Vasile Militaru - A venit aseara mama

A venit aseara mama, din satucu-i de departe, Ca sa-si vada pe feciorul, astazi domn cu multa carte.A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag, Mi s-a umezit privirea, de iubire si de drag.

Sarutîndu-i mâna dreapta, ea m-a strâns la piept sfioasa, Si întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casa.Înlauntrul casei mele, câta bruma am adunat, Da prilej ca biata mama, sa se creada-ntr-un palat.

Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare, Si cu multa grija calca, doar alaturi de covoare.Eu o-ndemn sa nu ia seama, si sa calce drept în lege, Ca doar e la fisu-n casa, nu e-n casa vre-unui rege.

Si abia o fac sa sada, pe-un divan cu scoarta noua, Mi-era dor de tine maica, ti-am adus vreo zece oua.Nitel unt i-a colea-n traista, niste nuci, vreo doua sute, Si cu ochii plini de lacrimi, prinse iar sa ma sarute.

Poate mor ca sunt batrâna, si-aprins dorul sa ma-ndrume, Sa mai vad odata maica, ce mi-e azi mai drag pe lume.Caierul mi-e pe sfârsite, mâine poate-si curma firulSi-ntre patru blani de scânduri, sa ma cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi maicuta, si visez chiar si desteaptaCum pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteaptaTu cu dorul mamei în urma, sa te-aduni cu frati-acasaSi sa-mparti agoniseala, de pe urma ei ramasa.

Iara tu ca mai cu stare, decât fratii tai pe lumeSa iei casa-n care tie, ti-a fost dat sa vi pe lumeCând si când în miez de vara, sau de Pasti sa vada satulCum îmi vine ca-n toti anii, la casuta mea baiatul

Si-având tihna si-odihna, la venire sau plecareS-aprinzi si la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.

A tacut apoi batrâna, si-a plâns mult cu lacrimi grele, Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

Vasile Militaru - AM VORBIT CU MOS CRĂCIUN

Mos Craciune, Mos Craciune, - vrajitor cu barba alba, Ce te-arati la toti copiii în a visurilor salba, -Câta sfânta bucurie mi-aduceai, - la toate leac, -Când veneai, luptând prin vifor, mai acum un sfert de veac!

Te-am vazut în vis si-azinoapte, Mos Craciune bun si sfânt:Se facea ca, - eu, caruntul, - tot copil ca-n vremuri sânt, Însa, trist iesind în cale-ti si de doruri mari patruns, Tu m-ai întrebat, mosnege, de ce-s trist, - si ti-am raspuns:

„Mos Craciune, Mos Craciune, - vesel nu mai pot sa fiu, Fiindca azi, - nu stiu de unde, - stiu atâtea câte stiu:Si, anume, stiu, mosnege, ca, în tolba ce-ai în spate, Tu duci daruri la copiii fericiti de prin palate;

Duci acelor cari în lume sunt în adevar bogati, -Ce-n caminuri mângâioase au si mame, au si tati, -Însa uiti mereu orfanii aruncati de nenorocÎn coliba fara pâine, în bordeiul fara foc!...

Si-astfel, sfinte Mos Craciune, - pe când unii veseli cânta, -Încarcati de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfânta, -Altii, tristi, cu frigu-n oase, lunecând pe-al mortii iaz, Plâng în umbra si le-ngheata lacrimile pe obraz!...”

Vasile Militaru - Anul Nou

Din ciresul vesnicieiS-a mai scuturat o floareDupa ce-a visat sub luna

Dupa ce-a surâs sub soare.

Si-n clipita-n care floareaA cazut pierind în vânt, Câte visuri neîmplinite, Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse, Alta floare vine acum, Sufletul sa ni-l îmbeteCu nemaigustat parfum.

Si cum primavara codrulMuguri mii desface-n roua, Floarea noua ne aduceMuguri de nadejde noua.

Îmbracati al vostru sufletÎn vesmânt de sarbatoareSi primiti cu imn de slavaNoua vesniciei floare.

Iar daca-ntre voi iubireaVa cânta fara sa plânga, Nici un vis n-o fi himera, Nici un dor n-o sa se frânga

Vasile Militaru - Aurul si Întelepciunea

Marele-Împãrat Luminã si-Întuneric Împãrat, Megiesi cu-mpãrãtia, când a fost si ei sã moarã, Cu trei zile mai-nainte de, prohod si de sicriu, Fiecare, cu iubire si-a chematUnicul fiu, Sã-i dea binecuvântare pentru cea din urmã oarã.Si-amândoi, cu ochii-n lacrimi si cu grai întretãiat:Fiilor ce-aveau sub soare le-au lãsat câte-o comoarã:

- Fiule, a zis Luminã, eu mã sting si plec departe...Tu rãmâi pe lume singur...Toate-n lume sunt desarte...Mostenire, pentru tine, n-am sã las decât o carte...Iat-o!...Toatã fericirea vei putea prin ea sã sorbi, Dacã ochii tãi, citind-o pururea, nu vor fi orbi!Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-ntelepte;Fiecare, la tot pasul, doar spre bine sã te-ndrepte, Fiindcã vorbele-ntelepte, niciodatã nu te mintSi-s ca merele de aur, în panere de argint!

- Ah, odorul tatii, zise Împãratul Întuneric;Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, sã mi te feric...Iatã-ti las, ca mostenire, un fãrã sfârsit tezaur:În aceastã raclã neagrã, numai galbeni mari de aur...E comoarã fermecatãPrin iubirea mea de tatã...Galbenul cel de pe urmã, sã-l azvârli mereu în focSi, mereu, spre-al tãu folos, Înmiit, au sã rãsarã, gârlã, galbenii la loc, Pe când racla fermecatã, cum pãmântul alta n-are, Sã cuprindã-a ta comoarã, se va face tot mai mare!...

Vorbele acestea zise, firul vietii astfel tors, Cei doi Împãrati plecarã, Fiecare plâns de-o tarã, Dincolo, de unde nimeni, pânã azi, nu mai s-a-ntors, Iar în ziua urmãtoare, chiar din zorii diminetii, Cei doi fii pornirã si ei ca sã-si toarcã firul vietii:Pe stãpânul raclei negre, cu însetãri în pumnul humii, La fost smuls ca o furtunã, aurul, în largul lumii:Bolta cerului albastru i-a-nhorito-n mii de sori;I-a pus vrãji în toatã clipa; sub tot pasul, colb de flori;L-a purtat pe tot pãmântul: pe cãi largi, pe cãi îngusteSi i-a dat, în fãrã seamãn pân-atunci olocauste, Tot ce-ar fi putut sã guste!...

Dar cu anii, mergând astfel pe cãrãrile ce mint,

Cu, pe tâmple, tot mai multã promoroacã de argint, Însetatul, dintr-o datã, rãtãcit pe-al vietii drumSe simti mâhnit...Pe fire parcã se lãsa un fum;Nu mai era primãvarã, nu mai era cer senin;Fericirea de-altã datã începu sã fie chin:Cântecul îi pãru urlet; stârvuri, florile de crin;Simti frigul tot mai tare: sorii se stingeau într-una;Muri cel din urmã soare, apoi stelele si luna;Întunericul se-ntinse tot mai negru si, curând, Noapte grea veni sã-i cadã si pe suflet, si pe gând, Cel care viata o sorbise cu-nsetare, Otravit de-a ei dulceatã, s-azvârli, plângând, în mare!Dar, în clipa-ntunecatã, cea mai neagrã dintre toate, El simti, din valul mãrii cum un brat pe mal îl scoateSi-n clipita urmãtoare când în fire-a fost sã-si vinãVãzu-n fata lui pe fiul Împãratului Luminã:Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis, Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scãpat i-a zis:- Nu e vina ta...E vina celui care, drept tezaur, Nu ti-a dat o asa carte, ci izvorul sãu de aur!...Ia-o si citeste, frate: pentru toate-ti va fi leac, Precum leac mi-a fost si mie; si-o fi tuturor, în veac...Ia-o si citeste-ntru-na: azi vei fi mai bun ca ieri;Vei simti cum prinzi în suflet boarea dulcei primãveri, Cu miros din lãcrãmioare si din florile de meri!...Vei simti, din întuneric cum pe toata clipa iesi;Cum îti înfloresc în Suflet milioane de ciresi;În a cãror fiecare ramurã omãt de floare, Cântã, o privighetoare!Cartea mea e carte plinãDe miresme, de luminã, Si mai mult îmbãtãtoare decât oricare grãdinã!Ia-o si citeste, frate...Adevãr grãieste-mi gura!

Si-nchinându-se, Luminã, surâzând, i-a datScriptura........................................................................

Iarã Sufletul-ruinã, adevãr zic si eu vouã:Prin puterea cãrtii sfinte, s-a trezit la viatã nouã!

Vasile Militaru - Bucură-te Ţară!...

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă, Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!Şterge-ţi lacrima din gene!... Ce oftezi într'una frântă, Când atâtea muzici cântă?...

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi, Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi, Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri "mutilaţi"?...

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci, Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!...Foametea şi desnădejdea tu n'ai drept să ţi-le spuiŢară scumpă, nimănui, Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?...

Cine să-ţi ogoae plânsul?... Să te-audă, cine poate, Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?...Cui, o lacrimă să'i pice, Că 'n bordei n'ai foc pe vatră, Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice, Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?...

Cum vrei oare, scumpă Ţară, Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară, Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac hazŞi, când ceri să intre 'n ocnă, scuipă 'n bietul tău obraz?!Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă, În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?Celor cari într'una rodMultul gliei tale rod, -Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?...

Dar... mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi, M'am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.Azi e sărbătoare sfântă, Când, - deşi flămândă eşti, -Nu se plânge, ci se cântăÎntregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăseşti?...

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer, Să le faci dreptate cer:Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari, Pentru ca tu s'ajungi roabă unor ceţe de tâlhari;N'au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici, Ca să ţi-se 'nfigă 'n glie gloatele de venetici!...N'au căzut pentru desfrâulHoţilor ce'ţi fură grâul, Ţară plină de belşug, Nici, - când lor le crapă burta, - tu să tragi flămândă 'n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine, Şi, - cum cer ai tăi Arhangheli, - judecata s'o'ncepi mâineOri destinului tău mare fir de aur ştii să'i torci, Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!...

Vasile Militaru - Cica sa te joci cu focul

Între gârla si zavoaie, Mos Lisandru VijalieAre si el – tot ce are –Un rastav de razachie.Ca de miere-i sunt ciorchiniiSi i-ar bate vânt de vara, De n-ar sta pândar fecioru-i, De cu zori si pâna-n seara:Într-un nuc din miezul vieiSi-a facut Calin cerdaculSi, de vara pâna toamna,

În cerdac îsi face veacul.Pas de-i fura o broboana, Ca, din nucul gros si-nalt, Flacaiandru-si vede viaDintr-un cap în celalalt…Dar, te uita, misca-o vitaSi sub vita-i nu stiu cine:Doar o mâna i se vedePe când rupe un ciorchine!”-Olio-lo! – sopti flacaul –Îmi platesti, tu vere, cina!…”Si porni ca o sopârlaÎnspre vita cu pricina.Si Calin îsi da cu gândul:”Îl dezbrac, îi iau zalog, Îi trântesc un pumn în ceafaSi-l fac epur’ de pârlog!”Dar, când dete ochi cu hotul, Îi veni racori – calduri, Far-a mai putea sa-ntrebe:Nici ”ce faci?”, nici ”de ce furi?”Iar în fata lui, – aprinsaCa o floare-a unui mac –A ramas Ileana VoiniiRezemata de-un harac.

Si-amândoi c-un dor în inimiT;in privirile-n pamânt, Neputând grai niciunulCatre altul un cuvânt…A-nceput sa cada bruma…Pe la crame-s buti cu vin;Mos Lisandru VijalieÎsi însoara pe Calin;Azi e nunta… nunta mare!Dar mireasa cin-sa fie?Cine vreti sa fie alta, Decât hoata prinsa-n vie?…

Masa mândra sade-ntinsaSi se joaca… lele-lele!Iar din via de-asta varaCurge vinul prin ulcele.Si-un mosneag cu plosca-n mâna, Dupa ce-a jucat o ”leasa”, Zice rar, ca sa-l audaSi mesenii, si mireasa:”-Cica sa te joci cu hotul…Ba sa nu te joci de fel…I-a furat atâtia struguriSi-l mai fura si pe el!”

Vasile Militaru - Comoara paiajenului

Odata un paiajen ce vietuia la vie, Tesu-ntr-o noapte plina de Mai, cu maiestrieSi fara nici un gres, O plasa uriasa, în chipul unei stele, pe-o creanga de cires…

A doua zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc, Paianjenul ramase cu ochii mari, nauc:Privind ca-n aiurare la maestrita-i plasa, El, tremurând, din minte aproape fu sa-si iasa, Ca, ceia ce-avea-n fata, i se parea minuneSi nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…

Ce se-ntâmplase?: Noaptea, pe plasa lui cea noua, Cernuse din adâncuri o pulbere de roua, Iar soarele-n vazduhuri când a putut irumpe, Schimbase toata roua în colb de pietre scumpe!

Si, cum în ele cerul frângea potop de raze, -Ardeau în a lui plasa rubine si topaze;Iti îmbiau privirea, în ele sa ti-o scalde:Safire si-ametiste, opale si smaralde;

Încrucisau pumnale de focuri tot mai nalteO spuza orbitoare de scumpe diamanteSi fiecare piatra, cu-o altfel de scântee, Întretesea o pânza de mii de curcubee!…

Paiajenul, dând fuga pe fiecare lature, Nu mai putea privirea de ele sa si-o satureSi, mândru peste fire, ca are-asa comoara, Trufia-n micu-i suflet patrunse-ntâia oaraSi zise cu-ngâmfare: "De-acum e-al meu pamântul, "Ca nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…"

Cât despre celelalte sarmane vietati, Cu cari fratie buna dusese alte dati, -El le uitase iute: nici nu le stia de nume, Nici c-au trait vre-odata alaturea pe lume, -Si, de-ar fi fost sa vina vreuna ca sa-i cearaMacar o firmitura, -de foame sa nu piara, -Nu i-ar fi dat paingul, sa-l fi picat cu cearaSi, cu nespusa sila privea, într-un cuvânt, Spre orice vietate a bunului pamânt!…

Dar când acel paiajen credea mai cu tarie, În marea lui putere: în marea-i avutie, -O mierla, nu stiu ce fel, în zbor usor s-abateSi, ca la ea acasa, Trecând prin acea plasa, Îi spulbera comoara de pietre nestemate!…

Paianjenul, vazându-si pierdut al lui hamacSi-ntelegând ca iarasi e cum a fost: sarac, -Si-a dat cu pumnii-n tâmple, ne mai curmându-si plânsul, Si-apoi, cazând gramada, Abia putu sa vada:Pamâtul plin de lacrimi si de saraci ca dânsul…

……………………………………………………………

Voi ce claditi din aur un Dumnezeu sub soareSi-n viata strângeti banii cu mâinile-amândoua; Sa stiti: comoara voastra e-asa de trecatoare, Ca pânza de paiajen învesmântata-n roua !…

Vasile Militaru - Cozonacul, mamaliga si plugarul

Nu mai spun prin ce-ntâmplare, -Într-un lan de grâu cu mac, Se-ntâlnira pe carareMamaliga de la tara cu boierul cozonac.Nici nu mai arat anumeCe necaz putea sa frigaPe boierul zis pe nume, Care, mândru ca un Riga, Avea drept sau nu sa-si bataJoc de-o biataMamaliga:

- Uite ce nerusinare fara margini!… Ptiu, la dracul! -Zise, tantos, cozonacul, -Mamaliga mea umila, tu ma faci sa-ti plâng de mila!…Cum când nu esti decât, vai:Apa, sare si malai, Ai curajul sa mai staiÎn cararea mea pe plai?!Fiind galbena ca luna, T;i-ai închipuit, nebuna, Ca poti fi cu mine, una?…

Si-ntr-o clipa cozonacul, cu albus de ou la gura, Spuse câte bunuri scumpe are-n dulcea lui faptura, Încheindu-si cuvântarea cu dispret, ba si cu ura:- Astfel, mamaliga lata, oricum ai cata s-o-ntorci, E-n zadar, ca tu, sarmano, buna esti doar pentru porci!…

- Minti! - zbucni un glas alaturi,

Dintr-un lan înalt de maturi -Si-un flacau cu fata para, ca o floare-a macului, Veni-n graba, sa raspunda astfel cozonacului:

- De-ai avea un dram de minte, Cozonacule, zevzece, Mamaligii, -calda - rece, -Nici macar pe dinainteNu i-ai trece!

Caci, sa stii: din câta lume-i pe pamânt - norod sarac -Nici un ins, de când e veacul, n-a trait din cozonac, Dar sunt mii si milioane, cari, prin mine azi iti striga:La o parte, cozonace!… noi traim din mamaliga!

Vasile Militaru - Dupa mure

Cu cofita subsuoara, Ghimpii rugilor sa-ndure, A plecat Ileana VoiniiDe cu zori s-adune mure…Iat-o c-a intrat în codru;Codru-i rar si plin de soare;Peste tot e numai cântec, Numai murmur de izvoare.Si Ileana se tot pleacaDupa fiecare mura, Împartindu-le-n dreptate:Una-n cofa, sapte-n gura…Dar, deodata, la rascruce, Într-o rariste de tei, Uite-asa pe negândite, Iese Dinu-n calea ei:Un flacau voinic e Dinu, Blând la grai, cu vorba rara, Vânator fara perecheSi frumos din cale-afara…

Dornic mi-o cuprinde-n brateSi mi-o strânge de mijloc, Potopindu-i ochii, guraCu saruturi lungi, de foc…Rumena ca o rasuraFace-mi-s-a ei gura, Iar obrajii ei se fac, Mai aprinsi decât un mac.

Mâniata sare-n laturi, Dojenindu-l fara grai…Ar fugi si nu se-ndura:Cum sa fugi, când vrei sa stai?Scapata pe nesimtiteSoarele si a-nserat…Cu cofita fara mureMi s-a-ntors Ileana-n sat;Si-ntâlnind în pragul usiiPe mamuca ei tunând, Abia poate sa-i mai spuna, Prefacuta suspinând:Tocmai când umplusem cofaSi veneam spre sat pe vale, Pe sub teii din rascruceMi-a iesit un urs în cale…Cât p-aci sa mor de frica!Si de n-aveam sa-i dau mureNu m-as mai fi întors, mamica.Niciodata din padure!

Vasile Militaru - Haina de nunta

De Mântuitor graita, pilda nuntii din Scriptura, Strabatând a lumii veacuri, a trecut din gura-n, gura… Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii si mii de clerici Au rostit-o la raspântii, au citit-o prin Biserici, Au cântat-o-n, Evanghelii, sa primeasca fiecare,

Tânar si batrân în viata, bun si raul, mic si mare, Aurul întelepciunii ce L-a dat Mântuitorul, Graind pilda cu Împaratul care si-a nuntit feciorul.

Mii si iarasi mii de oameni, vietuind, au stat s-asculte Pilda lui Isus, în sine cu întelesurile-i multe; Însa oamenii-ascultând-o, au facut ce fac într-una, Primind razele de soare, razele ce le da luna, Binele ce li-l da apa, - fie mari, fie izvoare, Sau mireasma-mbatatoare ce le-o da suava floare, Caci aceasta: fie apa, fie soare, fie luna, Fie floare miresmata, - toate vor ceva sa spuna… Dar, câti oameni, privind Cerul cel cu soare, luna, stele, Si pamântul cu-ale sale, înteleg ce le spun ele?…

Caci si-acestea spun o pilda cu-înteles adânc, de taina, Si de-o nunta unde omul va sa aibe-anume haina… Nunta - o viata ce pamântul poate da cu-întreaga-i seva, Precum nunta era Viata ce traiau Adam si Eva, Nunta însa pentru care, - dezbracat de-a vietii tina, Omul trebuie sa poarte haina alba, de lumina, Haina care tuturora o da Cerul ca s-o poarte Pe pamânt pâna la Nunta cea cu Viata far-de moarte!

Haina-aceasta pentru nunta, fericiti au fost purtat În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat, Dar ei au pierdut aceasta, îmbracându-se-n alt port T;esut tot cu maiestrie-n de-ntuneric fir de tort. Mesterul fiind Satana tesator de-asemeni strai, Pierzând cei ce-au vrut sa-l poarte, dreptul vietuirii-n Rai!

Haina nuntii despre care spune pilda lui Iisus, E tesuta din lumina sorilor cei mai de sus, În razboi ce tese raze. Cercuit de-un curcubeu, Si la care sta sa teasa Însasi Sfântul Dumnezeu!

O asemeni tesatura nu se strica, nu se rupe, Si pe veci împodobeste un potop de pietre scumpe!

O asemeni haina scumpa a purtat si Lucifer, Pâna l-a-ntinat trufia si-a fost prabusit din Cer.

Ea e haina despre care lui Ioan în gura-i pune Chiar Iisus a Lui cuvinte ce-n ”Apocalipsa”-i spune: “...Sa-mbraci haina de lumina ca sa nu se dea pe fata Goliciunea de rusine care-ai îmbracat-o în viata. Cel ce biruie pacatul, - din virtuti facându-si salba, Va umbla la fel ca Mine îmbracat în haina alba!…

“Celor cari în sac se poarta, celor tristi si apasati, Sa le darui haina alba si cununa de-împarati; Sa petreaca-n bucurie între îngeri si-ntre sfinti, “Sad”, al Domnului sa fie, - neprihanei trebuinti”, Sa slujeasca ”Celui Vesnic”, spre a Lui slava-n vesnicie, Toti, de apasari sa uite si de plâns sa nu mai stie!”

Haina ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi insi, Desi goi, nu stiu ce e: de rusine-a fi cuprinsi:

Dar pe care s-o dezbrace prin pacat când au ajuns, S-au vazut goi si de-ndata Tatalui I s-au ascuns.. S-au vazut goi de lumina si îmbracati deci amândoi, Spre rusinea lor de Tatal, cu-al pacatului noroi! Nu s-au rusinat ca goi sunt în a trupului lor piele, Ci: ca erau goi de raze, goi de sori si goi de stele!…

Iata-n ce fel vrea împaratul pilduirii, care-nfrunta Pe cel ce, venind la nunta, nu era-n vesmânt de nunta… (Ca-n vechime, împaratii, într-al nuntilor avânt, Îmbracau pe toti chematii la ospat în alb vesmânt.

Astfel ca, la nunta pildei, unul a facut pacatul De-a nesocotii vesmântul tuturor dat de-împaratul)… Dupa cei cuprinsi în pilda si-n Eden, pe urma, noi Si-n asa vesmânt sa mergem am vrea toti în acea vreme Când la nunta-împarateasca sa nu fie dat afara. Si-mbracat, ca si-Împaratul, pe aleile gradinii,

La ospat mergând, sa fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui razboi, Împaratul tese-ntr-una haine albe pentru noi… Cei ce sti-vor sa se-mbrace pentru Nunta deci cu ele, Se vor îmbraca cu soare, cu luceferi si cu stele Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi; Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii, Ramânând mereu la Nunta, ce fiind în vesnicie, Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spuna, nici s-o scrie!

Vasile Militaru - Hristos a Inviat!

Hristos a înviat! (Vasile Militaru)Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!Iti simti de lacrimi calde ochii uziSi-n suflet parca serafimii-ti cantaDe cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii, A inviat Hristos in Adevar;In poienita-n care zburda cerbii, In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres, In vantul care sufla mangaiosIn ramura-nflorita de ciresDar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestineCat bine ai facut sub cer umbland, Te simti macar acum pornit spre bineMacar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?Mai vrei pieirea celui plin de Har?Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinteIn aur macar azi te-au imbracatCu serafimii-n suflet imn fierbinteAi drept sa canti: Hristos a Inviat!

Vasile Militaru - Hristos a înviat !

Hristos a înviat !

Hristos a înviat! Ce vorba Sfânta!Iti simti de lacrimi calde ochii uziSi-n suflet parca serafimii-ti cântaDe câte ori crestine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii, A înviat Hristos în Adevar;În poienita-n care zburda cerbii, În florile de piersec si de mar.

În stupii de albina fara gres, În vântul care sufla mângâiosÎn ramura-nflorita de ciresDar vai, în suflet ti-nviat Hristos?

Ai cântarit cu mintea ta crestineCât bine ai facut sub cer umblând, Te simti macar acum pornit spre bineMacar acum te simti mai bun, mai blând?

Simti tu topita-n suflet vechea ura?Mai vrei pieirea celui plin de Har?T;i-ai pus zavor pe bârfitoarea-ti gura?Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinteÎn aur macar azi te-au îmbracat

Cu serafimii-n suflet imn fierbinteAi drept sa canti: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru - Ifosul cocosului

Din câte mii de lighioane lasat-a Dumnezeu prea sfântulSa umple pururea pamântul, Sunt unele cu mintea seaca si care cred ca, fara eleSub soare , luna si sub stele, Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea sa fie:N-ar mai ploua, n-ar mai bate vântul, n-ar creste iarba pe câmpie;În pârga n-ar mai da caisa si mierea-n stupi ar fi amara;N-ar înflori prin grâne macii si n-ar mai fii nici primavara…

Asa, un biet cocos, odata, de-asemenea sarac cu duhul, Al carui "cutcurigu" lung abia-l mai cuprindea vazduhul, Adeseori strângea-mprejuru-i întreg norodul de gaini, Nu numai câte-avea-n ograda, dar si pe cele din veciniSi, socotindu-se puternic din cale-afara si-ntelept, Cu ifose fara pereche, zicea, batându-se în piept:- Gaini, va dati seama voi oare, Ca de la om si pân-la vierme, de la copac si pân-la floare, Tot ce respira si se misca, primeste viata de la soare?Ei, bine, daca stiti aceasta, nu-i de prisos sa stiti ca euSunt sfetnicul lui Dumnezeu:Si, daca eu n-asi fi pe lume, nici soarele n-ar fi pe cer!…Într-un cuvânt, e drept a spune ca-n fiecare dimineata, Eu sunt daruitor de viata, Ca, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vraja plina, Rasare soarele din noapte, sa dea caldura si lumina…Ca la un sfânt deci se cuvineSa vina în genunchi la mineToti cei în viata, sa se-nchine…Si, dac-ar fi sa mor vreo-data, eu zic sa va fereasca sfântul, C-atunci s-ar prapadi pamântul!…

Gainile, privind la creasta cocosului, aprinsa, - para, -

Ca-n fata unui zeu puternic, îngenunchiate, se-nchinara…

Dar, în aceiasi zi, pe seara, gasind o cada cu vin rosu, Bau din ea cu-atâta sete, ca turta s-a-mbatat cocosu’…

A doua zi, - când peste lume nici nu mijise zorileSi somn adânc, fara prihana, dormeau sub roua florile, -Gainile, cu spaima-n suflet, cu ochii plânsi, cu cap nauc, Cautându-si zeul, îl gasira într-o gradina, sub un nuc, Pe niste fân dormind - butuc…

Îl zgâltâira, sa se scoale, sa reaprinda soarele, Dar pe cocos, de bautura, nici nu-l tineau picioarele…Atunci gainile-ngrozite de-a lor nemilosliva soarte, Închisera si ele ochii, gatindu-se-n sfârsit de moarte…Statura astfel multa vreme, dar, mai vioaie, o gainaDeschise ochii si, departe, zari o geana de lumina:Parea ca geana creste-ntr-una… Apoi, spartura unui norSe-auri cu foc, de parca era o gura de cuptorSi, dupa câteva minute, cu vâlvataia lui grozava, Pe gura de cuptor, de-odata trasni soarele în slava!…Atunci gainile vazura, cu negraita bucurie, Ca minunatul lumii astru, Cu slove mari de flacari scriePe bolta cerului albastru:

"Sunt multi aceia cari-în lume, îsi trâmbiteaza larg cuvântul, Ca, fara eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pamântul, Ca n-ar mai fi apus de soare, nici rasarit, nici dimineata, Ca s-ar lasa eterna noapte pe toate câte sunt în viata…

Si totusi, prin puterea sfânta, decât a tuturor mai mare, Pamântul pururi se-nvârteste si soarele mereu rasare.

Vasile Militaru - Legea lupului

Împarat fiind pe vremuri, lupul, - fire înteleaptaSi milos cu toti supusii, - a facut o lege dreapta, Prin a carui rânduire, - pentru foarte bun cuvânt, O livada înflorita, cum nu-i astazi pe pamânt, Hotarât a fost sa fie socotita ca loc sfânt, Pentru ca 'napoia vremii cu trei veacuri si mai bine, Ar fi fost pe-acea livada mânastire de albine…

Astfel, - era scris în lege, ca-n acea livada verdeCine intra, viata-si pierde:Fie miel sau fie ied, N-avea drept sa-i calce iarba nici picior de patruped…Cel ce va-ndrazni s-o faca, - hotarât era prin lege, Sa primeasca pe spinare, nu mai stiu cate ciomege, Iar apoi, - ca pilda vie, -Jupuit pe loc sa fie…

Cei dintâi cazuti în leasa si-nhatati ca sa-i jupoaie, Au fost niste caprioare, doi vitei si-o biata oaie, Si cadeau, pe rând apoi:Cai, mioare, vaci si boi, -Carora, chiar Împaratul, - milostiv cum numai el e, -Le lua-n primire zilnic nefolositoarea piele…

Într-o zi însa norocul, nu stiu cum a vrut sa joaceSi sa faca astfel placul celorlalte dobitoace, Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smaltata, Vre-o trei lupi cu ceafa lata…

Dusi fiind la judecata, de trei boi, un miel si-o oaie, Ca pe cei de mai-nainte, Împaratul sa-i jupoaie, Înaltimea-sa, îndata ce vazu pe lupi în fiare, Catre vitele cornute a turnat cu voce tare:- Cum, nemernici si misei, Îndrazniti a crede oare sa jupoi pe fratii mei?…

- Doamne, au calcat livada!, - cuteza un bou sa zica.- Taci, ca te jupoi îndata!… Boul a tacut, de frica…

- Legea spune…, - zise oaia, dar simti fiori prin seu:- Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?… Legea n-am facut-o eu?…

Si pe fratii pusi în fiare liberându-l rând pe rând, Împaratul, cu iubire, i-a îmbratisat, plângând…Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:Oaia-ntâi, pe urma boii, iar mielul dupa boi, -Pricepând ca, sa nu calce în livada fara stupi, Legea-i numai pentru ele, însa nu si pentru lupi.

Vasile Militaru - Leul si magarul

Un leu care pe vremuri fusese Împarat, Însa pe care soarta apoi l-a detronat, Intrase, - pe cât spune un mare cronicar, -În slujba la magar.

Facând aceasta leul nevolnic si batrân, Crezuse ca magarul, ilustrul sau stapân, Va tine socoteala, în vremi cine-a fost leulSi-o sa-i respecte eul, -Cu-atât mai mult ca-n vremea când leul sta pe Tron, Magarul îi fusese Curtean iubit, cocon…

E drept ca din spre partea mâncarii, n-avea graiSa multumeasca, leul: traia, ma rog, ca-n rai, Caci, la magar acasa, - nu mai le-nsir pe-anume, Dar se gaseau tot felul de bunatati din lumeSi dintre toate astea, nimic nu sta sub cheie, Ba liber era leul, banchete chiar sa deie, Dar.. uite, vezi, în toate pe lume e un "dar"Si leul, nu odata plângea un plâns amar, Caci urechiatul nostru, parca-ntr-adins, mereu, Când îi era pe lume mai drag bietului leu, Îi poruncea, cu vorbe rostite plin si rar, Cu ifos de magar:Ba sa-i aduca ceasca de mazagran cu pai,

Ba vânt sa-i faca-ntr-una c-un mare evantai, Ba îi cerea, - si leul simtea nespusa greata, -Sa-l spele pe picioare în orice dimineata…

A suferit sarmanul de leu o luna-ntreaga, Dar într-o zi cu soare, Pe când magarul nostru era la vânatoare, -Îsi strânse-ntr-o desagaAvutul bietului leuSi, parasind belsugul, s-a dus cu Dumnezeu…

Iesind însa pe poarta, l-a întrebat un câine:- Cum, leule, se poate sa fugi tu de-asa pâine?!Ce vei mânca, sarmane, cu-ncepere de mâine?

- Hei, mai Grivei, - raspunse oftând, fugarul meu, -Când te-ai trezit pe lume asa cum sunt eu, Leu, -Fost Împarat pe vremuri si mare Ghinarar, -Preferi un trai amar, Preferi sa mori de foame sau sa manânci frunzar, Dar sluga umilita nu poti fi la magar!…

Vasile Militaru - Magarul si oglinda

Un magar nerod si care cu vre-o câtiva ani în urmaVietuise lânga turma, -Când era silit sa carePe spinareMii si sute de samare, -Nu stiu cum, prin ce-ntâmplareA ajunsLa coama tuns, Cu pomada parfumata pururi uns;A ajuns, în scurt, bogatSi, - de necrezut, dar totusi lucru foarte-adevarat, -Invitat prin mari saloane De boieri si de cucoane…

Dar magarul, indispus, Îi privea pe toti, de sus, Cautând mereu s-arate, cu-ndrazneli fara pereche, Ca-i boier de vita veche, -Desi gesturile-i toate, totdeauna de gust prost, Spunea lumii, pe de rost, Ce fel de boier anume era el si cine-a fost.

Într-o zi însa, magarul îngâmfat si crai de ghinda, S-a-ntâlnit si c-o oglinda, Iar oglinda, îndrazneata, Numai drept stiind sa spuna, cica i-ar fi zis în fata:- Ifosul îti e-n zadar, Ca, oricât de mult te-ai credeSi ti-ai pune pe vesminte aur si margaritar, Cin-te-aude si te vede, Altceva nu poate crede ca poti fi decât magar;

- Eu, magar? - racni magarul, napustindu-i-se-n glafSi, c-o singura copita, el facu oglinda praf.…………………………………………………………

- Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viata:Adevarul, totdeauna doare, când e spus în fata, Si, oricât te stii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi, Omule, când faci ca mine, pregateste-te sa suferi.

Vasile Militaru - O Primavara Noua

O primavara noua ni-s’a ivit in taraCu raze mangaioase, cu blande adieri, Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara, Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…O primavara noua, -incepere de Veac, Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac…

Au imbracat caisii odajdii de luminaSi liturghii inalta mireasma lor spre cer…Adanc plecat pe brazde, plugarii toti se’nchina.In rugaciunea muncii, cu bratele de fier…Si’n fundurile slavii, au cine-mi poate spuneCa ciocarlia insasi nu canta’n rugaciune?…

Eu sorb adanc in ochii-mi, -din primavara verde, Icoana muncii sfinte, -cu oameni si cu boi, Si gandul meu fugarnic alearga si se pierdeIn adancimea vremii, cu veacuri inapoi…Si vad, ca printr’o ceata, in vremile de-atunci, Cum vietuiau strabunii cei mari, pe-aceste lunci:

Calcati mereu de hoarde, mereu cu ele’n lupta, Lasand ades pe brazde plavanii cu-al lor plug, Bajenarind prin codri, mereu cu fata supta, Cand bietele caminuri se mistuiau sub rug, Si cand, intorsi la vetre, cu jalistea pe drum, Nu mai gaseau in sate decat gramezi de scrum…

Din jertfa lor, acuma se’nalta pacea sfanta, Sub care graul verde talazueste’n vant, Si plugurile ara, si ciocarlia canta, Si iese-atata paine si aur din pamant…Din sangele lor, brazda ce-o’ntoarce plugul greuInalta rasuflarea-i spre viul Dumnezeu!…

Azi, primavara noua ni-s’a ivit in tara, Cu raze mangaioase, cu blande adieri, Sub care Neamul, harnic, cu plugurile-i ara, Cu noi nadejdi in suflet, ca florile de meri…O primavara noua -incepere de Veac, Intregul Neam sa-si afle durerilor lui leac!…

Vasile Militaru - Paianjenul si viermele de matase

Un paing ce s-aciuaseÎn ungherul unei case, A vazut un vierme micTorcând fir de borangic…

Au trecut: o saptamâna, doua, trei, cinci saptamâni, Pana când maestrul faur, -Tot muncind de azi pe mâni, -Izbuti sa-si fac-o casa cât un degetar de aur…

Însa pâna sa se-nchidaViermele în a lui casa, prefacut în crisalida, -Pântecosul de paianjen râse, o bucata buna, De maestrul ce torsese fir din soare si din lunaSi i-a zis: - Pentru o… aluna, Ai muncit mai mult de-o luna, -Pe când mie nici nu-mi pasa, Ca-ntr-o clipa fac o plasa, Ce cuprinde-ntreaga casa, Iar când ma gasesc în pod, Fac, badicul meu nerod, Nu o plasa, - un navod!…

- Stiu, - raspunse far-sa muste, Viermele, - dar a ta plasa, Buna-i doar sa prinda muste, Ca sa ai mereu la masaHrana grasa, -Pe când eu, biet, fac matasa!Suntem deci, într-un cuvânt:Unul - drac, iar altul - sfânt!Si nu stiu cine-ar fi tântulCare-ar vrea sa-ti faca placul, Sustinând ca tu esti sfântul, Iar eu dracul.

Vasile Militaru - Pe camp

Miezul zilei.. În câmpieNici tipenie pe cale…Cu miros de iasomieBate vântul dintr-o vale.Pe miriste, – clai de-a valma.Iar la umbra unei clai.Tolaniti pe-un pâlc de iarba.Stau de taina doi flacai.Vântul – hot fara pereche –Fura-asa din când în cândSi-mi aduce la urecheA lor taina vrând-nevrând.Si în timp ce eu, din coasa, Culc o brazda de trifoi, De la claia cu pricinaZice unul din cei doi:- „Si mi-e draga, mai Caline, Stii, asa, cum n-am cuvânt…Când o vad, sarac de mine, Nu mai stiu pe unde sunt…Ca-i frumoasa fara seamanSi, n-as crede sa dau gres, De ti-as spune ca-i mai mândraCa o floare de cires…Mijlocelul i se frângeStrâns în bete, iar în sân:Doua piersici pârguiteSi miros de flori de fân.Un sarut al ei, Caline, E fierbinte… cum sa spui:Nici jaratecul din vatraMai cu foc eu cred ca nu-i…Si de-ai sti ce mult mi-e ciudaCând în hora ea-i temei.Ca, pe când îi joc în dreapta.Vreau sa fiu si-n stânga ei…Mâine o sa-ncep petitul;Petitoare-i maica-mea:

Mâine dar mi-ncerc noroculSi, de-o fi sa nu mi-o dea, -Sa ma bata sfânta cruceSi sa nu mai am noroc, Daca, – vrând s-o dea la altul, -Nu-i fur turta de pe foc!”

Vasile Militaru - Ploaia Si Soarele

La'nceput, când plugul înca nu ara ogoarele, -Pentr'un bob de linte fiarta, S'au luat, ma rog, la ceartaPloaia si cu Soarele.

Fiecare, slab la minte, Sta, puterea sa'si masoareSi, -pazeste Doamne sfinte, -Pentr'un bob micut de linte, Cautau sa se omoare:Soarele, cu ochii'n flacari, dupa ploae prin tot locul;Ploaia, cu potop de ape, cautând sa'i stinga focul.

Am uitat sa spun ca bobul cel de linte cu pricina, Pe care'l facuse SfântulPân'a nu fi fost Lumina, -Nu era decât Pamântul.

Astfel, Împaratul Ploae, având tunete'n cuvântSi-Împaratul Soare, -mândru si cu aur pe vestmânt, -Fiecare sta sa spuna ca'n puterea lui mareata, Tot pamântul o sa fie plin de Floare si de Viata.

Dupa lupte fara seaman, ce le-ar micsora, cuvântul, Soarele-a ramas puternic Împarat pe tot pamântulSi-a'nceput atunci, pe loc, Cu iubire sa'i trimita toata para lui de foc.

Însa, vai, în scurta vreme, ars de jar, secat de ape,

A'nceput întreg pamântul pretutindenea sa crapeSi, nemaiputând sa'ndure atât foc si-atâta sete, În grozav de grele chinuri, sufletul curând îsi dete.

Ploaia, care-atât dorise si era mereu pe-aproapeRasturnând pe mândrul Soare si pamântul vrând sa scape, A dat drumul, într'o clipa stavilarelor de apeSi vre-o patruzeci de zile potopindu-l, fara voe, -Când din toata omenirea a scapat doar Tata Noe, -Noul Împarat, în fine, pricepu'necându-l plânsul, Ca pamântul iar murise, înnecat fiind sub dânsul.

Dumnezeu atunci le zise: Adevar îmi e cuvântul, Ca'n asemeni desbinare, nu veti ferici pamântul.Deci uniti-va ca fratii, nu va mai priviti cu uraSi pamântul, de-a pururi dati-i apa si caldura, Totdeauna mâna'n mâna, întelept si cu masura.

Ascultând porunca data, Ploaia si cu SoareleSe'nfratira'ntr'o clipita, astfel cum a zis Prea-SfântulSi, punând la foc si apa, amândoi, zavoarele, S'a trezit din nou la viata, subt iubirea lor, pamântul:Înverzira pretutindeni, luncile, ogoareleSi, râdea sub sfântul SoarePururi, floare lânga floare, -Fiecare mai vioae, Cu potop de curcubee'n picaturile de ploae.

...

Încheind aci povestea, -cu-o iluzie amara, Dela cele tâlcuite, trec la biata noastra tara:

Voi, alesii ei, cu minte, - de la cei doi împaratiLuând pilda, - pe vecie prindeti-va astazi fratiSi, cu larga'ntelepciune si iubire-adevarata, -Daca'n aste doua haruri poate inima sa bata, -Dati Lumina si caldura pururi bietului pamânt, În al carui san, strabunii si vitejii nostri sânt, -Pentru ca, din harul vostru, sa rasara Soarele, Sa'i presare flori, pe toate luncile, ogoarele,

Sa privim, cu plânsu'n gene, Pe valcele si poene, Iar în lacramile noastre, fericite, - nu de dor-Curcubeu, sa urce'n slava mândrul tarii Tricolor.

Vasile Militaru - Recunostinta magarului

Un magarus, odata, Având abia un anSi care ramasese, de mama si de tata, Orfan, -Ne mai având nici o hrana, Nici pic de adapostSi numai din pomanaTraind, mai mult în post, -S-a bolnavit, sarmanul, umblând prin vânt si ploaieSi s-a lasat sa moaraÎn drumul catre moaraPe-un maldar de gunoaie…

Trecând însa pe-acolo un cal, cu-argint pe frâu, -Ce se plimba, ca omul satul si fara pas, Si avea livezi întinse, hambare mari cu grâu, Capite de otava, trifoaie si ovas, -Îl prinse-atâta mila de bietul baietanSarac, uitat de lume, bolnav, ba si orfan, Ca l-a luat îndata de pe gunoi pe susSi drept la el acasa milosul cal l-a dus.

Aci, dormind pe moale si cu-ngrijire buna, S-a -nzdravenit magarul, în mai putin de-o lunaSi, ca sa nu-nsir vorbe prea multe si desarte, -Voi spune ca magarul fu dat sa-nvete carte…

La scoala, magarusul nu mai avea pereche, De multa-nvatatura ce tot baga-n ureche;Ba chiar dormind cu cartea mereu sub capatai, -

În fiecare clasa fu premiat întâi!Si nu mai putea-n sine prea milostivul calCând fiecare dascal îi tot spunea: "Halal…""Mai rar elev sa aiba la carte-atâta har…""Mai rar"Asa magar!…

Si…. S-a facut magarul un mare carturar!

Dar calul cu atâta nu-i multumit în sineSi, ca sa-l fericeasca, îi face si mai mult bine:Îi cauta, cu zestre, de mare neam sotie, Porneste nunta-n lege, cu o-ntreaga herghelieSi, - dar fara pereche, - îi da a lui mosie!

E fericit magarul cum nici nu se mai poate, Când viata lui e plina în totul cu de toate…Mergându-i numai bine, având în toate spor, Cu tot mai multa vaza în ochii tuturor, Mi s-a trezit magarul ca-i mare dregator.

Si, - cum poporul zice ca e sub cer o scara, Pe care unii suie, iar altii coboara, -În timp ce Dregatorul e tot mai cu noroc, Spre calul plin de mila se napusteste-un foc;Îi arde tot avutul, cu cel din urma-arac, Si bietul cal ramâne ca nimeni de sarac…

Pe-aci, pe-aci, sarmanul sa moara, de durere, Dar i-a venit îndata o mare mângâiere:Magarul n-o sa-l lase pe drum în vânt si ploaie, Cum el a fost odata, pe-un maldar de gunoaie…

"Ce bine-mi pare, Doamne, caci am putut prin tine, "Sa fac si eu pe lume magarului un bine…"Ma duc acum la dânsul… la cine m-asi mai duce, "Pan-oi avea la crestet si eu o sfânta cruce?…"La el gasi-voi odihna, otava prin poiene

"Si mângâieri, sa-mi zvânte o lacrima prin gene…"

Asa gândea sarmanul de cal, mergând pe drum, Vazând în fata-i totul ca-nvaluit în fum, Dar când batu la poarta ce-avea sa-I fie scut, -Magarul, fara suflet, nici nu l-a cunoscut!

Un an întreg, pe urma, zacu în vânt si ploaie, Sarmanul cal, pe-aceleasi mormane de gunoaie, Pe-cari odinioara, Gasise magarusul bolnav, tragând sa moara…

Si-ntr-un amurg de toamna frumoasa si târzie, Când bietul cal intrase aproape-n agonie, -Trecu pe-acolo, mândru, magarul cel bogat, Care-ngâna un cântec domol, taraganat…Dar când vazu de-aproape, pe calul muribund, Cu rasuflarea stinsa, cu ochii dusi afund, -Magarul zise-n sine:"Tot moare pâna mâine… sa-i fac si eu un bine, "Sa nu se chinuiasca prea mult aici-n poteci…"

Si-i dete una-n frunte, de-l adormi pe veci…

…………………………………………………

Asa fac si-unii oameni: luati de prin bordeieSi-nvestmântati în aur, prin sfântul milei har, -Ei nu-nteleg pe lume, recunostinta ce e, Cum n-a-nteles aceasta nici secul de magar!

Vasile Militaru – Rugaciune

Marire T;ie, Doamne Sfinte, Ca mi-ai dat viata „o comoara „

Mi-ai dat lumina, mi-ai dat minteSi toate câte ma-nconjoara.

Sa fiu mereu iubit de TineEu voi munci din rasputere, Mereu voi face numai bineSi voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte buneAsa cum înfloreste marulSi-n toata vorba mea voi spuneDe-a pururi numai adevarul.

Cu toti copiii voi fi frateSi nu voi sti ce este uraSpre clevetiri si nedreptateEu, Doamne, n-oi deschide gura.

Flamândului s-astâmpar chinulVoi frânge pâinea mea în douaVoi fi curat precum e crinulScaldat în boabele de roua.

Cu mila inima-mi va bateSi voi iubi cu mila sfântaPe orisicare vietateCe-n lumea asta nu cuvânta.

Asa ma leg, cu dor fierbinte, Sa-mi fie fapta si cuvântulSi-asa ajuta-mi, Doamne Sfinte, Cum îmi voi tine legamântul.

Vasile Militaru - Sase pui si-o biata mama

Mai de mult, o rândunica avea-n cuibu-i sase puiSi privea la ei sarmana, ca la chipul soarelui:

De cu zori pornea -sageata- cautând, pe deal si vai, Hrana pentru puii saiSi-n iubirea-i nu odataS-a culcat ea nemâncata, Dar destul de fericita ca nu s-a-ntâmplat nicicând:Dintre pui, s-adoarma vre-unul ars de sete sau flamând, Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici, Când vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici, Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare, Pâna când, pe fiecare pui nu l-a-nvatat sa zboare, Dar, când toti puteau sa plece încotro voiau sub slava, Rândunica, istovita, a cazut în cuib bolnavaSi cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui, Zise celor sase pui:Dragii mamii, eu de-aseara, simt în inima un cui:Aripile greu ma dorSi nici vorba sa mai zbor...Dumnezeu mi-a dat putere, - oricât am avut nevoi, -Sa gasesc într-una hrana pentru voi...Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine, -Mari cum v-a facut maicuta, sa-ngrijiti si voi de mineSi ca nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob, Fiecare, sa-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tinePâna când o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine...

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei sase puiSi-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui...Mai departe însa puii, - beti de-al slavilor înalt, -Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celalalt, -N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenica, A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunica.

Si-a ramas apoi povestea trista, neluata-n seama, Orisicui ai sta s-o spui, Ca o mama îsi hraneste:sase, opt sau zece pui, Însa zece pui, adesea, nu pot toti hrani o mama.

Vasile Militaru - Satulul si flamândul

Nascut în zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine, Un porc bogat, al carui pântec era de-a pururea satulSi care n-avusese parte în viata lui, decât de bine, Având mosii, din cari adesea porumbu-i putrezea-n patul;Într-un cuvânt, un porc nabab, A fost întâmpinat odata, la poarta, de-un biet câine slab, Flamând, abia c-un pic de viataSi care nu mai vedea lumina decât asa ca printr-o ceata…

- Ah, fie-ti mila de-un biet câine, Prea fericitule boier…Da-mi firmiturile-ti de pâine, Nu ma lasa sub sfântul cer, De foame istovit sa pier…

Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame, Din cale-afara de mirat, Pe bietul câine l-a-ntrebat:- De foame-ai zis? Ce-i aia foame?…

Ne mai putând sa stea-n picioare si istovit, cazând pe brânci, Flamândul stins, porni sa-i spuna: „Când nu mai ai ce sa manânci, Simti o sfârseala fara margini… slabesti, de te doboara vântul…Vezi verde-galben… se-nvârteste cu tine parca tot pamântul…Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa-nteleaga, Apoi te stingi, precum se stinge o lumânare arsa-ntreaga”…

Si bietul câine-si dete duhul… Dar porcul, ne bagând de seama, Raspunse rar, cu gura plina de-a poamei prea gustoasa zeama:- Pai, stii ca e o fericire sa-ti fie foame, draga câine?…Si tu-ndraznesti sa mai ceri pâine?!Auzi, ma rog: sa vezi anumeCum se-nvârteste-ntreaga lume;Cum vin, privirea sa-ti dezmierde, culori de rosu-galben-verde;Sa mi-te simti, într-un cuvânt, Usor ca fulgul dus de vânt

Si totusi sa te plângi de soarta si sa cersesti ca un tigan?Pai, iarta-ma, dulau balan:Ori esti ingrat, ori sarlatan!…

Si porcul, scuturând agale brumatul tigaretei scrum, Nici ca s-a mai uitat la câine si, mândru, si-a vazut de drum……………………………………………………………………

Flamânzilor, când vreti sa cereti de la satui nitica pâine, Cum a cerut sarmanul câine, Acelui ce gusta din poame, -Sa cereti numai de la omul care a-ndurat cândva de foame, Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine-n gândSi care spune ca: "Satulul nu crede bietului flamând".

Vasile Militaru - Sub Tricolor

Neam Român ce vii din vifor, Neam ce-ai sângerat din greu, Dar, cu pieptul tău, duşmanii ţi-i-ai biruit mereu;Neam viteaz care urcat-ai culmea visului tău sfânt, Dar, deşi cu zori pe gene, astăzi gemi că ieri mai frânt, - Smulge-ţi sufletul din noaptea ce-a'nceput să te'mpresoare;Urcă-te pe culmi, spre soare, Neam cu ţara toată flori, Plină numai de comori;Strânge-te sub Tricolorul biruinţelor străbune:Pune umăr lângă umăr, suflet lângă suflet pune, Să te faci năprasnic munte, fără nici o cărărue, Să nu poată nici o fiară pe-a lui steiuri să se sue, Ci să cadă fulgerate, În prăpăstii fără fund, Toate fiarele spurcateCe'n hăţişuri ţi-s'ascund!...

Nu simţi tu vrăjmasa haită ce'mprejurul tău se strânge, Dornică de hoit şi sânge?...

Nu-i simţi oare răsuflarea?...Colţii lacomi tu nu-i simţi, Ascuţiţi ca nişte ace şi, ca secera, cu zimţi?...

Tu priveşti cu nepăsare cum se luptă ticăloşiiSă-ţi alunge Tricolorul cu-ale lor otrepe roşii?...S'ajungi robul unor haite pe-ale tale plaiuri verzi?...Să-ţi pierzi datinile toate, hora, doinele să-ţi pierzi?...De prin sfintele biserici să te laşi cu cnutul scos?...Clopote să nu mai sune la'nvierea lui Hristos?...

O, de mii de ori nemernic ar fi neamul ce sub soare, S'ar lăsa robit în lanţul liftelor cotropitoare, Fără Dumnezeu şi Ţară, -Când, sub focul lui de pară, Liftele cu zdrenţe roşii ar putea oricând să piară!...

Neamul meu, - în miez de noapte, glas adânc, cu dor fierbinte, Se ridică pân'la mine, din străbunele morminte;Sunt Voivozii şi plăieşii, buciumaşii dela munte, Sunt arcaşii, scutierii cei cu pletele cărunte, Care, în vremuri vechi, putut-au toate liftele să'nfrunte...

Oare, tu nu le-auzi glasul?...Geamăt lung e glasul lorŞi ne strigă tuturor:"Strângeţi-vă laolaltă toţi, sub sfântul Tricolor!..."Braţul tuturor să-l ţină!Braţul tuturor să-l poarte!..."Doar sub el e biruinţă, - în afara lui, e moarte!..."

Eu ascult şi mă cutremur hohotind, cu ochii uzi...Neamul meu, tu n'auzi glasul marilor străbuni?...N'auzi?... Stai năuc şi mi-te clatini?...Nu străbate pân'la tine glasul marilor Musatini"Descălecători de Ţară, păstrători de Neam şi datini"?...

Neamul meu, - eu plâng şi scriu:

Dacă nu eşti mort, ci viu, - Fă din Tricolor trei flăcări, iar tu, foc măreţ sub ele, Suie-ţi flăcările sfinte până dincolo de stele, Ca să nu le mai ajungă hoarda liftelor misele!...

Dacă nu poţi face astfel, Neamul meu, - de mii de ori, Mai curând să vrei sa mori, Decât, rob, să vezi de-asupra-ţi cârpa steagurilor roşiiŞi s'auzi cum strănepoţii îşi vor blestema strămoşii!...

Vasile Militaru – Paradoxul credintei in zilele noastre

O rusine-i azi credinta la poporul romanesc

Ca e “dumnezeu” stiinta si dezmatul sufletesc!

S-a uitat credinta sfanta cu traditii stramosesti

Azi la moda-i desfranarea si slujirile trupesti!

Sa te-nchini azi “e rusine”, lumea rade de pacat

Dumnezeu e-nchipuire, fiindca de …ne-am cultivat!

De! Stramosii din vechime nu erau prea cultivati,

Astazi merg sa se inchine numai cei inapoiati!

Azi, cu-atata invatatura, cum sa crezi in Dumnezeu,

Cand cunosti perfect atomul si-i despici nucleul sau!

Azi, cand munca grea cu bratul e facuta de motor,

Azi, cand vezi in casa lumea, privind la televizor?!…

Ce castig ai din credinta cand azi ai tot ce doresti?

Cum, tu om cu-nvatatura, iarasi sa te umilesti?…

O, dar iata ca azi omul s-a schimbat fundamental,

Este drept, are cultura, dar e rau, nedrept, brutal..

Iata, lipsa de credinta de la cei ce-s cultivati,

Ca ajung sa se ucida chiar si rude, chiar si frati!

Ce frumos era romanul, milostiv, cinstit, smerit,

Crdincios si cu nadejdea vietii fara de sfarsit!

Toti stramosii cei din veacuri, iata ca au fost uitati,

Sau, sunt defaimati de unii, ca n-au fost prea cultivati!

Oare limba romaneasca care-o scriem si-o vorbim

Nu din cartile lor sfinte, ce le-au scris, o mostenim?

Prima fraza tiparita in iubitul nostru grai

Este-o sfanta rugaciune pe acest picior de plai

.Oare nu aveau cultura? Varlaam era ateu?

N-aveau minte sanatoasa de chemau pe Dumnezeu?

Dosoftei n-avea cultura, sau Ivireanul Antim?

Oare nu erau tot oameni, despre dansii noi ce stim?

Dosoftei cu-a lui cultura peste tot recunoscut

Purta moaste in trasura ca odor nepretuit.

Mucenicul din Suceava peste tot l-a insotit,

Pentru ce-l purta cu dansul Marele Mitropolit?

DOINĂ de Vasile Militaru (fragment)

-Miezul noptii... Doarme codrul îmbătat de lăcrămioare,

In cinălul căror bate luna plină, la izvoare...

Doarme cedrul... Subt adâncul înstelat şi lanţ deschis,

Nu se clatină o frunză... Somn adânc... tăcere... vis...

Şi, cum nu e nici o umbră mişcătoare, nici poteci –

Codrul parcă, subt o vrajă, stă 'mpetrit aşa, de veci...

Dar deodată, peste codrul de stejar şi de arin, -

Ca venind din altă lume se aude-un cântec lin...

Cântecul pluteşte tainic... plin de vrajă, plin de har,

Parcă cine stă să'l cânte, a căzut lâng'un altar

Şi, cerând cu ochii 'n lacrimi, îndurare dela sfinţi,-

Ca un om rănit de moarte, ca un om eşit din minţi: -

Când se roagă când suspină, când oftează lung şi geme,

Când în hohot râde, plânge cu zăporuri de blesteme;

Jură cruntă răzbunare,... ceru'i prinde jurământul,

Urlă ca o vijălie ce-a cuprins întreg pământul, -

Şi-astfel cântecul îşi sue vraja, plânsul şi furtuna

Până 'n albele paragini unde stă să doarmă luna...

Cine cântă doina sfântă, cu fiori atât de grei,

C'a rămas înmărmurită pân'şi luna 'n hăul ei?...

Cel ce-ar vrea să vadă chipul omului cu suflet frânt,

De s'ar duce şi tot duce, cu urechea după cânt, -

Ar găsi 'n adânc de codru, în Poiana cu trei cruci,

Poleit de vâlvătae, stând soborul de haiduci:

Feţe dârze, ochi de pară şi pistoale lungi la brâu, -

In poiana rourată, păscând roibii fără frâu, -

Flinte grele, aninate pe sub ramuri de stejar,

Iar haiducii roată 'n preajma unei arii largi de jar –

S'au întors de scurtă vreme, - fiecare plin de pradă, -

Şi, sub larga vâlvătae, bogăţii se pun grămadă:

Blănuri scumpe, saci cu aur, iatagane şi covoare,

Fel şi chipuri de inele, nestemate orbitoare, -

Şi-astfel, până 'n zorii zilei, aurul dela ciocoi

Se va duce 'n punga celor fără casă, fără boi,

Istoviţi de clacă multă, adormiţi pe nemâncate

Şi rămaşi să poarte jugul ciocoimii 'n mii de sate...

Jos pe iarba rourată, masă lungă se aşează:

Ploscile cu vinuri bune gălgăesc, se 'ncrucişează,

Şi 'nchinând, voinicii jură, fiecare mai vioi, -

Să stârpească de pe lume cât mai mulţi dintre ciocoi...

Numai Gruia, stând de-oparte, covârşit de jale-adâncă,

Nu se uită nici la aur, nici nu bea, nici nu mănâncă,

Ci, la trunchiul unui frasin, ghemuit, fără cuvânt,

După ce-a gemut în doină, zace - zdreanţă pe pământ, -

Şi, de două luni încoace nu i se mai svântă geana,

De când nu'i mai sunt pe lume nici copiii, nici Ileana...

Pe covor de iarbă verde şi cu umbră grea pe gene,

Osteniţi de trudă multă, dorm haiducii prin poene...

Zorile pătrund în codru şi e aur parcă 'n zori...

Prin tufişuri tăinuite se trezesc privighetori :

Cu sfială 'ncepe-şi una cântecul, apoi, mai vii,

Viersurile 'ncep să curgă tot mai multe, sute, mii;

Se trezesc apoi scatiii, cintezoii şi sticleţii ;

Creşte svonul tot mai mare în surâsul dimineţii ;

Turturele 'ndrăgostite, mierle, presuri, mii de cuci !

Toate vin să pună vraja peste visul de haiduci...

Gruia însă, care geme de durere tot mai vie,

A plecat să ţină calea poterii ce-ar vrea să vie..

.Şi mergând aşa agale, pe subt bolta de stejari, -

Pe când soarele 'i aşterne pe cărare galbeni mari, -

El a rupt o frunză mică, de mesteacăn, - şi cu ea

A pornit apoi să-şi cânte doina lui de jale grea ;

Mai întâi a dat un ţipăt de durere, lung şi drept. –

Ca un om cărui vrăjmaşul i-a 'mplântat cuţitu 'n piept, -

Şi a 'nceput apoi cu ură, fără milă, nici socot,

Sufletul să şi-l sfâşâe, să-l arunce 'n codrul tot...

Plânsul lui străbate funduri de prăpăstii, sue culmi ;

Clatină din frunţi cu jale, fagi şi paltini, tei şi ulmi;

Au tăcut pe nesimţite, ca trăsniţi în plinul vieţii –

Cintezoii şi scatiii, cucii, mierlele, sticleţii;

Nu se mai aud în largul codrului eşit din noapte,

Nici privighetori, nici çresuri, nici a frunzelor lui şoapte,

N'o mai mişcă nici un vierme, nici o gâză nu mai sboară;

Florile şi-au stins mireasma; fluturi nu mai le'mpresoară, -

Şi împreună cu isvorul ce 'nsoţeşte cărăruia,

Toate stau încremenite, ascultând cum plânge Gruia...

RASPLATA VIRTUTILOR de Vasile Militaru

Crinii nu cad sub infrangeri,

Crini fiind raman cu crinii,

Ca-i sustine cu-ai Sai Ingeri

Insusi Regele luminii.

Mirele cu Lege Noua

Cel ce, pus pe lemnul Crucii

Pe Satan l-a frant in doua

Cum nici azi nu stiu naucii.

Insa noua, cu-a Lui gura,

El fiind a noastra Cale,

Ne-a lasat pe veci scriptura

,Adevarurilor Sale.

Si-n virtutile Lui sfinte,

Sarpele scarbindu-i marul,

Sa sorbim din Cer cuvinte,

Graind numai adevarul.

Asta ne-a cerut Cuvantul

Pilda standu-ne mereu,

Adevar fiind Cuvantul,

Iar Cuvantul Dumnezeu.

El, iubindu-ne zidirea,

Ca faptura, nu marunta,

Sa ne-arate-n Cer iubirea,

Ne-a chemat pe toti la nunta...

La ospat ceresc, cum altul

N-a mai fost si n-o sa fie,

Ne-a-mbiat cu dor Preaninaltul

In Eterna-Imparatie.

Cum ne-mpodobim noi oare,

Pe Pamant cand de pe-acasa,

La asemeni sarbatoare,

Suntem invitati la masa?

Ne-mbracam toti straie scumpe,

Dintre cele mai alese,

Ca nuntasi cand stam in lume,

Oaspeti fericiti la mese?