Amenințări).
Analiza PESTLE se axează pe factorii ce vizează prezentul și viitorul, este o analiză a
factorilor externi și urmărește să evidențieze o altă perspectivă a mediului în care comunitatea își
desfășoară activitatea. Analiza PESTLE este acronimul englez de la Political, Economic, Social,
Technical, Environment (Mediu), Legislative și are în vedere influențele externe generate de acești
factori.
Analiza arborelui problemei reprezintă un instrument eficient de analiză a situației existente
prin identificarea problemelor majore și a principalelor relații de cauzalitate. Principalul rezultat al
acestei analize este o reprezentare grafică a problemelor, cu o diferențiere între cauze și efecte.
33
În contextul elaborării unui plan strategic de dezvoltare a comunității, acest instrument
permite:
Analiza situației existente;
Identificarea problemelor cheie;
Vizualizarea problemelor în forma unei diagrame/arbore.
Analiza arborelui obiectivelor identifică cele mai potrivite soluții pentru problema
identificată. Evident, după determinarea problemei urmează identificarea soluțiilor. Pentru aceasta
se utilizează un arbore decizional, cu o structură identică cu cea a arborelui problemelor, prezentând
aspectele pozitive ale viitoarei situații dorite.
Tehnica Dephi este folosita atunci când se realizează previziuni pe termen lung, deoarece se
bazează pe cunoștințele și informațiile de specialitate.
Analiza presupune sintetizarea răspunsurilor primite și consultarea grupului ori de câte ori
este necesar ca în final să fie elaborate o sinteză a răspunsurilor primite și membrii grupului găsesc o
soluție cu care sa fie de acord în unanimitate.
2.2 Analiza comparată a procesului de planificare strategică în elaborarea politicilor europene
de dezvoltare regională în contextul modernizării serviciilor publice locale
Politicile de dezvoltare regională îşi au trăsăturile lor caracteristice de promovare atât la
nivel Uniunii Europene, cât şi la nivelul fiecărui stat naţional european.
În cadrul Uniunii Europene, procesul de acceptare a noi membri în valuri succesive, precum
şi extinderea domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel naţional la cel
european, au contribuit la dezvoltarea politicii de dezvoltare regională cu un caracter special,
realizată prin aplicarea de instrumente financiare, pe baza următoarelor principii:
Principiul compensatoriu - prin care politica de dezvoltare regională europeană s-a format
în vederea compensării statelor membre pentru eventualele costuri sau dezavantaje
rezultate din participarea la Uniune. Această abordare a politicii regionale europene
presupune ca pentru anumite ţări sau regiuni participarea la Uniunea Europeană implică
costuri specifice şi că acestea trebuie compensate de către beneficiarii participării la Uniune
prin acordarea de compensaţii ţărilor sau regiunilor slab dezvoltate.
Principiul redistributiv. Pe baza acestei abordări, raţiunea pentru o politică de dezvoltare
regională europeană constă într-o alocare mai eficientă a resurselor disponibile ţărilor
34
membre. Alocarea de resurse zonelor slab dezvoltate printr-un sistem coordonat la nivel
european reprezintă o investiţie în bunăstarea viitoare a tuturor statelor membre.
Principiul creşterii endogene. Măsurile propuse de această abordare prevăd susţinerea şi
încurajarea mobilităţii factorilor de producţie (de exemplu, capitalul şi transferul tehnologic).
În această situaţie, inovaţiile tehnologice locale pot fi puse în practică prin angajarea
resurselor locale, cum ar fi foiţa de muncă existentă. Efectul acestor politici de
îmbunătăţire a eficienţei productivităţii locale este acela de creştere a potenţialului de
dezvoltare a regiunilor în cauză.
Obiectivul general urmărit prin implementarea acestor trei principii este acela de a reduce
disparităţile de dezvoltare a diferitelor regiuni, prin suportul regiunilor slab ori sub-dezvoltate,
pentru a le ajuta să atingă niveluri de dezvoltare similare cu regiunile dezvoltate.
La nivelul statelor naţionale, în Europa se disting câteva zone în care realizarea dezvoltării
regionale are trăsături comune. [35, p.152] Determinarea lor are la bază gradul de dezvoltare a
regiunilor, specificul problemelor regionale, scopurile şi sarcinile politicii de dezvoltare regională,
instrumentele prin care se realizează. În dependenţă de aceşti factori statele europene pot fi încadrate
în cinci grupuri separate, fiecare grup având trăsături caracteristice distincte.
Primul grup este alcătuit din aşa-numitele „state integrate” (Grecia, Irlanda, Portugalia şi
Spania). Aceste state au un nivel mai slab de dezvoltare în comparaţie cu celelalte state ale UE. De
aceea aspectul dezvoltării regionale este inclus în cadrul dezvoltării naţionale.
Grupul al doilea îl constituie Germania şi Italia, care se confruntă cu problema diferenţierii
accentuate între nivelele de dezvoltare ale regiunilor italiene din nord faţă de cele din sud şi a
landurilor est germane faţă de cele din vest.
Ţările scandinave (Suedia, Finlanda), constituie grupul trei şi sunt caracterizate prin teritorii
vaste slab populate şi îndepărtate din punct de vedere geografic.
Grupul patru îl constituie statele Europei de Nord-Vest – Franţa, Marea Britanie, Olanda,
Belgia, etc., care tradiţional promovează o politică de dezvoltare regională, care are o evoluţie
istorică mai îndelungată.
Statele ECE (România, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, etc.) formează grupul
cinci, unde promovarea politicii dezvoltării regionale şi dezvoltarea regională propriu-zisă în ultimul
timp are o evoluţie continuă atât la nivel naţional, cât şi la nivel regional.
Pentru „ţările integrate” este caracteristică promovarea dezvoltării regionale în concordanţă
cu dezvoltarea economiei naţionale care este la un nivel mai jos de dezvoltare în comparaţie cu
35
economiile celorlalte ţări ale UE. Din acest considerent scopurile dezvoltării regionale sunt
secundare şi reies din scopurile dezvoltării economiei naţionale (de exemplu, în Grecia) sau le
completează. În Irlanda accentul de bază se pune pe dezvoltarea industriei naţionale, încercându-se
a realiza totodată şi o dezvoltare regională uniformă. Scopul principal al dezvoltării regionale în
Spania este intensificarea integrării europene. Intensificarea integrării europene presupune existenţa
unei economii care să poată concura cu economiile celorlalte state membre. De aceea sarcinile
dezvoltării regionale constau în crearea condiţiilor necesare pentru repartizarea uniformă a
veniturilor şi crearea unui nivel de dezvoltarea economică echilibrată între diferite zone ale ţării.
În ţările scandinave politica dezvoltării regionale tradiţional este bazată pe principiul
egalităţii şi asigurării dezvoltării echilibrate a regiunilor în cadrul statului în concordanţă cu
necesitatea soluţionării problemelor mai serioase ale zonelor nordice îndepărtate. În Finlanda sunt
determinate trei scopuri de bază ale politicii dezvoltării regionale:
(1) dezvoltarea echilibrată a regiunilor
(2) dezvoltarea economică independentă a regiunilor
(3) crearea noilor locuri de muncă.
De aceea, sarcinile dezvoltării regionale sunt orientate spre: (a) îmbunătăţirea condiţiilor de
trai şi asigurarea prestării serviciilor de bază, (b) lărgirea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea
regională, (c) reînnoirea structurilor de producere regionale, (d) îmbunătăţirea condiţiilor de
activitate ale agenţilor economici, (d) crearea locurilor noi de muncă, (e) fortificarea economiei
regionale şi (f) creşterea calificării profesionale a populaţiei.
Germania şi Italia se confruntă cu problema diferenţei accentuate între nivelul de dezvoltare
între regiuni. De aceea, promovarea politicii dezvoltării regionale este mai mult bazată pe principiile
creşterii nivelului economic de dezvoltare al regiunilor subdezvoltate şi participării lor efective
dezvoltarea economică, socială şi politică a ţării. Sarcinile urmărite pentru realizarea acestor
principii sunt: (i) diminuarea efectelor reformelor structurale, (ii) îmbunătăţirea situaţiei pieţei forţei
de muncă la nivel regional prin crearea locurilor de muncă concurente şi de lungă durată, (iii)
crearea locurilor de muncă alternative în regiunile care nu au fost afectate de reformele structurale,
(iv) perfecţionarea infrastructurii regionale ca o condiţie prealabilă pentru dezvoltarea ulterioară.
Dezvoltarea regională în ţările Europei de Nord-Vest are o tradiţie îndelungată şi a trecut
demult de etapa orientării spre lichidarea dezechilibrelor interregionale. Ariile prioritare pentru
programele de dezvoltare regională sunt localităţile rurale greu disponibile din cauza condiţiilor
geografice, îmbunătăţirea situaţiei pe piaţa forţei de muncă, echilibrarea condiţiilor de trai, etc. De
36
exemplu, în Franţa politica dezvoltării regionale are drept scop contribuirea la întărirea unităţii şi
solidarităţii naţionale. Dezvoltarea presupune şi două obiective de bază: (1) asigurarea posibilităţilor
identice pe întreg teritoriul ţării şi crearea condiţiilor de acces egal la cunoştinţe şi, (2) asigurarea
dezvoltării naţionale echilibrate. Sarcinile urmărite de dezvoltarea regională în această parte a
Europei se orientează spre:
Îmbunătăţirea continuă a infrastructurii de transport şi comunicaţii
O mai bună exploatare a potenţialului de dezvoltare specific regional
Diversificarea activităţilor în zone rurale pentru prevenirea migrării populaţiei
Îmbunătăţirea calitativă a resurselor umane
Rezolvarea problemelor de mediu, în special în zonele rurale.
Politica de dezvoltare regională este un fenomen nou pentru ţările din Europa Centrală și
de Est. Planificarea teritorială în perioada socialistă se efectua în cadrul programelor de dezvoltare a
sectoarelor economice, iar în unele ţări cu economii mai liberale (de exemplu: Ungaria, Yugoslavia)
dezvoltarea regională avea un caracter asemănător celei din ţările Europei de Vest, cu toate că nu în
aceleaşi proporţii. Începând cu anii 1997-98 politicile de dezvoltare regională sunt în plină
desfăşurare practic în toate ţările ECE. În majoritatea acestor ţări au fost deja aprobate actele
normative necesare iar la nivel naţional şi local sunt create un şir de instituţii de promovare.
Legislaţia Cehiei în acest domeniu determină politica regională ca fiind un model integrat de
dezvoltare economică şi socială cu accentuarea restructurării industriei, dezvoltarea sectorului de
producere şi dezvoltarea prioritară a comunităţilor locale.
Dezvoltarea regională în Estonia este concepută ca politică de stat promovată cu scopul de a
crea condiţiile pentru dezvoltarea social-economică echilibrată a tuturor regiunilor ţării având în
vedere interesele regionale şi naţionale şi este orientată spre:
Crearea condiţiilor de viaţă adecvate în toate regiunile
Acordarea sprijinului pentru dezvoltarea economică optimală a tuturor regiunilor
Asigurarea dezvoltării continue
Dezvoltarea integrării teritoriale la nivel naţional prin asigurarea populării echilibrate a
teritoriului şi micşorarea migraţiei populaţiei.
Scopurile dezvoltării regionale în Ungaria sunt: (a) asigurarea eficacităţii la nivel naţional
prin diminuarea discrepanţelor existente între regiuni şi (b) dezvoltarea proporţională a ţării pentru
creşterea nivelului de trai, creşterea posibilităţilor social-economice şi îmbunătăţirea infrastructurii.
Prin implementarea programelor de dezvoltare regională se urmăreşte:
37
Contribuirea la dezvoltarea economiei de piaţă în toate regiunile
Crearea condiţiilor pentru dezvoltare autonomă
Diminuarea dezechilibrelor între regiuni, mai ales între capitală şi restul teritoriului
Stimularea iniţiativelor la nivel regional şi local şi realizarea coordonării lor cu sarcinile
naţionale.
Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltării echilibrate,
recuperarea accelerata a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate şi preîntâmpinarea
producerii de noi dezechilibre;
b) pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare în structurile UE
şi de acces la fondurile europene;
c) corelarea politicilor şi activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor, prin
stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale,
d) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere,
inclusiv în cadrul euroregiunilor.
În Polonia dezvoltarea regională este orientată spre: (i) dezvoltarea vechilor regiuni
industriale; (ii) contracararea decăderii structurale a zonelor agrare; (iii) renaşterea economică a
regiunilor din est; (iv) dezvoltarea cooperării la nivel interregional şi (v) conversia oraşelor
construite în jurul unei întreprinderi.
Politica regională a Sloveniei este orientată spre sprijinirea zonelor rurale şi a zonelor cu o
situaţie demografică gravă, obiectivele urmărite fiind:
Ameliorarea condiţiilor de trai în localităţile rurale şi contracararea descreşterii
populaţiei
Facilitarea apariţiei posibilităţilor suplimentare de obţinere a veniturilor în localităţile
rurale
Crearea condiţiilor favorabile de viaţă în zonele cu un înalt grad de emigrare al
populaţiei. [10, p.145]
Coordonarea dezvoltării regionale este realizată de un cadru de instituţii amplasate la nivelul
Uniunii Europene, statelor naţionale şi regiunilor.
38
Nivelul european este reprezentat de instituţiile europene, în special Comisia Europeană
şi Parlamentul European, care au bugetele lor proprii şi au discreţie limitată asupra formulării,
derulării şi evaluării programelor naţionale şi regionale.
Scopul acestor organisme este acela de a extinde puterile lor, de exemplu, prin introducerea
unor taxe europene, sau de întărire a puterilor autorităţilor regionale şi locale.
De asemenea, la nivel european un rol aparte îl are Comitetul Regiunilor, care are un caracter
consultativ şi este compus din reprezentau ţii colectivităţilor regionale şi locale. Conform Tratatului
UE, Consiliul European consultă în mod obligatoriu Comitetul Regiunilor înaintea adoptării măsurilor
de încurajare în domeniile: educaţiei, formării profesionale şi tineretului, culturii şi sănătăţii publice.
Existenţa acestor niveluri presupune coordonarea politicii regionale în cadrul Uniunii
Europene la toate trei nivelurile şi între actorii de la acelaşi nivel.
Figura Ошибка! Текст указанного стиля в документе отсутствует.1. Reprezentarea schematică a
coordonării dezvoltării regionale [36, p.321]
Propunerile de politici sunt elaborate de Comisia Europeană şi - după negocieri cu
Parlamentul Europei - sunt supuse aprobării Consiliului. După adoptarea alocărilor financiare pentru
fiecare ţară şi pe obiective, fiecare stat membru sau regiune elaborează propunerile proprii. Pe baza
îndrumărilor formulate de Comisie sunt elaborate planuri de dezvoltare. După adoptarea lor,
planurile de dezvoltare sunt transmise Comisiei.
În faza următoare, Comisia şi statele membre discută despre conţinutul acestor documente,
respectiv despre fondurile naţionale şi comunitare necesare pentru implementarea lor. După ce
părţile ajung la o înţelegere privind toate aceste puncte, Comisia adoptă planurile şi programele
discutate şi pune la dispoziţia ţărilor membre fondurile necesare pentru începerea implementării
programelor.
Uniunea Europeană
Stat membru 1 Stat membru 2
Regiunea A Regiunea B Regiunea X Regiunea Y
39
Deciziile asupra detaliilor din aceste programe sunt luate de către autorităţile naţionale sau
regionale. Comisia nu participă la aceste negocieri, dar este permanent informată de-a lungul
procesului. Autorităţile selectează proiectele care corespund cel mai bine obiectivelor programului şi
informează ofertanţii despre alegerile făcute.
Urmează implementarea proiectelor. Autorităţile monitorizează progresul programelor şi
informează Comisia despre acesta, aducând dovezi asupra faptului că fondurile sunt folosite în
modul cel mai adecvat.
La nivelul statelor naţionale, aspectul instituţional al dezvoltării regionale diferenţiază de la
ţară la ţară şi se promovează în dependenţă de următorii factori:
Tipul de organizare statală (state federale sau state unitare)
Organizarea administrativ-teritorială a ţării
Gradul de descentralizare
Experienţa în promovarea politicii de dezvoltare regională.
Reieşind din aceşti factori aspectul instituţional al dezvoltării regionale în ţările UE se
caracterizează printr-un şir de trăsături. Dezvoltarea regională are un caracter centralizat în ţările
care se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare (Irlanda, Grecia, Portugalia, Luxemburg).
[9, p.87]
În aceste ţări responsabilitatea pentru politica de dezvoltare regională aparţine unor ministere
sau structuri ministeriale care asigură elaborarea reglementărilor în domeniu, implementarea şi
coordonarea implementării programelor de dezvoltare regională. De exemplu, în Grecia acesta este
Ministerul Economiei Naţionale. În Portugalia - Directoratul General pentru Dezvoltarea Regională
al Ministerului Planificării şi Dezvoltării Regionale.
În Irlanda – prin intermediul structurilor guvernamentale IDA-Ireland şi Enterprise Ireland
subordonate Ministrului Antreprenoriatului şi Utilizării Forţei de Muncă. În Luxemburg hotărârile în
domeniu se adoptă de comun acord între Ministerul Economiei şi Ministerul Finanţelor în baza
recomandărilor Comisiei Consultative în componenţa căreia intră reprezentanţii a 4 ministere.
În statele federale (Belgia, Germania, Austria) responsabilitatea pentru promovarea politicii
de dezvoltare regională este lăsată pe seama regiunilor sau landurilor, legislaţiile naţionale asigurând
o strictă delimitare a competenţelor între stat şi regiuni. Cu toate acestea la nivel central au fost
create anumite structuri de promovare a dezvoltării regionale.
De exemplu, Grupul Operativ Mixt în Germania în componenţa căruia intră reprezentanţii
landurilor şi a guvernului federal care asigură stabilirea relaţiilor de parteneriat între landuri,
40
elaborarea planului anual general de dezvoltare regională, finanţarea programelor şi proiectelor
regionale. Departamentul pentru Promovarea Politicii de Dezvoltare Regională a Administraţiei
Cancelarului Federal în Austria care răspunde de coordonarea proiectelor de dezvoltare. În Belgia
proiectele mici de dezvoltare regională sunt coordonate cu Ministrul Regional al Economiei.
În ţările scandinave (Finlanda, Suedia) elaborarea şi coordonarea politicii de dezvoltare
regională este asigurată la nivel naţional. În Finlanda Ministerul Afacerilor Interne asigură
elaborarea legislaţiei în domeniu, coordonarea implementării fiind asigurată de şi Ministerul
Industriei şi Comerţului. Regiunile adopt: decizii doar în cazul unor proiecte mici. În Suedia, pe
lângă Ministerul Industriei şi Comerţului, care asigură elaborarea politicii regionale funcţionează
Consiliul Naţional pentru problemele Industriei şi Dezvoltării Tehnice care este responsabil de
programele de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii. De asemenea este în creştere rolul
Consiliile Administrative Districtuale – responsabile de implementarea şi coordonarea programelor
de dezvoltare la nivel regional.
În celelalte state din UE (Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Olanda) dezvoltarea
regională are un caracter de conlucrare între structurile specializate create la nivel central şi regiuni
dotate cu competenţe de elaborare şi implementarea a programelor de dezvoltare regională.
De exemplu, în Franţa hotărârile privind dezvoltarea regională sunt adoptate de ministrul
responsabil de politica regională în baza recomandărilor Comitetului Interministerial de acordare a
sprijinului preşedintele căruia este preşedintele organizaţiei principale de dezvoltare regională din
Franţa DATAR. De asemenea la nivel central, pe lângă Prim-ministrul francez este creat Conseil
National de L'aménagement et du Développement du Territoire (Consiliul Naţional pentru
Amenajarea şi Dezvoltarea Teritoriului – traducerea autorului), în componenţa căruia intră
reprezentanţii consiliilor teritoriale, reprezentanţi ai societăţii civile, lumii afacerilor, asociaţiilor
culturale şi personalităţi marcante.
Consiliul avizează proiectele programelor de dezvoltare regională, este asociat la elaborarea
acestor programe şi este periodic consultat referitor la implementarea acestora. În Olanda proiectele
de investiţii în dezvoltarea regională de peste 10 mln. Euro sunt administrate de Ministerul
Economiei şi Administrării Provinciilor. Proiectele mai mici sunt implementate descentralizat.
Pentru ţările din UE dezvoltarea regională este realizată în dependenţă de gradul de
descentralizare. Din punct de vedere instituţional se manifestă o tendinţă generală de implicare tot
mai intensă a autorităţilor regionale în elaborarea şi implementarea programelor de dezvoltare
41
regională. Din aceste considerente rolul structurilor centrale se limitează la adoptarea politicii şi
coordonarea acţiunilor de dezvoltare regională.
Din punct de vedere instituţional pentru ţările ECE este specifică crearea de structuri şi
instituţii specializate care au un caracter asemănător celor din UE, fiind amplasate la diferite nivele
de administrare. Iniţial responsabilitatea pentru promovarea politicii de dezvoltare regională a fost
lăsată în subordonarea anumitor ministere, în dependenţă de scopurile urmărite dar şi de interesele
politice.
De exemplu, în Estonia unde interesele naţionale presupun păstrarea independenţei teritoriale
dezvoltarea regională ţine de responsabilitatea Ministerului Afacerilor Interne.
Tabelul 6. Structuri de promovare a politicii de dezvoltare regională [38, p.56]
Ţara
Structuri naţionale responsabile de realizarea politicii
regionale Structuri regionale
Ministerul Structuri guvernamentale şi
interguvernamentale
Ungaria Agriculturii şi
Politicii
Regionale
Consiliul Naţional al Dezvoltării
Regionale
Consiliile de Dezvoltare
Regională
Consiliile de Dezvoltare ale
Districtelor
Polonia Economiei Consiliul pentru Politică Regională
Agenţia Naţională de Dezvoltare
Regională
Centrul Guvernamental de Cercetări
Strategice
Agenţiile de Dezvoltare Regională
România Dezvoltării şi
Prognozei
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Regională
Agenţia Naţională de Dezvoltare
Regională
Consiliile de Dezvoltare
Regională
Agenţiile de Dezvoltare Regională
Estonia Afacerilor
Interne
Consiliul pentru Politica Regională Autorităţile Administraţiei
Districtelor
Republica
Moldova
MDRC
MM
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Regională
Consiliile de Dezvoltare
Regională
Agenţiile de Dezvoltare Regională
42
Analiza comparată a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în ţările ECE denotă un
şir de trăsături caracteristice, care sunt prezentate în cele ce urmează.
La nivel central politica de dezvoltare regională este coordonată de câteva tipuri de structuri
şi instituţii. În primul rând acestea sunt ministerele, care au un caracter specific domeniului (cazul
Cehiei) sau au în competenţa lor şi problemele de dezvoltare regională.
La nivel central sunt create organisme de tip Consilii Naţionale de Dezvoltare Regională în
componenţa cărora intră reprezentanţii tuturor sau doar a unor ministere, autorităţilor administraţiei
publice regionale şi locale, camerelor de comerţ şi industrie, lumii de afaceri şi societăţii civile.
Aceste organe sunt responsabile pentru:
1) pregătirea recomandărilor sau deciziilor în problemele de dezvoltare regională
2) organizarea consultaţiilor cu organizaţiile interesate de la nivel local şi regional
3) monitorizează utilizarea fondurilor alocate pentru programele de dezvoltare regională
4) coordonarea activităţii ministerelor şi autorităţilor regionale în implementarea
programelor de dezvoltare regională, etc.
În câteva ţări au fost create la nivel guvernamental structuri distincte pentru acordarea
asistenţei în elaborarea şi implementarea politicii de dezvoltare regională. Aceste structuri pot fi
divizate în două grupe.
În prima intră institutele şi centrele, create pentru acordarea asistenţei în elaborarea politicii
regionale şi diseminare de informaţie. De exemplu, Centrul pentru Dezvoltare Regională care face
parte din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale din Cehia. Centrul acorde asistenţă, mai ales
informaţională şi în domeniul instruirii – agenţiilor regionale şi locale pe probleme de dezvoltare
regională prin intermediul reţelei sale de filiale. Centrul Guvernamental de Cercetări Strategice din
Polonia (creat pe baza Centrului de Planificare) este responsabil de efectuarea analizelor în
domeniul dezvoltării regionale şi elaborarea „politicii spaţiale”, dar nu poartă răspundere pentru
implementarea ei.
Din cealaltă grupă de organe centrale create fac parte Agenţiile Naţionale de Dezvoltare
Regională. De exemplu, Agenţia Poloneză de Dezvoltare Regională, care a fost creată în 1993 şi
finanţată în mare parte prin intermediul programului PHARE este specializată pe implementarea
programelor de dezvoltare regională. Totodată ea coordonează şi conlucrează cu cele peste 70 de
agenţi de dezvoltare regională şi locală apărute pe întreg teritoriul ţării. Agenţia de Dezvoltarea
Regională Estoniană reprezintă interesele a patru ministere (afacerilor interne, economiei,
43
agriculturii şi mediului) şi a autorităţilor districtuale şi asociaţiilor comerciale care promovează
politica de dezvoltare regională.
Agenţia conduce cu activitatea în domeniul politicii regionale, realizarea programelor de
dezvoltare regională şi acordă sprijinul necesar tuturor organizaţiilor regionale.
La nivel local au structurile principale de realizare a dezvoltării regionale sunt de obicei:
Consiliile Regionale de Dezvoltare Regională şi Agenţiile de Dezvoltare Regională.
În Ungaria, sistemul pe două nivele de coordonare a dezvoltării regionale include:
Consiliile Districtuale de Dezvoltare care realizează coordonarea politicii de
dezvoltare regională în fiecare din cele 19 districte
Consiliile Dezvoltării Regionale care realizează elaborarea planurilor regionale de
dezvoltare pentru fiecare din cele 7 regiuni şi care acţionează în calitate de verigă de
legătură între ministere, camerele de comerţ şi industrie şi reprezentanţii
administraţiilor locale.
În Republica Moldova, Consiliile de Dezvoltare Regională asigură coordonarea activităţilor
de promovare a obiectivelor care decurg din politicile de dezvoltare regionala, la nivelul fiecărei
regiuni de dezvoltare având ca structuri executorii Agenţiile de Dezvoltare Regională.
În Slovenia legislaţia în vigoare prevede crearea Agenţiilor de Dezvoltare Regională, care se
vor ocupa de coordonarea politicii naţionale şi a iniţiativelor apărute la nivel local.
Tendinţa generală a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în ţările ECE este
adaptarea pentru realizarea maximă a obiectivelor politicii de dezvoltare regională şi adaptarea la
cerinţele de integrare în Uniunea Europeană.
2.3 Studiu practic: Planificarea strategică integrată în procesul de dezvoltare regională în
Republica Moldova
Pentru dezvoltarea efectivă a comunităţii este necesar ca să elaborăm propria concepţie
strategică de dezvoltare. În acest caz planificarea strategică va contribui nu numai la dezvoltarea
locală dar şi la consolidarea procedurilor locale şi valorilor democratice.
Condiţiile fizico-geografice exercită influenţe semnificative asupra potenţialului şi
specializării economice a ţării. Cu toate că suprafaţa republicii este relativ mică iar teritoriul este
compact, se evidenţiază particularităţi teritoriale specifice, determinate de diferenţierile dintre
44
condiţiile naturale, specializarea agriculturii şi respectiv industriei de prelucrare, prezenţa oraşelor –
centre de gravitaţie economică şi particularităţile demografice.
Planificarea strategică trebuie să se axeze în primul rând pe scopurile şi resursele locale,
întrucât dezvoltarea unui plan propriu, cu priorităţi bine identificate, coalizează în jurul intereselor
comune şi oferă o bază bună pentru viitoarele relaţii de planificare. [12, p.33]
Republica Moldova este amplasată în partea de sud-vest a Câmpiei Europei de Est şi
reprezintă o câmpie înclinată de la nord-vest spre sud-est cu altitudinea medie de circa 150 metri
deasupra nivelului mării. Partea de centru şi nord-est a republicii este ceva mai ridicată (300-400 m)
şi mai coborâtă în partea de sud şi sud-est (100-200 m).
Cele mai răspândite forme de relief pe teritoriul republicii constituie râpele, vâlcelele,
hârtoapele şi văile. Relieful exercită un rol important în formarea climei, dar diferitele altitudini
absolute şi fragmentarea pronunţată a teritoriului condiţionează perturbaţii esenţiale, de la un loc la
altul, în presiunea atmosferică şi viteza vântului, radiaţia solară şi temperatura aerului, cantitatea de
precipitaţii.
Teritoriul Moldovei face parte din zona cu umiditate insuficientă. Cantitatea medie anuală de
precipitaţii constituie 400-550 mm, care cad de la 550 mm la nord-vest până la 400 la sud-est şi sud.
Repartizarea neuniformă a precipitaţiilor atmosferice nu depinde atât de factorii zonali, cât de
caracterul reliefului.
Reieşind din caracterul climei, reliefului şi solurilor, în profil teritorial Republica Moldova
este împărţită în mai multe complexe teritoriale naturale de diferite ranguri. Pe măsura deplasării de
la nord la sud acestea se modifică şi capătă un caracter zonal bine pronunţat. În limitele teritoriului
republicii, în calitate de complexe teritoriale naturale de rangul întâi se disting două zone naturale –
de silvostepă (cuprinde raioanele de nord şi centru) şi de stepă (raioanele Taraclia, Cahul, UTA
Găgăuzia, Tighina, partea de sud a raionului Lăpuşna şi partea estică a raionului Chişinău).
Zona de silvostepă se caracterizează prin cea mai înaltă fertilitate şi productivitate a
terenurilor agricole. Zona de stepă (cu cernoziomuri obişnuite şi carbonatice, care sunt mai puţin
fertile decât solurile zonei de silvostepă şi cu o climă mai aridă) se prezintă ca mai puţin favorabilă
pentru agricultură.
Reieşind din condiţiile naturale, specialiştii evidenţiază 5 regiuni agricole: nord, sud, vest,
centru şi sud-est:
45
Tabelul 2. Regiuni agricole
Regiunea agricolă Aria de cuprindere Specializarea
Nord Edineţ, Bălţi, Soroca, partea nordică a
raionului Orhei şi regiunii din stânga
Nistrului
Cultivarea sfeclei de zahăr, culturilor
cerealiere, floarea soarelui, pomicultura,
creşterea bovinelor şi porcinelor
Sud Taraclia şi Cahul, UTA Găgăuzia, Lăpuşna
şi Tighina
Viticultură, culturile cerealiere, floarea
soarelui, creşterea ovinelor şi bovinelor
Vest Ungheni şi nord-vestul raionului Chişinău Viticultură, pomicultură, culturile
cerealiere şi creşterea bovinelor
Centru Cea mai mare parte a raionului Orhei,
Chişinău şi partea centrală a regiunii din
partea stângă a Nistrului
Viticultură, pomicultură şi creşterea
bovinelor
Sud-est Zona Nistrului inferior: partea estică a
Tighinei şi partea sudică a regiunii din
stânga Nistrului
Legumicultură, pomicultură, culturile
cerealiere şi creşterea bovinelor
Condiţiile naturale, alături de factorii istorici şi social-economici au determinat amplasarea
neuniformă a populaţiei în profil teritorial. Evoluţia populaţiei se realizează pe baza a două surse:
sporul natural şi sporul migratoriu.
Sub acest aspect, în Republica Moldova s-a produs o schimbare profundă - pe parcursul
ultimului deceniu, migraţia a atins niveluri extrem de mari, nivelul acesteia fiind evaluat la peste 600
mii cetăţeni.
Cel mai dens populate sunt regiunea de centru şi localităţile din preajma Chişinăului (150
oameni la 1 km2), regiunea de nord şi Regiunea din stânga Nistrului (până la 130 oameni pe km
2).
Cea mai mică densitate pentru Moldova este caracteristică regiunii sudice a republicii.
Analiza nivelului densităţii populaţiei în profil teritorial-administrativ denotă discrepanţe
însemnate între raioanele republicii, decalajul între extreme fiind de 57%.
Se evidenţiază în mod special raioanele din sudul republicii (Taraclia, Cahul, UTA
Găgăuzia) şi cele din partea sudică a centrului (Tighina şi Lăpuşna) cu o densitate mai redusă,
situată în limita 68-86 oameni pe km2.
46
Tabelul 3. Densitatea populaţiei, gradul de urbanizare şi rata mişcării naturale a populaţiei [5]
Densitatea
populaţiei,
locuitori/km2
Ponderea
populaţiei
urbane, %
Rata mişcării
naturale, ‰
Mun. Chişinău 1380,9 92
Bălţi 121,8 42 -2,2
Ungheni 113,1 29 -0,4
Chişinău 112,9 14 0
Orhei 95,9 22 -2,1
Soroca 94,1 29 -3,9
Edineţ 90,6 25 -6,4
UTA Găgăuzia 87,4 40 2,2
Lăpuşna 81,3 23 -0,4
Cahul 79,1 25 -0,4
Tighina 70,4 20 0,3
Taraclia 68,8 33 -2,7
Restructurarea vieţii economico-sociale pe mediile rural şi urban se realizează în principal pe
baza sporirii rolului industriei, precum şi a modernizării agriculturii.
În Republica Moldova, creşterea ponderii populaţiei urbane s-a înregistrat îndeosebi în
perioada postbelică, în special prin industrializarea republicii şi intensificarea imigraţiei din alte
republici unionale.
Totuşi, în nici o unitate teritorial-administrativă din Republica Moldova (excepţie mun.
Chişinău) populaţia urbană nu depăşeşte 50% din total, nivelul maxim înregistrându-se în jud. Bălţi
– 42%. Comparativ cu nivelul de urbanizare pe ansamblul ţării, raioanele prezintă mari discrepanţe
sub acest aspect.
Decalajele dintre raioanele aflate în poziţii extreme (Chişinău şi Bălţi) este de 1/3. În 6
raioane ponderea populaţiei urbane este sub nivelul mediu pe ţară, alcătuind sub 1/4 din populaţie.
Cel mai redus nivel al populaţiei urbane este în raionul Chişinău – 14%.
Reţeaua urbană a fiecărei ţări este alcătuită din oraşe de dimensiuni diferite. Totodată,
dezvoltarea ţării în raport teritorial depinde de amplasarea oraşelor mari, acestora revenindu-le
funcţia de centre de gravitaţie regională. Sub acest aspect, tradiţional în Republica Moldova se
evidenţiază 4 regiuni:
47
Tabelul 4. Regiuni şi centre de gravitaţie
Regiune Aria de cuprindere Oraşul – centru
de gravitaţie
Comentariu
Nord Edineţ, Soroca şi
Bălţi
or. Bălţi Distanţa relativ mai mare faţă de or. Chişinău a
determinat dezvoltarea mun. Bălţi ca centru
economico-social a regiunii de nord
Centru Orhei, Ungheni,
Chişinău, Tighina şi
Lăpuşna
or. Chişinău Oraşul Chişinău joacă rolul polarizator asupra
întregii republici, având o influenţă majoră asupra
raioanelor din vecinătate.
Sud UTA Găgăuzia,
Taraclia şi Cahul
- Sudul republicii este lipsit de un oraş clar reliefat –
„a unui pol de creştere”, ce ar acoperi cu atribuţiile
sale întreaga regiune.
Est Regiunea din stânga
Nistrului
Nodul urban
Tiraspol – Bender
Conflictul anului 1992 şi auto-izolarea ulterioară a
regiunii de est, au determinat stabilirea nodului
urban Tiraspol – Bender drept centru de gravitaţie
pentru întreaga regiune din stânga Nistrului.
Structura teritorială a indicilor socio-economici. Analiza în profil teritorial a structurii
indicatorilor ce caracterizează potenţialul de dezvoltare socio-economică a republicii evidenţiază
semnificative inegalităţi, ceea ce dovedeşte neomogenitatea unităţilor teritorial-administrative din
republică. Suprafaţa unităţilor teritorial administrative variază între 0,6 şi 4,1 mii km2, ceea ce
constituie 1,9-13,6% din total suprafaţa Republicii Moldova, diferenţa între extreme fiind de 1/7.
Cea mai mare pondere în suprafaţa republicii o deţine raionul Bălţi urmat de raioanele Lăpuşna şi
Chişinău. Cea mai mică pondere o deţin mun. Chişinău şi raionul Taraclia.
Figura 4.
Ponderea unităţilor teritorial administrative în
suprafaţa totală
Gagauzia
6,1%mun. Chisinau
1,9% Chisinau
11,1%
Balti
13,6%
Cahul
7,9%
Edinet
10,3%Lapusna
11,4%
Orhei
10,4%
Soroca
9,7%
Ungheni
7,5%
Tighina
7,9%Taraclia
2,2%
Ponderea unităţilor teritorial administrative în
suprafaţa totală
Gagauzia
6,1%mun. Chisinau
1,9% Chisinau
11,1%
Balti
13,6%
Cahul
7,9%
Edinet
10,3%Lapusna
11,4%
Orhei
10,4%
Soroca
9,7%
Ungheni
7,5%
Tighina
7,9%Taraclia
2,2%
Sursa: Elaborat de autor
48
După suprafaţa teritoriului raioanele pot fi clasificate în trei categorii:
(1) Peste 10% din suprafaţa totală a republici ( Chişinău, Bălţi, Edineţ, Lăpuşna, Orhei)
(2) 5-10% din suprafaţa totală (Cahul, Soroca, Ungheni, Tighina, UTA Găgăuzia)
(3) Sub 5 % din suprafaţa republicii (mun. Chişinău şi raionul Taraclia).
Populaţia unităţilor teritorial administrative din republică variază între limitele 46 - 779 mii
locuitori, ceea ce constituie 1,3-21,4% din populaţia totală a republicii. În clasamentul conform
ponderii populaţiei, locurile de frunte sunt deţinute de mun. Chişinău (21,4% din total) şi raionul
Bălţi (13,9%). La extrema de jos se situează raionul Taraclia (1,3%), UTA Găgăuzia (4,4%) şi
raionul Tighina cu 4,7% din totalul populaţiei republicii. Astfel, decalajul între cele două extreme
este substanţial, constituind 1/16,5.
Figura 5.
Ponderea unităţilor teritorial-administrative în
populaţia totală
UTA Gagauzia
4,4% mun. Chisinau
21,4%
Chisinau
10,5%
Balti
13,9%Cahul
5,2%Edinet
7,8%
Lapusna
7,7%
Orhei
8,3%
Soroca
7,6%
Ungheni
7,1%
Taraclia
1,3%Tighina
4,7%
Ponderea unităţilor teritorial-administrative în
populaţia totală
UTA Gagauzia
4,4% mun. Chisinau
21,4%
Chisinau
10,5%
Balti
13,9%Cahul
5,2%Edinet
7,8%
Lapusna
7,7%
Orhei
8,3%
Soroca
7,6%
Ungheni
7,1%
Taraclia
1,3%Tighina
4,7%
Sursa: Elaborat de autor
Astfel, după ponderea numărului de locuitori în total populaţia republicii, unităţile teritorial
administrative pot fi grupate în 3 categorii:
(1) Peste 10% din populaţia totală (mun. Chişinău, regiunile de lângă mun. Chișinău şi Bălţi)
(2) 5-10% din populaţia totală (raioanele Cahul, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Ungheni)
(3) Sub 5% din populaţia totală (UTA Găgăuzia, Taraclia şi Tighina).
Există, de asemenea, mari decalaje din punct de vedere al ponderii unităţilor teritorial
administrative în formarea PIB. După acest indicator, cea mai mare pondere o deţine mun. Chişinău
pe teritoriul căruia se formează aproape jumătate din întreaga valoare adăugată brută (46,1%), urmat
la mare distanţă de raionul Bălţi (10,4%). Ponderea celorlalte raioane se situează sub 10%, cea mai
scăzută fiind în raionul Taraclia (1,1%) şi UTA Găgăuzia (2,9% din total). [29, p.17]
49
Figura 6.
Ponderea unităţilor teritorial administrative în
Produsul Regional Brut
Soroca
5,4%
mun. Chisinau
46,1%
UTA Gagauzia
2,9%
Tighina
3,6%
Taraclia
1,1%Ungheni
4,2%
Chisinau
7,4%Balti
10,4%
Cahul
4,3%
Edinet
5,0%
Lapusna
4,6%
Orhei
4,9%
Ponderea unităţilor teritorial administrative în
Produsul Regional Brut
Soroca
5,4%
mun. Chisinau
46,1%
UTA Gagauzia
2,9%
Tighina
3,6%
Taraclia
1,1%Ungheni
4,2%
Chisinau
7,4%Balti
10,4%
Cahul
4,3%
Edinet
5,0%
Lapusna
4,6%
Orhei
4,9%
Sursa: Elaborat de autor
În ceea ce priveşte ponderea în total a producţiei industriale, decalajul între unităţile teritorial
administrative este şi mai mare. Întreprinderile mun. Chişinău produc 56% din totalul producţiei
naţionale, în timp ce sectorul industrial al raioanelor Taraclia şi Tighina numai câte 1,1%. Astfel,
circa 70% din totalul producţiei industriale din Republica Moldova este realizată în mun. Chişinău şi
jud. Bălţi.
Figura 7.
Sursa: Elaborat de autor
Aportul raioanelor în totalul producţiei agricole în linii mari corelează cu mărimea
teritoriului acestora. În această ordine de idei, ponderea raioanelor Bălţi şi Chişinău este de peste
Ponderea unităţilor teritorial administrative în total
producţie industrială
Ungheni
2,4%
Taraclia
1,1%
Lapusna
2,3%
Edinet
3,5% Balti
14,3%
Chisinau
5,5%
UTA Gagauzia
2,7%
mun. Chisinau
56,0%
Tighina
1,1%
Cahul
2,6%
Soroca
5,1%
Orhei
3,5%
Ponderea unităţilor teritorial administrative în total
producţie industrială
Ungheni
2,4%
Taraclia
1,1%
Lapusna
2,3%
Edinet
3,5% Balti
14,3%
Chisinau
5,5%
UTA Gagauzia
2,7%
mun. Chisinau
56,0%
Tighina
1,1%
Cahul
2,6%
Soroca
5,1%
Orhei
3,5%
50
10% din totalul producţiei industriale, iar a municipiului Chişinău şi raionului Taraclia - sub 5%.
Ponderea celorlalte raioane oscilează între 5 şi 10% din volumul total pe republică.
Figura 8.
Sursa: Elaborat de autor
Prezintă interes structura teritorială din punct de vedere al impozitelor şi taxelor colectate.
După acest indicator, decalajul este extrem de pronunţat. Astfel, circa 60,3% din totalul impozitelor
şi taxelor sunt colectate în aria municipiului Chişinău. Cu excepţia raionului Bălţi (9,6% din total),
ponderea celorlalte raioane este de sub 5%, cea mai redusă fiind în raionul Taraclia (0,7%), raionul
Tighina (2,3%) şi raionul Cahul (2,5%).
Figura 9.
Sursa: Elaborat de autor
Ponderea unităţilor teritorial-administrative în total
taxe şi impozite colectate (anul 2000)
mun. Chisinau
61%
UTA Gagauzia
3%
Chisinau
4%
Balti
10%
Cahul
2%
Lapusna
3%
Edinet
4%
Orhei
3%
Tighina
2%
Taraclia
1%Ungheni
3%Soroca
4%
Ponderea unităţilor teritorial-administrative în total
taxe şi impozite colectate (anul 2000)
mun. Chisinau
61%
UTA Gagauzia
3%
Chisinau
4%
Balti
10%
Cahul
2%
Lapusna
3%
Edinet
4%
Orhei
3%
Tighina
2%
Taraclia
1%Ungheni
3%Soroca
4%
Ponderea unităţilor teritorial administrative în total
producţie agricolă
mun. Chisinau
4% Chisinau
13%
Balti
14%
Cahul
8%Edinet
10%Lapusna
9%
Orhei
9%
Soroca
10%
Ungheni
7%
Taraclia
3%
Tighina
8%
UTA Gagauzia
5%
Ponderea unităţilor teritorial administrative în total
producţie agricolă
mun. Chisinau
4% Chisinau
13%
Balti
14%
Cahul
8%Edinet
10%Lapusna
9%
Orhei
9%
Soroca
10%
Ungheni
7%
Taraclia
3%
Tighina
8%
UTA Gagauzia
5%
51
Nivelul de dezvoltare socio-economică a unităţilor administrativ-teritoriale ale Republicii
Moldova este influenţat de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind potenţialul fizico-geografic,
viteza şi amploarea reformelor economice şi sociale, gradul de dezvoltare a mecanismelor pieţei şi
capacitatea elitelor locale de a se adapta şi activa în noile realităţi.
Aceşti factori condiţionează apariţia anumitor disparităţi în dezvoltarea socio-economică a
teritoriului. În condiţiile în care performanţele naţionale sunt în corelaţie directă cu dezvoltarea
regională, accentuarea diferenţelor teritoriale conduce la un şir de efecte sociale şi economice
negative.
Discrepanţe între capitală şi raioane. O privire generală a dezvoltării sub aspect teritorial a
Republicii Moldova scoate în evidenţă decalajul enorm în dezvoltarea socio-economică dintre mun.
Chişinău şi restul teritoriului. Aceasta constituie una din problemele principale ale dezvoltării
regionale, fiind caracterizată de trei particularităţi de bază:
(a) concentrare relativ înaltă a activităţii economice în mun. Chişinău;
(b) decalaj pronunţat în nivelul de trai dintre capitală şi raioane;
(c) decalaj enorm dintre capitală şi restul teritoriului în dezvoltarea infrastructurii şi
factorilor de producţie.
Cu mici excepţii, conform principalilor indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor,
toate raioanele se situează sub media naţională, în timp ce mun. Chişinău se plasează mult peste
acest nivel. Totodată, diferenţa dintre extreme (mun. Chişinău şi raioanele cu cele mai scăzute
niveluri economice) este enormă.
Astfel, la produsul regional brut pe locuitor, nivelul mun. Chişinău constituie 216% faţă de
media pe republică, pe când în raionul Orhei doar 59%; la volumul investiţiilor străine pe locuitor
raionul Lăpuşna înregistrează 2% din media pe republică, iar mun. Chişinău - 413%; la producţia
industrială pe locuitor, jud. Lăpuşna 23% , iar mun. Chişinău – 262%; la volumul impozitelor şi
taxelor colectate pe locuitor - 37% în raionul Chişinău faţă de 282% în mun. Chişinău.
52
Tabelul 5. Discrepanţe între mun. Chişinău si restul unităţilor
administrativ teritoriale (pe locuitor %)
# Indicator mun. Chişinău
Restul unităţilor
administrativ teritoriale
Minim Maxim
1 Produsul regional brut 216 59 87
2 Investiţii străine 413 2 75
3 Importuri 389 7 35
4 Exporturi 287 27 88
5 Producţia industrială 262 23 103
6 Impozite şi taxe colectate 282 37 75
7 Automobile în proprietate
privată/1000 locuitori 164 61 120
Decalaje în ocuparea forţei de muncă. Între raioane există mari discrepanţe cu privire la
gradul de utilizare a resurselor de muncă. În anul 2000 rata ocupării pe republică a fost de 49,1%,
iar ratele raioanelor s-au înscris între 64,4% (Edineţ) şi 21,3% (Chişinău). Cu excepţia raionului
Edineţ, toate raioanele înregistrează rate de ocupare sub 60%. O asemenea slabă utilizare a forţei de
muncă reflectă oferta scăzută de locuri de muncă, având drept efect şi plecarea în masă a cetăţenilor
la munci peste hotare.
Accentuarea discrepanţelor socio-umane. Indicatorii calităţii vieţii constituie elemente
majore de referinţă în aprecierea nivelului de dezvoltare în profil teritorial a unei ţări, deoarece
dezvoltarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a obiectivelor sociale, de
satisfacere a nevoilor umane, adică de asigurare a unei mai bune calităţi a vieţii.
Analiza efectuată sub acest aspect denotă accentuarea discrepanţelor interraionale. Astfel,
nivelurile vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pe locuitor faţă de media pe republică sunt între 71%
(raionul Ungheni) şi 191% (raionul Bălţi). Decalajele între raioane la un alt indicator sintetic -
volumul serviciilor prestate pe locuitor - variază între 80% din media pe republică (raionul Lăpuşna)
şi 156% (raionul Bălţi), în 7 raioane fiind sub media pe republică.
Inechitatea asigurării cu servicii medicale este ilustrată de numărul de locuitori ce revin la un
pat de asistenţă medicală şi profilactică. La acest indicator se evidenţiază un decalaj de 1:3 între
extrema inferioară (raionul Chişinău - 46% faţă de media pe republică) şi extrema superioară
(Taraclia – 138%). În special, se profilează raioanele din centrul republicii cu cote mai reduse în
comparaţie cu media pe republică.
53
Figura 10.
Asigurarea populaţiei cu servicii medicale pe cap
de locuitor*
0
25
50
75
100
125
150
UT
A
Gă
gă
uzia
Ed
ine
ţ
Tig
hin
a
Bă
lţi
Ta
raclia
So
roca
Ca
hu
l
Orh
ei
Un
gh
en
i
Lă
pu
şn
a
Ch
işin
ău
Număr de specialişti medicali Patiri în instituţii medicale
Asigurarea populaţiei cu servicii medicale pe cap
de locuitor*
0
25
50
75
100
125
150
UT
A
Gă
gă
uzia
Ed
ine
ţ
Tig
hin
a
Bă
lţi
Ta
raclia
So
roca
Ca
hu
l
Orh
ei
Un
gh
en
i
Lă
pu
şn
a
Ch
işin
ău
Număr de specialişti medicali Patiri în instituţii medicale
Sursa: Elaborat de autor
Un aspect important al calităţii vieţii îl reprezintă înzestrarea populaţiei cu autoturisme în
proprietate personală. La acest indicator decalajul între raioane este de 1:2. Raioanele Edineţ, Soroca
şi Taraclia se situează în topul raioanelor cu niveluri de 147%, 112% şi, respectiv, 111% din media
pe republică, cele mai scăzute înregistrându-se în raioanele Orhei (74% din medie), Ungheni (82%)
şi Bălţi (93%).
De asemenea, nivelul exportului pe locuitor în profil teritorial denotă discrepanţe însemnate
între raioanele republicii, decalajul între extreme fiind de 1:4. În acest context se evidenţiază
raioanele Soroca, Taraclia şi Bălţi cu cote de peste 140% faţă de nivelul mediu pe republică şi,
respectiv, raioanele Lăpuşna, Orhei, Edineţ şi Tighina cu niveluri sub 70% din media republicană.
Aceleaşi diferenţe se menţin şi în repartizarea teritorială a sectorului industrial.
Dat fiind faptul că agricultura deţine locul central în economia raioanelor republicii, terenul
agricol reprezintă un element de bază al potenţialului acestora. În acest context, se evidenţiază
diferenţe între raioane privind disponibilităţile de fond funciar. Astfel, dacă în raionul Taraclia la un
locuitor revin în medie 1,2 ha teren agricol, în raioanele Chişinău, Bălţi şi Ungheni doar 0,6 ha. La
acest indicator, raioanele din sudul republicii sunt într-o oarecare măsură avantajate, graţie densităţii
mai reduse a populaţiei. Respectiv, ierarhia raioanelor conform producţiei agricole pe locuitor
corelează cu repartiţia conform suprafeţei agricole pe persoană.
Decalajele teritoriale în amplasarea factorilor de producţie generează diferenţe în asigurarea
autonomiei financiare a raioanelor. În toate raioanele Moldovei veniturile proprii sunt insuficiente şi
variază între 30-60% din total. Totodată, decalajul interraioanean la colectarea taxelor şi impozitelor
pe locuitor constituie 1:2. Se profilează în mod special raioanele din centrul republicii (Chişinău,
54
Ungheni, Orhei, Lăpuşna şi Tighina) cu niveluri sub media naţională, pe când raioanele din nord şi
sud se plasează peste nivelul mediu.
Figura 21.
*Republica Moldova (fără mun. Chişinău) = 100
Sursa: Elaborat de autor
Impozite şi taxe colectate în profil teritorial pe cap
de locuitor*
148136
112102 100 99 93 88
79 76 73
0
25
50
75
100
125
150
175U
TA
Ga
ga
uzia
Ba
lţi
Ta
raclia
Ed
ine
t
So
roca
Tig
hin
a
Ca
hu
l
La
pu
şn
a
Orh
ei
Un
gh
en
i
Ch
işin
ău
Impozite şi taxe colectate în profil teritorial pe cap
de locuitor*
148136
112102 100 99 93 88
79 76 73
0
25
50
75
100
125
150
175
UT
A
Ga
ga
uzia
Ba
lţi
Ta
raclia
Ed
ine
t
So
roca
Tig
hin
a
Ca
hu
l
La
pu
şn
a
Orh
ei
Un
gh
en
i
Ch
işin
ău
55
2.4 Concluzii la Capitolul II
Orice proces de dezvoltare are un ciclu de viaţă bine definit. Astfel, fiecare etapă a ciclului
contribuie pas cu pas la realizarea scopurilor propuse. Omiterea sau trecerea peste una din etapele
ciclului poate spori numărul de riscuri, produce o eficienţă scăzută, omite o activitate importantă din
proces.
Un rol important în procesul de planificare îl au instrumentele de planificare strategică și
analiză care oferă posibilitatea de a cerceta, analiza și înțelege în profunzime problemele apărute și
permite găsirea de soluții relevante și fezabile.
Totodată, în ultimul timp un accent important se pune pe procesul de dezvoltare regională. În
acest context, planificarea strategică integrată obține un rol și mai primar, or, necesitatea de a
elabora planuri și strategii de dezvoltare durabile reprezintă obiectivul administrației publice de
toate nivelurile.
Însă, provocarea în procesul de planificare strategică constă în luarea decizilor care să
asigure cu succes viitorul comunităţii. Planificarea strategică este un proces care nu se încheie odată
cu crearea unui plan sau a unei strategii, ci continuă cu implementarea acestora, ţinându-se cont de
faptul că în etapa de implementare şi control, planul sau strategia pot necesita schimbări şi
îmbunătăţiri, menite să îl facă mai eficient.
Planificarea strategică trebuie să se axeze în primul rând pe scopurile şi resursele locale,
întrucât dezvoltarea unui plan strategic propriu, cu priorităţi bine identificate, coalizează în jurul
intereselor comune şi oferă o bază eficientă pentru viitoarele relaţii de planificare.
Ținem să menționăm că tendinţa generală a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în
ţările în curs de aderare la UE este adaptarea pentru realizarea maximă a obiectivelor politicii de
dezvoltare regională şi adaptarea la cerinţele de integrare în Uniunea Europeană.
În acest sens, politicile de dezvoltare regională îşi au trăsăturile lor caracteristice de
promovare atât la nivel Uniunii Europene, cât şi la nivelul fiecărui stat naţional european.
Așadar, în cadrul Uniunii Europene, procesul de acceptare a noi membri în valuri
succesive, precum şi extinderea domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel
naţional la cel european, au contribuit la dezvoltarea politicii de dezvoltare regională.
56
CAPITOLUL III. DIRECŢII ȘI ABORDĂRI ÎN PROCESUL DE PLANIFICARE
STRATEGICĂ INTEGRATĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1 Experiența comunitară în procesul de planificare strategică pentru dezvoltarea regională
europeană
Cercetările în domeniu identifică cinci perioade ale dezvoltării regionale europene. [21,
pp.54-76] Aceste perioade diferă unele de altele prin obiectivele formulate, instituţiile responsabile
de coordonare şi prin instrumentele şi măsurile de realizare.
În prima perioadă, care începe cu semnarea dezvoltarea regională revenea în
exclusivitate statelor naţionale care era realizată prin intermediul instituţiilor de resort din cadrul
guvernelor centrale. Scopul politicilor de dezvoltare regională naţionale promovate era de a reduce
disparităţile regionale din cadrul naţional.
Principalele instrumente folosite în această perioadă cuprindeau programe de stimulare
fiscală a economiei locale prin aplicarea de facilităţi financiare pentru întreprinzătorii care activau sau
erau dispuşi să investească în regiuni slab dezvoltate. O politică regională centralizată era considerată
metoda cea mai eficientă de reducere a decalajelor de dezvoltare, în acelaşi timp, constituia într-
un mecanism de garantare pentru agenţii economici care activau în zonele defavorizate.
La nivel european se recunoştea existenţa disparităţilor regionale, atât în cadrul naţional, cât
şi în cel european, însă tratatele privind comunităţile europene nu conţin prevederi prin care să se
formuleze măsuri de abordare a acestei probleme la nivel european.
Începutul celei de-a doua perioade coincide cu crearea în 1975 a Fondului European de
Dezvoltare Regională. La începutul anilor '80, politicile naţionale centralizate au început să -şi
piardă din popularitate, cauzele principale fiind: (i) creşterea nivelului comerţului între state; (ii)
eficienţa slabă a programelor naţionale de dezvoltare, (iii) dezvoltarea unei politici de dezvoltare
regională europene şi (iv) finanţarea programelor de dezvoltare regională din Fondurile Structurale
Europene. În această perioadă, se observă o schimbare fundamentală şi în instrumentele folosite
prin trecerea de la stimulentele fiscale la stimulente financiare.
Obiectivul principal al dezvoltării regionale era asigurarea competitivităţii firmelor şi a
sectoarelor. Elaborarea şi implementarea unei politici de dezvoltare regională la nivel european
era condiţionată de nevoia de coordonare a eforturilor de dezvoltare a regiunilor slab dezvoltate din
Comunitatea Europeană.
57
A treia perioadă demarează odată cu aderarea la Comunitatea Europeană a Spaniei şi
Portugaliei şi adoptarea Actului Unic European în 1986. Aceste transformări au reanimat discuţiile
legate de asigurarea coeziunii sociale şi economice din Comunitate. Ca urmare, în 1988 au fost
revizuite organizarea şi priorităţile Fondurilor Structurale Europene. Unul dintre principalele rezultate
a fost acela de susţinere politică a principiului de coeziune. Rezultatul acestei schimbări a fost o
dublare, în şase ani, a bugetului destinat finanţării programelor de dezvoltare regional din resursele
Fondurilor Structurale.
A patra perioadă este marcată de introducerea, prin Tratatul de la Maastricht din 1993, a
Fondului de Coeziune ca parte a Fondului European de Dezvoltare Regională. Scopul acestui nou
fond a fost acela de a întări coeziunea economică şi socială a regiunilor Comunităţii Europene prin
asistarea ţărilor membre mai puţin dezvoltate în participarea la uniunea economică şi monetară.
Asistenţa alocată din Fondul de Coeziune a permis Irlandei, Greciei, Portugaliei şi Spaniei să
îndeplinească criteriul de convergenţă pentru participarea la uniunea economică şi monetară. În
concordanţă cu introducerea stimulentelor financiare, principalele instrumente de politici regionale
europene au devenit Fondurile Structurale europene.
Summit-ul de la Berlin „Agenda 2000” din martie 1999 constituie începutul celei dea cincea
perioade din evoluţia dezvoltării regionale europene. Agenda 2000 cuprinde principiile de referinţă
ale politicilor europene pentru perioada 2000-2006. Cota maximă pentru cheltuieli din Fondurile
Structurale a fost fixată la 0,46% din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene, suma din care se
susţin atât costurile pentru ţările membre, cât şi pentru cele în curs de aderare. În decembrie 1998, la
Summit-ul de la Luxemburg al Consiliului Uniunii Europene, a fost adoptată o nouă strategie
europeană pentru sprijinul eforturilor ţărilor candidate la aderare, care include Instrumente
Structurale pentru pre-aderare şi prevede fonduri suplimentare pentru ţările candidate în UE.
Dezvoltarea regională în raport cu statele europene. În Europa contemporană, conceptul
de bază pe care se construieşte teoria dezvoltării teritoriale este coeziunea economică şi socială a
dezvoltării. Acesta este reflectată în conţinutul strategiilor de amenajare a teritoriului, printr-un
principiu fundamental: dezvoltarea economică şi socială trebuie să se bazeze pe o structură spaţială
echilibrată. Aceasta este condiţia unei dezvoltări dezirabile, în care să se asigure echilibrul între
eficienţa economică şi justiţia socială.
Din această perspectivă, se consideră că dezvoltarea inegală a teritoriilor şi prezenţa unor
dezechilibre între regiuni, reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului şi sunt de ne-acceptat
58
deoarece, la rândul lor, devin sursă de instabilitate economică şi politică, transformându-se în piedici
de dezvoltare a întregului ansamblu naţional şi, implicit, internaţional.
Problema decalajelor de dezvoltare interregionale nu este de dată recentă şi nici limitată într-
un anumit spaţiu geografic. Până în prezent, chiar şi în ţările Uniunii Europene mai persistă decalaje
de dezvoltare interregionale.
Figura 33. [40]
Abordarea problemei disparităţilor regionale a demarat după al doilea război mondial
invocându-se drept argumente necesitatea intervenţiei statelor în economiile naţionale pentru
construirea unui sector public care să contracareze dezechilibrele potenţiale ale sectorului privat.
Echilibrul asigurat de cererea şi oferta de piaţă este o condiţie strict necesară funcţionării eficiente a
economiilor naţionale, dar nu şi suficientă, care poate fi îndeplinită numai dacă exista şi un echilibru
teritorial de dezvoltare. Omogenizarea nivelelor diferite de dezvoltare economică a regiunilor unei
ţări răspundea nu doar obiectivului eficienţei economice, ci şi nevoii de coeziune socială, atât de
necesare în acea perioadă. [7, p.239]
De aici, reieşea promovarea necesitatea dezvoltării regionale care putea fi realizată prin
redistribuirea venitului naţional în favoarea comunităţilor defavorizate. Tocmai acest „egalitarism
economic” a animat demararea realizării unor politici de dezvoltare regională a statelor europene,
care intenţionau consolidarea pieţelor competitive cu punerea în valoare a potenţialului diferit al
regiunilor. [30, p.125]
0
50
100
150
200
250
A B DK FIN F G GR IRL I L MB OL P SP S
Disparităţi regionale în UE
Mediu
Max
Min
59
Într-o etapă iniţială diminuarea decalajelor de dezvoltare regională şi-au asumat-o statele
naţionale. În scurt timp însă, s-a dovedit că impactul implementării programelor de dezvoltare
regională realizate de stat, bazate în special pe stimulente fiscale, este destul de slab. Renaşterea
mişcărilor regionaliste din anii 70, realizarea reformelor administrative într-un şir de ţări prin care
au fost legiferat nivelul regional, extinderea teritoriului Comunităţii Europene şi transferarea către
instituţiile comunitare a tot mai multor atribuţii ale statelor naţionale au contribuit la schimbări
radicale faţă de fenomenul dezvoltării regionale.
La nivel european s-a conştientizat că dacă se doreşte ca noua Europă să fie un teritoriu
lipsit de convulsii sociale şi mari procese de migrări dintr-o parte în alta, atunci este nevoie de o
strategie care să dezvolte regiunile sub-dezvoltate în aşa fel încât discrepanţele să fie lichidate, şi
teritoriul Europei să fie un teritoriu al şanselor egale.
În scurt timp au fost stabilite noi priorităţi pentru dezvoltarea teritorială, au fost modificate
obiectivele dezvoltării, a fost creat un cadru instituţional de finanţare a programelor de dezvoltare
şi diversificate instrumentele de realizare a politicilor de dezvoltare regională. ceva mai târziu
pentru a efectua o evidenţă concretă a nivelului de dezvoltare şi a promova un raport uniform al
unităţilor teritoriale la efectuarea statisticilor regionale, a fost elaborat şi implementat
Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS). [37]
În prezent, termenul „dezvoltare regională” are semnificaţii diferite în ţările europene. [22,
p.23] În cadrul Uniunii Europene, unele state tratează dezvoltarea regională prin expunerea faptului
existenţei problemelor dificile de dezvoltare economică a majorităţii teritoriilor interne faţă de unele
teritorii economic mai dezvoltate şi privilegiate din punct de vedere istoric, geografic, dotării cu
resurse, etc. În altele – se consideră că abordarea dezvoltării regionale asigură participarea activă şi
eficace a tuturor cetăţenilor în dezvoltarea economică, politică şi socială a ţării. În cele din al treilea
rând, aceasta presupune dezvoltarea teritoriilor situate la o distanţă îndepărtată faţă de centrul
economic dezvoltat. Însă, în toate dezvoltarea regională este o politică statală susţinută de fonduri
comunitare, devenită deja tradiţională şi consecvent promovată.
În ţările Europei Centrale şi de Est dezvoltarea regională este un fenomen mai nou, apărut şi
promovat mai intens graţie procesului de democratizare şi intensificării dezvoltării socio-economice
în cadrul menţinerii şi fortificării integrităţii teritoriale şi a lărgirii colaborării benefice interstatale.
Accentul de bază se pune pe crearea unităţilor, aşa-numitor regiuni teritoriale, separat de structura
administrativ-teritorială internă existentă a statelor şi creşterea echilibrată generală a nivelului
social-economic al acestor structuri. Totodată o problemă majoră şi comună pentru toate aceste ţări
60
este existenţa decalajelor esenţiale în dezvoltarea regiunilor, precum şi nivelul net inferior în
comparaţie cu ţările UE.
Tabelul 7. Disparităţi de dezvoltare între regiunile ţărilor candidate în UE [11]
Tara Teritoriul,
mii km2
Populaţia,
mln. loc.
Nr.
Regiuni
NUTS II
Suprafaţa
medie per
regiune, mii
km2
Populaţia
medie per
regiune, mii
locuitori
PIB per capita % faţă de
UE, UE(15)=100
Mediu Minim Maxim
Tarile candidate in UE
Macedonia 25.7 2,1 5 12,9 500 31 31 31
Turcia 780 75 5 13,0 740 28 28 28
Albania 28,748 2 7 13,3 1429 49 33 72
Republica Moldova 33,8 3,6 6 4,82 300 10 6 21
Astfel, conform estimărilor a produsului regional brut cele 53 de regiuni europene din ţările
candidate în UE sunt aranjate de la 22% din media pe UE în Yuzhen Tsentralen (Bulgaria) şi 115%
în Praga (Cehia). Sarcina lichidării sau atenuării acestor dezechilibre este încredinţată programelor
de dezvoltare regională, care necesită intervenţia statelor pentru restabilirea echilibrelor teritoriale,
în general, şi în sprijinul zonelor dezavantajate, în particular.
3.2 Instrumente ale politicii de dezvoltare regională în procesul de planificare strategică
integrată
La nivel european, în urma Summit-ului de la Berlin din iulie 1999, aplicarea
stimulentelor financiare de către UE a fost reconfirmată urmând a fi realizată în continuare prin
intermediul celor patru Fonduri Structurale. Pe baza noilor priorităţi ale politicii regionale
europene, Comisia Europeană a decis alocaţia bugetară pentru fiecare ţară membră şi pentru cele
patru iniţiative comunitare. De asemenea, la Summit s-a decis crearea un al cincilea instrument -
pentru Politici Structurale şi de Preaderare, cu scopul de a sprijini transformările structurale din ţările
aflate în procesul de aderare şi de a pregăti ţările candidate pentru a funcţiona în sistemul instituţional
european.
Principalele Fonduri Structurale Europene sunt:
Fondul Social European (FSE) - prin care se asistă grupurilor dezavantajate şi aflate în
şomaj în obţinerea de locuri de muncă. Circa 75% din bugetul total al fondului este folosit pentru
61
reducerea şomajului în rândul tinerilor. Principalele instrumente pentru realizarea acestor
obiective sunt finanţarea de acţiuni de formare şi reconversie profesională, de reabilitare
socială a şomerilor, de promovare a egalităţii de şanse şi de ajutor pentru dezvoltarea
sistemelor de recrutare a forţei de muncă.
Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) - reprezintă
instrumentul de finanţare a Politicii agricole comune a UE. Obiectivul finanţărilor din acest
fond este acela de a contribui la restructurarea agriculturii din zona comunităţii şi de a
susţine piaţa produselor agricole. Specifică FEOGA este existenţa a două secţiuni:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) - este destinat reducerii
dezechilibrelor de dezvoltare între diferitele regiuni ale ţărilor membre.
Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) - este destinat sectorului
piscicol şi are ca obiectiv promovarea echilibrului durabil între capacitatea de exploatare
a sectorului şi capacitatea de regenerare a mărilor.
Rezerva de performanţă este un alt instrument cu caracter special aplicat de Comisie. Circa
4% din fondurile alocate pentru fiecare ţară membră sunt reţinute anual, suma acumulată urmând a fi
distribuită programelor cu cel mai mare succes.
La nivelul statelor naţionale, dezvoltarea regională este realizată prin intermediul unui şir
de mecanisme, printre care:
Reamplasarea dezvoltării businessului. Acest mecanism a fost pe larg utilizat în Franţa,
Marea Britanie în anii 70-80 iar în prezent în Grecia, prin intermediul căruia statul a
intervenit pentru a contribui la diminuarea deschiderii de noi întreprinderi în oraşele
supraaglomerate şi stimularea dezvoltării businessului prin amplasarea noilor întreprinderi
la periferiile urbelor sau în zonele subdezvoltate.
Delimitarea teritorială a activităţii economice a statutului. Acest mecanism şi-a pierdut din
importanţa de instrument al dezvoltării regionale odată cu micşorarea proprietăţii de stat în
economie. Un alte aspect al acestui mecanism sunt achiziţiile sociale, care erau practicate
de statele europene pentru a cumpăra prioritar produse din unele regiuni dezavantajate.
Datorită faptului ca aceste achiziţii au fost recunoscute drept discriminatorii, în prezent ele
nu se mai utilizează.
Stimularea financiară a companiilor este aplicată pentru a cointeresa companiile în
amplasarea produceri şi a investiţiilor în regiunile defavorizate prin acordarea facilităţilor
fiscale, creditelor preferenţiale, subsidiilor pentru crearea locurilor noi de muncă, etc.
62
Crearea infrastructurii pentru dezvoltarea regională care sunt materializate în crearea
infrastructurii informaţionale, investiţiile în infrastructura socială, crearea pe lângă centrele
universitare a centrelor de cercetare ştiinţifică etc.
În ţările ECE sunt frecvent utilizate două tipuri de mecanisme de dezvoltare regională:
1) Programe de dezvoltarea regională, elaborate de autorităţile locale şi prin intermediul
agenţiilor de dezvoltare regională
2) Sprijinirea concretă a subiecţilor antreprenoriatului.
În mare parte sprijinul acordat regiunilor se efectuează prin intermediul programelor de
dezvoltare regională. De regulă aceste programe cuprind toate regiunile, cu excepţia capitalelor şi a
periferiilor lor. Dislocarea fondurilor se realizează de către organele centrale din Fondurile de
Dezvoltare Regională prin intermediul Agenţiilor de Dezvoltare Regională, sau organelor locale
responsabile de dezvoltarea regională. Programele cuprind un spectru larg de probleme axate pe
crearea noilor locuri de muncă, dezvoltarea infrastructurii, crearea infrastructurii sociale, dezvoltarea
businessului, turismului, etc.
Programele de susţinere a dezvoltării regionale poartă un caracter diferit. Dacă în Ungaria
aceste programe sunt elaborate fiind comune pentru toate regiunile. În Estonia astfel de programe se
elaborează pentru fiecare regiune în parte. Opt programe de dezvoltare regională cuprind
următoarele regiuni: raioanele periferice, oraşe multifuncţionale, insulele, regiunea Setumaa (estul
Estoniei), regiunea de sud-est, zona de nord-est Ida Viru, zonele de frontieră, comunităţile locale şi
comitatele.
Al doilea tip de mecanism se deosebeşte de cel aplicat în ţările Europei de Vest. Dacă în UE
sprijinul se acordă prin intermediul unor granturi nerambursabile, în ECE se acordă prioritate
creditelor, subvenţiilor comerciale şi facilităţilor fiscale. Dar în ultimul timp, odată cu deschiderea
finanţării din partea UE a unor proiecte prin intermediul Programului PHARE practica de acordare a
granturilor nerambursabile a început să fie aplicată şi în aceste ţări.
Experienţa Uniunii Europene a scos în evidenta faptul că instrumentul cel mai important care
poate ajuta la realizarea programelor regionale este crearea unui Fond pentru Dezvoltare Regională
(FDR). Astfel de Fonduri au fost create, fie la nivel naţional şi/sau la nivel regional (de exemplu, în
România) în toate statele europene. Principiul de crearea constă în cofinanţare, însemnând
participarea la implementarea acestuia a mijloacelor guvernamentale, particulare şi internaţionale.
Din acest punct de vedere, principalele surse posibile care contribuie la formarea unui FDR sunt
următoarele:
63
Finanţare de la Guvernul central
Bugetele locale ale municipalităţilor si comunelor din cadrul diferitelor regiuni
Sectorul privat
Structuri şi instituţii finanţatoare internaţionale.
Proporţiile în care acestea contribuie la crearea FDR sunt diferite, fiind posibil ca în stadiile
incipiente ale implementării sistemului - principalul contribuabil să fie statul. Un FDR trebuie să
dispună de mijloacele necesare pentru a asigura dezvoltarea economică locală, dar şi să fie bine
structurat. De regulă prin FDR nu se acordă subvenţii directe unora sau altora dintre activităţi, ci
prin metode specifice şi pe baza unor criterii bine definite se finanţează programe şi proiecte
concrete. Pentru a se asigura implementarea celor mai bune proiecte, alocarea de fonduri se face
printr-un sistem deschis de primire a solicitărilor. Criteriile cuprind reglementari privitoare la tipul
costurilor care pot fi acoperite, proporţia şi tipul de autofinanţare solicitate şi tipul de contribuţie
privind asistenţa financiară care poate fi oferit, etc.
Din perspectivă operaţională, delimitarea regiunilor de dezvoltare are drept argument
diversificarea instrumentelor de politică regională. Practica ţărilor UE, precum şi proiecţiile privind
dezvoltarea regională pe perioada 2000-2006 denotă că prin misiunea şi caracterul său politicile
regionale sunt înainte de toate politici de solidaritate financiară. Actualul sistem de finanţare a
dezvoltării teritoriale în Republica Moldova are caracter de subzistenţă, cauza fiind insuficienţa de
mijloace financiare, astfel că pentru modelul ei regional factorul financiar este nu mai puţin
important. Spre deosebire de statele-membre a UE, Republica Moldova are posibilităţi restrânse de
atragere a mijloacelor financiare suplimentare.
De regulă, alegerea unui sau altui tip de instrument financiar este strâns corelată cu
localizarea, adică cu acea zonă-problemă unde urmează să fie aplicat, evaluându-se diversele
implicaţii ale instrumentării acestuia. Criteriile de calificare a regiunilor şi modalităţile de aplicare a
unui sau altui instrument financiar utilizate pot fi:
(i) facilităţi fiscale pentru investitori prin intermediul fondurilor respective de sprijin în
zonele cu potenţial de restructurare economică;
(ii) o gamă mai largă de instrumente în regiunile defavorizate;
(iii) programe-pilot la nivel naţional în regiunile asistate ş.a.
Crearea Fondului pentru Dezvoltare Regională la nivel naţional şi regional, având în vedere
mai multe posibilităţi de completare, este una din cele mai importante acţiuni ce trebuie să se
realizeze. Principalele surse posibile pentru crearea fondului pot fi:
64
(a) alocări de la bugetul central şi raioanal
(b) fonduri de participare a sectorului privat
(c) resurse de la programe internaţionale
(d) donaţii, granturi de la persoane fizice şi juridice.
În condiţiile economiei de piaţă, participarea directă a Guvernului şi administraţiei publice
locale în gestionarea programelor de dezvoltare are un caracter limitat şi restrâns. De aceea
planificarea spaţială are un rol din ce în ce mai important în amplasarea investiţiilor, coordonarea
acţiunilor de dezvoltare şi orientarea populaţiei şi antreprenorilor. De regulă, evaluarea impactului
socio-economic este obligatoriu pentru toate tipurile de documente de planificare şi programare
regională. Aceste studii stabilesc, pe de o parte, situaţia la etapa iniţială a perioadei planificate şi, pe
de altă parte, evaluează efectul aşteptat de la realizarea obiectivelor planului, inclusiv cu variante de
alternativă. Astfel, planificarea dezvoltării regionale are drept misiune:
elaborarea analizelor-diagnostic, identificarea şi delimitarea zonelor defavorizate;
realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională în vederea atingerii obiectivelor
prioritare;
programarea financiară, distribuirea resurselor în conformitate cu statutul zonelor
defavorizate şi pe principiul amplasării fizice armonioase;
evaluarea politicilor de dezvoltare regională;
îmbunătăţirea accesului la informaţie prin creşterea transparenţei procesului de elaborare a
programelor şi strategiilor de dezvoltare regională;
orientarea tuturor subiecţilor locali, regionali şi naţionali;
consolidarea parteneriatului structurilor regionale, societăţii civile, antreprenoriatului,
organelor administraţiei publice locale prin participare la elaborarea şi implementarea
documentelor de plan.
Planul Naţional de Dezvoltare Regională reprezintă un document guvernamental de
programare durabilă (pe termen de 10-15 ani) al politicii de dezvoltare regională orientat spre
realizare la nivel naţional, care stabileşte principiile generale şi scopurile de dezvoltare, evidenţiază
priorităţile şi analizează situaţia social-economică, promovează măsuri pentru atingerea scopurilor şi
acumularea resurselor financiare necesare. Acest Plan se elaborează de către ANDR şi se aprobă de
către CNDR.
65
Strategiile (Programele) Regionale de Dezvoltare se elaborează pentru fiecare regiune ca
documente ale politicii de dezvoltare regională de termen mediu şi lung la nivel regional, care
identifică priorităţi, include proiecte şi setul de măsuri specifice pentru implementarea politicii de
dezvoltare regională în cadrul regiunii de dezvoltare. Strategiile sunt elaborate de către ADR şi
aprobate de CDR.
Programele raioanene (locale) de dezvoltare reflectă politica de dezvoltare regională de
termen mediu la nivel raioanean, care identifică priorităţile şi includ setul de măsuri specifice de
dezvoltare.
Activităţile, acţiunile şi proiectele de dezvoltare regională vor fi cuprinse de Planul Naţional
de dezvoltare durabilă şi eradicare a sărăciei, a cărui concepţie se definitivează în prezent.
Cooperarea transfrontalieră reprezintă unul din instrumentele polivalente importante care
presupune şi mobilizarea resurselor financiare în cadrul unor proiecte comune. Obiectivele pe
termen lung ale unor atare proiecte au ca finalitate: (i) crearea mai multor avantaje bilaterale;
îmbunătăţirea infrastructurii fizice şi economice; (ii) dezvoltarea resurselor umane ale regiunii; (iii)
adâncirea legăturilor culturale şi educaţionale; (iv) pregătirea pentru aderarea la UE; (v) protecţia
mediului etc.
Având în vedere faptul că şase raioane din Republica Moldova participă împreună cu
raioane din România şi regiuni din Ucraina în cadrul euroregiunilor „Prutul de Sus”, „Siret-Prut-
Nistru” şi „Dunărea de Jos”, noile oportunităţi sunt considerate drept avantaje ale viitoarelor regiuni
de dezvoltare ce se impun să fie valorificate pe deplin.
Imediat după proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către comunitatea
internaţională, Republica Moldova a depus eforturi considerabile pentru stabilirea relaţiilor
internaţionale, prin aderarea la cele mai importante organisme şi organizaţii politice şi economice
internaţionale, precum şi prin semnarea acordurilor bilaterale cu diferite ţări. Fiind o ţară mică, cu
resurse naturale limitate Republica Moldova nu-şi poate dezvolta economia decât integrându-se în
structurile economice europene şi mondiale. În acest sens, eforturile de integrare în comunitatea
internaţională au fost promovate atât la nivel central, cât şi la nivel regional prin intensificarea
cooperării comunităţilor regionale cu structurile similare din ţările vecine, România şi Ucraina.
Relaţii de colaborare stabile între regiunile frontaliere ale Republicii Moldova, României şi
Ucrainei au fost stabilite încă la mijlocul anilor ‘80, însă ele purtau un caracter mai mult formal.
După 1989, odată cu noile realităţi din Europa, aceste relaţii s-au intensificat, dar ele erau stopate de
lipsa clarităţii în relaţiile externe între state.
66
Prin semnarea tratatului de bază româno-ucrainean la 2 iunie 1997, au fost puse bazele unei
cooperări mai strânse între România şi Ucraina în diferite domenii, inclusiv în domeniul cooperării
transfrontaliere. În conformitate cu art. 8 a Tratatului, părţile se angajau să sprijine cooperarea între
unităţile administrativ-teritoriale din regiunile de frontieră.
Mai mult decât atât, prin acelaşi articol se preconiza crearea Euroregiunilor „Prutul de Sus”
şi „Dunărea de Jos” la care puteau să participe şi unităţi administrativ-teritoriale din Republica
Moldova. Euroregiunile, fiind formele instituţionalizate ale cooperării transfrontaliere constituie, în
prezent, un model eficace pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a oricăror
ţări limitrofe.
Acesta se explică prin faptul că între regiunile de frontieră a ţărilor limitrofe există legături
tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt în mare parte omogene, iar
rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale.
Iniţiativa privind instituţionalizarea cooperării transfrontaliere între Republica Moldova,
România şi Ucraina a fost lansată de Preşedintele României la începutul anului 1997. Ea a fost
materializată puţin mai târziu, în cadrul summit-ului de la Ismail din 3-4 iulie 1997 prin semnarea de
către Preşedinţii Republicii Moldova, României şi Ucrainei a „Declaraţiei privind cooperarea
transfrontalieră” şi, la nivel guvernamental, a protocolului de colaborare trilaterală între cele trei ţări.
Euroregiunea “Dunărea de Jos”. Acţiunile concrete în vederea constituirii Euroregiunii au
urmat la reuniunea de la Ismail din 24-25 februarie 1998, desfăşurată sub egida Consiliului Europei,
unde s-a convenit asupra semnării „Declaraţiei cu privire la promovarea cooperării transfrontaliere
între autorităţile locale şi regionale din România, Republica Moldova şi Ucraina”. De asemenea, la
9-10 iunie 1998, au fost organizate la Galaţi reuniuni la nivel de experţi ai autorităţilor regionale
interesate, la care s-a definitivat forma şi conţinutul Statutului Euroregiunii “Dunărea de Jos”.
La 14 august 1998, la Galaţi, în cadrul reuniunii conducătorilor regiunilor frontaliere ale
Republicii Moldova, României şi Ucrainei, a fost semnat Acordul privind crearea Euroregiunii
“Dunărea de Jos”. La aceeaşi reuniune a fost aprobat Statutul Euroregiunii, Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Consiliului şi au fost desemnate organele de conducere, executive şi de
coordonare a euroregiunii. Conform Statutului în cadrul euroregiunii intră: din partea Republicii
Moldova- raionul Cahul, din partea României – raioanele Brăila, Tulcea şi Galaţi şi din partea
Ucrainei – regiunea Odesa.
67
Tabelul 8. Profilul Euroregiunii “Dunărea de Jos”
Unităţile
administrativ-
teritoriale
Teritoriul,
mii km2
Ponderea
teritoriului, % Populaţia,
mii loc.
Ponderea în
populaţie, % Nr. de
loc. la
1 km2 Pe ţară
Euro
regiune Pe ţară
Euro
regiune
Raionul Cahul
Raionul Brăila
Raionul Galaţi
Raionul Tulcea
Regiunea
Odessa
2,7
4,4
4,5
8,4
33,3
7,1
1,8
1,9
3,5
5,5
5,1
8,3
8,4
15,8
63,0
248
403
643
266
2 528
5,2
1,8
2,7
1,2
5,1
6,1
9,9
15,7
6,5
61,8
103,5
85,9
142.9
31,7
76,2
Total 53,3 100 4 090 100 76,7
Sursa: Elaborat de autor
Organul suprem de conducere al euroregiunii este Consiliul în componenţa căruia intră câte
trei membri ai fiecărei părţi, reprezentanţi ai autorităţilor publice regionale. Consiliul este condus de
un preşedinte ajutat de un vice preşedinte. Organele de lucru ale euroregiunii sunt nouă comisii de
lucru pentru diferite domenii. Coordonarea tuturor activităţilor ce se desfăşoară în cadrul
euroregiunii sunt asigurate prin intermediul Centrului de Coordonare.
Euroregiunea “Prutul de Sus”. Activităţile concrete privind crearea Euroregiunii „Prutul
de Sus” au început în august 1997. Pentru început, partea ucraineană a propus ca în cadrul
Euroregiunii colaborarea să fie axată exclusiv pe problemele ecologice. Ecoeuroregiunea trebuia să
includă la prima etapă doar regiunea Cernăuţi şi raioanele Botoşani şi Suceava, iar în a două etapă la
Ecoeuroregiune se preconiza aderarea şi a câtorva raioane din nordul Republicii Moldova.
În martie 1999, după câteva şedinţe de lucru la nivel de experţi, Acordul privind crearea
Euroregiunii a fost, finisat şi se preconiza să fie semnat la întâlnirea Preşedinţilor României şi
Republicii Moldova în cadrul vizitei lor în Ucraina. Evenimentul a fost, însă, amânat datorită ne-
finisării reformei administrativ-teritoriale în Republica Moldova.
Ulterior, la nivelul autorităţilor publice locale, au fost desfăşurate acţiuni pentru constituirea
Euroregiunii. Aceste acţiuni s-au finisat la Botoşani, la reuniunea şefilor administraţiilor publice
locale din 22 septembrie 2000, când a fost semnat Acordul privind crearea Euroregiunii “Prutul de
Sus”. La aceeaşi reuniune, au fost adoptate hotărârile privind constituirea Consiliului Euroregiunii,
68
alegerea Preşedintelui în Exerciţiu al Consiliului Euroregiunii, a fost aprobată simbolica
Euroregiunii şi componenţa Comisiilor de lucru.
Conform Statutului în componenţa euroregiunii intră: din partea Republicii Moldova –
raioanele Edineţ şi Bălţi, din partea României – raioanele Suceava şi Botoşani şi din partea Ucrainei
– regiunea Cernăuţi.
Organul suprem de conducere al euroregiunii este Consiliul format din conducătorii
unităţilor administrativ-teritoriale membre ale Euroregiunii. Preşedintele în exerciţiu al Consiliului
euroregiunii conduce activitatea Consiliului. Organele executive ale euroregiunii sunt 4 comisii de
lucru constituite pe domenii de activitate, care organizează şi coordonează activitatea euroregiunii în
aceste domenii.
Tabelul 9. Profilul Euroregiunii “Prutul de Sus”
Unităţile teritorial-
administrate
Teritoriul,
Mii km2
Ponderea
teritoriului, % Populaţia,
mii loc.
Ponderea în
populaţie, % Nr. de loc.
la
1 km2 Pe ţară
Euro
regiune Pe ţară
Euro
regiune
Raionul Edineţ
Raionul Bălţi
Raionul Botoşani
Raionul Suceava
Regiunea Cernăuţi
3,1
4,2
5
8,1
8,5
9,3
12,6
2,1
3,4
1,4
10,7
14,5
17,3
28,0
29,4
300,7
505,1
461,3
716,3
933,9
7,0
11,7
2,1
3,2
1,9
10,3
17,3
15,8
24,6
32,0
95
120
92,5
84
115
Total 28,9 100 2917,3 100 100,9
Sursa: Elaborat de autor
Asigurarea lucrărilor de secretariat pentru buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului
Euroregiunii este efectuată de Secretariatul Consiliului Euroregiunii. Pentru realizarea direcţiilor şi
mecanismelor de acţiune concrete ale euroregiunii, sunt create grupuri de experţi, precum şi grupuri
de lucru.
Euroregiunea “Siret-Prut-Nistru”. La 18 octombrie 2002 a fost semnat Acordul de
constituire a euroregiunii moldo-române „Siret-Prut-Nistru”. În componenţa euroregiunii intră din
partea Republicii Moldova - raioanele Ungheni, Orhei şi Lăpuşna şi din partea României – raioanele
Iaşi şi Vaslui.
69
Tabelul 10. Profilul Euroregiunii “Siret-Prut -Nistru”
Unităţile teritorial-
administrate
Teritoriul,
Mii km2
Ponderea
teritoriului, % Populaţia,
mii loc.
Ponderea în
populaţie, % Nr. de loc.
la
1 km2 Pe ţară
Euro
regiune Pe ţară
Euro
regiune
Raionul Chişinău 3,4 10,1 12,9 382,2 10,5 13,6 112
Raionul Lapusna 3,5 10,4 13,3 282,2 7,8 10,0 81
Raionul Orhei 3,2 9,5 12,1 303,4 8,4 10,8 95
Raionul Ungheni 2,3 6,8 8,7 258,9 7,1 9,2 113
Raionul Soroca 3,2 9,5 12,1 278 7,7 9,9 87
Raionul Iaşi 5,5 16,3 20,8 836,8 23,1 29,8 152
Raionul Vaslui 5,3 15,7 20,1 466,7 12,9 16,6 88
Total 26,4 100 2808,2 100 106
Sursa: Elaborat de autor
Astfel, peste 70% din teritoriul şi 80% din populaţia Republicii Moldova fac parte din cadrul
regional de cooperare transfrontalieră.
Oportunităţi de cooperare. Cu toate că cadrul legal existent este suficient pentru
coordonarea şi planificarea activităţilor legate de dezvoltarea euroregiunilor, colaborarea
transfrontalieră se caracterizează printr-un triplu deficit - de prosperitate, de cooperare şi de
integrare. Problemele de ordin politic existente între statele partenere n-au permis semnarea unor
acorduri interstatale cu privire la lărgirea substanţială a competenţelor autorităţilor locale în ce
priveşte activitatea euroregiunilor.
Regimul circulaţiei mărfurilor, capitalurilor şi forţei de muncă în Euroregiuni nu se
deosebeşte, cu mici excepţii, de cadrul general existent.
Evaluarea potenţialului economic şi social al euroregiunilor identifică numeroase
oportunităţi de cooperare transfrontalieră din diverse domenii, care vor accelera integrarea
economică dintre Republica Moldova şi România, precum şi vor impulsiona dezvoltarea economică
a ambelor părţi. Din întregul spectru de oportunităţi vom menţiona:
corelarea programelor regionale de dezvoltare a infrastructurii rutiere şi a căilor de
navigare fluvială;
cooperarea camerelor de comerţ şi industrie pentru promovarea în comun a produselor
pe pieţele CSI şi UE;
70
constituirea unor structuri comune privind certificarea mărfurilor, dezvoltarea pieţelor
de desfacere a produselor, ocuparea forţei de muncă, valorificarea şi dezvoltarea
potenţialului economic existent;
coordonarea eforturilor privind aprovizionarea cu apă potabilă şi gaze naturale;
realizarea unor noi puncte de trecere a frontierei şi modernizarea celor existente;
dezvoltarea şi promovarea comună de oferte turistice şi a traficului turistic;
dezvoltarea infrastructurii care să asigure facilitarea trecerii frontierelor;
organizarea festivalurilor, expoziţiilor, târgurilor culturale şi competiţiilor sportive
regionale;
coordonarea programelor de protecţie a mediului, realizarea în comun a proiectelor şi
monitorizarea în comun a factorilor de poluare din regiuni.
3.3 Studiu de caz. Dezvoltarea rurală integrată: Regiunea Sud
Îmbunătăţirea serviciilor de apă şi canalizare în raionul Cahul (vezi anexa 1)
CHESTIONAR PENTRU PRIMĂRIE
Persoanele chestionate sunt originare din raionul Cahul, localităţile: s. Roșu (vezi anexa 2)
orașul Cahul, s. Crihana Veche, satele Pașcani și Manta din com. Manta, fiind realizate în total 78
chestionare. Aceste localități fac parte din Clusterul O (zero) prin care se realizează primul pas în
utilizarea apei potabile din rîul Prut datorită conectării localităților la serviciile ÎM Apă-Canal
Cahul. Acest cluster este și un laborator de testare a principiilor de cooperare intercomunitară și
dezvoltare regională a serviciilor de aprovizionare cu apă și canalizare.
Localităţile studiate la capitolul Chestionar pentru Primărie, vor fi divizate în două părţi și
analizate separat datorită diferențelor mari dintre acestea.
1. oraşul Cahul - ca localitate urbană și centru raional
2. localităţile rurale: Roșu, Crihana Veche, Pașcani, Manta.
Analiza separată a rezultatelor mai este argumentată și prin faptul, că orașul Cahul în
contextul asigurării localităților raionului cu servicii de apă și canalizare dispune de ÎM Apă-Canal
Cahul care tinde să devină operator regional în asigurarea cu servicii de apă și canalizare și, în
același timp, orașul Cahul este un punct de pornire în extinderea rețelelor de aducțiune spre diferite
clustere: zona A (direcția Burlacu), zona B (Huluboaia), zona C (Iasnaia Poleana), zona D
71
(Găvănoasa). Drept concluzie, orașul Cahul este indirect parte a tuturor clusterelor constituite pe
teritoriul raionului.
Conform datelor din chestionarul pentru primărie completat de primăria Cahul, care evident
faptul, că orașul devansează cu mult localitățile rurale pe diferiți indicatori. Astfel populaţia oraşului
Cahul înregistrează 35500 locuitori cu un număr total de 6300 gospodării inclusiv s. Cotihana care
este parte a orașului Cahul). Din motive clare aceste date nu au fost luate în calculul mediilor
calculate anterior pe numărul gospodăriilor şi populaţiei.
Cele 4 localităţi rurale analizate dispun în mediu de circa 2985 locuitori, cea mai mare ca
număr de populație este localitatea Crihana Veche, cu 4500 locuitori.
În localităţile date se înregistrează în mediu circa 837 de gospodării. Cele mai multe gospodării sunt
în Crihana Veche – 1390 şi cele mai puţine în Paşcani – 370. Cea mai aproape poziţionată de mediu
înregistrat, este localitatea Manta, cu 3050 locuitori şi după media gospodăriilor cu 660 gospodării.
În chestionarele pentru primărie, s-a fixat că toate localităţile din Clusterul O dispun de conductă
(sistem centralizat) de alimentare cu apă.
Pentru majoritatea localităţilor principala sursă de apă este apa de rîu, totuşi două din
acestea: Crihana Veche şi Manta folosesc ca sursă de apă fântânile arteziene.
Pentru o clarificare în acest sens, trebuie să menționăm următoarele:
1.În anii 2011-2012 în com. Manta și satul Crihana Veche a fost implementat proiectul ”Apă
curată pentru comunitățile bazinului rîului Prut” gestionat de Agenția de Dezvoltare Regională Sud
din resursele Fondului Național de Dezvoltare Regională. Bugetul proiectului -16867,7 mii lei. În
luna noiembrie 2012bunurile obținute în cadrul proiectului au fost transmise către beneficiari
(primăriile Manta și Crihana Veche). Dar pînă la moment gospodăriile din s. Manta și Crihana
Veche nu s-au racordat la apeductul centralizat al ÎM Apă-Canal Cahul, utilizînd în continuare apa
din rețelele locale conectate la fîntînile arteziene.
2. Pe parcursul anului 2012 cu suportul financiar de 3161,08 mii lei alocat de către
Guvernul Romăniei prin intermediul GIZ Moldova în s. Roșu a fost implementat proiectul
”Aprovizionarea cu apa potabilă a locuitorilor s. Roşu, r. Cahul ”, prin care cetățenilor din această
localitate li s-a oferit accesul de conectare la serviciile de alimentare cu apă potabilă oferite de ÎM
Apă-Canal Cahul.
Conform datelor primăriei la apeduct sunt conectate 605 gospodării din s. Roșu din cele 930
sau 65% gospodării conectate.
72
Toate sursele de apă utilizate de localitățile Clusterului O au fost supuse testului de laborator.
Periodicitatea acestuia este diversă, astfel în Cahul testul de laborator conform chestionarului se
efectuează o dată pe an. În comunele Crihana Veche şi Manta testul de laborator se efectuează mai
des - o dată în trimestru, iar în comuna Roşu toate investigațiile de laborator s-au făcut în procesul
de implementare a proiectului și pînă la darea în exploatare a apeductului (lunile noiembrie –
decembrie 2012).
Din numărul total de 3350 gospodării în localităţile rurale, doar 1456 sunt conectate la
sistemul centralizat de alimentare cu apă, ceea ce constituie o medie de 485 gospodării sau 43%.
Conform chestionarelor completate, numărul de gospodării conectate la sistemul centralizat care
consumă real aceste servicii este de 1447.
Cît priveşte numărul de gospodării conectate la sistemul de alimentare cu apă în orașul Cahul
este de 13360 pe cînd real consumă aceste servicii ceva mai puţin 11000 gospodării, ce constituie
82%. Această situație este influiențată de migrația internă și externă a cetățenilor.
În contextul estimării consumului mediu anual pentru o gospodărie pe lună, putem spune
că acest lucru se efectuează în toate localităţile şi se înregistrează în mediu cîte 5 m3
lunar, pe timp
de vară se atinge în mediu cîte 8,3m3, iar pe timp de iarnă cîte 3,83m
3. Trebuie să menționăm că date
privind consumul mediu lunar pe perioade diferite de timp: vara sau iarna pentru satul Roșu încă nu
există din cauza perioadei scurte de la darea în exploatare a apeductului.
Conform datelor primăriilor rurale nu se înregistrează persoane care au datorii la plata
serviciilor de alimentare cu apă.
În orașul Cahul la moment există 500 gospodării, care au datorii privind achitarea facturilor
pentru apă, toate fiind pentru perioada de 3-6 luni. În același aspect trebuie să menționăm că pe
perioada de vară numărul persoanelor care nu achită la timp datoriile la serviile de apă este mult mai
mare, depășind cifra de 1000 gospodării. Deaceea, pînă la moment datoriile de la populația orașului
întrece 1mln 400 mii lei.
Gospodăriile, care consumă real servicii de alimentare cu apă, aproape în întregime, sunt
contorizate (98%).
În două din cele 6 localităţi există tarif fix stabilit la valoarea de 7 lei pentru 1m3 de apă -
Crihana Veche şi 8 lei în s. Manta. Acestea sunt localitățile care încă consumă apa din fîntînile
arteziene. Celelalte localități care sunt conenctate la servicile ÎM Apă-Canal Cahul au tarifele
diferențiate după cum urmează:
a) satul Roșu – tariful de:
73
6 lei per m3 pentru un consum de la 1-5 m3 apă;
12 lei per m3 pentru un consum mai mare de 5m3 apă;
b) satul Pașcani:
6 lei per m3 pentru un consum de la 1-3 m3 apă;
12 lei per m3 pentru un consum mai mare de 3 m3 apă;
În orașul Cahul populația beneficiază și de serviciul de canalizare.
Tarifele pentru acest serviciu sunt:
3 lei – pentru o cantitate epurată de pînă la 5m3
5,5 lei – pentru mai mult de 5 m3 epurați.
Putem menționa cu certitudine că proiectul dat conduce la îmbunătățirea semnificativă a
serviciilor publice locale și permit accesul oamenilor la servicii calitative. [6, p.60] Însă pentru
modernizarea serviciilor publice locale administrația publică trebuie să elaboreze, dezvolte și
armonizeze politicile și strategiile relevante, să implementeze modelul de cooperare interregională
ce reiese din realitățile și condițiile specifice fiecărei localități.
74
3.3 Concluzii la Capitolul III
Dezvoltarea regională în ţările europene a cunoscut, în perioada de după cel de-al doilea
război mondial o evoluţie semnificativă care poate fi divizată convenţional în 5 etape, care e
deosebesc între ele prin scopurile şi obiectivele urmărite, instituţiile responsabile de coordonare,
precum şi instrumentele şi măsurile de implementare.
Analiza comparată a nivelului de dezvoltare a regiunilor europene denotă existenţa unor
discrepanţe esenţiale între dezvoltarea regiunilor atât la nivel european cât şi în perimetrul statelor
naţionale. Totodată, nivelul de dezvoltare a regiunilor din ţările candidate la aderarea în UE este
mult sub nivelul mediu de dezvoltare comunitar.
Politicile de dezvoltare regională au trăsături caracteristice de promovare la diferite paliere
de adoptare a deciziilor. În ţările UE politicile sunt orientate spre crearea condiţiilor necesare care ar
permite regiunilor să-şi realizeze potenţialul său şi să deţină o pondere maximală în economiile
naţionale.
Pentru ţările candidate la aderare dezvoltarea regională este orientată spre dezvoltarea
efectivă a relaţiilor economiei de piaţă, diminuarea dezechilibrelor între regiuni din punct de vedere
al ratei şomajului, nivelului veniturilor şi infrastructurii existente.
Dezvoltarea regională se realizează prin intermediul programelor de dezvoltare în elaborarea
cărora sunt implicaţi mai mulţi actori şi care de regulă sunt finanţate prin intermediul Fondurilor
structurale europene.
Totodată, la nivelul statelor naţionale sunt utilizate un şir de instrumente de dezvoltare
regională cum ar fi crearea fondurilor de dezvoltare, stimularea financiară a investiţiilor sau
aplicarea unor stimulente fiscale pentru antreprenorii ce activează în zonele defavorizate.
75
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Cercetările efectuate de autor pe segmentul planificării strategice integrate în contextul
modernizării serviciilor publice locale și intensificării fenomenului de dezvoltare regională atât la
nivel național, cât și comunitar au impus elaborarea următoarelor concluzii și recomandări.
Planificarea strategică integrată reprezintă acel efort sistematic de a produce decizii
fundamentale şi acţiuni care ulterior formulează şi modelează activitatea și imaginea instituţiei
publică. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, este necesar obţinerea de informaţii şi utilizarea
acestora în mod cât mai eficient, prin elaborarea de strategii alternative.
Pentru instituţiile publice planificarea strategică integrată reprezintă o schimbare de viziune
prin care acceptăm experienţa anterioară în activităţile de planificare strategică și stabilirea viitorului
unei comunităţi.
Planificarea este un proces prin care instituțiile publice anticipează schimbările şi se
conformează pentru atingerea obiectivelor organizaţionale.
Totodată, în procesul de planificare strategică un pas important îl constituie anume
îndeplinirea tuturor etapelor ce se impun. Finalizarea cu succes a fiecărei etape are drept finalitate
rezultate specifice, pe baza cărora se vor constitui etapele ulterioare.
Or, planificarea strategică este un proces iterativ, ce este permanent revizuit prin prisma
performanțelor actuale, a condițiilor externe, ideilor și oportunităților nou apărute.
Planificarea strategică integrată reprezintă un mijloc eficient de a planifica şi gestiona atât
resursele materiale, cât şi cele umane, tot mai mult accent se pune pe menţinerea şi dezvoltarea
capacităţilor administrative şi organizaţionale ale instituţiilor publice.
În Republica Moldova cadrul normativ în domeniul planificării strategice și dezvoltării
regionale este unul bine reglementat, fapt certificat prin exemplele aduse în primul subcapitol și
remarcat din practica experților internaționali care evaluează necesitățile Republicii Moldova pe
acest segment.
În acest context, administraţia publică trebuie să asigure servicii publice, la acelaşi nivel de
calitate, în toate zonele şi localităţile ţării. Membrii societăţii devin responsabili pentru soarta lor şi a
comunităţii din care fac parte.
Orice proces de dezvoltare are un ciclu de viaţă bine definit. Astfel, fiecare etapă a ciclului
contribuie pas cu pas la realizarea scopurilor propuse. Omiterea sau trecerea peste una din etapele
76
ciclului poate spori numărul de riscuri, produce o eficienţă scăzută, omite o activitate importantă din
proces.
După cum am menționat, un rol important în procesul de planificare îl au instrumentele de
planificare strategică și analiză care oferă posibilitatea de a cerceta, analiza și înțelege în profunzime
problemele apărute și permite găsirea de soluții relevante și fezabile.
Totodată, în ultimul timp un accent important se pune pe procesul de dezvoltare regională. În
acest context, planificarea strategică integrată obține un rol și mai primar, or, necesitatea de a
elabora planuri și strategii de dezvoltare durabile reprezintă obiectivul administrației publice de
toate nivelurile.
Însă, provocarea în procesul de planificare strategică constă în luarea decizilor care să
asigure cu succes viitorul comunităţii. Planificarea strategică este un proces care nu se încheie odată
cu crearea unui plan sau a unei strategii, ci continuă cu implementarea acestora, ţinându-se cont de
faptul că în etapa de implementare şi control, planul sau strategia pot necesita schimbări şi
îmbunătăţiri, menite să îl facă mai eficient.
Planificarea strategică trebuie să se axeze în primul rând pe scopurile şi resursele locale,
întrucât dezvoltarea unui plan strategic propriu, cu priorităţi bine identificate, coalizează în jurul
intereselor comune şi oferă o bază eficientă pentru viitoarele relaţii de planificare.
Ținem să menționăm că tendinţa generală a aspectului instituţional al dezvoltării regionale în
ţările în curs de aderare la UE este adaptarea pentru realizarea maximă a obiectivelor politicii de
dezvoltare regională şi adaptarea la cerinţele de integrare în Uniunea Europeană.
În acest sens, politicile de dezvoltare regională îşi au trăsăturile lor caracteristice de
promovare atât la nivel Uniunii Europene, cât şi la nivelul fiecărui stat naţional european.
Așadar, în cadrul Uniunii Europene, procesul de acceptare a noi membri în valuri
succesive, precum şi extinderea domeniului politic european prin transferul de autoritate de la nivel
naţional la cel european, au contribuit la dezvoltarea politicii de dezvoltare regională.
Notabil faptul că cadrul legislativ în vigoare din domeniul dezvoltării teritoriale
reglementează doar anumite relaţii şi activităţi ce ţin de aspecte ale dezvoltării teritoriului.
Elaborarea şi adoptarea unei legi cu privire la dezvoltarea regională ar constitui axa, în jurul căreia
ar putea fi stabilite prevederi conforme cu cerinţele actuale faţă de politicile de dezvoltare regională.
Analiza în profil teritorial a structurii indicatorilor ce caracterizează potenţialul de dezvoltare
socio-economică a republicii evidenţiază semnificative inegalităţi, ceea ce dovedeşte
neomogenitatea unităţilor teritorial-administrative din republică. Decalajul enorm în dezvoltarea
77
socio-economică dintre municipiul Chişinău şi restul teritoriului republicii constituie principala
problemă în dezvoltarea sub aspect teritorial a ţării. Cu mici excepţii, conform principalilor
indicatori de dezvoltare socio-economică pe locuitor, toate raioanele se situează sub media
naţională. În acelaşi timp, se manifestă importante decalaje între însăşi unităţile administrativ-
teritoriale din republică. După anumiţi indicatori, decalajele între raioane sunt enorme, raportul
dintre extreme fiind de câteva ori. Pentru efectuarea unei analize comparate a dezvoltării socio-
economice a teritoriilor este oportună utilizarea indicelui integrat de dezvoltare.
Tergiversarea realizării reformei teritorial-administrative, a condus la apariţia şi acutizarea
unor decalaje teritoriale, zonale pentru care se impune căutarea soluţiilor. Implementarea unui
model de divizare a teritorială care, având un număr mai mic de unităţi, dar cu spaţii mai extinse, ar
oferi oportunităţi suplimentare pentru valorificarea potenţialului propriu şi mobilizarea resurselor
suplimentare. Totodată, identificarea unor regiuni de dezvoltare, suficient de mari după potenţialul
demografic şi cel financiar-economic, reprezintă un antidot raţional faţă de acţiunile de recroire a
structurii teritorial-administrative.
Având în vedere specificul Republicii Moldova de dezvoltare teritorială, posibilităţile de
atragere a resurselor financiare suplimentare şi oportunităţile de colaborare externă la nivel regional
principalele recomandări sunt: elaborarea şi adoptarea la nivel naţional şi regional a documentelor
de planificare a dezvoltării regionale, intensificarea implementării în cadrul zonelor defavorizate a
unor programe-pilot, precum și consolidarea cooperării transfrontaliere în cadrul euroregiunilor
actuale.
78
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. HG nr. 685 din 04 septembrie 2013 privind aprobarea Strategiei naţionale de dezvoltare
regională pentru anii 2013-2015;
Monografii, articole, broşuri
2. Allaire Y., ,,Management strategic”, București, 1998, pag. 25;
3. Ana Vasilache, ,,Ghid de planificare strategică pentru dezvoltare socio-economică locală
bazată pe principiile egalităţii de gen şi ale drepturilor omului”, București, pag.12;
4. Androniceanu A. ,,Management public”, Bucureşti, 1999, pag. 29;
5. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2013;
6. Articol ,,Modernizarea serviciilor publice locale în RM” , Revista ,, Teoria și practica
administrării publice”, Chișinău, 2013, pag. 60;
7. Avasilicăi S., ,,Managementul general și strategic”, București, 2009, pag. 239;
8. Băcanu B. ,,Management strategic”, Bucureşti, 1999, pag. 55;
9. Bryson J.M., ,,Planificarea strategică pentru organizațiile publice și non-profit”, Chișinău,
2002, pag. 87;
10. Buțiu C., ,,Politici publice”, Alba Iulia, 2010, pag. 145;
11. Ce este Uniunea Europeană? Un ghid pentru romani. Centru de Informare a Comisiei
Europene în România, 2001;
12. Chiriac L., ,,ABC-ul dezvoltării locale”, Chişinău, 1999, pag. 33;
13. Ciobanu L., ,,Strategii de management”, Iași, 1994, pag. 26;
14. Ciobanu L. ,,Managementul strategic”, Chişinău, 1998, pag. 45;
15. Constantinescu D., ,,Management strategic”, Bucureşti, 2000, pag. 31;
16. Cornescu V., ,,Managementul general”, București, 2001, pag. 78;
17. Damian N., ,,Administrare publică”, Chișinău, 2003, pag. 66;
18. Ghidul facilitatorului local privind planificarea strategică, Chişinău, 2003, pag. 8;
19. Istocescu A., ,,Strategia și managementul strategic”, București, 2003, pag. 56;
20. Îndrumar metodologic ,,Elaborarea Strategiilor de Dezvoltare Regională”, Chișinău, pag.
10;
79
21. Karoly Gruber, ,,Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-
europene şi central-est-europene”, Altera nr. 10, 1999, pp. 54-76;
22. Manual pentru instruirea aleșilor locali, Chișinău, 1997, pag. 23;
23. Naneș M., ,,Managementul strategic al instituției”, București, 2000, pag. 32;
24. Nicolescu O., ,,Fundamentele managementului organizației”, București, 2002, pag. 120;
25. Paladi I., ,,Serviciile publice”, Chişinău, 1998, pag. 18;
26. Platon M. ,,Strategia şi realizările posibile în modernizarea administraţiei publice”, Chişinău,
1999, pag. 46;
27. Platon M., ,,Serviciul public în Republica Moldova”, Chişinău, 1997, pag. 21;
28. Ramirez L., ,,Planificarea strategică pentru dezvoltarea regională”, Ungaria, 2010, pag.2;
29. Roșcovan S., ,,Dezvoltarea regională: Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană”,
Chișinău, 2010, pag. 17;
30. Russu C, ,,Management strategic”, București, 1999, pag. 125;
31. Sorinescu A., ,,Planificarea strategică la nivel local”, București, 2011, pag. 57;
32. Valah T., ,,Dezvoltarea durabilă a localităţilor”, Bucureşti, 2012, pag. 34;
33. Vincze M., ,,Dezvoltarea regională și rurală”, Cluj, 2000, pag. 89;
34. Zamfir C., ,,O nouă provocare: Dezvoltarea socială”, București, 2010, pag. 111;
35. Sharing best practices in introducing and teaching ethics principles to public administration
employees, Warsaw, 2013, pag. 152;
36. Armstrong H., Taylor J., ,,Regional Economics and Policy”, Oxford, 2000, p.321;
37. Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council on the
establishment of a classification of Territorial Units for Statistics (NUTS), European
Commission, Brussels, 2001;
38. Дуглас Ю., ,,Основные характеристики региональной политики: европейский опыт”,
Шотландия, 2003, c.56;
Planuri, programe, rapoarte
39. Arta şi ştiinţa conducerii în administraţa locală. Manual pentru instruirea aleşilor locali,
Chişinău, 1997, pag. 56;
40. EU Commission, 6th
Economic Report of the Social and Economic Situation and
Development of Regions in the EU, Luxembourg, 1999;
41. Ghidul alesului local, Chișinău, 2011, pag.57;
80
42. Programul de formare continuă „Planificare strategică integrată la nivel local şi regional”,
Chișinău, 2013, pag. 4;
Surse electronice
43. http://adrsud.md/pageview.php?l=ro&idc=608;
44. http://dexonline.ro/definitie/strategie;
45. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=349558;
46. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496;
47. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312895;
48. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=320885;
49. http://www.gov.md/doc.php?l=ro&idc=445&id=3729;
50. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326734;
51. http://particip.gov.md/public/documente/134/ro_619_ProiectSNDR.pdf;
52. http://lex.justice.md/md/346020/;
53. http://serviciilocale.md/slidepageview.php?l=ro&idc=34&nod=1&t=/Proiecte-pilot&;
54. http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd
62/Legislatie/europeana/3_Regulamente_Europene_(RO)/5_Regulament_1083_2006.pdf.
81
Anexa 1
RAPORT
asupra rezultatelor obținute în procesul de colectare a informațiilor de bază privind
accesibilitatea serviciilor de alimentare cu apă și disponibilitatea de plată a cetățenilor pentru
aceste servicii.
CLUSTER O (zero)
Localitățile Roșu, Cahul, Crihana Veche, Pașcani, Manta.
CHESTIONAR PENTRU GOSPODĂRII
Pe parcursul realizării sondajului, au fost completate 78 de chestionare pentru gospodării, 19
în oraşul Cahul, 18 – Roşu, 21 – Crihana Veche, 16 în Manta şi 4 – Paşcani. Familiile gospodăriilor
chestionate însumează 222 membri, care corespund următoarelor criterii: persoane care fac afaceri;
angajaţi în R. Moldova; şomeri; persoane plecate la muncă peste hotare; pensionari; copii până la 16
ani.
Figura 14.
Din rezultatele obţinute observăm că cea mai mare parte a membrilor de familie sunt angajaţi
în Republica Moldova – 31%, urmaţi de 26% - copii până la 16 ani sau studenţi. Ceva mai puţin de
şomeri 16% şi pensionari – 13%. Persoane plecate la muncă peste hotare 11% şi care fac afaceri 3%.
82
Figura 15.
Gospodăriile chestionate dispin în total de circa 1665 de capete animale domestice, dintre
care cele mai multe păsări – 1576, porci, capre, oi 67 şi 22 vite cornute mari, cabaline.
Fiecare gospodărie chestionată deține în mediu 21 capete de păsări și anlimale domestice. La
excluderea chestionarelor realizate în oraș indicatorul mediei animalelor domestice va crește
deoarece cei din oraș nu dispun de acestea.
Figura 16.
83
Suprafaţa grădinilor aflate în posesia acestor gospodării variază pe majoritatea segmentelor
introduse în chestionar, cele mai multe fiind de la 50 la 100 m2 – 59%, urmate de 20% cu grădini de
150-200m2 şi 14% - 100-150m
2, în această ordine mai sunt 4% cu grădini de peste 300 m
2 şi 3 cu
suprafeţe ale grădinilor de 250-300 m2.
Acest indicator este influciențat de faptul că în analiza rezultatelor sunt incluse și
chestionarele realizatre în orașul Cahul, cu mai mulți locuitori care trăiesc la blocuri și care nu
dispun de grădini. Deaceea conform acestui indicator ponderea cea mai mare sau 60% o au
gospodăriile cu grădini mici – de la 50-100m2.
O bună pare din gospodăriile chestionate (din localitățile rurale) dispun de sere care
convenţional au fost grupate pe cîteva segmente de la 100 la 200 m2
(25% din deținătorii de sere),
200-400m2
(12%) şi peste 400m2 -
(5-7%). Cele mai multe sere au fost înregistrate în s. Manta, ceva
mai puține - în Crihana Veche. Persoanele intervievate din s. Roșu nu dispun la moment de sere.
Toate cele 78 de gospodării chestionate, au menţionat că în localitate există un sistem
centralizat de alimentare cu apă.
GOSPODĂRIILE CARE SUNT CONECTATE LA UN SISTEM DE ALIMENTARE CU
APĂ
Numărul real de gospodării chestionate conectate la un sistem de alimentare cu apă este 53
(din 78 chestionare). CÎt privește instalațiile exterioare 33 gospodării (62%) au menționat că dispun
de robinet afară în ograda (Cişmea de curte) şi doar una are WC în curte conectat la sistemul de
alimentare cu apă (aproximativ 2%).
Cu referire la instalațiile interioare situația este prezintată în următoarea diagramă:
Diagrama 1.
84
Mai mult de jumătate (45 gospodării sau 82%) dispun de un robinet şi o chiuvetă, ceva mai
puţin – 42 gopspodării sau 79% dispun de Baie cu lavoar, cadă sau duș. Maşină de spălat automată
este instalată la 39 de gospodării ce constituie 74%. Instalaţii interioare precum WC conectat la
sistemul de alimentare cu apă sunt marcate de 28 de respondenţi (53%) şi doar 7 (sau 13%) au
indicat şi maşina de spălat manuală.
Diagrama 2.
Apa uzată din gospodăriile ce dispun de sistem interior de alimentare, este evacuată de cele
mai multe (28) gospodării, în hazna de stocare cu infiltrare în sol; 12 - dispun de Sistem
centralizat de canalizare cu epurarea apelor uzate (acestea sunt gospodăriile din orașul Cahul) , 6 -
Sistem descentralizat - In hazna de stocare fără infiltrare in sol cu transportarea cu automobilul
la o staţie de epurare, doar 2 gospodării au menţionat că evacuează apa uzată prin Sistem
centralizat de canalizare fără epurarea apelor uzate.
Figura 17.
85
Din cele 53 gospodării chestionate ce dispun de sistem de alimentare cu apă utilizează
concomitent apa din fîntîna situată pe stradă – 8,(conform matericei acestea sunt în mare parte
gospodăriile din s. Roșu), 7 se mai alimentează cu apa de la fîntîna situată în curte (preponderent cei
din Manta) , iar 6 gospodării pentru necesităţi folosesc apa de ploaie colectată (manta și Pașcani), în
fine 3 persoane din gospodăriile interviate au menţionat că utilizează apa cumpărată şi adusă în
cisternă.
Diagrama 3.
Apa provenită din alte surse decît cea din sistemul de aprovizionare, de cele mai dese ori este
utilizată pentru necesităţi de gospodărie – 18, în egală măsura această apă este utilizată în
gospodărie pentru irigare şi animale fapt menţionat de 9 din cei chestionaţi.
Diagrama 4.
86
Pentru cele mai multe - 28% de gospodării consumul zilnic de apă constituie mai mult de
100 litri. 61-100 litri - 25% din gospodării. 21-40 litri – 21%, şi cîte 13% pentru fiecare din celelalte
două poţiii rămase, adică 10-20 litri şi 41-60 litri.
Figura 18.
Apa îmbuteliată este cumpărată de 58%. Unul din motivele invocate este Pentru ca apa este
deconectată des (au menţionat 14 respondenţi din Crihana Veche și com. Manta), Pentru ca apa de
la robinet nu este potabilă - 4 (din or. Cahul) şi pentru că: place, de poftă, sănătate.
Diagrama 5.
87
Marea majoritate a consumatorilor 41% au indicat că au cumpătrat 1-5 sticle (1,5 litri) de apă
pe lună, alţii 32% de la 5 la 10 sticle, ceva mai puţin sau 27% din respondenţi au indicat că au
cumpărat 10-20 sticle.
Aţi putea să arătaţi ultima factură pentru apă? Total de gospodării chestionate la acest
capitol, care sunt conectate la sistemul de aprovizionare cu apa, au indicat că dispun de facturi
achitate pe ultima lună cu suma medie de 75,3 lei, variind de la 6 la 423 lei pe factură.
În mediu aceste gospodării au consumat 8,9 m3 de apă, iar costul mediu al apei este de circa
7,5 lei/m3, variind costul unitar de la 6 la 9 lei/m
3. În context, nici un consumator nu a putut calcula
o medie a apei consumate.
88
Anexa 2
Proiectul aprovizionarea cu apă și canalizare a Satului Roșu, Cahul
Beneficiarii:
3700 de locuitori ai satului Roşu;
Prestatorul de servicii "Apă-Canal Cahul";
Primăria Roşu;
Raionul Cahul.
Bugetul = 700.000 Euro din partea Guvernului
României; 1.165.000 Euro din partea Guvernului
Germaniei.
Activități:
Crearea Comitetului local de cetățeni pentru proiect;
Pregătirea schemelor tehnice necesare pentru aprovizionarea cu apă şi canalizare şi tratarea
apelor;
Asistenţa la activitatea formală şi operaţională a prestatorului de servicii "Apă-Canal Cahul";
Analiza economică şi organizaţională a prestatorului de servicii, iniţierea activităţilor de
dezvoltare a capacităţilor personalului;
Studiu de referinţă al factorilor de mediu şi
socio-economici care afectează apa şi
canalizarea;
Planificarea integrată şi participativă pentru
apă şi canalizare la nivel de raion;
Asistență Consiliului raional și APL-urilor
de nivelul I în dezvoltarea programelor și
planurilor locale pentru sectorul apă şi canalizare;
Elaborarea Studiului de fezabilitate, sectorul apă şi canalizare;
Inițierea cooperării intercomunitare pentru prestarea în comun a serviciilor de apă şi
canalizare şi constituirea clusterului Cahul 0;
Construcţia sistemului de alimentare cu apă şi canalizare în satul Roşu;
Reconstrucția stației de tratare a apelor în orașul Cahul;
Sprijinul Agenţiei de Dezvoltare Regională Sud la procedurile de
achiziţii publice și la controlul de calitate. [53]
89
ADNOTARE
la teza de master ,,Planificarea strategică integrată în contextul modernizării serviciilor
publice locale”, autor Bejenaru Cristina,
Specialitatea: Teoria şi practica administrării publice,
Chişinău, 2014
Teza este structurată din lista abrevierilor, introducere, trei capitole, unsprezece
subcapitole, concluzii şi recomandări, bibliografie, enexe şi adnotare. Conţinutul lucrării este expus
pe 80 pagini de text de bază. Teza conţine 92 de pagini, 18 figuri, 11 tabele, 2 anexe, 5
diagrame. Bibliografia conţine 54 de titluri.
Cuvintele cheie: administrare publică, planificare strategică, servicii publice, dezvoltare
regională, obiective strategice, experienţă UE, strategie.
Domeniul de studiu al prezentei teze îl constituie procesul de planificare strategică integrată
în modernizarea serviciilor publice locale şi consolidarea dezvoltării regionale prin prisma
experienţei Uniunii Europene.
Scopul şi obiectivele cercetării constă în analiza procesului de planificare strategică
integrată în cadrul sistemului administraţiei publice din Republice Moldova, în contextul
identificării direcţiilor prioritare de dezvoltare regională şi alinierii la standardele Uniunii Europene.
Pentru realizarea scopului dat ne-am propus următoarele obiective: Analiza elementelor
conceptuale ale planificării strategice integrate în contextul modernizării serviciilor publice locale;
Identificarea etapelor de planificare strategică integrată; Analiza cadrului instituţional al procesului
de planificare strategică; evidenţierea instrumentelor de planificare strategică în contextul prestării
serviciilor publice locale.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a cercetărilor obţinute constă în determinarea
conceptului de planificare strategică şi aplicabilitatea acestuia în sistemul administraţie publice;
argumentarea ştiinţifică a necesităţii de implementare a sistemului de planificare strategică integrată
în administraţia publică din Republica Moldova;
Valoarea practică a lucrării constă în determinarea problemelor majore şi instabilităţilor
existente în procesul de elaborare a unui plan strategic consisdent realizabil în cadrul dezvoltării
serviciilor publice locale. Totodată, investigaţiile efectuate şi recomandările prezentate pot servi
drept bază metodologică la stabilirea direcţiilor strategice de dezvoltare şi fortificare a
performanţelor administraţiei publice.
90
ANNOTATION
to the master thesis, ,,Integrated strategic planning process in the local public services
modernization”, author Bejenaru Cristina,
Specialty: Theory and practice of public administration,
Chisinau, 2014
The thesis contains a list of abbreviations, introduction, three chapters, eleven subchapters,
conclusions and recommendations, bibliography, annex and annotation. The work paper is presented
on 78 pages of text. The thesis contains 93 pages, 18 figures, 11 tables, 2 annexes, 5 charts. The
bibliography contains 54 titles.
Keywords: public administration, strategic planning, public services, regional development,
strategic objectives, the EU experience, strategy.
Study field of present paper addressess the integrated strategic planning process in local
public service modernization and strengthening regional development through the experience of the
European Union.
The purpose of research is to analyze the integrated strategic planning process within the
government of the Republic of Moldova, identifying the priority directions of regional development
and alignment of the Republic of Moldova to the EU standards.
In order to achieve this purpose are required the following objectives: Analysis of
conceptual elements of integrated strategic planning process in local public services modernization;
Identification of integrated strategic planning levels; Analysis of the institutional framework of the
strategic planning process; Emphasizing strategic planning tools in the context of the provision of
local public services.
Scientific novelty and originality of the research is to determine the achieved strategic
planning concept and its applicability in the public administration system; scientific rationale of the
need for implementation of integrated strategic planning system in Moldovan public administration;
The practical value of the research is to determine the major issues and existing instability
in the development of a strategic plan consistent achievable in the development of local public
services.
However, investigations and recommendations can serve as a methodological basis to
establish strategic directions for the development and strengthening of public administration
performance.
![Teza de Master - Analiza Pietei de Asigurari Din Republica Moldova.[Conspecte.md]](https://img.pdfslide.tips/doc/110x75/55cf9860550346d0339749d9/teza-de-master-analiza-pietei-de-asigurari-din-republica-moldovaconspectemd.jpg)
