de Mihai Eminescu

• Poemul filozofic

este specia genului liric cult, cu dimensiuni mari, inspirata din mituri, conceptii filozofice care abordeaza teme filozofice.

GENEZA • In primul rand, referentul este experienta

personala de geniu neinteles; desigur valorifica si surse mitice (mitul zburatorului, mituri cosmogonice grecesti, mituri crestine), precum si surse folclorice (basmul “Fata in gradina de aur” cules de Kunisch).

• In al doilea rand fructifica conceptiile filozofilor idealisti Platon, Schopenhauer, Kant. Actul creatiei poemului dureaza din 1869 pana in 1883 cand este publicat in Almanahul “Romania Juna” la Viena. Creatorul face parte din curentul romantism.

TEMA

• Cat priveste tema romantica - conditia genului - putem afirma ca are cea mai mare recurenta in creatia poetului.

MOTIVE

Desigur, motivele sunt romantice:

“luceafarul” “marea”

“codrul” “floarea de tei”

“demon” “inger”

“luna” “geniul”

“cosmogonia”

IDEE

Consideram ca viziunea autorului este tipic romantica: geniul se caracterizeaza prin contradictii intre doua atractii:

• Relativ

• Absolut

COMPOZITIE SI LIMBAJ POETIC

• Cat priveste compozitia, se remarca valorificarea liricii mastilor prin care geniul se obiectiveaza: fata de imparat, reprezinta anima geniului, Luceafarul, aspiratia uranica si neptunica, Hyperion, arhetipul geniului, Demiurgul, constiinta suprema si Catalin, dimensiunile senzuale.

• Incipitul este specific basmului si precizeaza coordonata temporala (timpul mitic) si cea spatiala (spatiul mitic). Finalul reia ideea centrala a incompatibilitatii.

• In plus, sunt valorificate antiteza romantica (inger-demon, cosmic-teluric, relativ-absolut) si alegoria (zborul Luceafarului reprezinta alegoric experienta de cunoastere a geniului).

• Desigur, realizeaza descrieri romantice (tabloul cosmic, teluric, portrete umane, angelice, demonice).

• Dialogul se desfasoara intre mastile lirice, poemul ilustrand o experienta de autocunoastere. Monologul se concretizeaza intr-un ars amandi (arta de a iubi).

• Sub influenta filozofiei lui Kant este realizat tabloul cosmic; decorul este atemporal si aspatial sugerat prin metaforele “orizont nemarginit”, “nu e nimic”, “a chaosului vai”.

• Ca sa plasticizeze cosmogonia recurge la metaforele “rumene vapai”, “izvorau lumine” ce sugereaza explozia initala.

• Asadar, prezinta neantul primordial “nu-i nimic”, “nu-i hotar” unde domneste Demiurgul.

• Desigur, si decorul teluric este romantic si este realizat prin imagini vizuale “rasare luna”, olfactive “miroase”, dinamice “cade o dulce ploaie”.

• Codrul este spatiul ideal, securizant surprins in asfintit (moment romantic) si in apropierea noptii (motiv romantic).

• Cu siguranta este un décor feeric, ideal, sacru, magic, protector, egal in frumusete cu cel cosmic.

MASTILE EULUI LIRIC

• Specifil eului liric romantic este “dedublarea, triplarea, multiplicarea eului” (Lichtenberg).

• “Cu siguranta personalitatea lui Eminescu este o fata cu doua profiluri: unul neptunic, nascut din mare, si unul plutonic, nascut din focul originar” (Negoitescu).

• “Alunecarea fetei de imparat in vis echivaleaza cu o plonjare a propriului eu in eul cel mai adanc” (Marin Mincu), deci in inconstientul colectiv unde sunt conservate informatii despre cosmogonie, in subconstient unde sunt defulate latentele erotice.

• Pentru ca este masca geniului, fata de imparat are atribute exceptionale sugerate prin epitete: frumusete desavarsita “prea frumoasa”, complexitate “mandra-n toate”, unicitate “una la parinti”.

• Comparatiile au functia de a sugera puritatea “cum e Fecioara” si aptitudinea de a comunica cu astrii “cum e luna”.

• Metafora “fata intoarsa” reveleaza capacitatea de plonjare in eul ei adanc in scopul autoscopiei, iar verbele “privea”, “visand” dezvaluie contemplativitatea si reveria specifice geniului.

• Ca sa plasticizeze ipostaza neptunica a eului sau, poetul realizeaza un portret hieratic sugerat prin epitete: “fata stravezie,alba”, “umere goale”, “par de aur”, “mort frumos”.

• Ca si geniul, sta in fruntea ierarhiei, deci are insemnele puterii “coroana”, “toiagul”.

• Metaforele reveleaza originea lui exemplara, mitica “cerul e tatal”, “muma e marea”, de la care mosteneste seninatatea “al meu senin” conform portretului geniului realizat de Schopenhauer.

• Ca sa plasticizeze ipostaza plutonica a geniului, poetul recurge la epitete ce sugereaza demonia “negru giulgiu”, hieratismul “palid la fata”, tristetea si reflexivitatea “trist si ganditor”, patima “ochi mari si minunati”.

• Desigur, geniul este caracterizat de foc launtric sugerat de metaforele “privirea arde”, “coroana arde”. Originea lui este mitica “soarele e tatal” si “muma-noaptea” (metafore) de la care mosteneste intunericul si lumina, deci contradictia conform lui Schopenhauer.

• Ca sa plasticizeze portretul arhetipal al geniului, valorifica filozofia lui Platon despre eoni si hipereoni: Hyperion este fiul lui Dumnezeu, pedepsit pentru razvratirea lui prin injumatatire si aruncat pe Pamant cu statut de eon.

• Desigur, el reprezinta un intreg univers “o lume”, etern “n-avem timp…loc”, “nu cunoastem moarte”. Metafora “din genuni rasai” sugereaza originea lui cosmogonica, iar metafora “focul din privire” reveleaza ardoarea interioara.

• Daca Hyperion reprezinta fiul, in schimb, Demiurgul este tatal suprem, constiinta universala “izvor de vieti” (metafora), sanctiunea suprema “datator de moarte”, recunoscut in eternitate “laudat pe veci”.

• Ca sa mentina echilibrul universal Demiurgul refuza lui Hyperion dezlegarea de nemurire si ii ofera in schimb puteri supreme sugerate prin metafore: puterea orfica “vrei sa dau glas acelei guri” (Orfeu), puterea Logusului “cuvantul meu dintai”, puterea de imparat “pamantul in bucati” si de comandant de osti “catarg langa catarg”.

• Catalin este ipostaza lui Cupidon, maestru al erosului, asa cum o dovedeste in monologul sau ars amandi.

• Cu siguranta el nu reprezinta omul comun, fiind o masca a geniului care detine la superlativ arta de a iubi. El reprezinta latentele telurice ale omului-geniu caracterizat prin vitalitate sugerata de comparatia “obrajei cu doi bujori”, prin locvacitate “guraliv” prin indrazneala “indraznet”, “viclean” (epitete), printr-un statut mediocru “paj” cu origine incerta “baiat din flori” asa cum fiinta umana este derizorie “de nimic” in materialitatea ei dominata de erotism.

• El este un eon prabusit ca si Catalina, asa se explica omonimia numelor lor “te-ai potrivit cu mine”. Numele ei are litera “A” in plus, acesta fiind numele divinitatii in mitologie.

• Deci, Catalina are in plus fata de Catalin accesul la divinitate, capacitatea de interiorizare “tainic genele le plec”, tristetea metafizica “mi le imple plansul”, capacitatea de a intelege sterilitatea existentei diurne “zilele imi sunt pustii” si magia existentelor nocturne “noptile-s de-un farmec sfant”. Catalina contamineaza cu elevatia ei pe Catalin care capata reflexivitate.

• Asadar, iubirea spiritualizeaza dimensiunile impure din fiinta geniului.

• Desigur comunicarea dintre masti se realizeaza pe cale onirica: “gandirea onirica este o gandire simbolica ca si gandirea mitica” (Levi Strauss)