1
Principiile dreptului procesual penal şi limitele aplicării legii
procesuale penale în timp şi spaţiu
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte principiul ca fiind un
element fundamental, o idee sau o lege de bază pe care se întemeiază o
teorie ştiinţifică, un sistem politic sau juridic ori o normă de conduită.
Principiile sunt reguli cu caracter general în baza cărora este organizat
sistemul procesual şi se desfăşoară întreaga activitate procesual – penală. În
literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar asupra sferei
principiilor fundamentale ale procesului penal. Noul Cod de procedură
penală în vigoare începând cu 1 februarie 2014 cuprinde, alături de
principiile clasice (al aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, al
dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane) principii noi, precum
cel al dreptului la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al
separării funcţiilor judiciare în procesul penal, al obligativităţii acţiunii
penale strâns legat de cel subsidiar al oportunităţii, al dreptului la libertate şi
siguranţă, non bis in idem, iar în materia probaţiunii, al loialităţii în obţinerea
probelor.
Faţă de aceste dispoziţii legale, în ordinea reglementării din Codul de
procedură penală, sfera principiilor procesului penal cuprinde:
Legalitatea procesului penal
Principiilor „nullum crimen sine legem” şi „Nulla poena sine legem”
care semnifică legalitatea incriminărilor şi legalitatea pedepselor în dreptul
penal le corespunde în procedura penală principiul „nulla justitia sine
legem” adică nu există justiţie în afara legii.
Principiul legalităţii procesului penal este o reflectare a principiului
general al legalităţii consacrat în art. 1 pct. 5 din Constituţie potrivit căruia:
„În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal în art. 2 Cod
procedură penală se arată că: „Procesul penal se desfăşoară potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege.
Principiul legalităţii procesului penal presupune respectarea
următoarelor cerinţe:
- procesul penal se desfăşoară numai de autorităţile instituite prin lege,
în compunerea şi competenţa prevăzute de lege;
2
- autorităţile judiciare şi părţile, apărătorii şi reprezentanţii lor trebuie
să aibă o conduită conformă cu legea şi să acţioneze în formele prevăzute de
lege;
- autorităţile judiciare trebuie să respecte şi să asigure respectarea
drepturilor procesuale ale părţilor;
- la soluţionarea cauzelor penale, autorităţile judiciare au obligaţia să
aplice întocmai legea penală şi legea civilă.
În sistemul nostru de drept, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”
(Legea nr. 304/2004). Normele de procedură penală sunt elaborate de regulă
precis şi clar de o manieră în care să poată fi aplicate oricărei cauze penale.
Potrivit art. 1 din Cod procedură penală „Normele de procedură penală
reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în
legătură cu o cauză penală”. Scopul reglementării este eficientizarea
atribuţiilor organelor judiciare „cu garantarea drepturilor părţilor şi ale
celorlalţi participanţi în procesul penal” (art. 1 alin. 2 Cod procedură
penală).
Cum în dreptul nostru nici practica judiciară şi nici cutuma sau
obiceiul nu sunt izvoare de drept, desfăşurarea procesului penal se face
potrivit normelor de procedură penală care au un conţinut sintetic.
În activitatea concretă a organelor judiciare pot apărea situaţii
concrete în care este necesară interpretarea normelor procesual penale.
Această interpretare poate fi legală, judiciară sau doctrinară.
Interpretarea legală este dată chiar de legiuitor şi poate fi făcută în
chiar conţinutul legii sau printr-o lege separată de interpretare.
Interpretarea judiciară (cauzală) este făcută de organele judiciare
chemate să aplice legea, ea fiind obligatorie numai pentru cazul care a făcut
obiectul soluţionării.
Interpretarea doctrinară (ştiinţifică) este dată de cercetători, nu este
obligatorie. O astfel de interpretare s-a impus uneori în practica judiciară iar
alteori a reuşit să influenţeze noi abordări în reglementarea legislativă.
Principiul legalităţii procesului penal se realizează prin norme care
cuprind garanţii procesuale. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată
cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui
act procesual există posibilitatea anulării actului (art. 282 Cod procedură
penală) iar cât vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă
caracter absolut (art. 281 Cod procedură penală).
Separat de sancţiunile procedurale aplicabile actelor procesuale şi
procedurale efectuate cu încălcarea legii, sunt reglementate sancţiuni
aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfăşurării
3
activităţilor procesual – penale (prin reglementări care prevăd aplicarea de
sancţiuni, de exemplu, amenzi).
O altă garanţie a respectării principiului legalităţii în procesul penal o
constituie reglementările care vizează posibilitatea realizării unui control
sistematic şi eficient, care vizează descoperirea şi înlăturarea actelor
procesuale şi procedurale nelegale. În acest sens, sunt reglementările care
vizează supravegherea de către procuror a întregii activităţi de urmărire
penală (art. 299 Cod procedură penală) sau reglementarea potrivit căreia
judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea împotriva
soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată dispusă prin ordonanţă
sau rechizitoriu de către procuror (art. 340 Cod procedură penală).
De asemenea, activitatea instanţei de judecată este controlată de către
instanţa ierarhic superioară care, în cazul în care constată că hotărârea
judecătorească este nelegală şi netemeinică, o desfiinţează sau o casează,
urmând a fi desfăşurată o nouă judecată în condiţiile prevăzute de lege.
O excepţie de la principiul legalităţii procesuale este aplicarea legii
procesual penale prin analogie sau pe cale de supliment analogic. Norma
penală substanţială nu poate fi extinsă pe cale de interpretare analogică decât
în cazul în care aceasta ar conduce la un rezultat favorabil suspectului /
inculpatului, în caz contrar, aducându-se atingere principiului legalităţii
incriminării. Faţă de faptul că obiectul normelor de procedură penală este
acela de a reglementa desfăşurarea procesului penal, în situaţia în care în
procesul penal apare o situaţie care nu este reglementată expres, procesul
penal nu poate fi oprit pe motiv că nu există normă procesual penală care să
fie aplicabilă unei astfel de împrejurări. Într-o astfel de situaţie, organele
judiciare recurg la suplimentul analogic. Suplimentul analogic este folosit
când există o normă însă este neclară / confuză, caz în care se impune a fi
interpretată prin raportare la norme ce reglementează situaţii similare. Dacă
o normă de procedură penală lipseşte cu desăvârşire, în sensul că nu există o
normă care să reglementeze situaţia ivită în practică, organul judiciar trebuie
să identifice mai întâi în normele de procedură penală un alt text care să
poată fi aplicat acelei situaţii.
Abordarea principiului legalităţii procesuale impune în mod necesar
clarificarea noţiunii de „lege” în condiţiile în care, în urma semnării de către
ţara noastră a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în urma aderării
la Uniunea Europeană această noţiune capătă noi valenţe. De principiu, actul
normativ care cuprinde norma de procedură trebuie să aibă o redactare
simplă, clară, uşor de înţeles pentru toţi destinatarii normei. Se admite în
prezent că „legea” trebuie să îndeplinească condiţiile privitoare la
accesibilitate şi previzibilitate.
4
Separarea funcţiilor judiciare
Orice sistem judiciar într-o societate democratică presupune
reglementarea unor reguli prin care realizarea justiţiei să se facă
independent.
Sistemul judiciar trebuie să garanteze neutralitatea instanţei înţeleasă
în sensul său larg. Neutralitatea presupune independenţa instanţei (faţă de
puterea legislativă sar şi executivă şi faţă de părţi) dar şi imparţialitatea
judecătorului.
Funcţiile judiciare sunt enumerate limitativ în art. 6 C.p.p. a fiind:
- funcţia de urmărire penală;
- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală;
- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
- funcţia de judecată;
Exercitarea funcţiilor judiciare se face din oficiu „în afară de cazul
când prin lege nu se dispune altfel”.
Aceasta înseamnă că în vederea restabilirii echilibrului înfrânt prin
săvârşirea unei infracţiuni organele de urmărire penală sesizate prin plângere
sau denunţ ori din proprie iniţiativă demarează procesul penal.
Exercitarea din oficiu a funcţiilor judiciare se regăseşte în toate fazele
procesului penal. În limitele şi cu respectarea atribuţiilor prevăzute de lege
exponentul fiecărei funcţii judiciare trebuie să realizeze toate actele necesare
desfăşurării procesului penal, din oficiu, fără imixtiuni, imparţial.
Codul de procedură penală cuprinde numeroase reglementări care
ilustrează oficialitatea funcţiilor judiciare ca de ex.: obligarea procurorului
de a emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art. 327) sau de a pune în mişcare
acţiunea penală (art. 7 alin. 1 C. proc. pen.)
Limitarea exercitării din oficiu a funcţiilor judiciare trebuie să fie
prevăzută expres prin lege. Limitarea activităţii organelor judiciare este
impusă în unele situaţii de lege ca de ex.: Lipsa plângerii prealabile sau lipsa
sesizării organului competent.
Ca o garanţie a respectării funcţiilor judiciare sunt reglementate
incompatibilităţile în exercitarea acestora (art. 3 alin. 3, art. 64 alin. 1 lit. e
art. 64 alin. 4, 5, 6, art. 65 C. proc. pen.)
Art. 3 alin. 4, 5, 6, 7, arată la modul sintetic sfera atribuţiilor
corespunzător fiecărei funcţii judiciare. Astfel:
5
„ (4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi
organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata
că există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care
restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune
judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe
care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere
în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile
legii.
(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal
constituite”.
Problema incompatibilităţii exercitării diferitelor funcţii judiciare în
aceeaşi cauză s-a pus în jurisprudenţa CEDO în special cu privire la
imparţialitatea instanţei de judecată desemnată pentru soluţionarea pe fond a
cauzei în cazurile în care judecătorul a dispus asupra arestării preventive a
inculpatului sau asupra trimiterii acestuia în judecată. Iniţial, Curtea
Europeană a pronunţat hotărâri în sensul unui separatism total între funcţia
de urmărire şi cea de judecată, apreciindu-se că există o „aparenţă a lipsei de
imparţialitate” prin simpla implicare a judecătorului de fond în stadiile
procesuale anterioare, deoarece o cauză deja cunoscută de judecător îl poate
determina pe acesta ca la judecata în fond să se raporteze la opinia deja
exprimată într-o circumstanţă anterioară. Aplicarea strictă a acestui principiu
de maniera arătată a determinat adeseori apariţia unor blocaje în activitatea
organelor judiciare. În prezent, CEDO a părăsit concepţia ilustrată anterior
fundată pe o strictă separaţie a funcţiilor judiciare. La acest moment, practica
în materie se întemeiază pe o concepţie subiectivă, de analiză a
circumstanţelor concrete ale cauzei, a atitudinii reale a magistratului a cărui
imparţialitate este contestată. În practica actuală CEDO consideră că simplul
fapt că un judecător s-a pronunţat deja asupra detenţiei provizorii a
acuzatului în cursul urmăririi penale nu este suficient pentru a se reţine
imparţialitatea judecătorului. În acest caz trebuie stabilit dacă temerile celui
interesat pot fi obiectiv justificate.
Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă
scrisă de drept modern în secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A., iar apoi în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 1789.
6
Potrivit art. 9 din Declaraţie, “orice om trebuie considerat nevinovat până la
probarea culpabilităţii sale”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6,
paragraful 2, că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
inocentă până când vinovăţia va fi legal stabilită.
Prezumţia de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 paragraf
2 din Convenţie, produce, în principal, două categorii de consecinţe:
a) în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să
facă dovada imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze
drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să
manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze, în mod
obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale apărării la începutul
şedinţei.
b) în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru
acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune
mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14 paragraf 3 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în care se arată că
„orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi
sau să-şi recunoască vinovăţia”. Curtea Europeană a decis că, în pofida
faptului că în art. 6 paragraf 2 din Convenţie nu menţionează expres dreptul
la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se
ipsum accusare), acestea sunt reguli internaţionale general recunoscute, care
sunt de esenţa noţiunii de „proces echitabil” consacrat de art. 6.
În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de o infracţiune este
liberă să răspundă sau nu întrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră
că este sau nu conform intereselor sale.
În consens cu reglementările internaţionale, în art. 23 alin. 11 din
Constituţia României s-a statuat în mod expres că „Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”.
Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune
mărturie contra lui însuşi ci, de asemenea, dreptul oricărui inculpat de a nu
contribui la propria incriminare.
Totodată, principiul prezumţiei de nevinovăţie este menţionat şi în
Titlul I art. 4 din Codul de procedură penală, arătându-se că:
„(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în
formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea
suspectului sau inculpatului”.
7
Folosirea termenului de „prezumţie” în denumirea principiului
analizat este de natură a da naştere unor discuţii cu privire la sensul şi
conţinutul noţiunii. Se admite în genere că prezumţia de nevinovăţie este o
garanţie instituită în favoarea suspectului / inculpatului. Termenul de
„prezumţie” este folosit cu scopul de a institui pentru organele judiciare
obligarea ca, de fiecare dată când se formulează o acuzaţie împotriva unei
persoane, să reitereze această prezumţie de nevinovăţie pentru a evita
posibilele erori judiciare. Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie legală,
cu caracter obligatoriu, însă este relativă (poate fi răsturnată în momentul
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive). Ca principiu fundamental
al procesului penal, prezumţia de nevinovăţie reflectă concepţia de politică
penală care a stat la baza reglementării procesului penal.
În ceea ce priveşte noţiunea de „vinovăţie”, se are în vedere noţiunea
în sens larg, adică aspectele privitoare la săvârşirea faptei ca activitate
materială cât şi la condiţiile de săvârşire prin raportare la cerinţele
reglementate în norma incriminatoare dar şi poziţia subiectivă a făptuitorului
caracterizată prin intenţie sau culpă.
Diferenţele aparent minore între definiţiile legale prezentate anterior
relevă deosebiri de viziune cu privire la natura juridică şi domeniul de
aplicare al prezumţiei de nevinovăţie. Se observă că în textul Convenţiei
Europene apare menţiunea „orice persoană acuzată” ceea ce înseamnă că se
au în vedere doar persoanele împotriva cărora s-a adus în mod formal o
acuzaţie în materie penală. Din definiţia dată în Constituţia României rezultă
că referirea la „hotărârea judecătorească de condamnare” conduce la ideea
că nu s-ar putea stabili vinovăţia unei persoane şi printr-o altă hotărâre decât
cea de condamnare, ceea ce este inexact (de exemplu, în cazul în care se
constată vinovăţia unei persoane dar intervine decesul).
Prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de
imparţialitate a „tribunalului”. Astfel, există o încălcare a art. 6 paragraf 2
din CEDO dacă o hotărâre judecătorească reflectă sentimentul că un acuzat
este vinovat, deşi vinovăţia sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii.
Este suficient chiar şi în absenţa unei constatări formale să existe motive
care să sugereze că instanţa îl priveşte pe acuzat ca pe un vinovat (a se vedea
CEDO: Hotărârea din 27.02.2007 în cauza Nestak c. Slovaciei). Sarcina
probei revine acuzării iar dubiul profită acuzatului.
Curtea Europeană a apreciat că existenţa prezumţiilor de nevinovăţie
nu este în mod necesar contrară Convenţiei Europene. Acestea însă trebuie
să fie prevăzute în limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanţă
prezumţia de nevinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie să fie
irefragabilă, trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării probei contrare. În
8
doctrină, s-a arătat că potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei Europene,
sunt compatibile cu respectarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraf 2:
„înregistrarea convorbirilor telefonice, prelevarea de probe biologice,
percheziţia corporală sau domiciliară, amprentarea unei persoane, alcool –
testele, efectuarea unor analize a sângelui”.
Ne bis in idem
Legiuitorul român a reglementat dreptul de a nu fi urmărit sau judecat
„pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a
pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceiaşi faptă
chiar şi sub o altă încadrare juridică”.
Această normă cu valoare de principiu o regăsim şi în art. 4 al
protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană şi art. 50 din carta Drepturilor
Fundamentale ale UE.
Scopul acestor articole este de a interzise reluarea procedurilor penale
ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă
Legiuitorul român a reglementat dreptul de a nu fi judecat sau
pedepsit de două ori pentru aceiaşi faptă (ne bis in idem) prevăzând
autoritate de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive drept cauză care
împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiuni penale în art. 16 alin. 1
lit. i C. proc. pen.
Prin autoritatea de lucru judecat se înţelege puterea acordată de lege
hotărârii judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a împiedica o nouă
urmărire pentru acelaşi fapt (exceptio rei iudicatae).
În virtutea autorităţii de lucru judecat hotărârea penală definitivă este
considerată că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur) prin
efectul unei prezumţii irefragrabile a legii.
În materie penală lucrul judecat are pe de o parte un efect pozitiv în
sensul că hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat poate fi pusă
în executare iar pe de altă parte are un efect negativ în sensul că hotărârea
ce se bucură de autoritate de lucru judecat creează un obstacol la
redeschiderea procedurilor.
Pentru aplicarea dreptului de a nu fi urmărit penal, judecat sau
pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă trebuie satisfăcute următoarele
condiţii:
1. Să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal. Nu are importanţă dacă hotărârea
9
penală a rămas definitivă în faţa primei instanţe sau în căile de atac, prin
epuizarea căilor extraordinare de atac sau prin neexercitarea acestora.
2. Să existe identitate de persoane între aceia în privinţa cărora s-a
pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a
procesului penal şi persoana în privinţa căreia se intenţionează începerea
urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată
sau pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti. Nu are importanţă forma
participaţiei penale (autor, complice, instigator) sau dacă s-a modificat
calitatea procesuală care a fost reţinută în hotărârea de condamnare. Ca
atare, orice altă persoană poate fi urmărită penal pentru fapta pentru care s-a
pronunţat deja o hotărâre penală definitivă de condamnare de achitare sau de
încetare a procesului penal a unei persoane deoarece nu există identitate de
persoană .
3. Trebuie să existe identitate de obiect (faptă materială) între
hotărârea definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceiaşi
persoană. Ca atare, interesează fapta materială iar nu încadrarea juridică
dată acesteia. Consecinţa este că dacă hotărârea definitivă a fost pronunţată
cu o încadrare juridică greşită nu se poate dispune începerea urmăririi penale
pentru aceiaşi faptă dar cu o altă încadrare juridică, chiar dacă această ultimă
încadrare juridică ar fi cea corectă.
În privinţa infracţiunilor continuate sau complexe autoritatea de lucru
judecat are incidenţă numai cu privire la actele materiale (acţiuni sau
inacţiuni) prevăzute de legea penală avute în vedere la pronunţarea hotărârii
definitive. Autoritatea de lucru judecat nu se poate opune pentru actele
materiale descoperite ulterior pronunţării hotărârii de condamnare definitive
care fac parte din infracţiunea continuată şi care nu au fost avute în vedere la
pronunţarea hotărârii.
În ce priveşte infracţiunile complexe acţiunile sau inacţiunile care
constituie prin ele însele fapte prevăzute de legea penală şi care fac parte fie
ca element constitutiv, fie ca circumstanţă agravantă a infracţiunii complexe,
nu trebuie să fi fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii definitive pentru
a putea constitui obiectul unei alte urmăriri sau judecăţi.
În privinţa infracţiunilor progresive nu există un punct de vedere
unitar. Se poate aprecia însă că dacă rezultatul mai grav se produce după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau de achitare pentru o
infracţiune mai uşoară nu se poate începe o nouă urmărire penală pentru o
infracţiune mai grea. Reţinerea formei mai grave a infracţiunii sau a altei
încadrări juridice este posibilă numai dacă momentul epuizării infracţiunii
progresive se situează înainte de pronunţarea unei hotărârii definitive.
Apreciem însă că dacă rezultatul mai grav se produce după rămânerea
10
definitivă a hotărârii de condamnare se pot cere despăgubiri corespunzător
prejudiciului care nu putea fi prevăzut la momentul pronunţării hotărârii.
Principiul aflării adevărului
Realizarea scopului procesului penal presupune, printre altele, ca orice
persoană să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Pentru realizarea acestui obiectiv, legiuitorul a prevăzut în mod expres
că aflarea adevărului reprezintă o regulă fundamentală a procesului
înscriindu-l printre regulile de bază ale acestuia.
Principiul aflării adevărului prevăzut în art. 5 al codului de procedură
penală ca principiu general este consacrat astfel:
„(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe,
aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu
privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a
administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor
propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform
dispoziţiilor prezentului cod”.
Principiul aflării adevărului este reflectat şi în alte texte din Codul de
procedură penală, astfel:
Potrivit art. 306: „(1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale,
organul de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să
strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi
identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru
limitarea consecinţelor acestora, să strânsă şi să administreze probele cu
respectarea art. 100 şi 101”.
Potrivit art. 327: „Atunci când constată că au fost respectare
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală
este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de
inculpat şi că acesta răspunde penal;
b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit
dispoziţiilor legale”.
Potrivit art. 349: „(1) instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă
judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi
11
asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a
legii”.
A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a reţine o stare de fapt
care să corespundă modului în care aceasta s-a petrecut în materialitatea sa.
Obligativitatea punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale
Din principiul aflării adevărului derivă principiile libertăţii probelor şi
al liberei aprecieri a acestora. Nu numai judecătorul are libertatea
administrării oricărei probe care nu este interzisă de lege, ci şi oricare dintre
părţi are această libertate. În strânsă legătură cu principiul aflării adevărului
se află principiul loialităţii procesuale care presupune un comportament
riguros corect aplicabil nu numai organelor judiciare ci şi părţilor, subiecţilor
procesuali principali şi în anumite cazuri chiar persoanelor care nu sunt
implicate în procesul penal.
Dispoziţiile art. 7 alin. 1 C. proc. pen. conform căreia „procurorul este
obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci
când există probe din care rezultă săvârşirea unui infracţiuni” trebuie
privită în strânsă corelaţie cu art. 309 C. proc. pen. care reiterează aceeaşi
obligaţie cu excepţia situaţiilor în care sunt incidente dispoziţiile art. 16 C.
proc. pen. (care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale)
Reglementarea vizează excluderea pasivităţii procurorului şi a
arbitrariului.
Pentru a se evita desfăşurarea unor procese penale în cauze minore, în
care nu există un interes public, a fost atenuată exercitarea acţiunii penale
prin introducerea principiului subsidiar al oportunităţii, în baza căruia, în
asemenea cauze, procurorul va putea renunţa la exercitarea acţiunii penale,
în condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii sunt stipulate în art. 318
C.p.p, text care lasă la latitudinea procurorului („poate renunţa”) exercitarea
acţiunii penale, funcţie de criterii enumerate exemplificativ (conţinutul
faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmările produse)
dar şi în raport de persoana autorului faptei (art. 318 alin. 2) cu condiţia ca
infracţiunea să fie pedepsită cu amendă sau închisoare de cel mult 7 ani.
12
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Dreptul la un proces echitabil este inspirat din jurisprudenţa
europeană (la rândul său ca aplicaţie a art. 6 par. 1 din Convenţia
europeană). Prin consacrarea sa în cadrul principiilor procesului penal se
reiterează ideea că în calitatea sa de „nucleu” al procesului penal devine
criteriul de apreciere a respectării drepturilor substanţiale.
Caracterul echitabil al procedurilor presupune: dreptul la o instanţă
instituită prin lege; independentă şi imparţială; publicitatea procesului;
dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil; egalitatea armelor;
asigurarea contradictorialităţii; dreptul la tăcere; obligaţia motivării
hotărârilor.
Termenul rezonabil al procesului penal a fost afirmat încă din
expunerea de motive care a precedat apariţia Codului de procedură penală ca
o necesitate. Această garanţie urmăreşte să asigure că justiţia este
administrată fără întârzieri care i-ar putea afecta credibilitatea sau eficienţa.
Termenul rezonabil trebuie privit cu luarea în considerare a
momentului în care este formulată o acuzaţie penală până la momentul în
care se pronunţă o hotărâre penală definitivă.
Dreptul la libertate şi siguranţă
Constituţia României reglementează în art. 23 alin. 1 că libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Prin dreptul la libertate se
înţelege dreptul la liberate fizică al persoanei ce constă în posibilitatea
acesteia de a se deplasa în mod liber. În doctrină se arată că siguranţa
persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în
situaţiile în care autorităţile publice în aplicarea legilor iau anumite măsuri
care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să
nu fie ilegale. Reglementarea dreptului la libertatea şi la siguranţa persoanei
are ca scop prevenirea lipsirii arbitrare de libertate a unei persoane de către
autorităţi precum şi limitarea duratei privării de libertate. O variantă
acceptată în literatura juridică în ce priveşte definirea privării de libertate
este în sensul că privarea de libertate este o măsură dispusă de autorităţi prin
care o persoană este ţinută împotriva voinţei sale pentru o anumită perioadă
de timp, într-un spaţiu determinat şi împiedicată să părăsească acel spaţiu
prin constrângere sau ameninţare cu o constrângere.
În consens cu norma constituţională Codul de procedură penală
consacră în art. 9 alin. 2 caracterul excepţional al măsurilor privative sau
13
restrictive de libertate făcând trimitere că aceste măsuri pot fi luate „doar în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” ceea ce presupune că orice
măsură privativă sau restrictivă de liberate să fie dispusă cu respectarea
dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă
cu scopul art. 5 din Convenţia Europeană (de protejare a persoanei împotriva
arbitrariului).
Art. 9 alin. 3 reglementează dreptul oricărei persoane arestate de a fi
informată „în ce mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra
motivelor arestării sale”. Măsurile în discuţie pot fi contestate în faţa
organelor judiciare competente iar în situaţia în care se constată nelegalitatea
măsurii persoana prejudiciată „are dreptul la repararea pagubei suferite, în
condiţiile prevăzute de lege” (art. 9 alin. 5 C. proc. pen.).
Dreptul la apărare
Organele de urmărire penală au obligaţia să-l încunoştinţeze pe
suspect înainte de a fi audiat despre fapta pentru care se efectuează
urmărirea penală şi încadrarea juridică a acestuia. Corelativ inculpatul are
dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare
acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acestuia.
Apărarea presupune dreptul de a se apăra singur sau de a fi asistat de
avocat. Acest drept nu se limitează la faza judecăţii ci este garantat în tot
cursul procesului penal. Organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia să asigure părţilor (inculpat, parte civilă, parte
responsabilă civilmente) şi subiecţilor procesuali principali (suspectul şi
persoana vătămată) deplina exercitare a drepturilor procesuale. Dacă există
probe de vinovăţie acuzatul (lato sensu) are dreptul de a proba lipsa lor de
temeinicie.
Dreptul la apărare presupune dreptul la prezenţă efectivă, dreptul de a
fi audiat, dreptul de a urmări desfăşurarea procedurii.
În exercitarea dreptului la apărare părţile, subiecţii procesuali
principali şi avocatul au dreptul de a avea acces la dosar, de a li se comunica
acte şi de a beneficia „de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării”
(art. 10 alin. 2 C. proc. pen.)
Aprecierea „timpului necesar” se face în concret, funcţie de
circumstanţele fiecărei cauze prin prisma unor criterii orientative consacrate
în practica judiciară ca de ex: complexitatea cauzei, importanţa fazei în care
se află procesul penal, importanţa activităţii pentru care este timpul necesar
etc.
14
Potrivit art. 10 alin. 4: „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi
inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nici o
declaraţie”.
Acelaşi drept este reglementat de art. 14 alin. 3 lit. g din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Jurisprudenţa CEDO configurată începând cu 1993 consacră acest
drept ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil. Dreptul de a
păstra tăcerea este analizat ca fiind regula ce presupune ca în cauzele penale,
autorităţile judiciare să nu aibă decât o putere limitată de a trage concluzii în
defavoarea acuzatului, din refuzul acestuia de a da declaraţii în faţa
anchetatorilor sau în faţa instanţei de judecată.
Codul de procedură penală cuprinde referiri în materie ca de exemplu:
- art. 83 alin. 1 lit. a reglementează dreptul inculpatului de a nu da nici
o declaraţie;
- art. 374 alin. 2 reglementează obligaţia preşedintelui completului de
judecată de a-l înştiinţa pe inculpat cu privire la dreptul de a nu da
nici o declaraţie
Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private
Potrivit art. 11 din Codul de procedură penală:
(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a
secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor
drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este
necesară într-o societate democratică”.
Ţinând cont de importanţa demnităţii în Carta Drepturilor
Fundamentale se arată: „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie
respectată şi protejată”.
Demnitatea umană nu este numai un drept fundamental, dar constituie
însăşi baza reală a drepturilor fundamentale. Toate drepturile prevăzute de
Cartă trebuie folosite în concordanţă cu demnitatea persoanei umane pentru
că demnitatea umană este baza drepturilor fundamentale. Trebuie respectat
chiar şi atunci când un drept este restricţionat. Dreptul la demnitate umană
recunoaşte intrinsec valoarea egală a fiinţelor umane.
Sunt considerate violare a demnităţii umane: tortura; tratamente
inumane şi degradante; pedeapsa inumană; discriminarea pe baza sexului,
15
rasei, originii sociale, religiei etc.; încălcări flagrante ale drepturilor
fundamentale; detenţie extrajudiciară.
Nu există o acceptare unanimă pentru definirea torturii. Ea a fost
definită în mod general ca tratamentul intenţional inuman care cauzează
suferinţe grave sau inumane, fie fizică ori mentală. Pot fi considerate victime
ale torturii, spre exemplu: persoanele lăsate fără apă, mâncare, somn sau
lipsite de îngrijiri medicale.
Ca şi tortura, tratamentele inumane trebuie să atingă un nivel de
suferinţă. Diferenţa majoră dintre acestea este intensitatea suferinţelor.
Tratamentul degradant se realizează prin acte umilitoare. Trebuie să
trezească în victimă senzaţia de frică, agonie prin înfrângerea fizică sau
psihică.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu prevede în mod direct
protecţia demnităţii, dar o protejează în mod indirect prin prevederea
dreptului la viaţă (art. 2), interzicerea torturii (art. 3), interzicerea sclaviei şi
a muncii forţate (art. 4), dreptul la imagine, integritatea morală a persoanei,
interzicerea discriminărilor (art. 14) etc.
Constituţia României consacră acest principiu în art. 22. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale:
„(1) Dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunul fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.”
Fără a neglija drepturile persoanei vătămate, inculpatul are
oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său şi astfel, de
a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei. O
asemenea participare promovează demnitatea individului.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se prezintă ca o soluţie
legislativă inovatoare ce asigură soluţionarea cauzelor într-un cadru optim şi
previzibil.
Potrivit art. 478 din Codul de procedură penală:
„(1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii
penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a
recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
(2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse
avizului procurorului ierarhic superior.
(3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de
procuror, cât şi de inculpat.
(4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se
stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
16
(5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi
inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu
fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a
inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.
(6) Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a
vinovăţiei”.
Limba oficială şi dreptul la interpret
În analiza acestui principiu, putem porni de la reglementarea statuată
în art. 9 alin. 3 din Codul de procedură penală potrivit căruia:
„(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai
scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale
şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii”.
Art. 12 care reglementează „Limba oficială şi dreptul al interpret”
prevede:
„(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să
se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele
procedurale întocmindu-se în limba română.
(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg
limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit,
posibilitatea de a lua la cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum
şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi,
potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii
autorizaţi, potrivit legii.”
Principiul dreptului la un interpret şi al limbii oficiale îl regăsim şi în
alte texte din Codul de procedură penală:
Art. 83: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele
drepturi: (...) f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci
când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comuna în limba
română”.
Art. 105: „(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu
vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin
interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de
părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii”.
17
Art. 143 alin. 3: „Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate
într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin
intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea”.
Art. 184 alin. 12: „După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i
se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele
internării, încheindu-se în acest sens un proces – verbal”.
Art. 209 alin. 2: „Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată,
în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele
reţinerii”.
Art. 226 alin. 3: „După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la
cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a
dispus arestarea preventivă”.
Art. 329: „(3) În situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba
română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului,
care va fi ataşată actelor menţionate la alin. 2. Când nu există traducători
autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care poate
comunica cu inculpatul.
(4) Inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale,
poate solicita să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba
maternă.”
Art. 456 alin. 3: „La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de
care cel ce a formulat cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces,
certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt
redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de
un traducător autorizat.”
Aplicarea legii procesual penale în timp şi spaţiu
Acţiunea în timp şi spaţiu a legii procesual penală este cuprinsă între
momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii ei din vigoare.
Norma de procedură penală este de imediată aplicare. Prin natura lor
normele procesual penale nu retroactivează ci se aplică situaţiilor procesuale
existente sau apărute după intrarea în vigoare a legii. Aşadar în materia
legilor de procedură este pe deplin aplicabil principiul tempus regit actum,
neavând aplicabilitate principiul mitior lex.
Principiul aplicării imediate a legii de procedură se întemeiază pe
ideea că legea e prezumată a fi superioară celei vechi, aptă să asigure o mai
bună administrare a justiţiei.
18
Intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în
Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Ieşirea din vigoare se poate realiza astfel:
- prin abrogare (totală sau parţială);
- prin ajungerea la termen (în cazul că legea a fost dată pentru un
termen limitat);
- prin modificare;
- prin căderea legii în desuetudine;
Aplicarea legii procesual penale în timp are la bază principiul
activităţii, potrivit acestuia, activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea
acesteia din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din
vigoare.
La aplicarea în timp a legii procesual penale nu se ia în considerare
data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau
procedural, chiar dacă procesul a fost declanşat anterior intrării în vigoare a
legii.
Excepţii de la principiul activităţii:
- retroactivitatea legii procesual penale apare când dispoziţii ale noii
legi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară;
- nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu poate fi invocată
dacă legea nouă nu o prevede;
- ultraactivitatea legii procesual penale operează când unele dispoziţii
din legea anterioară se aplică şi sub noua lege;
Regulile de competenţă rămân valabile în procesele pentru care nu
există o hotărâre definitivă.
La baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiul
teritorialităţii; potrivit acestuia, legea procesual penală se aplică numai
activităţilor desfăşurate pe teritoriul României.
Excepţii de la principiul teritorialităţii:
Comisia rogatorie internaţională
Comisia rogatorie internaţională activă – la solicitarea organului
judiciar român un act procedural (ascultarea unui martor) îndeplinit în ţara
străină potrivit legii acelei ţări este valabil în faţa organelor judiciare
române;
Comisia rogatorie internaţională pasivă – un act procedural solicitat
de organul judiciar străin se realizează pe teritoriul statului român, cu
aplicarea legii procesual penale române şi are consecinţe juridice în procesul
penal desfăşurat în acea ţară;
Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine
19
Potrivit art. 115 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, hotărârile penale străine rămase
definitive pot fi recunoscute în România în vederea executării
Extrădarea
Act de reciprocă asistenţă juridică internaţională, extrădarea reprezintă
predarea de către un stat a unei persoane aflate pe teritoriul sau şi care este
urmărită penal ori este trimisă în judecată pentru o infracţiune sau are de
executat o pedeapsă către autorităţile judiciare ale altui stat;
Mandatul european de arestare
Decizia judiciară emisă de autoritatea juridică competentă a unui stat
membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat
membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a
judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de
liberate; mandatul european de arestare se execută pe baza principiului
recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Decizia-
cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Imunitatea de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută (diplomatul nu
poate fi supus procedurii penale române);
Imunitatea de jurisdicţie consulară este parţială (operează numai în
condiţiile săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu atribuţiile de serviciu);
Principiul teritorialităţii nu operează nici în cazul infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul statului român dar care sunt comise
pe o navă sau aeronavă militară străină de către membrii echipajului;
pe o navă sau aeronavă civilă străină, în condiţii de reciprocitate, de
către membrii echipajului;
de către militari aparţinând unor armate străine staţionate sau aflate în
trecere pe teritoriul României.