Universitatea de Stat din Moldova
Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 12.00.01
Botnari Elena
Principiile dreptului:
aspecte teoretico - practice
Specialitatea: 12.00.01- Teoria statului şi dreptului, Istoria statului şi dreptului, Istoria doctrinelor
politice şi de drept
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific: Dr. Negru Boris
_________________
Autor: Botnari Elena
_______________
Chişinău 2004
2
CUPRINS
Introducere ................................................................................................................................... 4
Capitolul I. CONCEPTUL, ORIGINEA ŞI ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI................... 10
1.1. Accepţiunile noţiunii de principiu ....................................................................................... 10
1.2. Noţiunea de „principiile dreptului”...................................................................................... 11
1.3. Semnele definitorii ale “principiilor dreptului” ................................................................... 13
1.4. Originea şi fundamentul principiilor dreptului .................................................................... 15
1.5. Esenţa principiilor dreptului ................................................................................................ 21
1.5.1. Ideea (principiul) libertăţii......................................................................................... 22
1.5.2. Ideea (principiul) justiţiei........................................................................................... 25
1.5.3. Ideea (principiul) egalităţii ........................................................................................ 29
1.5.4. Ideea (principiul) responsabilităţii ............................................................................ 31
Capitolul II. IERARHIA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR DREPTULUI....................................... 35
2.1. Diviziune sau clasificare a principiilor dreptului? ............................................................... 35
2.2. Noţiunea de principii generale ale dreptului........................................................................ 38
2.3. Clasificarea principiilor generale ale dreptului.................................................................... 44
2.4. Principiile ramurale ale dreptului......................................................................................... 47
2.5. Principiile interramurale ale dreptului ................................................................................. 51
2.6. Principiile instituţiilor juridice............................................................................................. 53
Capitolul III. PRINCIPIILE DREPTULUI ÎN RAPORT CU ORDINEA JURIDICĂ POZITIVĂ57
3.1. “Dat” şi “construit” în drept................................................................................................. 57
3.2. Conceptele juridice, categoriile juridice şi principiile dreptului.......................................... 60
3.3. Construcţiile juridice şi principiile dreptului ....................................................................... 61
3.4. Normele juridice, ficţiunile juridice şi principiile dreptului ................................................ 63
3.5. Aforismele, maximele, axiomele juridice şi principiile dreptului ....................................... 66
3.6. Legităţile juridice şi principiile dreptului ............................................................................ 68
3.7. Sursele dreptului pozitiv şi principiile dreptului.................................................................. 70
Capitolul IV. FUNCŢIA ŞI VALOAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI..................................... 74
4.1. Locul şi rolul principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului ................................... 74
4.1.1. Principiile de determinare a politicii legislative........................................................ 74
4.1.2. Principiile legiferării.................................................................................................. 78
4.2. Locul şi rolul principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului........................................ 81
4.2.1. Formele şi principiile realizării dreptului ................................................................. 81
3
4.2.2. Principiile interpretării juridice................................................................................. 89
4.2.3. Principiile răspunderii juridice.................................................................................. 91
4.3. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv .............................................. 96
4.3.1. Lacunele dreptului pozitiv.......................................................................................... 96
4.3.2. Soluţia lacunelor ........................................................................................................ 97
4.3.3. Principiile dreptului aplicate în cadrul analogia iuris ............................................ 100
Încheiere................................................................................................................................... 106
Anexe ........................................................................................................................................ 113
Bibliografie............................................................................................................................... 119
Adnotare ................................................................................................................................... 131
Cuvintele-cheie ale tezei........................................................................................................... 135
Lista abrevierilor utilizate........................................................................................................ 136
4
Introducere
Argumente privind actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia.
Principiile dreptului reprezintă un domeniu de interes interdisciplinar. Valenţele axio-teleo-
praxiologice ale principiilor dreptului implică abordări din perspectiva filosofiei şi filosofiei
dreptului, în special. Cercetarea esenţei şi fundamentului dreptului, însă, implică abordarea ideilor
de maximă generalitate a dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului. Principiile generale
ale dreptului in funcţie de invariabile ale dreptului se dimensionează în principii ramurale ale
dreptului, abordate din perspectiva ştiinţelor juridice ramurale.
Principiile dreptului sînt permanenţe ale dreptului, de aceea, reprezintă o preocupare
constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul şi obiectivul major al
aplicantului dreptului.
În condiţiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a
componentelor sistemice: norme, instituţii, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-şi piardă
orientarea în spaţiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziţia
acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de principiile
dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, indiferent de aici şi acum, în afara
tendinţelor expansioniste ale dreptului pozitiv.
Principiile dreptului sunt idealul dreptului urmărit de legiuitor în activitatea de procreare a
dreptului. Principiile dreptului exprimă cele mai înalte aspiraţii ale omului: libertatea, egalitatea,
dreptatea, unitatea.
Principiile dreptului determină existenţa realităţii juridice materiale în calitatea lor de
premize ale ordinii juridice pozitive. Principiile dreptului îşi afirmă cu pregnanţă prezenţa în cadrul
acţional-juridic: în procesele elaborării şi realizării dreptului. Principiile dreptului îşi aduc
contribuţia la completarea dreptului pozitiv lacunar în postura procedeului analogia iuris.
Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internaţională este condiţionată şi
substanţializată de principiile generale de drept recunoscut de membrele societăţii internaţionale.
Sistemul dreptului internaţional contemporan sensibilizează opinia naţiunilor civilizate asupra
valorilor universale neperene: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea şi responsabilitatea
statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiţia) între popoare etc.
Conştiinţa juridică internaţională este profund marcată de principiile generale ale dreptului,
preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public. În jurul preceptelor
călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă viaţa juridică internă şi internaţională.
5
Principiile dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanţă în gîndirea juridică, dar şi de
rezistenţă maximală în faţa contingenţelor relative şi pozitivismului juridic. Renaşterea dreptului
natural este în acelaşi timp o renaştere a principiilor dreptului găzduite de natura (conştiinţa) umană.
Conştiinţa individuală, în special cea juridică, este “depozitarul” şi “scutul” principiilor inerente
fiinţei umane, principiilor care trebuie să-şi afirme prezenţa în orice drept pozitiv: libertatea,
responsabilitatea, egalitatea, justiţia, unitatea etc.
Precum nu există idei de azi şi de ieri, datorită veşniciei ideilor, la fel nu există principii de
drept valabile pentru hic et nunc; doar acele principii care depăşesc pozitivitatea dreptului sunt
veritabile principii ale dreptului. Iată de ce unele pretinse “principii de drept” sunt realmente reguli
juridice pozitive. Reieşind din considerentele expuse, domeniul principiilor dreptului se pretează
prin problematică, conceptualizare şi oportunitatea delimitărilor.
Scopul şi obiectivele tezei. Domeniu constant al preocupărilor ştiinţifice, principiile
dreptului implică totuşi viziuni originale, descoperiri ce rezultă din obiective limpede trasate.
Argumentele invocate în favoarea importanţei şi actualităţii obiectului cercetărilor ne
angajează a formula finalităţile studiului întreprins.
Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona şi de a cizela, din dubla perspectivă
teoretico-practică, domeniul incert şi controversat al principiilor dreptului. Scopul trasat se
dimensionează într-un şir de obiective de realizare consecventă şi consecutivă:
- definirea noţiunii de principii ale dreptului şi stabilirea semnelor definitorii ale “principiilor
dreptului”;
- cercetarea originii principiilor dreptului şi stabilirea fundamentului principiilor;
- determinarea esenţei principiilor dreptului prin abstractizare de la familiile juridice;
- numirea, interpretarea şi enunţarea, în ultima instanţă, a ideilor (principiilor) libertăţii, justiţiei,
egalităţii, responsabilităţii şi altor posibile principii generale ale dreptului;
- definirea şi “construirea” sistemului principiilor dreptului;
- ierarhizarea principiilor dreptului în cadrul sistemului;
- formularea criteriilor de clasificare a principiilor dreptului;
- sistematizarea principiilor dreptului prin diviziune;
- definirea şi clasificarea principiilor generale ale dreptului;
- definirea şi clasificarea principiilor ramurale ale dreptului;
- analiza legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova privind principiile generale ale dreptului;
- definirea şi elucidarea principiilor interramurale ale dreptului;
- explicitarea principiilor instituţiilor juridice şi definirea principiului instituţiei juridice;
6
- raportarea principiilor dreptului la conceptualismul juridic (concepte, categorii şi construcţii
juridice, ficţiuni juridice);
- stabilirea conexiunilor între principiile dreptului şi normele juridice;
- corelarea principiilor dreptului cu aforismele, maximele, axiomele juridice latine;
- examinarea principiilor dreptului în raport cu legităţile juridice;
- cercetarea surselor dreptului pozitiv, în special legii, în raport cu principiile dreptului;
- stabilirea locului principiilor dreptului în cadrul realităţii (existenţei) juridice şi în raport cu
ordinea juridică pozitivă;
- determinarea locului şi evaluarea rolului principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului;
- corelarea principiilor generale ale dreptului cu principiile legiferării;
- evidenţierea locului şi aprecierea rolului principiilor dreptului în procesul realizării dreptului
(respectării, executării şi aplicării);
- delimitarea principiilor interpretării juridice şi principiilor răspunderii juridice de principiile
generale ale dreptului;
- identificarea rolului principiilor dreptului în completarea dreptului lacunar;
- elucidarea principiilor dreptului aplicate în cadrul analogiei dreptului (analogia iuris), potrivit
legislaţiei şi practicii judiciare a Republicii Moldova.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiilor. În vederea cercetării cît mai
complete a obiectului investigaţiilor, urmărind cu perseverenţă atingerea graduală a obiectivelor
enunţate, am selectat metodele adecvate de cercetare ştiinţifică a principiilor dreptului. Baza
metodologică a investigaţiilor se compune din:
- metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare,
definiţii etc.), utilizată constant pe toată lungimea tezei;
- metoda istorică, folosită pentru cercetarea originii principilor dreptului, corelarea principiilor
dreptului cu maximele şi aforismele juridice latine etc.;
- metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului principiilor dreptului, actelor
normative care exprimă principiile dreptului, etc.;
- metoda comparativă, folosită cu incidenţă maximală în vederea stabilirii conexiunilor
principiilor dreptului cu conceptualismul juridic şi ordinea juridică pozitivă, etc.;
- metoda observaţiei, pertinentă pentru evidenţierea valorii şi evaluarea funcţiei principiilor
dreptului.
Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare din
ţară şi de peste hotare. În mod special, evidenţiem doctrina juridică din România, Franţa, Federaţia
Rusă, Republica Moldova privind materia principiilor dreptului.
7
Cu o deosebită consideraţie pentru Mircea Djuvara, Alexandru Văllimărescu, Gheorghe
Mihai, Radu Motica, Ion Craiovan, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu
Dănişor, Sofia Popescu, Constantin Stroe, Efim Mohorea, Boris Negru, Gheorghe Avornic,
Dumitru Baltag, G.C. Fiodorov; M. Marcenco, V. Lazarev, G. Manov, L. Iavici, M. Baitin, G.
Nazarenco, J.L. Bergel, P. Pescatore, H.L. Hart, M. Hoecke, G. Del Vecchio, ş.a., operele cărora de
teoria generală a dreptului, filosofia dreptului şi logică juridică au constituit un real şi nepreţuit
aport la elaborarea tezei. Surse nesecate de inspiraţie şi lumină privind esenţa principiilor dreptului,
care au fost citate în lucrare, sunt operele marilor gînditori Platon, Aristotel, Kant, Hegel, ş.a.
În vederea elucidării aspectelor particulare ale principiilor dreptului, au fost examinate un şir
de articole de specialitate publicate, în special, în revistele «Государство и право», “Dreptul”,
“Revista naţională de drept” ş.a.
Reieşind din necesitatea determinării locului şi rolului organelor jurisdicţionale în aplicarea
şi dezvoltarea principiilor dreptului, am recurs la cercetarea sintezelor jurisprudenţiale ale Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, a hotărîrilor Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova.
Noutatea ştiinţifică a lucrării. Elementele de noutate ştiinţifică ale tezei le rezumăm astfel:
1. Abordarea interdisciplinară a principiilor dreptului: la graniţa teoriei şi filosofiei dreptului;
teoriei generale a dreptului şi logicii juridice; teoriei generale a dreptului şi ştiinţelor juridice
particulare (ramurale).
2. Definirea principiilor dreptului; principiilor generale ale dreptului; principiilor ramurale ale
dreptului; principiilor interramurale ale dreptului şi principiilor instituţiilor juridice.
3. Enunţarea principiilor generale ale dreptului care determină esenţa dreptului: libertate, egalitate,
justiţie, responsabilitate, unitate şi ierarhie.
4. Abordarea sistemică a principiilor dreptului şi stabilirea ierarhiei principiilor dreptului.
5. Examinarea principiilor dreptului prin prisma conceptualismului juridic.
6. Corelarea principiilor dreptului cu ordinea juridică pozitivă şi realitatea juridică a societăţii.
7. Determinarea locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul elaborării dreptului, precum şi
departajarea principiilor dreptului de principiile procesului de elaborare a dreptului.
8. Stabilirea locului şi funcţiei principiilor dreptului în procesul realizării dreptului, precum şi
delimitarea principiilor dreptului de principiile interpretării juridice şi principiile răspunderii
juridice.
8
9. Identificarea principiilor dreptului ce se aplică în cadrul analogiei dreptului (analogia iuris) şi
formularea propunerilor de lege ferenda în vederea amendării legislaţiei Republicii Moldova
vizînd analogia dreptului, în special, şi principiile dreptului, în general.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Relevăm semnificaţia
tridimensională a tezei.
Semnificaţia epistemologică a lucrării rezidă în abordarea şi cercetarea ştiinţifică a
domeniului principiilor dreptului. Semnificaţia metodologică a lucrării rezultă din departajarea
principiilor întemeietoare ale dreptului de alte posibile principii de elaborare, realizare, interpretare
a dreptului. Semnificaţia praxiologică a tezei rezultă din abordarea aspectelor practice ale
principiilor dreptului şi reliefarea implicaţiilor principiilor dreptului în procesele legiferării şi
aplicării dreptului de către organele competente. Concluziile şi propunerile de lege ferenda pot fi de
un real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării legislaţiei în vigoare
a Republicii Moldova.
Studiul efectuat privind principiile dreptului nu este consumat, de aceea consideraţiile
concluzive pot fi dezvoltate cu succes de doctrina juridică.
Teza este o contribuţie modestă la teoria generală a dreptului şi, sperăm, la teoriile
particulare (ramurale) ale dreptului.
Rostul lucrării, în primul rînd, este de a clarifica un domeniu cu suficiente incertitudini şi
stereotipuri afirmate. În al doilea rînd, de a aprofunda procesul cognitiv al dreptului la general şi în
particular. Teza dată pretinde a completa cursul de Teoria generală a dreptului la capitolele:
principiile dreptului, elaborarea dreptului, realizarea dreptului, interpretarea dreptului şi răspunderea
juridică. Din aceste considerente, lucrarea îşi găseşte potenţialul cititor în rîndurile teoreticienilor,
studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, dar şi practicienilor. Or, conştiinţa juridică a tuturor
destinatarilor dreptului trebuie sensibilizată în vederea multiplelor valenţe ale principiilor dreptului.
Aprobarea rezultatelor obţinute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Teoria şi Istoria
Dreptului a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, unde a fost discutată şi
recomandată spre susţinere.
Materialele cercetărilor efectuate, unele concluzii şi recomandări ale investigaţiilor şi-au
găsit reflectare în publicaţiile autorului. Rezultatele investigaţiilor ştiinţifice au fost expuse şi
aprobate în cadrul şedinţelor catedrei Teoria şi Istoria Dreptului a Facultăţii de Drept a Universităţii
de Stat din Moldova şi seminarului ştiinţific de profil, şedinţelor Catedrei Drept a Facultăţii de
Drept a Universităţii de Stat “Alecu Russo” din Bălţi, la care este angajată autoarea tezei şi Catedrei
Drept a Facultăţii Ştiinţe Economice şi Juridice a Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi, la care
autoarea a efectuat un stagiu de cercetare.
9
Materialele cercetărilor întreprinse sînt utilizate de autor în procesul de predare a Teoriei
generale a dreptului la Facultatea Drept a Universităţii de Stat “Alecu Russo” din Bălţi.
Structura tezei. Teza este structurată în patru capitole succedate logic şi organic;
introducere ca iniţiere în studiu; încheiere ce inserează concluzii şi recomandări; anexe în funcţie de
suport explicativ-ilustrativ al prevederilor principale ale tezei; bibliografie în funcţie de suport
documentar şi doctrinar al lucrării; adnotare; cuvintele-cheie ale lucrării şi lista abrevierilor
utilizate.
10
Motto: „Întreg dreptul se năruie
şi nu mai are înţeles fără imperativele raţiunii,
aşa cum se oglindesc la un moment dat
în mentalitatea unui popor”
(Mircea Djuvară)
CAPITOLUL I
CONCEPTUL, ORIGINEA ŞI ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI
1.1. ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE PRINCIPIU
Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a
conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de
căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche
verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei [III, 53, p.119]. Din latină
principium îşi păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe),
italiană (principio), engleză (principle), rusă (принцип) etc.
Potrivit DEX-ului [V, 1, p.850], principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază
pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; la
plural - totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei ştiinţe.
Noţiunea de principiu este prezentă în toate ştiinţele şi cunoaşte mai multe accepţiuni:
ontologică, metodologică, etică, logică, juridică etc.
Din punct de vedere filosofic, conform DEX-ului, principiul este elementul (izvorul)
primordial, cauza primară sau punctul de plecare a ceva, baza, temeiul. După Platon, principiu:
prima cauză a ceea ce există [III, 66, p.324]. În acelaşi context, principiul este teza fundamentală,
legea [V, 3, p.858]. În filosofie principiul sau temeiul în care sunt şi devin entităţile, este ceea ce le
rostuieşte, fiindu-le de rînduială, de aşezare într-un acelaşi fundament [III, 53, p.119].
Epistemologic, “un principiu reprezintă un enunţ adevărat care, deşi nu e dovedit inductiv, din
experienţă, nu e contrazis de aceasta, dar e dovedit nu direct, ci prin oricare din consecinţele lui”
[III, 51, p.209]. “Orice principiu, ontologic vorbind, întemeiază, avînd anterioritate logică faţă de
întemeiat, orice principiu metodologic vorbind, orientează, călăuzeşte orice construcţie a
subiectului” [III, 51, p.210].
Din punct de vedere etic, principiul este convingerea intimă, punctul de vedere propriu. De
exemplu : om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme [V, 1, p.850].
11
Din punct de vedere logic, principiul este propoziţia folosită ca punct de plecare în
demonstrarea unei anumite clase de propoziţii şi care nu este deductibilă din acestea [V, 3, p.858].
De exemplu, principiul identităţii, principiul raţiunii suficiente etc. Profesorul Mohorea E. defineşte
principiul ca o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei,
legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii [III, 56, p.33-34]. Principiile logice, legile logicii
formale (identitatea, noncontradicţia, terţiul exclus, raţiunea suficientă) sunt în corelaţie cu
principiile de drept şi cu intenţiile de îndreptăţire din norme [III, 50, p.100-101].
Orice ştiinţă contemporană conţine anumite principii (legi, idei) care reflectă raporturi
necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază. Cu referinţă
la ştiinţa dreptului, principiile reflectă raporturile necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile în
cadrul realităţii juridice a societăţii sau dintre fenomenul juridic şi alte fenomene sociale.
1.2. NOŢIUNEA DE „PRINCIPIILE DREPTULUI”
Doctrina juridică înregistrează o definiţie-tip a noţiunii „principiile dreptului”, dată şi
acceptată în mare măsură de teoreticienii din ţară si de peste hotare, cu unele accente, nuanţări
juridice făcute de diferiţi autori. Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Viorel
Daghie, Florin Coman-Kund, Dumitru Baltag ş.a., principiile dreptului sînt acele idei generale,
postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o
ţară, orientînd reglementările juridice şi aplicarea dreptului [III, 16, p.30-32; 24, p.24-25; 4, p.91].
Gheorghe Avornic şi Gheorghe Lupu completează definiţia principiilor dreptului,
accentuînd că principiile dreptului sînt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor
promovate şi apărate de drept şi că sînt idei ale conţinutului tuturor normelor juridice. Gh. Avornic
şi Gh. Lupu astfel nu înrămează principiile dreptului într-un cadru naţional [III, 45, p.99-101].
Dumitru Mazilu şi Victor Dan Zlătescu completează fondul definiţiei principiilor dreptului cu
caracterul fundamental al acestora, considerînd că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii în
procesul creării dreptului şi realizării dreptului, sînt produsul observaţiei nevoilor societăţii [III, 49,
p.117; 81, p.109 ].
Gheorghe Boboş şi Boris Negru înţeleg principiile dreptului atît în funcţie de fundament al
sistemului de drept, cît şi în funcţie de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul
sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare [III, 11, p.186; 60, p.126-127].
După Nicolae Popa, principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor
normelor juridice [III, 67, p.112]. Indiferent de spaţiul-timp al lor de existenţă, – precizare adusă de
autorii Gheorghe Mihai şi Radu Motica, – ceea ce ne permite să decidem că un sistem de drept este
mai aproape sau mai departe de ele, aceste principii. Aceiaşi doctrinari susţin că principiile
12
dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se
regăsesc în acestea. În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare şi
consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept validitate şi stabilitate [III, 53, p.123].
Jery Wroblewski defineşte principiile dreptului ca norme sau construcţii care servesc drept
bază dreptului, ca surse de creare şi de aplicare a dreptului [III, 70, p.163]. Definiţie, care după
părerea noastră, trebuie anticipată de interpretarea construcţiei juridice şi delimitarea graniţelor între
norma juridică şi principiul dreptului, precum şi de stabilirea locului şi rolului principiilor dreptului
în cadrul surselor creatoare ale dreptului.
G.C. Fiodorov afirmă că principiile dreptului într-o formă concentrată caracterizează esenţa
şi conţinutul dreptului, oglindesc principalele legităţi şi fundamente ale formaţiunii social-
economice respective şi tipului de drept corelativ. Savantul statuează asupra caracterelor universal,
imperativ, de supremaţie şi de pondere generală a principiilor dreptului [III,124, p.219].
Doctrinarii ruşi de formaţiune socialistă L.S. Iavici, V.M. Curiţîn, Z.D. Ivanova, E.A.
Lucaşeva ş.a. consideră că principiile dreptului sînt începuturi călăuzitoare ale constituirii, evoluţiei
şi funcţionării dreptului. Principiile dreptului sînt începuturi care inspiră un anumit tip istoric de
drept, deoarece reflectă esenţa clasială a acestuia, legile obiective ale dezvoltării societăţii,
determină ceea ce este decisiv în conţinutul dreptului. Principiile dreptului socialist reprezintă
cerinţele clasei muncitoare faţă de procesul de reglementare juridică [III, 130, p.150-151; 117,
p.186; IV, 29, p.21-22].
M.N. Marcenco susţine că principiile dreptului nu întotdeauna sunt la suprafaţă, adică
evidente şi explicite, însă prezente în orice sistem de drept [III, 120, p.295].
G.N. Manov face distincţie între principiile de drept pozitiv si principiile de drept
suprapozitiv (natural). Nuanţare actuală şi necesară, însă inacceptabilă în dreptul socialist care
reducea principiile dreptului la legislaţie şi care puteau fi deduse doar din ea, însă nu din idei
abstracte [III, 121, p.172].
M.I. Baitin defineşte principiile dreptului în funcţie de idei de bază, reglementări şi
determinări care constituie fundamentul moral şi organizaţional al apariţiei, dezvoltării şi
funcţionării dreptului. Principiile dreptului sînt suportul constituirii, dinamicii şi acţiunii dreptului.
Principiile determină orientarea (natura) democratică sau totalitară a dreptului. Ele exprimă ceea ce
este principal, fundamental în drept, ceea ce este orientat asupra evoluţiei dreptului. Principiile
dreptului reflectă, pe de o parte, legităţile obiective ale dezvoltării societăţii date, iar, pe de altă
parte, exprimă năzuinţele subiective sau conştiinţa juridică a membrilor societăţii [III, 90, p.151-
152].
13
G.V. Nazarenco accentuează caracterul de injoncţiune a principiilor dreptului, de aceea, le
defineşte şi ca exigenţe ce exprimă esenţa dreptului [III, 104, p.99].
1.3. SEMNELE DEFINITORII ALE “PRINCIPIILOR DREPTULUI”
În urma celor relatate conchidem că definiţia este de importanţă fundamentală în teoria
dreptului. Definiţia este una dintre operaţiile logice care exprimă într-o formă concisă principalele
rezultate ale unei etape în cunoaşterea definitului (obiectului definiţiei). O condiţie necesară pentru
a putea defini un anumit obiect este aceea de a şti realmente, ce este acel obiect [III, 56, p.89].
Pentru a şti ce sunt principiile dreptului este oportun să scoatem în evidenţă caracteristicile
principiilor dreptului. Deoarece cunoaşterea în general şi cunoaşterea dreptului în particular are un
caracter continuu, rezultă că nici o definiţie a principiilor dreptului nu este absolută, formulată
pentru totdeauna. Reieşind din relativitatea definiţiilor date principiilor dreptului intenţionăm să
redăm caracterele (semnele) principiilor dreptului.
1. Caracterul sistematic (structural). Dreptul este un sistem, structura şi dezvoltarea căruia este
subordonată principiilor dreptului. Sistemul dreptului este edificat şi consolidat în temeiul
principiilor generale ale dreptului. Ele au rolul de a asigura unitatea sistemică a dreptului pozitiv;
ele tind să asigure completitudinea sistemului şi supleţea lui în faza aplicării dreptului [III, 29,
p.149-150].
2. Caracterul global (general, universal). Principiile dreptului se extind asupra tuturor
componentelor sistemului dreptului. Subsistemele dreptului: normele, instituţiile, ramurile sînt
elaborate, acţionează şi reglementează în baza principiilor generale ale dreptului.
3. Caracterul esenţial (fundamental). Principiile dreptului exprimă substanţa, esenţa dreptului. Ele
întemeiază conţinutul fundamental al tuturor normelor juridice. Fundamentele dreptului se regăsesc
în cadrul principiilor dreptului. Dat fiind faptul că în teoria şi filosofia dreptului problema esenţei
dreptului, substanţei lui este cea mai complicată, [III, 103, p.24-33] vom reduce esenţa dreptului la
voinţa comună a subiectelor de drept, a principalilor actori ai fenomenului juridic.
4. Caracterul stabil (static). Principiile dreptului exprimă construcţia internă a dreptului. Sînt acele
idei imutabile ale sistemului juridic, statornicite indiferent de timp, loc şi cadrul social determinat.
“Principiile generale ale dreptului fac să prevaleze spiritul dreptului asupra literei lui, sensul comun
asupra tehnicii, justiţia asupra simplei legalităţi, prin faptul că ele permit penetrarea dincolo de
dreptul pozitiv, pînă la inspiraţiile profunde ale ordinii sociale” [III, 29, p.150].
5. Caracterul mobil (dinamic). Principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului
pozitiv. Ele variază, se schimbă conform configuraţiei dreptului după cadrul politic, economic,
cultural, naţional, internaţional, etc. Principiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului
14
juridic, de aceea, principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sunt reguli ale progresului
sistemului şi surse reale ale acestuia. Principiile sunt vectorii dezvoltării sistemului juridic, în sensul
că ele progresînd impulsionează progresul sistemului juridic [III, 29, p.150]. Mircea Djuvara a
remarcat că principiile juridice trebuie controlate, adaptate nevoilor noi cărora trebuie să se aplice,
trebuie prin efectul elaborării ştiinţifice armonizate laolaltă într-un tot conştient şi sistematic. Chiar
dacă “se obişnuieşte a atribui principiilor de drept … o putere oarecum sacrosanctă ca şi cum ar
cuprinde adevăruri imuabile, pe care chiar nici legislatorul de oriunde şi încă mai puţin
interpretatorul ar fi în drept să le pună în orice fel la îndoială” [III, 27, p.58].
În fine, pentru a înţelege caracterele dinamic şi static ale principiilor dreptului care rezidă în
dinamica şi statica sistemului dreptului, se impune acceptarea şi penetrarea ideii unităţii invariantei
(constantului, staticii) şi variantei (instabilului, dinamicii) fenomenului juridic în ansamblu [III, 56,
p.23-24; 33, p.184].
6. Caracterul valoric (axiologic). Principiile dreptului sînt expresia valorilor promovate şi apărate de
drept. Cele mai generale şi fundamentale principii coincid cu valorile sociale promovate de drept
[III, 16, p.30]. I. Ceterchi precizează că valorile care ghidează dreptul nu sunt de natură strict şi
exclusiv juridică, dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială,
filosofică în general. Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Deşi unele din
ele pot fi regăsite în toate sistemele de drept ca de pildă, justiţia, totuşi specificul şi particularităţile
istorice îşi pun amprenta asupra lor. Autorul menţionat, alături de justiţie enumără valori-principii
ale dreptului contemporan, cum sunt democraţia, securitatea (siguranţa) juridică, pluralismul
formelor proprietăţii, suveranitatea naţională etc. [III, 19, p.86-87].
7. Caracterul formal (normativ). De regulă, principiile dreptului sînt formulate în textele actelor
normative, avînd forţa şi semnificaţia unor norme superioare; ele sunt norme juridice de o mare
generalitate de care trebuie să se ţină seama atît în elaborarea dreptului cît şi în aplicarea sa [III, 16,
p.80].
Principiile dreptului sînt normative în raport cu sistemul juridic pozitiv însuşi, iar principiile
generale ale dreptului se impun ca obligatorii chiar normelor însele. Principiilor generale le revine
rolul de a suplini neclaritatea sau inexistenţa legii, cît şi de a limita legea, fundamentînd-o. Ele
normează normele; sunt un fel de supra-legalitate. De aceea, controlul legiferării nu se face doar în
raport cu o constituţie scrisă, ci şi cu principiile generale ale dreptului [III, 29, p.149].
Progresul în cunoaştere completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le înlocuieşte
cu altele ce ar corespunde noii etape a cunoaşterii. Definiţiile juridice trebuie să fie corecte atît din
punctul de vedere a formei, structurii logice, cît şi din punctul de vedere al conţinutului lor juridic
15
concret [III, 56, p.92]. Avînd în vedere conţinutul complex al noţiunii “principiile dreptului”,
precum şi aproximitatea, incompletitudinea şi relativitatea oricărei definiţii, propunem următoarea
definiţie a “principiilor dreptului”:
Principiile dreptului sunt idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului
juridic care întemeiază dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului
pozitiv.
Apropo, definiţiile doctrinare au avantajul de a nu fi obligatorii, de a avea suficientă supleţe
pentru a se reconfigura în funcţie de necesităţile vieţii sociale şi ale aplicării dreptului.
1.4. ORIGINEA ŞI FUNDAMENTUL PRINCIPIILOR DREPTULUI
Problema originii şi fundamentului principiilor dreptului a fost şi este pe ordinea de zi a
diverselor şcoli şi curente în gîndirea juridică. De aceea, este o preocupare a filosofiei dreptului mai
mult decît a teoriei generale a dreptului. De fapt, problema dată este absorbită de o altă problemă
fundamentală a filosofiei şi teoriei dreptului, cea a originii şi naturii dreptului. Or, fără interpretarea
fundamentului dreptului este cu neputinţă de a continua demersul ştiinţific în vederea stabilirii
originilor principiilor dreptului, a fundamentului acestora.
Determinarea fundamentului dreptului, adică criteriul justiţiei, a preocupat întotdeauna
filosofia dreptului. În acest sens sau conturat teoriile teologismului, scepticismului, realismului
empiric, istoricismului, utilitarismului ş.a.
Teoria teologismului face tentativa de a soluţiona problema fundamentului intrinsec al
dreptului recurcînd la ideea divinităţii. Divinitatea (Raţiunea Supremă, Absolutul) ar fi fixat
principiile binelui şi ale justului, care ar trebui acceptate prin revelaţie, ca şi ideea divinităţii de
altfel. Conform acestei concepţii, fundamentul dreptului este voinţa divină, deci putem conchide că
ideile (principiile) dreptului au origine sacră (divină) şi autoritatea supremă voinţei omului. G.del
Vecchio remarca că încercarea de a întemeia dreptul pe divinitate s-a făcut în două moduri şi două
forme distincte [III, 33, p.326-327]. Prima formă (teologismul simplu) explică fundamentul
dreptului numai ca comandament presupus al unei fiinţe supreme (voinţă divină). Această formă
primitivă a teologismului găseşte răspuns la întrebarea “Ce este justiţia?” în voinţa zeilor, în
comandamentul ce emană de la o putere transcendentală, invizibilă. Însă “… simplul apel la voinţa
unei divinităţi, nu ne lămureşte cu nimic asupra valorii, asupra fundamentului intrinsec al dreptului”
[III, 33, p.326].
Cea dea doua formă a teologismului este teologismul semi-raţional, conform căruia “… ceea
ce este sfînt este comandat de Dumnezeu sau de Zei, fiindcă e sfînt; cu alte cuvinte, sfinţenia este
anterioară comandamentului”. Această concepţie este considerată mai progresată, mai rafinată,
16
deoarece dreptul nu este considerat ca efect pur şi simplu al voinţei divine, ci ca o proprietate eternă
a înţelepciunii divine, pe care urmează şi căreia i se conformează în mod necesar însăşi voinţa
divinităţii. Iar justiţia, idee directoare a dreptului, nu este ceea ce comandă divinitatea după voie, ci
ceea ce ea trebuie să comande prin conţinutul său de adevăr, aşa încît voinţa divină nu i s-ar putea
sustrage. Or, afirmaţia lui H. Grotius privind existenţa dreptului natural “chiar dacă Dumnezeu n-ar
exista” (“De jure belli ac pacis”, (1625)) este o explicaţie supraraţională a dreptului, care-şi are
sediul în antecedentul voinţei divine. Astfel, conform teologismului semi-raţional principiile
dreptului, prin analogie, sînt eterne şi nici divinitatea chiar n-ar putea deroga de la ele. Implicit
această teorie naşte întrebarea: “Care este antecedentul voinţei divine?”
Este dificil de a stabili acel criteriu al adevărului, superior Divinităţii însăşi, care de fapt
contrazice în esenţă conceptul de Divinitate (Absolut). De aceea, G. Del Vecchio numeşte această
formă a teologismului “semi-raţional”, pentru a nu aduce critică teologismului şi a se numi
raţionalism [III, 33, p.327].
O altă teorie este cea a scepticismului juridic, care afirmă că dreptul nu are un fundament
intrinsec, ci este expresia autorităţii şi a forţei. Reprezentanţii acestui curent neagă orice temei ideal
al dreptului şi orice criteriu absolut al justiţiei, superior faptului dreptului pozitiv. Adepţi ai acestor
idei au fost în antichitate Archelaus, Trasimac, Carneade din Cyrene; ş.a., în perioada modernă:
Montaigne, Pascal, ş.a.
De doctrina scepticismului juridic sînt apropiate şi altele, bunăoară realismul juridic şi
realismul empiric. Conform realismului juridic, numai statul poate determina justul şi injustul;
dreptul începe odată cu statul şi nu poate preexista într-o stare naturală. Prin aceasta dreptul este o
expresie a autorităţii, iar în realitate îi lipseşte un fundament natural. Realismul empiric, însă pune
fundamentul dreptului în sentimentul de respect, în teama plină de reverenţă faţă de autoritatea
constituită. Idealul de justiţie se consideră inexistent, iar individul are sentimentul de supunere faţă
de puterea existentă, adaptîndu-se psihologic la această putere [III, 33, p.321-322].
Argumentul principal al teoriei scepticismului, care neagă un fundament absolut al
dreptului, este varietatea drepturilor pozitive. Din divergenţele diferitor drepturi pozitive, scepticii
deduc că nu poate exista un drept unic cu o valoare absolută, şi respectiv principii universale, unice
ale dreptului. Ei identifică justiţia cu legalitatea, echivalează justiţia cu comandamentul. Totuşi,
realismul empiric sub forma sa pozitivă de recunoaştere a sentimentului sau aprecierii juridice este
mai progresat, decît scepticismul juridic sub forma sa negativă a criteriului justiţiei [III, 33, p.321-
322].
17
Conform altei teorii, a istoricismului, dreptul nu are alt fundament decît legătura faptelor
care î-l determină. Adică, fundamentul dreptului ar consta numai în relativitatea sa, în
corespondenţa necesară între drept şi factorii săi. Istoricismul consideră dreptul ca un fapt sau un
proces colectiv, ca un produs al vieţii sociale. Din această teorie se inspiră istoricismul filosofic,
politic şi juridic, sau şcoala istorică de drept. Istoricismul juridic (reprezentanţi: F. Savigny, F.
Puchta, G. Hugo) sub înrîurirea filosofiei kantiene prezintă dreptul şi principiile dreptului ca
produse ale conştiinţei colective ale spiritului popular. Conştiinţa juridică populară este considerată
generatoarea dreptului, care se cristalizează ulterior în legi. Dreptul însă nu este considerat creaţia
legislatorului, ci o productivitate instinctivă şi aproape inconştientă, care se dezvoltă spontan ca şi
limbajul unui popor. Legile nu fac decît să fixeze şi să quasi-mobilizeze principiile dreptului
elaborate de conştiinţa juridică populară. Numai aceasta este izvorul autentic şi natural al dreptului.
Această şcoală, după G. Del Vecchio, a avut o influenţă benefică asupra studiului faptului istoric al
dreptului şi a dus la luarea în considerare a originii dreptului, în raport cu condiţiile particulare ale
fiecărui popor [III, 33, p.127-130]. Pe lîngă această latură pozitivă a şcolii istorice, del Vecchio
constată deficienţa acesteia de a exclude orice speculaţie ideală asupra justiţiei. Adică, necesitatea
păstrării unei atitudini pasive faţă de orice produs istoric, fără a-l plasa pe cîntarul conştiinţei
noastre şi al spiritului critic. Însă simplul fapt nu ne poate da explicaţia dreptului şi principiilor sale.
Obiecţiunea fundamentală ridicată împotriva istoricismului, de altfel adusă şi contra scepticismului
de către del Vecchio, este că spiritul uman nu se poate mulţumi, şi niciodată nu s-a mulţumit cu
recunoaşterea faptului simplu. “Peste lumea faptelor există aceea a valorilor, şi acesteia îi aparţine
în mod esenţial dreptul. … Pentru adunarea faptelor sau fenomenelor juridice trebuie, înainte de
toate să avem criteriile distinctive ale juridicului de nejuridic” [III, 33, p.324, p.129].
Şcoala utilitarismului juridic (reprezentanţi: Epicur, J. Bentham, J.S. Mill, C. Darwin, H,
Spenser, ş.a.) exclude fundamentul raţional sau absolut propriu al dreptului, deoarece consideră
justul ca identic cu utilul. Justiţia, preceptul conducător al dreptului, este redusă la utilitate.
Utilitatea tratată frecvent în sens material şi concret este ceea ce serveşte la satisfacerea instinctelor
individuale, aceea ce produce plăcere individului. Utilitariştii, de regulă, nu acceptă sensul formal şi
abstract al utilului, adică tot ce foloseşte la atingerea unui scop. În acest sens, despre nimic nu se
poate spune cu siguranţă, că este util, atîta timp cît nu este indicat scopul. Conştiinţa morală şi cea
juridică sînt mijloace de probaţiune ale utilului (avantajul material) şi ale justului (imperativul
datoriei). Astfel, avem sentimentul datoriei, chiar cu preţul unor sacrificii să facem binele şi să
respectăm dreptul altuia. “Dreptul altuia e respectat şi socotit sacru, nu pentru că acesta ne pare util,
ci pentru că recunoaştem în drept o valoare independentă de utilitate” [III, 33, p.328]. Conştiinţa
18
datoriei, după Kant, este întotdeauna clară deoarece există întotdeauna în noi o voce care ne spune
dacă acţiunile noastre sînt bune sau rele. Conştiinţa noastră etică refuză să se identifice cu calculul
plăcerilor. Iar utilitariştii nu explică cum şi pentru ce utilul unuia trebuie să cedeze în faţa altuia,
care este criteriul utilităţii colective, solidare. În acest sens, nici morala şi nici dreptul nu pot căpăta
un fundament adevărat.
Chiar dacă fiecare din teoriile prezentate sumar mai sus face tentativa de a fundamenta
dreptul şi principiile sale, insistînd asupra soluţiei proprii a problemei, acestea nicidecum nu
consumă subiectul abordat.
Astfel, del Vecchio iniţiază cercetarea fundamentului dreptului din perspectiva naturii
umane, adică îl caută în conştiinţa fiinţei noastre, dat fiind faptul că avem o facultate originară ce nu
poate fi dedusă din experienţă de a deosebi justiţia de injustiţie, numită sentiment juridic. Acest
sentiment, după del Vecchio, nu derivă din fapte exterioare ci din conştiinţa noastră. Iar instituţiile
juridice pozitive la rîndul lor emană din acest sentiment juridic. Dreptul pozitiv este tocmai
produsul inteligenţei şi al voinţei oamenilor asociaţi [III, 33, p.319].
Sentimentul juridic, inerent fiinţei umane, se caracterizează prin autonomie faţă de
reglementările pozitive, în sens că poate să se abstractizeze de la ele sau chiar să li se opună,
apreciind justul şi injustul. Nici un comandament exterior, nici un imperativ al statului nu poate
extermina această facultate naturală a omului de a urma justiţia, de a distinge justul de injust.
De regulă, dreptul pozitiv e conform conştiinţei noastre, dar această corespondenţă poate
lipsi şi atunci se încearcă, faţă de dreptul în vigoare, caracterul inepuizabil al conştiinţei juridice
subiective.” Lipsa corespondenţei perfecte între aspiraţiile, tendinţele juridice ale conştiinţei şi
dreptul pozitiv asigură indirect progresul dreptului. “De aceea, trebuie să admitem că sentimentul
juridic, înnăscut în natura noastră este forţa vie, originară şi autonomă, izvorul primar al dezvoltării
dreptului…” [III, 33, p.320].
Din moment ce admitem că natura umană este sediu (fundament) al dreptului se impune
elucidarea naturii umane în raport cu dreptul şi principiile sale. Chiar dacă unii doctrinari, spre
exemplu Gh. Mihai, R. Motica, ş.a., nu demonstrează deschidere faţă de această concepţie [III, 53,
125], vom fi consecvenţi în demersul întreprins.
Din punct de vedre al principiului cauzalităţii, universal valabil pentru natură, ştiinţă şi om,
există o determinare cauzală (cauză-efect) şi indisolubilă între toate fenomenele. Acest principiu
dirijează atît în exterior (extrinsec) factorul uman, cît şi unitatea interioară (intrinsec) a sistemului
uman. Nu numai acţiunile subiectului gînditor (manifestările exterioare), dar şi gîndurile,
sentimentele, dorinţele (mişcările interioare) apar în funcţie de cauză sau efect. Astfel gîndul, în
19
funcţie de promotor al ideii, mişcat de un sentiment (dorinţă) este cauza efectului exteriorizat numit
faptă (acţiune, inacţiune). La rîndul său fapta va genera noi gînduri sub impulsul sentimentelor
(dorinţelor). Deci, va apărea în postura de o nouă cauză faţă de un potenţial efect. Factorul raţional
este transmiţătorul şi transmutatorul ideilor în lumea exterioară, îndeplinind astfel funcţia principală
a intelectului uman. Or, esenţa fiinţei umane este de a raţiona, progresînd în această destinaţie
evolutivă.
Ideea de dreptate (justiţie), coborîtă din lumea eidos-urilor în conştiinţa umană, va porni
moralul individului şi va configura sentimentul juridic al acestuia marcînd conduita umană. Altfel
zis, legea morală a fiecăruia este determinanta legilor juridice drepte (juste) sau nedrepte (injuste)
după care se construieşte conduita în exterior. Legile moralităţii şi legile dreptului acţionează în
două dimensiuni ce se întrepătrund (subiectivul şi obiectivul) în baza aceleiaşi idei şi ideal de
justiţie. Subiectul gînditor găseşte în sine însuşi începutul justului, dincolo de ascensiunea
metafizică. Obligaţia morală a individului este să descopere şi să valorifice principiul legislaţiei
universale care, după Kant, este înnăscut în conştiinţa noastră.
După del Vecchio, această îndatorire poate fi examinată şi ca principiu al dreptului, o
prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei, echilibrate prin obligaţiunea corelativă a fiecăruia de
a reflecta această limită, dincolo de care opoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. Prin
urmare, dreptul are principiul său în natura sau esenţa omului, deosebindu-se de morală prin
obiectivitatea raportului. Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite conform
acestui principiu sau idee-limită a unui drept în mod universal propriu persoanei, înnăscute în ea.
Această exigenţă deontologică rămîne intangibilă, păstrîndu-şi valoarea şi înţelesul neatins, pentru
că e de ordine metafizică, chiar dacă, realitatea empirică nu se conformează întotdeauna cu
principiile dreptului natural [III, 33, p.341-343].
Intenţiile noastre de a stabili fundamentul dreptului şi al principiilor dreptului în raţiunea
umană s-au apropiat de problema metafizică a dreptului. Implicit apare întrebarea: “De unde
descinde ideea (ideile) dreptului în raţiunea umană?”, din moment ce am afirmat că subiectul
gînditor este mediatorul (transmiţătorul) acestor idei. Metafizica, servindu-se de raţiune, pentru
cunoaşterea absolutului, caută şi fundamentul dreptului, ideea care se află la baza sa. Oricît au
încercat adversarii metafizicii în drept de a-l baza numai pe fapte, pe constatarea fenomenelor,
întotdeauna au depăşit faptele, postulînd în mod conştient sau nu o idee absolută. După elocventa
remarcă a lui Alexandru Văllimărescu, “cei mai înverşunaţi pozitivişti care au jurat moartea
metafizicii, sfîrşesc prin a căuta un principiu absolut la baza dreptului” [III, 80, p.289]. Explicaţia
este şi de ordin psihologic, şi de ordin practic. Din punct de vedere psihologic, orice negaţie duce la
negarea negaţiei în mod conştient sau inconştient. Or, neacceptarea unei opinii, implicit va atrage
20
contrariul, adică acceptarea acestuia mai devreme sau mai tîrziu. Din punct de vedere practic,
“oamenii nu sînt niciodată mulţumiţi cu dreptul în vigoare, întotdeauna au crezut că există un drept
superior, care să asigure fericirea tuturora şi la care dreptul pozitiv trebuie să tindă” [III, 80, p.289].
Acest drept, spre a se putea impune chiar legiuitorului şi a evita arbitrarul lui, trebuie, în primul
rînd, admis ca existent a priori. Apoi, trebuie acceptat caracterul universal neschimbător şi
transcendent superior voinţei omului. Acest drept a priori, indiferent de pluralitatea numelor
(morală, drept natural, drept raţional sau obiectiv, “dat”, regulă de drept, drept suprapozitiv etc.)
postulează existenţa unui principiu absolut, care să nu depindă nici de contingenţa faptelor, nici de
arbitrul oamenilor. Sarcina, obiectivul moral al omului este să descopere principiile dreptului
absolut (Legislaţiei Universale) prin intermediul raţiunii sale ca parte a Raţiunii Superioare.
Problema elaborării metafizice a dreptului a chinuit pe toţi marii gînditori ai omenirii. Nu au
ignorat-o în opera sa filosofică Platon, Aristotel, Seneca, St. Thomas de Acquino, Leibnitz, Spinoza,
Kant ş.a. Iată de exemplu, cum pune aceasta problemă una din somităţile gîndirii juridice româneşti
Alexandru Văllimărescu în opera sa Teoria dreptului natural: “…sau dreptul este pur şi simplu un
produs al fenomenelor sociale, variabil ca şi acesta în timp şi spaţiu, sau este condus de un
mănunchi de principii absolute, universale şi neschimbătoare pe care le descoperă raţiunea
omenească, mănunchi de principii care a fost numit de aproape toată lumea drept natural” [III, 80,
p.288].
După căutări de secole ale soluţiei problemei în Voinţa Divină, Raţiunea Supremă (teoria
teologismului), în dat-ul supradivin (teoria teologismului semi-raţional), în natura raţională a
omului (teoria dreptului natural) nu s-a definitivat soluţia unică, incontestabilă a problemei. Dacă
am apela la Sofocle, am răspunde ca şi Antigona că nu există legi de azi sau de ieri, că ele sunt
eterne (veşnice), şi că nimeni nu ştie de unde au luat naştere. Este vorba de legi nepieritoare,
nescrise, emanate de la zei (Raţiunea Supremă).
Doctrina juridică contemporană reactualizează jusnaturalismul, înscris pe lozincile
Revoluţiei Franceze şi ulterior aflat în decadenţă. În insuficienţa dreptului pozitiv se fac tentative de
a găsi dincolo de normele pozitive, principii obiective transcedentale care îşi au sediul în raţiune,
sentimente şi care ar constitui pivotul, axul director al sistemului dreptului.
Nu vom fi categorici, dar deschişi în faţa unei realităţi de ordin metafizic pentru a explica
fundamentul dreptului. Ideea absolută de drept şi justiţie a fost întotdeauna o permanenţă a spiritului
omenesc. Din cele mai vechi timpuri omenirea a postulat această idee, considerînd-o exigenţa
majoră, un “dat” universal. Chiar şi cele mai aprige argumente ale ignoranţei nu vor putea răsturna
Legile Universale, Principiile Neschimbătoare ale Dreptului; nu vor perturba mecanismul acţiunii
21
acestora. Doar în faţa Absolutului, Raţiunii Supreme, cu maximă deschidere, recunoscînd
relativismul raţiunii umane, putem cuprinde şi transmuta în substanţa noastră raţională principiile
universale de drept [III, 80, p.286-291; 97, p.44-72; 99, p.78-91].
1.5. ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI
Problema esenţei principiilor dreptului este abordată diferit în familiile juridice.
În sistemele tradiţionale de drept, în special în cea musulmană, conceptul principiilor
dreptului nu s-a conturat, chiar dacă există un complex de idei de bază ce pot fi numite principii de
drept. Astfel, în dreptul islamic sunt recunoscute eternitatea, universalitatea, imutabilitatea normelor
dumnezeieşti ale şariatului. În unele ţări-musulmane (Egipt, Pakistan) principiile şariatului sînt
declarate izvor al legislaţiei. Prin aceasta se înţelege primatul şariatului şi încadrarea principiilor în
legislaţie. Totuşi, şariatul este considerat un izvor material (istoric) al dreptului islamic.
În sistemul romano-german de drept, în special în Franţa, principiile generale ale dreptului s-
au constituit în funcţie de izvor al dreptului administrativ. Această ramură de drept a rămas în afara
codificării şi nu este lipsită de lacune. În absenţa consacrării legale a principiilor dreptului
administrativ, acestea au fost consacrate de jurisprudenţă. Judecătoriile administrative (instanţele de
contencios administrativ) au creat un şir de precedente administrative. Consiliul de Stat a definit
noţiunea “principii generale de drept”. În procesul aplicării principiilor generale ale dreptului,
Consiliul de Stat sublinia că izvorul soluţiei cauzelor este echitatea. De altfel, R. David a observat
că principiile generale ale dreptului reflectă subordonarea dreptului faţă de exigenţele echităţii, pe
care le înaintează la un moment determinat şi într-o epocă determinată [III, 96, p.145, p. 29].
Principiile dreptului obţin cu trecerea timpului o importanţă universală, în special în
domeniul drepturilor omului, fiind considerate “drept suprem”. Aceasta a afirmat renaşterea
jusnaturalismului şi reformarea şi completarea sistemului juridic în baza “dreptului suprem”.
În Germania postbelică s-a înregistrat o situaţie asemănătoare cu cea din Franţa, privind
anihilarea legislaţiei fasciste. Judecătoriile au elaborat principiile protecţiei secretului şi cel al
proporţionalităţii. Deciziile Judecătoriei Supreme federale specificau că dreptul este mai vast decît
legislaţia. Dreptatea (echitatea) este folosită pentru acoperirea lacunelor legislaţiei.
În statele africane, ex-colonii franceze, rolul principiilor dreptului se reduce la stabilirea ordinii de
aplicare a normelor juridice. Aceasta se explică prin influenţa sporită a dreptului francez, iar
normele formulate de Consiliul de Stat al Franţei sunt preluate de către judecătorii din statele ex-
colonii fără modificări.
În familia anglo–saxonă de drept, conceptul de principii generale al dreptului, nu s-a afirmat.
În situaţia lacunelor în drept, cauzele se soluţionau în baza raţiunii aplicantului. Ulterior,
22
judecătoriile engleze soluţionau cauzele în baza echităţii naturale (principles of natural justice), ca
soluţie a lacunelor. Echitatea în alt sens, servea drept mijloc de corectare a hotărîrilor judecătoreşti,
emise de instanţele de drept comun, de către judecătoriile cancelarului în ordine de apel. Sensul
dublu al echităţii în dreptul englez a servit în calitate de criteriu de aplicare a dreptului în coloniile
britanice.
Principiile generale ale dreptului francez, spre deosebire de principiile dreptului englez,
includ pe lîngă garanţiile procesuale ale dreptului omului, şi norme de drept material elaborate de
practica judecătorească administrativă şi constituţională. În Franţa aceste norme-principii constituie
o parte impunătoare a practicii judiciare, chemată să apere drepturile cetăţenilor de la abuzul
autorităţilor publice. Principiile generale ale dreptului (francez) şi principiile echităţii naturale nu au
un fundament juridic şi nici o încadrare constituţională clară, de aceea, nu pot fi numite exhaustiv. i.
În baza analizei practicii judiciare, T. Koopmans, citat de G.V. Manov, conchide că principiile
generale ale dreptului includ valorile juridice tradiţionale, constituite de veacuri (egalitatea în
drepturi, statul social în Germania, etc.)
Începînd cu anii’50, principiile dreptului în Europa Occidentală se dezvoltă sub influenţa
proceselor integraţioniste. Curtea Europeană de Justiţie a formulat conceptul de principii generale
de drept ale statelor membre ale Comunităţilor europene. Aceste principii se consideră parte
integrantă a dreptului comunitar; încălcarea lor conduce la nulitatea actelor comunitare. Integrarea
europeană a condiţionat problema integrării principiilor generale de drept ale statelor-membre,
proces dificil în mare măsură pentru Marea Britanie, care nu cunoaşte conceptul de principii
generale ale dreptului. Procesul de integrare a principiilor generale ale dreptului contribuie la
unificarea şi îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice ale statelor membre ale Comunităţii
Europene.
După G.N. Manov, chiar dacă principiile dreptului nu sunt suficient explicite, iar conţinutul
lor nu este stabil, totuşi ele ar putea contribui la corectarea dreptului, subordonînd dreptul justiţiei
(echităţii) [III, 121, p.177].
Care sunt ideile ce dau viaţă, valoare, autoritate dreptului pozitiv, indiferent de loc şi timp?
Ideile penetrante care perpetuează esenţa dreptului sînt libertatea, justiţia, egalitatea,
responsabilitatea. Vom pune în evidenţă substanţa acestora.
1.5.1. Ideea (principiul) libertăţii
În sensul său metafizic, libertatea este esenţa spiritului. Libertatea este conştiinţa de sine a
spiritului, este raportarea simplă la sine însuşi [III, 29, p.70]. După Hegel, libertatea este ceea ce nu
se raportează la altceva, ceea ce nu atîrnă de aceasta [III, 29, p.70]. Omul liber este omul care în
23
conştiinţa sa are sentimentul că a atins plenitudinea conştiinţei de sine [III, 29, p.71]. În accepţiunea
sa filosofică, de fapt libertatea este un ideal care aşteaptă să fie realizat. De aceea, libertatea nu este
doar o posibilitate, însă o muncă spirituală consecventă, o luptă de perfecţionare continuă a fiinţei
umane, indiferent de cadrul social înconjurător. În raport de gradul de desăvîrşire interioară
(spirituală), omul este capabil să depăşească dependenţele din exterior. Or, prin integritatea sa
spirituală omul devine cu adevărat independent faţă de imperfecţiunile extrinseci.
Desăvîrşirea interioară se datorează în mare măsură educaţiei, care mijloceşte procesul
anevoios de redescoperire a libertăţii inerente fiinţei umane. Obţinerea libertăţii prin educaţie a fost
concepută încă de Platon. După Platon, educaţia este puterea de a cultiva sufletul; iar libertatea:
putinţa de a-ţi conduce singur felul de viaţă; dreptul de a dispune de tine în orice privinţă; liber este
cel ce îşi comandă singur [III, 66, p.316, p.324, p.321]. Conform concepţiei platoniciene, prin
educaţie omul se eliberează de ceea ce este doar aparent şi îşi creează drum spre ceea ce este
adevărat; iar adevărul este realul [III, 29, p.70]. Deci, libertatea este fundamentul adevărului;
“…esenţa ultimă a adevărului şi nu are ea însăşi o esenţă” [III, 29, p.71]. Acelaşi lucru cu alte
cuvinte în preceptul biblic: “Veţi cunoaşte adevărul şi acesta vă va face liberi” (Ioan, 8-32).
Eliberarea de iluzoriu prin educaţie, ca act interiorizat, apropie individul de real. Libertatea este
trecerea de la ignoranţă la cunoaştere veritabilă, este rezultatul cunoaşterii de sine. Libertatea nu
este o dimensiune constantă a spiritului; independenţa este în creştere în raport cu gradul cunoaşterii
de sine. Deoarece cunoaşterea este un proces incomensurabil, deci şi limita libertăţii este fluctuantă.
Descoperirea libertăţii, în funcţie de proces cauzal, generează apropierea de adevăr în funcţie de
efect, dar şi de o nouă cauză pentru atingerea înţelepciunii, un alt efect al înlănţuirii cauzale.
După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee. “Dreptul este ceva în genere sfînt,
numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine” [III, 38,
p.51]. “Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în
fapt a libertăţii într-una din determinaţiile proprii. …Moralitatea, eticul, interesul statului constituie
fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme este o determinare şi o existenţă în fapt a
libertăţii. În conflict ele nu pot intra decît în măsura în care stau pe aceiaşi linie, aceea de a fi
drepturi, dacă punctul de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din
formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel în conflict cu dreptul personalităţii sau cu un altul;
fiindcă dreptul cuprinde în sine conceptul libertăţii, cea mai înaltă determinaţie a spiritului, faţă de
care orice altceva este lipsit de substanţă” [III, 38, p.51].
În această ordine de examinare a ideii de libertate, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor
constată contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile de
24
circumstanţă ale dreptului pozitiv. “Rolul principiului libertăţii în dreptul pozitiv este de natură pur
ideală, el acţionînd ca un canon situat deasupra relaţiilor în care este încadrat omul ca fiinţă socială.
El rămîne un ideal, după care totuşi se orientează toate preceptele dreptului pozitiv” [III, 29, p.74].
Libertatea constituie substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemului dreptului este domeniul
libertăţii înfăptuite, după N. Popa [III, 67, p.121]. Limitele dreptului pozitiv sînt dictate de însuşi
principiul libertăţii în sensul său absolut. Definiţia kantiană a dreptului este elocventă în acest sens,
cu adevărat, voinţa fiecăruia poate coexista cu voinţa altora doar în raport cu o lege universală de
libertate.
Este important de delimitat libertatea în sens obiectiv de libertatea în sens subiectiv.
Distincţia este dictată de dublul aspect relaţional drept-libertate. În sens obiectiv (absolut), libertatea
este ideea călăuzitoare a dreptului, dar care transcende dreptul pozitiv; aceasta este semnificaţia de
principiu. În sens subiectiv (relativ), libertatea este facultatea persoanei umane, dreptul natural
conceput ca drept subiectiv; aceasta este semnificaţia individualizată a libertăţii. Libertatea
individuală, ca expresie a voinţei libere, este axată pe libertate-principiu. În societate libertatea unui
individ încetează acolo unde începe libertatea altui individ. Iar dreptul pozitiv nu face altceva decît
să asigure existenţa libertăţilor individuale într-o societate dată. Dependenţa libertăţii la nivel micro
(subiectiv) de libertatea la nivel macro (obiectiv) este tratată de I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh.
Dănişor astfel: “Libertatea este ca un for călăuzitor: încercînd să o atingem, înfăptuim grade diferite
de libertate-relaţie în manifestarea sa concret istorică. Cu cît treapta pe care ne înălţăm în drumul
nostru vertical spre libertate este mai înaltă, cu atît relaţiile dintre indivizi devin mai juste, iar
idealul de justiţie se poate înfăptui. Idealul de justiţie trebuie fundamentat pe principiul libertăţii
individuale, singurul care poate duce la relaţii sociale cît mai departe” [III, 29, p.75].
În loc de sinteză a libertăţii, ne vom inspira din demersul kantian privind relaţia libertate-
drept [III, 19, p.101]:
- Ideea de libertate sau de voinţă liberă este de esenţa fiinţei noastre, ca unic absolut pe care
mintea noastră poate să-l cunoască.
- Libertatea este o noţiune absolută şi o cerinţă indiscutabilă. Ea este o realitate care nu cere nici
măcar să fie justificată, ci se impune prin sine.
- Numai pe baza acestei libertăţi, viaţa socială nu s-ar putea realiza. Libertatea absolută ar duce la
anarhie.
- Nu numai libertatea individuală trebuie să se afirme, ci şi libertatea colectivă a grupului social.
Pentru ca aceste două feluri de libertate să poată exista, se impune să se limiteze una pe alta.
Fiecare face o concesie în favoarea celeilalte.
25
- Prin libertatea limitată a individului se întemeiază şi se consolidează libertatea tuturora. Cert
lucru, limitarea libertăţii individuale, pentru crearea libertăţii tuturora e condiţionată de anumite
norme. Ea nu se poate decreta oricum, la întîmplare. Aceste norme sunt norme de drept.
1.5.2. Ideea (principiul) justiţiei
Potrivit DEX-ului justiţia este interpretată ca dreptate, echitate.
Termenul de justiţie este folosit în mai multe accepţiuni:
a) justiţia principială – dreptatea, care întemeiază orice sistem de drept;
b) justiţia comutativă – ideal al fiecărui drept pozitiv, cum îl conturează fiecare legiuitor;
c) justiţia distributivă – funcţiune justiţiară a justiţiei instituţionale;
d) justiţia subiectuală – sentiment individual de dreptate;
e) justiţia tehnică – prerogativa unui organ abilitat de a pronunţa dreptul în vigoare într-o cauză
oarecare;
f) justiţia activă – ansamblu de instituţii prin care se exercită funcţia judiciară.
Conform opiniei lui Gh. Mihai şi R. Motica, “…arheologia cuvîntului Justiţie ne duce la
sanscritul ja, greu de tradus prin dreptate, care ni s-ar părea că mai degrabă provine din drept.
Sanscritul înţelege prin ja ceea ce este bun, sfînt, pur dimpreună… Această trinitate semnificativă a
lui ja bun-curat-sacru se vedea în normele de atunci, bune-curate-sacre, etico-juridico-religioase,
adică sincretice. …Ele reglementau conduitele umane pe făgaşul a ceea ce e bun-curat-sacru,
încălcarea lor fiind nu numai faptă ilicită, ci şi ruşinoasă şi păcat” [III, 53, p.17, p.30]. Din
perspectiva etimologiei, justiţia este idealul etic şi religios incorporat în drept.
Justiţia în sens absolut, în funcţie de principiu transcedental care echivalează cu însuşi
Absolutul, a fost lovită de interpretări înguste, relative, care privează Justiţia de caracterul său
imuabil. Or, incapacitatea raţiunii umane de a cuprinde infinitul nu afectează de altfel înaltele
aspiraţii ale omenirii spre o Justiţie ideală (absolută). Drept confirmare a idealului de Justiţie E.
Speranţia sublinia: “Justiţia vine din afară, de sus; e de aceeaşi natură şi provenienţă ca şi verbul
care a creat Lumea. Iubirea este forţa elementară de justiţie. De aceea, în locul balanţei de prăvălie,
emblema cea mai vorbitoare a Justiţiei, ar fi o inimă înaripată, în zbor pe cerul înstelat” [III, 29,
p.120].
Ideea de justiţie a variat în spaţiu şi timp, fiind ajustată la necesităţile timpurilor şi
popoarelor. Ceea ce se părea just într-o epocă, va fi injustul epocii ulterioare [III, 80, p.70]. Despre
fluctuaţiile ideii de justiţie ne conving variatele interpretări ale acestui concept.
Majoritatea filosofilor antici totuşi vedeau în justiţie o noţiune absolută. Astfel, Platon vedea
în justiţie armonia între virtuţi, care sînt: înţelepciunea, curajul, temperanţa. “Dreptatea:
26
concordanţa sufletului cu sine însuşi, şi armonia dintre părţile sufletului între ele, unele faţă de
celelalte; starea aceluia care ştie să dea fiecăruia ce i se cuvine; starea aceluia care e înclinat să
aleagă ceea ce i se pare a fi drept; stare care te împinge să te supui în viaţă legii, egalitate socială;
stare care te face să slujeşti legilor” [III, 66, p.314-315]. Iar orice legiuitor mai destoinic îşi va
propune legilor sale un scop unic – virtutea supremă, adică dreptatea perfectă [III, 65, p.47]. Deci,
după Platon, justiţia este de ordin intern (armonia virtuţilor) şi de ordin extern (armonia, acordul
între indivizi).
Aristotel vedea în justiţie o virtute care constă în a respecta bunul altuia. Conceptul
aristotelic al justiţiei are două faţete: justiţia comutativă şi justiţia distributivă. Cea dintîi constă în
egalitatea în schimb, a da fiecăruia o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Cea dea doua
constă în a da fiecăruia după meritele sale bunuri, onoruri; este o egalitate proporţională.
“…Judecătorul trebuie să fie dreptatea personificată. În persoana judecătorului se caută un
intermediar, în ideea că ajungînd la intermediar, ajungi la dreptatea însăşi” [III, 1, p.113].
După Ulpian, justiţia este voinţa statornică de a da fiecăruia cea ce este al său. Suum cuique
tribuere este elementul distributiv al justiţiei. Romanii, deci concepeau justiţia în accepţiunea
aristotelică a justiţiei proporţionale distributive [III, 80, p.72-73].
În perioada medievală se afirmă justiţia creştină egalitară: egalitatea deplină a oamenilor în
faţa lui Dumnezeu; chiar dacă Biserica catolică de facto a afirmat principiul neegalităţii
(discriminării) altor confesiuni.
Datorită lui H. Grotius în conceptul de justiţie este adusă ideea de libertate; justiţia fiind
definită ca respectul demnităţii şi libertăţii omeneşti în “De jure belli ac pacis” [III, 80, p.74]. Ideea
libertăţii a fost preluată de Locke, Montesquieu, Russo, Kant ş.a. în interpretarea conceptului de
justiţie.
Doctrinele contemporane conţin o pluralitate de interpretări ale justiţiei. Astfel, F. Geny
defineşte justiţia ca ordine, echilibru stabilit în baza unei idei de armonie, morală în substanţa sa,
externă în manifestările sale. J. Dabin vede materia justiţiei în “suum cuique tribuere” şi consideră
ca intrînd în noţiunea de justiţie respectul facultăţilor fizice şi morale ale omului şi al bunurilor
dobîndite graţie acestei facultăţi. Le Fur vede şi el în justiţie tot respectul personalităţii omeneşti, la
care adaugă acela al grupurilor sociale [III, 80, p.75]. L.A. Hart constată că dreptatea este în mod
tradiţional percepută ca o menţinere sau o refacere a unui echilibru sau a unei proporţii [III, 37,
p.159]. Ch. Perelman defineşte conceptul de justiţie prin intermediul egalităţii, ca un principiu de
acţiune după care membrii aceleiaşi categorii esenţiale trebuie să fie trataţi în mod egal.
27
După G. Del Vecchio, ideea de justiţie are un dublu aspect: ea constituie o schemă logică a
juridicităţii şi prezintă totodată o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor umane. Nu există justiţie
şi nu putem afirma că ceva este sau nu este just fără a întrebuinţa această schemă, prin care însăşi
ideea de justiţie prinde sensul său propriu. Orice criteriu de delimitare corelativă între acţiunile mai
multor subiecte în sensul că unul este obligat faţă de altul, are forma juridicităţii (a justiţiei în sens
larg). Această exigenţă se întemeiază însă pe o depăşire a individualităţii fiecăruia din noi, printr-o
atitudine de “obiectivitate transsubiectivă”. Justiţia urmăreşte ca în tratamentul real reciproc între
oameni să se excludă orice disparitate care nu ar fi fondată pe considerarea dreptului fiecăruia. În
acest fel, ideea formulată a justiţiei este în acelaşi timp o exigenţă logică şi o natură a ei.
Prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiţiei. Justiţia se reflectă în mod variabil în
toate legile, dar ea nu se confundă cu nici una, fiind superioară lor. Ca principiu de drept,
raţionalitatea ideii de justiţie ajunge să domine astfel prescripţiile pozitive. Lex injusta non est lex,
spuneau romanii. În existenţa legilor injuste (nedrepte) se impune schimbarea lor sau/şi schimbarea
ordinii existente, cînd aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiţiei. Nimic, însă nu se
poate pretinde în numele justiţiei fără o supunere la poruncile ei, - arăta Del Vecchio [III, 67, p.128-
129].
În aceeaşi ordine de idei, M. Djuvara afirmă că “… dreptul pozitiv are neapărat nevoie să se
întemeieze pe ideea de justiţie: fără realizarea acestei idei nici o societate nu poate să subziste.
…Justiţia consideră şi apreciază acţiunile umane întrucît sunt exteriorizate prin acte sociale…
Justiţia nu poate fi considerată ca un produs arbitrar al unor voinţe oarecare şi nici nu se poate
reduce la o simplă constatare a unor realităţi de fapt. …Graţie justiţiei, care există mai presus de
orice, aspiraţiile cele mai înalte ale sufletului nostru sunt justificate, iar viaţa cu toate luptele şi
suferinţele ei, merită să fie trăită, găseşte un temei şi o supremă verificare” [III, 27, p.70].
Din extrasele cosmopolite, dar indiscutabil semnificative, la care am apelat pentru
înţelegerea conceptului de justiţie conchidem următoarele:
- Justiţia, alături de libertate, este un principiu a priori, care transcede dreptul pozitiv, numită
Justiţie ideală (absolută).
- Justiţia faţă de dreptul pozitiv se manifestă ca principiu întemeietor, dar şi ca principiu director
al sistemului juridic al societăţii.
- Justiţia ideală este eclipsată de conştiinţa juridică socială, de dinamica raportului: guvernanţi şi
guvernaţi.
- Justul şi juridicul nu se află întotdeauna în raport de identitate: nu tot ce este juridic este şi just:
lex injusta non est lex.
- Justul este echivalent cu virtutea, deci cu moralul.
28
- Justiţia implică echitatea care nu poate fi concepută în afara moralului.
- Justiţia ideală (absolută) se raportează la dreptul natural; justiţia relativă (“pămîntească”) se află
în raport cu dreptul pozitiv, de aceea, poartă denumirea de pozitivă sau legală.
În fine, împărtăşim opinia sintetică a lui Gh. Mihai şi R. Motica, conform căreia principiul
Justiţiei fundamentează justificativ justiţia concretă şi îi poate da interpretarea proprie “…vom
spune că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea
dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul Justiţiei” [III, 53, p.127].
Dat fiind faptul stabilit că justiţia implică echitatea, să urmărim conexiunile acestora.
Conform DEX-ului, echitatea nu este interpretată ca justiţie, ci ca dreptate, nepărtinire,
cinste, omenie. Însă, justiţia este dreptate, echitate.
Cuvîntul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamnă: potrivire, dreptate,
cumpătare. După Platon, echitatea este starea celui care este gata să cedeze din drepturile şi
foloasele sale: moderaţia în relaţiile de afaceri; dreapta atitudine a sufletului raţional faţă de ceea ce
e frumos sau urît (bine sau rău) [III, 66, p.315]. La romani aequitas capătă sens apropiat dreptului.
După Cicero, aequitas se confundă cu jus civile. După Celsus, dreptul este arta binelui şi echităţii
(jus est ars boni et aequi). În general, la jurisconsulţii romani aequitas apare ca scop şi ideal al
dreptului.
H. Hart consideră relevante referinţele la echitate în două situaţii ale vieţii sociale. Prima
situaţie este distribuirea poverilor sau beneficiilor între clase de indivizi, ceea ce duce la înţelegerea
echitabilului ca o cotă. “Situaţia a doua are loc atunci, cînd s-a produs un prejudiciu şi se reclamă
compensaţii sau despăgubiri” [III, 37, p.158].
N. Popa, de exemplu, înfăţişează echitatea în unison cu justiţia, ca un tot întreg director [III,
67, p.125-127]. Gh. Mihai şi R. Motica susţin că principiul justiţiei se dimensionează în legalitate,
egalitate, echitate şi bună credinţă [III, 53, p.131] a priori insă au calificat Justiţia “inconfundabilă
cu buna-credinţa şi echitatea” [III, 53, p.13]. Pentru a evita suspiciunile vizînd afirmaţiile autorilor
Gh. Mihai şi R. Motica, găsim explicaţiile de rigoare în aceeaşi sursă. Echitatea se dovedeşte a fi
doar una din cele trei componente ale justiţiei, în sens de principiu care întemeiază orice sistem de
drept. Celelalte două elemente complementare echităţii sînt îndatorirea şi direcţionarea [III, 53,
p.17].
“Principiul echităţii nu este alt principiu decît Justiţia, ci Justiţia însăşi în consensualitate cu
Binele moralei. El mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează introducînd în sistemele de
drept în vigoare categoriile moralei naturale, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere
întru bine şi întru libertate” [III, 53, p.133].
29
M. Djuvara arată că elementele logice ale ideii de justiţie sunt: bilateralitatea, paritatea
(egalitatea iniţială), reciprocitatea (echivalenţa iniţială), schimbul şi remuneraţia [III, 28, p.401].
Deci, justiţia ar implica două elemente: primul de ordin ideal, celălalt de ordin practic.
Criteriul ideal este binele. “Binele, ca ordine universală şi spirituală, este cea mai mare virtute” [III,
29, p.77]. Ordinea universală se transformă la nivelul conştiinţei umane sub forma unui principiu de
moralitate care dirijează totul. Omul virtuos este cel care concepe binele şi implicit justul, de aceea,
se va conforma ordinii universale, se va încadra în armonia universală. Criteriul de ordin practic al
justiţiei este însăşi echitatea care promovează ideile de echilibru, proporţie, siguranţă şi ordine în
ultima instanţă. Or, ceea ce M. Djuvara a numit elemente logice ale justiţiei. Aplicarea dreptului
este centrată pe principiul echităţii, urmărind diminuarea decalajului dintre “ceea ce este” şi “ceea
ce trebuie să fie”, or “împingerea realului spre ideal.” Echitatea ar fi mijlocul de aur ce împacă
exigenţele Justiţiei absolute cu imperfecţiunile justiţiei pozitive. Cert este că acolo unde se face
justiţie se impune echitatea. Reglementările pozitive chiar dacă după aria de cuprindere, relevare şi
fixare nu fac faţă Justiţiei ideale, perfecte, totuşi echitatea nu este ignorată în dreptul pozitiv.
“Trebuie aşadar ca justiţia, fără a părăsi idealul, să caute în fapt, faţă de împrejurările date
istorice, mijloacele cele mai potrivite spre a perfecţiona societatea. Cum societatea însă este departe
de perfecţiune, această realizare întotdeauna reprezintă un compromis, în care principiul ideal apare
diminuat” [III, 27, p.397].
1.5.3. Ideea (principiul) egalităţii
Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a doua sau mai multe
lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea aceleaşi
drepturi şi aceleaşi îndatoriri.
Platon arată în “Legile” că egalitatea şi proporţia nu sunt bazate nici pe percepţia simţurilor,
nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rînd pe adevăr, şi aproape pe nimic altceva
[III, 65, p.85]. Se pune în evidenţă astfel fundamentul egalităţii: spiritul uman-neperen prin care
suntem egali în faţa Absolutului (Raţiunii Supreme). Marele elin recunoaşte faptul că “… egalitatea
adevărată şi perfectă nu-i este oricui uşor s-o cunoască: numai Zeus şi foarte puţini oameni au
noţiunea aceasta” [III, 65, p.170].
Egalitatea, asemeni libertăţii şi justiţiei, poate fi examinată din dublă perspectivă. Egalitatea
perfectă (ideală) care este cea adevărată şi egalitatea imperfectă (“pămîntească”) care în fapt nu
există, însă aspiră spre ideal. De fapt, omenirea există datorită marilor idei de libertate, egalitate şi
fraternitate, afirma E. Roerich. Dacă aceste idei vor fi considerate utopice şi pe acest motiv
omenirea se va distanţa de la ele, atunci aceasta ar echivala cu trecerea în nefiinţă a omenirii. Fără
30
asimilarea acestor idei majore în inimi, omenirea va fi invadată de crime nemaivăzute şi desfrîu,
consecinţa cărora va fi descompunerea şi pierirea umanităţii [III, 95, p.413].
Principiile egalităţii, justiţiei şi libertăţii constituie trinitatea ideatică a dreptului. Principiul
justiţiei după aria de cuprindere înglobează principiile libertăţii şi egalităţii. Egalitatea este doar o
formă a justiţiei, prima fiind subordonată celei din urmă [III, 29, p.80]. Platon spunea că justiţia nu
este decît egalitatea stabilită între lucruri neegale, conform naturii lor, şi că nu există egalitate între
lucruri neegale, decît în măsura în care este păstrată proporţia [III, 65, p.170]. Continuitatea în
gîndire privind raportul egalitate-libertate este susţinută peste secole de N. Popa, spre exemplu.
Doctrinarul are convingerea că, “nu poate exista egalitatea decît între oamenii liberi şi nici libertatea
decît între oameni ai căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar
libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti” [III, 67, p.121].
Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia
Universală a drepturilor omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrate ca
drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; egalitatea de tratament
juridic; egalitatea şanselor; nediscriminarea; “salariu egal pentru o muncă egală” şi alte realizări ale
progresului gîndirii umane care şi-au găsit oglindire în reglementările naţionale şi internaţionale.
Meritul deosebit în acest sens le revine revoluţionarilor francezi, care au afirmat principiile
libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate de fundamente ale statalităţii.
Egalitatea nu trebuie concepută în funcţie de capacităţi şi aptitudini egale. Este o înţelegere
greşită, similară cu conceperea libertăţii în funcţie de samovolnicie. Fiecare cetăţean este egal în
faţa legilor statului şi doar capacităţile lui vor determina locul pe care îl va ocupa în ierarhia socială.
Egalitatea în sens absolut este irealizabilă, dat fiind faptul construcţiei ierarhice a macro şi
microcosmosului. Societatea în mod implicit este subordonată principiului (legii) universal al
Ierarhiei. Ierarhia este o Lege Cosmică (Universală), care afirmă doar egalitatea incipientă a
monadelor pînă la configurarea individualităţilor. Legile statului pentru a fi viabile trebuie să
oglindească Legile (Principiile) Universale. De aceea, orice cetăţean al unui stat prin naştere este
egal în drepturi cu alţi cetăţeni şi această stare de jure trebuie garantată. Legea Ierarhiei statuează în
acelaşi timp asupra oportunităţii şi justiţiei inegalităţii, adică a diferenţierii universale, conform
căreia se instituie relaţii de supraordonare şi subordonare în cadrul sistemelor. Oportunitatea
inegalităţii oamenilor după capacităţi şi aptitudini este justă, deoarece acestea sunt rezultatul
evoluţiei şi eforturilor individuale milenare. Inegalitatea în acest sens nu poate fi considerată ca
atare şi este subordonată principiului Ierarhiei. Problema inegalităţii oamenilor ar fi soluţionată,
31
dacă Principiul (Legea) Ciclicităţii (Reîncarnării) ar fi accesibil şi acceptat de conştiinţa umană [III,
95, p.414].
În ordine sintetică stabilim că:
- Egalitatea este principiul ce se degajă iniţial din Principiul (Legea) Universal al Ierarhiei.
- Egalitatea, în funcţie de principiu al dreptului pozitiv, este în concordanţă cu Egalitatea în sens
absolut (ideea incipientă a egalităţii).
- Principiul egalităţii este intercalat cu principiile libertăţii şi justiţiei.
- Egalitatea se manifestă în dreptul pozitiv în dublă postură: 1) idee generală a tuturor normelor
juridice; 2) exigenţă a titularului dreptului subiectiv faţă de aplicanţii dreptului obiectiv.
- Egalitatea este mijlocul de realizare a echităţii sociale; unul din “elementele logice ale justiţiei”,
după M. Djuvara.
1.5.4. Ideea (principiul) responsabilităţii
Principiul (ideea) responsabilităţii este într-o legătură implicită cu principiul (ideea)
libertăţii. Responsabilitatea însoţeşte libertatea [III, 67, p.123]. Voinţa liberă a omului este
generatoarea responsabilităţii. Omul, liber creator al cauzelor prin puterea voinţei sale, poate şi
trebuie să fie responsabil de efectele implicit produse. A fi responsabil înseamnă a accepta şi a
suporta consecinţele celor produse (gînduri, dorinţe, fapte).
A contrario, a fi iresponsabil este echivalent cu a fi involuntar şi, respectiv, a fi neliber.
Altfel zis, responsabilitatea este antrenată atunci, cînd voinţa omului nu este constrînsă de factori
interni sau externi şi, deci este liberă. După Kant, acesta este principiul autonomiei voinţei care
trebuie să administreze activitatea raţională a omului. Voinţa absolut bună ar fi singura lege
universală pe care şi-ar impune orice fiinţă raţională. Acest ideal kantian ar duce la instaurarea
responsabilităţii universale. Voinţa bună poate fi cultivată ca făgaş al eliberării de acţiunea
factorilor interni (gînduri, dorinţe) şi externi străini dezideratului propus. O persoană este autonomă
în măsura în care reuşeşte să-şi frîneze pornirile dictate de simţuri, adică are un comportament
raţional, în afara oricărui mod constrîngător. Numai în această situaţie ea devine responsabilă
juridic şi moral [III, 29, p.83].
Responsabilitatea poate fi examinată din perspectiva moralei şi din cea a dreptului. Morala,
care administrează universul gîndurilor, dorinţelor, sentimentelor umane, este domeniul
responsabilităţii pentru emanaţiile lumii interioare (psihice) a subiectului. Dreptul pozitiv, care prin
reglementările sale direcţionează conduita umană sau faptele în acţiune sau inacţiune, este domeniul
responsabilităţii exterioare, a răspunderii juridice.
32
T. Mînzală arată, că “atunci cînd un individ nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales
juridice, considerîndu-le exterioare şi străine, aceste norme i se impun totuşi, iar el este obligat să le
respecte, adică îi impun o răspundere. Într-o astfel de situaţie individul este răspunzător, nu şi
responsabil în raport cu normele pe care le dezaprobă, dar le respectă din obligaţie” [III, 54, p.35].
Dacă responsabilitatea morală se înfăptuieşte, ca regulă în raport cu sine însuşi implicînd sancţiunile
moralei, atunci răspunderea juridică este un raport juridic de constrîngere a făptuitorului de către
organul competent de a aplica sancţiunile juridice.
“…În timp ce răspunderea se întemeiază pe norme şi derivă din acestea, responsabilitatea se
întemeiază pe valorile acceptate de individ, fiind o dimensiune ce derivă din propria opţiune şi
individuala voinţă” [III, 54, p.35].
Împărtăşim întru totul constatarea făcută de N. Popa privind responsabilitatea ca fenomen
social ce exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale. Iar nivelul şi măsura
responsabilităţii sînt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă
în practică a prevederilor normelor sociale [III, 67, p.124].
În viziunea lui T. Mînzală, “responsabilitatea reprezintă asumarea conştientă şi deliberată –
în faţa colectivităţii şi a propriei conştiinţe – a unei atitudini active şi militante faţă de societate, a
grijii pentru succesul şi eficienţa, pentru consecinţele activităţii pe care un individ o desfăşoară sau
o conduce în beneficiul comunităţii din care face parte” [III, 54, p.34].
Dimensiunea socială a responsabilităţii este abordată de asemenea de P.A. Varul şi I.N.
Greazin. Astfel, “responsabilitatea este un mijloc de reglementare a conduitei umane prin
intermediul căruia activitatea subiectului (individului, colectivităţii de oameni) este supusă
autoevaluării morale şi evaluării sociale a rezultatelor acţiunii sub forma sancţiunilor morale,
juridice ş.a. (atît negative, cît şi pozitive), realizată în cadrul unui sistem de relaţii sociale şi cu
participarea instituţiilor sociale corespunzătoare” [III, 122, p.91]. Definiţia respectivă pune în
evidenţă locul şi rolul responsabilităţii în funcţie de instrumentar al sistemului relaţional social, care
asigură dinamica raporturilor sociale. În acest context, M. Djuvara spunea că, "îndată ce două
persoane se ating, nasc drepturi şi obligaţii, căci îndată ce există posibilitatea de acţiune de la o
persoană la alta, începe responsabilitatea unei persoane faţă de cealaltă” [III, 28, p.412].
Dimensiunea juridică a responsabilităţii presupune asumarea, de regulă, prin constrîngere
publică a consecinţelor negative ale faptelor ilicite săvîrşite de o anumită persoană. Răspunderea
juridică poate fi caracterizată în funcţie de reacţie negativă, de condamnare a statului faţă de
conduita ilicită a unui subiect. Răspunderea juridică este o formă de reacţie faţă de încălcările
normelor juridice, acţionînd indirect la asigurarea executării cerinţelor legale [III, 122, p.94].
33
Răspunderea juridică nu trebuie redusă doar la constrîngere publică, pentru că astfel dreptul
riscă să devină sancţionatoriu negativ. Or, asumarea benevolă a obligaţiilor juridice şi executarea
benevolă a acestora implică răspunderea juridică pozitivă, cu aplicarea sancţiunilor juridice pozitive
stimulative şi de încurajare. Deci, principiul responsabilităţii va guverna întreg procesul de realizare
a dreptului, implicînd “promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice şi o acţiune
conştientă de apărare a acestor valori” [III, 49, p.135].
Eliberarea comportamentului de orice constrîngere este premisa oricărui comportament etic
sau juridic. În această premisă I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor văd justificarea
responsabilităţii [III, 29, p.84]. Omul este liber şi responsabil, dacă răspunde numai de faptele sale
săvîrşite în afara oricărei presiuni exterioare de natură să-i altereze voinţa. Omul nu trebuie să fie
responsabil de frica pedepsei, ci responsabilitatea sa trebuie să rezulte din convingerea că el
acţionează ca fiinţă liberă, pentru ca actele sale sunt în concordanţă cu interesul social. Un om este
responsabil atunci, cînd consideră că ordinea socială este în concordanţă cu propriile sale aspiraţii.
O cultură a libertăţii poate genera fără oprelişti o cultură a responsabilităţilor. Numai într-o astfel de
societate responsabilitatea poate fi concepută ca aderare necondiţionată la valorile umane [III, 29,
p.84].
Cultura libertăţii şi implicit cultura responsabilităţii sunt dependente de procesul dificil de
cultivare a voinţei omului. Pentru a evita comandamentele exterioare şi a fi independent de ele în
plan acţional, omul trebuie să fie dependent faţă de propria voinţă bună pe care o va cimenta
consecvent sau conformist faţă de raţiunea sa supremă. De aceea, omul este, în primă instanţă,
responsabil pentru consolidarea voinţei sale în albia binelui comun, iar, în ultima instanţă,
răspunzător pentru manifestările şi exteriorizările sale volitive faţă de subiecte şi mediul ambiant.
În plan sintetic am stabilit:
1. Legătura responsabilităţii cu libertatea: cea din urmă este premisa celei dintîi.
2. Responsabilitatea este ataşată acţiunii interne a subiectului şi inerentă acţiunii sociale a
persoanelor.
3. Responsabilitatea este un act de angajare (morală, juridică, politică etc.).
4. Responsabilitatea este morală, juridică etc., deci are mai multe forme.
5. Ipostazele responsabilităţii juridice: a) principiu general de drept; b) raport juridic de
constrîngere.
6. Idealul responsabilităţii este libertatea deplină.
7. Responsabilitatea trebuie să însoţească orice act volitiv; voliţia (voinţa) mediază relaţia
libertate-responsabilitate.
34
8. Principiul responsabilităţii se extinde asupra realizării dreptului în ansamblu.
9. Cultul responsabilităţii implica cultura libertăţii şi cultivarea voinţei individuale.
35
CAPITOLUL II
IERARHIA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR DREPTULUI
2.1. DIVIZIUNE SAU CLASIFICARE A PRINCIPIILOR DREPTULUI?
Diviziunea şi clasificarea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării noţiunilor
juridice, fenomenului juridic în ansamblu. Prin diviziune înţelegem “operaţia raţională prin care o
noţiune supraordonată în baza unui fundament este descompusă exhaustiv, în noţiuni subordonate;
contrare sau contradictorii” [III, 56, p.94].
Deseori numită şi “clasificare analitică”, diviziunea este operaţia logică prin care, pornind de
la o noţiune generală, dezvăluim mai întîi speciile acesteia apoi subspeciile ei şi putem continua
astfel din treaptă în treaptă, pînă ce punem în evidenţă obiectele individuale care aparţin clasei
reprezentată de noţiunea iniţială [III, 56, p.94].
Elementele structurale ale diviziunii sunt: 1) obiectul diviziunii (ca o noţiune generală, spre
exemplu: principiile dreptului); 2) fundamentul diviziunii (nota în bază căreia noţiunea
supraordonată se descompune în noţiuni subordonate, spre exemplu: principiile dreptului după
gradul de generalitate se descompun în principii generale şi principii non-generale); 3) membrii
(elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate, spre exemplu,
noţiunile subordonate noţiunii supraordonate “principiile dreptului” sunt “principii ramurale”,
“principii non-ramurale” etc.).
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică
(trihotomică, tetratomică etc.) [III, 56, p.98].
Clasificarea, însă se desfăşoară în ordinea inversă (opusă) diviziunii. În cazul clasificării
gîndirea se îndreaptă de la noţiuni mai puţin generale spre noţiuni mai generale. Clasificarea este
operaţia logică prin care alcătuim genul din speciile sale” [III, 56, p.93-94].
În literatura de specialitate principiile dreptului, de regulă, sînt sistematizate prin diviziune şi
clasificare. Un şir de doctrinari supun analizei, fără a recurge la specii (clase) principiile generale
ale dreptului [III, 29, p.148-151; 77, p.126-135; 67, p.120-130; 69, p.107; 17, p.316-320; 45, p.99-
107; 120, p.295-300; 117, p.186-189]. Adepţii sistematizării principiilor dreptului pot fi grupaţi în
“clasificatori”[III, 69, p.164-168; 124, p.219-220; 130, p.152-153] şi “divizionişti” [III, 61, p.127;
16, p.30-32; 49, p.117-118, p.136-141; 24, p.25; 90, p.152-153; 104, p.99-100].
Printre clasificatori este şi Costică Voicu, care invocă următoarele criterii de clasificare a
principiilor dreptului: a) importanţa şi sfera de acţiune a principiilor dreptului; b) conţinutul
principiilor dreptului. După importanţa şi sfera de acţiune, autorul distinge principii fundamentale
36
(generale) ale dreptului şi principii de ramură. După conţinut: principii de inspiraţie filosofică,
politică sau socială şi principii exclusiv juridice [III, 81, p.112].
L. S. Iavici clasifică principiile dreptului după tip, nivel şi caracter. În funcţie de tipul
relaţiilor sociale, autorul distinge: principiile dreptului sclavagist, principiile dreptului feudal,
principiile dreptului burghez, principiile dreptului socialist. După caracter, principiile dreptului sînt:
social-economice, politice, ideologice, etice, religioase, special-juridice. După nivel, principiile
dreptului pot fi: a) generale; b) interramurale; c) ramurale.
Prezintă interes categoria principiilor special-juridice, care după Iavici, oferă răspuns la mai
multe întrebări: – Cum se reflectă în drept fundamentul lui social? Răspunsul este formulat imediat
de autor. În sens strict, principiile special-juridice sînt aceleaşi principii sociale traduse în limbaj
juridic, în construcţii şi mijloace juridice care le asigură. Altă întrebări: – În ce mod voinţa claselor
dominante se ridică la rang de lege şi devine general obligatorie? – Care este structura dreptului? –
Care este caracterul reglementării juridice a relaţiilor-sociale?” [III, 130, p.112].
La categoria principiilor special-juridice autorul atribuie: 1) obligativitatea normelor juridice
pentru toată populaţia ţării şi prioritatea acestora faţă de alte norme sociale în caz de colizii; 2)
compatibilitatea (non-contradicţia) normelor juridice în vigoare, care constituie sistemul dreptului;
prioritatea legii faţă de alte acte normativ-juridice; 3) diviziunea sistemului de drept al statului în
public şi privat, în ramuri relativ independente şi instituţii juridice; 4) corespunderea între dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv; între normele juridice şi relaţiile juridice; între drept şi realizarea lui;
5) libertatea socială, exprimată în sistemul drepturilor subiective ale participanţilor la relaţiile
sociale; egalitatea în faţa legii şi justiţiei; egalitatea în drepturi; 6) legalitatea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor persoanei, fixate în lege; subordonarea persoanelor oficiale şi organelor
statutului faţă de normele legislaţiei; 7) dreptatea, exprimată într-o măsură egală comportamentală
din punct de vedere juridic; corespunderea între răspunderea juridică şi fapta ilicită săvîrşită; 8)
răspunderea juridică pentru fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie şi prezumţia nevinovăţiei; 9)
neretroactivitatea legii care înăspreşte răspunderea juridică; umanismul pedepsei care contribuie la
corectarea condamnatului [III, 130, p.112].
Printre principiile special-juridice, după Iavici, recunoaştem principiile generale ale
dreptului: libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea.
M.I. Baitin, Gh.V. Nazarenco, G.C. Fiodorov ş.a. acceptă diviziunea principiilor dreptului,
afirmată în literatura de specialitate, în funcţie de: a) principii generale; b) principii interramurale;
c) principii ramurale [III, 90, p.152; 104, p.100; 124, p.222-223]. Principiile generale, după sfera de
acţiune, se extind asupra sistemului dreptului în ansamblu. Principiile interramurale acţionează în
37
funcţie de idei conducătoare pentru cîteva ramuri înrudite ale dreptului. Principiile ramurale ale
dreptului se localizează în cadrul unei anumite ramuri a dreptului, fiind numite principii speciale.
Gh.V. Nazarenco susţine că unii autori, propun de a revizui clasificarea tradiţională a
principiilor (generale, interramurale, ramurale). Deoarece principiile generale ale dreptului
acţionează prin intermediul celor ramurale, iar acestea din urmă le concretizează pe cele dintîi.
După opinia lui Nazarenco, lipsa diferenţierii principiilor dreptului va conduce la dispariţia
concepţiei de interacţiune a principiilor [III, 104, p.100]. Împărtăşim opinia autorului, dat fiind
faptul că activitatea raţională şi activitatea juridică nu se realizează în afara operaţiilor logice
deosebit de importante cum sunt generalizarea şi specificarea, clasificarea şi diviziunea. Nu putem
opera doar cu noţiuni cu grad înalt de generalitate: “principiu”, “principiu de drept” etc. Avem
nevoie de specificări, clasificări, diviziuni, pentru a pătrunde în esenţa noţiunii “principii ale
dreptului”.
Gh.V. Nazarenco divizează principiile dreptului în: a) scrise şi b) nescrise. Ele formează
respectiv două grupe mari: a) principii ale dreptului în vigoare; b) principii-axiome juridice.
Principiile dreptului în vigoare sînt fixate direct în norme juridice, sau în mod logic rezultă din
ansamblul normelor (fixare indirectă). Principiile scrise, prin intermediul normelor juridice,
consacră exigenţele juridice fundamentale şi în esenţă sunt mijloace-stimulente juridice. Principiile
nescrise (axiomele juridice) sunt elemente ale conştiinţei juridice, care exprimă idei incipiente de
bază şi influenţează caracterul, gradul de realizare a mijloacelor juridice [III, 104, p.100].
După părerea noastră, principiile dreptului pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:
a) gradul de generalitate; b) sfera de aplicare; c) diviziunea dreptului şi d) formă.
După gradul de generalitate, deosebim: a) principii generale ale dreptului b) principii
interramurale ale dreptului şi c) principii ramurale ale dreptului.
După sfera de aplicare deosebim: a) principii de drept naţional (intern) ce se aplică în cadrul
unui stat, cu referire la o ordine juridică determinată; b) principii de drept comunitar (supranaţional)
ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene, cu referinţă la statele membre ale Uniunii Europene
(ordinea juridică comunitară); c) principii de drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii
internaţionale, cu referire la statele lumii (ordinea juridică internaţională).
După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept
privat.
După formă, distingem: a) principii scrise de drept (inserate sau deduse din norme juridice);
b) principii nescrise de drept (infiltrate în conştiinţa juridică în baza unei practici sociale şi juridice
impunătoare).
38
Diviziunea principiilor dreptului, în viziunea noastră, este dihotomică: principii generale şi
principii non-generale. Principiile non-generale de drept se împart dihotomic în: a) principii
ramurale; b) principii non-ramurale. Principiile ramurale se împart, la rîndul lor, dihotomic în: a)
principii ramurale de drept public; b) principii ramurale de drept non-public. Principiile non-
ramurale se divid dihotomic în: a) principii de drept internaţional şi b) principii de drept non-
internaţional, etc. A se vedea ANEXA I, Diviziunea principiilor dreptului.
2.2. NOŢIUNEA DE PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI
Majoritatea autorilor operează cu noţiunea “principii generale ale dreptului”.
După J.L. Bergel, “principiile generale sunt reguli de drept obiectiv, exprimate deseori prin
texte scrise şi întotdeauna prin jurisprudenţă, dotate cu un caracter de generalitate” [III, 7, p.56].
Pornind de la această definiţie L. Barac extrage trăsăturile definitorii ale principiilor generale ale
dreptului [III, 7, p.56]: nu sînt exterioare ordinii juridice pozitive; (“… nu depăşesc sfera ordinii de
drept [III, 70, p.164] ”), deci sînt parte componentă a ordinii pozitive; – consacrarea principiilor
generale este relativ recentă şi ţine de formarea naţiunilor (“C’est à une époque relativement tardive
que les auteurs ont le plus souvent appelé l’attention sur l’existence de principes généraux du
droit”) [III, 77, p.278]; – generalitatea, criteriu de distincţie a principiilor generale de celelalte
reguli de drept (“normele juridice au fost considerate fie aplicaţii, fie excepţii ale principiilor
generale ale dreptului” [III, 70, p.164]).
După H. Buche, “principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propoziţiilor
directoare cărora le sunt subordonate atît structura, cît şi dezvoltarea sistemului [III, 67, p.112]” –
definiţie aplicabilă şi sistemului dreptului pozitiv.
După N. Popa, “un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi o
reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării
acelui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora [III, 67, p.114]. Principiile
generale ale dreptului îmbrăţişează un mare număr de cazuri concrete, … rezumă fie aprecierile
individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele lor de fapt şi … iau forma unor definiţii ştiinţifice”
– arată M. Djuvara în “Enciclopedia juridică” [III, 27, p.276].
Prin “principii generale ale dreptului” S. Popescu înţelege “un ansamblu de idei directoare
care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea
dreptului pozitiv”. De exemplu: ideile privind libertatea umană se concretizează în principiul
autonomiei de voinţă [III, 70, p.163].
G. Fiodorov arată că principiile generale ale dreptului sînt începuturi de bază care determină
cele mai esenţiale trăsături ale dreptului în ansamblu, conţinutul lui, şi particularităţile de regulator
39
al relaţiilor sociale în ansamblu. Aceste principii se extind asupra tuturor normelor juridice şi
acţionează în toate ramurile dreptului indiferent de caracterul şi specificul relaţiilor reglementate
[III, 124, p.219].
T. Mînzală vede într-un principiu general de drept “un început în ordinul idealului care se
prezintă sub forma unei axiome sau deducţii, deoarece s-a născut printr-o generalizare de fapte
experimentale” [III, 54, p.14].
A. Popescu situează principiile generale de drept dincolo de ordinea pozitivă, pe planul
dreptului natural. Stabilind din analiza socio-juridică a diferitor perioade anterioare că sunt “…
principii generale de drept natural care nu aparţin nici unei epoci, sunt universal valabile, indiferent
de timp şi spaţiu” [III, 69, p.107].
V.D. Zlătescu pune în evidenţă generalitatea principiilor dreptului, definindu-le ca factori
comuni, idei constante ce se desprind din întreaga legislaţie [III, 83, p.108].
Gh.N. Manov consideră că principiile generale ale dreptului sînt abordate diferit în familiile
juridice. În sistemul de drept romano-german, spre exemplu, principiile generale ale dreptului
reflectă subordonarea dreptului faţă de comandamentele justiţiei, în acel mod în care justiţia este
conştientizată la o anumită etapă [III, 121, p.172].
Recurcînd la specificare şi respectînd regulile definiţiei, propunem următoarea definiţie a
noţiunii “principii generale ale dreptului”. “Principiile generale ale dreptului sînt acele principii
ale dreptului care întemeiază conţinutul tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică
pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială şi procesuală.” Or, principiile generale ale dreptului
sînt ideile de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale conţinutului tuturor normelor juridice
dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură integritatea materială şi procesuală.
Unii doctrinari confundă noţiunile “principii generale ale dreptului” cu “principii
fundamentale ale dreptului”. Prin identificarea acestor noţiuni se creează confuzie în înţelegerea
conceptului de principii ale dreptului. Spre exemplu, D. Mazilu defineşte principiile generale ale
dreptului astfel: “… putem defini principiile fundamentale ale dreptului ca fiind acele idei
călăuzitoare ale conţinutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii
în procesul creării dreptului şi realizării normelor juridice” [III, 49, p.117]. În acest caz definitorul
nu corespunde întregului definit, altfel zis, este încălcată regula adecvării (regulă a definiţiei).
Definiţii neadecvate, deci logic incorecte, am depistat la autorii ruşi E.A. Lucaşeva, (“…
principii de bază (fundamentale) – începuturi determinate obiectiv conform cărora este construit
sistemul dreptului şi reglementarea juridică în societatea socialistă”) [IV, 29, p.186], V.N. Curiţîn,
Z.D. Ivanova (“principii de bază (fundamentale) – teze conducătoare care determină orientarea
40
generală a reglementării juridice socialiste şi începuturile tuturor normelor dreptului socialist”) [III,
117, p.186]. În calitate de justificare logică V.N. Curiţîn şi Z.D. Ivanova precizează că principiile de
bază sunt fixate, ca regulă, în constituţie [III, 117, p.186].
În ordinea corectitudinii logice, prin principii fundamentale ale dreptului înţelegem acele
idei de bază ale normelor de drept constituţional, care întemeiază instaurarea, organizarea şi
exercitarea puterii publice, drepturile şi îndatoririle cetăţeanului, consacrate, de regulă, sau degajate
din Constituţia statului. Altfel zis, principiile fundamentale ale dreptului sînt principii generale,
exprimate, ca regulă, în legea fundamentală a statului, care reglementează principalele relaţii
sociale.
I. Dogaru, spre exemplu, defineşte principiile fundamentale ale dreptului român ca idei
diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în
principal din Constituţia României şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul nostru
sistem în curs de formare [III, 29, p.114].
B. Negru scoate în evidenţă trăsăturile principale ale principiilor fundamentale ale dreptului:
reflectarea lor, de regulă în Constituţie; precum şi reflectarea lor în întreaga legislaţie în funcţie de
idei diriguitoare de bază [III, 61, p.127].
L. Barac spune că principiile fundamentale sunt acele principii generale care au valoare
constituţională şi se impun chiar legislatorului [III, 7, p.58].
Din cele relevate, conchidem că principiile generale nu se identifică cu principiile
fundamentale ale dreptului. “… Dacă orice principiu fundamental este un principiu general, nu
orice principiu general este şi fundamental” [III, 7, p.58]. Ceea ce înseamnă că sfera principiilor
generale ale dreptului depăşeşte sfera principiilor fundamentale, iar sub aspectul conţinutului cele
din urmă le cuprind pe cele dintîi. Deci, principiile fundamentale se subordonează principiilor
generale, constituind raportul specie-gen.
Dacă la principiile generale ale dreptului se atribuie fără dubii principiile libertăţii, egalităţii,
justiţiei, echităţii, responsabilităţii, atunci principiile fundamentale (constituţionale) variază de la un
sistem naţional de drept la altul în dependenţă de tipul relaţiilor sociale şi intenţiile legiuitorului.
Spre exemplu, Constituţia U.R.S.S. din 1977 a consfinţit principiile centralismului democratic,
legalităţii socialiste, internaţionalismului, unităţii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi îndatoririlor
etc.
Principii fundamentale ale dreptului socialist, după V.N. Curiţîn, sunt:
- apărarea şi consolidarea proprietăţii socialiste; - repartiţia după muncă în corespundere cu
cantitatea şi calitatea ei; - egalitatea în drepturi ale raselor şi naţionalităţilor; - egalitatea în drepturi
41
ale cetăţenilor indiferent de sex; - garanţii reale şi depline a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
consolidarea puterii poporului în frunte cu clasa muncitoare; - dreptatea; - unitatea indestructibilă a
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor [III, 117, p.186].
Constituţia R. Moldova din 1994 a consacrat principiile fundamentale ale suveranităţii şi
independenţei, pluralismului politic, separării şi colaborării puterilor, umanismului, unităţii
drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ş.a.
Prezintă interes afirmaţia lui Gh. Mihai şi R. Motica, insuflată de Fr. Terre: “în afara
principiilor fundamentale sunt expuse principiile generale: al eficacităţii, al egalităţii cetăţenilor în
faţa legii, al contradictorialităţii, al legalităţii pedepsei, al separaţiei puterilor în stat, al
nediscriminării” [III, 53, p.126]. De fapt, ceea ce atribuie unii autori la principiile generale ale
dreptului sînt principii fundamentale sau chiar ramurale şi invers, ceea ce se regăseşte adeseori la
capitolul “principii fundamentale” sunt principii generale. Spre exemplu, D. Mazilu printre
principiile generale ale dreptului situează pluralismul politic şi separaţia puterilor în stat, principiul
îndeplinirii angajamentelor asumate pacta sunt servanda [III, 49, p.121-122, p.134-135].
Considerăm că primele două sînt principii fundamentale (constituţionale), iar cel din urmă este
principiu de drept internaţional public (reflecţia principiului general al responsabilităţii). Un şir de
doctrinari (N. Popa, I. Ceterchi, I. Craiovan, V. Daghie, F. Coman-Kund, Gh. Lupu, Gh. Avornic,
B. Negru) atribuie la principiile generale ale dreptului asigurarea bazelor legale de funcţionare a
statului [III, 67, p.120; 16, p.32; 24, p.21; 45, p.99, 61, p.107]. Considerăm acest principiu un
fundament al vieţii publice şi-l plasăm printre principiile fundamentale ale dreptului. De asemenea,
vedem în asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului principiul legalităţii aplicat funcţiilor
statului. Astfel, rezervăm asigurării bazelor legale de funcţionare a statului locul printre principiile
fundamentale ale dreptului.
În literatura juridică nu găsim o listă-tip şi un număr determinat de principii generale ale
dreptului. Cîţi autori, atîtea păreri. Doctrinarii apar de cele mai dese ori în funcţie de creatori ai
noilor principii de drept. “Numărul principiilor diferă de la un sistem de drept la altul, ceea ce e un
semnal că nu avem de a face cu principii ale dreptului; astfel, dacă ştiinţele juridice revendică
pentru sistemul roman de drept contemporan 125 principii, … pentru sistemul argentinian de drept
138 principii, iar pentru sistemul irachian de drept 98 principii, se iveşte întrebarea ce înseamnă,
propriu vorbind principiu, şi cîte or fi oare pentru domeniul dreptului de descoperit…” – se întreabă
Gh. Mihai şi R. Motica [III, 53, p.126]. Ei sunt convinşi că mai mulţi autori, cînd descoperă noi
“principii”, de fapt se referă la principii-reguli de metodă, deduse din temeiurile sistemului
dreptului [III, 53, p.126].
42
Într-adevăr, escaladarea principiilor generale ale dreptului pune în pericol stabilitatea ordinii
juridice, însăşi existenţa acesteia, face dificil procesul de realizare a dreptului şi contribuie la
amplificarea nihilismului juridic. De aceea, în calitate de antipod, în doctrina juridică se
înregistrează tendinţe de globalizare a principiilor generale ale dreptului, în contextul dezvoltării
dreptului comparat [III, 17, p.316-320]. Chiar dacă “ideea că prin comparare se pot desprinde
principii generale ale dreptului, comune umanităţii, este destul de veche” [III, 17, p.317], totuşi
actul de comparare trebuie să înglobeze toate ordinele juridice din lume pentru a vorbi despre
principii universale de drept. Dimpotrivă, în dependenţă de acelaşi criteriu geografic, “numărul şi
importanţa principiilor generale sunt atît mai mari cu cît numărul ordinelor juridice comparate este
mai redus şi cu cît, pe de altă parte, ordinele juridice comparate sunt tipologic înrudite” [III, 17,
p.318]. J.L. Constantinesco numeşte aceste principii comune tuturor sistemelor juridice “constante
generale”, ceea ce ar însemna că ele există în măsură în care natura umană sau structurile sociale
cunosc elemente permanente. Aceste principii, însă avînd un grad înalt de abstractizare, îşi pierd
contactul cu realitatea juridică sau socială, sau economică [III, 17, p.319]. Astfel, este afectată
valoarea practică a principiilor generale. Ele pot satisface interesul teoreticienilor, în funcţie “de
idei generale”, şi mai puţin necesităţile practicii juridice, în funcţie de “adevărate principii comune”
aplicabile realităţii [III, 17, p.319].
Dificultatea sarcinii abordate de comparativişti de a stabili principii generale universale,
“dreptul comun al umanităţii civilizate”, rezidă în pluralismul şi eterogenitatea ordinelor juridice.
Evident, metoda comparativă poate desprinde mai facil principii comune mai multor ordini juridice,
dacă ele aparţin aceluiaşi sistem juridic şi alcătuiesc un fond comun. Sarcina se complică atunci
cînd se caută a desprinde un “drept comun al umanităţii civilizate”, datorită minimului de principii
foarte asemănătoare şi maximului de principii deosebite (specifice). Printre preocupaţii de
depistarea unor principii generale de drept comun se numără comparativiştii Saleilles, Lambert,
Schlesinger (în cadrul proiectului pilot al Cornell Law Scool). Profesorul Schlesinger cu echipa lui
a încercat să demonstreze existenţa unui Common Core (esenţa comună); descoperind după o
muncă de zece ani multiple afinităţi între ordinele juridice, capitaliste şi socialiste, acestea avînd
totuşi o importanţă secundară în plan aplicativ [III, 17, p. 321-324].
Pe lîngă tendinţele de globalizare a principiilor generale ale dreptului înregistrate în cadrul
comparativismului juridic, se constată şi unele interpretări reducţioniste ale principiilor generale.
Spre exemplu, Gh. Mihai şi R. Motica consideră principiul justiţiei drept “temei complex al
universului juridic”, “principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi
43
capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii”, şi care “se dimensionează în legalitate,
egalitate, echitate şi bună-credinţă” [III, 53, p.127-128, p.131].
A contrario, tendinţa de a extinde numeric principiile generale ale dreptului este proprie
unor doctrinari (D. Mazilu, G. Fiodorov,V.M. Curiţîn, Z.D. Ivanova, M.I. Baitin ş.a.). Spre
exemplu, M.I. Baitin numeşte următoarele principii generale ale dreptului: libertatea; egalitatea;
dreptul la viaţă; dreptul al proprietate; demnitatea; justiţia; omul - valoarea supremă; familia şi
poporul – izvorul puterii; apărarea drepturilor naturale ale omului – scop şi îndatorire a statului;
legalitatea; îmbinarea convingerii şi a constrîngerii; încurajare şi limitare în drept; federalismul [III,
90, p.153], în total 13 principii. Printre acestea depistăm şi drepturi subiective, şi funcţii ale statului,
şi metode de reglementare juridică.
G. Fiodorov propune o listă din 12 principii generale: 1) consolidarea juridică a bazelor
social-politică şi economică a statului, a relaţiilor de producţie dominante; 2) consolidarea juridică a
puterii publice, a structurii ei; repartiţia împuternicirilor între organele publice, a formelor şi
metodelor lor de funcţionare; 3) principiul libertăţii sociale; 4) principiul echităţii (dreptăţii) sociale;
5) principiul democratismului; 6) principiul umanismului; 7) principiul legalităţii; 8) principiul
egalităţii în drepturi; 9) principiul internaţionalismului; 10) principiul unităţii drepturilor şi
îndatoririlor juridice; 11) principiul justiţiei; 12) principiul răspunderii pentru vină [III, 124, p.222-
223].
După părerea noastră, fără a recurge la extinderi sau restrîngeri raţionale, în funcţie de
principii generale ale dreptului Republicii Moldova, inerente tuturor normelor, instituţiilor juridice
şi ramurilor dreptului în vigoare, sunt: 1. principiul justiţiei (descendente: echitatea sau dreptatea
socială, separarea puterilor în stat, ş.a.); 2. principiul libertăţii (descendente: buna credinţă,
pluralismu politic); 3. principiul egalităţii (descendente: legalitatea, nediscriminarea, asigurarea
bazelor legale de funcţionare ş.a.); 4. principiul responsabilităţii (descendente: pacta sunt
servanda, răspunderea pentru vină, ş.a.); 5. principiul unităţii (descendente: unitatea drepturilor şi
îndatoririlor juridice, democratismul, internaţionalismul, solidaritatea, ş.a.); 6. principiul ierarhiei
(descendente: cooperarea, supremaţia Constituţiei, întîietatea dreptului comunitar, ş.a.). A se vedea
ANEXA 2, Construcţia ierarhică a principiilor dreptului.
Aceste idei de maximă generalitate şi importanţă pot şi trebuie să fie acceptate şi urmate de
naţiunile civilizate ca principii generale de drept, pentru a ghida elaborarea normelor juridice
pozitive şi aplicarea acestora la realităţile vieţii sociale. Principiile generale ale dreptului sînt viabile
în măsura în care devin parte componentă a conştiinţei juridice a guvernanţilor şi guvernaţilor. În
44
dependenţă de realizarea acestui deziderat, principiile generale ale dreptului nu vor fi abstracţii pure
sau declaraţii rupte de realitate.
2.3. CLASIFICAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI
Examinarea conceptului de principii ale dreptului implică cercetarea criteriilor de clasificare
şi claselor de principii. Printre puţinii autori preocupaţi de problema clasificării principiilor generale
ale dreptului s-a afirmat autorul francez Jean Lous Bergel.
După J.L. Bergel, principiile generale ale dreptului pot fi clasificate după trei criterii: -
funcţia principiilor; - autoritatea (valoarea) principiilor; - sursa de inspiraţie a principiilor. Conform
criteriului funcţiei, J.L. Bergel distinge principii generale fundamentale şi principii generale tehnice.
Principiile generale care fundamentează orice construcţie juridică, care orientează elaborarea
normelor juridice şi evoluţia acestora sunt numite fundamentale. Principiile generale care asigură
coeziunea ordinii de drept, interpretarea şi aplicarea adecvată a dreptului sunt numite tehnice.
Acestea sunt împărţite în: a) principii directoare; b) principii corective.
Principiile directoare sunt acele principii generale tehnice de care depinde ordinea socială
(prezumţia cunoaşterii legii, principiul egalităţii în faţa legii, autoritatea de lucru judecat).
Principiile corective sînt principiile generale tehnice fără de care soluţiile legale ar putea fi nejuste
sau neadecvate (principiul bunei-credinţe, principiul că nimeni nu poate să obţină avantaje din
propria culpă). După Bergel, există principii generale tehnice de natură mixtă directoare-corective,
care se alternează în funcţie de situaţiile în care sunt invocate şi de alte principii cu care se
confruntă. Principiul potrivit căruia nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile de
ordine publică, spre exemplu, este director, deoarece exprimă exigenţe ale ordinii sociale,
consacrînd superioritatea acesteia faţă de voinţă şi interesele individuale. Totodată, el este un
principiu corectiv, căci prin el este atenuat principiul autonomiei de voinţă [III, 70, p.166-167].
Conform autorităţii (valorii), principiile generale ale dreptului sunt grupate de Bergel în
constituţionale şi generale propriu-zise. Cele dintîi se impun legiuitorului însuşi, cele din urmă se
impun autorităţilor competente să elaboreze acte normative subordonate legii [III, 70, p.168].
După sursa de inspiraţie, principiile generale ale dreptului au fost împărţite în: principii de
inspiraţie filosofică şi politică (principiul egalităţii în drepturi) şi principii tehnico-juridice
(principiul contradictorialităţii). Împărţirea dată este apreciată de S. Popescu “ … cam imprecisă şi
lipsită de consecinţe reale în practică” [III, 70, p.168].
După părerea noastră, cel mai convingător criteriu de clasificare, care are valoare teoretico-
aplicativă este cel funcţional. Deoarece prin funcţiile fundamentală şi tehnică, principiile generale
ale dreptului asigură echilibrul între dinamica şi statica sistemului juridic.
45
Autorul belgian Mark van Hoecke face distincţia între principiile structurale, principiile
ideologice, principiile-scop şi principiile-mijloc [III, 70, p.168].
Principiile generale structurale ale dreptului sunt deduse sau cel puţin pretind a proveni din
dreptul scris. Ele reprezintă, după M. Hoecke, axiome ascunse ale structurii logice a sistemului
dreptului, prezente implicit în cadrul sistemului. Particularitatea distinctivă a principiilor structurale
este suportul instituţional existent. Doar acceptîndu-le legiuitorul poate să le aplice prin mai multe
norme concrete. Exemplu clasic de principiu structural, adus de autor este principiul bunei credinţe
dedus din prevederile legale privind executarea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale [III, 70,
p.168].
Principiile generale ideologice nu sînt deduse din sistemul de drept şi nu au un suport
instituţional, după Hoecke. Ele sunt de natură morală, politică etc., reprezentînd aplicaţii ale unor
valori sau norme nejuridice de către instanţe. De exemplu: principiul securităţii juridice.
Aceste principii răspund cerinţei de asigurare a unui cadru etic al dreptului şi după valoarea
practică sunt principii corective. Deoarece sunt folosite pentru a restrînge aplicarea unor norme
juridice, efectele cărora le corectează şi care în anumite împrejurări, speciale sunt considerate
inechitabile, iraţionale. Principiile ideologice acţionează asupra întregului sistem de drept spre
deosebire de principiile structurale acţiunea cărora se limitează la o anumită ramură a dreptului.[III,
70, p.169]
Principiile-scop şi principiile-mijloc contribuie, după Hoecke, la ierarhizarea principiilor
generale ale dreptului şi sînt modalităţi de aplicare a unui principiu mai general. Ca exemple sînt
aduse: principiul neretroactivităţii legii - mijloc de realizare a principiului securităţii; principiul
rolului pasiv al judecătorului - mijloc de realizare a principiului neutralităţii acestuia [III, 70, p.169].
În ordinea sistematizării principiilor generale ale dreptului, propunem următoarele criterii de
clasificare pe care le considerăm justificate din punct de vedere teoretic şi practic.
După funcţia înfăptuită, deosebim: a) principii generale care asigură activitatea normativ-
juridică, în special, principiile legiferării care ghidează activitatea legiuitorului. Spre exemplu:
principiul responsabilităţii legiuitorului, principiul egalităţii tuturor în faţa legii., etc. Aceste
principii sînt reguli, metode de legiferare.; b) principii generale care asigură activitatea complexă de
realizare a normelor juridice, în special, de acoperire a lacunelor normelor de drept privat. Spre
exemplu: principiul echităţii, principiul libertăţii contractuale. Aceste principii de asemenea sunt
metodologice, vizînd aplicarea dreptului.
După forma de exprimare, deosebim: a) principii generale formulate expres în texte
normative. Actul de consfinţire a principiilor generale aparţine legiuitorului. Din punct de vedere a
46
clasificării normelor juridice, ele poartă denumirea de “norme - principii”. Spre exemplu: principiul
egalităţii, consacrat în articolul 16 al Constituţiei R. Moldova; principiul unităţii consacrat în
articolul 15 al Constituţiei R. Moldova [I, 1, p.78].; b) principii generale exprimate în formule
sintetice clasice latine, cum sunt aforismele, maximele, adagiile latine. Spre exemplu: principiul
justiţiei (IUSTITIA ESTE CONSTANT ET PERPETUA VOLUNTAS SUUM CUIQUE TRIBUERE;
IUSTITIA SUUM CUIQUE TRIBUIT); principiul egalităţii (tuturor în faţa legii);(NEMO
CENSETUR IGNORARE LEGEM); principiul ierarhiei (SALUS PATRIAE – SUPREMA LEX;
SALUS POPULI (REI PUBLICAE) SUPREMA LEX ESTO) etc.; c) principii generale, neincluse
expres în textul legii, însă deduse pe cale de interpretare şi recunoscute de jurisprudenţă. Aceasta
însă nu înseamnă că judecătorul poate crea principii generale de drept; el le descoperă în activitatea
de interpretare a normelor juridice. Spre exemplu: principiul ierarhiei (prioritatea ordinii publice
faţă de autonomia de voinţă; prioritatea legii speciale faţă de legea generală), etc.
După aria de încadrare juridică şi spaţiul de aplicare, deosebim: a) principii generale
încadrate şi aplicate într-un sistem juridic naţional. Dovada acestora este legislaţia naţională şi
sintezele jurisprudenţiale ale unui stat.; b) principii generale comune cîtorva (două şi mai multe)
sisteme juridice naţionale. Acestea sunt rezultatul comparării ordinilor juridice ale mai multor state,
ca regulă, cu apartenenţă la o familie juridică. Spre exemplu: principii juridice de common law
(drept comun), principii juridice de drept islamic (musulman) etc. Un exemplu elocvent este
procesul de integrare europeană, care implică apropierea ordinelor juridice europene şi sintetizarea
unor principii generale comune sistemelor juridice ale statelor integrate, membre ale Uniunii
Europene. Curtea de Justiţie de la Luxembourg a dedus dintr-o analiză de drept comparat
următoarele principii generale: principiul egalităţii (în faţa reglementărilor economice), principiul
ierarhiei (normelor, în măsura în care fundamentează distincţia dintre reguli şi măsuri de executare);
principiul îmbogăţirii fără justa cauză, etc. [III, 60, p.322]. Însă, aceste principii generale comune
nu se confundă cu principiile deduse din natura Comunităţilor Europene (echilibrul instituţional,
cooperarea loială, autonomia instituţiilor etc.); c) principii generale ale dreptului care au primit o
consacrare internaţională, considerate comune tuturor sistemelor juridice naţionale. În Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38, litera C acestea sunt numite “principii generale de
drept recunoscute de naţiunile civilizate.” Ele sunt recunoscute ca izvor auxiliar de drept
internaţional. Trebuie să înţelegem că aceste principii generale de drept se regăsesc în dreptul
naţional (intern) şi sunt formulate în acte internaţionale fundamentale. Spre exemplu: în preambulul
Cartei Naţiunilor Unite îşi găsesc consacrare principiile generale ale egalităţii (în drepturi a
bărbaţilor şi femeilor,…a naţiunilor mari şi mici), libertăţii, justiţiei, responsabilităţii (izbăvirea
47
generaţiilor viitoare de flagelul războiului, promovarea progresului social, condiţiilor mai bune de
trai, respectarea obligaţiilor ce decurg din tratate) [I, 13, p.50-122].
Pe lîngă tentativa de a clasifica principiile generale ale dreptului, considerăm oportună
ierarhizarea principiilor generale ale dreptului. Reieşind din prezentarea ideilor (principiilor)
generale ale dreptului sub aspectul conexiunilor acestora (a se vedea supra Capitolul I, subcapitolul
5), propunem următoarea construcţie ierarhică a principiilor generale ale dreptului (ANEXA 2).
Vîrful construcţiei piramidale este ocupat de principiul general al justiţiei. Supremaţia acestuia se
extinde asupra celorlalte principii generale subordonate lui: egalitatea, libertatea, responsabilitatea,
unitatea şi derivatele lor: echitatea, legalitatea, solidaritatea etc.
2.4. PRINCIPIILE RAMURALE ALE DREPTULUI
În condiţiile societăţii etatice, dreptul este un subsistem al sistemului juridic. Sistemul
dreptului este ansamblul normelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri, care reglementează
conduita persoanelor, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrîngere a
autorităţii publice reglementatoare, recunoscută de societate [III, 53, p.58]. Subsistemele sistemului
dreptului sînt ramurile dreptului şi instituţiile juridice, existenţa juridică a cărora este datorată
normelor juridice.
Ramura dreptului răspunde cerinţelor de sistematizare a normelor juridice, la nivel macrosistemic,
în vederea facilitării înţelegerii şi aplicării acestora. După N. Popa, ramura dreptului este ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în
baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune [III, 67, p.242-243]. Deci,
criteriile de structurare a ramurii de drept sunt obiectul de reglementare juridică (relaţiile sociale
dintr-un domeniu distinct al vieţii sociale); metoda specifică de reglementare juridică (modalitatea
practică de influenţare a conduitei în cadrul obiectului de reglementare) şi principiile comune
ramurii de drept respective. Principiile comune şi obiectul de reglementare constituie criterii
obiective de construire a unei ramuri, spre deosebire de metoda de reglementare considerată criteriu
subiectiv [III, 67, p.242-243].
Cu titlu de exemplu, D. Mazilu defineşte principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului “… ca
fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice ale unei anumite ramuri de drept care
cuprind cerinţele obiective ale creării şi realizării normelor juridice din această ramură a sistemului
dreptului” [III, 49, p.118].
Prin principii ramurale ale dreptului înţelegem acele principii ale dreptului care
guvernează cel mult o ramură a dreptului pozitiv. Principiile ramurale sînt principiile
generale ale tuturor normelor şi instituţiilor juridice din cadrul unei ramuri a dreptului.
48
Deosebim următoarele funcţii ale principiilor ramurale: a) funcţia de coeziune a normelor şi
instituţiilor juridice, care au un obiect şi o metodă comună de reglementare; b) funcţia de
configurare a ramurii de drept în cadrul sistemului dreptului, ce se exprimă în consolidarea
instituţiilor juridice asemănătoare şi departajarea lor de alte instituţii juridice divergente; c) funcţia
de orientare adecvată a raporturilor juridice ce rezultă din ramura de drept respectivă; relevantă este
utilitatea acestei funcţii în practica juridică; d) funcţia de proliferare a principiilor ramurale, prin
care se asigură dezvoltarea ramurii de drept în cadrul sistemului.
Datorită faptului constituirii nesimultane a ramurilor dreptului (spre exemplu, dreptul civil a
apărut în antichitatea romană, dreptul penal s-a diferenţiat abia în secolul XVII, dreptul
administrativ are autonomie din secolul XIX etc.) [III, 53, p.59], putem constata evoluţia procesuală
a principiilor ramurale ale dreptului.
Principiile ramurii de drept civil, care explică evoluţia raporturilor de drept civil, în general,
şi a modalităţilor în care sunt apărate şi promovate drepturile şi interesele legitime în cadrul acestor
raporturi, în special sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul
îmbinării intereselor personale individuale cu cele obşteşti generale; principiul ocrotirii drepturilor
subiective civile ori al garantării lor. După cum arată Gh. Beleiu, aceste principii sunt consacrate in
terminis de normele dreptului civil român, motiv pentru care le reţinem ca principii fundamentale şi
specifice ale dreptului civil. Idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, privind toate
instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate [III, 8, p.35-36].
Cu titlu de exemplu: responsabilitatea civilă sau obligaţia reparării prejudiciului cauzat este
consacrată în Codul civil francez (1848), articolul 1382 şi următoarele; Codul civil român [III, 49,
p.139] (1864), articolul 998 şi următoarele; Codul civil al Republicii Moldova, articolele 1398-1423
[I, 3]. Principiile dreptului civil al R. Moldova sînt înscrise în articolul 1 al Codului civil (egalitatea
participanţilor în raporturile reglementate de legislaţia civilă; inviolabilitatea proprietăţii; libertatea
contractuală; neimixtiunea în afacerile private; necesitatea realizării libere a drepturilor civile etc.)
[I, 3].
Principiile dreptului familiei descind din principiile ramurale ale dreptului civil, consacrînd
prioritatea interesului privat. Codul familiei al Republicii Moldova consfinţeşte expres (art.2)
principiile de bază ale legislaţiei familiei şi, implicit, a dreptului familiei. Acestea sunt: căsătoria
liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitatea în drepturi a soţilor în familie, sprijinul reciproc
moral şi material, manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi
intereselor membrilor minori şi inapţi de muncă ai familiei, inadmisibilitatea amestecului deliberat
în relaţiile familiale, soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale [I, 7].
49
Principiile ramurii de drept penal, ca drept al pedepselor, conservează natura sancţionatorie
a acestei ramuri. Principii ramurale penale: personalitatea răspunderii penale, individualizarea
pedepsei; legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege si nulla poena sine lege); egalitatea în
faţa legii penale; umanismul dreptului penal etc. În ramura dreptului penal, arată C. Bulai,
principiile fundamentale sînt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de
drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală. Toate normele şi instituţiile
dreptului penal îşi subordonează acţiunea lor faţă de acţiunea principiilor fundamentale (de drept
penal – E.B.), iar acestea din urmă exprimă o anumită concepţie de politică penală [III, 14, p.48-
52].
Legiuitorul moldovean a codificat următoarele principii ramurale ale dreptului penal,
considerîndu-le “principii de aplicare a Codului penal” [I, 4]: legalitatea (incriminării şi pedepsei –
E.B.), umanismul (legii penale şi tratamentelor – E.B.), democratismul, caracterul personal al
răspunderii penale (personalitatea – E.B.), individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
Considerăm că principiile respective sunt suportul ideatic, în primul rînd, al tuturor normelor de
drept material penal, apoi al normelor de drept procesual penal, or “principii de aplicare a Codului
penal”. În art.5 al Codului penal legiuitorul a admis inadvertenţă între titlul articolului “Principiul
democratismului” şi textul normei-principiu. Potrivit interpretării conţinutului articolului respectiv,
identificăm cu certitudine deplină principiul egalităţii în faţa legii penale, or nediscriminării
infractorilor [I, 4]. Faptul constatat ţine de responsabilitatea legiuitorului pentru “litera” şi “spiritul”
legii. În acelaşi context, alineatul (2) al articolului 7 cu titlul “Principiul individualizării răspunderii
penale şi pedepsei penale” enunţă un alt principiu de drept penal – justeţea răspunderii şi pedepsei
penale (non bis in idem) [I, 4].
Principiile dreptului constituţional, ramură fundamentală a sistemelor de drept contemporan,
constituie baza principală a structurării social-economice şi a organizării de stat, a funcţionării
organelor statului, a statutului juridic al cetăţeanului. În acelaşi timp, principiile ramurii de drept
constituţional fundamentează începuturile tuturor celorlalte ramuri ale dreptului în vigoare, precum
şi în proces de constituire. Principii fundamentale sau constituţionale, potrivit Constituţiei
Republicii Moldova, sunt: suveranitatea şi independenţa puterii de stat; separaţia şi colaborarea
puterilor; supremaţia Constituţiei; democraţia şi pluralismul politic, principiile economiei de piaţă;
neretroactivitatea legii; prezumţia nevinovăţiei; dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a
fiecărui om etc. [I, 1].
Nu urmărim scopul de a elucida principiile specifice ale tuturor ramurilor dreptului
contemporan. Cu titlu exemplificativ, ne-am referit doar la principalele ramuri de drept privat şi
50
public. Această sarcină devine cu totul dificilă, dacă nu şi imposibilă, datorită faptului că sistemul
dreptului contemporan se caracterizează prin mişcări de diferenţiere a ramurilor sale şi de reunire,
ceea ce aduce schimbări atît cantitative, cît şi calitative în cadrul sistemului. De exemplu: dreptul
familiei s-a desprins din dreptul civil; dreptul protecţiei sociale din cadrul dreptului muncii, dreptul
mediului însă, reuneşte norme de drept public şi drept privat etc. Modificările în cadrul sistemului
nu afectează esenţa de sistem; ele sunt dovada condiţionării reciproce a componentelor sale şi
interacţiunii cu alte sisteme sociale nejuridice. Avînd în vedere permeabilitatea sistemului dreptului,
nu putem vorbi despre un sistem închis şi, deci, despre un număr finit de ramuri ale dreptului şi,
implicit de un număr fix şi o dimensiune constantă a principiilor ramurale ale dreptului. Cu atît mai
mult că activitatea de elaborare a principiilor care guvernează o ramură de drept este o activitate
ştiinţifică subiectivă care marchează profund formularea principiilor ramurale.
După cum am încercat să clasificăm principiile generale ale dreptului, intenţionăm să le
clasificăm şi pe cele ramurale. În funcţie de criteriile: a) diviziunea dreptului; b) substanţa (natura)
normelor juridice; c) legătura cu principiile generale ale dreptului; d) incidenţa intraramurală.
a) După diviziunea dreptului, deosebim: 1) principii ramurale de drept public şi principii
ramurale de drept privat; 2) principii ramurale de drept intern şi principii ramurale de drept
internaţional. Principiile ramurale de drept public aparţin ramurilor de drept public: constituţional,
penal, administrativ etc. Principiile ramurilor de drept privat vizează dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei. Principiile ramurale de drept intern se referă la ansamblul ramurilor
sistemului de drept al unui stat. Principiile ramurale de drept internaţional public se referă la
ramurile dreptului internaţional public (drept diplomatic şi consular; dreptul mării; dreptul aerului;
drept umanitar etc.).
b) După substanţa (natura) reglementărilor juridice, deosebim principii de drept material şi
principii de drept procesual. Principiile de drept material sunt principiile ramurilor de drept civil,
penal, administrativ etc. Principii de drept procesual sunt principiile dreptului procesual penal şi
dreptului procesual civil etc.
c) În funcţie de legătura cu principiile generale ale dreptului, deosebim: 1) principii ramurale
subordonate principiilor generale ale dreptului şi 2) principii ramurale coordonate cu principiile
generale ale dreptului. Principiile ramurale subordonate celor generale se obţin prin diviziune sau
descompunere a noţiunii supraordonate de principii ale dreptului. A se vedea ANEXA 1. Principiile
ramurale coordonate cu principiile generale se obţin prin clasificare sau grupare în clase a
principiilor dreptului, după criteriul acţiunii în cadrul sistemului dreptului (principii generale,
principii ramurale, principii interramurale).
51
d) După incidenţa intraramurală, deosebim: principii fundamentale, principii generale şi principii
instituţionale ale ramurii de drept. Principii fundamentale ale ramurii sunt reguli cu incidenţă
generală şi absolută care nu pot fi nesocotite de alte principii intraramurale. Principiile generale ale
ramurii sunt reguli derivate din cele fundamentale şi subordonate acestora, avînd şi ele incidenţă
generală, dar restrînsă la anumite laturi ale reglementării juridice.
Principiile instituţionale ale ramurii de drept sunt reguli subordonate atît principiilor
fundamentale, cît şi celor generale intraramurale, fiind aplicate numai în cadrul instituţiilor la care
se referă [III, 14, p.47]. Criteriul incidenţei intraramurale a principiilor este numit altfel criteriu al
vocaţiei principiilor ramurii de drept (vocaţie generală, vocaţie instituţională) [III, 8, p.36].
Prin analogie cu construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului, putem ierarhiza
principiile ramurale ale dreptului. Supremaţia, întîietatea le va reveni principiilor fundamentale de
drept, or principiilor ramurii de drept constituţional. “Baza” construcţiei se va constitui din
principiile ramurilor principale de drept, inerente dreptului contemporan: drept civil, drept penal,
drept administrativ, dreptul muncii, fiind asigurată de principiile ramurale de procedură penală,
civilă şi de contencios administrativ. Legătura “bazei” cu “vîrful” piramidei se va axa pe principiile
ramurilor de drept financiar, familial, protecţiei sociale, penitenciar; ramuri care derivă respectiv
din ramurile de drept administrativ, drept civil, dreptul muncii şi dreptul penal. Ierarhizarea
principiilor ramurale este ilustrată în ANEXA 3.
2.5. PRINCIPIILE INTERRAMURALE ALE DREPTULUI
În doctrina juridică din Federaţia Rusă şi cea de orientare rusească, alături de categoria
principiilor ramurale ale dreptului, întîlnim o altă categorie de principii interramurale ale dreptului
[III, 104, p.100; 124, p.219; 90, p.152; 4, p.93; 61, p.127].
După B. Negru, principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept [III,
61, p.127]. După G. Fiodorov, principiile interramurale sînt începuturi, temeiuri călăuzitoare ale
reglementării juridice pentru cîteva ramuri de drept înrudite [III, 124, p.219]. Definiţiile respective
ne sugerează cel puţin două întrebări: 1) Care ramuri de drept sînt înrudite? 2) Cîte ramuri cel mult
sînt călăuzite de principii interramurale? Vom încerca să găsim răspunsul.
Din perspectiva sistemului dreptului, toate ramurile dreptului fiind înglobate într-un tot
întreg numit “drept” sînt “înrudite”. Din punct de vedere a diviziunii dreptului, ramurile “înrudite”
sînt sistematizate în drept public şi drept privat. “Înrudirea” ramurilor de drept privat se face după
interesele particulare proprii unui individ, unei familii, unei clientele comerciale, apărate de
normele dreptului civil, familiei, comercial; după modalitatea liberă de manifestare a voinţei
individuale (autonomia de voinţă) şi după caracterul dispozitiv-permisiv al normelor juridice.
52
“Înrudirea” ramurilor de drept public are loc după generalitatea interesului comun al tuturor
cetăţenilor şi a societăţii însăşi; după modalitatea autoritară, unilaterală a voinţei guvernanţilor;
după caracterul general obligatoriu, imperativ al normelor juridice (constituţionale, penale,
administrative, financiare etc) [III, 29, p.256-258].
Din punct de vedere a metodei specifice de reglementare a relaţiilor sociale, ramurile
dreptului public sunt “înrudite” prin subordonare, iar ramurile dreptului privat prin egalitatea
părţilor.
Relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale (obiectul de reglementare) pot fi
reglementate de mai multe ramuri ale dreptului. De exemplu: relaţiile de proprietate cad sub
incidenţa dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal etc. Astfel se instituie raporturi de
încrucişare (intersecţie) a ramurilor dreptului.
Pe lîngă criteriile de “înrudire” a ramurilor dreptului, implicit arătăm şi principiile comune
pentru cel puţin două ramuri de drept. Sub egida dreptului civil, fundament al dreptului privat,
celelalte ramuri de drept privat (dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul locativ
şi dreptul mediului) sunt direcţionate de aceleaşi principii de drept: libertatea contractuală,
inviolabilitatea proprietăţii, neimixtiunea în afacerile private, egalitatea participanţilor la raporturile
juridice etc. Sub egida dreptului constituţional, fundament al dreptului public, celelalte ramuri de
drept public (dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul vamal etc.) sînt diriguite
de principii comune de drept: neretroactivitatea legii, prezumţia nevinovăţiei etc. Principii comune
ramurilor de drept procesual civil şi penal sunt: aflarea adevărului, garantarea dreptului la apărare,
legalitatea [III, 49, p.140]. Astfel de principii le numim interramurale.
Reieşind din cele relatate, constatăm că noţiunea “ramuri înrudite de drept” este polivalentă,
de aceea, pentru a nu crea confuzii se va eluda în limbajul juridic. Dacă cel puţin două ramuri ale
dreptului pot fi legate prin principii “comune”, pe care le-am numit interramurale, atunci cel mult
ramurile cuprinse în una din cele două mari subdiviziuni ale dreptului (public şi privat) pot constitui
aria maximă a principiilor interramurale ale dreptului. În schimb, o singură ramură de drept public
sau privat, pe care am numit-o fundamentală, poate fi generatoare de principii comune
(interramurale) pentru alte ramuri de drept public sau privat. De aceea, dreptul civil este considerat
drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat şi mixt, cu înclinaţie privată. Dreptul
constituţional, este dreptul comun pentru celelalte ramuri de drept public. Însă, ca ramură
fundamentală a dreptului, dreptul constituţional este generator de principii interramurale şi pentru
ramurile de drept privat. Spre exemplu: pluralismul formelor de proprietate; principiile economiei
de piaţă: concurenţa loială, libera iniţiativă economică; accesul liber la justiţie etc. În acest sens,
principiile interramurale de drept public şi privat, generate de dreptul constituţional, sînt principii
53
fundamentale de drept, ascendente directe faţă de principiile generale ale dreptului. A contrario,
principiile dreptului constituţional lato sensu sunt principii interramurale de drept pentru toate
celelalte ramuri ale sistemului dreptului. A se vedea ANEXA 3.
Deci, principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept public
sau/şi privat care guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului.
În fine, să nu uităm că “… divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că, oricît ne-am
strădui, este imposibil să înţelegem de ce şi în baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură sau
alta” [III, 29, p.259]. Această incertitudine se extinde implicit şi asupra principiilor ramurale.
Evident însă este faptul că, în urma ierarhizării principiilor dreptului, atît principiile
ramurale cît şi cele interramurale ale dreptului dezvoltă şi concretizează principiile generale ale
dreptului.
2.6. PRINCIPIILE INSTITUŢIILOR JURIDICE
Scopul subiectului abordat este stabilirea existenţei principiilor instituţiilor juridice. În caz
contrar, subordonarea instituţiilor juridice faţă de principiile ramurii corespunzătoare de drept.
Instituţia juridică este parte componentă a sistemului dreptului, subordonată direct ramurii
de drept.
După D. Mazilu, instituţia juridică este “…un ansamblu de norme juridice care
reglementează o categorie mai restrînsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice,
care le deosebesc de alte relaţii sociale” [III, 49, p.245]. Deci, obiectul de reglementare a instituţiei
juridice este subordonat obiectului de reglementare a ramurii de drept.
După Gh. Bobos, B. Negru, instituţia juridică reprezintă o grupare de norme ce
reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturînd o categorie aparte de raporturi
juridice [III, 61, p.208; 11, p.166]. Definiţia respectivă introduce elementul funcţional al instituţiei
juridice de creare a raporturilor juridice şi de modificare, aşadar, a faptelor sociale.
După Brethe de la Gressaye, instituţiile juridice sunt “ansambluri de reguli de drept, corpuri
de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formînd un tot sistemic ordonat şi permanent, de
exemplu, organizarea familiei, a proprietăţii, a statului” [III, 29, p.246]. Instituţia juridică este
definită, ea însăşi, ca un sistem centrat pe o idee directoare. Dar şi pe o bază spirituală, după
J.L. Bergel [III, 91, p.314]. Ideea care face instituţia juridică viabilă şi care este condiţia coerenţei
logice şi omogenităţii ei se descoperă între regulile normativ juridice şi regulile constructiv juridice
sau tehnice. Regulile normative desemnează principiul călăuzitor care este baza ideatică a regulilor
constructive (tehnice). Totalitatea regulilor constructive formează instituţia juridică. După
54
J.L. Bergel, regulile juridice se grupează în jurul principiilor directoare, astfel regulile sale
canalizează principiile în fapt, or încalcă principiile respective [III, 91, p.321-323].
După I. Dogaru, ideea centrală este şi centrul definirii şi baza instituţiei juridice, şi scopul
(finalitatea) reglementării juridice. “Scopul, finalitatea reglementării este cea care dă configuraţie de
instituţie juridică ansamblului de norme în jurul unui raport juridic fundamental” [III, 29, p.247].
I. Dogaru îl citează pe J. Dabin care califică ideea fundamentală a unei instituţii juridice drept
“principiu animator şi federator” [III, 29, p.247]. I. Dogaru extrage cîteva exemple de instituţii
juridice axate pe idei-scop: instituţia juridică a căsătoriei este centrată pe ideea-cheie de uniune
conjugală şi filiaţie legitimă; instituţia tutelei este axată pe ideea directoare de protecţie, care este şi
finalitate [III, 29, p.247]. Aceste descoperiri doctrinare ne apropie de răspunsul afirmativ la
întrebarea, dacă instituţia juridică este întemeiată pe un principiu, o idee principală.
Certitudine în soluţionarea problemei aduc analizele efectuate de Gh. Mihai şi R. Motica
privind cîteva instituţii juridice ale moştenirii, prescripţiei, amnistiei, graţierii. Pentru cercetătorii
respectivi este limpede “…că fiecare instituţie juridică cuprinde un ansamblu de norme care
reglementează o ţesătură unitară de relaţii sociale, că acest ansamblu are un obiectiv propriu şi o
idee juridico-morală directoare, provenind din valori etico-juridice” [III, 53, p.59]. Spre exemplu,
autorii aduc, de asemenea, instituţia căsătoriei care reuneşte în jurul ideii de uniune liber consimţită
între un bărbat şi o femeie un ansamblu de norme juridice care consacră, ocrotesc relaţia juridică de
căsătorie. Ideea instituţiei, susţin autorii, valorifică libertatea, iubirea, consensul, securitatea etc.
[III, 53, p.59].
În cadrul instituţiei juridice normele juridice se află în legătură organică nu numai după
obiectul şi metoda comună de reglementare, dar şi după principiul director comun. Provenienţa
valorică, etico-juridică a ideii centrale a instituţiei juridice rezidă în valorile promovate şi apărate de
ramura respectivă a dreptului, precum şi a sistemului dreptului în ansamblu. Dacă principiile
generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor ramurale ale dreptului, atunci principiile
ramurale, la rîndul lor, servesc drept temei pentru ideile (principiile) instituţiilor juridice. Ceea ce ar
însemna că principiile instituţiilor juridice sunt inseparabile de principiile ramurii -“mamă”, prin
urmare, nu pot avea existenţă de sine stătătoare, decît cea condiţionată de principiile ierarhic
superioare.
Cu titlu exemplificativ, principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază ce se aplică
fie numai într-o instituţie, fie în două sau în mai multe instituţii ale dreptului civil. Asemenea
principii, după Gh. Beleiu, sunt: principiul consensualismului, care priveşte forma actului civil;
principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii
55
(res inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), care privesc efectele actului juridic
civil; principiul ocrotirii bunei credinţe, întîlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturi
reale, răspundere civilă etc.); principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific
devoluţiunii succesorale legale [III, 8, p.36].
Reieşind din aceste considerente, putem defini atît instituţia juridică, cît şi principiul
instituţiei juridice. După părerea noastră, definiţia instituţiei juridice dată de N. Popa este completă
şi acceptabilă, dar cu condiţia inserării unui element definitoriu. Aşadar, instituţia juridică este o
totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătoare unei ramuri de drept, ce reglementează un
grup de relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare şi principii specifice ramurii respective
de drept [III, 67, p.244].
După părerea noastră, principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă valori sau
idealuri etico-juridice şi care reuneşte în jurul său un grup de norme juridice potrivit
obiectului şi metodei de reglementare a ramurii respective a dreptului pozitiv. Principiul
instituţiei juridice este ideea principală care organizează normele instituţiei juridice într-un complex
sistemic. Principiul instituţiei juridice este ascendentul ideilor normelor juridice şi descendentul
principiilor ramurii corespunzătoare de drept. Deci, principiile instituţiilor juridice sînt subordonate
direct principiilor ramurale ale dreptului şi indirect principiilor generale ale dreptului. Căci, după
afirmaţia lui J.L. Constantinesco, “într-adevăr, principiile generale ale dreptului se materializează în
fiecare ordine juridică prin instituţii juridice…” [III, 17, p.320].
Împreună cu I. Dogaru, Gh. Danişor şi D.C. Dănişor considerăm că “… într-o instituţie
juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul direct al finalităţii
instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem” [III, 29, p.250].
Orice sistem este un ansamblu de elemente în interacţiune, care depind reciproc unele de
altele, cu proprietăţi specifice, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, în raport cu altele [III, 75,
p.104].
În demersul efectuat, am abordat principiile dreptului din perspectiva sistemicităţii. Ceea ce
a necesitat stabilirea elementelor sistemului şi interacţiunii dintre ele. Elementul structural al
sistemului principiilor dreptului este principiul dreptului. Între principiile dreptului se înregistrează
interacţiuni sistemice substanţiale. De exemplu, principiile generale ale dreptului alimentează
ideatic principiile interramurale şi cele ramurale ale dreptului, situîndu-le într-un raport de
subordonare. Interacţiuni intrasistemice se manifestă nu numai în raporturi de ordonare
(supraordonare şi subordonare), dar şi în raporturi de coordonare substanţială a elementelor
56
componente. De exemplu, principiul libertăţii este conectat pe orizontală, direct, cu principiul
responsabilităţii, principiul responsabilităţii coordonează implicit cu principiul justiţiei.
Sistemul principiilor dreptului se caracterizează prin integralitate, relativitate, autoreglare,
etc. Integralitatea se manifestă sub aspectul dependenţei reciproce a sistemului principiilor dreptului
de principiile dreptului ca elemente constitutive, pe de o parte, şi a elementelor sistemului
principiilor dreptului de însuşi sistemul care le integrează, pe de altă parte. Relativitatea sistemului
principiilor dreptului arată că acesta este sistem în raport cu elementele sale (principiile dreptului) şi
element în raport cu sistemul juridic al societăţii care-l include. A se vedea ANEXA 4. Autoreglarea
sistemului principiilor dreptului implică capacitatea de control a sistemului asupra executării
propriilor acţiuni. “Rolul autoreglării este de a menţine valoarea răspunsului unui sistem la un
anumit nivel ce-i asigură funcţionalitatea optimă” [III, 75, p.113]. Autoreglarea sistemului
principiilor dreptului presupune echilibrarea dinamicii şi staticii sistemului juridic al societăţii şi
autoconservarea sistemului principiilor dreptului intra-sistemul juridic al societăţii.
După opinia noastră, sistemul principiilor dreptului reprezintă formaţiunea principiilor
dreptului cu determinări cantitative şi calitative specifice sistemului juridic pozitiv, care
integrează şi subordonează principiile dreptului în funcţie de elemente componente.
57
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE DREPTULUI ÎN RAPORT CU ORDINEA JURIDICĂ
POZITIVĂ
3.1. “DAT” ŞI “CONSTRUIT” ÎN DREPT
În afara tendinţelor reducţioniste, recunoscînd rolul şi importanţa legii ca izvor al dreptului
pozitiv, nu putem însă stabili un raport de identitate între drept şi lege. A spune că dreptul este
numai drept pozitiv este echivalent cu a fi superficial, tributar al formelor. I. Dogaru, D.C. Dănişor
şi Gh. Dănişor observă că “… suma legilor nu epuizează dreptul”, că “există un drept anterior şi
superior dreptului creat de către stat, faţă de care legea este un simplu reflex, totdeauna palid”. Nu
putem să reducem dreptul la faptul normativ stabil, căci statul însuşi nu este altceva decît un fapt
juridic [III, 29, p.217].
După convingerea autorilor citaţi, dreptul care excede dreptul legal “este acea directivă, acel
standard de justiţie, acel imperativ raţional care creează validitatea obiectivă a unui sistem juridic şi
obţine adeziunea subiecţilor la acesta, deci creează validitatea sa subiectivă” [III, 29, p.217]. Acest
drept preexistent este un drept efectiv existent, real şi valabil, care se impune direct subiecţiilor de
drept şi legiuitorului însuşi atunci cînd creează norma [III, 29, p.217].
După G. Renard, dreptul acesta numit drept natural este cel care limitează şi umanizează
dreptul pozitiv [III, 29, p.217].
Spre exemplu, în art.1 al Cărţii preliminare a Codului civil francez, carte care a fost
suprimată în redactarea definitivă, se spunea: “Il existe un droit naturel, universel et immuable,
source de toutes les lois positives: il n’est que la raison naturelle, en tant qu’elle gouverne tous les
hommes”.
Legea trebuie să se conformeze acestui drept natural, iar legiuitorul să ia drept realitate ceea
ce-i impun principiile rezultante “…dintr-o anumită conştiinţă a justiţiei, dintr-un anumit spirit al
colectivităţii ca realitate strict inter individuală, conştiinţa care are caracter istoric, nefiind deloc
imuabilă, ci vie, dinamică” [III, 29, p.217]. Prin aceste consideraţiuni I. Dogaru, D.C. Dănişor şi
Gh. Dănişor se apropie de concepţia istorică a dreptului. În viziunea istoricismului juridic: spiritul
popular sau conştiinţa populară creează dreptul, juristul îşi aduce doar contribuţia tehnică la dreptul
creat.
Distincţia între “dat” (“le donne′”) şi “construit” (“le construit”) în drept este făcută de Fr.
Geny în “Science et technique en droit prive positif”. “Dat”-ul lui Geny se apropie de dreptul
natural, constituind un fond de adevăruri morale şi economice, care puse în faţa faptelor comandă
anumite direcţii pentru a le domina.
58
Obiectul acestor direcţii este fixat în jurul ideii supreme de “just obiectiv”, “reprezentînd un
echilibru de interese, pe care trebuie uneori să-l analizăm cu raţiunea, dar care niciodată nu ne dă
decît o orientare destul de vagă, de natură mai mult morală decît economică. “Dat”-ul rămîne baza
esenţială a dreptului pozitiv, ne procură “regula”, “principiul” [III, 67, p.218].
După Geny, “dat”-ul este prea abstract în raport cu realitatea, de aceea, trebuie pus în
aplicare cu ajutorul tehnicii juridice. Tehnica juridică, implicînd voinţa legiuitorului, este artificiul
care operează asupra lucrurilor printr-o serie de mijloace, adaptate scopurilor dreptului. Mijloace
indispensabile pentru a da vagilor realităţi “ştampila juridică” sînt conceptele şi categoriile juridice.
Pentru ca realităţile să poată primi reglementare juridică, trebuie ca inteligenţa să intervină spre a le
face accesibile spiritului omenesc [III, 67, p.218].
După J. Dabin, ponderea “construit”-ului în drept este mare: legile, cutumele, jurisprudenţa.
Însă la baza dreptului "construit“ stă “dat”-ul, o realitate anterioară, denumită fie “drept natural” fie
“drept raţional”, fie “drept transpozitiv” [III, 67, p.200].
După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, “acest “dat” este informal, este ca o stare
fluidă, necristalizată”, legiuitorului îi revine sarcina de a formaliza această realitate. Legiuitorul
realizează “construit”-ul prin intermediul tehnicii juridice care nu este arbitrară [III, 29, p.218].
“Legiuitorul nu extrage regula din neant şi nu o edifică în vid”, - arată N. Popa [III, 67, p.220].
Condiţia legiuitorului este de a fi un bun tehnician, adică de a poseda tehnica juridică conformă cu
sistemul juridic respectiv. “Prin tehnica juridică se înţelege totalitatea procedeelor de ordin material
şi intelectual care urmăresc aplicarea principiilor de drept la realităţile concrete ale vieţii sociale”
[III, 35, p.5]. Procedeele care definesc tehnica juridică sînt divizate de V. Hanga în două categorii:
procedee materiale şi procedee intelectuale [III, 35, p.29]. Cele dintîi servesc individualizării
instituţiilor juridice, cele din urmă reduc realităţile juridice sociale la anumite principii ce facilitează
dezvoltarea dreptului pozitiv. Vom insista asupra procedeelor intelectuale ale tehnicii juridice,
deoarece acestea urmăresc direct aplicarea principiilor dreptului la realităţile concrete ale vieţii
sociale, dotînd cu maximă eficienţă principiile dreptului. Printre procedeele intelectuale inserate în
tehnica juridică numim: terminologia juridică, categoriile juridice, regulile (normele) juridice,
construcţiile juridice, adagiile juridice, prezumţiile juridice, ficţiunile juridice etc. Fiecare procedeu
intelectual din cele enumărate se subordonează anumitor rigori care răspund realităţilor juridice şi
intereselor destinatarilor dreptului “construit”.
Înainte de o analiză detaliată a principalelor procedee intelectuale în raport cu principiile
generale ale dreptului, punem în lumină unele exigenţe faţă de procedeele intelectuale
(conceptualismul juridic).
59
Terminologia dreptului, în funcţie de totalitatea cuvintelor tehnice utilizate în ştiinţa
dreptului, corespunde conceptelor dreptului. Este necesar, după J.L. Bergel, ca fiecare concept
juridic să fie definit şi să fie desemnat cu termenul juridic corespunzător [III, 91, p.388]. Definiţiile
juridice sînt cu atît mai perfecte, cu atît analizează mai deplin şi nuanţat noţiunile, iar termenii
juridici sînt adecvaţi atunci cînd exprimă o singură noţiune şi au un singur sens uniform şi stabil.
Deci, terminologia juridică în planul tehnicii juridice trebuie să rezide în noţiuni precise, clare, lesne
de înţeles şi bazate pe limbajul uzual.
Regulile (normele) juridice, un alt procedeu intelectual, trebuie să întrunească următoarele
calităţi: integritate, precizie, organizare şi claritate. Impactul negativ al regulilor ambigue, incerte,
neconvingătoare se răsfrînge asupra practicii dreptului care devine dificilă şi dependentă de
subiectivismul practicienilor. Siguranţa (lipsa de ambiguitate) limbajului juridic, după J.L. Bergel,
este o cerinţă mai importantă uneori decît conformitatea regulii juridice cu unele aspecte ale
realităţii [III, 91, p.330]. Ambiguitatea dreptului şi caracterul polisemantic al limbajului juridic este
un mare rău care completează dezordinea la nivelul normelor juridice. Siguranţa dreptului însă
presupune existenţa unui aparat strict de concepte şi a unei terminologii stricte.
Regulile de drept apoi trebuie înglobate în categorii. Pentru a aprecia eficienţa categoriilor
juridice se cere ca acestea să răspundă la toate postulatele vieţii, să se poată adapta la diversitatea
cazurilor şi să asigure beneficiarului o economie de efort. Într-un cuvînt, categoriile juridice se
construiesc inductiv pornind de la faptul social. De aceea, cerinţa principală şi caracterul esenţial al
categoriilor juridice este flexibilitatea, condiţia adaptării şi ajustării lor la evoluţia societăţii.
Un alt procedeu intelectual, parte a tehnicii juridice, sunt prezumţiile juridice. Acestea
trebuie să aducă certitudine pe un teren incert, transformînd îndoielile în adevăruri, iar ezitările în
certitudini. Prezumţiile juridice construite de legiuitor, din punct de vedere teoretic trebuie
întemeiate pe principiul raţiunii suficiente. Din punct de vedere practic, prezumţiile juridice trebuie
să corespundă necesităţilor vieţii sociale, de exemplu, se presupune că toată lumea cunoaşte legea
[III, 35, p.41].
Ficţiunea juridică însă trebuie să fie pragmatică. Or, legiuitorul deformează realitatea numai
în vederea soluţiilor corecte date unor speţe.
Din cele relatate conchidem că “construit-ului” în drept îi revine sarcina de materializare a
“dat-ului” în drept. Legiuitorul, asumîndu-şi sarcina de a construi şi dezvolta “dat-ul” prin procedee
materiale şi intelectuale, exprimă cerinţele şi dinamica relaţiilor sociale. Prin intermediul tehnicii
juridice, care implică folosirea anumitor procedee de către legiuitor, principiile generale şi abstracte
ale dreptului sînt adaptate şi actualizate la finalităţile concrete şi precise ale respectivei societăţi.
60
3.2. CONCEPTELE JURIDICE, CATEGORIILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
Raportul dintre principiile dreptului, conceptele şi categoriile juridice poate fi oglindit prin
formula kantiană: “principiile trebuie întemeiate pe concepte”. Apropo, Kant identifică categoria cu
conceptul întemeietor al activităţii raţionale. Însă pentru a descrie un concept acesta trebuie
examinat ca atare, iar pentru descrierea unei categorii este necesar de evidenţiat relaţiile dintre
elementele constitutive ale categoriei şi trăsăturile specifice ale elementelor. Astfel, definiţia este
bazată pe analiza conceptului însuşi, iar definiţia categoriei este bazată pe o altă categorie.
“Unitatea gîndirii juridice nu poate fi înţeleasă decît în diversitatea categoriilor şi
conceptelor sale. Acestea apar ca adevărate puncte nodale ale teoriei dreptului,” – afirmă N. Popa
[III, 67, p.115]. Gh. Mihai şi R. Motica susţin că sistemul ştiinţelor dreptului se constituie dintr-un
ansamblu de concepte juridice studiate de Teoria Generală a Dreptului. Fără cunoştinţa acestui
ansamblu e imposibilă cunoştinţa oricărei categorii şi noţiuni juridice [III, 53, p.123]. Aceiaşi autori
definesc conceptele şi categoriile juridice ca elemente de mijlocire pentru principiile generale ale
dreptului, care la rîndul lor dau conţinut concret categoriilor juridice.
Datorită faptului că dreptul este o realitate abstractă, obiectele realităţii materiale şi
intelectuale sunt cu un grad de abstractizare destul de accentuat. Cu cît societatea se complică, cu
atît gradul de abstractizare a conceptelor juridice creşte, deoarece se cer reglementate conduite din
ce în ce mai numeroase şi mai diversificate. Chiar şi cele mai simple concepte sînt abstracte, însă
gradul de abstractizare diferă în raport de gradul de abstractizare al relaţiilor sociale în ele. De
exemplu: seria de concepte de drept civil: schimb, vînzare, contract, act implică majorarea gradului
de abstractizare de la primul la ultimul concept [III, 29, p.227].
Constituirea categoriilor şi conceptelor juridice se bazează pe un act de evaluare a acţiunilor
umane în raport cu sistemul juridic instituit. Aprecierea, evaluarea acţiunilor umane din punct de
vedere al criteriilor juridice, presupune existenţa unui sistem de idealuri, principii şi norme. Prin
intermediul categoriilor şi conceptelor juridice juristul va proceda la stabilirea naturii juridice a unui
fenomen. Categoriile dreptului, noţiuni fundamentale şi de maximă generalitate, exprimă
proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale fenomenului juridic. Ele sînt preluate de la un
sistem juridic la altul, fiind valabile atîta timp cît există relaţiile sociale pe care le sintetizează.
Ştiinţa dreptului, studiind realitatea juridică a societăţii, utilizează conceptele (noţiunile) şi
categoriile (noţiuni fundamentale) nu ca pe un scop în sine, ci ca instrumente care prilejuiesc
apropierea de realitate [III, 67, p.115-116].
Conceptele juridice trebuie să fie un răspuns adecvat la necesităţile dreptului pozitiv al
epocii respective, armonizînd ansamblul sistemului dreptului în vigoare. În acest sens rolul
61
principiilor dreptului este de a racorda sistemul juridic la schimbările sociale, iar rolul conceptelor
şi categoriilor juridice în cadrul acestui proces este de a da principiilor conţinut concret, de a le
asigura funcţionalitatea.
Conceptele juridice pot fi primare şi construite, determinate şi indeterminate [III, 29, p.228].
Conceptele primare sînt reprezentări ale unor realităţi extrajuridice, dar care sînt antrenate în
circuitul juridic. De exemplu: noţiunile de naştere, deces, reşedinţă etc. În afară de faptele care
preexistă oricărei reglementări juridice există şi concepte juridice construite anume pentru a
satisface necesităţile sistemului juridic. Conceptele construite exprimă norme şi instituţii juridice.
De exemplu: noţiunile de act juridic, contract, domiciliu etc., noţiuni create de ordinea juridică şi
care sînt apropiate la maximum de construcţiile juridice. Conceptele juridice se infiltrează în lumea
juridicului ca răspuns la o necesitate socială, fiind conectate la o anumită idee directoare (principiu)
a dreptului pe care o amplifică din punct de vedere substanţial şi formal. Indiscutabil, principiile
dreptului se afirmă şi îşi sporesc autoritatea prin intermediul conceptelor juridice.
Dinamica dreptului implică transformarea, ori mobilitatea categoriilor juridice, în raport cu
ritmul dezvoltării societăţii. Totodată, multitudinea categoriilor juridice create prin toate sursele
dreptului fac dovada gradului de dezvoltare a dreptului pozitiv.
Chiar dacă dreptul se realizează cu ajutorul categoriilor juridice, în cadrul cărora iau loc
elementele vieţii juridice, juristul trebuie să reziste tentaţiei de a stabili un număr excesiv de
categorii. În caz contrar ele vor deveni inutilizabile, pe cînd realizarea dreptului presupune schimbul
constant între concret şi abstract, de la concret la abstract, pe urmă de la abstract la concret etc. [III,
78, p.376-378].
3.3. CONSTRUCŢIILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
Pentru o mai bună înţelegere a principiilor dreptului, este oportună şi utilă delimitarea lor de
construcţiile juridice.
Principiile dreptului, după M. Djuvara, sînt rezumatul elementelor multiple care constituie
realitatea propriu-zisă a dreptului, în baza cărora omul de ştiinţă în drept încearcă să facă mai
departe ceea ce se cheamă construcţii juridice. Unităţile sistematice care se creează împrejurul unei
idei comune iau numele de construcţii juridice. Este evident, pentru M. Djuvara, că o demarcaţie
fixă între principii şi construcţii nu se poate face, dar în general principiul este ceva elementar pe
cînd construcţia, luînd principiul ca material, este cu mult mai complexă şi mai sistematică.
Construcţia juridică confruntă diferitele principii între ele, analizînd toate înţelesurile acestor
principii, toate nuanţele lor şi le armonizează între ele [III, 28, p.276]. Exemple de construcţii
juridice: teoria dreptului subiectiv, persoana juridică, statul, patrimoniul, statul de drept etc.
62
În acelaşi studiu enciclopedic al dreptului, M. Djuvara arată evoluţia construcţiei juridice:
“… conştiinţa juridică… se înalţă cu încetul de la acte ale persoanelor, care se apreciază ca drepte
sau nedrepte la noţiuni generale… ce se cristalizează apoi prin elaborarea juridică întîi în principii şi
pe urmă în ceea ce am numit construcţii juridice. Prin aceasta gîndirea juridică se înalţă spre
abstracţii pornind întîi de la puncte de vedere deosebite ale uneia şi aceleiaşi fapte şi adunînd pe
urmă laolaltă elemente de cunoştinţă astfel obţinute, spre a degaja prin abstracţiune noţiuni
generale. Construcţia juridică a principiilor reprezintă ultima expresie a abstracţiunii rafinate.
Dreptul odată ajuns la această treaptă, simte nevoia să-şi îndrepte din nou privirea spre concret şi să
aplice rezultatele astfel obţinute fiecărui fapt sau grupări mai importante de fapte, pe care le
constată în viaţa socială de fiecare zi. Dreptul încearcă astfel să coordoneze laolaltă toate rezultatele
obţinute prin construcţii abstracte care se aplică unui acelaşi fapt sau unei grupări sociale” [III, 28,
p.312].
Construcţiile juridice – macroentităţi juridice – se realizează dificil, cu extensiune temporală
şi necesită concentrare, sistematizare logică a faptelor şi principiilor juridice corespondente.
Armonizarea principiilor juridice, după M. Djuvara, se poate obţine doar împrejurul unor idei
centrale, care să îmbrăţişeze toate ideile particulare, idei care servesc de nucleu construcţiei juridice.
Construcţiile juridice importante se realizează prin eforturile numeroase ale oamenilor de ştiinţă în
care fiecare vine cu cîte un punct de vedere propriu [III, 28, p.286].
I. Dogaru, D. Dănişor şi Gh. Dănişor definesc noţiunea de construcţie juridică ca ansamblul
metodelor utilizate de doctrină şi jurisprudenţă pentru a elabora anumite teorii sau sisteme
doctrinale ori jurisprudenţiale. Prin intermediul acestora se găsesc soluţii situaţiilor juridice neavute
în vedere de lege sau se unesc sub o idee directoare soluţii particulare cuprinse în aceasta. Procedeul
de tehnică juridică (construcţiile juridice) este o tendinţă generală de a completa dreptul strict legal,
în vederea mai bunei coordonări între drept şi realitatea socială, …de a depăşi înţelegerea
pozitivistă a dreptului, tendinţă ce face ca dreptul să fie înţeles mai mult decît dreptul legal [III, 29,
p.234].
Construcţiile juridice îndeplinesc funcţia de consolidare a conceptelor juridice, asigurîndu-le
un cadru stabil şi coerent de existenţă. Iar prin intermediul conceptelor juridice, construcţiile
juridice facilitează operaţiunile logice cu normele juridice, contribuind la economia de gîndire.
Funcţia creatoare a construcţiilor juridice constă în stabilirea normelor juridice concrete în
jurul aceloraşi idei. Construcţiile juridice sunt capabile să sistematizeze activitatea creatoare a
dreptului prin intermediul jurisprudenţei.
63
Construcţiile juridice trebuie să se conformeze următoarelor cerinţe: omogenitatea; coerenţa
şi armonia între părţile componente, conceptele pe care se întemeiază; corespunderea cu interesele
practice (efectul util).
Conexiunile construcţiilor juridice şi principiilor dreptului se reliefează astfel:
a) construcţiile juridice reprezintă “materia rafinată” a dreptului; principiile dreptului însă sînt
“materia brută” a dreptului;
b) construcţiile juridice se formează în jurul principiilor dreptului;
c) construcţiile juridice confruntă principiile dreptului între ele şi le analizează;
d) dreptul evoluează de la principii la construcţii (juridice).
În concluzie, principiile dreptului sînt antecedente, premise ale construcţiilor juridice.
Unitatea principiilor şi construcţiilor juridice se înfăţişează în raportarea părţii la întreg. Construcţia
juridică reprezintă o treaptă superioară faţă de principiile dreptului în vederea ascensiunii gîndirii şi
abstracţiunii juridice. Dar şi un reper pentru investigarea concretului, faptului social ce va urma
urcuşul spinos al sistematizării şi cristalizării dreptului pozitiv.
Noţiunile de principii de drept şi construcţie juridică sînt comparabile (raportabile), între ele
există, sub aspectul sferelor lor, raport de ordonare (supraordonare şi subordonare). Supraordonată
este noţiunea de construcţie juridică, iar subordonată este noţiunea integral cuprinsă – “principiul
dreptului”. În limbajul logicii formale, noţiunea supraordonată (construcţia juridică) se numeşte
gen, iar noţiunea subordonată (principiul dreptului) – specie. Genul şi specia sînt noţiuni duale
complementare [III, 56, p.76].
3.4. NORMELE JURIDICE, FICŢIUNILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
În ceea ce priveşte delimitarea principiilor dreptului de normele juridice, se impune implicit
clarificarea noţiunilor de drept pozitiv şi de normă juridică.
Prin drept pozitiv înţelegem acel sistem de norme juridice care dă formă şi reglementează
efectiv viaţa unui popor într-un anumit moment istoric. Dreptul pozitiv, deci, îl compun acele
norme juridice care sînt efectiv impuse şi efectiv intrate în vigoare [III, 33, p.225-226]. Fiind
elementul prim structural al ordinii juridice pozitive, norma juridică este definită prin prisma
întregului de I. Dogaru astfel, “norma juridică este o regulă publică de conduită, generală şi
impersonală, vizînd exteriorizarea intersubiectivă a conştiinţei particulare înălţată la universalitatea
sa, ţinînd să creeze un comportament tipic indivizilor, în acord cu modelul social urmărit,
obligatorie în temeiul legitimării ei la nivelul conştiinţei colective şi care la nevoie poate fi adusă la
îndeplinire prin constrîngere” [III, 29, p.239].
64
N. Popa, Gh. Mihai, R. Motica, T. Mînzală ş.a., la opinia cărora ne raliem, consideră că
normele juridice se raportează la principiile dreptului cel puţin în două sensuri: 1) normele juridice
conţin, descriu, statuează, adică dau viaţă determinată celor mai multe principii ale dreptului; 2)
principiile dreptului îşi realizează conţinutul, devin funcţionabile prin aplicarea în practică a
conduitei prescrise de norme [III, 67, p.116; 53, p.214; 54, p.14].
Pe lîngă aceste semnificaţii, principiile dreptului, după părerea noastră, reprezintă sursa
ideatică şi deontică a legiuitorului în procesul de normare a relaţiilor sociale şi sînt exigenţe ce
depăşesc graniţele normelor juridice în procesul de înfăptuire a justiţiei. Or, după cum afirmă
M. Djuvara, “…interpretarea dreptului pozitiv trebuie să fie dominată înainte de toate de
imperativele justiţiei. Judecătorul, care în numele dreptului pozitiv, se mărgineşte la o logică strîmtă
extrasă numai din texte şi face abstracţie de la raţiunea lor supremă de a fi, adică de justiţie, comite
o greşeală care înseamnă o crimă în contra dreptului însuşi” [III, 27, p.96]. Valoarea explicativă a
principiilor dreptului constă în dezvăluirea raţiunilor întemeietoare ale valorilor sociale, ele conţin
temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului. În deosebire de principii, valoarea
teleologic-explicativă a normelor juridice este cu totul secundară, scopul lor fiind conservarea şi
garantarea valorilor sociale, dincolo de explicarea raţiunii existenţei acestora. De exemplu: normele
juridice care ocrotesc proprietatea nu dau nici un indiciu explicativ-teleologic la întrebarea: de ce şi
pentru ce trebuie ocrotită proprietatea? [III, 67, p.116; 53, p.124].
Normele juridice sînt apanajul, “haina” principiilor dreptului, chiar dacă nu au puterea şi
aria de cuprindere absolută a principiilor. Prin urmare, am putea aprecia principiile dreptului cu
întîietate şi superioritate faţă de textele de legi, reglementările juridice propriu-zise.
Pentru del Vecchio, cu care suntem solidari, “este evident că există principii care sînt scoase
în ultima analiză din însăşi textele legilor şi care prin urmare, se întemeiază numai pe ele. Dar
trebuie să fie şi altele care depăşesc textele, căci altfel dreptul nu ar mai evolua, încremenind pe loc,
şi el nu ar mai putea nici chiar să primească vre-o aplicare” [III, 27, p.90]. “Este adevărat că, în
noianul regulilor dreptului pozitiv, principiile supreme pe care le impune astfel raţiunea nu apar la
prima vedere: ele rămîn obnubilate de interesul interpretării regulilor tehnice propriu-zise. Dar este
sigur că acestea din urmă îşi pierd orice înţeles fără ideile care stau la baza lor… Dreptul pozitiv se
întemeiază întotdeauna pe principii superioare, atunci cînd emite comandamentele lui, care nu se
pot înţelege şi lumina decît prin aceste principii” [III, 27, p.96].
Într-un mod cu totul inedit este tratat raportul: principiu de drept şi normă juridică de
Lidia Barac [III, 7, p.254]. Autoarea amplasează principiile dreptului în ierarhia normelor juridice,
rezervîndu-le un loc aparte. În afara explicaţiilor de rigoare, înţelegem că principiile ocupă poziţia
65
ierarhic superioară celorlalte componente ale sistemului dreptului. Or, după calificarea făcută de
I. Ceterchi, principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare. Însă cu certitudine,
între principiul de drept şi norma juridică nu există în raport de identitate decît în cazul normei-
principiu. “Între principiu şi regula de drept există nu numai o inegalitate de importanţă, dar şi o
diferenţă de natură” [III, 7, p.254].
Pentru a distinge principiile generale ale dreptului de celelalte reguli de drept, L. Barac
propune criteriul generalităţii. “Desigur, orice regulă juridică este chiar prin definiţia sa o regulă
generală, dar generalitatea regulii juridice nu se poate confunda cu generalitatea unui principiu”,
[III, 7, p.254] – idee generată şi aprofundată de Jean Louis Bergel, la care se referă autoarea.
O regulă este generală pentru că ea este destinată unui număr nedeterminat de acte, fapte,
dar ea poate fi şi specială, atunci cînd regizează anumite fapte sau acte, care corespund obiectului.
Un principiu este general prin aceea că el comportă o serie nedefinită de aplicaţii. De aici,
principiile domnesc asupra dreptului pozitiv, în timp ce regulile de drept nu sînt decît aplicaţii sau
excepţii ale acestora [III, 7, p.254].
“Prin urmare, principiile unifică regulile şi le conferă temei raţional, fără ele regulile nu
primesc sens, iar principiul lipsit de reguli rămîne fără aplicare” [III, 51, p.160]. Gh. Mihai afirmă
categoric că principiile nu sunt norme deoarece nu au o sursă legislativă şi sancţiuni ataşate lor;
“…dacă un principiu este obligatoriu, atunci el îşi pierde caracteristica sa de temei. În schimb o
regulă, obligatorie chiar, dacă se numeşte principiu, îndeplineşte rolul a ceea ce este regulă” [III, 51,
p.212].
După opinia noastră, principiile dreptului aparţin planului ontic al realităţii juridice a
societăţii şi sunt precursoarele ideatice ale normele juridice. Normele juridice, însă aparţin planului
deontic al realităţii juridice, care îşi pierd rostul în afara premiselor sale - principiilor dreptului. A se
vedea ANEXA 5.
Deci, între noţiunile “principiile dreptului” şi “normele juridice” se poate constata un raport
de compatibilitate, deoarece ambele conţin elemente (note) cel puţin al uneia din noţiuni sau ale
ambelor.
Din punct de vedere al conceptualismului juridic, un procedeu intelectual controversat este
ficţiunea. Ficţiunea de fapt este o deformare a realităţii, dar “ un rău necesar” pentru conservarea
ordinii şi siguranţei juridice.
R. Ihering a adus explicaţiile cele mai complete, după A. Văllimărescu, privind rolul
ficţiunii. Iar după opinia noastră, a ilustrat convingător trinitatea principiu de drept – regulă de drept
– ficţiune juridică. Astfel ficţiunii îi revine o funcţie triplă: dogmatică, istorică şi logico-sociologică.
66
Funcţia istorică a ficţiunii constă în introducerea unor reguli de drept noi, fără a construi un
principiu nou, ci numai considerînd că anumite cazuri se încadrează într-un principiu vechi, deşi
lucrul este inexat, aceasta numai spre a nu modifica principiul [III, 80, p.331]. De exemplu: la
Roma exista principiul conform căruia numai un cetăţean roman putea lăsa un testament, care nu
mai era valabil dacă cetăţeanul cădea în captivitate. Însă legea Cornelia introducea ficţiunea
salvatoare a principiului nominalizat, potrivit căreia testamentul era declarat valabil, iar autorul lui
că a decedat înaintea prizonieratului.
Rolul istoric al ficţiunii, specifică ţărilor conservatoare, răspundea cerinţelor de siguranţă a
ordinii sociale şi de statică a dreptului. Or, prestigiul dreptului nu putea fi ştirbit prin necontenita
schimbare a principiilor sale fundamentale.
Funcţia dogmatică a ficţiunii constă în a păstra unitatea logică a sistemului juridic. “Un
sistem juridic trebuie să fie logic şi coerent, şi inovaţiile trebuie făcute, bineînţeles în limita
posibilităţii, în cadrul principiilor existente” [III, 80, p.332]. De exemplu, legiuitorul păstrînd
principiul că numai persoanele au drepturi, a dispus printr-o ficţiune, că copilul conceput va fi
considerat ca născut: infans conceptus pro nato habetur…
Funcţia logică a ficţiunii, de asemenea implică păstrarea unităţii şi coerenţei unui sistem
juridic.
Funcţia sociologică a ficţiunii este menţinerea siguranţei şi promovarea ideii de stabilitate a
principiilor juridice.
3.5. AFORISMELE, MAXIMELE, AXIOMELE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
Pentru a elucida conexiunile principiilor dreptului cu maximele, aforismele şi axiomele
juridice vom porni de la înţelesul acestor termeni.
Potrivit DEX-ului, un aforism este o cugetare enunţată într-o formă concisă, memorabilă;
maximă, sentinţă, adagiu. Maxima este enunţul formulat concis, exprimînd un principiu etic, o
normă de conduită etc. Cuvintele “aforism”, “adagiu”, “maximă”, “sentinţă” sînt sinonime, iar din
punct de vedere logic, noţiunile respective după sfera lor sînt în raport de identitate.
Axioma, însă, este adevărul fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el
însuşi; enunţul prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunţuri [III, 80,
p.332].
Maximele, aforismele, adagiile, sentinţele reprezintă sinteze ce rezultă din experienţă şi
tradiţie, formulate succint şi păstrate de regulă în limba latină, care oferă soluţii atemporale diferitor
aspecte ale vieţii sociale. Dreptul roman este sediul acestor sinteze, care sînt dovada conştiinţei
juridice şi tehnicii juridice înaintate ale romanilor. Maximele juridice latine au fost recepţionate şi
67
puse în uz în familia romano-germană de drept şi, indubitabil, sînt parte a fondului de aur al gîndirii
juridice. Cu titlu de exemplu: celebrele DURA LEX, SED LEX; DURA LEX, SCRIPTA TAMEN;
NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM; LOCUS REGIS ACTUM; NON BIS IN IDEM etc. [V,
5; 4].
După N. Popa, Gh. Mihai, R. Motica, [III, 67, p.117; 53, p.124] aforismele, maximele,
adagiile şi axiomele au un grad de cuprindere mult mai mic decît principiile generale şi cu un rol
limitat în interpretarea fenomenului juridic, de aceea, nu ţin loc de principii de drept. Unele maxime
par a fixa principii juridice: NEMO DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO (nimeni nu trebuie
să fie pedepsit de două ori pentru acelaşi delict); NEMO DEBET ESSE IUDEX IN PROPRIA
CAUSA (nimeni nu trebuie să fie judecător în propria cauză); NEMO TENETUR SE IPSUM
ACCUSARE (nimeni să nu fie obligat se acuze pe sine însuşi) ş.a. şi sînt sinteze aplicative ale
principiului general al justiţiei. După S. Rădulescu şi L. Săuleanu, spre exemplu, adagiul “NEMO
DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO” este o consecinţă logică a principiului legalităţii
incriminării şi pedepsei care guvernează dreptul penal şi este în concordanţă cu principiul general
de echitate [V, 7, p.191].
În controversă, se impune opinia lui del Vecchio, potrivit căreia la principiile, mai mult sau
mai puţin desăvîrşit formulate în sistemul juridic pozitiv italian, pot fi adăugate altele, care sunt de
asemenea cuprinse în el, deşi într-o stare latentă, şi care au găsit deja expresiuni clasice în
jurisprudenţa română: de exemplu, că nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decît are
el însuşi (NEMO PLUS IURIS AD ALIENUM TRANSFERRE POTEST QUAM IPSE HABET);
că în orice lucru, foloasele trebuie să revină aceluia care are pagube: că nimeni nu se poate îmbogăţi
în dauna altora (NEMINEM CUM ALTERIUS DETRIMENTO ET INIURIA FIERI
LOCUPLETIOREM) etc. “Aceste principii, chiar dacă nu sînt formulate, trebuie să fie considerate
ca parte integrantă a sistemului nostru juridic pozitiv” [III, 33, p.348].
La opinia lui del Vecchio ataşăm părerea S. Popescu, potrivit căreia “adagiile sînt maxime
juridice enunţate într-o frază concisă. Unele dintre ele exprimă principii generale ale dreptului
(“NEMO CENSETUR IGNORARE IUS”, “RES JUDICATA PRO VERITATE HABETUR”,
“BONA FIDES PRESUMITUR”, “NEMO AUDITUR PROPRIA TURPITUDINEM ALEGANS”).
Nu pot fi aplicate literal, ca soluţii juridice, dar nu sînt lipsite de utilitate” [III, 70, p.166].
După părerea noastră, chiar dacă maximele, aforismele, adagiile cedează principiilor
generale ale dreptului din punct de vedere a gradului de sintetizare a practicii socio-juridice, aceasta
nici de cum nu diminuează rolul şi semnificaţia lor juridică. Realizarea dreptului în ansamblu,
conştiinţa şi cultura juridică la nivel micro şi macrosocial este dependentă de aceste sinteze juridice.
68
Considerăm maximele şi aforismele ca reguli juridice imperative care răspund în mare măsură
cerinţelor dreptului procesual contemporan şi eficientizează procesul de înfăptuire a justiţiei. Pentru
exemplificare: LEX FORI (legea locului judecăţii); IN CLARIS NON FIT INTERPRETATIO
(ceea ce este clar nu necesită interpretare); LEX POSTERIOR DEROGAT PRIOR (legea specială
derogă de la anterioară); LEX SPECIALIS DEROGAT GENERALI (legea specială derogă
(suprimă) legea generală (în aceeaşi cauză)) ş.a. De fapt, în literatura de specialitate întîlnim
aforismele (maximele, adagiile etc.) la capitolele: principiile (regulile) interpretării normelor
juridice; principiile răspunderii juridice; principii de procedură (penală, civilă etc.). Indiferent de
denumire, aforismele juridice sînt imperative juridice cu caracter onerativ sau prohibitiv, adresate
legiuitorului, interpretului şi aplicantului dreptului lato sensu.
În ceea ce priveşte axiomele juridice, acestea trebuie puse la temelia principiilor dreptului,
după opinia lui L.S. Iavici, deoarece sunt idei ce exprimă specificul indubitabil al reglementării
juridice. Însă axiomele juridice se regăsesc în principiile dreptului doar în acea măsură şi
interpretare în care nu contrazic voinţa şi interesele guvernanţilor. “Nici o clasă dominantă nu poate
ignora aceste axiome, dacă doreşte să-şi asigure juridiceşte guvernarea,” – afirmă L.S. Iavici [III,
81, p.150].
După opinia noastră, maximele, aforismele, adagiile, axiomele juridice latine sunt forme
clasice ale principiilor dreptului, de regulă ramurale, exprimate într-un limbaj accesibil
pentru destinatari.
Delimitarea “aforismelor”, “maximelor”, “axiomelor juridice” de “principiile dreptului” nu
este o sarcină uşoară, dar care poate fi întreprinsă prin generalizare. Astfel, se realizează
abstractizarea de la noţiunea subordonată, cu conţinut bogat şi sferă îngustă (maxima, aforismul
etc.), numită specie, trecînd la noţiunea supraordonată, cu conţinut mai restrîns şi sfera mai largă,
numită gen (principiul dreptului). Departajarea acestor noţiuni poate fi realizată şi prin operaţia
logică opusă generalizării, numită specificare, adică trecerea de la gen la specie.
3.6. LEGITĂŢILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
Legile de evoluţie ale dreptului (legităţile juridice) guvernează transformările necesare şi
periodice ale fenomenelor juridico-statale şi societale, manifestîndu-se la toate societăţile şi
sistemele juridice în ansamblu.
Un şir de teorii au căutat să stabilească legităţile juridice, în special, şi legile de evoluţie a
societăţii, în general.
Evoluţionismul (fondator H. Spencer) consideră că evoluţia se produce într-o direcţie unică:
de la omogen la eterogen. Instituţiile sociale şi dreptul progresează dacă merg spre individualism în
69
mod rectilin. Spencer vede evoluţia dreptului în suprimarea lui progresivă, justiţia fiind realizarea
libertăţii fiecăruia cu respectul libertăţii celorlalţi (legea egalei libertăţi în afara vreunei autorităţi).
Solidarismul (Durkheim, Levy-Bruhl, Bouglé) arată că societăţile au evoluat pe baza legii
solidarităţii: de la solidaritatea mecanică (prin asemănare; pozitivă) la solidaritatea organică (prin
repartiţie; negativă). În drept solidaritatea mecanică se manifestă prin dominarea dreptului penal,
reprimatoriu al atingerilor aduse intereselor şi sentimentelor colective. Evoluţiile juridice ulterioare
conduc la solidaritatea prin diviziunea muncii, la dominarea dreptului privat, reglementatorul
raporturilor individuale. Dreptul contrar solidarităţii este un fenomen patologic care trebuie corectat
de oameni.
Teleologismul (fondator R. Ihering) explică evoluţia dreptului sub impulsul unui scop
general compus din scopurile indivizilor (egoiste, particulare) şi scopurile societăţii promovate de
stat.
Simbioza evoluţionismului rectilin şi finalismului (fondator Tanon) înfăţişează dreptul
dependent de scop şi de cooperarea uniliniară de la forţat la liber, de la statut la contract, de la
forma legală a raporturilor între indivizi la forma voluntară a raporturilor.
Evoluţionismul imitativ (fondator Tarde) este antipodul celui rectilin. Evoluţia dreptului,
după Tarde, se datorează imitaţiei.
Evoluţionismul ciclic, perpetua revenire a lucrurilor, (fondator Vico) susţine că instituţiile
sociale şi juridice revin la punctul lor iniţial: democraţia la teocraţie, proprietatea privată la cea
colectivă etc.
Teoria progresului continuu (fondator Turgot) afirmă mersul omului spre perfecţiune, a
dreptului (legilor) spre dreptate, distrugerea inegalităţii între naţiuni şi progresul egalităţii în sînul
aceluiaşi popor.
Sîntem departe de a idealiza teoriile prezentate succint, dar considerăm că explicaţia
ştiinţifică, nici dogmatică şi nici pur metafizică, a evoluţiei dreptului ar consta în Legea Ciclicităţii
dreptului (evoluţie-involuţie, progres-regres). Lege universală pentru civilizaţii, culturi, sisteme
(politice, juridice etc.) care exprimă raporturile necesare de succesiune uniformă a fenomenelor.
În doctrina juridică din Federaţia Rusă (S.N. Bratuşi, P.M. Rabinovici, L.S. Iavici,
A.F. Şebanov, ş.a.) este abordată corelaţia principiilor dreptului şi legităţilor dreptului [III, 116,
p.63-71]. În acest sens, principiile dreptului sunt plasate printre legităţile dreptului. Principiile
dreptului, în contextul dat, sînt categorii ale conştiinţei juridice, adică elemente ale doctrinei
juridice, care reflectă ideile de bază, fundamentele dreptului şi reglementării juridice. Principiile
dreptului sînt forma ideologică şi ştiinţifică fundamentată a legilor obiective. V.M. Sîrîh afirmă că
majoritatea principiilor dreptului posedă notele necesare ale legilor obiective. Acestea sunt
70
generalitatea, stabilitatea, oportunitatea. Dacă principiile dreptului nu sunt conştientizate de
doctrinari, nu sunt exprimate expres în legislaţie, atunci normele juridice sînt imperfecte, cu
eficacitate minimală şi vor necesita eforturi sporite pentru a fi perfecţionate.
După V.M. Sîrîh, nu toate principiile dreptului reflectă legităţile dreptului. La rang de
principii de drept nu pot fi ridicate legităţile economice şi alte legităţi sociale, care sunt în afara
dreptului şi acţionează în spaţii (sfere) diferite, precum sunt baza şi suprastructura societăţii. Deci,
la rang de legităţi ale dreptului pot fi ridicate numai acele principii caracteristice raporturilor
juridice şi nu altor relaţii sociale. Pentru a deosebi principiile-legităţii de alte forme ale gîndirii
teoretice (noţiuni, categorii etc.) este necesar ca cele dintîi să reflecte legătura obiectivă şi
raporturile în cadrul fenomenului juridic şi procesele juridice (mecanismul reglementării juridice,
aplicării dreptului, legiferarea ş.a.). În fine, “nu orice savant poate descoperi un nou principiu-
legitate a dreptului” [III, 116, p.63-71].
Deci, principiile dreptului tind să se oglindească în legităţile de dezvoltare a fenomenului
juridic şi invers. Fenomenul juridic al societăţii se divizează în realitatea juridică materială şi
realitatea juridică ideală. Legităţile juridice sînt parte a realităţii juridice materiale a societăţii.
Principiile dreptului, însă sînt parte a realităţii juridice ideale, în special, a conştiinţei juridice
(ideologiei juridice). Însă principiile dreptului şi legităţile juridice nu se identifică în mod necesar.
Asemeni “vaselor comunicante”, principiile dreptului şi legităţile juridice se intercondiţionează
reciproc în cadrul realităţii juridice. Pentru vizualizarea conexiunilor a se examina ANEXA 4.
3.7. SURSELE DREPTULUI POZITIV ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
Doctrina juridică sovietică n-a rezervat principiilor dreptului statutul de izvoare formale ale
dreptului. Argumentul invocat era că principiile dreptului nu au o formă proprie de exprimare, însă
posedă forma actului în care îşi găsesc exprimare. În condiţiile identificării dreptului cu legea,
principiile dreptului şi sensul legislaţiei rezultau din însăşi legislaţia, dar nu din idei “abstracte” [III,
121, p.172].
În unele ţări din familia romano-germană de drept principiile generale ale dreptului sunt
expres stabilite în funcţie de izvoare de drept, spre exemplu, în codurile civile ale Austriei, Greciei,
Spaniei, Italiei, Egiptului.
În doctrina juridică, pe lîngă multiplele accepţiuni ale noţiunii “izvor de drept”, înregistrăm
şi accepţiunea de izvoare fundamentale ale unui sistem pozitiv de drept [III, 53, p.94]. În acest sens,
pe lîngă Constituţie şi tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, Gh. Mihai şi
R. Motica plasează principiile dreptului. Autorii, probabil, au în vedere nu orice principii ale
dreptului, ci doar principiile fundamentale ale dreptului, consacrate expres în Constituţie sau care
71
sunt deduse pe cale de interpretare din cadrul ei. Însă, aceasta ar însemna că “haina” unor norme
juridice constituţionale este formată de principiile fundamentale ale dreptului. Prin urmare, nu ideile
(principiile) dreptului îşi găsesc exprimare în normele juridice din Constituţie, ci invers, normele în
principii. În situaţia dată nu este adecvată accepţiunea noţiunii “izvor de drept”. Dacă principiile
dreptului apar în funcţie de izvor al dreptului, atunci doar în calitate de izvor a priori, sursa reală,
“forţă creatoare a dreptului”. Din acestea se va inspira legiuitorul, elaborînd norme juridice, şi
judecătorul în procesul aplicării dreptului.
În dreptul internaţional public, “principiile generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate” servesc drept sursă sau suport pentru soluţionarea cauzelor de Curtea Internaţională de
Justiţie. Aceasta înseamnă că principiile generale de drept sînt dotate cu forţă normativă de
întemeiere a hotărîrilor judiciare ale instanţei internaţionale. Principiile generale de drept
menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, sînt precepte întemeietoare ale
ordinii juridice interne, acceptate şi aplicate dincolo de dreptul intern. Sînt un “…nucleu comun al
experienţei şi conştiinţei juridice a statelor (“civilizate”), care sintetizează, în formule ce vin uneori
chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea
juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al
acestora” [III, 12, p.55]. De aceea, nu putem identifica aceste principii generale cu sursele formale
incontestabile ale dreptului internaţional. Cu atît mai mult că autorii citaţi stabilesc sediul
principiilor generale, precum şi al principiilor de drept internaţional, în conştiinţa juridică a
naţiunilor, calificîndu-le în funcţie de idei. În lipsa reglementărilor necesare de drept internaţional,
“principiile generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate” sunt echivalente cu normele
dreptului internaţional în vederea acoperirii lacunelor dreptului internaţional şi administrării justiţiei
internaţionale. Această “metamorfoză” a principiilor generale ale dreptului însă este cu titlu de
excepţie.
În doctrina juridică este abordată raportarea principiilor generale ale dreptului la lege, prin
analogie cu raportul dintre cutumă şi lege. Relaţia dintre principiile generale ale dreptului şi lege
este examinată din considerente de practică judiciară [III, 77, p.279-282; 29, p.151].
În prezenţa legii reglementatoare, principiile generale ale dreptului vor fi aplicate secundum
legem, ceea ce înseamnă că ele coexistă cu legea sau sînt induse din textul legii, manifestîndu-se
astfel în hotărîrile judiciare. Dar se poate ca principiul de drept să fie exprimat, consacrat praeter
legem, în absenţa vreunui text. În plus, se întîmplă să fie reţinut un principiu de drept contra legem.
Fr. Terre, exemplifică că în timp ce, conform art.732, Cod civil francez, “legea nu consideră nici
natura, nici originea bunurilor pentru a regla succesiunea”, Curtea de Casaţie (franceză) a estimat că
o curte de apel ar fi putut să decidă ca anumite bunuri, considerate drept amintiri de familie, ar
72
scăpa de sub regulile obişnuite ale devoluţiunii succesorale şi ale partajului. Dar, din moment ce un
apel poate fi fondat numai pe violarea unui principiu, independent de orice text legal, chiar şi
contrar unei dispoziţii existente şi neabrogate, putem fi conduşi la a gîndi că principiul trebuie să fie
asimilat unei norme juridice existente fără a putea fi ataşat unei opinii doctrinare sau unei dispoziţii
a legii. Dar pentru aceasta s-ar cuveni ca jurisprudenţa să fi consacrat, fără echivoc, principii contra
legem [III, 77, p.279-282; 29, p.151].
În contextul dat se impun următoarele raţiuni:
a) Principiile generale ale dreptului nu sînt izvoare formale ale dreptului. Ele sunt izvoare
creatoare ale dreptului. Substanţa normelor juridice este penetrată de principiile generale ale
dreptului.
b) În raport cu legea, lato sensu, principiile generale ale dreptului pot să se manifeste: praeter
legem, secundum legem, contra legem.
c) Cu depăşirea legii (praeter legem), principiile dreptului se aplică fără a avea consacrare juridică
expresă. Acestea ar fi principiile conştiinţei juridice. Raportul dintre “principiile generale ale
dreptului” şi “lege”, în postura praeter legem, este de supraordonare. În afara consacrărilor
legale, principiile generale ale dreptului se aplică în practica judecătorească extensiv pentru a
completa lacunele legii. În acest sens, se constată absenţa identităţii între drept (principiile
dreptului) şi lege. Astfel, “spiritul dreptului” depăşeşte “litera legii”.
d) În conformitate cu legea (secundum legem), principiile generale ale dreptului se aplică atunci,
cînd sînt consacrate expres în textul legii (lato sensu) sau extrase nemijlocit dintr-o prevedere
legală. În practica juridică, principiile generale ale dreptului, în postura secundum legem, se
aplică în sens strict (stricto sensu) cu legea sau implicit pe baza legii. Astfel, constatăm raportul
de identitate între “principiile generale ale dreptului” şi “lege”, unitatea între “spiritul dreptului”
şi “litera legii”.
e) Altfel decît legea (contra legem), principiile generale ale dreptului se aplică, cu titlu de excepţie,
în practica judecătorească. Pentru aceasta este necesar ca organul suprem de justiţie să statueze
asupra aplicării unui principiu de drept, altfel decît prevederea legală, de către organele ierarhic
inferioare din sistemul judecătoresc. Acest raport de contradicţie între “principiile dreptului” şi
“lege” loveşte unitatea dintre “spiritul dreptului” şi “litera legii”, încurajează abuzul de drept din
partea judecătorilor şi tensionează relaţiile între puterea legislativă şi puterea judecătorească.
Limităm demersul la raportul examinat dintre lege şi principiile dreptului, reieşind din
considerentul incontestabil al supremaţiei legii şi primordialităţii ei faţă de alte surse ale dreptului
pozitiv. Cu atît mai mult că poziţia ştiinţei dreptului rămîne a fi incertă privind formalismul altor
surse, precum jurisprudenţa, doctrina juridică. De exemplu, în familia romano-germană de drept, de
73
orientare franceză, obiceiul juridic este admis de toată lumea, dacă este consacrat de lege; dacă
completează legea; dacă nu abrogă legea. Iar în familia anglo-saxonă de drept obiceiul juridic , fiind
izvor principal de drept, totuşi se subordonează tot mai mult legii pe care nu o poate abroga fără
rezerve.
Jurisprudenţa, alături de lege şi obicei, contribuie la elaborarea dreptului pozitiv. Implicaţia
constă în interpretarea jurisprudenţială a legii şi implicit a principiilor dreptului, precum şi în
aplicarea lor la cazuri concrete. De asemenea, jurisprudenţei îi revine rolul de a completa lacunele
legii, atunci cînd ea tace, prin procedeele analogia legis sau analogia iuris. Analogia iuris implică
întemeierea hotărîrii judecătoreşti pe un principiu de drept, parte a conştiinţei juridice a
judecătorului. În acest caz jurisprudenţa, de fapt soluţia judiciară de caz, este ridicată la nivelul
sursei formale de drept. Dar jurisprudenţa contribuie şi la adaptarea legii la dinamica relaţiilor
sociale, prin aceasta dezvoltînd dreptul pozitiv şi conservînd principiile dreptului.
În ceea ce priveşte doctrina, care nu este sursă formală a dreptului contemporan, considerăm
că ea este cadrul necesar neoficial pentru interpretarea, cunoaşterea şi dezvoltarea principiilor
dreptului.
În plan sintetic, ordinea juridică se prezintă ca un ansamblu de reguli de conduită prescrise şi
sancţionate, în cazul încălcării, cu ajutorul unei forţe publice organizate. “Acest ansamblu este
întemeiat pe anumite repere ideatice, concepte şi valori, totodată, a căror dimensiune filosofică dă
dreptului sensul cel mai profund uman – numite principii. Fără profunzimea filosofică a acestor
principii, dreptul este simpla sumă de convenţii, adăstînd în utilitatea precară a ubicuităţii” [III, 53,
p.96].
Ordinea juridică pozitivă este parte componentă a realităţii juridice a societăţii. Fiind un
dezmembrămînt al existenţei juridice, ordinea juridică este continuitatea logică intrinsecă a
precursoarelor ei, conştiinţa juridică socială şi dreptul pozitiv. Conştiinţa juridică desemnează
planul ideatic (ontic) al dreptului. Dreptul pozitiv desemnează dimensiunea normativă a existenţei
juridice (planul deontic). Premisa dreptului pozitiv este conştiinţa juridică, care încadrează
principiile dreptului la nivelul ideologiei juridice. Ordinea juridică pozitivă este planul acţional al
realităţii juridice care înglobează raporturile juridice realizate în temeiul normelor juridice şi
faptelor juridice. Deci, premisele ordinii juridice sînt conştiinţa juridică şi dreptul pozitiv. A se
vedea ANEXA 5.
74
CAPITOLUL IV
FUNCŢIA ŞI VALOAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI
4.1. LOCUL ŞI ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN PROCESUL ELABORĂRII DREPTULUI
4.1.1. Principiile de determinare a politicii legislative
Pe lîngă multiplii factori de configurare a dreptului, factorul uman reprezintă zona centrală
de interes pentru orice legiuitor [III, 19, p.39].
Parafrazîndu-l pe I. Craiovan, dimensiunea legiuitorului este zona centrală de configurare a
dreptului, deoarece conştiinţa juridică a legiuitorului, protagonistul principal al fenomenului juridic,
generează normativitatea juridică. Protaforma şi conţinutul dreptului pozitiv îşi au sediul în
ideologia şi psihologia juridică a legiuitorului. Or, geneza şi evoluţia normelor juridice în societate
sunt axate pe conştiinţa juridică micro şi macrosocială transmutată de conştiinţa juridică a
legiuitorului.
Conştiinţa juridică, în general, reflectă fenomenul juridic sub forma cunoştinţelor juridice şi
evaluărilor juridice. Din punct de vedere structural, cunoştinţele juridice se atribuie la partea
cognitivă a conştiinţei juridice – ideologia juridică. Evaluările juridice însă se referă la partea
social-psihologică şi emoţional-volitivă – psihologia juridică [III, 105, p.379].
Ideologia juridică este expresia ştiinţifică şi sistematizată a opiniilor juridice, principiilor şi
exigenţelor juridice ale diverselor grupuri sociale, în special a legiuitorului. Dacă cunoştinţele
juridice sunt conţinutul ideologiei juridice, atunci principiile juridice constituie esenţa conştiinţei
juridice. Cristalizarea principiilor juridice determină calitatea ideologiei juridice, proces care poate
fi obscurat de cantitatea cunoştinţelor juridice. Volumul şi calitatea cunoştinţelor juridice, precum şi
posedarea principiilor şi normelor juridice poartă denumirea de informare juridică. Nivelul
informării juridice variază de la elementar la superior. Indicii informării juridice sunt: interesul
constant faţă de drept; necesitatea de a extinde volumul cunoştinţelor juridice; aprofundarea calităţii
cunoştinţelor obţinute; analiza critică şi utilizarea acestora. La nivelul superior (profesional) al
informării atribuim conştiinţa juridică a legiuitorului, marcată de cunoştinţe juridice temeinice,
principii juridice asimilate în profunzime şi exigenţe profesionale majore.
Psihologia juridică întruneşte totalitatea sentimentelor juridice, emoţiilor, dorinţelor şi
aprecierilor ce vizează fenomenul juridic al societăţii. Prin intermediul psihologiei juridice se
realizează ideologia juridică. Psihologiei juridice îi revine funcţia de evaluare a fenomenului juridic.
Evaluarea juridică se exprimă în : a) aprecierea dreptului (principiilor dreptului, normelor şi
instituţiilor juridice); b) aprecierea conduitei licite a membrilor societăţii; c) aprecierea ilicitului
75
(delictelor, delicvenţilor, fenomenului criminalităţii); d) autoaprecierea conduitei; e) aprecierea
activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept [III, 105, p.384].
Considerăm că evaluarea juridică se extinde şi asupra normării juridice, în special legiferării.
În vizorul conştiinţei juridice sociale se află politica legislativă, tehnica legislativă şi însuşi
legiuitorul. De aceea, însuşi legiuitorul trebuie să demonstreze cel mai înalt nivel posibil al
conştiinţei juridice profesionale.
După Gh. Mihai şi R. Motica, “orice legiuitor are o politică legislativă pe care o desfăşoară
prin legiferare. Politica legislativă cuprinde totalitatea scopurilor şi strategiilor unui legiuitor,
precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora vizînd ordinea juridică din societate”
[III, 53, p.138].
După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, politica legislativă este o parte a politicii
juridice care stabileşte tehnicile, metodele, principiile normării în vederea atingerii finalităţilor
sistemului juridic [III, 29, p.220]. Scopul politicii legislative şi idealul juridic general al
legiuitorului este binele comun. Respectiv, “nu sunt legi adevărate decît acelea care năzuiesc la
binele obştesc al statului” [III, 65, p.134]. Din perspectiva conştiinţei juridice a legiuitorului
finalitatea politicii legislative se poate transforma. Astfel, ascensiunea scopului este determinată de
apropierea politicii legislative de moralitatea înaltă. “Orice legiuitor mai destoinic îşi propune
legilor sale un scop unic – virtutea supremă, adică dreptatea perfectă” [III, 64, p.47]. Or,
“legiuitorul îşi va da toată osteneala de a cerceta şi a stabili măsurile de a întreţine pure moravurile
unui stat” [III, 65, p.162]. Invers, diminuarea scopului politicii legislative este dependentă de
minimalizarea moralităţii legiuitorului. Dacă “… legile al căror unic scop este interesul cîtorva sunt
ale fracţiunilor iar nu ale statului; … aceea ce se numeşte acolo dreptate nu este decît un cuvînt”
[III, 65, p.134]. Pentru a evita extremele în fixarea finalităţilor politicii legislative şi pentru a
sensibiliza conştiinţa legiuitorului, marele Platon recomandă legiuitorului “… să se întrebe adeseori:
“Unde vreau să ajung acum ? “ şi dacă cutare dispoziţie are loc, nu greşesc scopul ?”” [III, 65,
p.163]. Deci, activitatea legiuitorului este tridimensională: cognitivă, axioteleologică şi
praxiodeontică.
Legiferarea – activitatea primordială a legiuitorului – este expresia funcţiei de reglementare
a conştiinţei juridice a legiuitorului. Precursoarele acesteia sunt funcţiile de cunoaştere şi de
evaluare a fenomenului juridic. P. Roubier [III, 53, p.141] spunea că nu poate exista legiferare fără
cunoaşterea şi analiza valorilor: justiţie, echitate, securitatea statului, ordine socială, dar şi fără
ocrotirea lor. Deci, ideile de valoare ale dreptului, precum sunt libertatea, egalitatea,
76
responsabilitatea, justiţia etc., trebuie să-şi afirme prezenţa statornică în conştiinţa legiuitorului
pentru a ghida legiferarea.
În literatura de specialitate atestăm un şir de concepte axate pe latura subiectivă a legiferării,
precum sunt: “principiile de determinare a politicii legislative”, “principiile legiferării”, “principiile
tehnicii juridice”, “cerinţele legiferării”, “metodica legiferării” etc.
După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, principiile de determinare a politicii
legislative sunt: 1.“Legea trebuie să urmărească binele comun”. Acest bine comun este temporal,
fiind orientat către dezvoltarea societăţii civile. Statul este un instrument pentru realizarea acestui
scop [III, 29, p.200-221]. Deci, acest principiu teleologic este însăşi finalitatea legiferării. 2. “… a
doua lege naturală a elaborării dreptului” este reglementarea doar a conduitei exterioare a
indivizilor în cadrul ordinii juridice. “Legiferarea nu trebuie să încerce să normeze decît
comportamentele exterioare ale indivizilor, exclusă fiind orice tentativă de a reglementa modul
intim de gîndire, sentimentele, dorinţele acestora” [III, 29, p.221]. De fapt, această “lege” este o
exigenţă a normării juridice a conduitei sociale. Considerăm că exteriorizările comportamentale
active şi pasive nu pot fi departajate cu certitudine de către legiuitor fără a ascensiona spre
interiorizările faptelor: sentimente, dorinţe, gînduri, voliţii. Or, dacă legiuitorul nu este preocupat de
lumea interioară a indivizilor, atunci cum ar putea pretinde să examineze latura subiectivă a
ilicitului? Cum ar putea stabili şi măsura “binele comun”? De aceea, pentru ca idealul legiuitorului
să se materializeze în fapt, este necesar, după opinia noastră, de a apropia la maxim dreptul de
morală. Altfel zis, legiuitorul va reglementa indirect şi precursoarele conduitei active şi pasive a
membrilor societăţii, pentru a nu cădea în impreviziune şi iresponsabilitate politică şi morală. 3.
“Dreptul trebuie să impună maximul de constrîngere suportabilă pentru destinatarii săi” [III, 29,
p.221]. Prin intervenţia sa în sfera socialului dreptul nu trebuie să prejudicieze libertatea naturală a
individului. Limitarea libertăţii personale prin normele juridice trebuie să fie “un rău necesar”. Căci,
“un individ constrîns peste limitele suportabilului este un individ care numai are nimic de pierdut;
pentru el sancţiunea nu mai are nici o valoare” [III, 29, p.222]. De aceea, legiuitorul va conştientiza
profund principiul libertăţii, aplicîndu-l în cadrul legiferării adecvat situaţiilor sociale ce reclamă
reglementare juridică. Din perspectiva psihoaxiologică însă, legiuitorul va promova preceptul “omul
este măsura tuturor lucrurilor”. 4. “Dreptul nu trebuie să intervină decît dacă binele comun cere
intervenţia sa” [III, 65, p.222]. Chiar dacă legiferarea este o artă, ea nu se va transforma într-un
spectacol politic. Conform principiului respectiv al oportunităţii, legile sunt efectul, cauza este
necesitatea socială de reglementare a unor relaţii determinate. Însă, după cum observase lucid
Montesquieu în “L’esprit des lois” (livre XXIX, Chap. XVI), legile inutile slăbesc legile necesare.
77
“O lege indiferentă binelui public este o lege care distruge încrederea în legiferare în genere” [III,
29, p.222] şi, evident, discreditează legiuitorul. 5. “Dreptul pozitiv trebuie să fie eficient, adică
realizabil” [III, 29, p.222]. Reieşind din dimensiunea praxiologică a activităţii legiuitorului,
legiferarea nu este un proces abstract, însă urmăreşte traducerea în fapt a reglementărilor elaborate.
Legiuitorul este un realist chiar dacă promovează idealul său juridic. Legiuitorul acţionează cu
previziunea impactului reglementărilor adoptate asupra cadrului relaţional social, ceea ce înseamnă
că opera de legiferare aparţine mai mult viitorului decît prezentului. 6. “Legiferarea trebuie să fie
fundamentată ştiinţific” [III, 29, p.222]. Ceea ce înseamnă că o bună politică legislativă nu este un
act ocazional. Ea trebuie să pornească de la cercetarea minuţioasă a realităţii sociale din punct de
vedere politic, economic, naţional, internaţional, etc.; cu stabilirea consecinţelor unor eventuale
reglementări. În vederea studierii circumstanţelor complexe care anticipează reglementările juridice
propriu-zise, pe lîngă organele legislative ale statelor se instituie organe specializate: Consilii
legislative, Centre de creaţie legislativă. De exemplu, conform Legii nr. 780-XV privind actele
legislative, art.22, alin. (5), “expertiza ştiinţifică a proiectului de act legislativ este efectuată de
instituţii ştiinţifice şi de învăţămînt superior de profil, de experţi inclusiv de peste hotare, avînd
menirea de a contribui la: a) relevarea necesităţii de a reglementa prin acte legislative problema
abordată în proiect;…b) fundamentarea oportunităţii elaborării proiectului în raport cu posibilităţile
economico-financiare ale statului, cu situaţia social-politică şi consecutivitatea reglementării
proceselor” [I, 11, p.16]. Apropo, Gh. Mihai şi R. Motica prezintă principiul menţionat în funcţie de
fundamentare conştientă a activităţii de elaborare a legii [III, 53, p.142]. 7. “Asigurarea unui
echilibru între dinamica şi statica dreptului” [III, 29, p.222-223]. Pe de o parte, dreptul ca formă şi
dezvoltare este flexibil, maleabil, ajustîndu-se la schimbările cantitative din societate. Deci,
legiuitorul va fi conştient de caracterul mobil, dinamic al normelor pe care le edictează. Pe de altă
parte, dreptul ca esenţă şi voinţa este statornic repetînd esenţa construcţiei etatice. Rigiditatea
dreptului se identifică cu autoritatea legii lato sensu şi imperativitatea prescripţiilor legale. “Dura
lex sed lex”- maximă juridică latină - este dovada elocventă a staticii dreptului. Statica dreptului nu
semnifică stagnare în aplicarea lui, dimpotrivă, stabilitatea reglementărilor asigură practica
constantă şi siguranţa juridică. Sarcina legiuitorului, în afara tentaţiilor de a înscena un spectacol
politic, este de a prelua rolul Themidei în vederea echilibrării şi armonizării extremelor: dinamicii şi
staticii dreptului. Extremele, oricare n-ar fi ele, sunt periculoase. De exemplu, excesul mobilităţii,
dinamismului dreptului conduce la inflaţie juridică, neîncredere faţă de lege şi legiuitor, nihilism
juridic în ultimă instanţă. Evidentă este deformarea conştiinţei juridice a legiuitorului, care-şi
măsoară gloria cu cantitatea elaborărilor normative. Excesul rigidităţii dreptului, legislaţiei în
78
ansamblu, este un semnal al “îmbătrînirii” organismului social, al incapacităţii legiuitorului sau al
ambiţiilor politice. Evidentă este în această extremă ideologia juridică deficitară a legiuitorului şi
psihologia sa juridică neadecvată.
4.1.2. Principiile legiferării
Principiile, trecute în revistă, care determină politica legislativă, se înfăţişează la majoritatea
doctrinarilor în funcţie de principiile legiferării [III, 67, p.224-233; 62, p.13-15] sau principiile
procesului de elaborare a actelor normative [III, 19, p.224-226; 16, p.118-119; 105, p.162; 106,
p.201-286; 124, p.283-286; 104, p.69-70; 119, p.264].
În limbajul legal se operează, de asemenea, cu termenul “legiferare”. Cu titlu exemplificativ,
art.4 al Legii nr. 780-XV privind actele legislative este intitulat “Principiile de bază ale legiferării”
[I, 11, p.13].
După N. Popa, principiile legiferării, numite şi cerinţe ale legiferării, sunt:
a) principiul (cerinţa) fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice
(“descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor
de valoare cu privire la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate şi care
se găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea, determinarea
(anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costul social al proiectatei reforme
legislative, oportunitatea sa etc.” [III, 67, p.225]; b) principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc
între dinamica şi statica dreptului; c) principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative (în
momentul edictării actelor normative legiuitorul va trebui să ţină cont de existenţa multiplelor
legături între părţile sistemului legislaţiei; să ia în consideraţie toate implicaţiile noii reglementări,
modificările subsecvente în legislaţie, eventualele colizii între reglementări etc. [III, 67, p.227]; d)
principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă; (remarca lui Ihering arată
esenţa principiului accesibilităţii: “legiuitorul trebuie să gîndească profund ca un filosof, dar trebuie
să se exprime ca un ţăran”); economia de mijloace se înfăţişează în trei ipostaze: 1. alegerea formei
exterioare a reglementării; 2. alegerea modalităţii reglementării juridice; 3. alegerea procedeelor de
conceptualizare a limbajului normei) [III, 67, p.288].
După B. Negru [III, 62, p.192-193], principiile legiferării sunt: 1. planificarea activităţii
legislative şi normative în general; 2. supremaţia legii (după forţa reglementatoare); 3. corelarea
actelor normative; 4. asigurarea unui raport dialectic între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor;
5. fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a normelor juridice.
Legiuitorul moldovean în art.4, alin.(3) al Legii privind actele legislative [I, 11, p.13] a
consacrat expres principiile de bază ale legiferării:
79
(a) oportunitatea , coerenţa, consecvenţa şi echilibrul între reglementările concurente;
(b) consecutivitatea, stabilitatea şi predictabilitatea normelor juridice;
(c) transparenţa, publicitatea şi accesibilitatea.
Din alineatele anterioare (1) şi (2) deducem încă cîteva principii ale legiferării: primatul
normelor dreptului internaţional, la care este parte R. Moldova şi celor unanim recunoscute de
naţiuni; supremaţia Constituţiei în ierarhia actelor normative; corelarea actelor normative (unitatea
componentelor sistemului legislaţiei). Conform prevederilor art.4 al Legii nr.780-XV, principiile
nominalizate orientează legiuitorul la elaborarea şi adoptarea actului legislativ, dar şi destinatarul
acestuia în procesul aplicării normelor juridice. Considerăm că destinatarul actului legislativ, în
cazul dat, este însuşi legiuitorul care va aplica cu rigoare prevederile Legii.
Constatăm că la nivel doctrinar principiile legiferării sunt generalizate, iar la nivel legal
aceleaşi principii sunt specificate în afara interpretării legale.
În rezultatul interpretării logice a alin.(1), art.5 al Legii nr.780-XV [I, 11, p.13], am stabilit
principiile-scop ale legiferării şi însăşi finalitatea actului legislativ, evident cu caracter normativ. În
plan teleologic legiferarea este orientată spre apărarea drepturilor, libertăţilor, intereselor legitime
ale cetăţenilor. Egalitatea şi echitatea socială sunt obiectivele oricărui act normativ, dar şi principii
ale conştiinţei juridice a legiuitorului. De aceea, considerăm că titlul art.5 “Condiţiile generale
obligatorii ale actului legislativ” nu reflectă complet obiectul reglementării exprimate în alineatul
(1): finalităţile legiferării şi, respectiv, a actelor legislative. Titlul adecvat conţinutului respectiv ar
fi: “Finalităţile şi exigenţele actului normativ legislativ”.
Principiile legiferării, în viziunea doctrinarilor Gh. Mihai şi R. Motica, sunt principii de
metodă în legiferare, confirmate de oricare legiuitor, indiferent de loc şi timp. În caz contrar,
specifică autorii, fiind valabile doar aici şi acum, ele nu pot fi principii ci doar reguli necesare
tehnicilor [III, 53, p.142]. Constantele legiferării sunt: a) fundamentarea conştientă a activităţii de
elaborare a legii; b) tendinţa către echilibrarea stabilităţii cu mobilitatea legii; c) accesibilitatea
legii; d) interpretarea legii în sistemul actelor normative [III, 53, p.142-146].
Legiferarea stricto sensu nu se identifică cu activitatea de elaborare a actelor normative,
precum tehnica legislativă nu se confundă cu tehnica juridică. De aceea, nici principiile legiferării
stricto sensu nu le identificăm cu principiile procesului de elaborare a actelor normativ juridice.
Între noţiunile “principiile legiferării” şi “principiile procesului de elaborare a actelor normative”
există un raport de ordonare. “Principiile legiferării” este noţiunea subordonată “principiilor
procesului de elaborare a actelor normative”. Noţiunea supraordonată sau genul “principiile
procesului de elaborare a dreptului” este supusă interpretării de către doctrinarii ruşi. Bunăoară,
80
A. M. Vasiliev marchează principiile elaborării dreptului cu ideologia partidului de guvernămînt.
Principiul – “călăuză” este afirmaţia leninistă: “A законодательствовать надо с тройной
оглядкой. Семь раз примерь!” Celelalte principii sunt: activitatea de conducere şi orientare a
procesului de elaborare a actelor normative de către P.C.U.S.; fundamentarea ştiinţifică a procesului
de elaborare a dreptului [III, 119, p.263-264].
După A.S. Pigolchin, principiile procesului de elaborare a dreptului sunt: democratismul;
legalitatea, umanismul, profesionalismul; caracterul ştiinţific al activităţii; pregătirea minuţioasă şi
scrupuloasă a proiectelor normative; desăvîrşirea tehnică a actelor [III, 106, p.201-203]. După
Iu.A. Tihomirov, principiile procesului de elaborare a dreptului sunt: a) fundamentarea ştiinţifică; b)
legalitatea (ierarhia actelor normative); c) democratismul (suportul demos-ului şi evidenţa
intereselor poporului la elaborarea actelor normative); b) unitatea sistemului legislaţiei [III, 105,
p.162].
După G. Nazarenco, principiile fundamentale ale procesului de elaborare a dreptului sunt: 1.
democratismul; 2. legalitatea (procedurii de adoptare a actului normativ); 3. umanismul (actul
normativ trebuie să asigure şi să apere drepturile şi libertăţile omului; să satisfacă necesităţile
spirituale şi materiale ale individului); 4. fundamentul ştiinţific (soluţia normativă se ia în baza
realizărilor ştiinţei şi practicii sociale); 5. profesionalismul (specialişti calificaţi în jurisprudenţă
participă la elaborarea reglementărilor juridice); 6. publicitatea (procesului de elaborare a
dreptului); 7. pregătirea minuţioasă a proiectului normativ (studii naţionale şi internaţionale în
domeniul supus reglementării juridice); 8. tehnicitatea (respectarea regulilor afirmate ale tehnicii
juridice) [III, 104, p.69-70].
G. Fiodorov defineşte principiile elaborării dreptului în funcţie de idei conducătoare şi
începuturi de organizare, care determină substanţa şi direcţia generală a acestei activităţi, asigură
exprimarea maximală a voinţei şi intereselor clasei dominante (poporului) în cadrul normelor
juridice [III, 124, p.283]. Autorul susţine ca multe principii ale procesului de elaborare a actelor
normative depind de tipul istoric al statului şi dreptului [III, 124, p.283]. Într-un stat de drept,
democratic, procesul de elaborare a dreptului trebuie fondat pe principiile: 1) separării puterilor în
stat; 2) delimitării împuternicirii organelor de elaborare a dreptului; 3) imparţialităţii (obiectivităţii
procesului de elaborare a dreptului); 4) succesiunii guvernanţilor; 5) democratismului; 6) legalităţii;
7) internaţionalismului; 7) publicităţii; 8) fundamentării ştiinţifice; 8) planificării (activităţii de
normare); 9) multitudinii, simpleţei şi flexibilităţii formelor procesuale; 10) celerităţii procesului de
elaborare a dreptului [III, 124, p.283-286]. În acelaşi context, G. Fiodorov arată că principiile
81
dreptului, în general, şi principiile elaborării dreptului, în special, formulate de legiuitor, determină
esenţa oricărui tip istoric de drept [III, 124, p.283].
L.S. Iavici, corelînd însă principiile dreptului cu principiile legiferării arată că principiile
dreptului sunt criteriile de legitimitate a actelor normative ca forme de exprimare a dreptului. Mai
mult ca atît, principiile dreptului sînt suporturi ideatice ale activităţii legislative, participînd la
reglementarea indirectă a conduitei sociale şi materializîndu-se în norme juridice concrete [III, 130,
p.152].
În fine, rezumăm asupra raporturilor dintre principiile dreptului, principiile procesului de
elaborare a dreptului şi principiile legiferării.
1. Principiile legiferării lato sensu se identifică cu principiile procesului de elaborare a actelor
normative. Din punct de vedere logic, constatăm între aceste două noţiuni un raport de
compatibilitate (identitate).
2. Suportul ideatic al principiilor legiferării şi principiilor procesului de elaborare a dreptului este
constituit de principiile generale ale dreptului: libertatea, echitatea, justiţia, responsabilitatea,
etc.
3. Principiile generale ale dreptului şi principiile legiferării asimilate de conştiinţa legiuitorului, în
vederea reglementării conduitei sociale, sunt principii ale conştiinţei juridice a legiuitorului.
4. Principiile dreptului sînt antecedentele procesului de elaborare a actelor normative pe de o parte.
Pe de altă parte, principiile dreptului iau formă şi se dezvoltă în procesul elaborării actelor
normative, în special în cadrul legiferării.
5. Atît principiile dreptului, cît şi principiile legiferării lato sensu, sunt încadrate juridic de către
legiuitor şi interpretate neoficial de către doctrinari. În vederea aplicării uniforme şi adecvate
atît a principiilor dreptului, cît şi a principiilor legiferării stricto sensu şi principiilor elaborării
dreptului lato sensu, se impune interpretarea oficială autentică, normativă a acestor principii.
Principiile dreptului reprezintă idealul dreptului, anticipatorul oricărui drept pozitiv.
Normele dreptului pozitiv urmează să conserve şi să exprime acest ideal, care dotează cu
“imuabilitate” şi “nepozitivitate” dreptul pozitiv. De aici şi legiuitorul nu este creatorul principiilor
dreptului, el doar le descoperă şi le localizează în norme juridice. Misiunea legiuitorului este de a
materializa principiile dreptului în norme juridice, direcţionîndu-le în planul deontic şi acţional
(praxiologic). Aceasta îi reuşeşte legiuitorului datorită funcţiei axiologice a conştiinţei sale juridice.
4.2. LOCUL ŞI ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN CADRUL REALIZĂRII DREPTULUI
4.2.1. Formele şi principiile realizării dreptului
Principiile conştiinţei juridice au importanţă nu numai pentru crearea sistemului dreptului.
82
Ele penetrează sistemul juridic (sistemul de reglare juridică) în ansamblu: conştiinţa juridică,
dreptul pozitiv şi realizarea lui [III, 124, p.248]. G. Fiodorov arată aceste principii ale conştiinţei
juridice: legalitatea, echitatea (dreptatea), egalitatea, unitatea indestructibilă a dreptului şi
obligaţiilor, îmbinarea convingerii cu constrîngerea, răspunderea pentru vinovăţie [III, 124, p.248-
250].
Realizarea dreptului este componenta necesară a fenomenului (sistemului) juridic al
societăţii. Datorită realizării dreptului, sistemul juridic este o construcţie viabilă. Dreptul din planul
abstracţiunilor (sollen) devine fapt (sein), realitate; din planul universalului transmigrează în cadrul
particular. În procesul realizării dreptului normele juridice îşi găsesc destinatarii; impersonalitatea şi
generalitatea normei este substituită prin concretizare şi individualizare. Realizarea dreptului
încununează opera legiuitorului care nu este un act în sine. Legiferarea lato sensu este implicit
succedată de realizarea dreptului în ordinea continuităţii procesului juridic.
La nivel doctrinar, conceptul realizării dreptului pozitiv este interpretat în general astfel: “…
proces de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte
de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul
competenţei lor” [III, 67, p.253; 53, p.155; 61, p.221; 62, p.59]. “Realizarea dreptului implică
legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor şi norma abstractă care stabileşte conduita
dreaptă, calea ideală de acţiune individuală, pentru ca libertatea subiectului să nu afecteze celelalte
libertăţi” [III, 29, p.346].
Dacă legiferarea este o activitate elitară, organizată de legiuitor, atunci realizarea dreptului
implică un cerc larg de subiecţi-destinatari. După S. Popescu, o primă categorie o formează
destinatarii primari, cei care trebuie să-şi conformeze conduita modelului prevăzut de normă, în
situaţia vizată de normă. A doua categorie de destinatari, sunt cei chemaţi să controleze modul în
care s-au comportat destinatarii primari. Destinatarii din categoria a doua sînt agenţi şi organe care
aparţin statului, desemnate pentru a supraveghea aplicarea corectă a normelor juridice de către
destinatarii primari [III, 70, p.253]. Cercul destinatarilor primari, pe lîngă particulari, se extinde şi
asupra legiuitorului şi altor organe publice de aplicare a dreptului. Cu alte cuvinte, condiţia
destinatarului de categoria a doua este de a se afirma în calitate de destinatar primar exemplar. De
aceea, credem că gradaţia propusă de S. Popescu este transparentă şi valabilă ad hoc. Or, orice
destinatar “secund”, de categoria a doua, este şi destinatar primar, cel din urmă însă nu este în mod
necesar destinatar din categoria a doua.
Categorisirea destinatarilor normelor juridice poate fi efectuată în dependenţă de formele
realizării dreptului.
83
În literatura de specialitate rusească [III, 104, p.79-80; 105, p.312-314; 106, p.172-173] sînt
analizate formele de realizare nemijlocită a dreptului (respectarea, executarea şi exercitarea
(uzitarea) dreptului) şi de realizare mediată (mijlocită) a dreptului (aplicarea dreptului). Realizarea
nemijlocită a prescripţiilor legale implică conduita licită de sine stătătoare a subiectelor de drept sub
forma respectării prohibiţiilor sau executării obligaţiilor, sau exercitării (uzitării) drepturilor
subiective. Dacă respectarea este abstenţiunea subiectului de la faptă interzisă de normă juridică
prohibitivă, atunci executarea este acţiunea obligatorie a subiectului conform normei juridice
onerative. Ambele sunt forme de realizare a normelor juridice imperative. Exercitarea sau uzitarea
dreptului însă implică realizarea normei juridice dispozitive care stabileşte prerogativele legale ale
subiectului. Rămîne la discreţia subiectului de a acţiona sau a inacţiona legal, de a se conforma liber
voinţei legiuitorului. Dacă realizarea dreptului prin respectare nu necesită înfiinţarea raporturilor
juridice, atunci exercitarea (uzitarea) şi executarea dreptului pot avea loc atît în cadrul raporturilor
juridice, cît şi în afara lor. În cadrul unui raport juridic distingem partea îndrituită (titularul dreptului
subiectiv) şi partea îndatorată. În afara raportului juridic se exercită drepturile subiective universale.
Realizarea mediată (mijlocită) a dreptului implică intervenţia unui organ competent de stat
în vederea traducerii în fapt a intenţiei legiuitorului. Necesitatea aplicării dreptului este condiţionată
de:
a) existenţa unui litigiu privind drepturile subiective şi obligaţiile juridice;
b) existenţa unui impediment privind exercitarea unui drept subiectiv; săvîrşirea unei fapte
ilicite;
c) stabilirea faptului naşterii drepturilor subiective sau stingerii obligaţiilor juridice;
d) realizarea unui drept subiectiv;
e) declanşarea raportului de constrîngere a delincventului;
f) decizia de încurajare (stimulare) a unei persoane; etc.[III, 104, p.80].
Deci, spre deosebire de celelalte forme ale realizării dreptului, aplicarea este înfăptuită de
organul competent al statului în cadrul unui raport juridic, care se materializează într-un act de
aplicare a normei juridice (imperative sau dispozitive) la cazul ce necesită soluţionare juridică.
În literatura de specialitate românească [III, 67, p.253-268; 53, p.155-160; 29, p.347-356]
sînt examinate, de regulă, două forme ale realizării dreptului: 1) respectarea şi executarea
dispoziţiilor legale de către cetăţeni; 2) aplicarea normelor juridice de către organele competente ale
statului, în limitele competenţei lor, şi alte organisme sociale. În dependenţă de categoria normelor
juridice şi, în primul rînd, de caracterul conduitei prescrise de normele de drept, se deosebesc însă
trei forme ale realizării dreptului: 1) realizarea normelor juridice prohibitive; 2) realizarea normelor
84
juridice onerative (şi permisive); 3) aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente
[III, 19, p.236-238; 61, p.221].
Considerăm că în dependenţă de norma juridică realizată este raţional a distinge următoarele
modalităţi: 1. realizarea normelor juridice imperative; 2. realizarea normelor juridice dispozitive; 3.
realizarea normelor juridice, indiferent de categorie, prin aplicarea lor de către organele competente
de stat. În dependenţă de conduita licită manifestată în fapt, vom deosebi: 1. respectarea
interdicţiilor juridice; 2. executarea obligaţiilor juridice; 3. exercitarea drepturilor subiective; 4.
aplicarea prevederilor normative. În dependenţă de subiectul destinatar, realizarea dreptului poate fi
simplă, cu implicarea oricărui subiect de drept şi calificată, numai cu implicarea organului de stat
competent. Împărtăşim viziunea lui N. Popa, potrivit căreia realizarea în raport cu destinatarul este
efectuată: a) de către cetăţeni (respectarea şi executarea); b) de către organele de stat şi alte
organisme sociale [III, 67, p.253]. În viziunea noastră, în dependenţă de gradul (nivelul) de
implicare a destinatarilor în procesul realizării, se impun: (a) realizarea individuală a dreptului; (b)
realizarea colectivă a dreptului sau (a) realizarea la nivel microsocial; (b) realizarea la nivel
macrosocial.
Realizarea dreptului la nivel macrosocial, cît şi la nivel microsocial, este condiţionată de un
şir de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, tipul de relaţii economice, condiţiile
naţionale şi internaţionale, gradul de civilizaţie şi cultură, conştiinţa juridică, etc. [III, 19, p.234].
Conştiinţa juridică este un factor decisiv în configurarea realizării dreptului. Conştiinţa
juridică individuală, exteriorizată în funcţie de conduită licită, semnifică o bună cunoaştere a
dreptului, o apreciere adecvată a prevederilor legale. De nenumărate ori, persoanele aleg în mod
instinctiv conduita adecvată stabilită de norma juridică. Iar gradul de conştientizare a respectării
legii evident diferă la diferite categorii de destinatari ai normelor juridice, – observă S. Popescu [III,
70, p.252]. Conduita licită a destinatarului normei juridice este dovada conformării voinţei acestuia
faţă de voinţa (intenţia) legiuitorului. În acelaşi timp, este şi argumentul penetrării şi recepţionării
“spiritului legii” de către destinatar, chiar dacă în vederea autoconservării se mai înregistrează
urmarea oarbă a “literei legii”. Perceperea “spiritului legii” de către subiectul destinatar implică
conştientizarea ideilor întemeietoare ale dreptului şi construirea conduitei corespunzătoare în
exterior. “Dar acest spirit nu e definit de voinţa legislatorului, căci astfel ar fi starea ei obiectivată,
lucrul începîndu-şi viaţa după ce a ieşit din mîna lucrătorului. În spiritul legii recunoaştem
principiile întemeietoare şi unificatoare, orizontul de valori care conferă referenţialului – legea –
transparenţă de sine şi plasticitate” [III, 51, p.64]. Astfel, asimilarea principiului egalităţii de către
subiect conduce la înţelegerea inegalităţii sociale şi egalităţii în faţa legii; generează respectul şi
85
conformarea faţă de lege, pe care subiectul nu o consideră discriminatorie şi părtinitoare.
Respectarea dreptului este deopotrivă egală şi obligatorie pentru toţi subiecţii de drept: persoane
fizice, persoane juridice, inclusiv statul. Particularul, care înţelege că statul care emite legea este
obligat să o respecte ca şi orice subiect de drept, ştie ce este egalitatea. Implicit va poseda şi esenţa
principiilor responsabilităţii şi libertăţii. Exercitîndu-şi drepturile subiective sau abţinîndu-se de la
exerciţiu, subiectul îşi realizează libertatea în fapt.
Exerciţiul drepturilor subiective are loc sub îndrumarea cîtorva principii metodologice: 1.
principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular potrivit cu scopul lui licit (prevăzut expres
de lege sau din ceea ce e permis de legea în vigoare, rezultînd din ceea ce nu interzice ea); 2.
principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular cu respectarea moralei (exercitarea unui
drept subiectiv este o virtute, potenţată şi limitată de morală); 3. principiul exerciţiului cu bună-
credinţă de către titular al dreptului său subiectiv [III, 62, p.68-70]. Executîndu-şi îndatoririle
juridice, destinatarul normelor onerative oferă contraprestaţii altor subiecte. Distingerea limitelor
drepturilor şi obligaţiilor de către subiect este imaginea unei fiinţe responsabile care va avea nevoie
de minimum de constrîngere exterioară. Subiectul-destinatar cu conştiinţă juridică activă va putea
pretinde şi statului să-şi onoreze obligaţiile faţă de cetăţean, să fie responsabil pentru opera de
legiferare şi de guvernare în ansamblu. Or, conştiinţa juridică activă a destinatarului dreptului va fi
dominată profund de sentimentul dreptăţii ce probează principiul unificator al justiţiei.
Din altă perspectivă, respectarea dreptului de către toţi subiecţii generează fenomenul
legalităţii. Legalitatea, exigenţă şi principiu al statului de drept, este condiţia ordinii legale. Însuşi
scopul principal al statului de drept este, după S. Popescu, realizarea dreptului prin respectarea
regulilor de elaborare, aplicare şi înfăptuire a actului de drept, pe de o parte. Iar pe de altă parte,
constă în aşezarea pe baze juridice a activităţii statului sau, cu alte cuvinte, realizarea dreptului în
activitatea statală [III, 69, p.109].
Conţinutul legalităţii este prezentat ca o sumă de principii şi ca un ansamblu de cerinţe, pe
de altă parte.
Principiile legalităţii, după unii autori [III, 104, p.113-114; 124, p.486-489], sunt dispoziţii
de principiu ale fenomenului juridic al societăţii, care exprimă conţinutul legalităţii. La aceste
principii se atribuie: 1. universalitatea legalităţii, care implică egalitatea tuturor în faţa legii; 2.
unitatea legalităţii, care implică forţa egală a legilor pe tot teritoriul statului; 3. supremaţia legii faţă
de alte acte normative care trebuie să corespundă legii; 4. unitatea legalităţii şi oportunităţii, care
implică necesitatea supremă de realizare riguroasă a cerinţelor legale; 5. legătura indisolubilă a
legalităţii cu cultura, implică întemeierea legalităţii pe cultura juridică; 6. inevitabilitatea
86
răspunderii juridice, implică consolidarea legalităţii în baza unui mecanism eficient al răspunderii
juridice; 7. controlul realizării legilor, implică controlul constituţional al legilor, supravegherea
respectării legilor de către procuratură. Principiile respective, se remarcă, sînt interdependente,
corelative şi constituie un sistem, care asigură evaluarea stării, nivelului şi caracterului legalităţii.
Cerinţele legalităţii, după alţi autori [III, 61, p.266-267; 126, p.346-348], sunt: a) supremaţia
legii (“superioritatea unită cu autoritatea şi puterea legii”); b) universalitatea legii (legile sunt
adresate tuturor persoanelor dintr-un stat); c) unicitatea legii (“legea este unică pe întreg teritoriul
statului”); d) oportunitatea legii (“atît timp cît o lege este în vigoare, ea este adecvată situaţiei,
împrejurărilor, este potrivită societăţii”); e) realitatea legalităţii (eficacitatea legilor); f) asigurarea
drepturilor şi libertăţilor democratice ale omului.
După cum se observă, “cerinţele legalităţii” sunt compatibile cu principiile legalităţii.
Totuşi, V.S. Afanasiev insistă asupra delimitării principiilor şi cerinţelor legalităţii. Argumentele
invocate de autor rezidă în: a) caracterul ideatic al principiilor legalităţii şi caracterul prescriptiv al
cerinţelor legalităţii; b) principiile legalităţii determină conţinutul legalităţii, cerinţele legalităţii însă
determină legitimitatea conduitei sociale; c) principiile legalităţii acţionează în toate sferele vieţii
sociale şi asupra tuturor subiectelor, cerinţele legalităţii însă vizează anumite domenii ale vieţii
sociale şi subiecte determinate.
După V.S. Afanasiev, sunt patru principii ale legalităţii (supremaţia legii, unitatea
(universalitatea) legalităţii, oportunitatea legalităţii şi efectivitatea (realitatea) legalităţii) şi tot atîtea
cerinţe ale legalităţii: a) toate legile trebuie să corespundă Constituţiei; b)“toate actele subordonate
legii trebuie să corespundă legilor”; c) aplicarea dreptului şi actele de aplicare a dreptului trebuie să
corespundă legilor şi actelor subordonate legii; d)“actele de conduită individuală trebuie să
corespundă legilor, actelor subordonate legii şi actelor de aplicare a dreptului” [III, 107, p.184-185].
Autorul menţionează, că fiecare principiu şi cerinţă a legalităţii pot fi dezvoltate, după formula
principiu – cerinţă – normă .
După opinia noastră, controversa privind principiile sau cerinţele legalităţii se soluţionează
în dependenţă de accepţiunile noţiunii de legalitate. Într-un sens, legalitatea per se este un principiu
de drept. În alt sens, este o metodă de instaurare a ordinii legale. Sensul avut în vedere de
majoritatea autorilor este legalitatea în funcţie de regim al statului de drept. De aici pornesc
cerinţele şi principiile de respectare, executare şi aplicare neabătută şi strictă a dreptului, numite în
literatura de specialitate “principii şi cerinţe ale legalităţii.”
În ce priveşte raportul “principiile dreptului şi cerinţele legalităţii”, V.N. Hropaniuc este de
părerea că cerinţele legalităţii în esenţă coincid cu principiile dreptului. “Cerinţele legalităţii” sunt
87
mijloace sau instrumente juridice de traducere în viaţă a principiilor generale ale dreptului: echităţii,
justiţiei, umanismului [III, 127, p.346].
Doctrina nu se limitează doar la interpretarea legalităţii. Ordinea legală este tratată, de
asemenea, în funcţie de începuturi, realităţi şi fundamente numite “principii ale ordinii legale”.
V.V. Borisov le numeşte: 1. constituţionalitatea; 2. legalitatea; 3. integritatea şi structuralitatea; 4.
subordonarea (ierarhia) elementelor corelative; 5. normativitatea şi organizarea; 6. dreptatea şi
moralitatea; 7. garantarea; 8. universalitatea şi optimitatea; 9. controlul [III, 107, p.550-553]. Vom
accepta aceste principii în funcţie de reguli sau metode ale ordinii legale.
Legalitatea şi ordinea legală, în sens larg, implică toate formele realizării dreptului, deci nu
poate fi reduse doar la respectarea dreptului (normelor prohibitive) de către destinatari. Legalitatea
şi ordinea legală, valori incontestabile ale statului de drept, necesită conservare şi asigurare prin
intermediul garanţiilor politice, economice, sociale, juridice şi ideologice. Indicii legalităţii şi
ordinii legale sunt în acelaşi timp indici ai realizării dreptului. Astfel, realizarea dreptului în fapt
este atunci, cînd sunt respectate principiile de dreptate şi de adevăr, de justiţie şi de echitate, de
libertate şi de egalitate în faţa legii [III, 70, p.102]. Ceea ce înseamnă că “fără un suport valoric la
nivelul conştiinţei colective dreptul este lipsit de substanţă, nu este perceput ca just, nu este decît o
umbră fără conţinut. Iată de ce realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor depinde
de modul în care se impune la nivelul conştiinţei colective o anumită ierarhizare a valorilor şi
intereselor” [III, 29, p.348-349].
După cum am menţionat, aplicarea dreptului este o formă specifică a realizării dreptului care
antrenează organele statului, în limitele competenţei lor, în procesul punerii în fapt a normelor
juridice. N. Popa vede în aplicarea dreptului un sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în
practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept prin crearea raporturilor juridice [III, 67,
p.258].
Etapele aplicării dreptului sînt:
1) determinarea situaţiei de fapt; 2) alegerea normei de drept (precedată de căutarea normei de drept
în sistemul dreptului); 3) interpretarea normei (normelor) juridice; 4) elaborarea şi emiterea actului
de aplicare.
Aplicarea dreptului se desfăşoară într-un cadru necontencios adeseori, însă procedura
concurentă este cea contencioasă. Organele statului în cadrul aplicării dreptului recurg la acţiuni
stimulative şi represive. Evident că aplicarea dreptului nu trebuie redusă la constrîngerea de stat şi
restabilirea ordinii de drept încălcate. Finalitatea şi conţinutul actului de aplicare este mult mai
variat decît stabilirea măsurilor sancţionatorii. “Multe dintre sancţiuni, fie ele represive sau nu,
88
reprezintă o constatare a eşecului”. “Norma juridică nu este adevărat respectată decît atunci cînd
nici o sancţiune n-a fost aplicată sau nu ar trebui să fie aplicată. Numai aplicarea necontencioasă a
dreptului poate fi considerată ca absolut corectă şi singură a da satisfacţie deplină cerinţelor
justiţiei,” – subliniază S. Popescu [III, 70, p.254]. De aceea, credem că aplicantul dreptului în
activitatea sa va armoniza principiul-metodă a convingerii, ca regulă, cu principiul-metodă a
constrîngerii, la nevoie.
În cadrul aplicării dreptului, cercul destinatarilor acestei forme calificate a realizării
dreptului variază în dependenţă de genul activităţii. Deosebim agenţii statali care intervin la
încheierea actelor juridice private, în vederea îndeplinirii condiţiei de solemnitate. O altă categorie a
agenţilor publici sînt acei care elaborează şi execută acte administrative (funcţii administrative).
Organele jurisdicţionale completează cercul destinatarilor care controlează comportarea
destinatarilor primari. Ele aplică normele în cadrul litigiilor, realizînd justiţia [III, 70, p.255].
Aplicarea dreptului este un proces volitiv, care antrenează activ conştiinţa aplicantului.
Cunoaşterea dreptului pozitiv şi a principiilor lui întemeietoare este premisa necesară pentru
practica juridică. Or, misiunea aplicantului este de a evalua diverse stări de fapt şi de a le califica
conform stărilor de drept. Activitatea de aplicare şi respectiv conştiinţa juridică profesională a
aplicantului dreptului este direcţionată şi fundamentată de un şir de principii.
După M.N. Marcenco, acestea sunt: a) legalitatea; b) echitatea socială; c) oportunitatea; d)
justeţea (temeinicia) [III, p.105, p.317-319]. Legalitatea implică conformarea aplicantului dreptului
cu “litera” şi “spiritul” legii; respectarea limitelor competenţelor de către organul public;
respectarea strictă a procedurii stabilite prin lege; elaborarea şi emiterea actului de aplicare
corespunzător cazului examinat, în forma prestabilită. Echitatea socială implică acţiunea organului
de aplicare în interesul întregii societăţi, dar nu în vederea promovării propriului interes al agentului
puterii. Oportunitatea (pertinenţa) implică cercetarea specificului stării de fapt la momentul emiterii
actului de aplicare; evidenţa condiţiilor de aplicare a normelor juridice; pertinenţa normei
(normelor) pentru cazul cercetat; necesitatea acţiunilor procesuale determinate de starea de fapt.
Justeţea (temeinicia) aplicării dreptului constă în stabilirea deplină, studierea minuţioasă a stării de
fapt, emiterea actelor în baza faptelor indubitabile, veridice şi verificate. Ignorarea principiului
respectiv la elaborarea actului de aplicare a dreptului este un temei suficient pentru anularea actului.
M.N. Marcenco subliniază că principiile respective, (G.V. Nazarenco le numeşte cerinţe
înaintate faţă de actele de aplicare a dreptului [III, 104, p.83]), adeseori se contrazic. Contradicţiile
sunt explicabile, dat fiind faptul generalităţii şi impersonalităţii normelor juridice care nu pot
prevedea toate situaţiile de fapt posibile. Spre exemplu, în cazul contradicţiei principiilor legalităţii
89
şi oportunităţii, organul de aplicare a dreptului soluţionează cazul, stabilind modalitatea optimală de
aplicare a normei la circumstanţele cazului, armonizînd principiul legalităţii cu principiul
oportunităţii [III, 100, p.318-319].
Considerăm că în procesul aplicării dreptului principiile dreptului apar în ipostaza
principiilor ramurale ale dreptului. În special, procedura contencioasă pentru soluţionarea litigiilor
de către organele jurisdicţionale este guvernată de principii procesuale ramurale care, de altfel, pot
fi şi interramurale. Astfel, în activitatea de aplicare a dreptului de către organele judecătoreşti în
pricinile civile se impune respectarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil:
legalitatea; aflarea adevărului; egalitatea părţilor; dreptul la apărare; contradictorialitatea; rolul activ
al judecătorului; disponibilitatea; publicitatea; oralitatea; nemijlocirea; continuitatea; dreptul părţilor
de a folosi limba maternă. Încălcarea acestor principii atrage nulitatea hotărîrilor judecătoreşti sau a
altor acte de procedură, prin intermediul căilor de atac reglementate de lege [III, 23, p.58-59].
În ce priveşte acţiunea administrativă, aceasta este ghidată de un şir de principii procesuale
care trebuie să domine conştiinţa agenţilor autorităţii publice administrative. Spre exemplu: a)
obligativitatea de a accepta demersurile persoanei private şi de a le soluţiona în modul cel mai
potrivit, conform Legii cu privire la petiţionare, Legii contenciosului administrativ, Codului
procesual civil; b) dreptul de a fi ajutat şi asistat; c) promptitudinea (rapiditatea) în executare
(respectarea termenului rezonabil); d) dreptul de a fi auzit; e) obligativitatea autorităţii
administrative de a informa persoanele interesate despre procedura administrativă şi dreptul lor de a
fi ascultate şi auzite; f) procedura colectivă; g) accesul al informaţie; h) obligativitatea deciziei [III,
63, p.11-12]. Principiile procesuale enumerate completează organic principiile materiale care
guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ: legalitatea; egalitatea în faţa legii;
respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege; proporţionalitatea; obiectivitatea;
imparţialitatea; buna credinţă; transparenţa; regula de favorizare a persoanei private [III, 63, p.9-
10].
4.2.2. Principiile interpretării juridice
Una din fazele aplicării dreptului de către organele competente de stat, premergătoare
elaborării şi emiterii actului de aplicare, este interpretarea normei (normelor) selectate din sistemul
dreptului în vigoare. Agentul interpretării, el şi agentul aplicării, recurge la diverse procedee, tehnici
şi principii de interpretare a normelor. Ceea ce ne preocupă în contextul demersului efectuat, sunt
principiile interpretării care nu-şi găsesc loc în fiece sursă de Teoria Generală a Dreptului.
Bunăoară, S. Popescu se limitează doar la enumerarea principiilor interpretării, pe care le
califică ca “mai mult sau mai puţin precise, mai mult sau mai puţin imperative”, rezervînd
90
interpretului spaţiu pentru stabilirea sensului şi conţinutului principiilor. “a) Normele juridice
trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate, încît efectul lor să fie asigurat. Este inadmisibilă
interpretarea care ar anula efectul practic al normei. b) Tăcerile legii pot fi interpretate în favoarea
libertăţii de acţiune. Tot ceea ce nu este interzis, este permis. c) Trebuie să fie asigurată
continuitatea de interpretare. Atunci cînd s-a consolidat o anumită interpretare a legii, ea nu trebuie
schimbată cu uşurinţă. d) Atunci cînd un text este susceptibil de mai multe interpretări, nu se poate
reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile din punct de vedere economic şi
social” [III, 70, p.294].
I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor arată următoarele principii de interpretare, care
diferă puţin de cele nominalizate mai sus din punct de vedere conceptual, dar mai mult se deosebesc
după “haină”, adică enunţare. Acestea sunt:
1. “Tot ce nu este prohibit este permis”. Tăcerea legii trebuie interpretată în favoarea libertăţii de
acţiune a individului. Principiul lărgeşte sfera libertăţilor individuale, dar nu şi a puterilor
autorităţilor publice.
2. Regula continuităţii interpretării. Interpretarea stabilită într-un sens nu trebuie prea uşor
modificată în vederea stabilităţii raporturilor juridice.
3. Principiul efectului util. Legea trebuie interpretată în sensul în care îşi găseşte aplicarea.
4. Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic. În cazul mai multor interpretări ale
aceluiaşi text se urmăreşte rezultatul practic, eliminîndu-se cele absurde, indezirabile, injuste,
antisociale, etc.
5. Dispoziţiile generale nu derogă de la cele speciale. Dacă la o situaţie se aplică două norme una
generală, alta specială, atunci preferinţă în aplicare se va da normei speciale.
6. Trebuie să interpretăm totdeauna cu bun simţ. Altfel zis, prevalarea sensului uzual al cuvintelor
[III, 29, p.403-404].
Gh. Mihai specifică că principiile interpretării nu sunt principii ontologice însă principii
metodologice. “Deoarece interpretarea este metodă, ea are principii de metodă” [III, 53, p.161].
Aceste principii nu se vor confunda cu principiile logice (identitatea; noncontradicţia; terţiul exclus)
cărora li se subordonează orice interpretare juridică. Principiile interpretării sunt înfăţişate
argumentat de Gh. Mihai, de aceea ne raliem la raţionarea autorului.
1. Principiul unităţii dintre litera şi spiritul legii: “spiritul legii” poate fi înţeles ca “spirit al
legiuitorului”, dar şi ca un ansamblu de principii naturale, cărora urmează să se subordoneze orice
legiuitor şi care sunt temeiuri ale tuturor actelor normative. Dezechilibrul între “spiritul” şi “litera”
legii conduce la abuz de drept, la frauda legii, la încălcarea echităţii.
91
2. Principiul supremaţiei voinţei legiuitorului. Voinţa legiuitorului nu se identifică cu spiritul
legiuitorului, după Gh. Mihai. Voinţa legiuitorului subordonează spiritul legiuitorului, iar acesta
spiritul legii. Voinţa legiuitorului o subordonează pe cea a judecătorului. Cea mai bună lege este
aceea care lasă cît mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în
hotărîrea sa se întemeiază în aşa fel pe lege, încît arbitrarul să fie cît mai redus. Respectiv, aceasta
este şi imaginea indirectă a celui mai bun legiuitor.
3. Principiul contextualizării. Interpretarea se efectuează în cadrul sistemului dreptului,
corelîndu-se norma interpretată cu instituţia juridică şi ramura de drept corespunzătoare.
4. Principiul evaluării. Potrivit acestuia, interpretul nu trebuie să facă distincţie acolo unde legea
în vigoare nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nous distinguere debemus). Cînd un text pare
ambiguu sau absurd, instanţa trebuie să reţină sensul cel mai favorabil acuzatului (pîrîtului) (in
dubio pro reo).
5. Principiul corelării. Principiu formulat în latina lex posterior derogat priori. Conform
acestuia, aplicarea simultană a legilor nu este realizabilă sub aspectul logic şi practic. Se alege o
lege din două, legea posterioară este preferabilă, fiind prezumată mai bună. În caz contrar se aplică
legea anterioară (lex priori), importantă pentru favorizarea acuzatului (pîrîtului), dacă nu este
abrogată de cea posterioară. Un alt principiu complementar la lex posterior derogat priori este
generalia specialibus non derogant (specialia generalibus derogant). Conform acestuia, în cazul în
care unei situaţii i se pot aplica două norme, una generală, alta specială, se va aplica cea din urmă.
Norma specială trebuie interpretată restrictiv. Baza interpretării restrictive este principiul exceptio
est strictissimae interpretationis. Excepţiile sînt reglementate expres şi nu pot fi create prin
interpretare, de asemenea, neputînd fi extinse la alte cazuri decît cele prevăzute expres de lege. În
caz dacă în legislaţie lipseşte norma specială ce vizează un domeniu al vieţii sociale, se aplică
normele generale de drept comun [II, 1, p.19].
Alte principii ale interpretării, nominalizate de Gh. Mihai sunt: principiul adecvării formei
juridice la semnificaţia din conţinut; principiul coerenţei logice şi principiul validităţii juridice [III,
51, p.161-167].
În fine, interpretul, fiind ghidat de principiile-metodă, mai mult sau mai puţin determinate şi
discutabil enunţate, nu are justificare de a crea noi principii.
4.2.3. Principiile răspunderii juridice
O faţetă impunătoare a aplicării dreptului este declanşarea constrîngerii publice de către
organul competent de stat, cursul căreia finalizează cu sancţiunea juridică aplicată făptuitorului.
Altfel zis, statul investeşte un anumit organ din mecanismul său cu competenţe determinate de a
înfiinţa un raport juridic de constrîngere a făptuitorului în vederea cercetării şi soluţionării unui fapt
92
ilicit şi aplicării unei sancţiuni juridice adecvate. Raportul de constrîngere publică desemnează
răspunderea juridică în funcţie de proces şi sancţiunea juridică în funcţie de instrument, mijloc de
restabilire a ordinii legale. Iniţiativa majoră în cadrul răspunderii juridice revine agenţilor statali;
dar şi responsabilitatea majoră pentru corectitudinea aplicării normelor juridice. Agentul statal, în
primul rînd, trebuie să fie în cunoştinţa ideilor ce orientează şi direcţionează procesul răspunderii
juridice (proces penal, civil, administrativ) şi această exigenţă decurge din funcţia agentului de
mediere-arbitrare a relaţiilor intersubiective.
Principiile răspunderii juridice, după Gh. Mihai şi R. Motica, nu sunt reguli, nici norme, căci
dacă ar fi ar trebui să dispună de sancţiuni ce ar putea fi aplicate celor vinovaţi de încălcarea lor.
Principiile răspunderii juridice, fiind consacrate prin normele interne de drept, concentrează
trăsăturile comune şi esenţiale ale normelor care reglementează juridiceşte, general, abstract,
impersonal conduite pentru subiecte generice [III, 52, p.137].
După N. Popa şi S. Popescu, principiile răspunderii juridice, în varietatea formelor pe care o
cunoaşte, subliniază prezenţa unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere [III,
67, p.324; 70, p.311]. Alături de principiile răspunderii juridice numite generale, “există şi principii
care sunt proprii unei anumite forme de răspundere juridică” [III, 70, p.312].
În literatura de specialitate din Federaţia Rusă întîlnim, de asemenea, conceptul de principii
generale ale răspunderii juridice [III, p.107, p.207-208; 105, p.612-621; 104, p.107; 106, p.322-
329]. Aceste principii se referă la toată legislaţia privind răspunderea juridică pentru încălcările de
drept. Însă principiile generale care determină răspunderea juridică pentru încălcările prohibiţiilor
legale, exprimate în legislaţie, s-au constituit în procesul dezvoltării dreptului penal, - consideră
O.E. Leist [III, 105, p.613]. Autorul are în vedere de fapt principiul legalităţii incriminării şi
sancţionării (“Nullum crimen sine lege” şi “Nulla poena sine lege”), afirmat iniţial în materie
penală.
În doctrină, în general, există o viziune şi o interpretare unică a principiilor răspunderii
juridice. Astfel, principii ale răspunderii juridice sunt: a) legalitatea răspunderii; b) răspunderea
pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie; c) răspunderea personală; d) justeţea sancţiunii sau, cu alte
cuvinte, proporţionalizarea sancţiunii în raport cu grativitatea faptei; e) aplicarea unei singure
sancţiuni sau, altfel zis, unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a
răspunderii (non bis in idem); f) celeritatea tragerii la răspundere juridică sau, altfel spus, tragerea la
răspundere la timpul potrivit. Totuşi, unii autori nu sunt lipsiţi de originalitate în prezentarea
principiilor răspunderii juridice. De exemplu: O.E. Leist numeşte principiul contradictorialităţii
procesului şi dreptul la apărare a persoanei trase la răspundere [III, 105, p.618]; G.V. Nazarenco
93
numeşte principiul umanismului răspunderii [III, 104, p.107]; G. Fiodorov prezintă principiul
răspunderii doar pentru fapte, nu şi pentru gînduri [III, 124, p.475]; N. Popa şi S. Popescu numesc
principiul prezumţiei nevinovăţiei în stabilirea răspunderii juridice [III, 67, p.324; 70, p.311];
Gh. Mihai şi R. Motica nu atribuie la principiile răspunderii legalitatea răspunderii juridice [III, 53,
p.137].
După părerea noastră, ceea ce atribuie O.E. Leist la principiile generale ale răspunderii
juridice sunt principii interramurale de drept procesual civil şi drept procesual penal
(contradictorialitatea şi dreptul la apărare). Principiul umanismului, avut în vedere de
G.V. Nazarenco, după cum reiese din mai multe interpretări doctrinare, se încadrează ideatic în
principiul justeţei sancţiunii (doctrina românească) şi în principiul dreptăţii răspunderii juridice şi
echităţii sancţiunii juridice (doctrina rusească). Principiul prezumţiei nevinovăţiei, atribuit de
S. Popescu şi N. Popa la principiile răspunderii juridice, este o garanţie procesuală şi o prezumţie
legală relativă, care fiind răsturnată, generează efectul răspunderii făptuitorului pentru fapta
săvîrşită cu vinovăţie, dovedită de acuzare sau de către cel prejudiciat. Prezumţia nevinovăţiei este
expres prevăzută de Сonstituţia R. Moldova.
Practica judiciară, în special jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii
Constituţionale, îşi aduce contribuţia oficială la interpretarea şi aplicarea uniformă a principiilor
răspunderii juridice. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova atenţionează
instanţele judecătoreşti la necesitatea respectării stricte a principiului individualizării pedepselor în
aşa fel ca fiecare pedeapsă să-şi atingă scopurile prevăzute [II, 1, p.104]; principiului prezumţiei
nevinovăţiei la judecarea cauzelor în materie penală [II, 2, p.12-13]. Principiul prezumţiei
nevinovăţiei este interpretat de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova cu prilejul
controlului constituţionalităţii art.30 alin.(5) din Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai
1995.
În plan enunţiativ, principiile răspunderii juridice sunt înfăţişate în literatura de specialitate.
Principiul răspunderii juridice a subiectului de drept pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie
enunţă că răspunderea juridică intervine numai pentru fapte ilicite, nu şi pentru idei, săvîrşite cu
vinovăţie de făptuitor (intenţie sau culpă). Vinovăţia nu se referă doar la individualitatea umană, ci
la orice corespunde subiectului de drept. Lipsa vinovăţiei făptuitorului este o cauză care înlătură
caracterul ilicit (penal etc.) al faptei. Deci, condiţia necesară şi suficientă a răspunderii juridice este
fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie. Nu există faptă ilicită, nu există răspundere juridică (NULLUM
CRIMEN SINE LEGE); nu există răspundere juridică şi nu se aplică sancţiunea juridică în afara
94
faptei ilicite săvîrşite în una din formele sale de o persoană fizică sau juridică (NULLA POENA
SINE LEGE) [III, 52, p.137-138].
Principiul răspunderii personale semnifică răspunderea pentru fapta proprie, indiferent dacă
subiectul este persoană fizică sau juridică. Răspunderea pentru fapta altuia (în legislaţia civilă) se
consideră o abatere de la principiul personalităţii. În dreptul penal, însă, numai cel care a săvîrşit
direct sau a participat indirect la săvîrşirea unei infracţiuni poate fi tras la răspundere penală.
Principiul aplicării unei singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită (non bis in idem)
afirmă că subiectul de drept care a nesocotit ordinea de drept prin fapta sa, va răspunde o singură
dată, pentru încălcarea săvîrşită organul competent va aplica o singură sancţiune juridică. Aceasta
nu exclude însă cumulul formelor de răspundere juridică, cînd prin aceeaşi faptă a aceleiaşi
persoane se încalcă o pluralitate de norme juridice de naturi diferite. “Dar cînd se produce o
multiplă încălcare a ordinii de drept, care vizează norme juridice de naturi diferite şi nu are loc o
suprapunere a două sau mai multe sancţiuni juridice de aceeaşi natură, care s-ar aplica aceleiaşi
persoane pentru o singură faptă ilicită, nu se încalcă principiul non bis in idem” [III, 52, p.139].
Principiul justeţei sancţiunii aplicate, valabil pentru orice legislaţie, este garantul ordinii
normative a societăţii. Totalitatea sancţiunilor juridice stipulate în legislaţie asigură libertatea de
exercitare a drepturilor fundamentale ale omului în societate. “Între gravitatea faptei şi sancţiunea
aplicată autorului ei este necesară o proporţionare, astfel încît să fie respectate principiile dreptului”,
– arată Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52, p.139]. Aceasta presupune o corectă alegere şi aplicare a
normei juridice sub incidenţa căreia cade fapta ilicită şi respectiv, aplicarea sancţiunii legale juste.
Dar este principial şi deosebit de important pentru aplicantul sancţiunii a conştientiza că „nu tot ce e
legal este şi just”. Ideea fundamentală a justiţiei, numai ea, determină justeţea sancţiunii. “Legea
este unicul temei al tragerii la răspundere şi al sancţiunii, - afirmă Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52,
p.139-140]. Reieşind din afirmaţia dată, înţelegem de ce autorii citaţi au eludat conştient principiul
legalităţii răspunderii juridice, deoarece l-au încadrat implicit în principiul proporţionalizării
sancţiunii juridice aplicate la gravitatea, circumstanţele faptei ilicite săvîrşite (principiul justeţei
sancţiunii aplicate).
Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică constă în necesitatea imediată de aplicare
a sancţiunii juridice faţă de autorul faptei ilicite, cît şi faţă de decăderea morală a făptuitorului.
“Într-adevăr, temporizarea tragerii la răspundere a autorului faptei ilicite, determină ivirea şi
amplificarea sentimentului de insecuritate a oamenilor, o îngrijorare a lor privind actul de justiţie, o
neîncredere în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea de drept” [III, 52, p.140].
Aplicarea cu celeritate a sancţiunii este necesară pentru a-i proba eficienţa şi utilitatea. Trecerea
95
timpului poate să influenţeze negativ procesul de probaţiune: unele probe pot să se altereze, altele să
dispară; starea reală de fapt poate fi înfăţişată anevoios. Întru realizarea acestui principiu, legiuitorul
a stabilit termene de prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii. Termenele prescriptive sunt
variabile de la un sistem de drept la altul, aceasta însă nu afectează principiul în esenţă. În doctrina
juridică rusească [III, 105, p.619-621] acest principiu este divizat în două: inevitabilitatea
(ineluctabilitatea) răspunderii juridice şi oportunitatea răspunderii juridice. Sumarea cantitativă a
principiilor respective conservează calitativ principiul celerităţii. Apropo, inevitabilitatea
răspunderii este încadrată de G.V. Nazarenco în principiul legalităţii [III, 104, p.114].
“Principiile răspunderii juridice, în denumirea şi în enunţurile lor, sunt prezente în toate
sistemele moderne de drept; variabile sunt implicările lor operaţionale în legile materiale şi
procedurale” [III, 52, p.141].
Reflectînd asupra locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului
pozitiv, am stabilit următoarele:
1. Principiile dreptului sînt localizate în conştiinţa juridică a subiectelor de drept, funcţie de
destinatari ai dreptului.
2. Principiile dreptului se manifestă în funcţie de suport ontologic al tuturor formelor de realizare a
dreptului.
3. Fiecare formă a realizării dreptului (respectarea, executarea, exercitarea (uzitarea), aplicarea)
este direcţionată de anumite principii-metodă.
4. Principiile-metodă au importanţă metodologică pentru întreaga activitate de realizare a
dreptului, principiile generale ale dreptului reprezintă dimensiunea ontologică a dreptului.
5. Activitatea organelor de stat privind aplicarea normelor juridice în vigoare se desfăşoară după
anumite principii-metode, cunoscute ca principii ramurale ale dreptului.
6. Principiile care vizează logica şi acţiunea interpretului în procesul realizării dreptului sunt
principii de interpretare a normelor juridice.
7. Principiile răspunderii juridice sînt principii procesuale care ghidează activitatea organelor de
stat competente de a aplica constrîngerea publică faţă de autorul faptei ilicite în cadrul raportului
de răspundere juridică.
8. Principiul responsabilităţii este suportul ontologic al principiilor procesuale ale răspunderii
juridice.
9. Principiile realizării dreptului şi principiile interpretării normelor juridice şi principiile
răspunderii juridice sunt interpretate doctrinar.
96
10. Principiile aplicării dreptului şi, în special, principiile răspunderii juridice, sunt încadrate în legi
materiale şi procedurale, afirmîndu-şi prezenţa în legislaţia oricărui stat.
4.3. ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN COMPLETAREA DREPTULUI POZITIV
4.3.1. Lacunele dreptului pozitiv
Problema lacunelor dreptului pozitiv ţine de practicarea dreptului. Anume în procesul
aplicării dreptului organul competent de a examina şi de a soluţiona un anumit caz se poate
confrunta cu situaţia absenţei normei (normelor) corespunzătoare stării de fapt constatate. Cu alte
cuvinte, aplicantul nu are ce aplica, este în faţa unei lacune a dreptului pozitiv.
Lacuna în drept este interpretată ca o absenţă a reglementării normativ juridice, impusă de
situaţia concretă dată, justificată atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic [III, 61, p.225].
“Lacuna în drept se numeşte o lipsă totală sau parţială a dispoziţiilor, necesitatea cărora e exprimată
prin dezvoltarea relaţiilor sociale şi nevoile practice de rezolvare a problemelor politice, a sensului
şi conţinutului legislaţiei în vigoare, precum şi a altor împrejurări şi manifestări a voinţei
guvernanţilor îndreptate spre reglementarea factorilor vieţii din sfera influenţei juridice” [III, 62,
p.55]. Lacuna în drept este absenţa fie parţială sau totală a normelor juridice necesare pentru
soluţionarea unui caz şi adoptarea deciziei corespunzătoare [III, 104, p.83]. Lacuna dreptului pozitiv
este absenţa fie a legii, fie a actului subordonat legii, fie a obiceiului juridic, fie a precedentului
judiciar [III, 107, p.211].
În literatura de specialitate, pe lîngă sintagma “lacune în drept” care se raportează la
caracterul normativ al dreptului, întîlnim şi expresia “lacunele legii”, care se raportează la caracterul
formal al dreptului. Lacuna legii este definită de I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, “ca fiind
omisiunea legii de a rezolva o problemă care ar trebui în mod necesar să fie rezolvată” [III, 29,
p.357]. Reţinem, după S. Popescu, lacuna ca omisiunea legii în soluţionarea unei probleme care
trebuie să fie în mod necesar soluţionată [III, 70, p.263]. Expresia “lacunele legii” pune în evidenţă
forma principală de exprimare a dreptului contemporan, legea în sensul larg al cuvîntului. Nu
vedem o deosebire principială între aceste două expresii utilizate de doctrinari, de aceea vom
insista, în continuarea textului, asupra “lacunelor dreptului pozitiv”. Lacunele dreptului pozitiv
semnifică întotdeauna absenţa normelor în raport de fapte şi relaţii sociale, aflate în aria reglării
juridice [III, 107, p.212; 104, p.83].
Lacunele în drept sunt divizate în : a) adevărate şi b) false; c) “scuzabile” şi d)
“nescuzabile”. A) Adevărata lacună constă în absenţa normei aplicabile, care ar reglementa relaţia
socială de natură juridică [III, 70, p.264]. B) Falsa lacună constă în existenţa normei, considerată
nesatisfăcătoare; or, cînd o relaţie socială fără natură juridică ar pretinde nefondat reglementare
97
juridică [III, 70, p.264]. Adevăratele lacune necesită completare; falsele lacune nu necesită umplere,
fiind deduse chiar din interpretarea extensivă a unei norme. C) Lacunele “scuzabile”, numite şi
primare, sînt condiţionate de absenţa necesităţii de reglementare juridică a unei relaţii sociale. D)
Lacunele “nescuzabile”, numite ulterioare (posterioare), apar în procesul redactării proiectului
actului normativ cînd este necesară previziunea legiuitorului privind noile relaţii sociale ce pretind
reglementarea juridică. Lacuna “nescuzabilă”, după V.V. Lazarev, se constată şi în cazul ignorării
regulilor tehnicii legislative, rezultatul căreia este reglementarea juridică incompletă, insuficientă
[III, 107, p.211]. Totuşi, P. Pescatore este de părerea că nu orice lipsă a legii reprezintă o lacună.
Imperfecţiunea legii nu se confundă cu lacuna sa. Imperfecţiunea este de ordin moral, social şi
economic, în timp ce lacuna este de ordin logic sau sistematic, altfel zis rezultă dintr-o lipsă de
coerenţă logică a sistemului juridic pozitiv [III, 29, p.357]. Este evident că P. Pescatore nu vorbeşte
despre imperfecţiuni, deficienţe ale tehnicii legislative ce trebuie imputate legiuitorului.
Cauzele care determină apariţia lacunelor sunt: 1. Omisiunea legiuitorului de a reglementa o
problemă, condiţionată de “globalitatea” problemei, neputinţa legiuitorului de a sesiza toate
aspectele acesteia.; 2. Contradicţiile interne ale legii, adică existenţa în lege a prevederilor ce se
anulează reciproc, provocînd absenţa de facto a reglementării.; 3. Lăsarea unor probleme deschise
de legiuitor, considerîndu-le prea delicate pentru a le reglementa juridiceşte la moment.; 4. Voinţa
legiuitorului de a lăsa anumite probleme pentru concretizare la latitudinea organului de aplicare.
Această cauză e calificată de V.V. Lazarev “greşeală în drept” [III, 107, p.211].; 5. Inexistenţa unei
probleme în momentul reglementării, ce se ridică ulterior aplicantului dreptului. Această cauză este
justificată de dinamismul relaţiilor sociale [III, 29, 357-358].
4.3.2. Soluţia lacunelor
Problema soluţionării lacunelor în drept implică răspunsul la cel puţin cîteva întrebări: Cine
poate constata şi cine trebuie să lichideze lacunele? Care sunt limitele admisibile de înlăturare a
lacunelor de către organele statului? Care este “materia” utilizată pentru umplerea lacunelor?
În primul rînd, lacunele pot fi constatate în cadrul interpretării actelor normative de către
organele statului, precum şi de către particulari. În special, lacunele se constată nemijlocit de către
organele de stat în limitele competenţei lor. Însă, lichidarea lacunelor poate avea loc numai în
cadrul oficial, doar organele legislative şi executive ale statului pot înlătura lacunele constatate în
actele normativ-juridice. Potrivit argumentului a majore ad minus, organul legislativ adoptă legi,
ceea ce implică interpretarea autentică a textelor de legi, dar şi înlăturarea lacunelor din legi,
depistate în procesul interpretării. Deci, organul legislativ trebuie să înlăture lacunele din legi,
declanşînd procedura legislativă. De fapt, fiecare organ de stat cu competenţe normative trebuie să
98
înlăture lacunele din propriile acte normative emise. Pot “depăşi” lacunele în legislaţie şi celelalte
organe ale mecanismului statului: organele executive şi organele judecătoreşti, funcţie de organe de
aplicare a dreptului.
În al doilea rînd, organele care normează pot lichida lacunele admise în actele normative
adoptate de ele însele, potrivit limitelor competenţelor ce le revin. Deci, normele de competenţă
conturează graniţele activităţii de înlăturare a lacunelor de către organele statului. Organele de
aplicare a dreptului participă doar la înlăturarea lacunelor dreptului în limitele expres prevăzute de
către organele normative şi stipulate în textele actelor normativ-juridice.
În al treilea rînd, “materia” utilizată pentru umplerea lacunelor este compatibilă cu “materia”
actului normativ. Lacunele dreptului pozitiv se completează cu norme juridice. Altă întrebare, cu ce
fel de norme juridice? Legiuitorul, evident, va opera cu norme din legi pentru a completa lacunele
legii, ajustîndu-le la domeniul reglementării. Alte organe cu competenţe normative vor opera cu
norme din acte subordonate legii pentru a completa lacunele actelor subordonate legii, de asemenea,
ajustîndu-le la sfera relaţiilor reglementate. Deci, organele de normare a relaţiilor sociale
(legislativul, executivul) au vocaţie primară de a soluţiona problema lacunelor în legislaţie.
Aplicantul dreptului, însă, în special, organele judecătoreşti, pentru a depăşi lacunele
depistate în procesul înfăptuirii justiţiei nu poate recurge la orice normă juridică, doar la una
analoagă. Mai mult ca atît, Gh. Mihai, citîndu-l pe Raulph, menţionează că “o faptă neregăsibilă
într-un tip de fapte nu este permis să fie tratată prin analogie, căci astfel am săvîrşi un act de creaţie
a legii sau o calificare împotriva intenţiei legiuitorului” [III, 51, p.324].
Dacă în dreptul roman judecătorul putea să se retragă dintr-o cauză nereglementată prin
norme, sub formula REM SIBI NON LIQUERE, atunci în dreptul contemporan judecătorul nu
poate proceda astfel. Conform articolului 3 din Codul civil român, “judecătorul care va refuza a
judeca, sub cuvînt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi
urmărit, ca culpabil de denegare de dreptate”. În virtutea prevederii respective se afirmă ideea
completivităţii sistemului juridic, dar nu şi a sistemului legislaţiei. Norma prohibitivă din art.4, Cod
civil român stipulează “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărîrile ce dă, prin cale de
dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.” Prevederea respectivă
interzice judecătorului de a se substitui legiuitorului, altfel zis, de a emite hotărîri judecătoreşti erga
omnes. Judecătorul nu este creatorul dreptului, ci servitorul legiuitorului; soluţia elaborată de
judecător, în cazul lacunei legii, este obligatorie inter partes şi valabilă doar pentru cazul soluţionat.
În cazul căutării normei juridice corespunzătoare stării de fapt constatate de judecător, dar
care nu se încununează de succes, este admisibilă analogia legii. Analogia legis este un procedeu
logic, utilizat de organul de aplicare a dreptului cu ocazia stabilirii unei lacune, prin care o normă
99
juridică ce reglementează un raport social se aplică altui raport social asemănător cu acel
reglementat pentru care nu există nici o reglementare juridică. Soluţionarea lacunelor dreptului prin
analogia legis nu este absolută. Aplicarea analogiei legii nu este admisibilă în dreptul penal, care
este subordonat principiului legalităţii incriminării şi celui al legalităţii pedepsei. Judecătorul nu
poate să declare noi fapte-infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decît cele prevăzute de legea
penală.
În absenţa normei corespunzătoare, cît şi a normelor similare, lacuna se amplifică, iar
organul de aplicare a dreptului va utiliza procedeul logic analogia iuris, apelînd la principiile
dreptului în vederea soluţionării lacunei. În actul de aplicare, în partea de motivare, se va justifica
necesitatea utilizării analogia iuris, se va numi principiul şi i se va da explicaţia de rigoare.
Principiile autentice ale dreptului se i-au în vedere la analogia dreptului. Altfel zis, principiile
generale de drept precum sunt: libertatea, egalitatea, justiţia, echitatea, responsabilitatea. Principiile
generale ale dreptului nu se confundă cu alte principii ale dreptului: ramurale, interramurale, a
instituţiilor juridice, precum şi cu principiile-metodă, principiile-reguli ale legiferării, interpretării,
răspunderii juridice. “Or, se apelează nu la denumirile principiilor, ci la enunţurile lor, pe care nu le
găsim formulate cu unanimitate în teorie, nici expres prevăzute de legislaţii” [III, 51, p.326]. S.
Popescu arată că atunci cînd principiile generale ale dreptului nu sunt incluse în textul legii, ele
devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judecătorească (de exemplu: practica
judecătorească a S.U.A, Germaniei, Franţei) [III, 70, p.165-166].
Analogia iuris deţine superioritatea faţă de analogia legis, precum principiile generale ale
dreptului “… au o mai mare longevitate comparativ cu normele juridice” [III, 70, p.164].
În literatura de specialitate, este abordată o problemă delicată cea a coliziilor dintre
principiile dreptului în procesul aplicării dreptului. Soluţia coliziilor dintre principiile dreptului este
decelată din însăşi finalitatea principiilor dreptului. Fiecare principiu al dreptului urmăreşte un scop
determinat. În situaţia conflictuală de aplicare a unuia din două sau mai multe principii, va prevala
acel principiu care are finalitatea majoră faţă de celelalte. Deci, prioritatea aplicării unui principiu
de drept este condiţionată de ponderea finalităţii (scopului) principiului de drept, or, de valoarea
consfinţită de către principiul respectiv [IV, 12, p.68-76].
Problema priorităţii principiilor dreptului, la rîndul său, este dificilă datorită incertitudinii
privind evaluarea finalităţilor principiilor dreptului. Acceptînd criteriul axiologic al scopului
principiilor dreptului, inevitabil trebuie acceptată şi ierarhia valorilor juridice. Considerăm că
potenţialele conflicte de prioritate a principiilor dreptului înregistrate în practica juridică vor fi
soluţionate eficient reieşind din cunoaşterea şi acceptarea ierarhiei şi sistemului principiilor
100
dreptului (A se vedea Capitolul II al tezei). De exemplu, în caz de colizie a principiilor de procedură
penală sau civilă cu principiile constituţionale (fundamentale) ale dreptului, prioritatea aplicării va
fi după cele din urmă. Totuşi, pentru prevenirea şi soluţionarea efectivă a conflictelor dintre
principiile dreptului acestea trebuie enunţate, evident de legiuitor, în mod explicit şi univoc, astfel
încît să fie utilizabile fără dubii.
4.3.3. Principiile dreptului aplicate în cadrul analogia iuris
În cadrul analogia iuris aplicantul dreptului poate invoca în calitate de temei juridic pentru
completarea lacunei doar un principiu consacrat în legislaţia în vigoare. Prioritatea invocării o au
principiile generale ale dreptului, apoi principiile dreptului comun, sau ale unei instituţii juridice
aparţinătoare dreptului civil. După cum afirmă Gh. Mihai, “… un principiu al dreptului neconsacrat
de această sau acea lege nu poate constitui temei pentru o hotărîre judecătorească determinată” [III,
51, p.202]. În caz contrar, “invocarea unui principiu în conflict cu legea în vigoare nu ar face decît
să pună în discuţie validitatea legii, ceea ce ar prejudicia actul de realizare a dreptului determinat”
[III, 51, p.203].
Analogia legii şi analogia dreptului sunt reglementate expres în articolul 5 al Codului civil al
R. Moldova [I, 3]. Din textul alineatului (2) al art.5 nu este clar sensul propoziţiei: “drepturile şi
obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile
(analogia iuris).” Se impun cel puţin trei întrebări: 1. De ce doar “drepturile şi obligaţiile părţilor se
determină în funcţie de principiile generale”? Or, analogia iuris este procedeul de soluţionare a unei
cauze determinate în ansamblu şi temeiul juridic al emiterii actului de aplicare. 2. Ce a avut în
vedere legiuitorul prin “principii generale”? Expresia este incompletă şi neexplicitată. Incertitudinea
interpretului este asigurată: să aplice principiile generale ale dreptului (denumirea şi enunţarea lor
lipseşte) sau să aplice principiile generale ale dreptului civil? 3. Care este semnificaţia expresiei
“sensul legislaţiei civile” care, după textul legii, se identifică cu analogia iuris? Să înţelegem că e
vorba de “spiritul legislaţiei civile” care s-a desprins din “spiritul legiuitorului”? Expresia respectivă
creează confuzii şi dificultăţi în aplicarea alineatului respectiv. Confruntîndu-l însă cu articolul 1
“Bazele legislaţiei civile”, putem identifica “sensul legislaţiei civile” cu “bazele legislaţiei civile”.
De fapt, se înţeleg principiile dreptului civil care cristalizează “sensul legislaţiei civile”. După
opinia noastră, legiuitorul moldovean a transpus mecanic expresia “principiile generale şi sensul
legislaţiei civile” din Codul civil abrogat în Codul civil în vigoare [I, 3], precum şi din Codul de
procedură civilă abrogat în Codul de procedură civilă în vigoare, cu unele necorespunderi de fond şi
formă [I, 5]. Dacă în articolul 11, alin.3 al Codului de procedură civilă abrogat legiuitorul operează
cu sintagma “principiile generale şi sensul legislaţiei R. Moldova”, atunci în art.12, alin.(4) al
101
Codului de procedură civilă în vigoare este consacrată expresia confuză “principiul de drept şi
sensul legislaţiei în vigoare”. Se impune întrebarea: care este acest principiu de drept? Lipseşte atît
denumirea acestuia cu atît mai mult enunţarea. Credem că, constatînd această defecţiune a legii
procedurale, aplicantul dreptului nu are de unde găsi răspunsul necesar, astfel întîlnind un
impediment substanţial în calea aplicării dreptului. De asemenea, am stabilit coliziunea art.12,
alin.(4), Cod de procedură civilă cu art.5, alin.(2) Cod civil. Dacă în norma de drept material
nominalizată legiuitorul operează cu sintagma “principiile generale şi sensul legislaţiei civile”,
atunci în norma de drept procesual nominalizată legiuitorul preferă o altă expresie “principiul de
drept şi sensul legislaţiei în vigoare”. Cum rămîne atunci cu principiile coerenţei, consecutivităţii şi
consecvenţei normelor juridice, principii ale legiferării, expres stabilite de însuşi legiuitorul?
Utilizarea analogiei trebuie întemeiată pe lege, pe norme juridice concrete şi pe principiile generale
ale dreptului, însă nu pe aprecieri subiective, opinii şi viziuni ale persoanelor cu funcţii de
răspundere [III, 106, p.279].
Ca tehnici de completare a dreptului, analogia legis şi analogia iuris trebuie expres
prevăzute de legiuitor. Exemple în acest sens servesc: Codul civil al Federaţiei Ruse (art.6), Codul
de procedură civilă a Federaţiei Ruse (art.10), Codul civil francez (art.4, 5), Codul civil român
(art.3, 4) etc. Codul de procedură civilă a Republicii Moldova stipulează suplimentar prohibiţia
potrivit căreia “nu se admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale,
restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.” (articolul 12, alin (5)) [I, 5].
Drept confirmare a procedeelor analogia legis şi analogia iuris, Plenul Curţii Supreme de
Justiţie a stabilit în pct.7 al Hotărîrii nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin
Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei R. Moldova” următoarele dispoziţii: “în cazul în care
nu există o lege care ar reglementa raporturile juridice litigioase, instanţa aplică legea ce
reglementează raporturile analogice, iar dacă lipseşte o asemenea lege, instanţa se va călăuzi de
principiile fundamentale ale legislaţiei în vigoare şi de conţinutul dispoziţiilor constituţionale” [II,
2, p.11]. Interpretarea judiciară, în absenţa interpretării autentice în acest caz, are valoarea de
principiu pentru organele judecătoreşti ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie. Rolul care îi
revine Curţii, este dezvoltarea conţinutului normelor juridice şi respectiv, a principiilor dreptului.
Or, pînă la înlăturarea definitivă a lacunelor dreptului de către legiuitor, judecătorul “tratează”
provizoriu lacuna depistată, la caz.
Articolul 38, alin.1, pct.8 (c) al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie prevede “principiile
generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate” printre modalităţile de soluţionare a
102
diferendelor supuse Curţii. Am menţionat că aceste principii sunt acceptate (consacrate) pe plan
intern, parte a tuturor sistemelor juridice naţionale, dar care, fapt regretabil, nu sunt numite şi nici
enunţate de către înalta instanţă internaţională. Considerăm acest fapt însăşi o lacună a Statului
Curţii Internaţionale de Justiţie care complică administrarea justiţiei internaţionale. Principiile
generale de drept însă sunt necesare îndeosebi pentru “acoperirea” lacunelor dreptului internaţional.
În acelaşi articol 38, alin.2, este denumit un principiu general acceptat în dreptul intern echitatea (ex
aequo et bono), în temeiul căruia Curtea, cu acordul părţilor la un diferend supus instanţei, poate
soluţiona cauza. Principiul echităţii are o aplicare multiplă în practica Curţii Internaţionale de
Justiţie. Funcţia supletivă a echităţii rezidă în completarea lacunelor dreptului internaţional public
(echitatea “praeter legem”). Funcţia moderatoare a echităţii (echitatea “infra legem”) care permite
adaptarea normelor internaţionale ce ar duce la rezultate anormale sau nerezonabile în caz de
aplicare automată. Funcţia politică (echitatea “contra legem”) care implică refuzul de aplicare a
normei considerate nedrepte. Această ultimă funcţie a echităţii este cea mai controversată,
susţinîndu-se că nu poate exista echitate în afara dreptului [III, 12, p.68].
Riscurile pe care le implică echitatea ţin de stabilirea excepţiilor de la normele dreptului
internaţional care pot conduce la slăbirea respectului faţă de dreptul internaţional şi de caracterul
subiectiv al invocării, raportată de judecător la un sistem moral [III, 12, p.69].
Analogia dreptului, ca şi analogia legii, comportă şi în dreptul intern un anumit grad de risc.
Implicaţiile negative vizează pericolul imixtiunii organelor judecătoreşti în activitatea de legiferare,
ceea ce ar perturba echilibrul puterilor în stat. În sensul conservării legalităţii se impun următoarele
exigenţe faţă de utilizarea analogiei: 1. Lacuna trebuie să fie efectivă. 2. “Ubi aedem est ratio,
aedem solutio esse debet : raporturile de fapt, care au acelaşi caracter esenţial, trebuie să fie supuse
aceleiaşi reguli de drept. 3. Analogia nu trebuie să fie expres interzisă de lege. 4. Normele de
excepţie se aplică în situaţii excepţionale. 5. Soluţia lacunei nu trebuie să contravină dreptului
pozitiv. 6. Analogia implică căutarea normei similare în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, iar în cazul
absenţei acesteia se apelează la alte ramuri ale dreptului, la legislaţia în ansamblu, în ultima
instanţă, la principiile generale ale dreptului [III, 121, p.212].
Organele judecătoreşti, pe lîngă misiunea nobilă de înfăptuire a justiţiei, chiar în absenţa
legii reglementatoare, contribuie nemijlocit la confirmarea şi dezvoltarea principiilor dreptului.
Laborioasă în acest sens este activitatea organelor supreme jurisdicţionale ale statului. Spre
exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova doar într-o singură Hotărîre a Plenului,
nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie
1995 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
103
Constituţiei Republicii Moldova” a confirmat un şir de principii fundamentale ale dreptului [II, 2,
p.9-13]. Principiul acţiunii directe a Constituţiei Republicii Moldova asupra relaţiilor sociale;
principiul primatului aplicării Constituţiei în caz de absenţă a unei legi speciale sînt afirmate în
pct.2 al Hotărîrii Plenului, dezvoltînd principiul supremaţiei Constituţiei. În pct.11-15 sunt
confirmate următoarele principii: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la apărare, publicitatea
în dezbaterile judiciare; prezumţia nevinovăţiei în materie penală; pluralismul politic etc. Principiul
priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, afirmat în pct.3 al Hotărîrii, a
fost reconfirmat în mai multe Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie:
- nr.18 din 10 iulie 1997 “Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător” (pct.42) [II, 1, p.75]; - nr.11
din 27 martie 1997 cu modificările întroduse prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20 decembrie 1992 şi
nr.18 din 19 iunie 2000 “Cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii,
reputaţiei profesionale a cetăţenilor şi organizaţiilor” (pct.1) [II, 2, p.105]; - nr.7 din 23 februarie
1998 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 “Despre
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind
recunoaşterea şi executarea hotărîrilor instanţelor judiciare străine pe teritoriul R. Moldova în
cauzele în materie patrimonială şi nepatrimonială” (pct.2) [II, 2, p.259]; - nr.30 din 9 noiembrie
1998 “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura
penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului” (pct.1) [II, 2, p.373] etc.
Jurisprudenţa internaţională, cu o frecvenţă sporită decît cea internă, confirmă principiul
conform căruia dreptul internaţional nu poate exista fără ca primatul său în raport cu ordinea
juridică naţională să nu fie recunoscut. Într-un şir de speţe Arbitrajul Internaţional a statuat că nu
pot fi invocate prevederile Constituţiei pentru a justifica nerespectarea unor obligaţii internaţionale
şi, deci, a supremaţiei dreptului internaţional (Speţele “Alabama” (1972); “Montijo” (1975);
“Georges Pinson” (1928)).
Justiţia internă şi cea internaţională este un cadru fertil pentru principiile dreptului. Acestea
sunt interpretate, afirmate sau confirmate, invocate sau dezvoltate, avînd forţa şi rolul de întemeiere
a deciziilor judecătoreşti, în cazul lacunelor dreptului pozitiv. În context, jurisdicţiile
constituţionale, fiind sesizate, interpretează principiile dreptului consacrate în Constituţii, iar în
procesul controlului constituţional contribuie nemijlocit la triumful principiilor generale ale
dreptului, invocîndu-le în motivarea dispozitivului. Astfel, Curtea Constituţională a R. Moldova de
nenumărate ori a interpretat şi a afirmat principiul separaţiei puterilor (Hotărîrile: nr.12 din 20
februarie 2001 privind controlul constituţionalităţii art.7 alin. (4) lit.(e) şi (i) din Legea restructurării
104
întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr. 392-XIV din 13 mai 1999 în redacţia Legii
nr.953-XIV din 27 aprilie 2000 [II, 6, p.84]; Hotărîrea nr.35 din 10 octombrie 2000 cu privire la
controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.894-XIV din 23 martie 2000 “Privind
modificarea şi completarea Codului electoral” şi a art.86 din Codul electoral [II, 5, p.140-141];
Hotărîrea nr.20 din 16 mai 2000 privind controlul constituţionalităţii art.53 (2) din Codul penal [II,
5, p.118-119]; Hotărîrea nr.24 din 6 mai 1999 privind controlul constituţionalităţii art.20 alin.(2) din
Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri) nr.344-XII din 23 decembrie 1994
[II, 4, p.137]; Hotărîrea nr.41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi
din Hotărîrea Guvernului nr.338 din 26 mai 1995 [II, 4, p.281] ş.a.); principiul egalităţii (Hotărîrea
nr.37 din 1 iulie 1999 despre controlul constituţionalităţii Hotărîrii Guvernului nr.408 din 7 mai
1999 “Pentru modificarea Hotărîrii Guvernului R. Moldova nr.517 din 11 august 1995 [II, 4, p.272-
274] ; Hotărîrea nr.27 din 22 iunie 2000 pentru controlul constituţionalităţii art.5 alin.(5) din Legea
privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993, introdus prin Legea nr.620-XII din
31 octombrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare [II, 5, p.125-126]; Hotărîrea nr.8 din
15 februarie 2000 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13
mai 1999 “Cu privire la avocatură” [II, 5, p.88-89]; Hotărîrea nr.41 din 7 decembrie 2000 despre
controlul constituţionalităţii Legii nr. 985-XIV din 18 mai 2000 şi a unor prevederi din Legea nr.
984-XIV din 18 mai 2000 [II, 5, p.163-164] ş.a.).
Evident că Curtea Constituţională poate invoca şi interpreta doar principiile dreptului expres
consfinţite în Constituţie, precum şi cele deduse pe cale de interpretare din textul Constituţiei. În
fine, conchidem următoarele:
(a) Dreptul pozitiv (legal) şi sistemul legislaţiei sunt lacunare; dreptul natural şi sistemul juridic în
ansamblu nu admit lacune;
(b) Soluţiile lacunelor sunt reglementările normative ajustate la relaţiile sociale;
(c) Remediile provizorii, însă eficiente, de depăşire a lacunelor în procesul aplicării dreptului sunt
procedeele analogia legis şi analogia iuris;
(d) Completarea lacunelor cu ajutorul analogia legis şi analogia iuris nu este universală, aplicarea
acestor tehnici este limitativă, în special în dreptul privat;
(e) Principiile generale ale dreptului, în special principiile dreptului civil, sunt aplicate în cadrul
analogia iuris;
(f) Principiile generale ale dreptului sunt temei juridic de soluţionare a cauzelor în jurisprudenţa
internă şi cea internaţională;
105
(g) Principiile dreptului sunt afirmate, confirmate, interpretate şi dezvoltate în practica
jurisdicţională internă şi internaţională;
(h) Judecătorul nu se substituie legiuitorului, însă contribuie la dezvoltarea jurisprudenţială a
dreptului;
(i) Legislaţia R. Moldova este deficitară privind determinarea conceptului analogiei dreptului. De
aceea, propunem cu titlu de lege ferenda sintagma legală unică “principiile generale ale
dreptului şi principiile dreptului civil (drept comun)”, în funcţie de principii aplicate în cadrul
analogia iuris.
106
Încheiere
Procesul cunoaşterii şi depăşirea ignoranţei sunt procese incomensurabile, lucru ştiut.
Studiul pe care l-am întreprins, însă, îşi are lungimea determinată de anumite rigori de fond şi de
formă. Finalul pretinde a încununa opera, noi, însă nu pretindem să fi consumat subiectul abordat şi
de a fi exhaustivi în demersul efectuat.
Ceea ce pretindem este cizelarea domeniului principiilor dreptului şi ordonarea conceptuală,
relaţională şi funcţională a principiilor dreptului. Întru susţinerea afirmaţiei făcute prezentăm
consideraţiile concluzive pe marginea fiecărui capitol al tezei într-o formulă sintetică.
1. Din dubla perspectivă, ontologică şi metodologică, principiile dreptului sînt ideile de maximă
generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic, care întemeiază dreptul pozitiv sau orientează
elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.
2. În plan ideatic, principiile dreptului sînt un “dat” universal. Aparţinătoare lumii eidos-urilor,
principiile dreptului îşi au originea în raţiunea (conştiinţa) supremă a omului. Raţiunea (conştiinţa)
supremă este parte a conştiinţei umane, fiind sediul şi fundamentul principiilor dreptului pozitiv.
Manifestăm deschidere faţă de concepţia metafizică a dreptului, prin prisma căreia am examinat
trinitatea relaţională Conştiinţa Supremă – conştiinţa umană – principiile dreptului pozitiv.
Principiile care emană din Raţiunea (Conştiinţa) Supremă sînt Principii (Legi) Universale de Drept
Absolut (Ideal). Principiile absorbite de raţiunea umană din Raţiunea (Conştiinţa) Supremă sînt
principiile care determină existenţial dreptul pozitiv şi ordinea juridică pozitivă în ansamblu. Însă,
esenţa lor primară este ştirbită de lumea contingenţelor relative.
3. Ideile care dau viaţă, valoare şi autoritate dreptului pozitiv, dincolo de hic et nunc, sunt
libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea, unitatea, ierarhia. Aceste principii generale,
anterioare logic dreptului, întemeiază existenţa şi exprimă esenţa dreptului pozitiv.
4. Enunţarea principiilor dreptului nu este o sarcină uşoară, totuşi tentativa de enunţare a
principiilor generale ale dreptului s-a materializat astfel:
Libertatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele de
drept îşi construiesc volitiv, cu previziune şi fără oprelişti propria conduită în vederea atingerii
anumitor obiective.
Responsabilitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele
de drept îşi asumă deliberat şi în volum deplin consecinţele faptelor (acţiunilor sau inacţiunilor)
sale.
107
Egalitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele de
drept se bucură de aceleaşi drepturi şi îndatoriri juridice, beneficiind de acţiunea nediscriminatorie a
legii.
Justiţia (dreptatea) – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, ca echilibru şi
proporţie între interesele, faptele şi consecinţele faptelor subiectelor libere şi responsabile.
Unitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv ca complementaritate şi
completivitate a drepturilor subiective şi îndatoririlor juridice, a faptelor şi consecinţelor lor, a
componentelor sistemului dreptului şi sistemului juridic în ansamblu .
Ierarhia – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, funcţie de ordonare
(supraordonare şi subordonare) a elementelor sistemelor dreptului şi legislaţiei, precum şi ca
interdependenţă substanţială şi relaţională a elementelor sistemelor.
5. Sistemul principiilor dreptului, după opinia noastră, reprezintă formaţiunea principiilor dreptului
cu determinări cantitative şi calitative specifice sistemului juridic pozitiv, care integrează şi
subordonează principiile dreptului în funcţie de elemente componente.
Componentele sistemului principiilor dreptului sunt : principiile generale ale dreptului,
principiile ramurale ale dreptului, principiile interramurale ale dreptului şi principiile instituţiilor
juridice.
Principiile generale ale dreptului sunt acele principii ale dreptului care întemeiază conţinutul
tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială şi
procesuală.
Principiile ramurale ale dreptului sunt principiile generale ale tuturor normelor şi instituţiilor
juridice din cadrul unei ramuri a dreptului pozitiv. Principiile ramurale ale dreptului guvernează cel
mult o ramură a dreptului pozitiv, spre deosebire de principiile generale ale dreptului care
întemeiază sistemul dreptului pozitiv în ansamblu şi orientează realitatea juridică a societăţii.
Principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept public sau / şi privat care
guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului pozitiv.
Principiile instituţiilor juridice sunt ideile care întemeiază normele constitutive ale instituţiilor
juridice. Principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă valori sau idealuri etico-juridice,
reunind în jurul său un grup de norme juridice potrivit obiectului şi metodei de reglementare a
ramurii respective a dreptului pozitiv.
6. Interacţiunile intrasistemice ale principiilor dreptului se manifestă în raporturi de ordonare
(supraordonare şi subordonare) şi coordonare substanţială a elementelor componente. Ordonarea
principiilor dreptului poate fi realizată prin două operaţiuni logice: diviziunea şi clasificarea. În
viziunea noastră, diviziunea principiilor dreptului este dihotomică: principii generale ale dreptului şi
108
principii non-generale ale dreptului. Ilustrarea diviziunii principiilor dreptului a se vedea în
ANEXA 1.
Criteriile de clasificare a principiilor dreptului pe care le propunem sunt:
1) gradul de generalitate a principiilor dreptului (principii generale, principii interramurale,
principii ramurale);
2) sfera de aplicare a principiilor dreptului (principii de drept intern (naţional), principii de drept
comunitar, principii de drept internaţional);
3) diviziunea dreptului (principii de drept public, principii de drept privat);
4) forma principiilor dreptului (principii scrise, principii nescrise).
7. Principiile generale ale dreptului le clasificăm după următoarele criterii:
1) funcţia înfăptuită (principiile de elaborare a dreptului şi principiile realizării dreptului; principii
ontologice şi principii metodologice);
2) forma (mijlocul) de exprimare (principii generale formulate expres în texte normative; principii
generale exprimate în aforisme, maxime, adagii latine; principii generale deduse pe cale de
interpretare din textele normative sau recunoscute prin jurisprudenţă);
3) aria de încadrare juridică şi spaţiul de aplicare (principii generale încadrate şi aplicate într-un
sistem juridic naţional; principii generale încadrate şi aplicate în două şi mai multe sisteme juridice
naţionale; principii generale de consacrare şi aplicare internaţională).
8. Principiile ramurale ale dreptului le clasificăm după următoarele criterii:
1) diviziunea dreptului (principiile ramurilor de drept public, principiile ramurilor de drept privat;
principii ramurale de drept intern, principii ramurale de drept internaţional);
2) substanţa normelor juridice (principiile ramurilor de drept material, principiile ramurilor de
drept procesual);
3) legătura principiilor ramurale cu principiile generale ale dreptului (principii ramurale
subordonate principiilor generale ale dreptului, principii ramurale coordonate cu principiile generale
ale dreptului);
4) incidenţa intraramurală (principii fundamentale ale ramurii de drept; principii instituţionale ale
ramurii de drept).
9. a) Ierarhia principiilor dreptului implică poziţia determinantă şi supremaţia principiilor generale
ale dreptului. Acestora li se subordonează principiile interramurale şi principiile ramurale ale
dreptului, iar celor din urmă – principiile instituţiilor juridice.
b) Ierarhia principiilor generale ale dreptului este realizată sub forma unei construcţii piramidale,
“vîrful” căreia este deţinut de principiul general al justiţiei. Sub aspectul conexiunii cu alte principii
109
generale ale dreptului, justiţia este un principiu integrator, sintetic faţă de principiile generale ale
egalităţii, libertăţii, responsabilităţii, unităţii şi derivatelor lor. Vizualizare în ANEXA 2.
c) Ierarhizarea principiilor ramurale ale dreptului, de asemenea, este realizată printr-o construcţie
piramidală, “vîrful” căreia revine principiilor fundamentale ale dreptului (principiilor ramurii de
drept constituţional). “Baza” construcţiei este formată din principiile ramurale inerente oricărui
sistem de drept: principiile dreptului civil, principiile dreptului penal, principiile dreptului
administrativ, principiile dreptului muncii. Vizualizarea “construcţiei” în ANEXA 3.
10. În vederea respectării unităţii între “litera” şi “spiritul” legii, se impune corectarea unor
inadvertenţe din Codul Penal al Republicii Moldova. Denumirea principiului din titlul articolului 5,
Cod Penal “Principiul democratismului” nu corespunde enunţului cuprins în textul articolului
respectiv. În urma interpretării logico-gramaticale a art.5, alin.(1) deducem un alt principiu de drept
penal decît cel al democratismului. Este enunţat principiul egalităţii în faţa legii penale, altfel zis,
principiul nediscriminării infractorilor, denumirea căruia trebuie să-şi afirme prezenţa implicită în
titlul articolului respectiv.
11. Principiile dreptului reprezintă “dat”-ul, anticipatorul şi idealul oricărui drept pozitiv.
Principiile dreptului nu sînt “create” de legiuitor, doar descoperite de către conştiinţa juridică a
legiuitorului. Misiunea legiuitorului, de maximă responsabilitate, este de a materializa principiile
dreptului în dreptul pozitiv. Datorită funcţiilor normativă şi axiologică ale conştiinţei juridice a
legiuitorului, principiile dreptului din planul ontic sînt direcţionate în planul deontic şi praxiologic.
Construirea dreptului pozitiv în jurul principiilor dreptului implică conceptualismul juridic.
Procedeele intelectuale ale tehnicii juridice cu care operează legiuitorul sunt conceptele şi
categoriile juridice, construcţiile juridice, regulile (normele) juridice, prezumţiile şi ficţiunile
juridice.
Reţinem ca axul dreptului pozitiv “construit” este “dat”- ul (principiile dreptului).
12. Raportarea normelor juridice la principiile dreptului este necesară pentru stabilirea întîietăţii
principiilor dreptului faţă de normele juridice. Normele juridice sînt întemeiate de principiile
dreptului. Totodată, principiile dreptului sînt exprimate, dezvoltate de normele juridice. Ficţiunilor
juridice, bunăoară, le revine rolul de conservare a unor principii de drept. Principiile dreptului
numite şi enunţate de legiuitor în normele juridice sînt calificate de doctrină ca norme-principii. În
cadrul normelor-principii se impune evidenţierea şi transpunerea în fapt a caracterului preponderent
reglementator al principilor în cazul coliziilor normelor juridice. Credem că este justificată
denumirea “principii-norme”, dat fiind faptul întîietăţii principiilor faţă de norme.
110
Principiile dreptului, indiferent de poziţia lor ierarhică, nu sunt norme juridice, ci idei
aparţinătoare conştiinţei juridice sociale, în special conştiinţei legiuitorului. Principiile dreptului sînt
materializate în drept, substanţa lor este exprimată în normele juridice.
13. În urma analizei unor prevederi ale legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova am constatat că,
bunăoară, “principiile fundamentale ale dreptului procedural civil” (articolele 19, 20, 23, 24 ale
Codului de procedură civilă a Republicii Moldova) şi “principiile generale ale procesului penal”
(articolele 19, 25, 26, 18, 16, 17, 12, 14, 13, 15, 11 ale Codului de procedură penală a Republicii
Moldova) sînt norme de drept constituţional (articolele 20, 114, 116 alin.(1), 117, 118, 26, 29, 30,
46, 28, 53 alin.2, 25 ale Constituţiei Republicii Moldova). A se vedea ANEXA 6 la teză.
Reproducerea unor norme juridice din Constituţie fără schimbări în Codurile de legi nominalizate la
capitolul “Principiile dreptului procesual” aduce confuzii pe un teren controversat, dar şi şterge
graniţa între “principiile” dreptului constituţional, principiile dreptului procesual civil şi cele ale
dreptului procesual penal. În context, s-ar impune reexaminarea unor pretinse principii ramurale ale
dreptului care de facto sunt reguli juridice metodologice.
Unitatea logică şi terminologică a principiilor dreptului implică respectarea uniformă în
ansamblul legislaţiei a sintagmelor “principii generale ale dreptului”, “principiile dreptului
procesual-penal”, “principiile dreptului procesual-civil”, “principiile dreptului penal”, “principiile
dreptului civil”.
14. Conexiunile principiilor dreptului cu conceptele, categoriile şi construcţiile juridice se reliefează
astfel:
a) Conceptele şi categoriile juridice sînt elemente de mijlocire a principiilor dreptului care
contribuie la materializarea lor, în acelaşi timp principiile dreptului dau conţinut concret categoriilor
juridice.
b) Dreptul evoluează de la principiile dreptului la construcţii juridice, altfel zis, construcţiile
juridice se formează în jurul principiilor dreptului. Construcţiile juridice sunt “construite” de
doctrină şi jurisprudenţă, fiind confruntate şi analizate principiile dreptului.
15. Maximele, aforismele, adagiile şi axiomele juridice latine sînt forme clasice ale principiilor
ramurale ale dreptului, ca regulă, exprimate într-un limbaj expresiv şi accesibil pentru destinatarii
dreptului.
16. Legităţile juridice şi principiile dreptului sunt componentele realităţii juridice ale societăţii.
Localizarea principiilor dreptului ţine de realitatea juridică ideală subiectivă. Apartenenţa legităţilor
juridice ţine de realitatea juridică obiectivă. Principiile dreptului trebuie să reflecte legităţile
dreptului, devenind principii-legităţi juridice.
17. Raportarea principiilor dreptului la sursele dreptului pozitiv implică următoarele consideraţiuni:
111
a) principiile generale ale dreptului nu sunt izvoare (surse) formale ale dreptului, însă sunt izvoare
(surse) creatoare ale dreptului pozitiv;
b) în raport cu legea, sursa formală principală a dreptului pozitiv, principiile dreptului pot să se
manifeste: praeter legem, ca oportunitate, secundum legem, ca regulă şi contra legem, cu titlu de
excepţie.
18. Locul şi rolul principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului le concepem astfel:
a) Principiile dreptului sunt precursoarele procesului de elaborare a dreptului, luînd formă şi
dezvoltîndu-se în special în urma legiferării.
b) Principiile dreptului sînt reperele ontologice, ideatice ale dreptului, principiile legiferării lato
sensu sînt reperele metodologice ale elaborării dreptului. Ambele sînt localizate în conştiinţa
juridică a legiuitorului.
c) Principiile generale ale dreptului constituie suportul ideatic al principiilor procesului de
elaborare a dreptului şi principiilor legiferării.
d) Din considerente practice, se impune imperios interpretarea oficială autentică a principiilor
legiferării stricto sensu şi principiilor procesului elaborării dreptului lato sensu de către
legiuitor. În vederea înţelegerii adecvate şi realizării uniforme a principiilor generale ale
dreptului se impune stringent numirea şi enunţarea oficială a principiilor justiţiei,
responsabilităţii şi libertăţii de către legiuitor.
19. Locul şi rolul principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului le rezumăm astfel:
a) Principiile realizării dreptului sînt principii-metodă şi nu se identifică cu principiile generale ale
dreptului care constituie dimensiunea ontologică a dreptului.
b) Principiile care vizează logica şi acţiunea interpretului în procesul realizării dreptului sînt
principii-metodă de interpretare a normelor juridice.
c) Principiul general al responsabilităţii este suportul ideatic al principiilor răspunderii juridice,
care direcţionează activitatea organelor de stat în vederea aplicării constrîngerii publice.
Principiile răspunderii juridice, în particular, şi principiile aplicării dreptului, la general, sunt
principii-metodă, reguli din legi materiale şi procedurale.
20. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv se cristalizează în procedeul
analogia iuris, aplicat în cazul unei lacune a dreptului pozitiv care nu poate fi depăşită prin
procedeul analogia legis.
Utilizarea principiilor dreptului în vederea depăşirii lacunelor dreptului pozitiv nu este o
soluţie care desfiinţează lacunele per se, totuşi este un remediu provizoriu pretins de practica
socială şi juridică.
112
În cadrul analogia iuris nu se recurge la orice principiu de drept. Principiile generale ale
dreptului, care întemeiază existenţa sistemului dreptului, şi principiile ramurii de drept civil, care
întemeiază dreptul civil, sunt folosite de organele de aplicare a dreptului în cadrul analogia iuris în
vederea depăşirii lacunelor.
21. Procedeul analogia iuris este confuz şi ambiguu prezentat în legislaţia Republicii Moldova, de
aceea, pentru facilitarea utilizării analogia iuris în cauzele civile propunem cu titlu de lege ferenda
următoarele specificări legale:
Articolul 5, alineat (2) al Codului civil al Republicii Moldova: “Dacă aplicarea analogiei
legii este imposibilă, raporturile civile şi cele asimilate lor (art.2) se întemeiază de principiile
generale ale dreptului (libertate, egalitate, justiţie, responsabilitate, unitate, ierarhie) şi de
principiile dreptului civil stipulate în art.1, alin.(1) Cod civil (analogia dreptului)”.
Articolul 12, alineat (4), Cod de procedură civilă a Republicii Moldova, după cuvintele
(analogia legii) va insera următorul text: “…iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de principiile
generale de drept (libertate, egalitate, justiţie, responsabilitate, unitate, ierarhie) şi de principiile
dreptului civil material (analogia dreptului)”.
22. În vederea întemeierii hotărîrilor judecătoreşti, în cazul lacunelor dreptului pozitiv, principiile
generale ale dreptului se vor numi şi enunţa de legiuitor în textul legii fundamentale (Constituţia) şi
în Codurile de legi. Se impune unicitatea conceptului legal de principii generale ale dreptului, în
vederea preîntîmpinării multiplicării nefondate a principiilor generale ale dreptului şi interpretării
lor plurivoce.
23. Judecătorul nu se substituie legiuitorului, însă, contribuie la dezvoltarea jurisprudenţială a
dreptului. Pentru acest motiv, principiile dreptului sunt afirmate, confirmate, interpretate şi
dezvoltate atît în practica jurisdicţională internă şi cea internaţională. În special, principiul
respectării drepturilor fundamentale ale omului ca principiu material şi procesual, trebuie să
întemeieze orice hotărîre judecătorească, deci, trebuie să depăşească cadrul articolului 4 al
Constituţiei Republicii Moldova.
113
Anexe Anexa 1
Diviziunea principiilor dreptului
Pd — principiile dreptului
Pg — principiile generale ale dreptului
Pg — principiile non-generale ale dreptului
Pr — principiile ramurale ale dreptului
Pr — principiile non-ramurale ale dreptului
Pr1 — principiile ramurilor de drept public
Pr1 — principiile ramurilor de drept non-public
Pr2 — principiile ramurilor de drept privat
Pr2 — principiile ramurilor de drept non-privat
Pi — principiile dreptului internaţional
Pi — principiile dreptului non-internaţional
Pc — principiile dreptului comunitar
Pc — principiile dreptului non-comunitar
114
Anexa 2
Construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului
J – justiţie L – libertate E – egalitate R – responsabilitate U – unitate Comentariu enunţiativ al principiilor dreptului
Ierarhie – supremaţia justiţiei faţă de libertate şi celelalte idei călăuzitoare ale dreptului. Echitate – echilibrul şi proporţia părţilor într-un întreg şi capacitatea de compensare reciprocă a lor. Legalitate – egalitatea tuturor în faţa cerinţelor legale; asigurarea funcţionării legale a orînduirii etatice. Umanism – acceptarea responsabilităţilor de către fiinţa umană faţă de sine şi faţă de alţii; omul fiind măsura tuturor lucrurilor, după Raţiunea Supremă. Solidaritate – unitatea fiinţelor umane responsabile în realizarea acţiunii sociale. Fraternitate – unitatea fiinţelor umane egale în drepturi şi libertăţi naturale. Nediscriminare – egalitatea de tratament juridic a tuturor fiinţelor umane libere. Cooperare – acţiune în comun pe picior de egalitate, în baza responsabilităţii comune. Buna credinţă – acţiune responsabilă în cadrul relaţional, pe baza acordului liber şi reciproc. Securitate – exercitarea libertăţilor, drepturilor în condiţiile realizării garanţiilor juridice.
115
Anexa 3
Construcţia ierarhica a principiilor ramurale ale dreptului
PDC – principiile dreptului constituţional
PDC1 – principiile dreptului civil
PDP – principiile dreptului penal
PDA – principiile dreptului administrativ
PDM – principiile dreptului muncii
PDPC – principiile dreptului procesual civil
PDPP – principiile dreptului procesual penal
PCA – principiile contenciosului administrativ
PDF – principiile dreptului familiei
PDF1 – principiile dreptului financiar
PDP – principiile dreptului protecţiei sociale
PDPS – principiile dreptului penitenciar
116
Anexa 4
Conexiunile principiilor dreptului cu elementele realităţii
Naturală Socială
Realitatea
Materială Ideală
Conştiinţa
Politică Naţională Juridică
Ideologia juridică
Psihologia juridică
Principiile generale
ale dreptului
Politică Economică Juridică
Subiecte de drept
Drepturi subiective
Relaţii juridice
Legităţi juridice
Sistemul dreptului
Ramurile dreptului
Instituţiile juridice
Norme juridice
Principiile ramurilor dreptului
Principiile instituţiilor juridice
117
Anexa 5
Locul principiilor dreptului în cadrul realităţii juridice a societăţii
118
Anexa 6
Tabloul comparativ al principiilor dreptului procesual şi normelor de drept material (constituţional)
Norme de drept constituţional
(Constituţia R. Moldova)
Principiile fundamentale ale dreptului procesual
civil (Codul de procedură civilă al R.M.)
Principiile generale ale dreptului procesual penal
(Codul de procedură penală al R.M.)
1. accesul liber la justiţie (art.20)
2. înfăptuirea justiţiei în numele legii numai de instanţele judecătoreşti (art.114)
3. independenţa imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor (art.116 alin.1)
4. caracterul public al dezbaterilor judiciare (art.117)
5. limba de procedura şi dreptul la interpret (art.118)
6. dreptul la apărare (art.26) 7. inviolabilitatea
domiciliului (art.29) 8. secretul corespondenţei.
(art.30) 9. dreptul la proprietate
privată şi protecţia acesteia.(art.46)
10. viaţa intimă familială şi privată (art.28)
11. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.53,alin.2)
12. libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25)
1. înfăptuirea justiţiei numai de către instanţa judecătorească (art.19)
2. independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii (art.20)
3. caracterul public al dezbaterilor judiciare (art.23)
4. limba de procedură şi dreptul la interpret (art.24)
1. inviolabilitatea persoanei (art.11)
2. inviolabilitatea domiciliului (art.12)
3. inviolabilitatea proprietăţii (art.13)
4. secretul corespondenţei (art.14)
5. inviolabilitatea vieţii private (art.15)
6. asigurarea dreptului la apărare (art.17)
7. publicitatea şedinţei de judecată (art.18)
8. limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret (art.16)
9. accesul liber la justiţie (art.19)
10. înfăptuirea justiţiei – atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti (art.25)
11. independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii (art.26)
119
Bibliografie I. Acte normative
II. Acte judiciare (jurisdicţionale)
III. Studii, tratate, cursuri, monografii
IV. Articole de specialitate
V. Dicţionare
I. Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
august 1994, nr.1.
2. Конституция (основной закон) Союза Советских Социалистических Республик. Москва, 1977.
3. Codul civil al Republicii Moldova (nr.1107-XV, 6 iunie 2002) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova , 22 iunie 2002, nr.82-86 (967-971).
4. Codul penal al Republicii Moldova (nr.985-XV, 18 aprilie 2002) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 13 septembrie 2002, nr.128-129.
5. Codul de procedură civilă a Republicii Moldova (nr.225-XV, 30 mai 2003) // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 12 iunie 2003, nr.111-115 (1204-1205).
6. Codul de procedură penală a Republicii Moldova (nr.122-XV, 14 martie 2003) // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 7 iunie 2003, nr.104-110 (1197-1203).
7. Codul familiei al Republicii Moldova (nr.1316-XIV, 26 octombrie 2000) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 26 aprilie 2001, nr.47-48.
8. Codul civil al R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.M., 1964 nr.36.
9. Codul de procedură civilă a R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile Sovietului Suprem al
R.S.S.M., 1964, nr.36.
10. Codul civil român din 26 noiembrie 1864 // Codul juristului / Constantin Crişu. Bucureşti:
Editura Iuris Argessis, 2003, p.49-215.
11. Legea privind actele legislative (nr.780-XV, 27 decembrie 2001) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 14 martie 2002, nr.36-38, p.12-22.
12. Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale a dministraţiei publice
centrale şi locale (nr.317-XV, 18 iulie 2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 3
octombrie 2003, nr.208-210, p.5-22.
13. Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, semnate la San-Francisco, 26
iunie 1945 // Adrian Năstase. Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi ale
relaţiilor internaţionale, Vol. I.a. Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul Oficial; 1997, p.50-90.
120
14. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV), Declaraţia asupra principiilor dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei Naţiunilor
Unite, din 24 octombrie 1970 // Adrian Năstase. Documente fundamentale ale dreptului
internaţional şi ale relaţiilor internaţionale. Vol. I.a. Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul
Oficial, 1997, p.310-316.
15. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.217 A (III), Declaraţia universală a drepturilor omului
din 10 decembrie 1948 // Drepturile omului: principalele instrumente cu caracter universal la
care Republica Moldova este parte. Chişinău: Garuda-Art, 1998, p. 9-15
II. Acte judiciare (sinteze judiciare, acte jurisdicţionale)
1. Culegere de Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (1997-
1998), ediţie specială a revistei Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
(Supliment al revistei Legea şi Viaţa). 256 p.
2. Culegere de Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002). Chişinău,
2002. 436 p.
3. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 1995 - 1996.
Chişinău: Moldpres, 1997. 240 p.
4. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 1999. Chişinău:
F.E.P. Tipografia Centrală, 2001. 332 p.
5. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 2000. Chişinău:
F.E.P. Tipografia Centrală, 2001. 232 p.
6. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 2001. Chişinău:
editura Cartier juridic, 2002. 240 p.
III. Studii, tratate, cursuri, monografii
1. ARISTOTEL. Etica Nicomahică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988. 407 p.
2. AUBERT, J.L. Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, avec annexe
documentaire. 6-e edition. Paris: Armand Colin, 1996. 550 p.
3. BĂDESCU, M. Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului: în 3 vol. Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 2001-2002, Vol.I: Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice, 2001. 131 p. Vol
II: Familii şi tipuri de drept, 2002. 147 p. Vol III: Şcoli şi curente în gîndirea juridică, 2002. 235 p.
4. BALTAG, D. Teoria generală a dreptului şi statului: curs introductiv. Cimişlia: Editura
TIPCIM, 1996. 329 p.
121
5. BARAC, L. Constantele şi variabilele dreptului penal: partea generală, partea specială,
jurisprudenţa penală. Bucureşti: Editura All Beck, 2001. 776 p.
6. BARAC, L. Drept: manuscris. Reşiţa: Universitatea Eftimie Murgu, Facultatea de drept şi
ştiinţe economice, 1994. 120 p.
7. BARAC, L. Elementele de teoria dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 2001. 288 p.
8. BELEIU, GH. Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţia
a V a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă. Bucureşti: Casa de editură şi
presă Şansa S.R.L., 1998. 493 p.
9. BERNO, F.; BORDENAVE, M.L. Droit: notions essentielles. France: Nathan, 1997. 128 p.
10. BIX, B. Jurisprudence: Theory and context. L: Vestviewpress, 1996. XV. 238 p.
11. BOBOŞ, GH. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Argonaut, 1999. 352 p.
12. BOLINTINEANU, A.; NĂSTASE, A.; AURESCU, B. Drept internaţional contemporan.
Bucureşti: Editura All Beck, 2000. 448 p.
13. BONNARD, J. Introduction au Droit. 2-e edition. Paris: Edition Ellipses, 1998. 224 p.
14. BULAI, C. Manual de drept penal: partea generală. Bucureşti: Editura All, 1997. 460 p.
15. CATANĂ, T. Teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2001. 191 p.
16. CETERCHI, I.; CRAIOVAN, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura
All, 1998. 186 p.
17. CONSTANTINESCO, L.J. Tratat de drept comparat. Vol.II: Metoda comparativă. Bucureşti:
Editura All Educational,1998. 470 p.
18. CRAIOVAN, I. Doctrina juridică. Bucureşti: Editura All Beck, 1999. 520 p.
19. CRAIOVAN, I. Finalităţile dreptului. Bucureşti: Editura Continent XXI, 1995. 199 p.
20. CRAIOVAN, I. Introducere în filosofia dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 1998. 292 p.
21. CRAIOVAN, I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura militară, 1997. 362 p.
22. CRAIOVAN, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura All Beck,
2001. 384 p.
23. DAGHIE, V.; APOSTU, I.; GURIŢĂ, E. Elemente de procedură civilă şi administrativă.
Bucureşti: Editura Naţional, 1999. 318 p.
24. DAGHIE, V.; COMAN-KUND, F. Elemente de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura
Naţional, 2001. 140 p.
25. DELAMARE, CH.; DELAMARE, V. Dossiers de droit: Notions essentielles et travaux. Paris:
Sirey, 1988. 125 p.
26. DELEANU, I. Justiţia constituţională. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1995. 447 p.
27. DJUVARA, M. Eseuri de filosofie a dreptului. Bucureşti: Editura TREI, 1997. 319 p.
122
28. DJUVARA, M. Teoria generală a dreptului: enciclopedia juridică; Drept raţional, izvoare şi
drept pozitiv. Bucureşti: Editura All, 1995. 608 p.
29. DOGARU, I.; DĂNIŞOR, D.C.; DĂNIŞOR, GH. Teoria generală a dreptului. Bucureşti:
Editura ştiinţifică, 1999. 466 p.
30. DUBOUIS, L.; PEISER, G. Droit Public. 15 e edition. Paris: Dalloz, 2001. 323 p.
31. DVORACEC, M.; LUPU, GH. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea,
1996. 391 p.
32. GABET, C. Droit privé: connaitre et comprendre le droit. Principes et cas pratiques. Paris:
Edition Ellipses, 2001. 247 p.
33. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Editura Europa nova, 1993. 352
p.
34. GREENWALT, K. Conflict of Law and Morality. Oxford, New York: Oxford University Press,
1989. 383 p.
35. HANGA, V. Dreptul şi tehnica juridică: încercare de sinteză. Bucureşti: Editura Lumina Lex,
2000. 95 p.
36. HANGA, V. Principiile dreptului privat roman. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1989. 135 p.
37. HART, L. Conceptul de drept. Chişinău: Editura Sigma, 1999. 304 p.
38. HEGEL, G.W.F. Principiile filosofiei dreptului sau elementele de drept natural şi de ştiinţă a
statului. Bucureşti: Editura IRI, 1996. 336 p.
39. HEGEL, G.W.F. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969. 390 p.
40. HESS FALLON, SIMON, B. Dossiers de droit: Notions essentielles et travaux. Paris: Sirey
,1989. 138 p.
41. HUMĂ, I. Teoria generală a dreptului. Focşani: Editura Neuron, 1995. 165 p.
42. JOSSERAND, L. De l’esprit des droits et de leur relativité : Theorie dite de l’albus de Droits.
Paris: Dalloz, 1927. 426 p.
43. LE MONG NGUYEN. Initiation au droit: textes choisis et thèmes de réflections. Paris:
Editions Ledrappier, 1988. 250 p.
44. LUBURICI, M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Oscar Print, 1998. 229 p.
45. LUPU, GH.; AVORNIC, GH. Teoria generală a dreptului: manual. Studiu teoretic introductiv.
Chişinău: Editura Lumina, 1997. 279 p.
46. Maxime juridice antice: selecţie. Bucureşti: Editura Militară, 1992. 116 p.
47. MAZEAUD, H., et. al. Leçons de droit civil. Introduction à l’etudes du droit: tome I /premier
volume. Paris: Montchrestien, 1996. 615 p.
48. MAZILU, D. Echitate şi justiţie. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1972. 283 p.
123
49. MAZILU, D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 1999. 350 p.
50. MIHAI, GH. Retoria tradiţională şi modernă. Bucureşti: Editura All, 1998. 344 p.
51. MIHAI, GH. Fundamentele dreptului: argumentare şi interpretare în drept. Bucureşti: Editura
Lumina lex, 2000. 383 p.
52. MIHAI, GH.; MOTICA, R. Fundamentele dreptului: optima justitia. Bucureşti: Editura All
Beck, 1999. 208 p.
53. MIHAI, GH.; MOTICA, R. Fundamentele dreptului: teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti:
Editura All Beck, 1997. 250 p.
54. MÎNZALĂ, T. Studiu asupra principiilor dreptului. Constanţa: Editura Muntenia, 1996. 48 p.
55. MIRCEA, A. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Universitas Infopress Tour, 2000. 148 p.
56. MOHOREA, E. Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de drept şi
specializările juridice. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. 282 p.
57. MOLCULŢ, E.; OANCEA, D. Drept roman. Bucureşti: Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.
ediţia a III-a, 1995. 342 p.
58. MOTICA, R. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Timişoara: Alma Mater, 1999. 424 p.
59. MOŢIU, D. Teoria generală a dreptului. Însemnări de curs. Oradea. Universitatea din Oradea,
2000. 168 p.
60. MUNTEANU, R. Drept european: Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică. Bucureşti: Editura
Oscar print, 1996. 447 p.
61. NEGRU, B. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Secţia Editare a Academiei de
Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova, 1999. 314 p.
62. NEGRU, B.; COJOCARU, V. Tehnica legislativă. Chişinău: Tipografia centrală, 1997. 112 p.
63. ORLOV, M. Drept administrativ. Chişinău: Editura Epigraf, 2001. 216 p.
64. PATRICK, N. Travaux dirigés. Introduction au droit. Paris: Edition Ellipses, 1996. 186 p.
65. PLATON. Legile. Bucureşti: Editura IRI, 1995. 400 p.
66. PLATON. Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife. Bucureşti: Editura IRI, 1996. 328 p.
67. POPA, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Actami, 1996. 334 p.
68. POPA, N., et. al. Filosofia dreptului. Marile curente. Bucureşti: Editura All Beck, 2002. 616 p.
69. POPESCU, A. Teoria dreptului. Bucureşti: Editura fundaţiei România de Mâne, 1999. 199 p.
70. POPESCU, S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 2002. 366 p.
71. ŞANTAI, I. Introducere în teoria generală a dreptului: pentru uzul studenţilor. Cluj-Napoca:
Risoprint, 2000. 216 p.
72. SIDA, A. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Vasile Goldus, 2000. 219 p.
124
73. SOURIOUX, J.L. Introduction au droit: 2-e edition revue et augmentée. Paris: Presses
Universitaires de France, 1990. 482 p.
74. STARCK, B.; ROLAND, H.; BOYER, L. Introduction au droit. quatrieme édition. Paris:
Editions Litec, 1996. 720 p.
75. STROE, C. Reflecţii filosofice asupra dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1998. 336 p.
76. TĂNĂSESCU, S. Principiul egalităţii în dreptul românesc. Bucureşti: Editura All Beck, 1999.
367 p.
77. TERRE, F. Introduction generale au droit. Paris: Edition Dalloz, 2000. 659 p.
78. Theorie du droit et science: seminaire du Centre du Philosophie du droit. Paris: P.U. F., 1994.
328 p.
79. TROTABAS, L.; ISOART, P. Droit public / manuel. 24-édition. Paris: L.G.D.I., 1996. 532 p.
80. VĂLLIMĂRESCU, A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1999.
411 p.
81. VOICU, C. Teoria generală a dreptului. Ed. a 2-a. Bucureşti: All Beck, 2000. 350 p.
82. WENREB, L.L. Natural Law and Justice. Cambridge, Massachusetts, London, Harvard.
University Press, 1987. 320 p.
83. ZLĂTESCU, V.D. Introducere în legistica formală (tehnica legislativă). Bucureşti: Editura
Oscar Print, 1996.161 p.
84. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Право на пороге нового тысячелетия: Некоторые тенденции
мирового развития: Надежда и драма современной эпохи. Москва: Статут, 2000. 256 с.
85. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Право: азбука теория философия: опыт комплексного исследования .
Москва: Изд-во Статут, 1999. 710 с.
86. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Тайна права: его понимание, назначение, социальная ценность: рез. с
претензией. Москва: Норма, 2000. 161 с.
87. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Теория права. Москва: изд во БЕК, 1995. 311 с.
88. АУРОБИНДО, Ш. Идеал человеческого единства. Перевод с английского Сафронова
О.В. СПБ: Изд-во Мирра, 1998. 512 с.
89. Антология мировой правовой мысли : в 5 т. Москва: Мысль,1997.
90. БАЙТИН, М.И. Сущность права: современное нормативное правопонимание на грани
двух веков. Саратов, 2001. 413 с.
91. БЕРЖЕЛЬ, Ж.Л. Общая теория права / Под.ред. В.И. Даниленко. Москва: Nota bene,
2000. 574 с.
92. ВЕНГЕРОВ, А.Б. Теория государства и права.Учебник для юридических вузов: 3-е изд.
Москва: Юриспруденция, 2000. 528 с.
125
93. ВОПЛЕНКО, Н.Н. Сущность, принципы и функции права. Волгоград, 1998. 56 с.
94. РЕРИХ, Е.И. Письма Елены Рерих, 1929-1938. В 2-х т. Т.1 Минск: Белорусский фонд
Рерихов; ПРАМЕБ, 1992. 444 с.
95. РЕРИХ, Е.И. Письма Елены Рерих, 1929-1938. В 2-х т. Т.2 Минск: Белорусский фонд
Рерихов; ПРАМЕБ, 1992. 432 с.
96. ДАВИД Р.; ЖОФРРЕ-СПИНОЗИ К. Основные системы современности. Москва:
Прогресс, 1998. 400 с.
97. ИЛЬИН, И. А. О сущности правосознания. Москва: Рарогъ, 1993. 235 с.
98. КЕРИМОВ, Д.А. Проблемы общей теории права / Совр. Гуманит. Университет. Москва,
2000. 82 с.
99. КЛИЗОВЗКИЙ, А. Основы миропонимания новой эпохи. В 3 т. 3-е, стереотип. Изд. Т.1.
Рига: Виеда, 1992. 310 с.
100. МАРЧЕНКО, М.Н. Правовые системы современного мира: Учебное пособие / МГУ им.
М.В. Ломоносова. Москва: Зерцало, 2001. 394 с.
101. Мир философии. Книга для чтения. В 2-х ч. ч.1 Исходные философские проблемы,
понятия и принципы. Москва: Политиздат, 1991. 672 с.
102. МОТОВИЛОВКЕР, Я.О. О принципах объективной истины, презумпции невиновности и
состязательности процесса: учебное пособие. Ярославль, 1978. 96 с.
103. МОХОРЯ, Е.П. Философия права: В 3-х частях. Часть1. Учебное пособие для студентов
юридических факультетов. Бэлць, 2002. 86 с.
104. НАЗАРЕНКО, Г.В. Общая теория права и государства: учебный курс для вузов.
Москва: Изд-во Ось 89, 2001. 176 с.
105. Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х т. Под ред.
М.Н.Марченко. Т 2. Теория права. Москва: Изд-во Зерцало, 1998. 656 с.
106. Общая теория права: Учебник для юридических вузов / Ю.А. Дмитриев, И.Ф.Кузьмин,
В.В.Лазарев и др. Под общей ред. А.С.Пиголкина. 2-е изд. Испр.и доп. Москва: изд-во
МГТУ им Н.Э. Баумана, 1995. 384 с.
107. Общая теория права и государства : Учебник / под ред. В.В. Лазарева. Москва: Юрист,
1994. 360 с.
108. ПЕТРАЖИЦКИЙ, Л.И. Теория государства и права в связи с теорией нравственности.
Санкт-Петербург, 2000. 600 с.
109. ПОЛЕНИНА, С.В. Теоретические проблемы системы советского законодательства.
Москва, 1980. 203 с.
126
110. Проблемы общей теории права и государства: учебник для юридических вузов /
Варламова Л.В., Лазарев В.В., Лапаева В.В. Под общ. ред. Нерсесянца В.С. Москва:
НОРМА ИНФРА, 2001. 813 с.
111. Проблемы теории государства и права / отв.ред. Алексеев С.С. Москва, 1979. 392 с.
112. Проблемы теории и практики правового регулирования. Сборник трудов // Самар.
Гуманит. Акад. Самара: Изд-во Самар. Гуманит. Академ., 2000. Вып.7. 326 c.
113. САМЕЛЬЯНОВ, Ф.Ф.; КУЗНЕЦОВ, И.А.; ХАБИБУЛИН, А.Г. Теория государства и
права. СПБ, 2001. 412 с.
114. САМОЩЕНКО, И.Е.; ФАРУКШИН, Н.Х. Ответственность по советскому
законодательству. Москва, 1971. 240 с.
115. СТЕПАНЯН, В.В. Социальная справедливость и социалистическое право. Ереван, 1987.
112 с.
116. СЫРЫХ, В.М. Логические основания общей теории права: в 2-х т. Т1: Элементный
состав. Москва: Юридический Дом Юстицинформ, 2000. 528 с.
117. Теория государства и права: Учебник / под ред. В.М.Курицына, З.Д. Ивановой. Москва:
Юрид. Лит-ра, 1986. 352 с.
118. Tеория государства и права: Курс лекций / Под ред. Н.И. Матузова и А.В.Малько. 2-е
изд, перераб. и доп. Москва: Юристь, 2000. 776 с.
119. Теория государства и права: Учебник / Под ред. А.М. Васильева. 2-е изд. Москва:
Юридическая литература, 1983. 416 с.
120. Теория государства и права: Курс лекций / под ред. М.Н. Марченко. Москва:
издательство Зерцало, 1997. 475 с.
121. Теория государства и права: Учебник для вузов. / Под ред.проф. Г.Н. Манова. Москва:
издательство БЕК, 1996. 336 с.
122. Ученые записки Тартутского государственного университета. Принцип
ответственности в социальном управлении, труды по философии. Тарту, 1982. 100 с.
123. ФАТКУЛЛИН, Ф.Н. Проблемы теории государства и права. Казань, 1987. 335 с.
124. ФЕДОРОВ, Г.К. Теория государства и права: Учебник. Кишинев: Концерн Пресса,
1998. 531 с.
125. ХАРТЛИ, Т.К. Основы права европейского сообщества. Москва: ЮНИТИ, 1988. 703 с.
126. ХРОПАНЮК, В.Н. Теория государства и права: Учебное пособие, под ред. проф. Т.Н.
Рaдько. Москва: изд-во ИНТЕРСТИЛЬ, 1998. 937 с.
127. ХРОПАНЮК, В.Н. Теория государства и права / Учебное пособие для высших учебных
заведений / Под ред. Проф. В.Г. Стрекозова. Москва: Дабахов, Ткачев, Димов, 1995. 384 с.
127
128. ЧЕРВОНЮК, В.И. Теория государства: учебное пособие / М-во внутр. дел. Рос.
Федерации. Моск. Акад. Москва, 2000. 169 с.
129. ЧЕСТНОВ, И.Л. Право как диалог: к формированию новой онтологии правовой
реальности. СПБ : изд-во Санкт- Петербург ин-та., 2000. 104 с.
130. ЯВИЧ, Л.С. Общая теория права. Ленинград: Изд-во Ленинградского Университета,
1976. 286 с.
IV. Articole de specialitate
1. BOTNARI, E. Libertatea persoanei la confluenţa dinamicii şi staticii dreptului // Analele
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria Ştiinţe socio-umanistice, volumul I.
Chişinău, 2002. p.79-81.
2. BOTNARI, E. „Legile” lui Platon – monument al culturii juridice. Principiile legislaţiei //
Revista naţională de drept, 2002. Nr.7. p.47-49.
3. BOTNARI, E. Principii de drept al familiei: căsătoria, egalitatea genurilor, educaţia copiilor în
lumina “Legilor” lui Platon // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria
Ştiinţe socio-umanistice, volumul I. Chişinău, 2002. p.82-85.
4. BOTNARI, E. Proiectul codului penal de Platon: principiile răspunderii, infracţiuni şi pedepse
// Revista naţională de drept, 2002. Nr. 8. p. 27-32.
5. BOTNARI, E. Responsabilitatea statului faţă de persoană. Unele aspecte teoretice ale
problemei. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat “ Alecu Russo” din Bălţi. Serie nouă.
Tomul XIX, Drept. Economie. Bălţi, 2001. p.6-10.
6. GOHIN, O. La responsabilite de l’etat en faut que Legislateur // Revue internationale de droit
compare. Paris,1998. nr.2. p.595-610.
7. MANEA, T. Principiul legalităţii incriminării // Dreptul, 2001. Nr.10. p.86-93.
8. MARCOVIC, B.S. De la dualite du droit positif // Revue internationale du droit compare.
Paris, 1995. A/47, nr.1. p.138-146.
9. MIHAI, GH. Natura dreptului : ştiinţă sau artă ? // Analele Universităţii din Timişoara. Seria
Iurisprudentia, 2001. Nr.1-2. p.171-181.
10. Origin of Law // Law Biology and Culture the Evolution of Law edited by Margaret Gruter &
Paul Bohannan, 1983. p.31-33.
11. POPESCU, S. Le fondement de la responsabilité juridique // Rev. roum de sciences jur.
Bucureşti, 1996. T.F.(40). Nr.2. p.139-144.
128
12. SAMUEL MEIRA BRAZIL, JR. Rules and Principles in Legal Reasoning. A Study of
Vagueness and Collisions in Artificial Intelligence and Law // Information & Communications
Technology Law, Vol. 19. No.1, 2001. p.67-76.
13. VALENZA, P. Interpretazione: Pluralite fedelta // Riv. Intern di filosofia del diritto / Milano,
1995. A2, nr.1. p.218-231.
14. VRABIE, G. La responsabilité du “pouvoir” // Rev. roum. des sciences jur. Bucureşti, 1996
T.F. (40). N.2 p.145-154.
15. БАЙТИН, М.И. Право и правовая система // Вопросы теории государства и права .
Саратов, 2000. вып.2. с.12-26.
16. БЕРГМАН, ДЖ.; РЕЙД, ДЖ. Римское право и общее право // Государство и право, 1994.
№12. с.103-109.
17. БРАТУСЬ, С.Н. Принципы гражданского права // Правоведение,1960. №1. с.47-52.
18. ВОДЯНИНА, К.В. Понятиe и классификация принципов права // Вестник Волжского
университет. Серия Юриспруденция: Тольяти, 2001. Вып.14. с.99-117.
19. ГАВРИЛОВ, Д.А. Герменевтика и теория толкования права // Вестник Волгоград. гос.
университета. Серия 5. Политика. Социолог. Право. Вып. 2. Волгоград, 1999. с.55-58.
20. ГАЛАГАН, И.А., ВАСИЛЕНКО, А.В. К проблемам теории правоприменительных
отношений // Государство и право,1998. №3. с.12-19.
21. ГЕРАСИМОВ, В.Н. К вопросу о пределах государства и права // Актуальные проблемы
обществознания. Москва, 1998. с.111-131.
22. ГОЛОВКО, Л.В. Принцип неотвратимости ответственности и публичности в
современном российском уголовном праве и процессе // Государство и право, 1999. №3.
с.61-68.
23. ГРОМОВ, Н.А.; НИКОЛАЙЧЕНКО, В.В. Принципы уголовного процесса, их понятие и
система // Государство и право, 1997. №7. с.33-40.
24. ДЕМБО, Л.Н. О принципах построения системы советского права // Советское
государство и право, 1956, №8. с.88-98.
25. КЛЕНОВА, Т.В. Принципы уголовного права и принципы кодификации в уголовном
праве // Государство и право, 1997, № 8. с.54-59.
26. КОЛОСОВА, Н.М. Конституционная ответственность – самостоятельный вид
юридической ответственности // Государство и право, 1997. №2. с.86-91.
27. КОРОБОВА, А. П. О многозначности понятия правовая политика // Изв. Вузов
Правоведение. СПБ, 1999. №4. с.156-165.
28. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. О правопонимании и законности // Государство и право,1994. №3. с.3-9.
129
29. ЛУКАШЕВА, Е.А. Принципы социалистического права // Советское государство и
право, 1970. Т6. с.21-29.
30. МАЛЕИН, Н.С. Правовые принципы, нормы и судебная практика // Государство и право
Москва, 1996. №6. с.12-19.
31. МАЛЬЦЕВ, В.В. Принципы уголовного законодательства // Государство и право, 1997.
№2. с. 98-102.
32. МАРЧЕНКО М.Н. Основные принципы иудейского права // Вестник Московского
Государственного Университета, 2001. №1. с.65-76.
33. МАТУЗОВ, Н.И. Еще раз о принципе “не запрещенное законом дозволено” // Изв. Вузов.
Правоведение. СПБ, 1999. №3. с.14-32.
34. НЕРСЕСЯНЦ, В.С. Право как необходимая форма равенства, свободы, справедливости //
Социс. Социологическое исследование. Москва, 2001. №1. с.3-15.
35. НЕРСЕСЯНЦ, В.С. Сущность и ценность права: Основные концепции правопонимания и
ценностной трактовки права // Вестник Международного университета. Cерия: Право.
Вып. 5. Москва, 2001. с.8-19.
36. ПАНОВА, М.В. Место аналогии в судебном исследовании // Актуальные проблемы
юриспруденции. Вып. 1. Тюмень, 1996. с.101-102.
37. Подходы к решению проблем законотворчества и правоприменения // Межвузовский
сборник научных трудов. Вып. 6. Омск,1999.179 c.
38. ПОЛЕНИНА, С.В. Реализация конституционного принципа равноправия полов //
Государство и право, 1998. №6. с.25-37.
39. Право как социальная ценность: материалы научн-практ. конф. Москва: Рос. Правовая
акад. М-ва юстиции Р.Ф., 2001. 191с.
40. Проблемы правовой ответственности государства, его органов и служащих. Круглый
стол журнала Государство и право // Государство и право, 2000. №3. с.20-36.
41. ХРИСТОВ, В. Относно принципите на правото // Правна мислъл, 2000. Т.41, кн.3. с.3-19.
42. ШОН, Д.Т. Конституционная ответственность // Государство и право, 1995. № 7 .с.35-43.
43. ЩЕННИКОВА, Л.В. Справедливость и добросовестность в гражданском праве России
(несколько вопросов теории и практики) // Государство и право, 1997. №6. с.119-121.
44. ЭБЗЕЕВ, В.С. Толкование Конституции Российской Федерации Конституционным
Судом: теоретические и практические проблемы // Государство и право, 1998. №5. с.5-12.
45. ЯКИМОВ, А.Ю. Принципы административно-юридического процесса // Государство и
право, 1999. № 5. с.5-11.
130
V. Dicţionare
1. Academia română. Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. DEX. Dicţionarul explicativ al limbii
române, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.
2. COTELNIC, T.; EŢCU, I.; LUNGU, L. Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Litera, 2001. 549 p.
3. Dicţionar enciclopedic român, în 4 volume. Vol. III. K-P. Bucureşti: Editura politică, 1965.
911 p.
4. DELEANU, I.; DELEANU, S. Mică encilocpedie a dreptului: adagii şi locuţiuni latine în
dreptul românesc. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000. 456 p.
5. JITARU, L. Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine (latin-român-rus). Chişinău: Editura
Muzeum, 2001. 256 p.
6. PITULESCU, I., et. al. Dicţionar de termeni juridici. Bucureşti: Editura Naţional, 1997. 548 p.
7. RĂDULESCU S.; SĂULEANU, L. Dicţionar de expresii juridice latine. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.,1999. 316 p.
8. АРАКИН, В.Д.; ВЫГОДСКАЯ, З.С.; ИЛЬИНА, Н.Н. Англо-русский словарь: Ок. 36000
слов.13-е изд., стереотип. Москва: Рус. яз.,1992. 608 с.
9. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. Т.Ф. Челак, В.Г. Соловьев; Ин-т. Яз. и лит.
А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии.Том.1 (А-Л).
Кишинев: Гл. ред. МСЭ, 1986. 700 с.
10. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. А.П. Борш, В.Л. Войтовский; Ин-т Яз. и
лит. А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии. Том.2 (М-Т).
Кишинев: Гл. ред. МСЭ, 1987. 704 с.
11. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. М.А. Габинский, Л.В. Лупушор; Ин-т яз. и
лит. А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии. Том.3 (Р-Я).
Кишинев: Гл. ред. МСЭ, 1988. 592 с.
131
Adnotare
Capitolul I, intitulat “Conceptul, originea şi esenţa principiilor dreptului”, prezintă
abordarea conceptual-ideatică a principiilor dreptului, efectuată la graniţa teoriei generale a
dreptului şi filosofiei dreptului. Se examinează accepţiile noţiunii de principiu şi noţiunea de
principiile dreptului prin prisma realizărilor doctrinare. Originea şi fundamentul principiilor
dreptului sînt cercetate din perspectiva şcolilor şi curentelor în gîndirea juridică (teologismul,
scepticismul, istoricismul, utilitarismul). Manifestînd deschidere faţă de concepţia metafizică a
dreptului, se examinează trinitatea relaţională Conştiinţă Supremă – conştiinţă umană – principiile
dreptului pozitiv. Se arată că esenţa primară a principiilor dreptului este afectată de lumea
contingenţelor relative. Esenţa principiilor dreptului este cercetată prin abstractizare de la
specificitatea familiilor juridice. Substanţa principiilor dreptului se cristalizează în ideile generale
de libertate, egalitate, justiţie şi echitate, responsabilitate. Se accentuează relativismul libertăţii în
sens juridic în raport cu caracterul absolut al ideii de libertate în sens metafizic. Responsabilitatea
juridică este corelată cu responsabilitatea morală, fiind tratată în funcţie de angajare volitiv-juridică.
Egalitatea în funcţie de principiu al dreptului pozitiv este concepută ca egalitate formală de
tratament juridic, fiind mijlocul de realizare a echităţii sociale. Principiul justiţiei se interpretează
filosofic şi juridic ca un principiu integrator al libertăţii, responsabilităţii şi egalităţii.
Capitolul II, intitulat “Ierarhia şi sistemul principiilor dreptului”, prezintă abordarea
sistemică a principiilor dreptului, înfăptuită la graniţa teoriei generale a dreptului şi logicii juridice.
Sunt stabilite elementele sistemului principiilor dreptului: principiile generale ale dreptului,
principiile interramurale ale dreptului, principiile ramurale ale dreptului şi principiile instituţiilor
juridice. Între elementele sistemului principiilor dreptului se înregistrează interacţiuni sistemice
substanţiale de coordonare şi subordonare. Clasificarea principiilor dreptului este realizată după
următoarele criterii oportune, după opinia autorului: 1) gradul de generalitate a principiilor dreptului
(principii generale, principii interramurale, principii ramurale, principiile instituţiilor juridice); 2)
sfera de aplicare a principiilor dreptului (principii de drept intern, principii de drept comunitar,
principii de drept internaţional); 3) diviziunea dreptului (principii de drept public şi principii de
drept privat); 4) forma principiilor dreptului (principii scrise şi principii nescrise). Ierarhia
principiilor dreptului implică poziţia determinantă şi supremaţia principiilor generale ale dreptului.
Elementele subordonate lor sunt principiile interramurale şi principiile ramurale ale dreptului, care
supraordonează principiile instituţiilor juridice.
132
Capitolul III, intitulat “Principiile dreptului în raport cu ordinea juridică pozitivă”,
prezintă abordarea comparativă a principiilor dreptului vizavi de componentele ordinii juridice
pozitive, efectuată prin filiera conceptualismului juridic. Principiile dreptului reprezintă “dat”-ul,
anticipatorul şi idealul oricărui drept pozitiv. Normele juridice sînt întemeiate de principiile
dreptului. Conceptele şi categoriile juridice sînt elemente de mijlocire a principiilor dreptului care
contribuie la materializarea lor, în acelaşi timp, principiile dreptului dau conţinut concret
categoriilor juridice. Construcţiile juridice se formează în jurul principiilor dreptului. Maximele,
aforismele, adagiile şi axiomele juridice latine sînt forme clasice ale principiilor ramurale ale
dreptului, ca regulă. Principiile dreptului trebuie să reflecte legităţile dreptului, devenind principii-
legităţi juridice. În raport cu legea, sursa formală principală a dreptului pozitiv, principiile dreptului
pot să se manifeste: praeter legem, ca oportunitate, secundum legem, ca regulă şi contra legem, cu
titlu de excepţie.
Capitolul IV, intitulat “Funcţia şi valoarea principiilor dreptului”, reflectă aspectele
practice ale tezei, or, implicaţiile funcţionale şi valenţele principiilor dreptului în procesele de
elaborare, realizare şi completare a dreptului pozitiv. Se arată că principiile generale ale dreptului
constituie suportul ideatic al principiilor legiferării, în particular, şi a principiilor procesului de
elaborare a dreptului, în general. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv este
determinat de caracterul lui lacunar. În cadrul analogiei dreptului se recurge la principiile generale
ale dreptului şi, în special, la principiile dreptului civil, în funcţie de drept comun. Se constată că
legislaţia Republicii Moldova este ambiguă şi obscură la capitolul analogia iuris, stabilindu-se
neconcordanţe între prevederile Codului civil şi Codului de procedură civilă, şi interpretarea
judiciară a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.
133
SUMMARY
The present work introduces the principles of law highlighted by the theory of law and
juridical practice.
In the first chapter the author considers the concept of law principles, their distinctive
features and defines them. It is an attempt to substantiate the origin and the nature of the principles
of law, which in author’s opinions lead the hyper-positive existence. The nature of law principles
reveals in the principles of freedom, equality, justice and responsibility.
The second chapter expounds the system and the hierarchy of the principles of law. There
are introduced the criteria for classification of the principles of law as well as the division of the
said principles. The author analyses the concept of the basic principles of law in the light of Law
Science and defines it by his own concept. The basic principles of law are also classified. The
branch and inter-branch’s principles of law are analyzed in connection and in compliance with the
Law Science and the Republic of Moldova legislation being in force. This chapter reveals and
explains the principles of functioning juridical institutions.
The third chapter relates the functioning of the principles of law with the positive law and
juridical methods. It deals with studies of the correlation between principles of law and juridical
categories, concepts and constructions, legal regularities and law sources. This chapter specially
emphasizes relations between the principles and the norms of the positive law, and juridical fictions
particularly.
The final fourth chapter defines the role and the place of the law principles in the legal
proceeding. The principles of legal proceedings correlated with the basic law principles are as well
analyzed. The author designates the role and the place of the principles of law in the process of law
implementation (law observation, implementation, execution and application). This chapter also
deals with the principles of law norms interpretation as well as those of juridical responsibility.
The studies of the role of the basic principles of law and the principles of civil law in the
process of filling the lacunas in the positive law, make up the final point of the work.
134
РЕЗЮМЕ
В данной работе рассматриваются принципы права в свете теории права и правовой
практики.
В первой главе автор раскрывает понятие принципов права и их отличительные
признаки, а также дает определение принципов права. Делается попытка обосновать
происхождение и сущность принципов права, которые, по мнению автора, имеют
надпозитивное существование. Сущность права проявляется в принципах свободы,
равенства, справедливости, ответственности.
Во второй главе работы изложена система и иерархия принципов права. Выдвинуты
критерии классификации принципов права и произведено их деление. Проанализировано
понятие общих принципов права в свете правовой науки, а также сформулировано
собственное определение данного понятия. Произведена классификация общих принципов
права. В свете правовой науки и действующего законодательства Республики Молдова
проанализированы и определены отраслевые и межотраслевые принципы права, а также
разъяснены принципы правовых институтов.
В третьей главе работы принципы права соотнесены с позитивным правом и
юридической техникой. Рассмотрены взаимосвязи принципов права с правовыми
категориями, понятиями и юридическими конструкциями, с правовыми закономерностями и
источниками права. Особое место выделено в данной главе взаимоотношению принципов
права с нормами позитивного права, в частности с юридическими фикциями.
В заключительной, четвертой главе, определена роль и установлено место принципов
права в процессе правотворчества. В частности проанализированы принципы
правотворчества и законотворчества, которые соотнесены с общими принципами права.
Обозначена роль и установлено место принципов права в процессе реализации права
(соблюдения, исполнения и применения права). Рассмотрены, в частности, принципы
толкования норм права и принципы юридической ответственности.
Роль общих принципов права и принципов гражданского права в процессе
преодоления пробелов позитивного права является завершающим вопросом в данной работе.
135
Cuvintele-cheie ale tezei
Cuvinte–cheie: principiile dreptului, esenţa principiilor dreptului, libertate, egalitate,
justiţie, responsabilitate, ierarhia principiilor dreptului, sistemul principiilor dreptului, principiile
generale ale dreptului, principiile ramurale ale dreptului, principiile realizării dreptului, principiile
legiferării, principiile răspunderii juridice, analogia dreptului (analogia iuris), ordine juridică
pozitivă, drept pozitiv.
Keywords: the law principles, their distinctive features, the principles of freedom, equality,
justice and responsibility, the system and the hierarchy of the law principles, the general principles
of law, the branch principles of law, the process of law implementation in the legal proceeding, the
principles of juridical responsibility, analogia iuris, law and order in positive law.
Ключевые слова работы: принципы права, сущность принципов права, свобода,
равенство, справедливость, ответственность, иерархия принципов права, система принципов
права, общие принципы права, отраслевые принципы права, принципы реализации права,
принципы законотворчества, принципы юридической ответственности, аналогия права,
позитивное право.
136
Lista abrevierilor utilizate
alin. = alineat
art. = articol
E.B. = Elena Botnari
etc. (et caetera) = şi celelalte
nr. = număr
ş.a. = şi alţii, şi altele
p. = pagină
P.C.U.S. = Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
pct. = punct
R.M. = Republica Moldova
U.E. = Uniunea Europeană
U.R.S.S. = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
vol. = volum