Aprilie, 2013

ÎN LOC DE ARGUMENT ARGUMENT

3

Profesor îndrumător, Timu Mihaela Cristina

CÂŢIVA DINTRE NOI......

CopilăriaChiuş Magda, clasa a - VII-a

Sub un univers de sticlă luminosUnde ca un şarpe se întinde-un arc frumos, Era o-mpărăţie mare şi nesfârşităCu miliarde de flori împodobită.

Unde fel de fel de floriÎn miliarde de culoriPovestesc întreaga viaţăCu un singur gând de gheaţă.

Fiecare floare viaţa şi-o încredinţează,Iar nevinovăţia nu mai înceteazăSă-i uimească-ntr-o clipităÎntr-o clipită ce nu trebuie risipită.

Unde soarele cel cald răsare,Floarea cea frumoasă creşte mare.Iar unde-n suflet pacea dăinuieBinele în toată lumea stăruie.

Dar sfera vieţii care-i nemiloasă Omoară floarea cea frumoasă,Lăsând în urma sa de aurAmintiri lungi ca un balaur.

4

Un gând de mulţumireTimu Alexandra, clasa a-VIII-a

Viaţa este plină de privilegii. Ea reprezintă unul din cele mai frumoase lucruri de pe acest Pământ. Faptul că exişti şi ai şansa de a privi spre răsăritul soarelui şi apusul acestuia este un lucru de care nu oricine se poate bucura. Viaţa trebuie privită ca pe un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne bucurăm din plin. Anii de şcoală sunt cei mai frumoşi şi mai importanţi din viaţa unui copil. Ei te formează, te fac să fii om, îţi construiesc o personalitate. Cu fiecare clinchet al clopoţelului, simţi cum clipele fericite trăite pe băncile şcolii se scurg tăcut, asemeni fuioarelor subţiri de nisip devorate în clepsidra timpului. Acum, în prag de absolvire, încerc un sentiment de împlinire dar şi de recunoştinţă care mă determină să mă întreb mereu: ,,Oare cui să-i mulţumesc?” Aşa îmi apar automat în minte chipurile dascălilor, a celor care ne-au modelat asemenea lor. Ne-au făcut mai buni, mai învăţaţi, s-au apropiat de noi cu suflet cald, au avut atât înţelegere, cât şi tărie să ne ţină pe drumul cel drept. Şi dacă astăzi suntem mândri de noi înşine trebuie să ne oprim o secundă şi să ne amintim că totul a fost posibil pentru că am avut şansa să avem alături de noi, la început de drum, părinţi iubitori şi dascăli devotaţi. Pasiunea lor ne-a luminat, de multe ori ne-au inspirat şi ne-au împins cu tact şi deosebită grijă să ne depăşim şi mai ales să perseverăm. Lor le datorăm nu numai nivelul nostru de cunoaştere ci şi încrederea, curajul, hotărârea şi virtuţile care ne ajută să ajungem cândva oameni de seamă. Ciorchini de gânduri, din anii de gimnaziu, îmi năvălesc în minte şi mă fac să vibrez de puternice emoţii...Acum, odată cu trecerea anilor, realizez că îi iubesc pe toţi, profesori şi colegi, deopotrivă. Însă în prim plan îmi apare în minte chipul celei mai minunate persoane care a reuşit să-mi deschidă sufletul, care şi-a dedicat o mare parte a timpului pentru a da viaţă unui talent ascuns, şi anume, cel al profesoarei mele de Limba şi literatura română. Cel mai mult am apreciat felul ei de a fi deoarece, a ştiut de la început să ne înveţe ceva care stă dincolo de note, de hârtii şi anume profunzimea trăirilor. Nu este oră în care să nu ne citească ceva interesant iar atunci când citeşte chipul parcă i se luminează. Încă de la început mi-a călăuzit paşii în lumea cuvântului, în lumea sensibilităţii şi a frumosului. De la ea am învăţat ce înseamnă a citi cu pasiune, a zbura pe cărările imaginaţiei, a trăi viaţa personajelor din cartea preferată. De aceea împărtăşim aceeaşi pasiune, pasiune care mă va ajuta cu siguranţă să îmi urmez drumul în viaţă. Îmi amintesc că după fiecare concurs la care participam, ea era întotdeauna încrezătoare, optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze ceea ce m-a determinat să muncesc şi mai mult ca nu cumva s-o dezamăgesc. Cel mai mult am apreciat că pe lângă faptul că îşi făcea exemplar datoria la catedră, în multe ceasuri trudnice s-a aplecat cu multă migală şi asupra altor activităţi

5

cuprinse în diferite proiecte educaţionale şi parteneriate. Îi datorez plăcerea de a munci pentru că ea ne-a oferit bucuria de a căuta, de a descoperi şi de a înţelege! Toate aceste calităţi îşi fac loc într-un suflet plăpând, de mamă a tuturor elevilor dar şi a mea. Nu pot decât să-i mulţumesc pentru încrederea avută în mine şi pot afirma că fără ea, fără profesoara de limba şi literatura română, nu aş fi putut să fiu ce sunt acum – un începător în tainele creaţiei.

Lecţia de bucurie

Timu Alexandra, clasa a-VIII-a

Este o dimineață colorată de primăvară. Triumfătorul soare își face apariția pe eternul albastru al cerului, încălzind sufletele oamenilor. Stau întins pe iarba moale și mătăsoasă din fața casei, ca un covor cosmic, într-o deplină armonie cu peisajul mirific din fața mea. Sunt fericită că primăvara, fiica cea mai tânără a bătrânului an, cea aducătoare de bucurie și voie bună a sosit din nou la noi cu alaiul ei de flori, lumină și culoare. Privesc! Privesc acest peisaj minunat pictat parcă de un celebru pictor. Strămoșii spun că primăvara și cu iarna ar fi fost surori, având ca tată ,,Anul”. La început se înțelegeau de minune și petreceau cât mai mult timp împreună. Dar acestea s-au despărțit când a sosit ,,Regina anotimpurilor” și le-a interzis să se mai vadă, din cauză că iarna începea să acopere și lunile martie și aprilie, acestea ducând la întârzierea primăverii sau chiar mai rău. Chiar și-n zilele noastre se mai poartă lupte între ele, unii spun că se bat chiar pe tărâmurile noastre. Personal vreau să învăț să mă bucur de primăvară, să nu trec cu vederea nicio floare și nicio bucurie, cât de mică, potolindu-mi astfel foamea de frumos și alungând orice urmă de tristețe din viața mea. Admir păsările care brăzdează cu frenezie aerul în căutare de paie și alte lucruri folositoare pentru cuib în care vor locui și își vor crește puii până când anotimpul rece îi va amenința din nou. Sunt uimită de Zânele florilor ce zboară din creangă în creangă pentru a-i ajuta pe copaci să-și etaleze mantia plăpândă de flori. Printre firicelele de iarbă un gingaș și plăpând ghiocel cu clopoțelul de argint, privește împrejur la razele soarelui. Izvoarele încep să depene amintiri adunate în timpul iernii sub gheață. Zâna apei muncește din greu pentru a îndepărta gheața și se asigură că apa va porni cu bine în natură.Acum ochii îmi sunt dezorientați, nu știu ce loc să mai privească, grădina cusută cu diferite culori și împodobită cu o mireasmă îmbătătoare sau pădurea de un veșnic verde. Însă cel mai tare mă simt copleșită de valsul petalelor scuturate de vântul de primăvară prin livezi și de legănarea lalelelor sub picurii grei de ploaie. Gândul că această perfecțiune de nedescris este uneori ignorată și neînțeleasă de către oameni

6

mă întristează.. Ar trebui să fim mai atenți la lucrurile frumoase din jurul nostru, să lăsăm din când în când grijile zilnice deoparte și să învățăm să ne bucurăm de natură de la soare, de la plante și de ce nu chiar de la entuziaștii săi necuvântători. De pildă, de curând o pisică bătrână și înțeleaptă de la mine din curte m-a învățat că trei pași de alergare pe iarba verde nu strică niciodată. Așadar, în orice zi însorită să ne oprim un moment din mersul zilnic și să zburdăm iar dacă nu putem altfel măcar cu imaginația. De la albinele care îmi vizitează stânjeneii care înfloresc timpuriu în grădină am învățat că o aparentă pierdere a vremii este unul dintre cele mai mari câștiguri. Astfel, cele mai harnice dintre zburătoare, după ce vizitează două-trei flori, se opresc vreme de câteva secunde, pe câte o petală de floare, aproape nemișcate. Apoi, pornesc din nou într-un zbor parcă mai grăbit și mai precis, ca și cum odihna la soare le-ar fi încărcat niște baterii secrete. Dacă este să pierdem ceva primăvara aceasta, atunci acel ceva să fie o oră, în care să lăsăm toate îndatoririle deoparte, lăsându-ne privirea să se bucure de verde, mirosul de parfumul florilor și auzul de larma păsărelelor. De asemeni am mai învățat de la soare că zâmbetul este obligatoriu. Cred că în anotimpul primăvara vom găsi destule motive de bună dispoziție și senin sufletesc care să ne determine să zâmbim. La rândul ei, natura cea minunată ne va zâmbi în fiecare zi, prin razele calde ale soarelui, prin stropii de ploaie, prin frunzulițele de un verde crud, prin ciripitul păsărelelor. Pentru mine, primăvara va avea întotdeauna un loc în suflet fiindcă ea reușește să împartă de fiecare dată din săculețul său: culoare, voioșie, hărnicie și gingășie.

7

Credinţa Dumnezeu ne-a dat pe lumeO credinţă şi un nume.Dumnezeu ne-a mântuit,De câte ori am greşit.

Trebuie să-L respectăm,Ca în Rai să ajungem.Să Îi facem voia Lui,Pentru a fi oameni buni

Povestea unui fulg de nea

Se spune că viaţa unui fulg de nea se sfârşeşte atunci când apar razele soarelui pe pământ.Odată a fost trimis un fulg dar nu de nea ci de cristal de ziceai că furase din strălucirea multor stele de pe cer. Sub lumina lunii strălucea mai tare decât toţi fulgii din lume. Dar ştiţi voi oare ce făceau ei noaptea? Dansau şi cântau de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Fulgii dansau veseli însă fulgul de cristal strălucea mai mult decât toţi fulgii de nea. Însăşi Crăiasa Zăpezii a venit să vadă şi le-a spus:-Dragii mei, mi-a spus vrabia că v-a văzut dansând şi cântând.- Da, Înălţimea Voastră, răspunse vesel fulgul de cristal. La lumina lunii fulgii s-au prins într-un dans magnific astfel încât o mulţime mare de oameni priveau fascinaţi dansul feeric al fulgilor. Încântaţi, toţi au observat strălucirea fulgului de cristal şi priveau înmărmuriţi spectacolul nopţii. Fulgul de cristal se opri o clipă să se odihnească pe o frunză îngheţată şi fiind foarte obosit a adormit pe loc. Se trezi a doua zi mângâiat de razele călduţe ale soarelui. Încercă să zâmbească însă puterile îi slăbeau încet, încet. Sub privirile celorlalţi fulgi de nea el se topi încet, încet, lăsând altora bucuria de a dansa în lumina clarului de lună. Viaţa unui fulg de cristal este pe cât de fascinantă pe atât de scurtă.

8

Ianoş Ionela, clasa a VI-a BCocorii

Din zarea cea luminoasă se zăresc şiruri lungi de cucoare care pleacă spre ţările îndepărtate, pline de soare şi veselie. La noi e totul pustiu deoarece toamna cu veşmânt uscat a pus stăpânire pe întreaga lume. După ce o vară întreagă şi-au învăţat puii să zboare, acum rămân doar cu frumoasa amintire plină de soare şi voie bună. Şi-au dorit să rămână la noi dar nu le pot rezista zânei cu geruri şi gheţuri. Noi regretăm plecarea lor dar nu le putem întoarce din drum. Iubim toate păsările şi de aceea ne va fi dor de ele. Cu bine păsărelelor!

Toplicean Emilia, clasa a-V-a B

De Paşte

Paştele-i o sărbătoareCe e plină de culoare.Aşezate şi alese,Ouăle stau pe mese.

Astăzi a-nviat Hristos9

E un sentiment frumos,Ce ne duce spre iubire şi ne umple de uimire.

Cea mai mare sărbătoareEste plină de culoareNe însufleţeşte viaţaSeara şi chiar dimineaţa.

Floriştean Elena Florina, clasa a-VII-a

Cartea

Pagini îndoite,Pagini răsfoite,Cerneală aruncată,Şi scrisă de-ndată.

Cuvinte înşirate,Ca la paradă, frate!Exerciţii aleseŞi probleme diverse.

Ilustraţii frumoaseŞi cuvinte drăgăstoasePe toate le regăseşti În cărţi dacă le citeşti.

Moroşan Sânziana, clasa a-VI-a B

Visul

Vreau sub clar de lună Să visăm împreunăSă-mi citeşti în steleGândurile mele.

10

Farul nopţii tainicNe vegheze drumulFi-vom împreunăPentru totdeauna.

Tu, prinţesa nopţii,Luminează-mi viaţaSă fiu lângă tineAsta mi-e speranţa.

Speranţa

Credinţă, iubire, speranţăE tot ce ne-a mai rămasÎn sufletele-atinse aspruDe traiul nostru amar.

Speranţa mi-e Doamne la tineCând greul apasă pe noi.Priveşte-ne Doamne cu milăŞi scapă-ne azi din nevoi.

Timu Alexandra, clasa a-VIII-a

Singur pe lume

Născut pe aşternutul moaleSub stelele nepieritoareStătea cu ochii plini de viaţăAvea în suflet o speranţă.

11

El a rămas fără de mamăÎi era frig şi-i era teamă. Nu ştia ce e o mângâierePrin părul moale-i trecea o adiere.

Sub salcia cea plângătoareA fost lăsat să moară, oare?Acest frumos, sărman copil,Un îngeraş cu chip senin.

Din copilaşul mic şi drăgălaşEl a ajuns în Rai un îngeraş.Iar îngerii s-au tot miratDe ce părinţii l-au abandonat.

Iubire nemuritoare

Trezit în palma zorilor, cocorulSe-ntinde şi îşi începe zborulŞi-n inima lui se-nfiripăO dragoste nemărginită.

Şi-atunci inima lui cea de gheaţăSe-nmoaie în faţa rânduniciiZeiţa zorilor de ziMireasa lui, a inimii.

În ciocul roşu, de ruşineSub lacrimile cristalineAre o floare îmbujoratăPentru zeiţa neuitată.

Cu ochii mari sub zarea cenuşieIa naştere marea iubire,Între cocor şi rândunicăNimeni n-avea ce să zică.

Căci amândoi chiar se iubeauO mare dragoste-ncepeauŞi-acum chiar dacă mai trăiescSă ştiţi că încă se iubesc.

Ceghe Irina, cl a-VI-a AEşti tu, mamă...

Sub un cer de-argint sclipit, Văd faţa ta, ce-a înflorit Dintr-un trandafir cu spini Eşti tu, mamă, cu ochii plini.

Pe-o sferă mare şi de foc,Îţi văd faţa ta, cea plină de noroc.Cu trandafiri pe buze, oricând să mă sărute.

12

Eşti tu, mamă, cu-o strălucire-aparte.Într-un codru de lumină,Îţi văd faţa ta senină.Cu părul tău, cu aur presărat,Eşti tu, mamă, cu-n suflet fermecat.

Pe-o poartă de culori,Văd faţa ta ca nişte flori.Cu ochii cerului, ce mă păzescEşti tot tu, mamă, cu tine mă-ntâlnesc.

Patria Într-un colţ al lumii depărtat, Sub o boltă ce-i ţesută cu luminăUnde cerul cel de foc încununatÎşi întinde braţele cu lună plină.

Într-o-mpărăţie de mărgăritareUnde miliarde de soldaţi încununaţiCu podoabe de argint îngreunaţiZgârie întreaga lume-nălţătoare.

Într-o mare-ntreagă şi bogatăStau înşiruite-n rând deodatăAplecându-se-n a lor greutateÎncununate cu boabe-mbelşugate.

Din universul cel mare de metalCad picuri mari şi de cristal.Din senin, un arc de culori formă iaTraversând în lung şi-n lat patria.

Într-o lume de lumină plinăÎţi găseşti cu siguranţă liniştea deplină.Unde bogăţia cea nesfârşităE mereu pentru mulţi o ispită.

Chiuş Magdalena, clasa a-VII-a A

Oare cui să-i mulţumesc?

13

Această întrebare neînţeleasă şi foarte scurtă, stârneşte mereu o confuzie uriaşă în mintea multora. Mintea mea cea nesfârşită este asemeni unei case mari, mari, cu o singură uşă şi cu milioane de ferestre. Fiecare fereastră deschide câte un răspuns logic, ciudat sau haios. Şi aşa, am pornit să caut fereastra potrivită ca să vă pot răspunde, deoarece nu vreau să vă dezamăgesc. Dar cel mai mare duşman al meu este chiar un coridor lung care îmi pregăteşte chiar acum multe surprize. Fiecare pas uriaş pe care îl fac, dublează coridorul, apărând şi mai multe uşi care probabil că nu se vor termina niciodată. Dar atunci, cum voi găsi fereastra potrivită şi cum voi şti dacă este aceasta? Dar tocmai acum am realizat că au mai apărut încă două uşi mari şi late, care cu siguranţă nu se lasă nici ele mai prejos. Acum, coridorul cel imens s-a triplat iar eu mă tem că dacă nu voi găsi uşa potrivită, voi rămâne mereu cu o piesă lipsă din puzzle-ul minţii şi mai ales, nu vă voi răspunde la întrebarea voastră atât de scurtă şi inofensivă, dar atât de bogată. Dar încep să nu mai aud acel ticăit enervant care mă înnebuneşte şi o lumină puternică şi foarte mică mi-a apărut în cale. Este cea mai mică fereastră din căsuţa mea şi este singura pe care nu am încercat să o deschid. Iar atunci toate ferestrele buclucaşe au dispărut ca prin minune, lăsând în urmă doar mica mea fereastră. Apoi am privit cum mica fereastră a explodat, împărţindu-se în miliarde de raze lungi şi subţiri care împreună se reflectă, formând un peisaj. Este bine de ştiut că o minte a mea, nu se dă bătută niciodată şi mereu se întrece cu imaginaţia. Dar acum mintea îşi ia rolul în serios şi îmi demonstrează încă o dată că pentru orice lucru sau fiinţă, găseşti mereu o mulţime de feluri în care o poţi privi cu orice ochi. Mi-am dat seama că până şi aerului, până şi soarelui şi apei şi pământului ar trebui să-i mulţumesc. Ar trebui să-i mulţumesc aerului, care se joacă cu fel de fel de miresme, ar trebui să-i mulţumesc soarelui, care bate atâta drum ca să-şi prelingă braţele cele lungi şi calde şi ar mai trebui să-i mulţumesc pământului care ne hrăneşte pe noi, ce rareori ne amintim de natura cea adevărată. Însă aş putea continua aşa mereu, dar mă tem că nu îmi ajunge această viaţă trecătoare care este doar o umbră. Dar oare nu aş putea scurta această istorisire a unei întrebări scurte, dar cu răspunsuri infinite? Mintea mea coace ceva chiar acum şi cred că până la urmă, răspunsul va ieşi de undeva. Încet, răspunsul îşi face loc să iasă de sub ascunzătoare. El a apărut ca prin magie, descoperit de imaginaţia, care se simte copleşită de dor. Mereu, în orice fel de familie, rădăcina este cea mai importantă, aşa că cel căruia trebuie să-i mulţumesc este chiar creatorul. El a creat tot ce poate fi văzut şi nevăzut şi este evident că este vorba de Dumnezeu. Acest ultim răspuns neaşteptat dă dovadă de multă ambiţie şi răbdare. Deşi această povestire este pe cât de lungă pe atât de încâlcită în propriile ramuri, ea îţi dă fără să vrei mult de gândit.

14

Chiuş Magda, clasa a-VII-a

Mama

Nici îngerul din cer Nu ar putea măcarSă îţi spună ce îţi cerŞi ce vreau în dar.

Te vreau pe tineCu vocea ta blândăSă mă iubeşti pe mineCu-o inimă caldă.

Am nevoie de tineTu eşti viaţa meaDacă tu nu vei fiVoi duce-o viaţă grea.

Am nevoie de tineCa peştele de apăSă te gândeşti la mineLa viitoarea-mi soartă.

Te voi căuta mereuOriunde vei fiŞtiu că este greuDar te voi găsi.

Eşti ca un ghiocelCe-şi scoate capul afarăAre nevoie de elO primăvară oarbă.

Cotoc Mihaela, clasa a-VIII-a B

15

Un colţ de rai

În anotimpul primăvara, câmpiile sunt pline de flori, una mai gingaşă şi mai frumoasă ca cealaltă. După ce iarna cea rece a plecat supărată, noi am rămas acum cu veselie şi căldură. Mirele luminos al primăverii ne încântă cu razele sale pline de puritate şi prospeţime. Ochii verzi pe care-i deschide primăvara ne încântă şi ne umplu sufletele de lumină. Copacii sunt plini de flori. Salcâmii înalţi par nişte candelabre uriaşe cu atâtea lumini câţi struguri albi au. Mii de păsări călătoare se întorc acasă. Eu le privesc cu drag şi mă bucur că natura a reluat farmecul ei de odinioară. Fluturi gingaşi şi zglobii saltă din floare în floare. Îmi zâmbesc prietenoşi şi mă fac să fiu mândră de locul în care m-am născut, de tot ce văd, ce simt pentru acest loc. Pe marginea râului, greierii şi toate celelalte insecte dau un concert asurzitor. Apa clocoteşte atât de vesel de parcă şi-ar dori şi ea să danseze împreună cu toţi cei care participă la concert. Păsările, măiestrele lumii, au puişorii mici iar ochişorii lor sunt ca nişte mărgele negre. Inimile le bat ca ceasornicul. Ei sunt înfăşaţi într-un puf galben şi frumos. În pădure se aud răcnetele aspre ale unor jivine care picură în sufletele oamenilor o uşoară înfiorare. Dar când secera albă a lunii poposeşte pe cerul plumburiu al nopţii, totul devine altfel.. Natura ascunde multe mistere nebănuite pentru noi oamenii dar şi pentru vieţuitoarele ei. Poate că noi oamenii nu le dăm atenţie micilor vieţuitoare, dar ele uneori sunt mult mai importante decât noi. Şi nu cred că aţi înţeles ce am vrut să vă spun, dar vă dau un exemplu: dacă nu ar fi albinele noi am mai mânca miere? Dar aşa suntem uneori noi oamenii, nu preţuim cu adevărat natura, nu o protejăm suficient şi astfel toate aceste lucruri au urmări grave asupra vieţii şi sănătăţii noastre. Întreaga natură are în fiecare colţ al ei un farmec aparte. În pădure domneşte liniştea, câmpiile sunt pline de flori, grădinile cântă de bucurie, totul este unic şi minunat!

Iubiţi natura şi bucuraţi-vă de ea!16

Moroşan Andreea, clasa

a-V-a B

Dans cu florile de mai

În sfârşit a venit şi luna mult aşteptată de copacii care erau pregătiţi să înmugurească şi să înflorească, de păsările care nu mai aveau răbdare să ajungă din nou acasă, de florile care s-au plictisit să stea amorţite şi fără de culoare. Gâzuliţele au început din nou dansul lor în zbor.

Privind aceste schimbări miraculoase am început să îmi imaginez că eram mic cât o floare. Miresmele îmbietoare ale florilor erau mult mai puternice aici. Iarba înaltă şi deasă se întindea la nesfârşit iar copacii păreau că străpungeau cerul senin şi curat. În timp ce înaintam prin iarba deasă şi înaltă am întâlnit nişte flori care m-au întrebat:-Cine eşti? De unde vii?-Sunt un om şi vin din lumea oamenilor.- Un om atât de mic? Se mirau ele.-Da, am fost micşorat şi nu ştiu cum să revin la normal.-Te vom aduce noi la normal dacă ne vei ajuta şi tu cu ceva.- Da, o să încerc- Vezi tu, Tărâmul Florilor nu se rezumă doar la partea aceasta viu colorată şi plină de viaţă. mai este o parte întunecată şi fără de viaţă. Acolo este un trandafir roşu cu ghimpii de oţel care vrea să pună stăpânire şi pe partea aceasta a tărâmului. Dacă îl vei convinge să ne lase în pace te vom readuce la mărimea normală. M-au condus până la marginea tărâmului întunecat şi mi-au zis:-De aici trebuie să te descurci singur. Ţine minte, ca să găseşti trandafirul trebuie să te iei după petalele căzute pe jos. Urmând petalele de trandafiri printre florile şi firele de iarbă care îmi cereau ajutorul am ajuns la un castel înconjurat cu un zid de spini. Cu multă greutate am trecut de zid şi am pătruns în castel. Castelul era uriaş şi înfiorător, avea atâtea camere încât mă pierdeam în ele. După mult timp de mers am ajuns în sala tronului. Acolo era un trandafir mult mai mic decât îmi imaginasem eu. L-am întrebat atunci cu mirare:- De ce vrei să pui stăpânire pe tărâmul celorlalte flori?- Deoarece mă simt singur iar celelalte flori mă consideră un ciudat şi le este frică de ţepii mei.-Vino şi tu şi o să locuieşti cu ele acolo.- Bine, voi veni.- Dar să nu mai încerci să pui stăpânire pe ele. Când am ajuns acolo, toate florile s-au ascuns. Am încercat să le explic că trandafirul s-a schimbat, că nu mai reprezintă niciun pericol

17

pentru ele. Atunci ele l-au acceptat cu bucurie în mijlocul lor, sărbătorind cu mult fast evenimentul. În cele din urmă şi-au amintit şi de mine şi onorându-şi promisiunea m-au readus la mărimea normală. Mi-am luat rămas bun şi am plecat cu inima împăcată că în Tărâmul Florilor domină din nou pacea şi armonia.

Păscuţoi Maria, clasa a-VII-A

Anotimpul reînvierii

Este primăvară. Soarele mângâie pământul cu razele sale calde şi fine. Copacii zâmbesc de bucurie căci păsărelele s-au întors înapoi la noi din ţările calde, după ce un anotimp întreg ne-au lăsat să ne uscăm de dorul cântecului lor suav şi dulce.

Munţii parcă întineresc când văd că primăvara şi-a făcut din nou apariţia şi a adus odată cu ea cele mai frumoase culori şi cele mai paşnice gânduri care ne oferă liniştea sufletească necesară. Câmpiile îi mulţumesc fiicei cele tinere pentru haina verde ţesută cu flori colorate şi parfumate. Brazii sunt asemenea unor ostaşi grijulii ce păzesc în tăcere secretele nedesluşite ale pădurii care poartă zale ascuţite şi verzi de care îţi este foarte greu să te atingi. Cerul este senin şi pur ca niciodată încât parcă vraja albastrului ce îl cuprinde emană o stare de bunătate şi linişte. Animalele îi mulţumesc cu sinceritate naturii, pentru întoarcerea ei mult aşteptată, deoarece au stat un anotimp întreg sub stăpânirea orbitoare a gerului şi a gheţii. Florile nu îşi pot găsi cuvintele de laudă pentru măreţul soare căruia îi surâd neîncetat ca semn al mulţumirii faţă de el şi de săgeţile lui de lumină care l-au readus la viaţă.

Oamenii şi-au curăţat sufletul, şi au început bucuroşi şi plini de viaţă treburile câmpului.

Totul este într-o continuă mişcare, datorită

18

lucrurilor din viaţa noastră, cărora le mulţumim mereu dar trebuie să ţinem cont că pe toate acestea le-a înfiinţat Dumnezeu şi Lui trebuie să-i mulţumim din tot sufletul nostru ori de câte ori avem ocazia. Diaconescu Andrada, clasa a-VII-a

Povestea bătrânului

Era o noapte ca-n poveşti iar gerul cel aprig încolţea fiecare ţinut. Toate drumurile cele îngheţate erau asaltate de jucăuşii copii. Cerul părea doar o imensitate neagră, goală şi ştearsă. Luna era ascunsă după munţii care păreau că sfâşie cerul. Din vârful muntelui am admirat până la vale toate căsuţele cele mici şi fumegânde. Plimbării cu sania îi veni sfârşitul, iar copiii cei neastâmpăraţi porneau pe drumul fiecăruia, însă cei mai mulţi o luau pe o uliţă luminoasă şi îngheţată. Acolo zeci de felinare luminoase stăteau mândre şi aşezate în rând. Copiii au observat o umbră mare care s-a apropiat de ei. Această umbră înfricoşătoare era un bătrân ghebos şi slăbuţ, ce-şi purta anii în barba lui cea lungă. Micul bătrân care era întocmai ca un spiriduş, îi întrebă pe copii dacă nu vor să asculte o poveste. Aceştia, bucuroşi, săriră toţi în sus şi se aşezară în jurul lui. Bătrânul începu să scotocească prin cartea minţii:- Cu multă vreme în urmă, pe când sărăcia cea nemiloasă încolţea fiecare casă iar castelul din poveşti era în mijlocul satului, exista un împărat ursuz care avea o fată de unsprezece ani. Aceasta era nefericită din cauză că nu avea niciun prieten. Privea cum copiii sărmani alergau şi se jucau nestingheriţi. La palat exista un om care sculpta în lemn. Acest om iubea foarte mult copiii şi îşi dorea să alunge tristeţea de pe chipurile lor. Era atât de ocupat cu căutarea cheii fericirii copiilor, încât nu şi-a dat seama că o pisică vărgată şi frumoasă se mişca nestingherită în jurul lui. Omul se uită mai aproape la mica pisicuţă şi dintr-o dată o idee strălucită i se întipări în minte. A luat-o pe mica lui sursă de inspiraţie şi a dus-o acasă la el, a aşezat-o pe un scaun şi i-a spus să nu se mişte. A început prin cioplirea unui trunchi subţire de copac iar după multă muncă a ieşit sora geamănă a felinei. A observat un copil mic şi sărman care plângea şi i-a dat-o lui. Un zâmbet mare şi larg a renăscut pe chipul copilului. După acestea, artistul nostru a realizat mai multe figurine, pe care se gândi să le picteze şi nu a făcut doar pisici, a mai făcut şi căţei, căluţi şi alte animale. Imaginaţia lui îl purta până la imposibil iar el se bucura atât de mult când vedea zâmbete. S-a gândit apoi că dacă sunt pentru joacă atunci se vor numi jucării. Întreg tărâmul era cufundat în veselie şi bucurie. Toţi copiii aveau acum jucării dar o mică prinţesă le ducea dorul, însă într-o zi ea se rugă să-i dea şi ei o jucărie. şi omul îi răspunse:- Eu am dat jucării copiilor săraci iar tu eşti mai bogată decât toţi la un loc, dar pentru că m-ai rugat atât de frumos, ţi-o dau.

19

Astfel aşa a continuat el să-i facă fericiţi pe copii până a murit. - Şi aşa, copii, au fost inventate jucăriile. V-a plăcut povestea? - Da, răspunseră toţi în cor şi îşi continuară fericiţi drumul spre casele lor.

Ivanovici Iulia, clasa a-VIII-a

Povestea unui fulg de nea

Se spune că viaţa unui fulg de nea se sfârşeşte atunci când apar razele soarelui pe pământ. Odată a fost trimis un fulg dar nu era de nea ci de cristal de ziceai că furase din strălucirea multor stele de pe cer. Sub lumina lunii, noaptea, strălucea mai tare decât toţi fulgii din lume. Dar ştiţi voi oare ce făceau ei noaptea? Dansau şi cântau de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Fulgii dansau veseli însă fulgul de cristal strălucea mai mult decât toţi fulgii de nea. Însăşi Crăiasa Zăpezii veni să-i vadă şi le spuse:-Dragii mei, mi-a spus vrabia că v-a văzut dansând şi cântând.-Da, Înălţimea Voastră, răspunse vesel fulgul de cristal. La lumina lunii, fulgii dansau într-un dans magnific, însă fulgul de cristal strălucea mai puternic. A apărut o mulţime de oameni care priveau fascinaţi dansul feeric al fulgilor. Încântaţi, au observat strălucirea fulgului de cristal şi priveau înmărmuriţi spectacolul nopţii. Fulgul de cristal se opri o clipă să se odihnească pe o frunză îngheţată. Obosit, într-un târziu a adormit. S-a trezit a doua zi mângâiat de razele călduţe ale soarelui. Încercă să zâmbească însă puterile îi slăbeau încet, încet. Sub privirile celorlalţi fulgi de nea, el se topi încet, încet, lăsând altora bucuria de a dansa în lumina clarului de lună. Viaţa unui fulg de cristal este pe cât de fascinantă pe atât de scurtă.

Olar Raluca, clasa a - V- a B

20

Misiunea norilor

Afară se simte vântul care adie uşor, legănând copacii, făcându-i parcă să danseze. Soarele mare şi roşu ca o sferă de foc ne mângâie uşor ca o mamă iubitoare. În depărtare, pe infinitul cerului, nişte nori, parcă din puf, mărşăluiesc într-o paradă. Dintr-o dată se opresc brusc iar din cer cad picuri mari de cristal care au datoria de a uda pământul. Pământul uscat de mângâierile Soarelui care îl iubea ca pe un frate, aşteaptă să fie adăpat de ploaia cea hrănitoare. Insectele caută apa rămasă pe frunze şi iarbă, care le-ar fi potolit setea. Picurii de cristal dansau frenetic şi se scurgeau în pământul însetat. Nu a durat mult iar norii şi-au continuat marşul, bucuroşi că şi-au îndeplinit misiunea până la capăt. După ce ploaia a început, soarele îşi făcu din nou apariţia pe cer. De nicăieri răsări un curcubeu multicolor şi mare care părea a fi o poartă spre o altă lume magică şi plină de aventuri. Acum tot peisajul părea opera unui mare pictor.

Simirea Ana Maria, clasa a - VI- a A

21

ACTIVITĂŢILE NOASTRE COMUNE

– 5 octombrie 2012 –Întâlnire cu fiul satului, scriitorul Andrei Patraş

- Activitate culturală desfăşurată în cadrul proiectului ,,Cultură prin cunoaştere TIC- prof. organizator Timu Cristina, grup ţintă- membrii Cenaclului Aspiraţii.

22

Din umbra brazilor, din freamătul codrilor, s-a născut la 28 septembrie 1969, în comuna noastră, Andrei Patraş.

,,Dintre cei care vin, Andrei Patraş este singurul a cărui ambarcaţiune cu pânze, făcută din papirus, înaintează limpede pe o mare alcătuită din sunet şi culoare. El este un destin pentru care arta înseamnă suflet. ” (Nichita Danilov, ,,Contrapunct”- martie 1996)

A abordat liric marile teme. Referindu-se la trecerea timpului, poetul mărturisea:,,Vremelnică-i viaţa/ şi n-o avem pe-a douaca ceaţa, ca fumul, ca visul, ca roua.”

23

Destul de timpuriu îşi pierde tatăl. Lacrimile scrâşnesc cerând parcă socoteală cerului.

,,De ce, Doamne? De ce?... Dar cerul tace, imun parcă la strigă spre nepătrunsul lui. În schimb lacrimile au născut poezie: ,,Bătrâne, soarele-a trecut de-amiază Şi păsări mari se duc peste pădure, Au năpădit ograda ierburi sure Şi stâlpii casei, tată, sângerează.”

(Basm)

Pe mama n-a uitat-o niciodată....,,Cine-ţi ţine calea, mamă,şi îţi cere-ntruna vamă?Cin te-aţine pe poteci,Nu te lasă ca să treci

puntea peste-o apă neagră?Am crezut că pare şagă...”

( Doină, VII)

Dorul de meleagurile natale îl urmăreşte permanent. Şi astăzi, paşii îl poartă mereu spre casa părintească, dar nu mai este nimic ca înainte. Codrul tremură şi plânge... ,,Pe unde-am iubit Câmpu-i vestejit. Pe unde-am pornit Codru-i desfrunzit şi vântul străbate a pustietate şi-i pleacă în cale ramurile-a jale.” (Doină, II)

De fapt, poezia lui Andrei Patraş e un lung şi nesfârşit dor de mamă, de tată, de baştină, un dor nemărginit de toate...

Profesorul universitar Dumitru Irimia afirma că ,, Andrei Patraş are fibră de poet adevărat”, astfel încât se cuvine să-i închinăm lui Andrei Patraş, versurile marelui poet, Grigore Vieru:

,,Doamne, nu-nchide cartea Poetului cu nepăsare, Ci las-o deschisă pentru copiii mei,

24

Să se pătrundă de-nţelepciunea atotştiutoare Şi de iubirea din ochii tăi.”

Popa Tanda- tândălitură sau recunoştinţă?

Pornind de la întrebarea: Avem nevoie de modele în viaţă?, elevii clasei a VIII-a s-au străduit să răspundă, apelând cu încredere la modelele oferite de literatură. Ei au ales să facă un talk-show intitulat Popa Tanda- tândălitură sau recunoştinţă, în cadrul căruia şi-a expus mai întâi punctul de vedere protagonistul întâmplării, Părintele Trandafir apoi s-au schimbat păreri contradictorii între reprezentanţii comunităţii şi cei ai bisericii. Atmosfera a fost destul de încinsă.

25

În final s-a putut concluziona că Părintele Trandafir este un model demn de urmat de către fiecare. Slavici a construit acest personaj pentru a evidenţia rolul preoţilor care prin puterea exemplului personal a reuşit să schimbe mentalitatea înapoiată a unei colectivităţi.

,, Şi ei au nevoie de cărţi ”

Activitate de voluntariat în cadrul Cenaclului ,,Aspiraţii” organizată în parteneriat cu clasa a IV-a B de la Şcoala Mironu

Membrii Cenaclului,,Aspiraţii” au donat cărţi copiilor de la Mironu, având drept ţel cuvintele lui Voltaire:

26

,, Cu cărţile se întâmplă ca şi cu focul de pe vetrele noastre; iei acest foc de la vecin, îl aprinzi la tine, îl dai altora şi astfel e al tuturor.”

Se ştie că în preajma Crăciunului, milioane de oameni trăiesc taina unui miracol ce nu poate fi explicat. Bradul strălucitor, familia adunată în jurul lui, colindele, lumânările pe care le aprindem în brad şi care iau foc şi din gândurile şi din dorinţele noastre... Un miracol care se repetă cu aceeaşi emoţie an de an. Ca să existe Crăciunul, încercaţi să faceţi o faptă bună, să aduceţi zâmbetul pe faţa cuiva, printr-un gest cât de mic! Donaţi o carte, căci aşa cum afirma N.Manolescu în cartea Cititul şi scrisul:

,,Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută”

27

Concurs omagial Mihai Eminescu

- 163 de ani de la naşterea poetului -

28

În cele din urmă juriul a deliberat...

Câştigătorii s-au remarcat....

29

GRIGORE VIERU ŞI MIHAI EMINESCU – DOUĂ DESTINE LEGATE PRIN FIRE NEVĂZUTE

,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Pentru ca o operă să poarte un nume, să aibă o carte de identitate, e nevoie însă să fie asimilată, apropriată de către nişte lectori binevoitori.

Pentru a păstra vie candela nemuririi creaţiei Domniei Sale am organizat în data de 14 februarie 2013, ziua în care Poetul Grigore Vieru ar fi împlinit 77 de ani, în cadrul Cenaclului ,,Aspiraţii” pe care-l conduc o activitate de cinstire a Poetului. Şi pentru că ziua aceasta stă sub semnul dragostei am încercat să deschid în mod inedit cheia acestui univers vierian. Am confecţionat inimioare cuprinzând versurile unor poezii de dragoste( ,,De ce-ai fi tristă”, ,,Vreau să te văd”) . Inimioarele au fost decupate, astfel încât o primă sarcină a constat în potrivirea versurilor de pe bucăţile de inimă decupate şi recitarea lor. Reconstituirea inimioarelor a fost un bun prilej pentru constituirea grupurilor de lucru. După o prezentare PPT cu privire la aspecte din viaţa şi activitatea scriitorului, elevii au aflat despre Grigore Vieru că este un poet liric, cu o sensibilitate mare care a dedicat poezii sufletului omenesc, poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre. Întreaga creaţie a poetului e străbătută de multă lumină şi omenie, de un cuceritor lirism. Toate acestea o fac să aibă un ecou viu in inima cititorului.

George Călinescu afirma cândva că ,,poezia are lumea ei, aşa cum un continent are flora şi fauna lui.” Parafrazând spusele marelui critic literar, putem afirma că Grigore Vieru şi-a creat propria lume. Elevii au încercat să pătrundă în această lume, grupaţi în funcţie de temele cele mai importante ale creaţiei acestuia şi încercând să-şi exprime opinia cu privire la mesajul textelor primite. Inspirându-se din acest univers au încercat să creeze caligrame pe temele menţionate.

30

<<Marele lui model liric şi moral este Eminescu. (,,Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului”) iar cântecul îi pare a fi ,,sufletul urgent al vieţii omeneşti”>>, afirma Eugen Simion. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra  sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei,  cel

mai mare şi mai iubit  poet

contemporan român basarabean.

31

Am realizat şi caligrame

32

COLECTIVUL DE REDACŢIE

REDACTORI:

ALEXANDRA TEODORA TIMU

IOANA POPESCU MAGDALENA CHIUŞ ANDRADA DIACONESCU

33

IRINA CEGHE

CONSULTANT TEHNOREDACTARE:PROF. FEDOROVICI MIHAI

Prof. MIHAELA CRISTINA TIMU

34