350
DRAGU CREŢU CONSTANTIN TĂNASE - PARTEA SPECIALĂ - Editura Fundaţiei Academice „DanubiusGalaţi 2014

294887871 drept-procesual-penal

Embed Size (px)

Citation preview

DRAGU CREŢU CONSTANTIN TĂNASE

- PARTEA SPECIALĂ -

Editura Fundaţiei Academice „Danubius” Galaţi

2014

2

Copyright 2007

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului

Editura Fundaţiei Academice „Danubius” este recunoscută

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111)

Tipografia Zigotto Galaţi Tel.: 0236.477171

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CREŢU, DRAGU

Drept procesual penal – Partea specială/ Dragu Creţu – Galaţi: Editura Fundaţiei Academice

„Danubius”, 2008

Bibliogr.

ISBN 978-973-1746-68-5

3

ABREVIERI

A.S.U.I., S.J. Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza”

Iaşi, Ştiinţe Juridice

alin. Alineat

B.J Casaţie şi Justiţie Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de

Justiţie şi al Înaltei Curţi de Justiţie

C.D. Culegeri de decizii ale Tribunalului Suprem

C.pen. Codul penal

C.proc.pen. Codul de procedură penală

C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie

C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.A. Curtea de apel

Dec. Decizie

Dec.de îndrumare Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem

Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

J.N. Justiţia Nouă

L.P. Legalitatea populară

R.A.P.J.P 1 Repertoriu alfabetic de practică judiciară în

materie penală pe anii 1975 - 1980

P.L. Pro lege

R.D.P. Revista de Drept Penal

R.R.D. Revista Română de Drept

4

5

Titlul I

URMĂRIRE PENALĂ

Capitolul I

Dispoziţii generale

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind

reglementată în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art.285-

341.

Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor

procesului penal datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate

pe parcursul desfăşurării ei.

Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru

cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării

făptuitorului, strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea

trimiterii în judecată.

Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat

realizarea reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi

atribuţii specifice acestei faze procesuale.

Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale

şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către

autorităţile judiciare, părţile, subiecții procesuali principali și alți subiecți

procesuali din proces, îndeplinind un obiect limitat în realizarea scopului

procesului penal1.

Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a

faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a

fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal.

1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.

6

În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are

drept unic scop strângerea de probe care sunt necesare procurorului

competent, pentru a dispune trimiterea în judecată sau a soluţiei de

netrimitere în judecată.

Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de

investigare a faptei şi etapa de investigare a persoanei.

Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor

judiciare competente (poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin

inculparea unei persoane determinate, care se va realiza printr-un act

formal.

În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă

bănuiala rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea

penală împotriva ei purta denumirea de suspect.

Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi

penale urmată de decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se

realizează prin punerea în mişcare a acţiunii penale, atunci când, din

cercetările efectuate, rezultă motive verosimile de a crede că această

persoană a săvârşit fapta investigată.

Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la

urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la

urmărire, cu sau fără aplicarea unei sancţiuni, în cazuri în care gravitatea

infracţiunii este redusă, măsura este proporţională cu gravitatea învinuirii,

iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă pentru a pune capăt tulburării

provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea inculpatului.

Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor

sancţiuni, va fi supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta

principiul potrivit căruia judecătorul este garantul libertăţilor

fundamentale.

Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se

începe urmărirea penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a

legalităţii şi temeiniciei rechizitorului, denumită procedura de cameră

preliminară, astfel încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa

judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu poate conduce

la o condamnare.

Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească

acuzarea, prin administrarea de probe.

7

Secţiunea I

Obiectul urmăririi penale

Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului

penal român, potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a

Codului de procedură penală.

În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936,

urmărirea penală constituia o activitate exercitată de către procuror sau

partea vătămată prin care se punea în mişcare acţiunea penală în faţa

instanţei de judecată.

Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub

denumirea de „Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.

Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de

strângere a probelor pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată

de către procuror prin trimiterea în judecată a învinuitului sau sesizarea

judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării instrucţiei prealabile.

Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă,

activitate ce consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de

trimitere în judecată sau de scoaterea de sub urmărire.

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956,

cabinetele de instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală

desfăşurându-se sub forma cercetării penale şi anchetei penale.

Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta

miliţie) iar ancheta penală era instrumentată de procurori.

Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi

conţinut2, din care rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de

organele de urmărire penală în care se strâng şi se verifică probele cu

privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă făptuitorul stabilindu-se

răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată.

Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de

procedură penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o

infracțiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

2 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All

Beck, Bucureşti, p.23.

8

Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei

persoane se înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către

organele de cercetare penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune

trimiterea în judecată sau eventual clasarea sau renunțarea la urmărirea

penală.

Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere

orice infracţiune indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă,

infracţiune consumată, infracţiune continuă, etc.).

Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are

în vedere aflarea datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori,

instigatori, complici), atât ca persoane fizice, cât şi ca identitate3.

Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul

administrat a lămurit cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând

temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi

penale4 şi prezintă importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a

cauzei.

Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare

pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în

vederea justei soluţionări a acesteia.

Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare

penală îşi concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi

acte procesuale şi acte procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire

dispoziţiile cuprinse în actele procesuale5.

Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare

a acţiunii penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în

judecată) iar actele procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în

general de organele de cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi

înscrisuri, efectuarea percheziţiilor, instrumentarea rechizitorului).

Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile

pe cale le supraveghează (art.324 alin.(2) C.proc.pen.) şi să delege, prin

ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire

penală în cazurile în care efectuiază urmărirea penală potrivit legii (art. 324

alin.(3) Cod procedură penală).

3 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului

de procedură penală român. Partea generală, vol.II, ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti,

1976, p.25. 4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,

p.10; I.Neagu Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339. 5 Idem

9

Secţiunea a II-a

Limitele urmăririi penale

În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele

fixate între momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării

activităţii de urmărire penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate

fi trimitere în judecată, clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.

Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv,

existând posibilitatea plângerii la judecătorul de cameră preliminară

potrivit art. 340 și 341 Cod de procedură penală.

Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa

funcţională şi materială a organelor de cercetare penală.

Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa

unor sancţiuni procedurale penale.

Secţiunea a III –a

Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea

penală se desfăşoară pe baza unor trăsături specifice fazei respective.

Dintre acestea, în doctrină6 se apreciază că pot fi considerate

specifice fazei de urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea

actelor de urmărire penală; lipsa de publicitate a urmăririi penale;

caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi caracterul preponderent al

formei scrise.

§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor

de urmărire penală

Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din

Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, în faza

de urmărire penală, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului

6 I. Neagu, op.cit.p.401

10

legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea

ministerului justiţiei7.

Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63

alin.(1) din Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de

supraveghere a activităţii de cercetare penală efectuată de organele de

poliţie judiciară şi de alte organe de cercetare penală.

Astfel, potrivit art.303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea

dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de

cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de

lege în constatarea infracţiunilor8.

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către

organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va

sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în

termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.

§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale

Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul

secret al urmăririi penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din

cauza penală nu aveau cunoştinţă despre anumite activităţi efectuate de

organele de cercetare penală9, ci în sensul că actele aflate în cauza

respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi oficiali,

cauza nefiind publică.

Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la

1968, au diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a

o transforma într-o fază cu caracter public10.

Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat

regula potrivit căreia procedura din cursul urmăririi penale este ne publică.

Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate

ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a

probatoriilor.

Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură

penală, dă posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o

7 Art.132 (1) din Constituţia României. 8 Art.219 (2) Cod de procedură penală. 9 Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date. 10 Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător

în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la

cunoştinţă acest drept”.

11

perioadă determinată de timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se

aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale.

§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale

În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în

faza urmăririi penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar,

şi anume procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de

învinuire, apărare şi de soluţionare a cauzei penale11.

Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi

penale, ca de exemplu în cazul confruntării;12 în cazul arestării inculpatului

de către instanţa de judecată, după ascultarea sa etc.

Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în

rezolvarea cauzelor.

§4. Caracterul preponderent al formei scrise

Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se

realizează în forma scrisă.

Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine

preponderentă, căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care

sunt cuprinse în dosar sub forma scrisă13 iar pe de altă parte pe parcursul

urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în scris prin cerere şi memorii

scrise.

Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii

posibilităţii limbajului oral între participanţii în cauza penală.

Secţiunea a IV-a

Organele de urmărire penală

Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile

înscrise în art. 30 și 55-59, organele de urmărire penală care realizează

activităţile ce au loc în această fază procesuală.

11 Gr. Theodoru, op.cit.p.51 12 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, vol.II, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1999. 13 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.

12

Potrivit art. 55 alin. (1) C.proc.pen., organele de urmărire penală

sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliției judiciare și

organele de cercetare penală speciale.

În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare14

funcţionează lucrători specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul

Ministerului Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii

speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul

procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub

autoritatea procurorului general15.

Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin.

(5) C.pr.pen.: ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit

avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de

descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei

Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia

judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie16.

Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul

structurilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

Organizată şi Terorism17.

Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare

pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în

vederea justei soluţionări a acesteia18, adunând probele atât în favoarea cât

şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste

chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să

explice învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile

lor procesuale.

Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului

sau inculpatului, înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a

fi asistat de un apărător când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a

14 Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în M.Of. nr.869

din 23 septembrie 2004. 15 Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006. 16 Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea

nr.54/2004. 17 Art.27 din Legea nr.508/2004. 18 Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală.

13

nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi

folosit şi împotriva sa.

În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului se prevede în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în

termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit,

asupra naturii şi cauzei acuzaţiei împotriva sa”.

Într-o speţă19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că

informaţiile conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie

cu privire la detalii esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii

imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul

procesului, scurgându-se o lungă perioadă de timp între momentul

inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu rapiditatea derulării

fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere reclamantului

(inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi

organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut.

Într-o altă cauză 20 referitoare la „recalificarea juridică a faptei

imputate celui acuzat”, constând în schimbarea încadrării juridice din

„deturnare de fonduri” (la prima instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de

apel), reclamantul a invocat faptul că această recalificare juridică l-a

împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat din timp cu

privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în

judecată.

În practica judiciară21, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306

C.pr.pen, alături de alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea urmării penale şi sesizarea instanţei, determină refacerea

urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art.334

Cod procedură penală.

În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune

asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează

propuneri prin referat (art. 286 alin. 4).

Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de

art.286 alin.(2) C.proc.pen.

19 A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în

“Recueil 2000- IX”, p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene

a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed. I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219 20 A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în

Recueil 2001- II”, op.cit.p. 220 21 Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2007, p.8, ICCJ, Secţia penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal.

Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.

14

Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi

atestă aducerea la îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile

procesuale22.

Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea

condițiilor legale de întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de

dispoziţie23.

Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală

consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri

motivate.

Propunerile se concretizează prin referate24, alteori procese-verbale25.

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie

încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al

ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.26

Capitolul II

Competenţa organelor de urmărire penală

A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a

verifica dacă un organ are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea

urmăririi în cauza respectivă.

Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire

penală, în Titlul III, capitolul II al părţii generale a Codului de procedură

22 Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115. 23 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530. 24 Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu

propuneri pentru luarea unor măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru

punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod procedură penală). 25 Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării

(art.88 Cod procedură penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214). 26 Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru

modificarea şi completarea Codului de procedură penală.

15

penală, este reglementată competenţa materială, competenţa teritorială şi

competenţa funcţională.

Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în

procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele de probă27.

În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele

de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

Secţiunea I

Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de

Legea nr. 364/2004, potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi

funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor

Interne.

Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită

din ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de

constatare a începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale

poliţiei judiciare.

Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală.

În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207

Cod procedură penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei

judiciare efectuează urmărirea penală, pentru orice infracţiune care nu este

dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare penală.

Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei

judiciare au o competenţă materială generală.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul

infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod

obligatoriu de procuror şi în cazurile în care cercetarea penală se

efectuează în mod obligatoriu de organele de cercetare penală speciale.

Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii

care nu fac parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a

încunoştinţa de îndată procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei

judiciare cu privire la cele constatate şi de a le înainta, actele încheiate28.

27 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528 28 Art.3 din Legea nr.364/2004.

16

Organele Serviciului Român de Informaţii29, nu pot efectua acte de

cercetare penală, dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la

realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind

siguranţa naţională.

În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 C.proc.pen.,

dispoziţiile prevăzute în art.30-36 C.proc.pen., se aplică în mod

corespunzător şi în cursul urmăririi penale.

Secţiunea a II-a

Competenţa organelor de cercetare speciale

Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite

sau având în vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează

de către organele de cercetare speciale.

Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire

penală numai în condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării

structurii din care fac parte,în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari

sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de

Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă

fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a navigației ori a

personalului.

Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare

obligatorie şi exclusivă30 cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se

referă art.54 alin.(2) Cod procedură penală.

Secţiunea a III-a

Competenţa procurorului în faza urmăririi

Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea

penală poate fi efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând

dispoziţii care să-i interzică acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei

asemenea activităţi.

Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie

pentru procuror.

29 Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,

cu modificările şi completările ulterioare. 30 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.209

17

Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a

procurorului sunt stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a

calității persoanei.

Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror:

a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă

instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;

b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art.

289-294 din Codul penal;

c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut

ca urmare moartea unei persoane;

d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua

urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;

e) în alte cazuri prevăzute de lege.

Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se

efectuiază, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în

vederea efectuării urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor

ierarhic inferioare prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic

superior când:

a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor

cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;

b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv

printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii

judiciari ori grefierii instanţei;

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită

complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului

care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad,

procurorii pot infirma actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele

ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii.

În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu

caracter intern31.

31 Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

18

Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca

efectuarea urmăririi penale să fie făcută în mod obligatoriu de către

procuror şi în alte cauze.

În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior

sunt obligatorii dacă sunt date în scris şi în conformitate cu legea.

Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi

penale şi nici concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe

rolul instanţelor judecătoreşti.

Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi

contestate la Consiliul Superior al Magistraturii.

Secţiunea a IV-a

Condiţii pentru realizarea urmăririi

penale de către procuror

Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în

aceleaşi condiţii ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de

organele de cercetare penală32. Unele din actele procurorului care

efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul anumitor organe

superioare33 ( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328 alin.

(1) Cod de procedură penală).

Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul

principiului controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau

infirmarea acestuia34.

Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul

judecătorilor şi procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie

contrasemnate de procurorii care îi coordonează.

Secţiunea a V-a

Dispoziţii speciale privind competenţa

organelor de cercetare penală

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire

penală, se aplică după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor

32 N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001, p.21 33 Idem 34 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.23

19

săvârşite în ţară (art.41 C.proc.pen.), sau cele privitoare la infracţiunile

săvârşite în străinătate (art.42 C.proc.pen.).

Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii

absolute (art. 281 alin.(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de

urmărire penală fiind obligat să-şi verifice competenţa după ce a fost

sesizat.

Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să

efectueze cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită

supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va

declina competenţa în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.

Dispoziţiile art. 59 C.proc.pen., permit o extindere limitată a

competenţei organelor de cercetare penală, în cazurile în care actele de

cercetare nu suferă amânare.

Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării

trebuie realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un

organ ierarhic inferior35.

Secţiunea a VI-a

Actele încheiate de unele organe de constatare

Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62,

categoriile de organe de constatare ce pot încheia acte de constatare în

cazul săvârşirii de infracţiuni.

Sunt organe de constatare, potrivit art.214 C.proc.pen., organele

inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităților

publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public

pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor

a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control și cele de

conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice sau ale

altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în

legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

35 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit.p.25

20

organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile

constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi

calităţii produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din

regimul vamal, fiscal, etc.

O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere

ale administraţiei publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept

public pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în

subordinea ori sub controlul lor; de exemplu: actele de constatare întocmite

de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale în materia

Codului aerian (Legea nr.29/1997).

Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a

cadrul Jandarmeriei Române36.

Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului

săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale

de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, au dreptul de a face percheziții

corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de

îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate împreună cu

mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de

urmărire penală.

Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane:

- comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe

acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în

afara porturilor sau a aeroporturilor;

- agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;

Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale,

de a verifica lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe

făptuitor şi a-l preda de îndată procurorului.

Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de

probă.

Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea

Constituţională a statuat că prevederile art.215 alin.(1) C.proc.pen., sunt

constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia

României, care consacră dreptul părţilor la un proces echitabil, chiar dacă

sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire penală37.

36 Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în M.Of.

nr.1175 din 13 decembrie 2004. 37 Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în M.Of. nr.597 din 11 iulie

2006.

21

Capitolul III

Supravegherea exercitată de procuror

în activitatea de urmărire penală

Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire

penală reprezintă principala sarcină a acestuia38 având în vedere că marea

majoritate a infracţiunilor sunt instrumentate de către organele de cercetare

penală.

Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului

general al procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor

constituţionale şi a ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului.

Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt

înscrise în art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative,

precum Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea

nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.

Secţiunea I

Obiectul supravegherii urmăririi penale

Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza

urmăririi penale este dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 C.proc.pen., dar

şi de alte reglementări cuprinse în alte acte normative.

Potrivit art.299 alin.(1) C.proc.pen., în exercitarea supravegherii

respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca

orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere

penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii

temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În literatura de specialitate39, s-a arătat că procurorul, ca organ de

supraveghere, are îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie

38 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,

p.202; N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti,

p.29. 39 Gr. Theodoru, opt.cit.p. 547

22

efectuată cu celeritate40, în mod complet şi cu respectarea dispoziţiilor

legii.

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi

într-un termen rezonabil, a cauzei sale....”.

Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul

acestui termen, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest

moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării

instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau o „dată

anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data arestării sau orice

altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante.

Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în

sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care

emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă

penală41.

O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se

apreciază termenul rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că

acestea sunt: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului

(inculpatului) şi comportamentul autorităţilor42.

Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio

persoană să nu fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de legea penală.

Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea

penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire

penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate

măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni43.

Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire

penală diferă faţă de supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele

de punere în executare a sancţiunilor aplicate.

Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător

al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de

urmărire penală efectuate de organele aflate sub supravegherea sa:

supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se exercită din

40 I.Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006,

p.105 41 A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în

“Recueil....” 1998 – III- citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, p.cit.,p163. 42 A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, op.cit.p.539. 43 Gr. Theodoru, op.cit.p.549.

23

momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând

toate aspectele legalităţii şi temeiniciei44.

Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic,

necondradictoriu şi în formă scrisă45.

Secţiunea a II-a

Procurorul competent să exercite

supravegherea urmăririi penale

În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent

să exercite supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală,

procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii,

judecă în primă instanţă cauza respectivă.

Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă

judecătorie nu va putea supraveghea cercetarea penală efectuată de

organul de poliţie competent, dacă infracţiunea este de competenţa de

judecată în primă instanţă a tribunalului.

În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi

în cauzele de competenţa instanţelor militare.

Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa

secţiilor maritime şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de

procurorii de la secţiile maritime şi fluviale ale parchetelor

corespunzătoare instanţei care judecă în primă instanţă cauza.

Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în

care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror,

în literatura de specialitate au fost exprimate puncte de vedere diferite.

Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod

procedură penală, nu ar exista o activitate de supraveghere a actelor de

cercetare46.

Potrivit unei alte opinii47, în cauzele în care urmărirea penală se

efectuează de către procurori, supravegherea se exercită de către primul-

procuror al parchetului din care face parte, de către adjunctul acestuia sau

de procurorul şef de secţie în baza regulamentului de ordine interioară.

Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul

procuror, supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior.

44 Idem 45 Idem 46 I.Neagu, opt.cit.p.47 47 Gr.Theodoru, op.cit.p. 550

24

Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea

penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât

din verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-

procurorul parchetului sau după caz de procurorul ierarhic superior.

Secţiunea a III-a

Exercitarea supravegherii

Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să

dispună după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie

efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt

asemenea organ.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune

de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza

propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza după

încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.

În literatura de specialitate48 s-a susţinut că o asemenea măsură se

impune pentru a asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau

operativitate.

O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de

abţinere sau recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu

întârziere.

Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune

că, atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se

trece, să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror.

În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta

poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către

organele de poliţie judiciară.

48 N. Volonciu, op.cit.p.30

25

Secţiunea a IV-a

Modalităţi de exercitare a supravegherii

Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3)

din Constituţia României potrivit cărora, parchetele conduc şi

supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, art. 300

alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o formulare mai cuprinzătoare,

arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de

cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare specială.

Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să

fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a

activităţii de cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în

curs de soluţionare.

Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să

încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat la

cunoştinţă.

După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de

cercetare penală având la îndemână următoarele mijloace:

- poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-

l efectueze personal;

Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală

asigură respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da

eficienţă mai mare actului efectuat49.

- verificarea lucrărilor de cercetare penală.

În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la

verificarea lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea

consultării, a dovezilor de la dosarul de cercetare penală, acesta fiind

obligat să le trimită, cu toate actele, materialele şi datele referitoare la

faptele care formează obiectul cercetării.

Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de

către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei

încuviinţări, a unei confirmări, atunci când legea prevede aceasta50 (de ex.,

în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea

în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se pronunţa, procurorul trebuie să

verifice actele care au stat la baza propunerii). 49 Gr. Theodoru, op.cit.p.151. 50 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27

26

Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de

exemplu, percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia

prealabilă a judecătorului care poate fi solicitată de procuror).

Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia

organelor de cercetare penală, însă valabilitatea actului este supusă

aprobării procurorului (de exemplu, exhumarea în vederea constatării

cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)

În literatura juridică51 se susţine că aprobările date de procuror, în

conformitate cu art. 303 alin.(1) C.proc.pen., încuviinţarea, autorizarea,

confirmarea anumitor acte de cercetare penală, reprezintă mijloace de

exercitare a supravegherii.

Potrivit art. 303 alin. (1) C.proc.pen., procurorul poate să dea

dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de

cercetare penală.

În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către

organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va

sesiza conducătorul organelor de cercetare penală, care are obligaţia ca în

termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.

Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a

organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor

legale, o infirmă prin ordonanţă.

După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către

organul de cercetare penală sau îl poate reface personal.

Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în

care se constată că au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi

înlăturată decât prin anularea acestora conforma art.197 Cod procedură

penală.

Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea

judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către

procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale52.

În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca

procurorul să conteste măsura de infirmare la instanţa de judecată.

51 I.Neagu,op.cit.p.50; N. Volonciu, op.cit.p.29; Gr.Theodoru, op.cit.p.552 52 Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64,

precizăm că acesta a mai fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind

neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie

2006.

27

Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind

declarate neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile

art.132 din Constituţia României.

Capitolul IV

Efectuarea urmăririi penale

Secţiunea I

Sesizarea organelor de urmărire penală

Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei

fapte penale şi informarea organului de urmărire penală.

Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se

poate face în lipsa unei sesizări legale.

Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea

penală53.

Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de

declanşare a activităţii procesuale54.

Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura

juridică se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile

legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a

se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea

infracţiune55.

Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în

literatura de specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de

clasificare56.

Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi

externă şi internă.

53 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36. 54 E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70. 55 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82 56 A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N.

Volonciu. Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55;

Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83.

28

Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în

doctrină ca moduri obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri

speciale de sesizare, întâlnite în situaţia în care anumite persoane au

obligaţia să informeze despre săvârşirea unei infracţiuni, aceste moduri

fiind denumite şi referinţe obligatorii57 .

Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară58.

Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea

despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa

organului de urmărire penală.

Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior

prin faţa unui alt organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un

organ de urmărire penală îşi declină competenţa altui organ).

În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod,

deoarece organele de urmărire penală nu pot începe urmărirea penală.

Sub acest aspect, art.288 alin.(2) C.proc.pen., prevede că, atunci când

punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă

ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea

penală nu poate începe în lipsa acestora59.

57 V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură

penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26 58 I.Neagu, op.cit.p.51. 59 Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1,

art.196, art.197 alin.1, art.210, art.2093, art.213, art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele

infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu dispoziţii penale ( de ex. Legea

nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În practica

judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind

societăţile comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a

acţionarilor societăţii. Un alt punct de vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în

cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost exprimat în literatura de specialitate,

susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii penale.

Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990

republicată şi a Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.2821 din legea

nr.31/1990, text introdus prin Legea nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în

prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al Ţuculeanu, Codul de procedură penală

comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222.

29

§ 1. Plângerea

Potrivit art.289 alin.(1) C.proc.pen., plângerea este încunoştinţarea

făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate

fi confundată cu plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi

timp o condiţie de pedepsibilitate şi procedibilitate60.

În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare

din oficiu, plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de

sesizare.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare

trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea

şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul,

codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de

înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrși ul

persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori

convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea

făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.

Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei61.

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie

să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.

În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie

în care trebuie să fie semnată de petiţionar.

Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să

ţină seama de ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare

din oficiu.

Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea

într-un proces-verbal de organul care o primeşte.

În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a

reglementat următoarele categorii:

a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune:

pentru persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de

către părinţi, tutore, curator;

b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special;

60 I. Neagu, op.cit.p.419 61 Idem

30

c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai

persoanei vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru

părinţi;

d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub

interdicţie).

Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la

instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar

competent.

§ 2. Denunţul

În conformitate cu art. 290 C.proc.pen., denunţul este încunoştinţarea

făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei

infracţiuni.

Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de

către o altă persoană decât persoana vătămată prin infracţiune.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la

combaterea infracţiunilor prin atragerea acestora în sesizarea organelor de

urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvârşire au luat la

cunoştinţă şi despre cei care le-au comis62. Potrivit art. 410 şi art. 267 Cod

penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod expres

aceasta.

De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infracțiuni

contra securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403

și art. 406-409 constituie infracțiune.

În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de

însuşi cel care a săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei.

De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se

pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de

urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii

de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea

unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de

cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile

delicte şi orice alte mijloace de probă.

62 Gr. Theodoru, op.cit.p.560.

31

Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat

la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în

cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.

Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea

penală, potrivit art. 267 Cod penal.

Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de

conducere sau de control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a

Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu privire la orice

date sau informaţii din care rezultă că s-a săvârşit una dintre infracţiunile,

date prin lege, în competenţa acestei instituţii.

Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării

revine persoanelor cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din

unitatea în care îşi desfăşoară activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor

de serviciu iau cunoştinţă de aceste infracţiuni.

Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea

unor infracţiuni în afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire

penală prin formularea unui denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură

penală.

Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) C.proc.pen., prevede că

denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.

§3. Sesizarea din oficiu

Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei

infracţiuni în mod direct şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o

sesizare din oficiu.

Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre

săvârşirea unei infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de

informare în masă, denunţuri anonime, zvonul public, cercetarea altor

fapte, din activitatea serviciilor de informaţii, etc.

§4. Plângerea prealabilă

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat

cunoştinţă de săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare,

dacă este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

32

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată

printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală

făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca

urmare, nu începe şi nici continua urmărirea penală63.

Potrivit art. 295 alin.(1) C.pr.pen., în cazul infracţiunilor pentru care

punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei

plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri

înlătură răspunderea penală. Plângerea prealabilă se adresează organului de

cercetare penală sau procurorului. Termenul de introducere a acesteia este

de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni

curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea

faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei

vătămate minor sau incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii

unui nou reprezentant legal.

Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost

introdusă în termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă

greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată

se trimite pe cale administrativă, organului judiciar competent.

La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică

dacă aceasta îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în

termenul prevăzut de lege. În cazul în care organul de cercetare penală

costată tardivitatea plângerii prealabile înaintează procurorului actele

încheiate împreună cu propunerea de clasare.

Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată

că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă

persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz

afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar,

înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să

constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea

infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și,

dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz

contrar, organul de cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și

propunerea de clasare.

63 Gr. Theodoru, op.cit.p.561

33

Secţiunea a II-a

Desfăşurarea urmăririi penale

§1. Începerea urmăririi penale

Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire

penală dispune începerea urmăririi.64

Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare

etapă este compusă din stadii procesuale65, prima dintre acestea fiind

începerea urmăririi penale.

Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă

importanţă pentru că determină limita în timp a declanşării procesului

penal şi poziţia procesuală a participanţilor fixându-le drepturile şi

obligaţiile66.

Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute

în art. 288 dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din

cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu

rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii

penale prevăzute în art.16 alin. (1).

Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a),

c) și g), data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi

înregistrată într-un registru special, stabilindu-se astfel momentul începerii

urmării penale.

Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de

împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin.

(1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu

propunerea de clasare.

În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată

restituie actele67 organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi

penale.

64 I. Gorgăneanu, op.cit.p.37 65 Gr. Theodoru, op.cit.p.80. 66 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993

p.64. 67 Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă.

34

Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin

ordonanță motivată.

Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea

urmăririi penale nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de

preşedintele completului de judecată, ci prin încheierea instanţei de

judecată.

Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a

activităţilor care formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului

penal68.

Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea,

precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală.

În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei

juridice, potrivit art.4797 Cod de procedură penală, organul judiciar

comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi

organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale,

punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei

juridice.

Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod

despre acuzaţiile ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să

curgă termenul privitor la durata rezonabilă a procesului penal69 .

§2. Suspectul

Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor

nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului.

Când acesta devine cunoscut70 apare posibilitatea începerii urmăririi

penale „in personam,” adică împotriva făptuitorului.

Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la

răspundere penală având o persoană certă.

Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte

suspect până la punerea în mişcare a acţiunii penale.

Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are

obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta

pentru care este cercetat şi încadrarea juridică, drepturile procesuale

68 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.,p.40. 69 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228;

C.E.D.O., cauza Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, op.cit.p.12 70 Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V.

Dongoroz, op.cit.p.256.

35

prevăzute la art. 83 C.pr.pen. (drepturile inculpatului), încheindu-se în ac.st

sens un proces-verbal.

Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se

lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător

consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire

aceste garanţii ale dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod

procedură penală, dar şi a art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale71 şi atrage incidenţa prevederilor

art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală.

§3. Renunțarea la urmarirea penală

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau

pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea

penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modulși mijloacele de

săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu

urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii,

constată că nu există interes public în urmărirea acesteia.

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt

avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută

anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau

diminuarea consecințelor infracțiunii.

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a

inculpatului ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre

următoarele obligații:

a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă

ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;

b) să ceară public scuze persoanei vătămate;

c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o

prestperioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din

cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;

d) să frecventeze un program de consiliere.

71 C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan,

op.cit.p.505; C.E.D.O., cauza Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu,

A. Vlăsceanu, A. Barbu, op.cit.p.8.

36

În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să

îndeplinească una sau mai multe obligații din cele enumerate, stabilește

prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care

nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligațiile asumate prin

acord de mediere cu partea civilă și care curge de la comunicarea

ordonanței.

Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile

prevăzute la art. 286 alin. (2) C.pr.pen. și dispozițiile privind măsurile

dispuse, dintre cele prevăzute la alin. (3) al art. 318. Ordonanța se

comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului,

inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.

§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în

cursul urmăririi penale, de îndată ce se constată că există probe din care

rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu

există vreunul dintre cazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1).

Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii

penale este aceea a existenței unor probe din care să rezulte presupunerea

rezonabilă, adică rațională sau acceptabilă, că o persoană a săvârșit o

infracțiune. A doua condiție are în vedere inexistența vreunui caz de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către

organul de urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se

eliberează inculpatului o copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura.

Dacă apreciază a fi necesar, procurorul îl audiază personal pe inculpat și îi

eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă inculpatul lipsește nejustificat,

se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală continuă urmărirea

fără a-l audia.

Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa

trebuie să se refere la toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute.

§5. Arestarea preventivă a inculpatului

Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite

condiţiile prevăzute de art. 223 alin.(1) C.proc.pen.,propune motivat luarea

37

măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de

drept.

Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de

drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece

cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia

în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul săvârșirii

infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a

întocmit propunerea.

Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de

soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care

soluționarea va avea loc.

În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare

a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei

reținerii. Ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a

asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți.

De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului,

căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.

Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat.

Termenul se aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului,

acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia

dosarul cauzei.

Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în

prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat,

este dispărut, se sustrage ori din cauza stării de sănătate, din cauză de forță

majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața

judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența juridică a

inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea

procurorului este obligatorie.

Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent

despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază

propunerea de arestare preventivă formulată de procuror.

Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și

libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de

a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi

folosit împotriva sa.

Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului și dispune

arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată. Arestarea

preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata

38

reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După luarea măsurii,

inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege,

motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.

Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți

respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând

punerea în libertate a inculpatului reținut. Dacă sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune

aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit.

b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la

domiciliu).

Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a

dispus asupra măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula

contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la

comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți

care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul

cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic

superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi

îndeplinite pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor

categorii de persoane precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii,

magistraţii- asistenţi, membrii Guvernului României.

Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi

reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai

după ascultarea lor.

Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi

sau arestaţi numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al

Magistraturii72.

Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în

condiţiile art. 234 Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit

art. 242 din acelaşi Cod.

§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză

După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare

a acţiunii penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale

72 Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

39

vor fi continuate, cu excepţia situaţiei în care intervine o cauză de

suspendare a urmăririi penale.

În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în

prezenţa unui apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă

învinuirea şi drepturile pe care le are, conform metodologiei prezentate

anterior.

Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit

normelor de drept internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat.

În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul

juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare

recomandată.

La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în

străinătate, se va ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia

cu statul pe teritoriul căruia se află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea

norme, de necesitatea ca citaţia să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile

înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.

În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste

la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau

prezenţa inculpatului, poate formula cereri şi depune memorii.

Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-

se confidenţialitatea convorbirilor.

Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate

aspectele.

Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile

pentru care s-a luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea

de libertate se impune în continuare, procurorul care supraveghează

urmărirea penală, poate face propunere de prelungire a duratei arestării

preventive cu încă 30 de zile.

§7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice

Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată

fapte noi în sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care

pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus

începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date

cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei,

dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice.

Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale

sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror

40

cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a

acțiunii penale.

Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau

schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre

faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea.

În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai

multe persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la

cunoștință calitatea de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați,

încadrarea juridică, drepturile procesuale, încheindu-se în acest sens un

proces-verbal.

Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire

la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât

acţiunea penală fiind pusă în mişcare, nu ridică alte probleme.

În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în

sarcina inculpatului, iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va

proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale şi extinderea cercetărilor.

Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în

mişcare acţiunea penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă

noua încadrare juridică atrage competenţa altui organ, cauza va fi trimisă

acelui organ73.

„Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care

o prevede şi sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă

constatarea că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta care

formează obiectul cercetărilor74.

Secţiunea a III-a

Suspendarea urmăririi penale

Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca

suspectul sau inculpatul să participe efectiv la administrarea probatoriilor,

astfel încât să-şi organizeze o apărare eficientă.

Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată

urmare a unor fapte obiective, neimputabile acestuia, activitatea de

urmărire penală trebuie întreruptă.

73 N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1997, p.103. 74 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88.

41

Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală,

rezultă că principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit

sau inculpat să ia parte la urmărire este starea de boală gravă75.

Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o

expertiză medico-legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe

medicale sau a unui certificat medical.

Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un

impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față

de o persoană.

Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă

şi la momentul săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea

sa, se va dispune clasarea în baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură

penală (existenţa unei cauze de neimputabilitate).

Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă,

care trebuie să cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele

privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, fapta de care este

învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în

vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului76.

Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie,

suspectului sau inculpatului şi persoanei vătămate77.

În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare

penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este

împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului.

Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă

mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmării penale.

La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot

fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

75 În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală

gravă în care se află inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi

penale prevăzut de art.239 Cod de procedură penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de

art.711 din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se referă la întreruperea audierii

învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-ar putea

pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic.

Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol. 76 Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu

măsurile de siguranţă prevăzute în art.162 C.proc.pen., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau

inculpatului într-o instituţie spitalicească sau chiar tratament la domiciliu. 77 În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a

constituit parte civilă poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale

suspendate în această situaţie, deschide din nou posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă

separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.

42

§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe

parcursul sau la terminarea urmăririi penale

Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se

finalizează cu trimiterea inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la

răspundere penală, însă există şi posibilitatea constatării unor impedimente

de natură a împiedica exercitarea acţiunii penale.

Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune

sau că a fost comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină

amnistia, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în

care se dispune clasarea.

Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale

cât şi la terminarea acesteia.

Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată

de necesitatea administrării de probe care să formeze convingerea

organelor de urmărire penală că se impune o asemenea rezolvare a cauzei.

Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.

Secţiunea a IV-a

Clasarea

Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea

acesteia atunci când se constată că a intervenit vreunul din cazurile

prevăzute de art.16 alin. (1) C.proc.pen.

Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă

mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu

privire la suspecții sau inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de

clasare.

Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în

întregime a cauzei penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură

cu aceasta intervine un motiv de împiedicare a exercitării acţiunii penale;

sau deşi sunt mai multe fapte intervine moartea unicului suspect sau

inculpat)78.

Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau

inculpaţi, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de

împiedicare a exercitării acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre

susecți sau inculpaţi ori numai anumite fapte. 78 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,

p.83

43

Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce

constituie temeiuri de achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de

clasare, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile de achitare, excluzând

pe cele de încetare a procesului penal, prioritate având cazurile de

achitare79.

Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de

achitare sau mai multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte

ordinea prevăzută în art.16 alin.(1) C.proc.pen., în sensul că va face

aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în ordinea din textul

menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în cauză.

Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra

prevederilor graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a

împlinit pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost

graţiată.

În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită

prescripţia răspunderii penale.

În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire

prevăzute de lege, pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă

suspectul sau inculpatul cere continuarea procesului penal.

Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre

cazurile prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul

împreună cu propuneri de clasare.

Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă.

Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se

pronunţe asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea.

Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de

încetare a urmăririi penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertăți

revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în

art. 286 alin. (2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum

şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pentru care se dispune această

măsură.

De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu

privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris,80 a cheltuielilor

judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând

încetarea lor, restituirea continuării în cazurile prevăzute de lege.

79 ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732 80 A se vedea, Decizia nr.XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile

Unite, publicată în M.Of. nr.119 din 8 februarie 2006.

44

Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi

penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau

inculpatului şi, după caz, altor persoane interesate.

În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de

drepturi și libertăți comunică prin adresă administraţia locului de detenţie,

dispoziţia de a-l pune în libertate pe învinuit sau inculpat.81

Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea,

restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua

cercetarea.

Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de

cercetare care mai trebuie efectuate.

Secţiunea a V-a

Terminarea urmăririi penale

Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează

dosarul procurorului însoțit de un referat.

Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4),

precum și date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și

măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul

unde acestea se află. Când urmărirea penală privește mai multe fapte sau

mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă aceste date cu privire la

toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să se arate

pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la

urmărire.

În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la

verificarea lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora.

Rezolvarea cauzelor în care sunt arestați se face de urgență și cu precădere.

Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că

nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza

organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau

refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală

dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă acesta (art. 302). Când

completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire

la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă,

81 Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea

Codului de procedură penală (M.Of. nr.1088 din 23 noiembrie 2004)

45

procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de

cercetare penală.

Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care

trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea

actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau

împrejurărilor ce urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă ce

urmeză a fi administrate.

Capitolul V

Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

Secţiunea I-a

Rezolvarea cauzelor

Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează

aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele

necesare și legal administrate, procurorul:

a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din

materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de

inculpat și că acesta răspunde penal;

b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală,

potrivit dispozițiilor legale.

Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire

penală.

De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este

complet epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc82.

Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este

procurorul, întrucât acesta este titularul acţiunii penale.

Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile

procurorului83.

Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului

de instrucţie, acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o

82 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală, vol.II, p.62 83 Gr. Theodoru, op.cit., p.611

46

ordonanţă de trimitere în judecată, care constituia astfel un act

jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată.

Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră

preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel

încât, dacă nu sunt suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată.

Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească

acuzarea, prin administrarea de probe.

Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea

legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată.

Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii

exerciţiului acţiunii penale.

În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire

în cazul în care aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public.

Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă,

procurorul are posibilitatea de a renunța la urmărirea penală.

Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a

vinovăţiei”, în cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu

închisoarea până la un anumit cuantum.

În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act

al unui juriu, constituit ca o instanţă de trimitere în judecată.

După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15

zile, să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se

pronunţe asupra acestora.

Verificarea lucrărilor de urmărire penală84constă în: regularitatea

sesizării sale, competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet

al urmăririi penale, respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea

adevărului, strângerii probelor necesare soluţionării cauzei şi legalităţii

administrării probelor.

Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de

recomandare, nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar.

În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu

precădere.

84 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit., p.64

47

Secţiunea a II-a

Procedura trimiterii în judecată

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un

act procedural scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al

procurorului de trimitere în judecată85.

Rechizitoriul86 se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă

instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a

supravegheat personal activitatea de urmărire penală a organului de

cercetare penală, fie că a efectuat personal urmărirea penală.

Potrivit art. 327 C.proc.pen., dacă procurorul constată că au fost

respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că

urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal

administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în judecată sesizând

instanța competentă.

În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune

prin acelaşi rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o

soluţie de netrimitere în judecată.

Secţiunea a III-a

Rechizitoriul

Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii

rechizitoriului, sunt prevăzut în art. 328 C.proc.pen..

Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia

procurorului (actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului,

instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul

de sesizare.

Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a

efectuat urmărirea penală.

85 Gr. Theodoru, op.cit., p.612 86 Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme

procesuale străine. Cuvântul îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta,

întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din 1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv,

prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât după efectuarea instrucţiei şi

rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia în

cauza respectivă (Tr. Pop op.cit. vol.IV, p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură

penală. Partea specială, Ed.Paideia, 1999, p.101).

48

Pe lângă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) C.proc.pen.

rechizitoriul trebuie să cuprindă, datele privitoare fapta reţinută în sarcina

inculpatului, încadrarea juridică, probele și mijloacele de probă pe care se

întemeiază inculparea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum

şi dispoziţia de trimitere în judecată.

De asemenea, în rechizitoriu trebuie să se arate numele şi prenumele

persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în

proces şi locul unde urmează a fi citate.

În cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu privire la mai multe

fapte şi faţă de mai multe persoane, se va întocmi un singur rechizitoriu.

Rechizitoriul este format din trei părţi:

În prima parte, numită şi partea introductivă se consemnează

denumirea parchetului de la care provine rechizitoriul, data şi locul

întocmirii, numele, prenumele şi calitatea procurorului care-l emite, date

privitoare la persoana inculpatului şi infracţiunile la care se referă.

Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului,

situaţia de fapt reţinută, probele pe care se întemeiază încadrarea juridică

dată faptei.

Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde

dispoziţia de trimitere în judecată, numele, prenumele inculpatului sau

inculpaţilor, fapta sau faptele pentru care s-a luat această măsură.

Instanţa supremă a statuat că sesizarea instanţei cu judecarea unei

infracţiuni este legală numai atunci când în dispozitivul de trimitere în

judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică,

nefiind suficientă descrierea acesteia făcută în cuprinsul rechizitoriului87.

Până la pronunţarea acestei soluţii, practica instanţelor era constantă,

în sensul că dacă fapta era descrisă în partea expozitivă, fără a fi

menţionată în dispozitiv, instanţa era legal investită cu judecarea ei,

întrucât potrivit art.371 C.proc.pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi

persoana arătată în actul de sesizare88.

Soluţia pronunţată de instanţa supremă comportă discuţii, în raport cu

practica anterioară a instanţelor şi cu părerea majoritară a teoreticienilor.

87 C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-37. 88 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.210/1977 în C.D. 1977, p.340; Tribunalul Suprem,

Secţia penală, decizia nr.511/1979, în C.D. 1979, p.498; C. Turianu, Limitele sesizării prin

rechizitoriu instanţei de judecată, în Dreptul nr.6/2002, p.160-163.

49

§1. Actul de sesizare a instanţei

Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de

prim- procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de

acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.

Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de

procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta,

verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

Verificarea89 se efectuiază sub aspectul legalității și temeiniciei.

Legea nu stabileşte un termen pentru verificarea rechizitoriului însă în

cazurile cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea

duratei arestării preventive.

În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi

temeinicie procurorul care a efectuat verificarea confirmă rechizitoriul şi îl

înaintează instanţei competente.

Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi

temeinicie, rechizitoriul este infirmat.

Verificarea rechizitoriului de către conducătorul parchetului sau de

către procurorul ierarhic superior, după caz, constituie o modalitate

obligatorie de exercitare a controlului ierarhic.

Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de

copii certificate, pentru a fi comunicate inculpaților, se înaintează instanţei

competente.

A fost înlăturat termenul de 24 ore privitor la înaintarea dosarului şi a

tuturor actelor necesare instanţei de judecată.

§2. Sesizarea instanţei de judecată

Înaintarea dosarului se face printr-o adresă semnată de conducătorul

parchetului care nu produce efecte juridice, nu constituie actul de aprobare

al rechizitoriului sau un mod de sesizare a instanţei ci reprezintă doar un

mijloc administrativ de trimitere a dosarului instanţei competente.90 89 În cazul rechizitoriilor întocmite de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei

de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se aplică reglementările

cuprinse în art.222 din O.U.G. nr.43/2002, respectiv în art.20 din Legea nr.504/2004. 90 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, op.cit. p.69

50

Într-o altă opinie91, adresa de înaintarea dosarului nu produce efecte,

ci constituie doar mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile

judiciare, sesizarea instanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde

dispoziţia de trimitere în judecată.

În practica judiciară,92 s-au evidenţiat două orientări cu privire la

înaintarea rechizitoriului instanţei competente, prin adresă, sub semnătura

prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea

de apel sau procurorului ierarhic superior care semnifică formal exercitarea

şi respectarea controlului instituit de art. 328 alin.(1) C.proc.pen..

Într-o primă opinie, instanţele au considerat că verificarea

rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 328

alin.(1) C.proc.pen., trebuie materializată printr-o menţiune expresă, ceea

ce semnifică faptul că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către

procurorul ierarhic superior nu este echivalentă cu îndeplinirea obligaţiei

instituite de textul citat.

Într-o altă opinie contrară, instanţele au stabilit că verificarea legalităţii

şi temeiniciei rechizitoriului s-a efectuat dacă acesta nu a fost infirmat fiind

suficientă, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 328 alin.(1)

C.proc.pen., semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de

înaintare a dosarului.

Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie – Secţiile Unite, prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008, a statuat,

că dispoziţiile art.264 alin.(3) C.proc.pen. de la 1969 (anterior), se

interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea

„verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.

§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt

organ de urmărire penală

Urmărirea penală nu poate fi considerată terminată dacă aceasta nu

este completă sau dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale care

garantează aflarea adevărului.

În această situaţie, procurorul poate dispune, restituirea cauzei pentru

completarea cercetărilor sau refacerea cercetărilor ori trimiterea cauzei la

alt organ pentru completarea sau refacerea cercetărilor, potrivit art. 323

C.proc.pen..

91 Gr. Theodoru, op.cit. p.616. 92 I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.9 din 18 februarie 2008, nepublicată.

51

Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea

aceluiaşi organ ori trimite către alt organ întreaga cauză, pentru

completarea sau refacerea cercetărilor.

Procurorul poate reţine cauza pentru a proceda personal la

completarea probaţiunii sau refacerea actelor de urmărire penală.

Restituirea ori trimiterea cauzei pentru refacerea sau completarea

cercetărilor se dispune de către procuror prin ordonanţă, când prin referatul

întocmit de organul de cercetare penală s-a propus trimiterea în judecată.

Ordonanţa cuprinde pe lângă menţiunile arătate în art.286 alin. (2)

C.proc.pen. şi indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori

refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a

mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.

§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive,

de siguranţă sau asigurătorii

Potrivit dispozițiilor art. 330 C.pr.pen., când procurorul dispune

trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și

propunerea de luare, menținere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri

preventive ori a unei măsuri asigurătorii.

Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de

siguranță cu caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea

acelei măsuri.

Asupra acestor propuneri se pronunță, prin încheiere, judecătorul de

cameră preliminară.

52

Capitolul VI

Reluarea urmăririi penale

Secţiunea I-a

Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale

Faza urmăririi penale se finalizează prin dispoziţia procurorului, act

procedural scris, de trimitere în judecată a inculpatului.

Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ori la sfârşitul acesteia,

procurorul poate dispune suspendarea urmăririi penale, renunțarea la

urmărirea penală sau clasarea cauzei.

În urma pronunțării unei asemenea soluții, urmărirea penală poate fi

reluată.

Cazurile în care urmărirea penală poate fi reluată sunt:

a) încetarea cauzei de suspendare;

b) restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;

c) redeschiderea urmăririi penale.

Reluarea urmăririi penale constituie o activitate eventuală, cu caracter

de excepţie, prin care, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, se

realizează reactivarea cursului urmăririi penale.93

Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între

timp a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii

penale prevăzute în art.16 alin. (1) C.proc.pen.

§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare

Când situaţia care a determinat suspendarea urmăririi penale încetează,

organul de cercetare penală care constată această situaţie înaintează dosarul

procurorului pentru a dispune asupra reluării urmăririi penale.

Dacă procurorul apreciază că a încetat cauza de suspendare, el dispune

prin ordonanţă reluarea urmăririi penale, după care restituie dosarul

organului de cercetare penală pentru a continua urmărirea ce fusese

întreruptă.

93 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op.cit.p.80

53

Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2)

C.pr.pen., precum și dispoziția de reluare a urmăririi penale.

§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire

Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră

preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin.

(3) lit. b).

Când restituirea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a)

C.pr.pen., reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori

procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată

că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de

urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale se vor

menționa și actele ce urmează a fi efectuate.

În ambele situații, procurorul efectuiază urmărirea penală ori, după

caz, trimite cauza la organul de cercetare penală, dispunând prin ordonanță

actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate.

§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată,

ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă

ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, trimițând dosarul la

organul de cercetare penală.

Dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut

împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și

dispune redeschiderea urmăririi penale.

Când constată să suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-

credință obligațiile stabilite cu prilejul renunțării la urmărirea penală,

procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.

Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului

de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea

nulității. Judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere

motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a

suspectului sau inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței

prin care s-a redeschis urmărirea penală. Încheierea judecătorului de

cameră preliminară este definitivă.

54

Când s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală,

redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră

preliminară a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la

procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispozițiile judecătorului

de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

În raport cu dispozițiile legale privind reluarea urmăririi penale, se

poate aprecia că aceasta constituie un remediu procedural aplicabil în cazul

soluțiilor de netrimitere în judecată, având ca temei descoperirea sau

apariția unor fapte și împrejurări noi, necunoscute la data dispunerii

soluției.

Capitolul VII

Plângerea împotriva actelor şi măsurilor

de urmărire penală

Secţiunea I-a

Dreptul de a face plângere

În vederea sporirii garanţiilor privind libertatea persoanei, Codul de

procedură penală, prin dispoziţiile art. 336-341 a prevăzut posibilitatea

celor interesaţi de a se plânge împotriva măsurilor şi actelor de urmărire

penală, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Potrivit art.23 pct.10 din Constituţia României şi art.5 alin.3 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale,

cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de

restrângere a libertăţii în cazul în care consideră că este ilegală, are dreptul

să se adreseze instanţei de judecată.

Pot formula plângere nu numai persoanele care participă ca părţi în

procesul penal, ci orice persoană ale cărei interese legitime au fost

vătămate printr-un act sau o măsură procesuală.94 94 În practica judiciară, s-a constatat că plângerea poate fi făcută atât de persoana vătămată prin soluţia

de netrimitere în judecată, cât şi de o organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia

drepturilor omului, fundaţie, ş.a.Prin sintagma „orice alte persoane” nu s-a dorit limitarea sferei

55

În literatura de specialitate,95 s-a susţinut că, sub aspectul naturii

juridice, plângerea reglementată în dispoziţiile art. 336 şi urm.

C.proc.pen., reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva actelor şi

măsurilor de urmărire penală şi a modalităţii de control al legalităţii

acestora.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se

deosebeşte de plângerea penală reglementată ca mod de sesizare a

organelor de urmărire penală în art. 289 C.proc.pen..

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea

organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul

de cercetare penală.

Plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale.

Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii

luate sau a actului efectuat de organul de cercetare penală.

În vederea rezolvării plângerii depuse la organul de cercetare penală,

art. 337 C.proc.pen., impune ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să

o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea

sunt necesare.

Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20

de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care, a făcut

plângerea modul în care a fost rezolvată.

Conform art. 99 lit.i din Legea nr.303/2004 privind statutul

judecătorilor şi procurorilor, rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive

imputabile constituie abatere disciplinară.

Dacă în urma rezolvării plângerii procurorul ia unele măsuri sau dă

dispoziţii organului de cercetare penală, acestea vor fi comunicate de

îndată şi organului de cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire.

Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, un exemplar al acesteia

comunicându-se persoanei care a făcut plângerea.

§1. Plângerea contra actelor procurorului

Dispoziţiile art. 339 C.proc.pen., disting două categorii de acte ale

procurorului, împotriva cărora persoanele interesate pot formula plângere

dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime:

a) actele efectuate de procuror;

titularilor, ci dimpotrivă extinderea acestora, fie persoane fizice, fie persoane juridice de drept privat,

urmând ca vătămarea intereselor legitime să fie dovedită. 95 Gh. Mateuţ, op.cit., p.219

56

b) actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor

date de procuror.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza

dispoziţiilor date de procuror se rezolvă de prim-procurorul parchetului

sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de

apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie.96

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale

procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale

procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date către

aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

În cazul soluțiilor declasare ori de renunțare la urmărire ,plângerea se

face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă,

potrivit art. 339 alin.(4).

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva actelor

procurorului se comunică persoanei care a făcut plângerea.97

În literatura de specialitate s-a susţinut că există similitudine între

plângerea contra actelor şi măsurilor procurorului şi cea prevăzută în art.

408 C.proc.pen. (apelul)98 şi că plângerea împotriva măsurilor şi a actelor

de urmărire penală are natura juridică a unei căi de atac.99

§2. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire

În urma modificării Codului de procedură penală de la 1969 prin

Legea nr.281/2003 a fost introdus art.2781, care reglementa controlul

judecătoresc asupra soluţiilor de netrimitere în judecată pronunţate de

procuror.

96 În cazul în care petentul nu a formulat plângere la procurorul ierarhic superior celui care a luat o

măsură sau a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, şi a adresat o plângere directă instanţei

competente, înainte de introducerea alin.(3) al art.2781 C.proc.pen., plângerea era respinsă ca

inadmisibilă şi nu se dispunea scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia procurorului ierarhic

superior spre competentă soluţionare. 97 Semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei căreia îi aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia

sau ordonanţa nu înseamnă că acesta şi-a însuşit şi motivarea din rezoluţie; I.C.C.J., Completul de 9

judecători, decizia nr.62 din 14 martie 2005, în B.J., baza de date. 98 I. Neagu, op. cit., p.97 99 Gh. Mateuţ, op. cit., p.219

57

Introducerea acestui text s-a datorat faptului că în mai multe rânduri

Curtea Constituţională100 a decis că prevederile art. 278 C.proc.pen.

(anterior) erau neconstituţionale numai în măsura în care nu împiedică pe

cel nemulţumit de rezolvarea de către procuror a plângerii sale, să se

adreseze instanţei de judecată în temeiul art. 21 din Constituţie.

Potrivit dispozițiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., după respingerea

plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a

urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăriri penale, date de

procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror

interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de

la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit

art.277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit

legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în

judecată cuprinsă în rechizitoriu.

În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat

plângerea în termenul de 20 de zile prevăzute în art. 277, termenul de 20 de

zile prevăzut în alin.(1) al art.2781 C.proc.pen., curgea de la data expirării

acestui termen.

Din interpretarea dispoziţiilor art.2781 alin.(1) C.proc.pen., rezulta că,

după respingerea plângerii persoana ale cărei interese erau vătămate, nu se

mai putea adresa în continuare procurorului ierarhic, la fel ca în cazul

celorlalte măsuri sau acte de urmărire penală, ci direct instanţei de

judecată.101

Respingerea plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul

ierarhic superior constituie o procedură prealabilă obligatorie102ce

condiţionează exercitarea plângerii potrivit art.2781 alin.(1) C.proc.pen.

Actualul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, a

preluat aceasta instituție, perfecționând-o în sensul simplificării și sporirii

celerității.

100 Curtea Constituţională, decizia nr.486/1997, publicată în M. Of. Nr.105 din 6 martie 1998. 101 Prin decizia nr.XII din 12 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au

statuat că plângerea adresată instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de

netrimitere în judecată, fără ca acesta să fie atacate în prealabil conform art.278 la procurorul ierarhic

superior, este inadmisibilă.

Având în vedere modificările aduse art.2781 prin Legea nr.356/2006, soluţia adoptată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, trebuie reconsiderată, în sensul că, potrivit alin.(13) al

art.2781, plângerea greşit îndreptată nu va mai fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi trimisă procurorului

competent pentru a proceda în conformitate cu art.278. 102 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, op.cit., p.157.

58

Astfel, art. 340 alin. (1) C.pr.pen. prevede că persoana a cărei plângere

împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă

prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă de procurorul ierarhic-

superior, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la

judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit

legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Dacă plângerea nu a fost rezolvată în 20 de zile, dreptul de a face

plângere va fi exercitat oricând după împlinirea acestui termen în care

trbuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data

comunicării modului de rezolvare.

Secţiunea a II-a

Procedura de soluţionare a plângerii

Plângerea se depune la instanța competentă unde se trimite

judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite

pe cale administrativă organului judiciar competent.

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare,

care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și

pârților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori

temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare.

Persoana care a avut calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica

excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării

urmăririi penale.

Dosarul cauzei va fi trimis judecătorului de cameră preliminară de

către procuror în 3 zile de la primirea comunicării. Dacă plângerea a fost

depusă la procuror, dosarul se va transmite odată cu plângerea.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin

încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a

procurorului și a intimaților.

Dacă în cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de

cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:

a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca

nefondată;

b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat

cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală

ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală;

59

c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare

atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana

care a făcut plângerea.

Dacă în cauză s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de

cameră preliminară dispune una dintre următoarele soluții:

1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi

penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează

potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală egectuate cu încălcarea legii

și:

a)respinge plângerea ca nefondată;

b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat

cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea

judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării

penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal

administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;

d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare

atacate, dacă prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana

care a făcut plângerea.

Încheierea prin care s-a dispus una din soluțiile prevăzute de lege, cu

excepția celei de a se începe judecata este definitivă. Încheierea prin care s-

a admis plângerea, s-a desființat soluția atacată și s-a dispus începerea

judecății (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) poate fi contestată.

Secţiunea a III-a

Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară

Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a

dispus începerea judecății, procurorul și inculpatul pot face, motivat,

contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind

legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.

Contestația nemotivată este inadmisibilă.

Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se

înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la

60

instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este

Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care

se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a

inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:

a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca

nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;

b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea

potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea

administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit

soluționate. Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la

judecarea în fond a cauzei.

Secţiunea a IV-a

Plângerea prealabilă ca mod special de sesizarea

a organelor de cercetare penală

§1. Noţiune

În unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost

lăsată de legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate precizându-se că punerea

în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce

reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal.

Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a

persoanei vătămate şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor

judiciare şi în al doilea rând ca o expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea

să fie urmărită.

Instituţia plângerii prealabile spre deosebire de celelalte instituţii ce

ţin de desfăşurarea procesului penal, are pe lângă reglementarea procesual

penală şi o reglementare penală (art. 157-158 C. pen.), motiv pentru care

are o natura juridica mixta, fiind o cauza de pedepsibilitate şi

procedebilitate.

Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea

sancţiunii prevăzută de legea penală este condiţionată de existenţa

61

acesteia.103

Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.

Sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a

persoanei vătămate numai poate avea loc, urmare a abrogării art. 279 alin

(2) litera (a) din Codul de procedură penală de la 1969 prin Legea nr.

356/2006, doar începerea urmăririi penale şi punere în mişcare a acţiunii

penale fiind condiţionata de plângerea prealabila.

În această situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de

procedebilitate.104

Codul penal actual prevede ca acţiunea penala se pune în mişcare la

plângerea prealabila a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni:

- lovirea sau alte violenţe - art. 193;

- vătămarea corporală din culpă - art. 195;

- amenințarea – art. 206;

- hărțuirea – art. 208;

- violul - art. 218 alin. (1) și (2);

- agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1);

- hărțuirea sexuală – art. 223;

- violarea de domiciliu – art. 224;

- violarea sediului profesional – art. 225;

- violarea vieții private – art. 226;

- divulgarea secretului profesional – art. 227;

- furtul pedepsit la plângerea prealabilă - art. 231 alin. (1);

- abuzul de încredere - art. 238;

- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239;

- bancruta simplă – art. 240;

- bancruta frauduloasă – art. 241;

- gestiunea frauduloasă - art. 242;

- distrugerea - art. 253 alin. (1) și (2);

- tulburarea de posesie – art. 256;

- asistența și reprezentarea neloială – art. 284;

- abandonul de familie - art. 378;

- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor - art. 379;

- împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381;

Desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea

103 Gr. Theodoru, op.cit.p.150 104 Idem

62

persoanei vătămate nu numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi

desfăşurarea procesului penal întrucât se poate împăca cu inculpatul.

§2. Titularul plângerii prealabile

Potrivit art. 295 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face

numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe

care legea le prevede în acest sens.

Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii penale

rezultă şi din dispoziţiile art. 157 C. pen., potrivit căruia în cazul

infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana

vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Aceste reglementari fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă

un caracter personal determinat, indivizibil şi netransmisibil, raportat la

caracterul infracţiunilor pentru care Codul penal prevede că este necesară o

astfel de plângere105.

Plângerea poate fi introdusă şi de o persoană juridică ce a suferit o

vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea

penală de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.106

În această situaţie, plângerea poate fi introdusă prin reprezentantul

său legal.

Când persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de

exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă ori o persoană juridică

ce este reprezentată de făptuitor, organul de cercetare penală se poate

sesiza şi din oficiu, fără a fi obligat să verifice dacă cel îndreptăţit a

introdus plângerea în termenul legal ori a declarat că nu face o astfel de

plângere.

Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu va putea introduce

plângere prealabilă prin reprezentantul său legal, iar în cazul persoanei cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se va face de către acesta, dar

cu încuviinţarea ocrotitorului său legal.

Persoana vătămată fiind singura care are dreptul exclusiv de a trage la

răspundere pe o altă persoană pentru care a săvârşit una din acele

infracţiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă.

Conform art. 157 alin. (3) Cod penal, fapta care a adus o vătămare

mai multor persoane va atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea

105 I. Neagu, op.cit., p.103 106 De exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute în art.213 şi 214 Cod penal.

63

prealabilă s-a făcut sau se menţine numai către una dintre ele.

Potrivit art. 157 alin. (4) Cod penal, fapta atrage răspunderea penală

a tuturor participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea

prealabilă s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.

Plângerea prealabila poate fi formulată şi de o persoană

juridică ce a suferit o vătămare printr-o infracţiune pentru care legea

condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o astfel de plângere.

Dacă după introducerea plângerii prealabile a intervenit decesul

persoanei vătămate, procesul penal va continua întrucât decesul acesteia nu

constituie o cauza din cele să conducă la stingerea acţiunii penale.

§3. Conţinutul plângerii prealabile

Potrivit art. 295 alin. (3), plângerea prealabilă trebuie să cuprindă

datele prevăzute de lege pentru plângere,

Legea nu cere ca persoana vătămată să arate şi încadrarea juridică a

faptei pe care o reclamă.

Plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă dar şi oral în cazul

în care persoana vătămată nu ştie să scrie.

Plângerea prealabilă va fi semnată de persoana vătămată.

§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile

Potrivit art. 296 alin. (1), în cazul infracţiunilor pentru care legea

prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie

introdusă în termen de 3 luni, din ziua în care persoana vătămată a aflat

despre săvârșirea faptei.

In literatura de specialitate unii autori107 au susţinut că termenul de

introducere a plângerii prealabile este un termen de prescripţie a

răspunderii penale şi trebuie calculat potrivit normelor de drept penal

privitoare la termenele substanţiale, în timp ce alţi autori, consideră că este

un termen de decădere,108 depăşirea lui atrăgând anularea plângerii

prealabile şi a urmăririi efectuate.

Intr-o altă opinie109 se apreciază că termenul de introducere a

plângerii prealabile are un caracter special cu elemente substanţiale, dar şi

de procedură.

Potrivit acestei opinii, lipsa plângerii prealabile sau introducerii ei

107 M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură penală, în

RRD nr.9/1969, p.23 108 N.Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială,

vol.II, Ed.Academiei Bucureşti, 1976, p.100. 109 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.577.

64

tardivă constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

In consecinţă termenul, de 3 luni are caracterul unui termen

substanţial, referindu-se la dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se

stinge în momentul în care nu a fost introdusă în termen plângerea

prealabilă.110

Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage

soluţii de fond respectiv clasarea.

In acest sens este şi dispoziţia din art. 285 care prevede că plângerea

prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de

judecată se trimite organului competent. In aceste cazuri, plângerea se

consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul competent.

Ca urmare termenul de 3 luni, deşi este un termen substanţial,

este supus normelor din Codul de procedura penală.111

§5. Introducerea plângerii prealabile la

organul de urmărire penală

Potrivit art. 295 alin (2), plângerea prealabilă se adresează organului

de cercetare penală sau procurorului potrivit legii.

Când făptuitorul are calitatea de judecător, procuror, notar, militar,

poliţist, deputat, senator etc., la momentul săvârşirii infracţiunii plângerea

prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală.

In aceste condiţii subiectul activ al infracţiunilor este un subiect

circumstanţiat, iar competenţa este dată de calitatea persoanei care a comis

infracţiunea. Organul competent să efectueze urmărirea penală în acest caz

este procurorul.

Atunci când făptuitorul nu deţine o anumită calitate plângerea

prealabilă se adresează organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt, cele mai multe,

în competenţa judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la

procurorul competent teritorial sau la organele de cercetare ale poliţiei

judiciare.

Dacă prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate organul de

cercetare penală a fost sesizat cu mai multe infracţiuni din care, pentru

unele infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea

110 Gr.Theodoru, op.cit., p.577 111 I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.140.

65

prealabilă iar pentru alte infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii penale nu

se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu este posibilă

disjungerea, într-un atare caz se va aplica procedura prevăzută de art. 44.

In caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este

obligat să constate săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.

Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele prevăzute în Codul penal

pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la plângerea

prealabilă, organul de urmărire penală va chema persoana vătămată şi, dacă

aceasta declară că formulează plângere prealabilă, continuă urmărirea

penală.

In caz contrar, procurorul va dispune clasarea.

După înregistrarea plângerii prealabile, organul de cercetare penală

al poliției judiciare sau procurorul va dispune începerea urmăririi penale

prin ordonanţă motivată.

Art. 297 alin. (2), prevede ca "dacă într-o cauza în care s-au făcut

acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o

încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul

de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să

facă plângere".

Funcţie de manifestarea de voinţă, organul de cercetare penală, va

continua sau nu cercetarea.

Dacă partea vătămata nu înţelege să formuleze plângere prealabilă

organul de cercetare penală va înainta procurorului actele dosarului cu

propunerea de clasare.

Având în vedere că plângerea prealabilă, ca instituţie de drept penal,

este legată de condiţiile tragerii la răspundere penală, în doctrină112 şi

jurisprudenţă113 se admite că principiul mitior lex este aplicabil şi

normelor de procedură penală referitoare la plângerea prealabilă, în caz de

succesiune a legilor.

În cazurile penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii,

retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală, se aplică în mod corespunzător şi dispoziţiilor Legii nr.192/2006

privind medierea.114

112 Gr.Theodoru, op.cit., p.57 113 G. Antoniu şi colab., op.cit.p.63-64 şi P. 72. 114 Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai 2006.

66

§6. Camera preliminară

A. Obiectul, durata și măsurile premergătoare

Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după

trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței,

precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor

de către organele de urmărire penală. Procedura în camera preliminară nu

poate depăși termenul de 60 de zile de la data înregistrării cauzei la

instanță.

După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează

aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a

rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică

inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau

la adresa la care a solcitat comunicarea actelor de procedură. Totodată i se

aduce la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-

și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate

formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării

probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în

funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt

de 20 de zile.

În cazurile când asistența juridică a inculpatului este obligatorie,

judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui

apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și

particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri

și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării

actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de

20 de zile.

La expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară

comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori ridicare din

oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la

comunicare.

B. Procedura în camera preliminară

În situația în care s-au formulat cereri și s-au ridicat excepții,

eventual unele din oficiu, judecătorul de cameră preliminară se pronunță

asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără

67

participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenelor

prevăzute de lege.

Dacă se constată neregularități ale actului de sesizare, dacă

sancționează, potrivit dispozițiilor art. 280-282 referitoare la nulități, actele

de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau

mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului

care a emis rechizitoriul.

În 5 zile de la comunicare, procurorul trebuie să remedieze neregulile

actului de sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară

dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea

cauzei.

C. Soluțiile ce sepot dispune în cadrul procedurii de cameră

preliminară

Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivatp,

în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului.

Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului.

Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu

excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3)

C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării

instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală

și dispune începerea judecății.

Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a)rechizitoriul este nerrgulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a

fost remediată de procuror în termenul de 5 zile, dacă neregularitatea

atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;

b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c) procurorul solicită restituirea cauzei potrivit dispozițiilor art. 345

alin. (3) C.pr.pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de lege, respectiv

5 zile.

În toate celelalte cazuri, judecătorul de cameră preliminară dispune

începerea judecății. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata

de fond a cauzei.

Dacă apreciază că instanța de sesizată nu este competentă,

judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50-51 C.pr.pen.

referitoare la declinarea competenței și la conflictul de competență.

Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății

exercită funcția de judecată în cauză.

68

D. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră

preliminară

Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat

cererile și excepțiile și a dispus soluțiile prevăzute de lege, poate fi atacată

cu contestație de procuror și inculpat.

Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea

încheierii. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care

a hotărât prin încheiere și judecă de către judecătorul de cameră

preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța

sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de

completul competent, potrivit legii.

În cadrul procedurii, judecătorul de cameră preliminară se pronunță,

la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea,

revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cazurile în care

față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră

preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive conform

dispozițiilor legale (art. 207 C.pr.pen.)

69

Titlul II

JUDECATA

Capitolul I

Dispoziţii generale privind judecata

Secţiunea I

Consideraţii generale privind judecata

Verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii aduse inculpatului, în

vederea stabilirii răspunderii penale şi a justei soluţionări a cauzei, revine

instanţei de judecată. Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod

activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al

judecăţii.

In art. 126 din Constituţia României se arată ca "Justiţia se realizează

prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti

stabilite de lege".

Rezultă astfel că singura autoritate cu atribuţii jurisdicţionale care

prin hotărârile pronunţate cu putere de lege, stabileşte existenţa sau

inexistenţa infracţiunii, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului trimis în

judecată în vederea tragerii la răspundere penală, a acestuia este instanţa de

judecată.

Conceptul de judecată este susceptibil de două accepţiuni.

In sens restrâns115 prin judecată se înţelege operaţia logică prin care

completul de judecată soluţionează cauza cu care a fost investita.

In sens larg116 prin judecată se înţelege un ansamblu de activităţi

desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată cu participarea activă a

procurorului cât şi a părţilor asistate de apărători, având ca finalitate aflarea

adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu care instanţa a fost sesizată.

In literatura de specialitate,117 s-a spus ca judecata reprezintă faza

115 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii teoretice ale

Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti 1976, p.

119 116 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589 117 S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 244

70

centrală şi cea mai importantă a procesului penal.

In acest sens în cadrul şedinţei de judecată, instanţa verifică întreaga

activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea

judecării cauzei cât şi pe parcursul judecării ei.118

Această activitate procesuală nu conduce întotdeauna la rezolvarea

conflictului de drept penal dedus judecaţii, scopul putând fi reprezentat de

soluţionarea unor raporturi procesuale secundare aflate în legătură cu

obiectivul principal, soluţionarea cauzei (de exemplu procedura arestării

preventive) ori fără a fi conexe acestuia (de exemplu procedura

reabilitării).119

Intr-o alta opinie, faza de judecată cuprinde activitatea procesuala şi

procedurală desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a

procurorului şi a parţilor asistate de apărători, având ca obiect aflarea

adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi

soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin

condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală

sau prin achitarea sau încetarea procesului penal, când există o cauză de

excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.120

In sistemul nostru procesual controlul judecătoresc se realizează prin

promovarea cailor de atac, respectiv judecata în apel şi în recurs.

Secţiunea a -II-a

Principiile specifice fazei de judecată

Potrivit art. 351 şi art. 352, judecarea cauzei se face în faţa instanţei

constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în

contradictoriu.

Din lecturarea acestor dispoziţii se desprind concluziile că principiile

specifice fazei de judecată sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi

contradictorialitatea.

În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse

în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică oral,

nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate. Nerespectarea acestei

obligaţii constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut

118 N. Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993, p.

138 119 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999, p.

243 120 Gr.Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.628

71

în art.6 paragraful 3 lit.d) din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului

şi a Libertăţilor Fundamentale.

Spre deosebire de trăsăturile specifice urmăririi penale care poate fi

caracterizată ca nepublică şi preponderent scrisă judecata este publică.

Caracterul judecaţii de fază principală a procesului penal determinat

de aceste principii a influenţat literatura de specialitate de a considera

publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de

judecată ca principii fundamentale ale procesului penal raportând totul la

partea specială.121

a) publicitatea şedinţei de judecată

Conform art. 352 alin. (1) şedinţa de judecată este publică.

Această dispoziţie o regăsim în art. 127 din Constituţia României,

care prevede că şedinţele de judecată sunt publice în afară de cauzele

prevăzute de lege şi în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară.

Potrivit acestui principiu orice persoană care nu are calitate

procesuală într-o pricină are accesul liber în sala de judecată.122

Cu toate acestea minorii sub 18 ani nu pot asista la şedinţa de

judecată, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau

martori (alin. (2) al art. 352).

Dacă judecarea în şedinţă publică, ar putea aduce atingere unor

interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane,

instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara

şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării

cauzei (alin. (3) al art. 352).

Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea

parţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată.

Pe timpul cât şedinţa este secretă în sala de judecată nu sunt admişi

decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane

chemate de instanţă în interesul cauzei.

Dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt

prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute - art. 281 alin. (1) lit c).

Având a se pronunţa în legătură cu principiul publicităţii şedinţei de

121 Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea

reglementării lor, în A.S.U.I., 1984,p.15. 122 Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public la

dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc acestea

este, prin destinaţie, „o sală de şedinţă” sau „un birou”, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală,

decizia nr.621/1997, C.P.J.P. 1997, p.258-259 în G. Antoniu, A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.,280

72

judecată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că art.6 alin.1

din Convenţie impune ca o condiţie distinctă a unui proces echitabil,

publicitatea acestuia, în acest sens trebuind să fie înţeleasă fraza „Fiecare

persoană are dreptul la judecarea în mod public”. Prin transparenţa pe care

o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la

realizarea obiectivului esenţial al art.6 alin.1: derularea unui proces

echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei

societăţi democratice.123

b) oralitatea şedinţei de judecată

Acest principiu semnifică faptul ca întreaga activitate procesuală

desfăşurată în faţa instanţei de judecată asigură respectarea celorlalte doua

principii specifice fazei de judecată, publicitatea şi contradictorialitatea.

Cu toate că marea majoritate a activităţilor se desfăşoară oral, ele

sunt redate şi în scris şi chiar înregistrate cu mijloace tehnice specifice.

Acest principiu asigură totodată realizarea publicităţii şedinţei de

judecată întrucât persoanele aflate în sala de şedinţă pot lua la cunoştinţă în

mod direct de probele existente la dosar, ca urmare a exprimării orale.

Dispoziţiile art. 351 se regăsesc şi în alte texte ca de exemplu:

strigarea cauzei şi apelul celor citaţi (art. 358), ascultarea inculpatului (art.

378), ascultarea coinculpaţilor (art. 379), ascultarea martorului, expertului

sau interpretului (art. 381), ultimul cuvânt al inculpatului (art. 389).

Încălcarea acestor dispoziţii este sancţionată după caz cu nulitatea

relativă sau absolută a hotărârii pronunţate.

c) nemijlocirea

Potrivit acestui principiu specific fazei de judecată, nemijlocirea a

fost definită drept obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate

actele procesuale şi procedurale care dau conţinutul şedinţei.124

Nemijlocirea presupune că judecătorii din compunerea completului

de judecată să cunoască direct probele ori să readministreze toate probele

care au fost strânse pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, şi să

administreze noi probe, cu excepţia cazurilor în care numai este posibil

acest lucru.

Cercetarea judecătorească presupune verificarea probelor

administrate în cursul urmăririi penale, readministrarea de noi probe astfel

încât judecătorul să îşi formeze convingerea deplină în fundamentarea

123 A se vedea CEDO, decizia nr.8 decembrie 1983, paragraful 25, C. Bîrsan, op.cit.p.529. 124 I.Neagu, op.cit.,p.575

73

soluţiei pe care o va lua, asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei inculpatului.

Nemijlocirea presupune stabilitatea completului de judecată pe tot

parcursul soluţionării cauzei.

Schimbarea completului de judecată, poate avea loc doar până la

începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare

intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a

dezbaterilor sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

Dacă la termenul când au avut loc dezbaterile s-a acordat un nou

termen, iar la acest ultim termen instanţa, deşi în altă compunere decât cea

de la termenul precedent, nu a reluat de la început dezbaterile, ea a încălcat

dispoziţiile art. 354 şi a pronunţat o hotărâre casabilă.125

d) contradictorialitatea

Aşezarea judecaţii pe principiul contradictorialităţii implică

egalitatea de "arme" între învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor

civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu aceleaşi mijloace

procesuale: participarea la judecată, cu dreptul de a face cereri, a ridica

excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa de

judecată le poate admite sau respinge şi a adopta propria soluţie, constituie

aspecte ale contradictorialităţii.126

Contradictorialitatea implică prezenţa parţilor la desfăşurarea

cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor.

Acest principiu presupune că probele administrate în faza de

urmărire penală şi în faza de judecată să fie supuse discuţiei parţilor din

proces.

Principiul contradictorialităţii se manifestă atât în etapa cercetării

judecătoreşti prin punerea în discuţia părţilor, a probelor administrate cât şi

în etapa dezbaterilor, realizându-se astfel distincţia între acuzare şi apărare.

Secţiunea a III-a

Reglementări generale privind judecata

Titlul III al părții speciale a Codului de procedura penală cuprinde

reguli comune conform cărora se desfăşoară activitatea de judecată,

indiferent de gradul jurisdicţional adică în prima instanţa, în apel ori în

căile extraordinare de atac.

Pentru asigurarea celerităţii soluţionării în mod legal şi temeinic a 125 C.A.Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr.911/1997, C.P.J.P. 1997, p.67-687. 126 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p.643

74

cauzelor deduse judecaţii, în oricare din aceste etape instanţele de judecată

îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a

realizării rolului educativ al judecaţii.

a) rolul activ al instanţei de judecata

Referitor la rolul activ al organelor judiciare, principiu neformulat

expres în textele noului Cod de procedură penală, dar care rezultă

neîndoielnic din numeroase prevederi ale codului, putem aprecia că

instanţa are obligaţia de administra probe şi din oficiu, nu numai la

propunerea parţilor sau a procurorului, de a dispune unele masuri şi de a

informa participanţii la proces cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care

le au.

De asemenea, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ

cu privire la existenta faptei, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei

inculpatului, la tragerea la răspundere penală a inculpatului, stabilirea

prejudiciului, angajarea răspunderii civile şi la orice alte aspecte care ţin

de soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.

Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în

cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în

şedinţa publică conform art. 349-352.

Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la

legalitatea obţinerii lor, cu respectarea principiilor oralităţii,

contradictorialităţii şi publicităţii şi după administrarea din oficiu sau la

cererea parţilor a oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa

poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe această

bază, să pronunţe soluţia ca unicul rezultat impus de probe.127

b) locul unde se desfăşoară judecata

Aşa cum rezultă din art. 350, judecata se desfăşoară la sediul

instanţei.

Pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se

desfăşoare şi în alt loc.

127 I.C.C.J. secţia penala, decizia nr.5567/28 octombrie 2004, nepublicată.

75

Secţiunea a IV-a

Reglementări generale privind

pregătirea şedinţei de judecată

a) fixarea termenului de judecată

Potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară,

repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu în

sistem informatizat.

Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui

complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

Această activitate presupune că, în cauzele în care sunt inculpaţi

arestaţi preventiv judecata se face de urgenţă şi cu precădere (art. 355).

Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt

arestați în altă cauză, în cazul infracţiunilor flagrante ori a celor de

corupţie.

b) desemnarea şi compunerea completului de judecată

Potrivit art. 52 (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară,

colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti stabilesc compunerea

completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea

continuităţii completului.

Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe

baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a

instanţelor judecătoreşti.

Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul dintre

membrii acestuia.

Cauzele date potrivit legii, în competenţa de prima instanţă a

judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă într-un complet format

dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din doi judecători

iar recursurile în complet format din trei judecători cu excepţia cazurilor în

care legea prevede altfel.

Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze

derivate din cele prevăzute în aceasta lege se judecă în primă instanţă de

complete formate dintr-un singur judecător.128 128 Deciza nr. V din 26.09.2005 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

publicată în M. Of. nr. 123 din 9.02.2006

76

In cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât

cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie

potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr.

304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.129

In cazul completului format din doi judecători, dacă aceştia nu ajung

la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă

din nou în complet de divergenţa, în condiţiile legii.

Completul de divergenţa se constituie prin includerea, în completul

de judecată, a preşedintelui sau a vice-preşedintelui instanţei, a

preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din trei

judecători, în complet de 9 judecători şi în Secţiile Unite în complet format

din cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie.

c) citarea părţilor şi a altor persoane

Potrivit art. 353 alin. (1), judecata poate avea loc numai dacă părţile

sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.

Neprezentarea parţilor, legal citate, nu împiedica soluţionarea cauzei.

Dacă instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia din părţile

lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând, în acest scop,

judecata.

Dacă partea a fost prezentă la un termen, ea nu va mai fi citată pentru

termenele ulterioare chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene.

Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii iau în

cunoştinţă noul termen de judecată.

Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care

participă la proces nu se mai citează.

Militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen.

d) asigurarea apărării

In cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este

obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia

măsuri pentru desemnarea apărătorului - art. 356.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea

vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea

face singură apărarea, dispune din oficiu sau la cerere luarea măsurilor

pentru desemnarea unui apărător.

129 Art. 57 din Legea 304/2004 a devenit art. 54 în urma republicării legii (M. of. 827 din 13.09.2005)

77

Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei va lua

măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de a lua la cunoştinţă de actele

şi lucrările din dosar în tot cursul judecăţii şi de a lua contact cu apărătorul

său.

e) alte masuri pregătitoare

Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a lua masurile

necesare pentru ca, la termenul fixat, cauza să nu fie amânată.

Tot preşedintele completului se va îngriji ca lista cauzelor fixate

pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de

ore înaintea termenului de judecata (art. 361 alin. (7)).

La întocmirea listei se va tine seama de data înregistrării cauzelor la

instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire

la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.

Secţiunea a V-a

Atribuţiile preşedintelui completului de judecată

Preşedintele completului de judecată îndeplineşte toate îndatoririle pe

care le are de la lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă

rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului.

In cursul şedinţei de judecată preşedintele are următoarele atribuţii cu

caracter general:

a) conduce şedinţa de judecată şi asigură respectarea principiilor

specifice desfăşurării judecăţii, îndeplinind şi alte atribuţii ce-i sunt

conferite prin lege.

Când soluţionarea cauzei este dată în competenţa judecătorului unic

acestuia îi revin toate îndatoririle legate de buna desfăşurare a procesului

penal.

Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii

şedinţei putând lua masurile necesare în acest scop.

Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă,

potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând şi

dispune apelul părţilor şi a celorlalte persoane citate.

Grefierul îl încunoştinţează pe preşedinte care dintre persoanele

citate au răspuns la apelul făcut.

Preşedintele are îndatorirea de a stabili identitatea persoanelor

prezente.

Părţile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate.

78

Potrivit art. 353, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt

legal citate şi procedura este îndeplinită.

Când instanţa consideră necesar prezenţa uneia din părţile lipsă

amână cauza luând măsuri pentru prezenţa acesteia la termenul următor.

Persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze

solemnitatea şedinţei iar în situaţia în care o parte din proces sau orice altă

persoană aflată în sala de şedinţă preşedintele îi atrage atenţia să respecte

disciplina, iar în caz de repetare poate dispune îndepărtarea ei din sală.

Partea îndepărtată din sală este chemată de preşedintele completului

şi pentru ai asigura dreptul la apărare îi va aduce la cunoştinţă actele

esenţiale efectuate în lipsa sa şi de a-i citi declaraţiile luate în lipsa sa,

întrebând-o dacă are de formulat cereri.

In scopul respectării ordinei şi solemnităţii şedinţei de judecată

preşedinţii instanţelor de judecată dispun de forţe poliţieneşti din cadrul

Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

b) constatarea infracţiunilor de audienţă (art. 360).

Fapta penală săvârşită în fata instanţei de judecată indiferent dacă

aceasta se desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc se numeşte

infracţiune de audienţă (art. 360).

Preşedintele completului de judecată va constata fapta şi identifica pe

făptuitor după care va întocmi un proces verbal ce va fi înaintat

procurorului.

Dacă este cazul instanţa poate dispune arestarea preventiva a

învinuitului iar preşedintele va emite un mandat de arestare al acestuia.

Despre luarea măsurii arestării preventive se va face menţiune în

încheierea de şedinţă.

Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreuna cu procesul

verbal şi mandatul de arestare în vederea desfăşurării urmăririi penale.

Secţiunea a VI-a

Rezolvarea chestiunilor incidente

În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula

cereri, ridică excepţii şi pune concluzii.

Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile şi să se

pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.

Părţile pot să-şi exercite aceste drepturi fie personal fie prin apărător.

In virtutea rolului activ al instanţei, preşedintele completului trebuie

să aducă la cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în

79

care acestea nu înţeleg să le exercite, să le pună în discuţie din oficiu, în

vederea justei soluţionări a cauzei.

Secţiunea a VII-a

Suspendarea judecăţii

Când se constată, pe baza unei expertize medico-legală că inculpatul

suferă de o boala grava care îl împiedică să participe la judecată, instanţa

dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea

sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.

Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi iar temeiul suspendării

priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, instanţa va

dispune suspendarea întregii cauze.

Pentru a se putea dispune suspendarea judecaţii este necesar a se

proba cumulativ că inculpatul suferă de o boală gravă şi, din cauza acesteia

se găseşte în imposibilitate de a participa la judecată, împrejurări ce se

constată exclusiv pe baza unei expertize medico-legale.

Ca atare, suspendarea judecăţii nu se poate dispune pe baza

adeverinţei medicale eliberată de un spital care atestă existenţa bolii.130

Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus suspendarea,

poate fi atacată separat cu contestație la instanţa superioară în termen de 24

ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei

lipsă.

contestația nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile.

Potrivit art. 367 alin. (4), este susceptibilă de a fi atacată cu

contestație numai încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus

suspendarea cauzei, nu şi încheierea prin care instanţa de apel a respins

cererea de suspendare.

Aceasta din urma nefiind susceptibila a fi atacata separat cu

contestație.131

Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea

cauzei.

În cazul în care, se cere extrădarea unei persoane din proces în

vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se afla cauza

poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data

130 C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 764-R din 23.06.2000, B.J. 2000 p. 89 131 C.A. Suceava, decizia penală nr. 290 din 9.05.2005, B.J. sem. II/2004 sem. I/2005 sem. II/2005,

p.93-94

80

la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare.

Încheierea instanţei este supusă contestației în termen de 24 de ore de

la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa.

Contestația se judeca în termen de 5 zile de la primirea dosarului.

Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauza cu mai

mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi,

disjungerea cauzei.

Secţiunea a VIII-a

Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată

Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice

video sau audio. În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la

desfășurarea procesului.

La cerere, părţile pot primi o copie de pe notele grefierului. Notele

grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor.

În caz de contestare, de către părţile din proces, a notelor grefierului

acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza

înregistrărilor din şedinţa de judecată.

Secţiunea a IX-a

Încheierea de şedinţă

Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o

încheiere care cuprinde o parte introductivă cu privire la denumirea

instanţei, identitatea judecătorilor, procurorului, grefierului, data şedinţei

de judecată, menţiunea dacă a fost publică sau secretă, dacă s-a desfăşurat

eventual în alt loc decât sediul instanţei, date privind identitatea părţilor

prezente, a celor lipsă, menţiunea dacă au fost legal citate, identitatea

apărătorilor.

Partea descriptiva a încheierii de şedinţa cuprinde cererile şi

excepţiile formulate de către părţi, concluziile procurorului, a părţilor,

ultimul cuvânt al inculpatului.

Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde măsurile luate în cursul

judecaţii şi dispoziţia de amânare a pronunţării hotărârii pentru altă dată.

Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea

şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de

grefier.

81

Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se

întocmeşte o încheiere separată.

Secţiunea a X-a

Deliberarea

(art. 391, art. 392, art. 394)

În vederea realizării scopului procesului penal şi după administrarea

probelor cu privire la existenţa faptei şi făptuitorului cu privire la conflictul

de drept dedus spre rezolvare instanţei de judecată, membrii completului

vor delibera asupra soluţiei pe care urmează să o pronunţe.

Deliberarea se desfăşoară în secret, în camera de consiliu iar

hotărârea luată trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor completului de

judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberărilor.

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii trebuie să se facă de îndată după

încheierea dezbaterilor, iar pentru motive temeinice poate fi amânată până

la cel mult 15 zile.

Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul

care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai

apropiate de părerea sa.

Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi

unanimitatea nu poate fi întrunită judecarea cauzei se ia în complet de

divergenţă.

Obiectul deliberării constă asupra legalităţii şi temeiniciei acuzării

cât şi asupra laturii civile a cauzei.

Secţiunea a XI-a

Minuta (art. 400)

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să

aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.

Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau

instanţa dispune asupra masurilor preventive132 și în alte cazuri expres

prevăzute de lege. 132 Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. publicata in M. Of. nr. 119

din 8 februarie 2006. Completarea art. 309 prin Legea nr. 356/2006 constând in introducerea alin. (2)

al acestui articol, potrivit căruia întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul

sau instanţa dispune asupra masurilor preventive urmează soluţia reflectata în această decizie.

82

Minuta se întocmeşte în doua exemplare originale, din care unul se

ataşează la dosarul cauzei iar celalalt se depune spre conservare, la dosarul

de minute al instanţei.

Prevederile art. 400, nefăcând nicio distincţie în raport cu felul

hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât

atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când

se pronunţă prin încheiere.

Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 400 nefiind limitată la

situaţia când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori

instanţa deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei

măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv, printr-o încheiere, rezultatul

acestei deliberări se consemnează într-o minuta. Prin urmare, în toate

cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra

măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul

deliberării se consemnează într-o minuta, aşa cum se prevede în art. 400

C.proc.pen..

Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea

încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de

aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu

contestație, cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul

sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune că

rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minuta. În lipsa minutei nu ar

putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării.

În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra

acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile

relative la compunerea completului de judecată, dispoziţiile prevăzute sub

sancţiunea nulităţi absolute, potrivit art. 281 alin. (1) C.proc.pen..

În consecinţa, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă

prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei

minute.

Secţiunea a XII-a

Pronunţarea hotărârii

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele

completului de judecată asistat de grefier (art. 405).

Rezultă că la pronunţare nu participă toţi membrii completului de

judecată.

La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Soluţia dată în cauza

rezolvată se trece în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti.

83

§1. Felul hotărârilor (art. 370)

Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de

judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se

numeşte sentinţă.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în

casație și recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de

instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie.

Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc

încheieri.

§2. Redactarea şi semnarea hotărârii

Hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la

pronunţare de către unul din judecătorii care au participat la soluţionarea

cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.

Când un membru al completului de judecată este împiedicat să

semneze hotărârea aceasta va fi semnată de preşedintele completului, iar

dacă acesta este împiedicat se semnează de către preşedintele instanţei

făcându-se menţiune despre cauza care a determinat împiedicarea.

Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de

grefierul sef.

Hotărârea nu va putea fi semnată de alţi judecători decât cei care au

soluţionat cauza întrucât aceasta va fi lovită de nulitate relativă.

Nesemnarea hotărârii de către grefier nu va atrage nulitatea hotărârii

decât dacă se va constata că s-a produs vreo vătămare ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea hotărârii.

84

Capitolul II

Procedura de judecată în primă instanţă

Secţiunea I

Trăsăturile specifice ale judecăţii in prima instanţă.

a) Scopul judecăţii în primă instanţă

Judecata în primă instanţă are în vedere aşa cum o arată şi

denumirea, verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare al

instanţei şi pronunţarea uneia dintre soluţiile care pot fi date cauzei penale:

condamnare, achitare, încetarea procesului penal.

Judecata constituie faza principală a procesului penal, fiind încadrate

şi cele doua faze procesuale prin care urmărirea penală pregăteşte judecata,

iar punerea în executare a hotărârii judecătoreşti aduce la îndeplinire ceea

ce a hotărât instanţa.

Soluţionarea cauzei constă în activitatea procesuală şi procedurală,

desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a

părţilor în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiune şi inculpat, cu

care a fost sesizată.

Judecata se desfăşoară din momentul sesizării instanţei de judecată

prin rechizitoriu sau plângere penală şi până la pronunţarea unei hotărâri

definitive.

Ea poate cuprinde uneori şi activităţi de judecată desfăşurate după

începerea executării pedepsei, dacă în acel moment se constată producerea

unei erori judiciare şi în temeiul exercitării unei căi extraordinare cauza

trebuie rejudecată.

Scopul judecăţii coincide cu scopul procesului penal (art. 1).

b) Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală

La şedinţa de judecată în prima instanţă participă organul judiciar şi

părţile prin a căror prezenţă îşi aduc contribuţia la soluţionarea cauzei

deduse spre rezolvare.

La judecată participă şi procurorul care în această fază nu mai deţine

poziţia de "stăpân al procesului" căpătând o poziţie procesuală subordonată

instanţei şi egală cu a părţilor.

Organul de cercetare penală nu participă la judecată.

85

Activitatea de judecată are loc numai în prezenţa părţilor însă absenţa

acestora dacă au fost legal citate nu împiedică desfăşurarea procesului.

In cazul în care partea a fost împiedicată a se prezenta sau a cerut un

nou termen de judecata, instanţei îi revine obligaţia de a amâna judecata.

Necesitatea prezenţei părţilor este lăsată la aprecierea instanţei de

judecata iar dacă aceasta consideră că este necesară va dispune citarea cu

mandat de aducere (art. 257).

Inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat

prin citaţie, dacă instanţa apreciază că se impune această măsură în

interesul rezolvării cauzei.

Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie, fiind

reglementată de art. 363.

In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul

exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi respectării

dispoziţiilor legale.

Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră

întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate.

Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate.

Când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a

intervenit vreuna din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în

art. 16, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau

de încetare a procesului penal.

Încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată

la prima instanţă este sancţionată cu nulitatea absoluta (art. 281 alin (1) lit.

d) C.proc.pen.)

Prin urmare, activitatea de judecată în primă instanţă are drept scop

aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată

instanţa de judecată.

In toate cazurile în care asistenţa juridică a inculpatului este

obligatorie, participarea apărătorului este obligatorie.

Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu este

sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 281

alin. (1) lit. f) C.proc.pen.

Dacă apărătorul ales nu se prezintă la termenele de judecată, când

prezenţa sa este obligatorie şi acesta nu-şi poate justifica lipsa, instanţa

poate aplica apărătorului o amendă.

Alături de organele judiciare şi de părţi, la judecata în primă instanţă

participă şi alte persoane precum: martori, experţi, interpreţi.

86

Prezenta acestor persoane este asigurată prin intermediul instituţiei

citarii părţilor.

Lipsa nejustificată a martorului este sancţionată cu o amenda

judiciară.

c) obiectul judecăţii în prima instanţa

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 371, judecata se mărgineşte la

fapta şi la persoana arătata în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de

extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se refera

extinderea.

În accepţiunea art. 371, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se

poate înţelege numai simpla referire la o anumită faptă menţionată în

rechizitoriu ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a

produce consecinţe juridice, de a investi instanţa.133

Dacă o astfel de condiţie nu este îndeplinită nu se poate susţine că

instanţa a fost investită cu o faptă arătată în actul de sesizare.

În practica judiciară au fost pronunţate soluţii neunitare în situaţia

când în dispozitivul rechizitoriului nu au fost incluse toate faptele descrise

în considerentele rechizitoriului.

Astfel, s-a apreciat că descrierea în rechizitoriu a faptei pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată este suficientă pentru legala învestire a

instanţei, chiar dacă nu a fost arătată încadrarea juridică.

Este însă necesar, ca fapta să fie înfăţişată în toate elementele ce

prezintă relevanţă penală pentru a înlătura orice îndoială privitor la obiectul

judecăţii.134

Instanţele s-au considerat legal sesizate cu faptele arătate în partea

expozitivă a rechizitoriului chiar dacă acestea nu au fost menţionate expres

în dispozitivul actului.135

Faptele circumstanţiatoare ale periculozităţii inculpatului, relevate ca

atare în rechizitoriu, nu pot constitui temei al investirii instanţei neintrând

în obiectul judecăţii.136

Prin decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, pronunţată de completul de 9

judecători, al Curţii Supreme de Justiţiei (denumită aşa la acea dată) s-a

statuat contrar practicii instanţelor judecătoreşti, că pentru sesizarea

133 C.S.J.,secţia penală, decizia nr.4427 din 10 octombrie 2003, nepublicată, în G. Antoniu,

A.Vlăsceanu, A Barbu, op.cit.p.317. 134 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.605/1981, RRD nr.1/1982, p.67 135 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.511/1979, în RRD nr.10/1979, p.69. 136 Tribunalul Suprem, în complet de 7 judecători, decizia penală nr.2/1982, în RRD nr.1/1983, p.71-

72.

87

instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia

în expunerea făcută în rechizitoriu.

Sesizarea este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere

în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei

juridică.

Considerăm corect acest punct de vedere, întrucât numai în acest mod

pot fi respectate garanţiile procesuale şi procedurale ale inculpatului cât şi

dispoziţiile privind legala sesizare a instanţei de judecată.

Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul

judecăţii în primă instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să

aibă loc o judecată în primă instanţă.

Dacă extinderea obiectului judecăţii se constată într-o cale de atac,

după desfiinţarea hotărârii atacate cauza se rejudecă de către prima

instanţă, cu care ocazie se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la

alte fapte şi persoane.137

Secţiunea a -II-a

Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă

§1. Norme comune privind desfăşurarea judecăţii

In fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de

judecată:

- luarea masurilor de pregătire a şedinţei de judecată;

- desfăşurarea şedinţei de judecată;

- deliberarea şi luarea hotărârii.

Fiecare din aceste activităţi au o reglementare deosebita în raport cu

etapa de judecată căreia îi aparţine dar sunt şi norme comune care le

reglementează, indiferent din etapa din care fac parte.

§2. Fixarea termenului de judecată

În vederea repartizării dosarelor pe complete acestea sunt transmise

persoanei desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.

137 Idem

88

Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt preluate de

preşedintele sau de unul din judecătorii completului care ia măsurile

necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată.

§3. Verificări privind arestarea inculpatului

În cauzele în care inculpaţii sunt trimişi în judecată în stare de arest

preventiv, instanţa este datoare să verifice de îndată, din oficiu, în camera

de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de

expirarea acesteia.

Prezenţa inculpatului este obligatorie ca şi asistarea acestuia de către

un apărător.

In cazul în care inculpatul nu se poate prezenta din motive

independente de voinţa sa acesta va fi reprezentat de un apărător ales sau

din oficiu.

Participarea procurorului este obligatorie.

Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin

încheiere.

Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat.

§4. Citarea părţilor

Chemarea părţilor la judecata în primă instanţă are loc prin citaţie iar

procedura se face după regulile din partea generala a Codul de procedură

penală şi revine personalului auxiliar al instanţei.

Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea

termenului fixat.

În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară se aplică în mod

corespunzător dispoziţiile art.259 alin.(11).

În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest,

preşedintele sau vreunul dintre judecătorii completului de judecată, la

primirea dosarului fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de

ore, cu dispoziţia de a fi adus la judecată, comunicându-i-se totodată o

copie a actului de sesizare, sau după încheierea judecătorului care a reţinut

cauza spre judecare conform art.2781 C.proc.pen..

De asemenea, va fi citată persoana vătămată, partea civilă, sau partea

responsabilă civilmente.

Se citează în faţa primei instanţe, martorii, experţii şi interpreţii.

89

§5. Asigurarea apărării

Daca asistenta juridica este obligatorie preşedintele instanţei are

obligaţia de a solicita baroului de avocaţi desemnarea unui avocat din

oficiu.

§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a

se judeca la termenul fixat

Lista de şedinţa cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul

instanţei de judecata în acea zi, în ordinea lor de precădere şi se afişează cu

24 de ore înainte de termenul de judecata.

Secţiunea a III-a

Şedinţa de judecata în prima instanţă

§1. Începutul judecăţii

Judecata în primă instanţă (art. 371 - art. 407), este activitatea iniţială

şi obligatorie a judecăţii cuprinzând întreaga activitatea care se desfăşoară

în fata instanţei de la sesizarea ei prin rechizitoriu şi până la pronunţarea

hotărârii penale.

La termenul de judecată stabilit, judecata în primă instanţă se

desfăşoară potrivit legii, în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu.

Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea

le reglementează amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape:

începutul judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt

al inculpatului.138

La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declară

şedinţa deschisă.

Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a

atrage atenţia că judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul

din sală, trebuie să se integreze în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să

respecte disciplina acesteia139.

138 A se vedea S. Kahane, op.cit.p.252, N. Volonciu, op.cit.187 139 N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p. 187

90

Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai repetă cu

excepţia situaţiei în care şedinţa de judecată se întrerupe.

Preşedintele completului dispune ca grefierul de şedinţă să facă

apelul părţilor şi a celorlalte persoane chemate în judecată.

Preşedintele completului de judecată este obligat să verifice

identitatea inculpatului.

In cazul în care inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se

încredinţează dacă a primit copia actului de sesizare al instanţei iar în caz

negativ, la cererea inculpatului, judecata se amână, preşedintele înmânând

copia actului respectiv şi îngrijindu-se de a menţiona în încheierea de

şedinţa acest fapt.

După apelul părţilor preşedintele completului cere martorilor

prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se

îndepărteze fără încuviinţarea sa.

Legea prevede că experţii pot rămâne în sala de şedinţă, afară de

cazul când instanţa dispune altfel.

Martorii, experţii, interpreţii pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost

citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.

In exercitarea rolului activ, preşedintele completului de judecată are

obligaţia să explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă.

Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de

formulat excepţii, cererii sau propun efectuarea de probe noi.

Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau de părţi, precum şi

excepţiile ridicate din oficiu capătă caracter de chestiuni incidente.

Instanţa este obligată să pună în discuţie chestiunile incidente şi să se

pronunţe asupra lor prin încheiere motivată.

Retractarea totală sau parţială a declaraţiilor anterioare nu este de

natură prin ea însăşi să înlăture acea declaraţie, deoarece s-ar lipsi de

eficienţă probe administrate în mod legal.

Instanţa poate totuşi înlătura declaraţiile asupra cărora s-ar revenit

dar, numai în măsura în care retractarea este temeinic motivată şi

împrejurările cauzei formează convingerea că relatările anterioare nu

reprezintă realitatea.140

In cazul când se propun noi probe, trebuie să arate faptele şi

împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi

administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ce

priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.

140 Trib. Suprem, secţia penală dec. nr. 63/1980, R.R.D., nr. 3/1981 p. 65

91

Atât procurorul cât şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în

cursul cercetării judecătoreşti.

§2. Cercetarea judecătorească

După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergătoare şi instanţa

constată că nu există vreun impediment pentru buna desfăşurare a

procesului va constata cauza în stare de judecată (art. 376).

În cadrul acestei activităţi denumită în literatura juridică şi "anchetă

judiciară", instanţa va readministra probele care au fost administrate în faza

de urmărire penală putând administra şi probe noi.

Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească poate fi

schimbată pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă

decât după ascultarea acestuia.

Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o

prezentare succinta a actului de sesizare a instanţei după care explica

inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce.

Anterior modificării art. 322 C.pr.pen. de la 1969 prin Legea

nr.356/2006, citirea actului de sesizare trebuia să fie făcută în întregime.141

Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face

nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi

împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări

coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în

cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte că este necesar.

Se trece apoi la ascultarea inculpatului după ce se verifica identitatea

acestuia.

Declaraţiile orale ale inculpatului se consemnează de către grefier în

scris la persoana întâi la dictarea preşedintelui şi se semnează după lectură

de cel în cauză.

Ascultarea se face după regulile prevăzute în partea generală a

Codului de procedură penală.

Inculpatul este lăsat să spună tot ce ştie despre fapta pentru care este

trimis în judecata, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod

nemijlocit de către ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de

partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de

ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.

141 Trib. Suprem., decizia de îndrumare nr. 19/1966, R.R.D., nr. I/1967, p. 166

92

Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de

judecată care poate proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare

pentru justa soluţionare a cauzei.

Când inculpatul face declaraţii care nu corespund cu cele date

anterior, i se cer explicaţii asupra contrazicerilor, iar dacă refuză, instanţa

va dispune citirea declaraţiilor anterioare.

In cauzele cu mai mulţi inculpaţi, regula este aceea ca fiecare

inculpat se ascultă în prezenţa celorlalţi.

Dacă instanţa considera necesar îi poate asculta pe inculpaţi separat

iar după terminarea audierilor le vor fi citite în mod obligatoriu declaraţiile

date de ceilalţi inculpaţi.

Instanţa de judecată poate proceda la reascultarea unuia sau a mai

mulţi inculpaţi în prezenta celorlalţi.

Încălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage

nulitatea hotărârii dacă se va dovedi că inculpatul a suferit o vătămare în

susţinerea apărărilor sale.

§3. Ascultarea celorlalte părţi

După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea părţii civile

și părţii responsabil civilmente.

Regulile de ascultare a inculpatului se aplica şi în cazul ascultării

celorlalte părţi.

§4. Ascultarea martorilor

În vederea audierii, martorii sunt chemaţi pe rând în sala de judecată.

După identificare şi prestarea jurământului potrivit normelor din

partea generala a codului, se trece la audierea acestora.

Martorul este lăsat să declare tot ce ştie în legătura cu faptele şi

împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus.

Martorului i se pot pun întrebări de către instanţă şi de către

procuror, de partea care l-a propus, precum şi de celelalte părţi.

Martorul care posedă un înscris în legătura cu depoziţia făcută poate

să-l citească în instanţă, iar înscrisul poate fi reţinut la dosar în original sau

în copie.

În situaţia în care un martor numai poate fi audiat din motive bine

întemeiate instanţa poate dispune citirea depoziţiei date în cursul urmăririi

penale.

93

Dacă cu ocazia audierii, martorul face afirmaţii contradictorii,

instanţa poate dispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire

penală.

În asemenea cazuri urmează a reţine numai acele declaraţii care, în

raport cu toate elementele cauzei, pot fi considerate că exprimă adevărul,

indiferent în ce stadiu al procesului au fost făcute.142

Lipsa martorilor poate conduce la concluzia că audierea acestora

numai este necesară astfel că judecata va continua.

In caz contrar, se va dispune amânarea cauzei în vederea audierii

martorilor a căror lipsă nu este justificată.

Atât procurorul cât şi părţile care au propus audierea unor martori

pot renunţa în măsura în care numai este necesar audierea acestora, însă

instanţa este obligată să pună această chestiune în discuţia părţilor.

În urma ascultării martorii rămân în sală la dispoziţia instanţei până

la terminarea cercetării judecătoreşti care se efectuează în şedinţa aflată în

curs.

Dacă instanţa constată că numai este necesar reaudierea martorului

poate permite plecarea acestuia din sala de şedinţă.

În continuarea cercetării judecătoreşti se procedează la prezentarea

mijloacelor materiale de probă atunci când acestea există şi la

administrarea de probe noi.

Astfel dacă sunt necesare lămuririle unui expert se va proceda la

ascultarea acestuia, sau dacă anumite dovezi pot fi făcute prin înscrisuri ele

vor fi prezentate pentru a fi examinate de instanţă.

Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei

cercetări la faţa locului sau a unei reconstituiri, caz în care sunt aplicabile

dispoziţiile din partea generală a Codului de procedură penală.

Instanţa îndeplineşte aceste activităţi în condiţiile proprii fazei de

judecată, cu deplasarea întregului complet, a grefierului, prezenţa

procurorului, a avocatului, citarea părţilor etc.

Toate aceste activităţi efectuate se desfăşoară ca o continuare a

şedinţei de judecată. 143

În cursul cercetării judecătoreşti, pot interveni anumite situaţii când

în urma administrării unor noi probe sau în urma readministrării probelor

din dosar instanţa să dispună restituirea cauzei la procuror pentru că

urmărirea penală a fost efectuata de un organ necompetent sau pentru

completarea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, extinderea

142 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 471/1979, Repert. pract. II, p. 248 143 S. Kahane, op. cit., p. 256

94

acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului penal

pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.

Toate aceste activităţi au loc înainte de a se termina cercetarea

judecătorească însă acestea vor fi analizate distinct de această activitate.

§5.Terminarea cercetării judecătoreşti

Când instanţa constată că au fost administrate toate probele necesare

în vederea aflării adevărului, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi

dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea

cercetării judecătoreşti.

După acest moment, dacă nu s-au formulat cereri noi sau dacă

cererile propuse au fost respinse de instanţa ori dacă s-a efectuat

completările cerute preşedintele v-a declara terminată cercetarea

judecătorească (art. 387).

§6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) C.pr.pen., în cazurile în care

acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune

pe viață, inculpatul poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza

probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate

de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa.

În această situație instanța procedează la ascultarea inculpatului, după

care, luând concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță

asupra cererii. Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana

vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Dacă respinge

cererea, judecata se continua potrivit dispozițiilor comune.

Dacă a dispus ca judecata să aibă loc conform procedurii în cazul

recunoașterii învinuirii, instanța administrează proba cu înscrisurile

încuviințate.

În situația în care instanța constată, din oficiu,la cererea procurorului

sau a părților că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie

schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă

atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.

Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după

schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe,

95

instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea

cercetării judecătorești.

Secţiunea a IV-a

Dezbaterile judiciare

Dezbaterile judiciare este acea etapă a judecăţii în care procurorul şi

părţile prin concluziile orale privind chestiunile de fapt şi de drept ale

cauzei, prezintă instanţei din punctul de vedere al acuzării şi al apărării,

existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a

faptei, soluţia care trebuie pronunţata.

Dezbaterea judiciară este obligatorie şi lipsa ei atrage nulitatea

hotărârii pronunţate întrucât încălcă dreptul la cuvânt al procurorului şi

dreptul la apărare al părţilor.

Nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea acestui

drept trebuie invocată în cursul dezbaterilor de către partea căreia nu i s-a

dat cuvântul pentru că altfel nulitatea se acoperă.

Ordinea de desfăşurare a dezbaterilor este cea prevăzuta în art. 388,

cuvântul acordându-se mai întâi procurorului, apoi persoanei vătămate,

părţii civile, părţii responsabile civilmente şi în final inculpatului.

Această ordine are în vedere necesitatea cunoaşterii de către părţi, în

special de inculpat a argumentelor formulate în susţinerea învinuirii.

Procurorul pune concluzii atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce

priveşte latura civila a cauzei.

El trebuie să demonstreze instanţei de judecata, legalitatea,

temeinicia învinuirii, pericolul social al faptei săvârşite, împrejurările care

se referă la persoana inculpatului cerând pedeapsa corespunzătoare.

În cuvântul său procurorul este obligat să facă o analiză a probelor

administrate, să indice încadrarea juridică corespunzătoare, să facă

propuneri concrete privind soluţia ce urmează a fi dată, iar în caz de

condamnare să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie să fie aplicată

(cuantum, mod de executare).

Persoana vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a

cauzei şi are obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca

ale procurorului.

Partea civila are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile

judiciare pe care le-a făcut.

96

Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la

răspunderea sa civilă dar poate demonstra şi inexistenta răspunderii civile a

inculpatului sau o răspundere diminuată a acestuia.

Inculpatul, având ultimul cuvânt face o expunere a împrejurărilor

care stabilesc nevinovăţia sa, sau a celor împrejurări care atenuează

răspunderea sa penală sau civilă.

Părţile când sunt asistate de apărător participă la dezbateri prin

cuvântul apărătorilor.

Apărătorul inculpatului poate pune concluzii pentru nevinovăţie când

probele nu susţin vinovăţia.

Dacă există probe de vinovăţie apărătorul, poate demonstra că fapta

nu constituie infracţiune ci abatere, sau poate să primească o încadrare

juridică mai uşoară.

Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să

demonstreze existenta circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsa mai

blândă sau o altă modalitate de executare a pedepsei (renunțarea la

aplicarea pedepsei, amînarea aplicării pedepsei, suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere, amenda penală).

Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din

dosar, trebuie să fie motivată şi bazată pe dispoziţiile legale.

În cazul în care după ce s-a dat cuvântul tuturor părţilor, procurorul

sau una din părţi vor să prezinte instanţei noi argumente atunci se dă

cuvântul în replică cu obligaţia de a se respecta aceeaşi ordine.

În tot cursul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată are

dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul dacă în susţinerile lor depăşesc

limitele cauzei ce se judecă.

Când dezbaterile se prelungesc ele pot fi întrerupte dar nu mai mult

de 3 zile.

Ultimul cuvânt al inculpatului personal este reglementat de art. 389.

Înainte de a se încheia dezbaterile, preşedintele completului de

judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal.

In timp ce inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări.

Cu această ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi

precizări esenţiale, ultima sa apărare pentru justa soluţionare a cauzei.

Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal poate atrage

nulitatea hotărârii pronunţate dacă se va constata că exista o vătămare ce

nu poate fi înlăturată.

După terminarea dezbaterii judecătoreşti se declară închisă şedinţa de

judecată trecându-se la deliberarea şi soluţionarea cauzei.

97

Instanţa poate dispune ca părţile să depună concluzii scrise care să

cuprindă susţinerile făcute oral.

Secţiunea a V-a

Schimbarea încadrării juridice

Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o

prevede şi sancţionează precum şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit

acestui text.144

Dacă se constată în urma aprecierii probelor, că trebuie dată faptei o

altă încadrare juridică şi că trebuie schimbată cu o alta, instanţa este

obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului

că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea

judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării

juridice i se creează o situaţie juridică mai uşoară inculpatului.

Schimbarea încadrării juridice poate fi făcută dintr-o infracţiune

consumată în tentativă şi invers din forma simplă în forma calificată şi

invers, dintr-o infracţiune într-o alta infracţiune cu aceeaşi latura obiectivă,

dar cu urmări sau împrejurări diferite.145

Când noua încadrare juridică e mai uşoară, nepunerea în discuţie a

schimbării încadrării nu atrage nulitatea hotărârii deoarece se apreciază că

inculpatul nu a suferit nici o vătămare.

Schimbarea încadrării juridice trebuie să se refere la aceeaşi faptă

deoarece atunci când sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a încadrării

juridice, ci extinderea acțiunii penale.

Schimbarea încadrării juridice are loc prin încheiere.

Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus

schimbarea încadrării juridice instanţa este obligată să amâne judecata şi

să-l citeze pe inculpat cu menţiunea noii încadrări juridice a faptei pentru

ca acesta să-şi poată pregăti apărarea.

Schimbarea încadrării juridice poate fi ceruta de procuror, de părţi

sau invocată din oficiu de către instanţa de judecată.

Funcţie de încadrarea juridică dată faptei se va determina competenţa

instanţei de judecată şi chiar compunerea completului de judecată.

144 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p. 181 145 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 344/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 72 - 73

98

Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este

necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată

chiamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere

prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă,

instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar – dispune

încetarea procesului penal.

§1. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată

Conform art. 392, după închiderea şedinţei de judecată instanţa

procedează în camera de consiliu, în secret, la deliberare asupra

chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei.

Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completă şi

justă a probelor iar dacă instanţa constată că nu s-au administrat toate

probatoriile necesare va dispune prin încheiere repunerea cauzei în faza de

judecată fixând un nou termen de judecată cu citarea părţilor.

In acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecătoreasca.

Daca instanţa constată că probele administrate nu sunt complete,

atunci procedează la deliberare cu privire la existenta faptei, comiterea ei

de către inculpat, vinovăţia acestuia.

Instanţa deliberează asupra pedepsei ce trebuie aplicată inculpatului,

asupra măsurilor de siguranţă şi asupra computării reţinerii şi arestării

preventive.

Completul de judecata deliberează şi asupra reparării pagubei

produse prin infracţiune, asupra masurilor preventive şi asigurătorii,

mijloacelor materiale de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra

oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.

Membrii completului de judecată au obligaţia sa-şi spună părerea

asupra fiecărei chestiuni, preşedintele fiind ultimul care îşi spune părerea.

Pronunţarea hotărârii se face de către preşedintele completului,

asistat de grefier şi explică părţilor după pronunţarea hotărârii că au dreptul

la apel sau recurs.

Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care e înfăptuită

sarcina justiţiei în cauza penală.

Hotărârea se pronunţă în numele legii şi dacă rămâne definitivă

capătă putere de lege faţă de organele de stat, de instituţii şi faţă de

persoanele la care se referă.

99

Hotărârea penală trebuie sa îndeplinească doua condiţii

fundamentale, legalitatea şi temeinicia acesteia.

Hotărârea este legală când este rezultatul unei activităţi procesuale

conform legii şi cuprinde soluţia corespunzătoare legii penale şi civile.

Hotărârea este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre

faptele cauzei şi când aplică o pedeapsă just individualizată şi temeinic

argumentată.

§2.Soluţiile ce se pot pronunţa de prima instanţă

Prima instanţă hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse

inculpatului şi după caz pronunţă condamnarea, renunțarea la aplicarea

pedepse, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului

penal.

Prin aceeaşi sentinţă instanţa rezolvă şi latura civilă a cauzei.

Condamnarea inculpatului se pronunţă de prima instanţă când se

constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie

infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Hotărârea de condamnare trebuie să cuprindă motivarea temeinică a

vinovăţiei inculpatului, încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa care

trebuie individualizata în raport cu criteriile prevăzute în art. 74 Cod penal.

Dacă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, are obligaţie să motiveze criteriile pe care le-a avut în vedere

când a dispus una din aceste masuri.

Sentinţa de condamnare trebuie să cuprindă pe lângă pedeapsa

principală şi pedepsele complementare sau accesorii şi să arate motivele

care au format convingerea instanţei în luarea acestor pedepse.

Pronunţând hotărârea de condamnare, instanţa, dacă este cazul, se va

pronunţa şi asupra măsurilor preventive arătând motivat menţinerea sau

revocarea acestora.

De asemenea prima instanţă are obligaţia în temeiul art. 72 Cod

penal să dispună deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive, în cazul

în care aceasta a fost luată anterior.

Cu privire la latura civilă, prima instanţă va admite acţiunea în parte

sau total, obligându-l pe inculpat în solidar cu ceilalţi inculpaţi dacă este

cazul sau cu partea responsabila civilmente la acoperirea prejudiciului.

Instanţa va respinge acţiunea civilă dacă aceasta nu este întemeiată,

dacă paguba nu există sau dacă prejudiciul a fost acoperit. De asemenea, în

100

situațiile prevăzute de lege, instanța poate lăsa acțiunea civilă nesoluționată

(de exemplu în caz de achitare a inculpatului).

Prin hotărârea de condamnare instanţa are obligaţia de a se pronunţa

şi asupra mijloacelor materiale de probă, dispunând fie restituirea fie

confiscarea lor.

Totodată instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare

obligându-l pe inculpat la plata acestora.

Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată,

dincolo de orice îndoiașă rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune

și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.

Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată,

dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune

și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.

Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când există unul din cazurile

prevăzute de art. 16 alin. (1) litera a) - d).

Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16

alin. (1) lit. e)-j).

Împotriva inculpatului achitat instanţa poate dispune una din

măsurile de siguranţă (internarea medicală, confiscarea specială).

În caz de achitare instanţa va revoca în mod obligatoriu măsura

preventivă dispusă.

In cazul în care achitarea este dispusă în temeiul art. 16 alin. (1)

litera b), fapta nefiind prevăzută de legea penală, acţiunea civilă nu va fi

soluţionată de instanţa penală.

Totodată în temeiul art. 274 și art. 275, instanţa are obligaţia de a se

pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul procesului

penal.

Prin aceeaşi sentinţă instanţa se va pronunţa şi asupra măsurii

preventive cât şi asupra acţiunii civile care poate fi admisă sau respinsă

după caz.

Acţiunea civila va fi nesoluţionată atunci când instanţa va pronunţa

încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) litera e) şi i).

Dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar întârzia soluţionarea acţiunii

penale instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea

judecării acesteia după pronunţarea hotărârii privind latura penală.

În toate cazurile când constată că prin infracţiune s-a adus o pagubă

persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă

instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra laturii civile.

101

§3. Cuprinsul sentinţei

Sentinţa prin care prima instanţă rezolvă fondul cauzei cuprinde trei

părţi:

a) partea introductivă denumită şi practicaua sentinţei, cuprinde

menţiunile prevăzute în art. 370 alin (4) privind încheierea de şedinţa,

respectiv: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde s-a

judecat cauza, numele, prenumele membrilor completului, a procurorului, a

grefierului.

În hotărârile instanţelor militare se indică gradul militar al fiecărui

membru al completului şi al procurorului iar când inculpatul e militar se

menţionează şi gradul acestuia.

b) expunerea sau considerentele sentinţei cuprinde date privind

identitatea părţilor, descrierea faptei, încadrarea juridică a faptei, analiza

probelor administrate.

In caz de condamnare, hotărârea trebuie să cuprindă fapta sau fiecare

faptă reţinută de instanţă, forma şi gradul de vinovăţie al inculpatului,

circumstanţele atenuante şi agravante, starea de recidivă, timpul care se

deduce din pedeapsa pronunţată, temeiurile de drept care justifică soluţia

adoptată.

c) dispozitivul hotărârii cuprinde date privitoare la inculpat, soluţia

dată de instanţă privind infracţiunea cu indicarea în caz de condamnare a

denumirii infracţiunii şi a textului în care se încadrează iar în caz de

achitare sau încetare temeiul care justifică soluţia.

Dispozitivul va cuprinde cele ce a hotărât instanţa privind deducerea,

reţinerii arestării preventive, restituirea lucrurilor, confiscarea specială a

bunurilor.

Dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeauna menţiunea că hotărârea

e supusă apelului cu arătarea termenului în care poate fi exercitata calea de

atac, data când hotărârea a fost pronunţată şi faptul că pronunţarea s-a făcut

în şedinţă publică.

Între expunere şi dispozitiv trebuie să existe o concordanţă deplină în

sensul că soluţia din dispozitiv trebuie să fie susţinută de argumentarea din

expunere.

Între dispozitiv şi minută trebuie să existe unitate.

Lipsa unor menţiuni esenţiale din sentinţă, ca lipsa identităţii

judecătorilor din complet, compunerea instanţei, lipsa identităţii

102

inculpatului, a faptei pentru care a fost condamnat, nedeterminarea

pedepsei aplicate sunt sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii

pronunţate.

Hotărârea se semnează de membrii completului de judecată şi de

către grefier.

Copii ale dispozitivului se comunică procurorului, părţilor și

persoanei vătămate. Dacă inculpatul este arestat, un exemplar al minutei se

comunică administrației locului de deținere.

§4. Efectele hotărârii penale

După pronunţare, sentinţa penală chiar dacă este supusă apelului

produce unele efecte şi anume, prima instanţă se dezinvesteşte de

judecarea cauzei nemaiavând dreptul să dispună asupra ei sau să revină

asupra soluţiei date, începe să curgă termenul de apel pentru procuror și

pentru părţi. Sentinţa chiar nedefinitivă este executorie în ceea ce priveşte

inculpatul sau revocarea arestării preventive cât şi în luarea măsurilor

asigurătorii şi de siguranţă.

Sentinţa penală devine definitivă în situaţiile:

a) în cazul în care împotriva sentinţei nu a fost declarat calea de atac a

apelului;

b) când nu s-a declarat apel în termenul prevăzut de lege;

c) când apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins.

Hotărârea penală definitiva este irevocabilă iar desfiinţarea ei şi

înlocuirea cu o alta devine posibilă numai atunci când aceasta a fost

modificată în urma exercitării unei cai extraordinare de atac.

Hotărârea definitivă are autoritate de lucru de lucru judecat şi este

executorie.

103

Capitolul III

Căile de atac ordinare

Secţiunea I

Aspecte generale cu privire la căile de atac

Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a

persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în

scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice146 şi

înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul.

Ele reprezintă astfel, un remediu procesual susceptibil de folosire

facultativă prin care se realizează o soluţionarea legală şi temeinică a

cauzelor deduse judecăţii.147

În pofida garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea

în cele mai bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor

soluţii legale şi temeinice, apar situaţii când hotărârea judecătorească este

greşită, fie din cauza părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori

nu şi-au putut formula apărările necesare, fie din cauza judecătorilor, care

nu şi-au exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac constituie

un remediu procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului.148

În art. 128 din Constituţia României, s-a prevăzut că „împotriva

hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita

căile de atac în condiţiile legii”.

Acest principiu recunoscut ca drept al fiecărei persoane, este

consacrat şi de alte documente de drept internaţional. Astfel, art. 145 din

Pactul internaţional, privind drepturile civile şi politice, prevede că „orice

persoană declarată ca răspunzând de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul,

în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea,

de către o jurisdicţie superioară, a declarării vinovăţiei sale şi a pedepsei

aplicate”.

De asemenea art. 13 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului

garantează „un recurs în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane ale

cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate.

146 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, p.297. 147 Idem 148 Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.

104

Art. 5 paragraful 4 din Convenţie prevede că „orice persoană lipsită de

libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă recurs în faţa

unui tribunal pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este

ilegală”

În acelaşi sens şi art.2 paragraful 1 din Protocolul nr.7 adiţional la

Convenţia europeană, dispune ca „orice persoană declarată vinovată de o

infracţiune de către tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de

vinovăţie sau condamnării de către o instanţă superioară. Exercitarea

acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt

reglementate de lege”.

Rolul căilor de atac în procesul penal diferă, în raport cu titularii

acestor căi.

Faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi desfiinţată sau casată

prin intermediul căilor de atac, stimulează părţile să aibă o poziţie activă în

cadrul procesului întrucât speră într-o soluţie favorabilă.

Pentru procuror, exercitarea căilor de atac constituie mijlocul practic

prin care îşi aduce la îndeplinire obligaţia legală de a veghea la respectarea

legalităţii în activitatea instanţelor astfel încât să nu fie afectate interesele

generale ale societăţii, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor.149

Procurorul, prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie o instanţă

superioară, fie chiar instanţa care a pronunţat hotărârea, solicitând

pronunţarea unei alte hotărâri legale şi temeinice.

Legea obligă instanţele, în căile de atac, să manifeste rol activ, să

respecte dispoziţiile legale pe întreg parcursul judecăţii, să se preocupe de

pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice.

Noţiunea de control judiciar, ca funcţie a căilor de atac, este definită ca

fiind dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar,

instanţele judecătoreşti superioare, de a verifica, în condiţiile şi cu

procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate

de instanţele inferioare lor şi de a desfiinţa sau de a casa, în tot sau în parte,

acele hotărâri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi

temeinice.150

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o

amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite

149 Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.451 150 Idem

105

cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor

intervenite.151

În procesul penal român actual apelul reprezintă singura cale de atac

ordinară ce poate fi declanşată împotriva hotărârilor pronunţate de

instanţele judecătoreşti.

Beneficiul căilor de atac constituie o prerogativă conferită personal

titularilor şi o condiţie subiectivă pentru admisibilitatea instituţiilor

respective.152

Secțiunea a II-a

Clasificări ale căilor de atac

Căile de atac reglementate în Codul de procedură penală pot fi

clasificate după mai multe criterii existente în doctrină153 dintre care

exemplificăm:

a) în funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în

ordinare şi extraordinare.

Sunt căi de atac ordinare acelea pe care legea le conferă în mod

formal, fără a cere îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se

folosesc contra hotărârilor nedefinitive, care nu au intrat în puterea lucrului

judecat (apelul).

Sunt căi extraordinare de atac acelea pe care legea le conferă în mod

excepţional şi pot fi exercitate numai împotriva unor hotărâri definitive,

care au intrat în puterea lucrului judecat ( recursul în casație, contestaţia în

anulare, revizuirea, recursul în interesul legii).

Între cele două categorii ale căilor de atac, există şi importante

deosebiri în care sens menţionăm:

- căile de atac ordinare sunt deschise întotdeauna părţilor interesate, pe

când folosirea anumitor căi extraordinare este lăsată numai la îndemâna

anumitor organe;

- căile de atac ordinare se exercită într-un termen scurt, pe când cele

extraordinare, într-un termen mai lung;

151 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., p.206 152 V. Dongoroz, op.cit.p.319 153 I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul

judiciar”, p.415 şi urm.; V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.7; V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editură şi presa

“Sansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.20.

106

- folosirea căilor ordinare atrage automat suspendarea executării

hotărârii, pe când folosirea căilor extraordinare nu atrage o asemenea

suspendare.

Căile de atac extraordinare se îndreaptă întotdeauna împotriva unor

hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat.

b) în funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de

admitere:

- de reformare;

- de anulare;

- de retractare.

Calea de atac este de reformare atunci când, fiind de competenţa

instanţei superioare, dacă aceasta constată că hotărârea atacată este

nelegală, ca urmare a unor erori de fapt sau de drept, o desfiinţează şi va

pronunţa, ea însăşi, o nouă hotărâre în locul celei iniţiale.154

Calea de atac este de anulare în cazul în care, soluţionând-o, instanţa

superioară, dacă constată existenţa unor erori de fapt sau de drept, se va

limita la anularea acesteia urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de

instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

Aceeaşi cale poate fi atât de reformare cât şi de anulare dar cu o

pondere mai însemnată; apelul este o cale de atac preponderent de

reformare şi preponderent, de anulare155.

Calea de atac de retractare este aceea care nu se adresează instanţei

superioare ci chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. În sistemul

nostru procesual, calea de atac caracteristică de retractare este revizuirea.

c) în raport cu natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul

judiciar declanşat, prin folosirea căilor de atac, acestea pot fi căi de atac de

fapt şi căi de atac de drept.

Căile de atac de fapt repun în discuţie toate constatările şi soluţiile

adoptate prin hotărârea de atacată atât în fapt cât şi în drept.

Căile de atac de drept pun în discuţie reexaminarea problemelor de

drept.

d) în raport cu limitele în care pot fi folosite, căile de atac se clasifică

în comune şi speciale.

Sunt căi de atac comune, cele ce pot fi folosite în toate cauzele penale,

fără nicio limitare.

Sunt căi de atac speciale, cele a căror folosire este limitată la anumite

cauze.

154 Gr. Theodoru, op.cit. p.301 155 Idem

107

În literatura juridică de specialitate sunt cunoscute şi alte criterii de

clasificare a căilor de atac.

Sunt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinară-

apelul, cum sunt legislaţiile din Anglia, SUA; alte legislaţii consacră ca

singura cale de atac recursul cum au fost legislaţiile din fostele state ale

Uniunii Sovietice.

Legislaţia franceză consacră, pe lângă apel și recurs şi o a treia cale de

atac ordinară- opoziţia. În literatura de specialitate franceză se consideră că

sunt căi de atac ordinare numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecut

printre căile de atac extraordinare.156

Secţiunea a III-a

Apelul

§1. Scurt istoric

Apelul a fost cunoscut încă din dreptul roman unde, începând din anul

509 Î.Chr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola,

condamnaţii aveau dreptul de a apela la popor, pe calea unei aşa-numite

provoctio ad populum.

Odată exercitat, apelul se judeca în urma convocării magistratului de

către adunarea populară, care confirma sau infirma sentinţa, fără să o poată

modifica, agrava sau atenua. În faţa adunării populare magistratul îşi

asuma funcţia de minister public, în apărarea hotărârii sale.

Erau şi situaţii în care nu exista apel. În procedura acuzatorială,

sentinţa era pronunţată de un colegiu de juraţi, prezidat de un preot special,

fără drept de vot.

Juraţii reprezentau poporul iar judecata lor avea valoare de lucru

judecat şi nu era supusă apelului.

În accepţiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicţiile

imperiale care aveau dreptul nu numai de a casa dar şi de a modifica

hotărârile apelate.

În dreptul canonic, instituţia apelului s-a clădit pe schema dreptului

roman dar s-a simplificat şi adaptat spiritului moral şi de echitate al

bisericii.

156 Gr.Theodoru, op.cit, p.718

108

Doctrina apelului a fost elaborată şi formulată în secolele XII-XIV, de

către criminaliştii italieni, sub influenţa dreptului roman şi a dreptului

canonic.

Codicele de procedură penală, din 2 decembrie 1864, intrat în vigoare

la 30 aprilie 1865, cuprindea dispoziţii în materia gradelor de jurisdicţie,

respectiv reglementa separat apelul în materie corecţională şi apelul în

materie poliţienească.

Apelul se judeca de către Curtea Apelativă în circumscripţia căreia se

afla tribunalul care a pronunţa hotărârea atacată.

Apelul era suspensiv de executare dar Curtea avea obligaţia să-l

soluţioneze în termen de 30 de zile de la sesizarea sa dacă era admis pentru

violare de lege sau omisiunea vreunor forme legale hotărând, chiar ea,

asupra fondului.

Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 19 martie 1936,

prevedea că apelul poate fi folosit exclusiv în materia hotărârilor date în

primă instanţă de judecătorie şi de tribunal; hotărârile pronunţate în materie

criminală de către curţile cu juraţi, nu puteau fi atacate cu apel.

Puteau promova apel ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea

responsabilă civilmente.

Calea ordinară a apelului a fost desfiinţată prin Legea nr.345 din 29

decembrie 1947, iar prin Legea nr.145 din 1 iulie 1993, a fost reintrodus în

Codul de procedură penală de la 1969, apelul, revenindu-se astfel la

regimul juridic tradiţional din România.

§2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor

Pentru exercitarea căii ordinare de atac a apelului trebuie îndeplinite

următoarele condiţii.157

a) hotărârea judecătorească să fie dată în primă instanţă (art.408);

b) hotărârea să nu fie definitivă;

c) legea să nu interzică atacarea hotărârii;

d) să existe un titular legal al apelului iar acesta să aibă interesul să-l

folosească şi să-şi manifeste intenţia în acest sens;

e) apelul să fie declarat în forma şi termenul prevăzut de lege.

157 Carmen Silvia Paraschiv, op.cit.p.455

109

§3. Hotărârile supuse apelului

Conform art. 408 alin.(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea

nu prevede altfel.

Pot fi atacate cu apel şi încheierile date în primă instanţă dar numai

odată cu fondul.

Legea prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se consideră a fi

făcut şi împotriva încheierilor chiar dacă acestea au fost date după

pronunţarea sentinţei (art. 408 alin.3).

§4. Titularii dreptului de apel

Potrivit art. 409, au calitatea de titulari ai dreptului de apel.

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în

lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care

acţiunea civilă se exercită din oficiu.

Apelul se declară de către procurorul din cadrul parchetului de pe

lângă instanţa care a pronunţat hotărârea ce urmează a fi atacată.

Atât teoria cât şi jurisprudenţa au apreciat că Ministerul Public poate

declara apel şi în situaţia în care instanţa şi-a însuşit concluziile

procurorului de şedinţă.

Acest drept revenindu-i prim- procurorului parchetului din care face

parte procurorul de şedinţă.

b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal

inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau

încetării procesului penal.

Inculpatul poate declara apel personal sau prin mandatar special cât şi

prin substituiţii procesuali pe care-i prevede legea.

Persoana juridică, având calitatea de inculpat poate declara apel sau

recurs prin reprezentanţii săi legali.

c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală și latura civilă a

cauzei și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă,

iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a

influiențat soluția în latura civilă.

d) persoana vătămată , în ceea ce privește latura penală.

110

e)martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește

cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare

aplicate.

f) orice persoană fizică ori judidică ale cărei drepturi legitime au fost

vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce

privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.

Cu excepția procurorului, pentru celelalte persoane, apelul poate fi

declarat și de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru

inculpat și de către soțul acestuia.

§5. Termenul de declarare a apelului

Potrivit art. 410 alin.(1) C.proc.pen., pentru procuror, persoana

vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune

astfel, și curge de la comunicarea copiei minutei.

Termenul de apel are caracterul unui termen legal imperativ.

Neexercitarea dreptului de apel înlăuntrul acestui termen, atrage decăderea

pentru titularul său, din acest drept şi nulitatea cererii, făcând astfel că

hotărârea primei instanţe să treacă în puterea lucrului judecat.

Este un termen absolut şi, prin urmare, decăderea operează de drept

chiar dacă nu a fost invocată de procuror sau de partea potrivnică, instanţa

fiind obligată să pună, din oficiu, în discuţia părţilor, tardivitatea apelului şi

să-l respingă ca atare.

Martorul, expertul, interpretul și avocatul pot exercita apelul de îndată

după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor

judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile

de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Pentru celelalte persoane interesate termenul de apel este de 10 zile și

curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a

provocat vătămarea.

§6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel

Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este

cazul, a momentului final.

În cazul în care ultima zi a termenului de apel este o zi nelucrătoare

(sâmbăta, duminica, o altă zi nelucrătoare, declarată sărbătoare legală sau o

111

zi în care serviciul este suspendat), va avea loc o prorogare, în sensul că

termenul va expira la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.

Zilele nelucrătoare din interiorul termenului sunt asimilate celor

lucrătoare şi, deci, sunt luate în considerare la calcularea acestuia.

Dacă cererea de apel a fost depusă la instanţă în ultima zi a

termenului dar după expirarea timpului legal de lucru fiind însă înregistrată

în aceeaşi zi, apelul se consideră făcut în termen întrucât termenul de apel

se calculează pe zile şi nu pe ore.

Apelul se consideră făcut în termen şi dacă a fost depus la o altă

instanţă în termenul prevăzut de lege.

Apelul este considerat a fi făcut în termen şi dacă a fost depus la

administraţia penitenciarului sau la unitatea militară, urmând ca aceste

aspecte să rezulte din data înregistrării apelului la aceste unităţi sau din

atestarea făcută de către cele două administraţii.

§7. Repunerea în termen

Termenul de apel este un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce

la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac şi, pe cale de

consecinţă, la respingerea lui ca tardivă.

Sunt şi situaţii în care părţile au pierdut termenul de apel din motive

ce nu le sunt imputabile şi au lipsit atât de la judecată cât şi la pronunţare,

motiv pentru care, dispoziţiile art. 411 reglementează instituția repunerii în

termen.

Pentru ca partea care nu a reuşit să declarare apel în termen să poată

beneficia de instituţia repunerii în termen trebuie să întrunească, cumulativ,

următoarele condiţii:

- întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză

temeinică de împiedicare;158

- cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea

acesteia.

Prin repunerea în termen, hotărârea atacată, care devenise definitivă

la expirarea termenului de apel îşi pierde acest caracter.159

158 Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz

temeinicia motivelor invocate. În partea judiciară, s-a arătat că nu se poate reţine existenţa unei cauze

temeinice de împiedicare în situaţia în care partea, după ce a asistat la pronunţare, s-a internat în spital

pentru 8 zile, beneficiind ulterior de mai multe concedii medicale, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a

penală, nr.399/1995 în Culegere pe anul 1995, op.cit.p.20. 159 ICCJ, secţia penală, decizia nr.5902/2004, în R.D.P. nr.1/2006 p.152.

112

Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate

suspenda executarea hotărârii atacate.

Secţiunea a IV-a

Declararea apelului

Apelul se declară prin cerere scrisă care trebuie să cuprindă:

- numărul dosarului, data și numărul sentinței sau incheierii atacate;

- denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;

- numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și

domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei

care a semnat declarat apelul.

Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Modul în

care este redactată trebuie să exprime în mod explicit voinţa de a declara

apel.

Semnătura este obligatorie şi poate aparţine apelantului,

reprezentantului ori a apărătorului său şi, în cazul inculpatului, soţul sau

soţia.

În cazul în care cererea de apel nu este semnată de apelant, celelalte

persoane trebuie să precizeze în cuprinsul acesteia, pentru cine declarară

apel iar dacă cererea este formulată de un reprezentant convenţional,

anexarea procurii speciale este obligatorie.

Persoanele juridice constituite părţi civile, pot declara apel printr-o

adresă oficială îndreptată instanţei de apel.

Cererea de apel nesemnată şi neatestată, poate fi confirmată în instanţa

de apel, prin semnare, fie de către titularul dreptului de apel, personal, fie

de către reprezentantul lui.

§1. Depunerea declaraţiei de apel

Potrivit art. 413 alin.(1), cererea de apel se depune la instanţa a cărei

hotărâre se atacă.160

160 Cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, depusă în termen la judecătorii şi trimisă

de aceasta tribunalului după împlinirea termenului de apel, nu este tardivă, întrucât art.367 alin.(1)

C.proc.pen. nu prevede o sancţiune pentru cazul când cererea de apel se depune, în mod greşit la o altă

113

Depunerea cererii de apel în mod greşit la instanţa de apel, nu atrage

anularea acesteia. Instanţa de apel la care s-a depus cererea are obligaţia să

o înregistreze spre a-i da dată certă şi apoi să solicite primei instanţe,

dosarul, în vederea judecării apelului.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 413 alin.(1), persoanele aflate în

stare de deţinere pot depune cererea de apel şi la administraţia locului de

detenţie.

Orice alte persoane cu drept de a face apel, pot preda cererea de apel,

prin scrisoare recomandată, la un oficiu poştal.

§2. Motivarea apelului

Motivele de apel se formulează în scris prin chiar cererea de apel sau

printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior însă cel

mai târziu în ziua judecăţii.

Motivele pot fi formulate şi oral, inclusiv la termenul de judecată.

§3. Renunţarea la apel

Articolul 414 alin.(1) este sediul materiei care reglementează

renunţarea expresă la apel.

Renunţarea expresă la apel este declaraţia prin care un titular al

dreptului de apel arată în mod explicit că nu înţelege să se mai folosească

de acest drept.

Art. 414 alin.(1) prevede că pot renunţa la apel părţile și persoana

vătămată.

În literatura juridică de specialitate s-a apreciat însă că, în ceea ce-l

priveşte pe procuror, acesta poate renunţa tacit la dreptul de apel prin

nefolosirea acestei căi, sens în care poate să o facă printr-o declaraţie scrisă

sau orală.

Potrivit art. 414 alin. (2), asupra renunţării, cu excepţia apelului care

priveşte latura civilă a cauzei, părţile pot reveni înlăuntrul termenului

pentru declararea apelului.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal

de parte sau prin mandatar special, în termenul de apel.

instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă. CSJ, s.penală, decizia nr.1460 din 21 martie 2003, BJ

2003, p.752-753.

114

§4. Retragerea apelului

Folosirea facultativă a căii de atac de către titularii dreptului de apel,

poate fi o alternativă şi la renunţarea acestei căi de atac înainte de a o

folosi.

Codul de procedură penală recunoaşte această posibilitate, de a

retrage apelul, pentru părţile care le-au declarat însă, aceştia nu mai pot

reveni chiar dacă titularul de apel s-ar fi înşelat cu privire la consecinţele

manifestării sale de voinţă.161

Retragerea apelului trebuie să fie pură şi simplă adică,

necondiţionată. De aceea, oricare ar fi scopul în vederea căruia această

retragere a fost făcută, instanţa de apel nu are posibilitatea de a verifica

dacă acest scop este şi realizat.162

Instanţa de apel pusă în faţa declaraţiei de retragere a apelului,

trebuie să verifice dacă această declaraţie satisface condiţiile de care

depinde validitatea ei şi, în caz afirmativ, să ia act de manifestarea de

voinţă a titularului respectiv.163

§5. Persoanele care pot retrage apelul

Potrivit art. 415 alin.(1), apelul poate fi retras de persoana vătămată

și de oricare dintre părţi.

Retragerea apelului poate fi totală, când titularul dreptului de apel

poate devolua, prin folosirea căii de atac, ambele laturi ale procesului penal

şi parţial, numai cu privire la latura penală sau la latura civilă.

În ceea ce-l priveşte pe procuror, din dispoziţiile art. 415 alin.(3)

rezultă că procurorul care a făcut declaraţia de apel nu poate retrage apelul

pe care l-a declarat. Legea recunoaşte însă această posibilitate, procurorul

ierarhic superior adică procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa

superioară celei care a soluţionat cauza.

Prin această dispoziţie s-a urmărit, pe de o parte, determinarea

procurorilor de a folosi cu mai mult discernământ dreptul de apel,

evitându-se aglomerarea instanţelor cu apeluri nejustificate şi, pe de altă

parte, asigurarea unui control riguros din partea procurorilor ierarhic

superiori asupra modului în care subordonaţii lor folosesc calea de atac.164 161 Traian Pop, Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.114. 162 V.Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti, 1994, p.114. 163 De retragerea apelului se ia act prin decizie. 164 N.Volonciu, op.cit.,p.254.

115

Apelul declarat de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior

poate fi susţinut de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Inculpatul minor nu poate retrage apelul indiferent dacă l-a declarat

personal sau dacă acesta a fost făcut de reprezentantul legal (art. 414

alin.2).

Dispoziţia cuprinsă în acest text de lege are caracter imperativ. De

aceea, simpla prezenţă pasivă în instanţă a reprezentantului legal, alături de

inculpatul minor, nu validează retragerea apelului făcută de minor.

Reprezentantul legal trebuie să facă el, în mod expres, declaraţia de

retragere a apelului.

§6. Condiţiile retragerii apelului

În ceea ce priveşte timpul în care trebuie făcută declaraţia de

retragere, art. 415 alin.(1) dispune că apelul poate fi retras oricând după

declaraţia apelului până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel.

Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace declaraţia, aceasta

poate fi făcută atât în scris cât şi oral dar, în toate cazurile, în mod expres.

Declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută de apelant, personal,

prin mandatar special sau de reprezentantul legal. Cerinţa prezentării unui

mandat special când retragerea apelului se face prin mandatar, este impusă

şi apărătorului care face declaraţia de retragere, indiferent dacă acesta a

fost desemnat din oficiu sau a fost ales.

Reprezentatul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate retrage apelul făcut, numai

prin persoana reprezentată.

Persoana aflată în stare de detenţie îşi poate retrage apelul printr-o

declaraţie scrisă sau verbală, atestată ori consemnată într-un proces verbal

încheiat de conducerea locului de detenţie.

De asemenea, apelul poate fi retras şi oral, în faţa instanţei de apel.

În ceea ce priveşte locul unde se face declaraţia de retragere a apelului,

art. 415 alin.(1) prevede că aceasta poate fi făcută fie la instanţa a cărei

hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.

Declaraţia verbală de retragere a apelului se face numai în şedinţă, la

instanţa de apel.

116

§7. Efectele renunțării la apel și ale retragerii apelului

Principalul efect al renunțării la apel și ale retragerii apelului este

trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat. Acest efect se produce

însă, în momente diferite raportate la momentul când a intervenit declaraţia

de renunțare sau de retragere.

Astfel, dacă s-a renunțat la apel, declarația făcându-se înlăuntrul

termenului de apel, hotărârea va rămâne definitivă la data expirării

termenului de apel.

Când apelul este retras, așadar după împlinirea acestui termen,

sentinţa va rămâne definitivă la data declaraţiei de retragere a apelului.

După ce şi-a retras apelul iar instanţa a luat act, prin decizie, de

această declaraţie, persoana respectivă nu mai poate declara un nou apel şi

nici recurs contra hotărârii pronunţate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin.(2), în caz de retragere a

apelului, cheltuielile judiciare provocate de cererea de apel, vor fi suportate

de cel ce şi-a retras apelul.

Secţiunea a V-a

Efectele apelului

§1. Efectul suspensiv al apelului

Efectul suspensiv al acestei căi de atac constă în aceea că în cursul

termenului de atac şi, după aceea, în cursul judecăţii, hotărârea nu este

definitivă şi, prin urmare, dispoziţiile acesteia sunt suspendate.

Potrivit art. 416, apelul declarat în termen este suspensiv de executare,

atât în ceea ce priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când

legea dispune altfel.

Efectul suspensiv a fost reglementat întrucât este cunoscut faptul că

atât timp cât hotărârea nu este definitivă, inculpatul se bucură de prezumţia

de nevinovăţie.

Efectul suspensiv este general întrucât, în sistemul legii proceusal

penale române, majoritatea hotărârilor pronunţate în primă instanţă sunt

supuse apelului.

Efectul suspensiv este absolut deoarece se produce ope legis (în

virtutea legii) adică prin declararea oricărui apel, chiar atunci când este

neîntemeiat.

117

Efectul suspensiv este constant pentru că, odată ce apelul a fost

declarat, el se manifestă în permanenţă, din momentul declarării şi până la

soluţionarea căii de atac.

Efectul suspensiv al apelului poate fi total sau parţial.

Este total atunci când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei

instanţe, în întregime şi parţial când apelantul critică numai latura penală

sau latura civilă.

§2. Efectul devolutiv al apelului

Termenul de „devolutiv” provine din latinescu „devolvo” (vere, volvi,

volutum) care înseamnă a face să se treacă, să se transmită ceva, de la un

subiect la altul.

În cazul căilor de atac este vorba de transmiterea unui drept, respectiv

dreptul de a judeca, de la judecătorul de grad inferior la un judecător de

grad superior.165 În această situaţie, cauza este repusă în discuţie pentru o

nouă judecată.

Efectul devolutiv al apelului nu promovează la instanţa căreia i se

transmite cauza o reeditare a judecăţii care a avut loc ci o nouă judecată, cu

caracter autonom şi care are drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei

hotărârii atacate.166

Prin efectul devolutiv al apelului nu se poate transmite de la prima

instanţă la instanţa de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi.

Sub acest aspect, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate

fi sesizată cu fapte ce nu au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă,

iar în ceea ce priveşte persoanele, ea nu poate nici să se pronunţe cu privire

la persoanele care nu au figurat ca părţi în procesul soluţionat de prima

instanţă.167

Întrucât prin hotărârea judecătorească sunt rezolvabile ambele laturi,

penală şi civilă, ale cauzei, pe de o parte şi dat fiind că subiecţii procesuali

au interese procesuale diferite, în raport cu calitatea lor procesuală,

legiuitorul a reglementat în aşa fel efectul devolutiv al apelului încât

instanţei de apel i se transmite dreptul de a face o nouă judecată, fie asupra

tuturor aspectelor judecate în primă instanţă, fie numai asupra unora dintre

aceste aspecte.168

165 V. Dongoroz, op.cit., p.322. 166 V.Papadopol, C.Turianu, op.cit.p.124. 167 Carmen Silvia Paraschiv, M.Damaschin, op.cit.p.488. 168 I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997,p.556.

118

Devoluţia cauzei în apel poate fi, aşadar, integrală,169 când instanţa de

apel capătă dreptul de a reexamina toate aspectele de fapt şi de drept şi

parţială, când instanţa de apel reexaminează numai unele dintre aspectele

de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad.

În stabilirea limitelor în care are loc devoluţia, art. 417 prevede că

instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat

şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu

calitatea pe care apelantul o are în proces.

Limitele efectului devolutiv ale apelului sunt, aşadar, determinate de

persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă declaraţia de apel

şi calitatea pe care apelantul o are în proces.

§3. Limitele efectului devolutiv

Apelul declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu

privire la interesele proprii adică, în raport cu situaţia sa din proces chiar

dacă aceste interese coincid cu cele ale unei alte părţi.

Aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte pe martori, experţi,

interpreţi şi apărători sau persoane ale căror interese au fost vătămate

printr-un act al instanţei.

O situaţie mai deosebită o are procurorul, care în proces reprezintă

societatea, ceea ce presupune că în fiecare cauză penală trebuie să se

stabilească o situaţie exactă şi să se facă o corectă aplicare a legii.170

Sub acest aspect, apelul procurorului produce efect devolutiv atât în

ceea ce priveşte faptele cât şi persoanele care au fost trimise în judecată.

În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu

privire la care hotărârea primei instanţe este considerată greşită, apelul

trebuie considerat că se referă la acea hotărâre în totalitatea sa.171

Acest efect devolutiv se răsfrânge deci, asupra tuturor faptelor şi

persoanelor deduse judecăţii.

În literatura juridică, persoanele care pot declara apel172 au fost grupate

în raport cu limitele diferite ale efectului devolutiv, determinate de

calitatea lor în proces, în două categorii.

169 T.Pop, op.cit.p.406; I.Tonoviceanu, V. Dongoroz, op.cit.p.448-449. 170 V. Papadopol, C.Turianu, op.cit.129-131. 171 Gh.Mateuţ, Procedura penală. Partea specială vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997, p.240. 172 Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr.2/19974, citat în

Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit.p.490

119

În prima categorie au fost incluse persoanele care, prin apelul lor, pot

devolua fondul cauzei şi măsurile procesuale adiacente fondului, adică

procurorul şi părţile din proces.

În cea de a doua categorie au fost incluse persoanele care nu pot

devolua prin apel decât chestiunile auxiliare asupra cărora s-a pronunţat

prima instanţă, adică martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire

la cheltuielile judiciare cuvenite.

Declaraţia de apel a procurorului, făcută fără rezerve, are un efect

devolutiv integral, adică atât asupra faptei cât şi asupra persoanei.

În cazul în care declaraţia făcută de procuror este limitată, în sensul că

este restrânsă numai la anumite fapte sau persoane, apelul va fi raportat

numai la aspectele vizate în cererea de apel.

În cazul în care declaraţia de apel a procurorului se referă numai cu

privire la unul dintre inculpaţii trimişi în judecată, instanţa de apel nu va

putea agrava situaţia celorlalţi inculpaţi.

Dacă, însă, apelul a fost făcut în favoarea unuia dintre inculpaţi,

instanţa de apel va putea examina cauza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi,

nevizaţi prin declaraţia procurorului, cărora le va putea uşura situaţia.

În cazul în care prin declaraţia de apel, procurorul îşi restrânge apelul

în defavoare numai la anumite fapte, instanţa de apel nu are dreptul să ia în

discuţie alte fapte, nici ca efect al devoluţiei, nici prin extindere deoarece

efectul extinctiv se referă numai la persoane şi nu la fapte.

Dacă, însă, apelul procurorului a fost declarat în favoare, instanţa de

apel poate să examineze cauza şi cu privire la faptele nevizate prin

declaraţia de apel dar fără a agrava situaţia inculpatului.

În cazul în care procurorul a declarat apel în favoarea inculpatului, cu

privire la latura penală a cauzei, instanţa de apel nu va putea să agraveze

situaţia acestuia sub aspectul laturii civile deoarece ar încălca dispoziţiile

art. 418 alin.(2), însă va putea să-i uşureze din acest punct de vedere

situaţia, exonerându-l de plata despăgubirilor civile.

Dacă apelul procurorului a fost declarat în favoarea inculpatului şi

vizează numai latura civilă a cauzei, instanţa va putea să-i agraveze

acestuia situaţia sub aspectul laturii penale întrucât nu avem de-a face cu

un apel în favoarea inculpatului.173

Declaraţia de apel a inculpatului devoluează fără rezerve atât în latura

penală cât şi în latura civilă a cauzei fără a i se putea însă agrava situaţia

căci operează regula „non reformatio in pejus” prevăzută de art. 418.

173 V. Papadopol, C. Turianu, op.cit., p.131.

120

Dacă inculpatul critică sentinţa numai sub anumite aspecte, instanţa va

examina apelul, de asemenea, fără a-i agrava situaţia.

Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă.

Apelul părţii responsabile civilmente are un efect devolutiv ca cel al

părţii civile.

§4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel

Potrivit art. 418 alin.(1), instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate

crea o situaţie mai grea pentru cel ce a declarat apel.

Acest efect are o aplicabilitate mai largă, exprimată prin dispoziţiile

alin.(2) al aceluiaşi text, prin care se prevede că prin apelul declarat de

procuror în favoarea unei părţi, nu se poate agrava situaţia acestuia.

Acest apel declarat de procuror este considerat ca şi cum ar fi fost

făcut de către parte şi provoacă aceleaşi efecte, fiind supus restricţiei din

alin.(1) al art. 418.

Rezultă că în apelul procurorului nu există decât două alternative şi

anume, aceea de a uşura situaţia inculpatului când este făcut în interesul

acestuia ori de a menţine soluţia adoptată de prima instanţă, prin

respingerea apelului.

În nici un caz, instanţa nu va putea să agraveze situaţia inculpatului,

sub aspect penal sau civil.

Cele mai frecvente situaţii le întâlnim în cazurile când apelul este

declarat de inculpat, situaţie în care în propria lui cale, instanţa nu are cum

a-i agrava situaţia.

§5. Efectul extensiv al apelului

Constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în

privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare,

motiv pentru care apare ca un remediu procesual pentru înlăturarea

erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei.

Potrivit art. 419, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi

cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă,

putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi, o situaţie

mai grea.174 174 În cadrul efectului extensiv al apelului, instanţa de apel trebuie să examineze cauza, prin extindere,

nu numai cu privire la părţile din acelaşi grup procesual cu apelantul, care nu au folosit calea de atac a

apelului, ci şi cu privire la cele care, deşi au declarat apel, l-au retras, Curtea de Apel Bucureşti, secţia

a II-a penală, decizia nr.142/A/1997, C.P.J.P. 1997, p.26.

121

Pentru ca efectul extensiv al apelului să poată opera este necesară

îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) să existe un apel, valabil declarat;

b) subiectul procesual faţă de care operează extinderea să nu fi

declarat apel sau să nu fie vizat prin apelul declarat de un alt subiect

procesual;

c) să existe mai mulţi subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau

un interes comun, dintre care unul sau mai mulţi nu au declarat apel;

e) să existe o unitate procesuală.

Secţiunea a VI-a

Judecarea apelului

Oobiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii pronunţate de

prima instanţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei cât şi a

oricăror probe noi, administrate în faţa instanţei de apel.

Cu ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la

ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit

regulilor de la judecata în fond.

Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control asupra hotărârii

apelate cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept, dând o nouă

apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe.

Verificarea are loc pe baza motivelor de apel însă instanţa, din oficiu,

poate examina hotărârea sub toate aspectele.

Aspectele de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care,

datorită efectului devolutiv al apelului, se transmit spre examinare

instanţei, de regulă privesc existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie

obiectul judecăţii, existenţa sau inexistenţa datelor, a împrejurărilor sau

situaţiilor invocate de către inculpat ca circumstanţe atenuante, gradul de

participare a inculpatului la săvârşirea infracţiunii, temeiurile de fapt ale

susţinerilor formulate în apărare.

Instanţa trebuie să verifice dacă în cauză au fost administrate toate

probele şi dacă au fost corect interpretate.

Aspectele de drept de care este chemată să le examineze instanţa de

apel, pot fi de drept substanţial sau de drept procesual.

Dintre aspectele de drept substanţial sunt supuse atenţiei instanţei

cele referitoare la încadrarea juridică a faptei, normele de încriminare,

122

dispoziţiile referitoare la participaţia penală, la formele de săvârşire ale

infracţiunii (consumată, tentativă), la formele de unitate infracţională

(continuată, complexă), la pluralitatea de infracţiuni cât şi la alte

coordonate care conduc la stabilirea infracţiunii.175

În ceea ce priveşte aspectele de drept procesual, instanţa trebuie să

verifice, în principiu, modul în care au fost respectate dispoziţiile legale

privind desfăşurarea procesului penal pe întreg parcursul acestuia respectiv

la sesizarea instanţei, compunerea instanţei, publicitatea instanţei de

judecată, participarea procurorului, asistarea inculpatului de către apărător

atunci când acesta este obligatorie, potrivit legii, la efectuarea anchetei

sociale în cauzele cu infractori minori.

În cazul în care instanţa de apel va constata că au fost încălcate

anumite dispoziţii sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii, o va

desfiinţa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de

fond.

§1. Măsuri premergătoare judecăţii

a) fixarea termenului de judecată

După primirea dosarului şi înregistrarea acestuia, preşedintele

instanţei sau judecătorul delegat va fixa termen pentru judecarea apelului.

Jjudecata în apel va avea loc cu respectarea dispoziţiilor referitoare la

judecata în primă instanţă.

b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului

Potrivit art. 420 alin. (1) și (2), judecarea apelului se face cu citarea

părţilor.

Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului

când acesta se află în stare de detenţie.

La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de

protecţie a victimelor şi reintegrării sociale a infractorilor de la domiciliul

minorului, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana în

îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane

a căror prezenţă este considerată necesară de instanţă.

Prezenţa inculpatului minor la judecată este obligatorie cu excepţia

cazului când acesta se sustrage de la judecată.

175 Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, op.cit., p.498.

123

Judecarea cauzei în lipsa inculpatului minor este nelegală, chiar dacă

procedura de citare a fost îndeplinită, dacă nu s-a dovedit că acesta se

sustrage de la judecat.

Prezenţa inculpatului minor, cu excepţia cazului când acesta se

sustrage de la judecată se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul

penal.

Omisiunea instanţei de a cita părinţii inculpatului minor, potrivit art.

508 alin.(3) C.proc.pen., nu constituie caz de nulitate absolută.176

c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare

Potrivit art. 356, judecătorul cauzei este obligat ca în toate cazurile în

care asistenţa juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de

judecată, va lua măsuri şi pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Nerespectarea acestei dispoziţii, când asistenţa juridică, potrivit legii,

este obligatorie, este sancţionată cu nulitatea absolut. Când inculpatul se

află în stare de detenţie, judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată

exercita dreptul de a lua cunoştinţă de dosar şi să poată lua contact cu

apărătorul său.

d) desemnarea completului de judecată

Compunerea completului de judecată este stabilită prin Legea

nr.304/2004 de organizare judiciară.

De regulă, apelurile se judecă în complet de 2 judecători, atât la

tribunale cât şi al curţile de apel177 nerespectarea compunerii completului

fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Infracţiunile de corupţie se judecă în complet de un judecător la fond

şi de doi judecători în apel (Legea nr.78/2000, Legea nr.161/2003, OUG

nr.43/2002, modificată prin OUG nr.24/2004).

§2. Desfăşurarea judecăţii apelului

Judecarea apelului, ca şi judecarea cauzei în primă instanţă, are loc

urmare a unor verificări prealabile ce au menirea să conducă, dacă

procesul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 420, este în stare de judecată.

În acest sens, instanţa trebuie să verifice regularitatea constituirii

completului de judecată, prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de

176 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.1702 din 26 martie 2004, nepublicată. 177 Art.54 alin.(2) şi (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

124

citare, asistenţa juridică obligatorie, regularitatea sesizării, legalitatea luării

şi menţinerii măsurii arestării preventive, rezolvarea oricăror excepţii sau

cereri formulate de părţi.

Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor

şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în

faţa instanţei de apel.

Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la

ascultarea inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit

regulilor de la judecata în fond.

În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere a

probelor administrate şi, în acelaşi timp, poate administra orice probe noi

pe care le consideră pertinente, concludente şi utile cauzei.

Dacă părţile nu au solicitat probe ori dacă au solicitat, le-au fost

respinse, judecarea apelului se reduce la dezbaterile acestuia.

Dezbaterile se rezumă la o confruntare în faţa instanţei de apel, a

poziţiilor apelantului şi ale părţii opuse, având ca finalitate aflarea

adevărului.

Ordinea în care se desfăşoară această confruntare este stabilită de art.

420 alin. (6) , text care prevede că preşedintele completului dă cuvântul

apelantului, apoi intimatului şi, în urmă, procurorului.

Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul

cuvânt îl are procurorul.

În cazul în care hotărârea a fost atacată de mai multe părţi (inculpat,

parte vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente) şi procuror,

aceştia vor lua cuvântul în următoarea ordine: procuror, parte vătămată,

parte civilă, parte responsabilă civilmente şi inculpat.

Ultimul cuvânt trebuie să-l aibă întotdeauna, indiferent de calitatea sa,

inculpatul (intimat sau apelant).

Cercetarea judecătorească, are loc în cazul în care procurorul sau

părţile solicită administrarea de noi probe în vederea soluţionării legale a

cauzei.

Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost administrate la

urmărirea penală sau la prima instanţă. Instanţa de apel se pronunţă asupra

probelor prin încheierea motivată.

Ca şi la prima instanţă, la instanţa de apel, cercetarea judecătorească se

consideră terminată odată cu epuizarea probatoriului.

Acest moment procesual trebuie declarat şi constatat de preşedintele

completului de judecată pentru a nu se reveni ulterior la administrarea de

noi probe şi, implicit, la dezbaterea asupra fondului cauzei (art.387).

125

§3. Deliberarea şi luarea hotărârii

După încheierea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în

vederea adoptării unei soluţii.

Potrivit art. 420 alin.(8), instanţa este obligată să se pronunţe asupra

tuturor motivelor de apel invocate.

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează

de toţi membrii completului de judecată.

Potrivit art. 421, instanţa , judecând apelul, pronunţă una din

următoarele soluţii:

1) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:

a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă apelul este nefondat.

Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după

expirarea termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen

sau pentru a fi considerat ca apel peste termen.

Termenul de apel fiind un termen peremptoriu, depăşirea lui atrage

decăderea din exerciţiu dreptului de a ataca hotărârea.

Apelul tardiv nu are efect extensiv.

Dacă apelule este respins ca tardiv, instanţa nu examinează situaţia

celorlalţi inculpaţi.

Apelul este respins ca inadmisibil:

- când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată

cu apel;

- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are dreptul să facă

apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea;

- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.

Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel,

examinând hotărârea sub toate aspectele şi nu numai în motivele de apel

invocate ci şi din oficiu, constată că aceasta este legală şi temeinică.

Respingerea unui apel ca nefondat are loc şi în cazul când apelul este

lipsit de obiect.

Potrivit art. 421, pct.2, lit.a, instanţa admite apelul, desfiinţează

sentinţa primei instanţe şi pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit

regulilor referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la

judecata în fond.

Potrivit art. 421 pct.2, lit.b, admite apelul, desființează sentința primei

instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost

126

desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în

lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea

de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate,

invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost

desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de

nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune

rejudecarea de către instanța competentă.

§4. Chestiuni complementare

În cazul chestiunilor complementare, instanţa deliberând asupra

apelului face, când este cazul aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea

dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsuri reparatorii,

la cheltuielile judiciare şi la oricare alte probleme de care depinde

soluţionarea justă şi completă a apelului.

Totodată, instanţa va verifica dacă s-a făcut o aplicare corectă a

dispoziţiilor referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive, şi

adaugă dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii

atacate cu apel.

§5. Hotărârea instanţei de apel

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte

decizie (art.370 alin.(2) C.proc.pen.)178.

Decizia instanţei de apel nu diferă ca structură de sentinţa primei

instanţe şi are, ca şi aceasta, o parte introductivă numită şi practica, o

expunere numită şi considerente şi un dispozitiv (valabil şi la judecata de

fond).

Partea introductivă trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în

art.424 care fac trimitere la art. 402, şi anume: data şi denumirea instanţei,

menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu, publică, numele şi prenumele

judecătorilor, procurorului, grefierului, părţilor, apărătorilor şi a celorlalte

persoane care participă în procesul penal.

Expunerea sau considerentele cuprinde temeiurile de fapt şi de drept

care au condus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului sau atunci

178 Art.311 alin.(2) C.proc.pen..

127

când s-a dispus trimiterea cauzei la procuror.179 Decizia va trebui să

cuprindă şi faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite şi prin ce

mijloace de probă, în cazul în care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data

pronunţării deciziei, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Decizia trebuie să cuprindă, atunci când cauza a fost trimisă spre

rejudecare, şi ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul

urmează să-şi reia cursul.

§6. Efectele deciziei

Hotărârea instanţei de apel este definitivă și produce anumite

consecinţe.

Una dintre acestea este dezinvestirea instanţei de apel, de judecarea

cauzei. Ca urmare, instanţa de apel nu mai poate să dispună asupra cauzei

şi nici să revină asupra soluţiei pronunţate.

Un alt efect al deciziei este acela că pronunţarea ei face posibilă

punerea în executare a dispozițiilo cuprinse în dispozitiv.

§7. Procedura de rejudecare

Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea

cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate, se desfăşoară potrivit regulilor

aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă.

Limitele rejudecării sunt date de existenţa unei hotărâri pronunţate de

o instanţă de judecată ierarhic superioară, prin care s-a stabilit anumite

obligaţii pentru instanţa de rejudecare.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în

defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă

179 Potrivit art.383 alin.(1) C.proc.pen., decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunerea

temeiurilor de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei şi, care, în decizie trebuie analizat

fiecare dintre motivele de apel invocate de procuror şi de părţi, motivându-se temeiurile de fapt şi de

drept care au condus la admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel. Prin urmare, dacă în

declaraţia de apel a procurorului s-au invocat mai multe motive de apel, iar instanţa de apel nu le-a

examinat, mărginindu-se să ridice în cuprinsul deciziei evoluţia judecăţii, pentru a conchide, fără a

motiva, că sentinţa atacată este temeinică, fiind rezultatul unei stări de fapt reţinute, şi nu a analizat

criticile formulate de procuror privind greşita schimbare a încadrării juridice şi achitarea nejustificată a

inculpaţilor pentru una dintre infracţiuni, decizia instanţei de apel nu cuprinde modificările pe care se

întemeiază soluţia, ceea ce constituie cazul de casare prevăzute în art.3859 alin.(1) pct.9 C.proc.pen.-

ÎCCJ, secţia penală, decizia nr.3339 din 17 iunie 2004, B.J., 2004, p.879-880.

128

poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2)

şi art.373.

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau

persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de

rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.

Soluţionarea cauzei în fond are loc prin condamnarea ori achitarea

inculpatului sau prin încetare procesului penal.

Instanţa de rejudecare se pronunţă printr-o sentinţă, care este supusă

apelului.

Capitolul IV

Căile extraordinare de atac

Secţiunea I-a

Consideraţii generale

Activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti se finalizează prin

pronunţarea unor hotărâri, care în majoritatea covârşitoare sunt legale şi

temeinice, fiind prezumate că reflectă adevărul, atât în latura penală cât şi

în latura civilă, intrând în puterea lucrului judecat.

Cu toate acestea, practica a demonstrat că deşi există hotărâri

definitive, care au căpătat autoritate de lucru judecat, apar unele

împrejurări, care scot în evidenţă unele erori de fapt sau de drept în

soluţionarea unor cauze.

În aceste condiţii, remediul procedural constă în instituirea unei căi

extraordinare de atac.

Căile extraordinare de atac aduc o atingere stabilităţii hotărârilor

definitive, dar principiul aflării adevărului constituie un asemenea

imperativ încât el trece înaintea puterii lucrului judecat.180

Existenţa în lege a căilor extraordinare de atac constituie, oricum, o

recunoaştere şi o prezumţie de relativitate a autorităţii de lucru judecat

relativitate firească pentru orice activitate umană.181

180 S.Kahane, op.cit.,p.299.

129

În literatura juridică,182 căile de atac reprezintă remedii procesuale,

mijloace legale prin intermediul cărora se procedează în cazuri expres şi

limitativ prevăzute de lege, la respectarea erorilor pe care le conţin

hotărârile judecătoreşti penale definitive.

Prima cale de atac extraordinară introdusă în favoarea condamnatului

în Codul de procedură penală român din 1864 a fost revizuirea,.

Pe lângă revizuire, au fost introduse instituţiile recursului în anulare

şi recursul în interesul legii.183

În reglementarea actuală, căile extraordinare de atac sunt: recursul în

casație, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Asemănări şi deosebiri între căile extraordinare

de atac şi căile ordinare de atac

Principala asemănare dintre cele două căi de atac este aceea că

ambele sunt remedii procesuale având drept scop verificarea legalităţii

hotărârii supuse controlului.

Cazurile care determină folosirea căilor de atac extraordinare şi a

celor ordinare sunt aproape identice (de exemplu, neîndeplinirea legală a

procedurii de citare care a determinat lipsa unei părţi de la judecată, poate

fi invocată în apel dar şi în recurs; acelaşi motiv poate fi invocat şi în cazul

contestaţiei în anulare).

Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt mult

mai numeroase.

În literatura juridică,184 au fost evidenţiate următoarele deosebiri:

a) căile ordinare de atac, se exercită numai împotriva hotărârilor

penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă, în timp ce căile

extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas

definitive.

Cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de

atac ordinară, nu se poate promova o cale de atac extraordinară; aşadar,

aptitudinea de a folosit o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de a

folosi o cale de atac extraordinară.185

181 V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului

de procedură penală roman. Partea generală, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, p.209. 182 I.Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2002, p.738. 183 A se vedea art.443 şi 444 din Codul de la 1864. 184 D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970, p.9 185 Gr.Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450.

130

b) căile de atac ordinare fac parte din ciclu obişnuit al procesului

penal, în timp ce căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul

procesual normal, exercitarea lor provocând o judecată situată în afara

sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege;186

c) sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai

restrânsă în raport cu a celor care exercită căile ordinare de atac (de

exemplu, recursul în interesul legii are ca titular, pe procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

d) termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mult mai

mari decât cele de declarare a căilor ordinare de atac;

e) diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac. În

timp ce pentru recursul în casație are loc o verificare cu privire la erorile de

drept, în cazul celorlalte căi extraordinare de atac legiuitorul a prevăzut un

număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse (pentru contestaţia

în anulare se prevăd doar nouă cazuri, iar pentru revizuire șase cazuri).

f) efectul suspensiv al apelului operează ope legis, în timp ce în cazul

căilor extraordinară de atac, nu produc de drept acelaşi efect suspensiv;

g) în timp ce căile ordinare de atac declanşează o nouă judecată, în

cazul unor căi de atac extraordinare, reexaminarea cauzei se reia după ce s-

a desfăşurat o procedură de admitere în principiu;187

h) competenţa de soluţionare a apelului revine instanţei ierarhic

superioare, celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar în cazul căilor de

atac extraordinare competenţa revine instanţei care le-a pronunţat

(contestaţia în anulare şi revizuirea).

Recursul în interesul legii este în competenţa exclusivă a Înalte Curţi

de Casaţie şi Justiţie.

186 T.Pop, Drept procesual penal, vol.IV, Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497. 187 Gr. Theodoru, op.cit.p.450.

131

Secţiunea a II-a

Recursul în casație

Consideraţii generale

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, în drept,

admisibilă în cazurile prevăzute de lege întrucât se adresează spre

rezolvare unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată.

Atât Codului de procedură penală din anul 1936 cât şi Codul de la

1969 prevedeau pentru recurs (cale ordinară de atac) o devoluţie mai

diversificată prin care instanţa de recurs avea posibilitatea de a face unele

constatări de fapt şi unele aprecieri privind denaturarea probelor,188 fie în

raport cu probele din dosar, fie în funcție de înscrisurile noi depuse în

recurs.

Parcurgerea gradelor de jurisdicţie: fond, apel, recurs constituia o

posibilitate pentru părţile implicate într-un conflict de drept penal şi de

drept procesual penal şi nu o obligativitate. Era ultima cale ordinară de

atac.189

Recursul nu putea fi promovat atât timp cât hotărârea primei instanţe

putea fi apelată. În mod obligatoriu, o hotărâre judecătorească trebuia

supusă mai întâi căii de atac a apelului şi apoi recursului cu excepţia

infracţiunilor pentru care legea prevedea că punerea în mişcare a acţiunii

penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și a altor situații

prevăzute de lege (de exemplu – sentințele pronunțate de judecătorii).

Spre deosebire de calea de atac a apelului, care era o cale devolutivă

de atac, recursul era o cale de reformare, în sensul că rezolvarea lui era

supusă unei alte instanţe decât cea care a pronunţat hotărârea atacată şi

avea drept scop, în caz de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate

sau înlocuirea ei cu o hotărâre bazată pe materialul probator corect

administrat în cauză şi pe o interpretare justă a legii incidente în cauză.

Recursul era o cale de atac cu devoluţie predominat în drept.

„Această trăsătură este de natură a ne arăta că recursul îşi păstrează esenţa

de a fi o cale de atac împotriva încălcării legii de procedură şi a celei

188 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, op.cit.p.282-283. 189 În Constituţia României din 1923, se prevedea că recursul este de “ordin constituţional” fiind

susceptibil de a fi declarat în orice cauză.

132

substanţiale, dar nu în mod exclusiv, lăsându-ne posibilitatea ca, în cazul

unor grave erori de fapt, în care soluţia adoptată nu corespunde adevărului,

instanţa de recurs să intervină şi să restabilească adevărul, iar acolo unde

nu este apel, recursul trebuie să înlocuiască lipsa căii de atac privitoare la

situaţiile de fapt, având dreptul să stabilească situaţia reală de fapt a

cauzei.”190

În literatura juridică,191 s-a mai susţinut că recursul era o cale de atac

ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă,

destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în

hotărârile date.192

În această situaţie recursul apărea ca o cale de atac exclusiv de

drept193 menită să controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunţate, iar

în unele cazuri, era şi o cale de atac de anulare.

Spre deosebire de apel unde în virtutea efectului devolutiv se proceda

la o nouă judecată a cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept instanţa

de recurs examina cauza în limitele cazurilor prevăzute în art.3859

C.pr.pen. de la 1969.

Aşadar, recurentul avea obligaţia de a arăta prin cererea de recurs

cazurile de casare pe care îşi întemeia această cerere, fără însă ca această

obligaţie să conducă la nulitatea recursului.

Când recursul se constituia într-o cale de atac ordinară unică nu era

limitat la cele 21 de cazuri prevăzute de art.3859 C.pr.pen. de la 1969,

instanţa având obligaţia să examineze din oficiu întreaga cauză sub toate

aspectele.

Recursul în casație din actuala reglementare este o cale extraordinară

de atac prin care se urmărește a se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție

judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept aplicate. Din această formulare rezultă fără echivoc faptul că recursul

în casație este o cale de atac exclusiv în drept. Altfel spus, în cadrul acestei

proceduri, hotărârea atacată va fi supusă analizei din perspectiva normelor

de drept substanțiale și procesuale aplicate.

190 Gr. Theodoru, op.cit.p.767 191 I,Neagu op.cit.p.698 192 N.Volonciu, op.cit., vol.II.p.280. 193 Gh.Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul,

nr.2/1995, p.43.

133

Secţiunea a III-a

Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în csație

Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de

apel, ca instanțr de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus

rejudecarea cauzelor.

Nu pot fi atacate cu recurs în casație:

a)hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii

cererii de revizuire;

b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal

în cazul judecării în lipsă;

c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;

d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;

e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea

penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind

recunoașterea învinuirii;

g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de

recunoaștere a vinovăției.

Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin

care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea

condamnării acestuia de către instanța de recurs în casație.

Secţiunea a IV-a

Declararea recursului

Declaraţia de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Declaraţia de recurs făcută de persoana aflată în starea de detenţie poate fi

depusă la administraţia locului de detenţie.

Cererea de recurs în casație se formușează în scris și va cuprinde:

-numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele,

prenumele li domiciliul profesional al avocatului sau, după caz, numele și

prenumele procurorului care exercită recursul în casație, precum și organul

judiciar din care acesta face parte;

- indicarea hotărârii care se atacă;

134

- indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea

și motivarea acestora;

- semnatura persoanei care exercită recursul în casație și/sau

semnătura avocatului.

La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.

§1. Titularii recursului în casație

Potrivit art. 436 alin. (1) C.proc.pen., pot formula cerere de recurs în

casație:

a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;

Recursul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în

lipsa recursului formulat de partea civilă cu excepţia cazurilor în care

acţiunea civilă se exercită din oficiu.

b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă,

împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la

aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului

penal;

c)partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte

civilă a cauzei, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din

această latură a influiențat soluția în latura civilă.

Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmenye pot formula

cerere de recurs în casație numai prin intermediul unui avocat care poate

pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul, nu poate fi

atacată cu recurs în casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac

a apelului ori când apelul acestora a fost retras.

§2.Termenul de declarare a recursului în casație

Potrivit dispozițiilor art. 435 C.pr.pen. termenul de declarare a

recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei

instanței de apel. Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului,

actualul cod a adoptat o viziune unitară în ce privește termenul de declarare

a resursului în casație.

135

Astfel, codul anterior prevedea pentru procuror că termenul curge de

la pronunţare. Pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare,

termenul curgea tot de la pronunţare.194

În celelalte cazuri precum şi în cazul inculpaţilor arestaţi, minori,

militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al

unei instituţii militare de învăţământ ori pentru inculpatul internat într-un

centrul de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de

la pronunţare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

La cererea părţii interesate instanţa putea dispune repunerea în

termenul de declarare a recursului sau putea constata declarat peste termen

recursul respectiv. În ambele situaţii (repunerea în termen şi recursul peste

termen), partea trebuie să facă dovada imposibilităţii obiective a exercitării

căii de atac a recursului, în termenul prevăzut de lege.

Procedura recursului în casație nu mai conține prevederi referitoare la

repunerea în termen ori la recursul declarat peste termen.

Secţiunea a V-a

Efectele recursului în casație

§1. Efectul suspensiv de executare

Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau

completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau

în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către

condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2).

În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse

prin încheiere, completul care va judeca resursul în casație, din oficiu sau

la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și

reluarea executării pedepsei.

194 Prin Decizia nr.XXIX din 9 octombrie 2006 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au

statuat că termenul de declarare apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri,

cât şi la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare.

136

§2. Efectul devolutiv

Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege transmiterea cauzei

spre o nouă judecată, de la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată la instanţa

căreia îi revine atribuţia, potrivit legii să judece şi să soluţioneze acea cale

de atac.195

Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia i se transmite

cauza prin declararea căii de atac, o reeditare a judecăţii care a avut loc, ci

o nouă judecată cu caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea

acelor dispoziţii din hotărâre care au fost greşit sau nelegal soluţionate.196

Instanţa judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care

l-a declarat și numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de

recurs în casație şi numai în raport cu calitatea pe care o are recurentul în

proces.

Instanţa de recurs în casație examinează cauza numai în limitele

motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în

casație.

În exercitarea controlului judiciar este obligatorie respectarea

principiului „non reformatio in pejus” (neagravarea situaţiei în propria

cale de atac).

§3.Efectul extensiv al recursului în casație

Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire

la persoana care a declarat recurs în casație şi la persoana la care se referă

recursul în casație, efectul extensiv obligă instanţa de recurs să examineze

cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs în

casație sau la care acesta nu se referă, putând hotărâ și în privința lor, fără

să le poată crea cestor părţi o situaţie mai grea (art. 443 alin. 1).

Extinderea are loc faţă de persoanele din aceeaşi cauză, adică

recursul în casație al unui unui inculpat permite instanţei de recurs să

examineze cauza şi asupra celuilalt inculpat care nu a declarat recurs.

Extinderea nu poate avea loc faţă de o parte cu interese contrare, de

exemplu de la inculpat la partea civilă.

Extinderea poate opera numai dacă există un recurs în casație

declarat în termen şi admisibil.

195 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, op.cit, 207, p.743 196 Idem

137

Procurorul, chiar dacă după expirarea termenului de recurs în casație,

poate cere extinderea recursului în casație declarat de el în termen şi faţă

de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora

o situaţie mai grea.

Secţiunea a VI-a

Cazurile în care se poate face recurs în casație

În art. 438 alin. (1) C.pr.pen. sunt prevăzute „cazurile în care se

poate face recurs în casație”, deşi în alte dispoziţii privitoare la recursul în

casație se foloseşte expresia „motivele de casare”, „motivele de recurs în

casație” sau „temeiurile invocate”.

Cazurile de casare sunt erori de procedură şi de judecată prevăzute în

art. 438 alin. (1), au un caracter general în sensul că se aplică în toate

cazurile penale.

Legea foloseşte denumirea „motive de recurs” atunci când se referă

la acele încălcări ale legii într-o cauză concretă, de natură a se încadra într-

unul din cazurile de casare.

Motivele de recurs se formulează de către părţile din proces care au

declarat recurs.

Cazurile de casare sunt următoarele:

1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind

competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata

a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

Sub incidenţa acestui caz intră numai nerespectarea dispoziţiilor

privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, nu şi

încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială.

În cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în

mod obligatoriu de către procuror, dacă acesta din urmă nu a efectuat

personal actele de urmărire penală sunt încălcate dispoziţiile privind

competenţa după materie, fiind incident cazul de casare prevăzut de art.438

alin.(1) pct.1 C.proc.pen..

Efectuarea cercetării penale de către alt organ de cercetare decât cel

competent nu atrage nulitatea urmăririi penale.

2-6 abrogate;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de

legea penală;

8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;

9-10 abrogate;

138

11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pdeapsa

aplicată inculpatului a fost grațiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13-14 abrogate.

Cazurile prevăzute în alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii

doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării

apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis

să se pronunțe asupra lor.

Dacă cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul

care a declarat resursul în casație nu mai poate formula o altă cerere

împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.

Secţiunea a VII-a

Motivarea recursului în casație

Potrivit art. 437 alin (1) C.pr.pen., cererea de recurs în casație se

formulează în scris și va cuprinde pe lângă datele de identificare a părții și

cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea

acestora.

Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului, observăm că

legea impune motivarea recursului în casație prin cererea de recurs,

nemailăsând posibilitatea formulării motivelor printr-un memoriu separat.

Secţiunea a VIII-a

Procedura recursului în casație

§1. Procedura de comunicare și admiterea în principiu

Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun,

însoțite de copii pentru procuror și părți, la instanțaa cărei hotărâre se

atacă.

Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat

de către acesta va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de

recurs în casație și celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot

depune concluzii scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor,

la aceeași instanță. Nedepunerea acestor concluzii nu împiedică judecarea

recursului în casație.

139

În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la

expirarea termenului de depunere a acestora, președintele instanței sau

judecătorul delegat de către acesta va înainta Înaltei Curți de Casație și

Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în casație, înscrisurile anexate,

dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz, concluziile scrise.

Dacă cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul

unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și

Justiție sau este formulată împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată

cu recurs în casație, președintele instanței sau judecătorul delegat de către

acesta restituie părții, pe cale administrativă, cererea de recurs în casație.

Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de

consiliu de un complet format de un judecător, după depunerea raportului

magistratului asistent și atunci când procedura de comunicare este legal

îndeplinită.

Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut

de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 436 alin. (1), (2) și

(6), art. 437 și 438 ori dacă cererea este vădit nefondată,instanța respinge,

prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Dacă instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de

art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de

recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

§2. Raportul scris

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală de la 1969,

președintele instanței de recurs, primind dosarul, fixa un termen pentru

judecarea recursului şi putea delega, totodată, pe unul din membrii

completului de judecată să facă un raport scris asupra recursului.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul putea fi întocmit de un

judecător sau de un magistrat asistent.

Raportul cuprindea următoarele date:

c) obiectul procesului;

d) soluţiile pronunţate de instanţe;

e) faptele reţinute de ultima instanţă;

- expunerea, pe scurt, a motivelor de recurs, fără a se arăta şi opinia

raportorului;

f) semnalarea cazurilor de casare din oficiu, arătate în art.3859

alin.3.

140

Magistratul raportor trebuia să facă parte, în mod obligatoriu, din

compunerea completului de judecată.

Raportul mai trebuia să conţină observaţii cu referiri, dacă era cazul, la

jurisprudenţa internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului fără a se arăta opinia raportului.

În raport trebuiau semnalate şi cazurile de casare arătate în art.3859

alin.(2) C.pr.pen. de la 1969.

Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții exprese

referitoare la redactarea raportului, în general, la modul de redactare, la

conținutului său și la cine îl întocmește.

Cu toate acestea, unele prevederi ale noului cod se referă la întocmirea

raportului, astfel încât se desprinde concluzia că acest raport se întocmește

și are un anume rol. Astfel, în art. 439 alin. (3) C.pr.pen. se arată că

„magistratul asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, desemnat cu

verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și de întocmire a

raportului referitor la cererea de recurs în casație (s.n.) va îndeplini sau

va completa, după caz, procedura.” De asemenea, în art. 440 alin. (1) se

arată că admisibilitatea cererii de recurs în casație are loc în camera de

consiliu, după depunerea raportului magistratului asistent. Concluzia

indubitabilă este că raportul scris se întocmește și în cazul recursului în

casație.

§3. Dezbaterea recursului

Potrivit art. 446 alin.(1), președintele completului dă cuvântul

recurentului, apoi intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în

casație declarate se află și recursul procurorului, primul cuvânt îl are

acesta.

Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi

ivite cu ocazia dezbaterilor.

Ca şi la judecata în fond, ultimul cuvânt îl are inculpatul.

Deliberarea şi luarea hotărârii are loc ca şi în apel.

§4. Soluţionarea recursului în casație

Potrivit art. 448 alin. (1) C.pr.pen., instanţa, judecând recursul în

casație, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

141

1.respinge recursul în casație, menţinând hotărârea atacată, dacă

recursul în casație este nefondat;

2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:

a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori

înlătură greșita aplicare a legii;

b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanța

competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente

celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438.

Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare alaturii civile,

instanța, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau

dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre afost casată, în

condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b) al art. 448.

În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) al art. 448 instanța de recurs

în casație desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată

aceleași încălcări de lege ca în decizia recurată.

În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei,

instanța, admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere,

dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură

preventivă.

Secţiunea a IX-a

Contestaţia în anulare

§1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin care se pot

repara erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii,

nulităţii privind actele de procedură.197

Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima oară de Codul

de procedură penală din 1936, fiind prevăzută sub o dublă formă:

contestaţia contra hotărârii şi contestaţia contra executării.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară având o

natură juridică mixtă de anulare şi retractare.198

Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din

împrejurarea că prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârii

definitive, pronunţate prin îndeplinirea unor acte de procedură cu 197 I.Neagu, op.cit., p.273. 198 V.Dongoroz, op.cit.,p.318; N.Volonciu, op.cit.,p.323

142

încălcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei în aceeaşi etapă

a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de rămânerea definitivă a

hotărârii.199

Caracterul de retractare rezultă din faptul că aceasta se adresează

întotdeauna instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă atacată,

provocând un autocontrol judecătoresc.200

§2.Cazurile de contestaţie în anulare

Fiind o cale de atac extraordinară, cazurile în care poate fi introdusă

contestaţia în anulare sunt limitativ prevăzute de lege, înlăturând

posibilitatea promovării ei în alte condiţii decât cele prevăzute.

Potrivit art. 426 C.proc.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se

poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

a)când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau

când, deși legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a

înștiința instanța despre această imposibilitate;

În acest caz contestaţia în anulare poate fi promovată de către persoana

care a avut calitatea de parte în recurs şi faţă de care procedura de citare

pentru termenul când cauza a fost soluţionată, nu a fost îndeplinită conform

legii.

Potrivit art. 353 C.proc.pen., judecata poate avea loc numai dacă

persoana vătămată și părţile sunt legal citate şi procedura este legal

îndeplinită.

Dacă partea a fost prezentă în apel, dar procedura de citare nu fusese

îndeplinită conform legii, nulitatea a fost acoperită şi partea nu mai poate

invoca acest caz de contestaţie în anulare.

Nu poate constitui motiv de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile

art.426 lit.a) C.proc.pen., împrejurarea că partea prezentă la un termen de

judecata în apel nu a mai fost citată pentru termenele ulterioare cu

excepţiile prevăzute de art. 353 alin.(2) C.proc.pen..

S-a apreciat în practica instanţelor judecătoreşti că, dacă pentru

termenul când s-a judecată apelul condamnatul a fost citat la o adresă

greşită, sau numai la una din adresele indicate, contestaţia în anulare,

întemeiată pe acest caz, este admisibilă.

b)când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o

cauză de încetare a procesului penal;

199 Gr.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,

p.302. 200 V.Dongoroz, S.Kahane, A.George, L.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit., vol.II, p.247.

143

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât celcare a luat

parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de

incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a

inculpatului, când aceasta era obligatorie , potrivit legii;

f)când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a

inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când

legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă

audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotârâri definitive

pentru aceeași faptă.

§3. Cererea de contestaţie în anulare

Contestaţia în anulare poate fi formulată printr-o cerere scrisă201

făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.

În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate

cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în

sprijinul acestora.

pentru motivele prevăzute în art.386 lit.a)-c) şi e) trebuie să se arate

toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate

motivele aduse în sprijinul acestora.

§4.Termenul de introducere

Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute în art. 426 poate fi

introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face

executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere.

Contestația în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi

introdusă oricând.

Prin urmare, contestaţia poate fi introdusă chiar înainte de începerea

executării şi în orice moment din perioada cuprinsă între rămânerea

201 Deşi legea nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a argumentat că cererea trebuie

formulată în scris.

144

definitivă a hotărârii penale şi cel târziu 10 zile de la începerea

executării.202

Contestaţia în anulare formulată pentru cazul prevăzut în art. 426 lit.b)

C.proc.pen., poate fi introdusă oricând de persoana împotriva căreia s-au

formulat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă sau de către procuror.

§5. Instanţa competentă

Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunțat

hotărârea a cărei anulare se cere.

Potrivit acestor dispoziţii, oricărei instanţe care soluţionează cazurile

penale în apel îi revine competenţa de a soluţiona şi contestaţia în anulare.

Contestaţia pentru cazul prevăzut la art.386 lit.b) C.proc.pen. se

introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Ca atare, în acest caz competenţă poate fi şi judecătoria sau tribunalul,

întrucât hotărârile în urma soluţionării în primă instanţă la aceste instanţe,

pot devenit hotărâri definitive.

Participarea aceloraşi judecători la soluţionarea contestaţiei în anulare

nu atrage incompatibilitatea acestora.

Cu toate acestea, în literatura juridică203 există opinia, că ar trebui să se

reţină existenţa unei incompatibilităţi care impune rejudecarea recursului,

după admiterea contestaţiei în anulare de către un alt complet.

Secţiunea a X-a

Procedura de judecată a contestaţiei în anulare

§1. Suspendarea executării

Potrivit art. 430 C.proc.pen., după introducerea contestaţiei în anulare

şi până la soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile

procurorului poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Suspendarea executării hotărârii se dispune prin încheiere motivată, în

camera de consiliu, fără citarea părţilor.

202 Instanţa va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art.386 lit.a)-c) şi e)

C.proc.pen., ca inadmisibilă în principiu, dacă a fost introdusă de către persoana împotriva căreia se

face executarea mai târziu de 10 zile de la începerea executării; ICCJ, secţia penală, decizia nr.6626

din 10 noiembrie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Ed.Hamangiu, 2007, p.193-

194. 203 Gr.Theodoru, op.cit.,p.855

145

Suspendarea executării se pronunţă până la soluţionarea contestaţiei în

anulare.

Instanţa se poate pronunţa asupra suspendării executării hotărârii şi

odată cu examinare admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

Suspendarea executării hotărârii poate fi revocată în cursul judecării

contestaţiei în anulare.

§2. Admiterea în principiu

Legiuitorul a prevăzut o procedură prealabilă anterioară judecăţii

contestaţiei în anulare denumită admitere în principiu.

În cadrul procedurii admiterii în principiu, instanţa verifică, dacă

contestaţia a fost formulată în termenul prevăzut de lege, dacă motivele

invocate se încadrează în cazurile prevăzute de art. 426 C.proc.pen., şi dacă

în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite aceste condiţii, va admite în

principiu contestaţia, fixează termen pentru judecarea în fond a contestaţiei

şi dispune citarea părţilor interesate, prin încheiere.

§3.Procedura de judecare

La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa

ascultând părţile şi procurorul dacă găseşte contestaţia întemeiată,

desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie

de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului, sau la

rejudecarea cauzei după desființare.

Când condamnatul se află în stare de detenţie şi are calitate de parte,

judecarea contestaţiei nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia.

În urma dezbaterii, dacă instanţa ajunge la concluzia că cererea este

întemeiată, va dispune prin decizie admiterea contestaţiei în anulare şi

desfiinţarea hotărârii atacate.

Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea hotărârii

instanţei de recurs în tot sau în parte.

Instanţa poate desfiinţa hotărârea numai cu privire la faptele şi

persoanele la care se referă contestaţia, atunci când în cauză există o

pluralitate de fapte şi de persoane.204

Rejudecând apelul, instanţa poate pronunţa orice soluţie, fără a putea

crea o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea anulată.

204 V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.259.

146

Secţiunea a XI-a

Revizuirea cauzelor penale

§1. Noţiune

Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin care se îndreaptă

erorile de judecată, spre deosebire de contestaţia în anulare prin care se

înlătură erorile de procedură în desfăşurarea judecăţii în recurs.

În soluţionarea cauzelor penale organele judiciare pot comite erori, în

stabilirea corectă a situaţiei de fapt, determinând pronunţarea unor soluţii

nelegale şi netemeinice, având autoritatea de lucru judecat.

În literatura juridică,205 s-a arătat că organele judiciare pot fi induse în

eroare de materialul probator apreciat ca o evidentă expresie a adevărului,

dar care în realitate este fructul unor fraude procesuale mărturii

mincinoase, distrugeri, ascunderi ori substituiri de probe materiale,

înscrisuri false, corupţie procesuală etc. sau rezultatul înşelător al unui

concurs de impresionabile aparenţe şi coincidenţe mai convingătoare decât

orice probe.

§2.Natura juridică

Revizuirea are o natură juridică tipică deosebită de celelalte căi

extraordinare de atac.

În timp ce contestaţia în anulare are în vedere numai greşeli de ordin

procedural, revizuirea se bazează numai pe erori în stabilirea situaţiei de

fapt.

Dat fiind că prin exercitarea acestei căi de atac extraordinare se

urmăreşte o reexaminare în fapt a cauzei penale, în literatura juridică206

revizuirea a fost caracterizată ca fiind o cale de atac de fapt.

Revizuirea a fost caracterizată ca fiind o calea de atac de retrocedare,

întrucât în caz de admitere a cererii, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre.

205 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu. Op.cit., p.257, în

N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed.Paideia, Bucureşti, 1998, p.38. 206 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, op.cit., vol.II, p.257.

147

§3.Hotărârile supuse revizuirii

Pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive

prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau

încetarea procesului penal, atât în latura penală, cât şi cu privire la latura

civilă.

Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,

revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

Cum în raport de prevederile art. 452 C.proc.pen. pot fi supuse

revizuirii numai hotărârile judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat

fondul cauzei, printr-o soluţie de condamnare, achitare sau încetare a

procesului penal, rezultă ca obiect al revizuirii nu pot face, sentinţele de

dezinvestire a instanţei, hotărârile prin care se rezolvă o cerere de abţinere,

hotărârile prin care se iau sau se revocă măsurile preventive, încheierile de

şedinţă etc.

§4. Cazurile de revizuire

a) cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.a) C.proc.pen.,

priveşte descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de

instanţă la soluţionarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii

pronunțate în cauză.

Din redactarea textului, rezultă drept condiţie a revizuirii

descoperirea de noi probe şi nu mijloace de probă necunoscute de instanţă

la soluţionarea cauzei.

Pe calea revizuirii nu este posibilă prelungirea probatoriului pentru

fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă.

Soluţia de admitere a cererii de revizuire şi de achitare a revizuientului

în baza reaudierii martorilor ascultaţi cu ocazia judecăţii în fond şi a

aprecierii acestor probe, s-a apreciat ca fiind greşită.207

Revizuirea nu poate fi soluţionată pe baza unor probe noi care ar

conduce la uşurarea situaţiei sau la agravarea prin schimbarea încadrării

juridice ori prin modificarea pedepsei.208

Asemenea schimbări ale tratamentului juridic aplicat inculpatului sunt

posibile, în alte cazuri de revizuire.

207 C.S.J., secţia penală, decizia nr.361 din 25 ianuarie 2001, B.J.2001, p.314-316, în G.Antoniu,

A.Vlăsceanu, A.Barbu, op.cit.p.394. 208 Trib.Suprem, secţia penală, decizia nr.2487/1974 în RRD nr.4/1975 p.65.

148

S-a decis, că este inadmisibilă cererea de revizuire sprijinită pe apariţia

unor împrejurări noi de natură a înlătura starea de recidivă,209 ori a stabilirii

stării de provocare.210

S-a apreciat că este inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde

a se dovedi că despăgubirile civile au fost greşit stabilite ca întindere.211

Cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.b) C.proc.pen. există

atunci când un martor, un expert, sau un interpret a săvârşit infracţiunea de

mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere.

Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe acest caz, se cere ca

mărturia mincinoasă să fie determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale

nu netemeinice de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului

penal.

Mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza supusă revizuirii şi nu într-

o altă cauză.

Pentru ca mărturia mincinoasă să constituie temei al revizuirii hotărârii

judecătoreşti definitive, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:212

infracţiunea de mărturie mincinoasă să fi fost comisă de către un martor,

expert sau interpret; mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei

hotărâri judecătoreşti nelegale sau netemeinice, definitive; mărturia

mincinoasă să fie dovedită prin mijloace exprese prevăzute de lege.

Mărturia mincinoasă invocată drept temei al revizuirii, în acest caz, nu

se poate dovedi decât prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţa

procurorului, dacă prin această ordonanţă s-a dispus asupra fondului

cauzei.

Legiuitorul foloseşte expresiile potrivit cărora organele arătate „nu

pot” sau „nu au putut” examina fondul cauzei, aceasta întrucât cauzele de

înlăturare a răspunderii penale decesul, amnistia, prescripţia, etc., pot

interveni diferenţiat, fie înainte de începerea noului proces, fie după

declanşarea lui.

Al treilea caz de revizuire există atunci când un înscris care a servit ca

temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul

judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influiențat

soluția pronunțată în cauză.

209 Trib.jud.Braşov, decizia penală nr.806/1969, în RRD nr.2/1970, p.168. 210 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.2663/1971, în RRD nr.6/1976,p.170 211 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.187/1972, în CD din anul 1972, p.466 212 D.V.Mihăilescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1970, p.189.

149

Pentru dovedirea acestui caz de revizuire, înscrisul trebuie să fi fost

declarat fals prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului,

dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei.

Legea nu distinge dacă este sau nu un fals material în înscrisuri

oficiale, un fals intelectual sau este falsificat un înscris sub semnătură

privată.

Constatarea falsului se poate face şi în procedura de revizuire.

Al patrulea caz prevede că revizuirea poate fi cerută când un membru

al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere, împrejurare care a influiențat soluția pronunțată în cauză (art. 453

alin.(1) lit.d) C.proc.pen.).

O primă condiţie pentru reţinerea acestui caz de revizuire se referă la

subiectul activ al infracţiunii, care trebuie să aibă calitatea de judecător,

procuror ori persoană care a efectuat acte de cercetare penală în cauza a

cărei revizuire se cere.

Infracţiunea comisă trebuie să fie în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere, în exercitarea sau legătură cu exercitarea atribuţiilor sale

funcţionale.213

Pot fi astfel de infracţiuni, de exemplu, sustragerea unor înscrisuri din

dosar, cercetarea abuzivă, abuzul în serviciu, favorizarea infractorului etc.

Cazul de revizuire mai sus menţionat operează şi atunci când fapta nu

constituie infracţiune datorită existenţei unei cauze care înlătură caracterul

penal al faptei.

Dacă săvârşirea infracţiunii de către organul judiciar în legătură cu

cauza a cărei revizuire se cere nu a determinat pronunţarea unei hotărâri

nelegale ori netemeinice, aceasta nu constituie motiv de revizuire.

Al cincilea caz de revizuire se întemeiază pe existenţa a două sau mai

multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 453

alin.(1) lit.e) C.proc.pen.).

Din analiza textului rezultă drept primă condiţie existenţa a două sau

mai multe hotărâri judecătoreşti definitive penale care dau o rezolvare

fondului cauzei şi nu mai pot fi îndreptate printr-o cale de atac

extraordinară.

Hotărârile judecătoreşti să aibă caracter penal.

Hotărârile trebuie să fie inconciliabile, adică să se excludă una pe

cealaltă.

213 V. Dongoroz, S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.Stănoiu, op.cit.p.267

150

Inconciabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi

să se refere la situaţii de fapt şi nu de drept.

Pot fi hotărâri inconciliabile, dacă prin una dintre ele se dispune

condamnarea inculpatului pentru anumite fapte, iar prin altă hotărâre nu se

constată comiterea infracţiuni de complicitate de o altă persoană, la aceeaşi

faptă.

Ultimul caz de revizuire prevăzut de lege, respectiv de art. 453 alin.

(1) lit. f) C.pr.pen., se referă la hotărârea întemeiată pe o prevedere legală

ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă,

în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale

continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii

pronunțate.

Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu

privire la latura civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit

Codului de procedură civilă.

§5. Persoanele care pot cere revizuirea

Revizuirea poate fi exercitată, potrivit art. 455 alin.1 lit.a)

C.proc.pen., de oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale

(inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente).

Astfel, inculpatul poate cere revizuirea atât în latura penală cât şi în

latura civilă a cauzei, iar partea vătămată numai în latura penală a cauzei.

Revizuirea este singura cale de atac extraordinară pe care o poate

exercita un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea

acestuia în temeiul art. 455 alin.(1) lit.b) C.proc.pen..

Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.

§6. Cererea de revizuire

În conformitate cu art. 456 alin.(2) C.proc.pen., cererea se face în

scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor

de probă în dovedirea acestuia.

Cererea astfel redactată, se adresează instanței care a judecat cauza în

primă instanță.

151

§7. Termenul de introducere a cererii

Prevederile art. 457 C.proc.pen., reglementează diferenţiat termenul

de introducere a cererii de revizuire, după cum cererea este introdusă în

favoarea condamnatului sau în defavoarea condamnatului, a celui achitat

sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal.

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă

oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului,

cu excepția cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. (hotărârea

s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională

după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele

încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi

remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;) când cererea de

revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei

Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Termenul de introducere a cererii de revizuire în defavoarea

condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul

penal este conform art. 457 alin.(2) C.proc.pen., de 3 luni şi se calculează:

a)în cazurile prevăzute de art. 453 alin. (l) lit. b)-d), când nu sunt

constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările

au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta

a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se

poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data

producerii acestora;

b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt

constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost

cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la

data rămânerii definitive a hotărârii penale;

c) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când

hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face

cererea.

Revizuirea în defavoarea inculpatului achitat sau faţă de care s-a

încetat procesul penal, nu se poate face dacă a intervenit o cauză care

împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului

penal.

152

§8. Instanța competentă

Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat

cauza în primă instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în

existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, competența se determină

potrivit dispozițiilor art. 44 (competența în caz de reunire a cauzelor).

Dacă după pronunţarea hotărârii definitive supuse revizuirii au

intervenit modificări ale competenţei materiale ori după calitatea

persoanei, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire aparţine

instanţei competente să judece cauza în primă instanţă la data sesizării,

adică instanţei care a devenit competentă să judece cauza în primă instanţă

în urma modificării legislative.214

Compunerea completului de judecată care soluţionează cererea de

revizuire, este cea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în primă

instanţă.

Judecătorii care au soluţionat şi pronunţat hotărârea supusă revizuirii

nu devin incompatibili de a participa la judecarea cererii de revizuire,

deoarece revizuirea constituie o cale de atac extraordinară de retractare

bazată pe fapte şi împrejurări necunoscute la judecata anterioară şi deci

asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.215

§9. Admiterea în principiu

Examinarea în principiu a cererii de revizuire implică verificarea

condiţiilor prevăzute de lege, în camera de consiliu, fără citarea părților.

Instanța examinează dacă:

a)cererea a fost formulată în termen și de o persoană din cele

prevăzute de art. 455;

b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2)

și (3);

c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor

penale;

214 N. Volonciu, op.cit., p.358 215 V. Dongoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală roman, op.cit., p.153.

153

d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea

nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost

judecată definitiv;

e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea

conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce

permit revizuirea;

f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței

dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile enumerate mai

sus, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire. În

cazul în care instanța constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege,

dispune prin sențință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat,

sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut

revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepție de la

dispozițiile art. 16 alin.(1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul,

iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanța va

hotărâ potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.

Dacă, instanţa va admite în principiu cererea de revizuire, incheierea

prin care a dispus această măsură este definitivă. Sentința prin care s-a

respins cererea de revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea

la care se referă revizuirea.

§10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu

Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa poate

suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii,

prin încheiere. Încheierea poate fi atacată cu contestație în 48 de ore de la

pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă.

Contestația formulată de procuror este suspensivă de executare.

Suspendarea executării hotărârii va dura până la soluţionarea cererii de

revizuire.

Dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea celui achitat sau a

celui faţă de care s-a încetat procesul penal, instanţa de revizuire poate lua

oricare dintre măsurile preventive dacă sunt întrunite condiţiile legale.

În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa

unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost

pronunţate se reunesc în vederea rejudecării.

154

§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu

Rejudecarea cauzei în fond, reprezintă a doua etapă în soluţionarea

cererii de revizuire, condiţionată de admiterea în principiu, desfăşurându-se

potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

Cu ocazia rejudecării, instanţa, dacă găseşte necesar, administrează

din nouă probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu

ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire.

Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrânsă şi o

formă mai dezvoltată.216

Forma restrânsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci când

eroarea judiciară este evidentă şi dovedită încă de la examinarea în

principiu a cererii de revizuire.

În acest caz, după concluziile revizuienţilor, ale intimaţilor şi ale

procurorului instanţa procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întâi la

admiterea în principiu şi apoi la soluţionarea cauzei în fond, printr-o nouă

hotărâre, anulându-se hotărârea definitivă atacată cu revizuire.

În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în

principiu revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.

În funcţie de datele cauzei, instanţa poate dispune restituirea amenzii

plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel

în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru

cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă,

restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi

continuitate în muncă a duratei pedepsei executate.

Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o

respinge.

Sentinţele prin care instanţa se pronunță asupra cererii de revizuire,

după rejudecarea cauzei, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la

care se referă revizuirea.

§12. Recursul în interesul legii

Codul de procedură penală din anul 1936, prevedea recursul în

interesul legii ca formă a recursului extraordinar pentru uniformizarea,

interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală.

216 Gr. Theodoru, op. cit., p.876

155

Recursul în interesul legii a fost desfiinţat în anul 1949, în locul său

fiind introdusă cererea de îndreptare, transformată apoi în recurs în

supraveghere, cale de atac care avea efect şi asupra părţilor din proces.217

Prin Legea nr.5/1952 pentru organizarea judecătorească, plenul

Tribunalului Suprem a fost investit cu dreptul de a adopta decizii de

îndrumare, în vederea „aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată”.

Această prevedere a fost înscrisă în Constituţia din 1965 şi apoi în

Legea nr.58/1968 pentru organizarea judecătorească.

Prin Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dat în

competenţa acesteia de a judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii,

iar prin Legea nr.45/1993 s-a introdus în Codul de procedură penală de la

1969 art.4142 care prevedea recursul în interesul legii ca o cale

extraordinară de atac, fiind înlăturat dreptul instanţei supreme de a emite

decizii de îndrumare.

Recursul în interesul legii se exercită de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la

cererea ministrului justiţiei, precum şi a colegiilor de conducere ale Înaltei

Curți de Casație și Justiției, curţilor de apel, precum și a Avocatului

Poporulu

Înalta Curte, se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea I şi sunt obligatorii pentru instanţe.

217 Gr.Theodoru, op.cit., p.882

156

Titlul III

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Capitolul I

Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea

hotărârilor penale

Secţiunea I

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive

Săvârşirea unei infracţiuni conduce la naşterea unui conflict de drept

penal substanţial care, la rândul său, determină declanşarea unui proces

penal, ceea ce implică naşterea unui raport juridic procesual penal.

Este ştiut faptul că procesul penal cuprinde trei faze: faza urmăririi

penale, faza judecăţii, faza punerii în executare a hotărârilor penale de

condamnare rămase definitive.

Punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare are o

importanţă deosebită atât pentru opinia publică dar şi pentru organele

competente în acest caz.

Caracterul autonom al acestei faze rezidă şi din anumite aspecte care o

individualizează în raport cu alte activităţi judiciare ori extrajudiciare de

executare efectivă a pedepsei.

În literatura de specialitate opinia dominantă este aceea că punerea în

executare a hotârârii constituie o fază distinctă a procesului penal pentru că

obiectul său este deosebit în raport de cel pe care şi-l propune urmărirea

penală şi judecata218. Faza procesuală a punerii în executare se plasează

după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale şi debutează prin

primele activităţi judiciare pe care le întreprinde la instanţa de executare,

judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare 2. Există şi opinia că 218 V. Dongoroz s.a., op. cit., vol. II, p.299

2 N. Volonciu , op. cit., p. 377

3 T. Pop, op.cit., p. 3

4 V. Dongoroz s.a., op.cit.,vol. II, p. 298.

157

normele privind executarea hotărârilor penale aparţin dreptului

penitenciar3. Apreciem corect punctul de vedere, potrivit căruia activitatea

de punere în executare a hotărârilor penale, rămase definitive, constituie o

fază autonomă, care se plasează în afara procesului penal. Procedura

executării hotărârilor penale definitive se limitează la normele care

reglementează modalităţile de punere în executare a dispoziţiilor din

hotărârile penale definitive. Autonomia fazei punerii în executare a

hotărârilor penale este determinată de anumite aspecte specifice ce

caracterizează raporturile juridice procesual penale ca: obligativitatea,

executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea4.

Secţiunea a II-a

Caracterul executoriu al hotărârii penale

§1.Momentul în care hotărârile judecătoreşti

penale rămân definitive

Hotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul

rămânerii lor definitive. Fixarea în timp a momentului la care rămân

definitive hotărârile instanţelor penale este dată în art. 551 și art. 552 C.

proc. pen.

a) Rămânerea definitiva a hotararii primei instante

Potrivit art.551, hotărârile primei instanţe rămân definitive:

1) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestației şi nici

apelului;

2) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației:

a) cand nu s-a declarat apel sau contestație în termen;

b) cand apelul, sau după caz, contestația declarată a fost retrasă

înăuntrul termenului;

3) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta

s-a produs dupa expirarea termenului de apel sau de introducere a

contestației;

4) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,

contestația.

158

b) Ramânerea definitiva a hotărârii instanţei de apel și a

hotărârii pronunțate în calea de atac a contestației

Potrivit art. 552 C. proc. pen., hotărârile instanţei de apel rămân

definitive la data pronunțării, atunci când apelul a fost admis și procesul a

luat sfârșit în fața instanței de apel.

Hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă

la data pronunțării acesteia,atunci când contestația a fost admisă și procesul

a luat sfârșit în fața instanței care o judecă.

§2. Instanţa de executare

Potrivit art. 553, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima

instanţă de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de

apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată.

Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte Casaţie şi

Justiţie, se pun în executare, după caz, de către Tribunalul Bucureşti sau de

tribunalul militar. Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel

sau în fața instanței ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de

executare un extras din aceea hotărâre, cu datele necesare punerii în

executare, în ziua pronunţării hotărtării de către instanţa de apelsau, după

caz, de către instanța ierarhic superioară.

§3. Judecatorul delegat cu executarea

Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse

la îndeplinire de un judecător delegat cu executarea.

Acest judecător acţionează în numele instanţei de executare, face parte

din corpul de judecători şi este împuternicit în baza unei delegaţii speciale

de a efectua punerea în executare a dispoziţiilor penale. Potrivit art. 554

alin. (2) C. proc. pen., judecătorul delegat poate sesiza instanţa de

executare, care va proceda potrivit dispozițiilor art. 597 și 598 (procedura

la instanța de executare; contestația la executare).

Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea nu coincid cu cele ale

judecătorului delegat la locul de detenţie, potrivit dispozițiilor legale

privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare

în cursul procesului penal.

Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti1, judecătorii delegaţi au următoarele atribuţii:

159

- urmăresc şi controlează modul în care se se emit şi comunică mandatele

de executare şi supraveghează luarea tuturor măsurilor pentru ducerea la

îndeplinire a acestora, precum şi a celorlalte dispoziţii din hotărârile

penale;

- iau măsuri pentru rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării;

- urmăresc ţinerea evidenţei amânărilor şi întreruperilor de executare a

pedepsei închisorii , a detenţiunii pe viaţă şi a măsurii educative a

internării într-un centru de reeducare şi iau măsuri pentru emiterea

adreselor de revenire;

- sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în

executare a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire

ori împiedicare;

- închid poziţiile din registrul de executări penale;

- informează conducerea instanţei despre întârzierile nejustificate în

executarea hotărârilor;

- verifică păstrarea în bune condiţii a dosarelor şi a lucrărilor de

executări;

- rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a

hotărârilor penale219.

Secţiunea a III- a

Modalităţi de punere în executare a

hotărârilor penale definitive

§ 1. Punerea în executare a pedepselor principale

Pedeapsa închisorii si pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în

executare prin emiterea mandatului de executare, emis de judecătorul

delegat al instanţei de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la

instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevazut în art.

555 alin. (1) și 556.

Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se

întocmeşte în trei exemplare si cuprinde: denumirea instanţei de executare,

data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul si data

hotărârii care se execută, denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa

pronunţată, textul de lege aplicat, timpul reţinerii si arestării preventive, 219 Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti a fost publicat în M.Of. nr.

958/28.10.2005

160

ordinul de arestare si de deţinere, semnatura judecătorului delegat, ştampila

instanţei de executare.

În cazul în care cel condamnat se afla în stare de libertate, odată cu

emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei

detenţiunii pe viată, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care

interzice condamnatului să părasească ţara. Ordinul se întocmeşte în trei

exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii,

datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată

împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea

instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei

emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării,

semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit

doua exemplare organului de poliţie, când condamnatul este liber,

comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat sau

comandantului unităţii militare unde condamnatul face serviciul militar.

Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de părăsire a ţării, se

trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze

paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.

Pe baza mandatului de arestare, organul de poliţie procedează la

arestarea condamnatului.

Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la

locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt

exemplar al mandatului de executare.

În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei

hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în

domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în

sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al

acesteia.

Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de arestare nu este

găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces - verbal şi ia

măsuri pentru darea în urmărire generală, precum şi pentru darea în

consemn la punctele de trecere a frontierei.

Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept

refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau dupa caz procedează la

ridicarea acestuia si iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la

punctele de trecere a frontierei. În cazul în care condamnatul a părăsit

teritoriul statului român, existând informaţii în acest sens, organele de

urmărire vor înştiinţa instanţa care a emis mandatul de executare a

161

pedepsei închisorii în vederea emiterii unui mandat european de arestare

conform Legii nr. 302/2004 prvind cooperarea judiciară internaţională

modificată prin Legea nr. 224/2006.

§ 2. Obiecţii privind identitatea

Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică

obiecţii în ce priveşte identitatea se procedează potrivit dispoziţiilor art.

153 care se aplică în mod corespunzător.

Condamnatul va fi condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit,

care, dacă este necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul.

Instanţa poate dispune punerea în libertate a persoanei ce ridică obiecţiuni,

prin încheiere, până la soluţionarea obiecţiunilor. Ulterior punerii în

executare sunt aplicabile dispoziţiile art. 598 alin. (1 ) lit. b) C. proc. pen.

privind contestaţia la executare.

§ 3. Punerea în executare a amenzii penale (art. 559)

Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună

recipisa de plată integrală a amenzii, la instanţa de executare, în termen de

3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral

amenda în termenul de 3 luni, la cererea condamnatului, instanţa de

executare va putea dispune eşalonarea amenzii pe cel mult 2 ani, în rate

lunare.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în întregime sau de neplată

a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din

dispozititiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în

vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea

silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

§4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală

Codul de procedură penală reglementează în art. 579-581 trei

modalităţi distincte de punere, în executare a dispoziţiilor civile, după cum

acestea se referă la:

restituirea lucrurilor sau valorificarea celor neridicate;

declararea unui înscris ca fiind fals;

despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor.

162

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se

află în păstrare sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face

de către judecătorul însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri

persoanei în drept. În acest scop se face încunoştiinţarea persoanelor cărora

urmează a li se restitui lucrurile. Acestea au obligaţia de a se prezenta

pentru primirea lucrurilor în cel mult 6 luni de la încunoştiinţare. Dacă

persoanele chemate nu se prezintă în termen, lucrurile trec în patrimoniul

statului. Instanţa constată neprezentarea prin încheiere, dispunând prin

acelaşi act predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica

potrivit dispoziţiilor legale.

Este posibil, ca procedura de mai sus să nu se poată realiza, deoarece

instanţa nu cunoaşte persoanele cărora trebuie să le restituie lucrurile şi

deci nu a făcut încunoştiiţările impuse de lege. În acest caz dacă la

epuizarea unui termen de 6 luni de când hotărârea a rămas definitivă,

nimeni nu a reclamat predarea lucrurilor, acestea trec în patrimoniul

statului, instanţa procedând în aceleaşi condiţii care s-au arătat anterior.

Restituirea lucrurilor poate interveni în cursul urmăririi penale. În

această situaţie dispoziţia este luată de procuror cu respectarea tuturor

prevederilor aplicabile şi pentru instanţă.

Dispoziţiile hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în

totul sau în parte, se pune în executare de către judecătorul delegat. Se face

menţiunea despre falsitatea actului pe fiecare pagină a acestuia în caz de

anulare totală, sau numai pe paginile care conţin falsul în caz de anulare

parţială. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.

Uneori este necesar ca despre înscrisul fals să se facă menţiune şi în

scriptele unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 c.pen. În asemenea

situaţii, în vederea realizării menţiunii, instanţa trimite organizaţiei o copie

de pe hotărâre.

Cei interesaţi pot cere eliberarea unei copii de pe înscrisul sub

semnătură privată care a fost declarat falsificat. Instanţa dispune eliberarea

copiilor numai când constată existenţa unui interes legitim făcând pe

paginile înscrisului menţiunile corespunzătoare care atestă falsitatea

actului.

În aceste condiţii, instanţa dispune şi restituirea înscrisurilor oficiale

parţial falsificate. Înscrisul oficial declarat fals în integritatea sa nu se

restituie.

Problema desfiinţării totale sau parţile a unui înscris poate ridica

probleme teoretice şi practice dintre care unele au fost abordate în doctrină.

163

Aastfel, s-a arătat ca în cazul desfăşurării unei urmăriri penale în

legătură cu o infracţiune de fals în înscrisuri, când se scoate de sub

urmărire penală în baza art. 10 lit.b1 C.pr.pen. de la1969, este posibilă atât

dispunerea desfiinţării totale sau parţiale a înscrisului cât şi menţinerea

acestuia.

Deşi în mod obişnuit desfiinţarea înscrisului constituie un mod de

reparare civilă, măsura poate avea în unele situaţii o natură juridică

specială. De exemplu, este posibil ca în legătură cu falsificarea unui înscris

să nu existe parte civilă şi nimeni să nu pretindă desfiinţarea actului. Chiar

şi într-o asemenea situaţie instanţa urmează din oficiu să dispună

desfiinţarea înscrisului întrucît el prezintă pericol prin posibilitatea

eventualei lui folosiri sau încercări de folosire ulterioară.

În mod obişnuit efectele soluţiei date acţiunii civile sunt limitate la

părţile din proces, acest lucru fiind valabil şi în cazul desfiinţării unui

înscris. În cazul special la care ne-am referit, efectele desfiinţării se produc

erga omnas, întrucît capacitatea actului de a avea consecinţe juridice

trebuie înlăturaă complet faţă de orice persoană, indiferent dacă a fost sau

nu parte în proces.

În literatura de specialitate s-a arătat, că desfiinţarea unui înscris

trebuie dispusă chiar dacă actul a fost distrus, s-a pierdut ori nu poate fi

produs din orice motiv. S-a justificat aceasta prin faptul că desfiinţarea nu

se referă la existenţa fizică a înscrisului ci la capacitatea sa de a produce

efecte juridcie, fiind posibil ca ulterior actul să se găsească, să apară într-o

formă reconstituiă, să se producă o copie, fotocopie, etc.

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la

cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile220.

Secţiunea a IV-a

Punerea în executare a pedepselor

complementare (art. 562 - 565)

a) interzicerea exercitării unor drepturi

Potrivit art. 55 din Cod penal sunt pedepse complementare:

interzicerea unor drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de

condamnare.

Pedeapsa complimentară a confiscării averii a fost abrogată prin

dispoziţiile Legii 140/1996, pentru modificarea şi completarea Codului de

220 Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, 1997

164

procedura penala de la 1969, modificare ce a determinat şi abrogarea

referitoare la punerea în executare a acestei pedepse, prin Legea 141/1996.

Potrivit art. 66 C.pen., pedeapsa interzicerii unor drepturi constă în

interzicerea exercitării pe o perioadă de 5 ani a următoarelor drepturi:

a)dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții

publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de

stat;

c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;

d) dreptul de a alege;

e) drepturile părintești;

f) dreptul de a fi tutore sau curator;

g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de

a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;

h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;

i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de

instanță;

j) dreptul de a părăsi teritoriul României;

k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane

juridice de drept public;

l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;

m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări

sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai

acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane,

stabilite de instanță ori de a se apropia de acestea;

o) dreptul de a se apropia de locuința,locul de muncă școala sau alte

locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de

instanța de judecată.

Este de remarcat faptul că interzicerea exercitării unui anumit drept

presupune sau implică interzicerea exercitării altui drept. De exemplu,

interzicerea dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității

de stat implică și interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice

sau în orice alte funcții publice.

Potrivit art.562, pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se

pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de

executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a

cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul precum şi organului

care supraveghează executarea acestor drepturi. S-a apreciat în practica

165

instanţelor judecătoreşti că pedepsele accesorii nu trebuie puse în

executare, întrucât condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept

interzicerea tuturor drepturilor care formează conţinutul pedepsei. Având

în vedere hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabou

şi Pârcălab c. României 221 instanţele au obligaţia să facă aplicarea

prevederilor art. 55 și art. 66 C. pen., sau într-o altă opinie prevederile art.

55, art. 66 lit. a) C. pen., referitoare la drepturile de a fi ales şi art. 66 lit.

b) C.pen., referitor la dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul

autorităţii de stat. Executarea pedepsei complementare presupune o durată

a executării pedepsei, ceea ce înseamnă că executarea pedepsei începe într-

un anumit moment şi se termină într-un alt moment adică începe după

executarea pedepsei închisorii după graţierea totală sau a restului de

pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare

Potrivit art.69 alin.(1) C.pen., pedeapsa degradării militare constă în

pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare.

Aplicarea acestei pedepse este obligatorie pentru condamnaţii militari

şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este mai mare de 10 ani sau

detenţiunea pe viaţă şi este faculattivă în cazul condamnaţilor militari şi

rezervişti care au săvârşit infracţiuni cu intenţie, dacă pedeapsa principală

stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

Potrivit art. 564, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin

trimiterea unei copii de pe extrasul hotărârii de condamnare comandantului

unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului

centrului militar în a cărui rază teritorială domiciliază cel condamnat.

Secţiunea a V-a

Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

a) Punerea în executare a obligării la tratament medical

Potrivit art. 109 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament

medical se dispune atunci cănd făptuitorul, din cauza unei boli, a

intoxicării cronice cu alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe,

prezintă pericol pentru societate.

221 C.E.D.O. , cauza Sabou şi Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, M.Of. nr. 484

din 8 iunie 2005

166

Prin punerea în executare a acestei măsuri se urmăreşte înlăturarea

unor stări de pericol, prevenirea comiterii unor infracţiuni de către o serie

de inculpaţi.

Punerea în executare are loc prin comunicarea unei copii de pe

dispozitivul hotărârii şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei

sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a

luat această măsură.

La luarea masurii la tratament medical, persoana la care se referă

masura trebuie să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de

aceasta ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată, iar la data

rămânerii definitive a hotărârii şi direcţiei sanitare.

De asemenea, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care

s-a luat măsura, că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară

stabilită, atrăgându-i atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea

medicală.

Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa

închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare

de reţinere, comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a raportului

medico-legal se face către administraţia locului de deţinere.

Potrivit art.430, unitatea sanitară are anumite obligaţii faţă de cel

care a fost obligat la această măsură pentru ca acesta să fie redat societăţii.

De asemenea, unitatea sanitară are obligaţia să informeze instanţa cu

privire la prezenţa condamnatului la tratament sau, în caz contrar, să

solicite revocarea acestei măsuri.

b) Inlocuirea tratamentului medical

În cazul înlocuirii acestei măsuri instanţa de executare va dispune

efectuarea unui raport medico - legal cu privire la starea de sănătate a

persoanei fată de care este luată măsura.

Dupa primirea raportului medico - legal si a concluziilor medicului

de specialitate instanţa va asculta concluziile procurorului, ale persoanei

faţă de care este luată măsura de siguranţă şi apărătorul acesteia, precum si

ale expertului şi medicului specialist, dispunând fie înlocuirea

tratamentului fie internarea medicala.Măsura de siguranţă a obligării de

tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranţă a internării

medicale, în cazul agrăvării situaţiei medicale a bolnavului sau în cazul

nerespectării de către acesta a tratamentului medical, doar cu avizul

comisiei medicale competente conform art. 162 alin. 4 C.proc.pen.

Competenţa de rezolvare a înlocuirii sau încetării internării medicale

167

revine judecătoriei. Asistenţa judiciară este obligatorie. Persoana obligată

la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată de un medic

specialist desemnat de aceasta.

c) Punerea în executare a internării medicale

Potrivit art. 110 C.pen., măsura de siguranţă a internării medicale se

poate lua atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află

într-o stare care prezintă pericol pentru societate.

Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare

comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, şi o copie de

pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia

locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Primind comunicarea, direcţia sanitară este obligată să efectueze

internarea şi să încunoştinţeze de îndată instanţa de executare. După

primirea formelor de executare de la instanţa de executare, direcţia

sanitară judeţeană este obligată să stabilească unitatea unde va fi internată

persoană faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să comunice instanţei

de executare care este aceea unitate sanitară. Judecătorul delegat în a cărei

circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic , dar nu mai târziu

de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop,

judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport cu privire la starea de

sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi,

după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se

află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau

încetării măsurii.

Secţiunea a VI-a

Executarea altor măsuri de siguranţă

a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcţii sau

exercitării unei profesii

Potrivit art. 111 C.pen, măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii

sau profesii se poate dispune împotriva celui care a săvârşit o faptă datorită

incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru

ocuparea unei funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte

ocupaţii.

Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare,

în conformitate cu dispoziţiile art.436, comunică o copie de pe dispozitivul

hotărârii organului competent să ia această măsură.

168

Acest organ poate fi, de exemplu, atunci când măsura de siguranţă

vizează un medic, direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se

află unitatea sanitară în care îşi desfăşoară activitatea medicul.

b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi

Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii a mai fost

condamnată anterior pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că

prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte

localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de

acesta şi măsura interzicerii de a se afla în localitatea sau în alte locuri

anume determinate prin hotărârea judecătorească definitivă de

condamnare.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite locuri se

poate lua şi odată cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

În acest sens, interzicerea de a nu se afla în anumite locuri se poate

dispune numai după rămânerea definitivă a hotărârii, în vreme ce obligarea

de a nu părăsi localitatea este o măsură procesuală proprie putând fi luată,

în faza de urmărirea penală, pe cel mult 30 zile, fie în faza de judecată până

la soluţionarea cauzei.

Potrivit art.436, această măsură se pune în executare prin

comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare,

organului îndreptăţit să execute această măsură. Organul îndreptăţit este

organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa

făptuitorului. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să

asigure executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt

motiv care justifică amânarea sau întreruperea. Nerespectarea măsurii de

siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi constituie

infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art.

271 C.pen.

c) Punerea în executare a măsurii expulzării

Măsura expulzării constă în interzicerea cetăţeanului străin sau

persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre şi

care a comis o infracţiune.

Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii,

aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

169

Pentru executarea acestei măsuri instanţa de executare va proceda

diferit, după cum măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu

pedeapsa închisorii.

Astfel, cînd prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a

luat măsura de siguranţă a expulzării, se va face menţiune în mandatul de

executare a pedepsei închisorii, că la data liberării condamnatului, acesta să

fie predat organului de poliţie care va proceda la executarea expulzării (

art.438 alin.1).

Când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii,

comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie imediat

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

In vederea punerii în executare a măsurii expulzării organul de

poliţie poate pătrunde în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără

învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea

reprezentantului legal al acesteia.

Dacă există motive serioase de a se crede că persoanele în cauză

riscă să fie supuse la tortură în cazul în care urmează să fie expulzate,

măsura de siguranţă a expulzării nu va mai fi dispusă.Conform art. 91 din

O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al străinului încetează de drept la

data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar instanţa de judecată poate

dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la efectuarea

expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească doi ani. Dacă

străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace

financiare suficiente, Autoritatea pentru Străini solicită eliberarea

documentelor de călătorie misiunilor diplomatice şi consulare ale statului

al cărui cetăţean sau rezident este condamnatul. În cazul în care măsura

expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de 24 de ore, străinul va

fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Bucureşti. Executarea proriu-zisă a expulzării are loc prin

îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării. Persoana supusă

extrădării are posibilitatea de a formula contestaţie la executare. Conform

art. 6 din Legea nr. 122/2006 împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate

măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forţată de la frontieră ori de

pe teritoriul României cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 44 din Legea

nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

170

d) Executarea confiscării speciale

Procedura de executare a confiscării speciale presupune, potrivit art. ,

ca lucrurile confiscate să fie predate organelor în drept a le prelua574 sau

potrivit altor dispoziţii legale.

Atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se

face în prezenţa procurorului sau a judecătorului, încheindu-se în acest

sens un proces verbal care se va depune la dosarul cauzei.

e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în locuinţa

familiei pe o perioadă determinată

Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune la cererea

persoanei vătămate în ipoteza în care se constată că prezenţa în locuinţă a

persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru

infracţiuni de lovire sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice

ori psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav

pentru ceilalţi membri ai familiei.

Prin membri de familie se înţelege, potrivit art. 177 C.pen., soţul sau

ruda apropiată dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună

cu faptuitorul.

Măsura de siguranţă poate fi luată pe o durată de cel mult 2 ani.

Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare va

comunica o copie de pe dispozitivul hotărârii, organului în drept să aducă

la îndeplinire această măsură şi să supravegheze executarea ei.

Organul în drept este organul de poliţie în a cărui rază teritorilaă se

află familia celui condamnat la această măsură.

Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se va

face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună

în vedere celui condamnat că la data liberării se va prezenta la organul de

poliţie.

171

Capitolul II

Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în

cursul executării hotărârilor penale definitive

Secţiunea I

Cazuri de schimbare în executarea unor pedepse

§1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere

În cursul executării pedepsei se pot ivi anumite împrejurări de natura

a schimba modul de executare a pedepsei.

Potrivit art. 96 C.pen., dacă în cursul termenului de încercare cel

condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o

condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă

suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei

care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar dacă

se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de

pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la

rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii

chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a

executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile

privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.

Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării

condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării executării sub

supraveghere aparţine instanţei care judecă sau care a judecat în primă

instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. Sesizarea

instanţei competentă se poate face din oficiu sau la cererea procurorului

(art. 583 alin. 1 C.proc.pen.).

Instanţa poate dispune în situaţia în care condamnatul nu îndeplineşte

măsurile de supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de

instanţă, fie revocarea suspendării, fie prelungirea termenului de încercare

stabilit iniţial, cu cel mult 3 ani. În situaţia în care instanţa, constată

neîndeplinirea măsurilor de supraveghere şi a dispus prelungirea

termenului de încercare, iar condamnatul a continuat să le încalce, va putea

172

dispune, revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi

executarea acesteia în regim de detenţie.

Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate

obligaţiile civile prevăzute în art. 93 din Codul penal, partea interesată sau

procurorul poate sesiza instanţa care a pronunţat în primă instanţă

suspendarea, în vederea revocării suspendării executării pedepsei ( art. 583

alin. 2 C. proc. pen.).

§2. Liberarea condiţionată

a) Aspecte introductive

Concepută ca un substitutiv al pedepsei închisorii pentru o parte a

acesteia, funcţionând ca un mijloc de stimulare a condamnatului cu bună

purtare şi deci ca măsură de individualizare a pedepsei închisorii în faza

executării acesteia, liberarea condiţionată a fost reglementată în cadrul unei

institutii aparte încă la începutul secolului trecut.222

Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului

din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei

închisorii,sub condiţia ca el sa nu săvârşească din nou o infracţiune până la

împlinirea duratei pedepsei.

În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin Legea de

organizare a închisorilor din 1874, însă numai pentru minori, cu caracter de

generalitate fiind introdusă abia prin Legea penitenciarelor din 1929.223

Codul penal de la 1936, în art 41, prevedea liberarea condiţionată ca

ultima etapă a regimului progresiv al executării pedepsei închisorii.

Instituţia a fost în vigoare până în 1950, cand a fost înlocuită, prin

Decretul nr.72/1950, cu liberarea înainte de termen, care consta în punerea

în libertate necondiţionată înainte de termen, a condamnatului, pe baza

muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul executării pedepsei.

Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956 care a

abrogat Decretul nr.72/1950 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969,

când a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin intrarea în vigoare a noului

Cod penal. S-a considerat ca liberarea condiţionată este preferabilă liberării

înainte de termen. 222 C.Bulai,”Drept penal roman-partea generala”,Casa de Editura si Presa Sansa,

S.R.L.,Buc.,1992,p.119. 223 V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,”Explicatii teoretice ale Codului penal roman”,

Ed.Academiei Romane,Buc.,2003,p.40.

173

Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost

modificată în sensul măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul

trebuie să le execute pentru a obţine liberarea condiţionată.

Când există suficiente şi serioase indicii că pedeapsa închisorii

aplicată condamnatului aflat în curs de executare şi-a atins scopul înainte

de a fi expirat durata stabilită în hotărârea de condamnare, dispare

necesitatea executării integrale, în regim de deţinere, a acestei pedepse.

Ţinând seama de această realitate, Codul penal în vigoare

reglementează, în art. 99-106 C.pen., ca o instituţie complementară

regimului de executare a pedepsei închisorii, liberarea condiţionată a

condamnatului înainte de îndeplinirea duratei pedepsei.224

Liberarea condiţionată are drept scop stimularea condamnaţilor, în

timpul executării pedepsei în direcţia unei grabnice îndreptări.225

b) Aspecte procesuale

Potrivit dispoziţiilor din art. 587 C.proc.pen., liberarea condiţionată se

acordă, la cererea sau propunerea făcută de către judecătoria în a cărei rază

teritoriala se află locul de deţinere.

Liberarea condiţionată poate fi dispusă la propunerea comisiei pentru

liberarea condiţionată, comisie constituită în penitenciar potrivit legii

privind executarea pedepselor, sau, în cazul în care această comisie

apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se

dispune liberarea condiţionată, la cererea condamnatului, cererea se

introduce de îndată ce sunt îndeplinite condiţiile de durată a privării de

libertate, cu anexarea la propunere sau la cerere a procesului-verbal

motivat al comisiei.

În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere

unitar referitor la stabilirea momentului examinării de către instanţă a

cererii de liberare condiţionată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor

legale, respectiv, dacă acestea trebuie împlinite în momentul introducerii

cererii sau la data judecării ei. Potrivit dispoziţiilor art. 587 C.proc.pen.,

liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută de

comisia de la locul de deţinere, conform prevederilor legii privind

executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să

verifice, mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile

prevăzute în art. 99 şi 100 din Codul penal. Pe de altă parte, dispoziţiile

cuprinse în partea specială, Titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din

224 C.Bulai,”Manual de drept penal-partea generala”,Ed.All,Buc.,1997,p.550. 225 V.Dongoroz.S.Kahane, I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai,op.cit.,p.40.

174

acest capitol se aplică, în mod corespunzător. Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie – Secţiile Unite prin Decizia nr. LXVII din 15 octombrie 2007, a

admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că

dispoziţiile art. 99-100 din Codul penal, art. 75-77 din Legea nr. 275 din 20

iunie 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi art. 587 din Codul

de procedură penală se interpretează în sensul că: cererea de liberare

condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor

condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul

introducerii ei.

Conform art. 77 alin. 3 din Legea nr. 275/2006, propunerea comisiei

de admitere a liberării condiţionată, cuprinsă în procesul-verbal, motivat,

împreună cu documentele care atestă cele menţionate în procesul-verbal, se

înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere şi

se comunică persoanei condamnate.

Pentru militarul condamnat competent este tribunalul militar în a cărei

rază teritorială se află închisoarea militară.

Dacă cererea a fost introdusă înainte de împlinirea fracţiei din

pedeapsă stabilită la art. 99 C.pen., aceasta urmează a fi respinsă ca

prematur introdusă, iar nu ca inadmisibilă.

Când cererea a fost respinsă instanţa are obligaţia ca prin aceeaşi

hotărâre să fixeze un termen de maxim un an după care cererea poate fi

reînnoită.

Fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau a

propunerii de liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care

soluţia este determinată de neîndeplinirea cumulativă a cerinţele înscrise în

art. 99 şi urm. C.pen., inclusiv în situaţia în care perioada rămasă de

executat până la împlinirea fracţiunii ce trebuie să fie executată din

pedeapsă, nu este mai mare de un an. În ipoteza în care cererea sau

propunerea de liberare condiţionată nu îndeplineşte condiţia privind

fracţiunea din pedeapsă ce trebuie să fie executată, potrivit art. 59 şi urm.

C.pen., iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei

infracţiuni este mai mare de un an, se impune a se stabili de instanţă, prin

hotărârea pe care o pronunţă, ca propunerea sau cererea să fie reînnoită

numai în cadrul termenului de un an de la data executării în întregime a

fracţiunilor din pedeapsă la care se referă art. 99 şi urm. C.pen.226

226 I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia VIII din 20.03.2006, în M.Of. nr. 475 din 01.06.2006

175

Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a

judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-

un judecător, cu excepţia cazurilor privind conflictele de muncă şi de

asigurări sociale. Ca atare, cererea de liberare condiţionată se soluţionează

de un complet format dintr-un singur judecător. Hotărârea instanţei este

supusă numai recursului, iar termenul de recurs este de 3 zile.

Secţiunea a II-a

Amânarea şi întreruperea pedepsei

închisorii şi a detenţiunii pe viaţă

§1 Aspecte generale

Pentru realizarea scopului procesului penal şi pentru a asigura

eficienţa pedepsei aplicate se impune executarea de îndată a hotărârilor

penale rămase definitive.

Cu toate acestea în situaţie de excepţie, instanţa competentă poate

dispune amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă în cazurile

expres prevăzute de lege. Amânarea executării pedepsei reprezintă o

excepţie de la regula executării de îndată a hotărârii penale. Amânarea

executării pedepsei nu constituie o înlăturare a pedepsei, ci numai

amânarea termenului de la care urmează a se începe, astfel că poate fi

dispusă numai în cazul în care executarea pedepsei nu a început.

§2 Cazuri de amânare

Legiuitorul a reglementat 3 cazuri în care se poate solicita amânarea

executării pedepsei precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite. În cazul

prevăzut de art. 589 alin. 1 lit. a) C.proc.pen., trebuie îndeplinite cumulativ

următoarele condiţii:

condamnatul suferă de o boală gravă ce îl pune în imposibilitate de a

executa pedeapsa;

existenţa şi gravitatea bolii trebuie dovedită prin efectuarea unei expertize

medico-legale de către serviciul medico-legal competent;

dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru

ordinea publică.

176

Legiuitorul nu face distincţie între boli curabile şi incurabile, psihice

ori fizice şi, nici nu impune condiţia ca aceste boli să-i pună în pericol

viaţa condamnatului aşa cum s-a statuat în practica instanţelor, ci numai să-

l pună pe condamnat în imposibilitatea de a executa pedeapsa.

În practica instanţelor s-a mai reţinut că nu este suficientă depunerea

de acte medicale, acestea putând fi avute în vedere la întocmirea raportului

de expertiză medico-legală227.

Nedepunerea actelor medicale la dosarul cauzei care să ateste existenţa

stării de boală, nu conduce la respingerea cererii, în absenţa unei expertize

care să justifice această soluţie228.

S-a mai statuat că din comisia de expertiză trebuie să facă parte şi un

specialist în domeniul bolii de care suferă condamnatul229.

Într-o altă speţă, instanţa supremă a stabilit că nu se poate folosi

expertiza medico-legală efectuată anterior într-un alt proces230.

Când se constată existenţa unor neconcordanţe în conţinutul a două

rapoarte de expertize medico-legale efectuate în aceeaşi cauză, având ca

obiect amânarea sau întreruperea pedepsei pe motive medicale instanţa este

obligată să dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale231.

S-a susţinut şi ideea că în asemenea situaţii, ar trebui să se solicite

avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, conform art. 24 din Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea

instituţiilor de medicină-legală.

În doctrină, s-a apreciat că nu se poate dispune amânarea executării

unei pedepsei atunci când împrejurările pe care se întemeiază cererea au

fost determinate chiar de condamnat când şi-a provocat singur starea de

boală, tocmai în scopul neexecutării acesteia232.

Cea de a treia condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune

amânarea executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă, a fost introdusă

prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, instanţa urmând a

aprecia de la caz la caz, dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă

pericol concret pentru ordinea publică. Acest aspect se va aprecia în funcţie

de persoana condamnatului, afeţiunea de care suferă şi de orice alte

împrejurări ale cauzei.

227 I.C.C.J., Secţia penală , dec. Nr. 5519/2005, în J.S.P. /2005, p. 174 228 S.G. Bombos, D. Băjan – notă critică la decizia penală nr. 523/1993 a Tribunalului Bucureşti,

Secţia a II-a penală, în Revista Dreptul nr. 12/1993, p. 71 229 C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 2028/2000, în R.D.P. nr.1/2002, p. 126 230 C.S.J., Secţia penală 3159/2000, în R.D.P. nr. 4/2002, p.124 231 D.Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003, p. 65 232 N.Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1972, p. 498

177

Cel de-al doilea caz de amânarea executării pedepsei prevăzut în art.

589 lit.b) C.proc.pen., are în vedere situaţia în care o condamnată este

gravidă sau are un copil mai mic de un an. Dovada stării de graviditate se

poate face cu actele medicale eliberate de un medic specialist, nefiind

necesară efectuarea unei expertize medico-legale.

Amânarea executării pedepsei are loc până la data naşterii, dată de la

care este incident acelaşi caz de amânarea a executării pedepsei.

În acest caz este suficientă depunerea la dosar a unei copii de pe

certificatul de naştere al minorului, amânarea urmând a fi dispusă până la

data la care copilul va împlini vârsta de un an.

Este necesar să se formuleze o nouă cerere în acest sens, amânarea

neoperând automat. S-a apreciat că poate beneficia de amânarea executării

pedepsei şi condamnata care nu a născut şi a adoptat un copil mai mic de

un an, întrucât textul de lege nu distinge.

Instanţele au latitudinea să aprecieze în concret, de la caz la caz,

semnificaţia sintagmelor „ împrejurări speciale „ şi „ consecinţe grave „.

§3 Titularii cererii de amânare

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe

viaţă, poate fi făcută de procuror, și de condamnat.

Potrivit art. 589 alin. (4) C.proc.pen., cererea poate fi retrasă de cel

care a formulat-o. Potrivit Deciziei XXXIV din 6 noiembrie 2006

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii,

„ instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori întrerupere a

executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă a cererii de revizuire

şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia act

de retragerea lor „233.

§4 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării

Pe durata amânării executării pedepsei, în temeiul art. 590 C.proc.pen.,

condamnatul va trebui să respecte următoarele obligaţii :

a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de

instanţă;

b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de

politie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de

233 I.C.C.J. ; Secţiile Unite, decizia nr. xxxiv din 06.11.2006, în M.Of. nr. 368 din 30.05.2007.

178

supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este

chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus

amânarea;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Pe durata amânării pedepsei instanţa poate impune condamnatului să

respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în

orice alte locuri stabilite de instanţă;

c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia,

persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi, ori alte

persoane stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau

indirect;

d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;

e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;

f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în

exercitarea căreia a săvârşit fapta.

§5 Instanţa competentă

Potrivit art. 591 alin.(1) C.proc.pen., instanţa competentă să se

pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de

executare.

Instanţa de executare comunică hotărârrea prin care s-a dispus

amânarea executării pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă,

secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul,

jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze

paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea

asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză

eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe

durata amânării. În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa

revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de

libertate. Organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către instanţă

verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat, iar în cazul în

care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată, instanţa de

executare. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la

expirarea termenului, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu

s-a stabilit un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este

179

obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat

amânarea executării pedepsei, iar când constată că aceasta a încetat, ia

măsuri pentru emiterea mandatului de executare sau, după caz, pentru

aducerea lui la îndeplinire.

§6 Întreruperea executării pedepsei închisorii

sau a detenţiunii pe viaţă

Dacă amânarea executării pedesei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

are loc înainte de începerea executării, întreruperea presupune o executare

în curs a pedepsei. Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea

executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sunt aceleaşi pe

care art. 592 C.proc.pen., le prevede pentru amânare.

Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a

detenţiunii pe viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi

făcută de aceleaşi persoane. Instanţa competentă să dispună asupra

întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa

corespunzătoare în grad în cărei rază teritorială se află locul de deţinere,

sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă,

corespunzătoare în grad instanţei de executare. Instanţa de executare,

administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută

pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului

de întrerupere, cel condamnat la pedepasa închisorii nu se prezintă la locul

de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de

executare organului de poliţie în vederea executării. Pe copia mandatului

de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata

pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte la

executarea pedepsei.

Secţiunea a III-a

Înlăturarea sau modificarea pedepsei

§1. Intervenirea unei legi penale noi

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o

lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat

condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoara decât cea care

se execută, urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la

îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4, 5 şi 6 din Codul penal.

180

Aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate se face din oficiu sau la cererea

procurorului ori acelui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă

cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa

corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere

sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.

§2. Amnistia şi graţierea

Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a

hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la

instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea

pedepsei, de către un judeăctor de la instanţa corespunzătoare în a cărei

circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută

pedeapsa la locul de muncă( art. 596).

Secţiunea a IV-a

Procedura la instanţa de executare

Cazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amânare şi de

întrerupere a executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi de

încetare a executării pedepsei, au o procedură similară de examinare şi de

soluţionare. După caz, ele sunt de competenţa instanţei de executare, a

instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea

unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanţei

se face din oficiu, de către procuror sau de către condamnat. Compunerea

instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primă instanţă cu un singur

judecător. Judecata sesizării sau a cererii are loc cu citarea părţilor şi cu

participarea obligatorie a procurorului. Rezolvarea sesizării sau a cererii

privind incidentul la executare se dispune prin sentinţă, aceasta fiind

supusă recursului în termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel ( spre

exemplu, în materia liberării condiţionate, când calea de atac poate fi

introdusă în termen de 3 zile).

181

Secţiunea V-a

Contestaţia la executare

§1. Consideraţii introductive

Fiind un mijloc procesual de rezolvarea incidentelor ivite în cursul

executării, contestaţia la executare nu poate fi confundată cu contestaţia în

anulare, aceasta din urmă fiind o cale extraordinară de atac. În

reglementarea Codului de procedură penală de la 1864, precum şi în Codul

de procedură penală anterior, contestaţia la executare era reglementată ca o

cale extraordinară de atac. În actuala reglementare, contestaţia la executare

are un regim diferenţiat de contestaţia în anulare. În timp ce prin

contestaţia în anulare sunt criticate aspecte privind nelegalitatea şi

netemeinicia unei hotărâri penale nedefinitive, prin contestaţia la executare

se invocă incidente legate de punerea în executare a hotărârii.

§2. Cazurile de contestaţie la executare

În art. 598 se preved patru cazuri de contestaţie la executare:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.

Nu este definitivă şi deci poate fi atacată cu apel sau recurs o hotărâre

penală dată în primă instanţă care nu a fost comunicată părţii, care a lipsit

la judecarea cauzei şi la pronunţare sau care a fost comunicată cu

încălcarea dispoziţiilor legale.

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea

prevăzută în hotărârea de condamnare.

Acest caz rar întâlnit în practica judiciară, presupune că executarea nu

s-a îndreptat împotriva persoanei condamnate, ci împotriva unei alte

persoane, cu acelaşi nume şi prenume, dar cu alte date de identitate. Prin

contestaţia la executare condamnatul nu poate cere instanţei să stabilească

nevinovăţia sa, acesta putând obţine cele solicitate pe calea de atac

extraordinară a revizuirii, dar poate face dovada că nu este persoana la care

se referă mandatul de executare a pedepsei.

c) când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută

sau vreo împiedicare la executare.

Nelămuririle ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a hotărârilor

penale, se pot datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a

dispozitivului hotărârii. Astfel, în hotărâre pot fi întâlnite erori materiale,

182

cum ar fi calculul greşit referitor la computarea reţinerii şi arestării

preventive.Poate exista nelămurire la o hotărâre penală dacă s-a omis a se

trece care este unitatea unde va presta munca cel condamnat. În legătură cu

„ împiedicarea la executare „ aceasta trebuie să se datoreze unor cauze

legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate

continua executarea hotărârii. Există împiedicare la executare când, deşi

executarea hotărârii definitive a fost suspendată într-o cale de atac

extraordinară sau într-un alt caz de suspendare legală, persoana

condamnată este privată de libertate în executarea unei pedepse legal

suspendate. Nu poate constitui o „ împiedicare la executare „ în sensul art.

598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., şi, ca atare, nu poate fi invocată ca temei al

unei contestaţii la executare, starea sănătăţii condamnatului.

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză

de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în

cursul executării. Nu poate fi considerat incident intervenit în cursul

executării pedepsei cererea de liberare condiţionată, cererea de schimbare a

locului de executare prin muncă, întrucât acestea nu au caracterul unei

contestaţii la executare. În practică s-a pus problema dacă poate fi folosită

calea contestaţiei la executare prevăzută în art. 598 alin. (1) lit. d) în sensul

ca pedeapsa închisorii prin privare de libertate să fie schimbată în cea cu

executarea la un loc de muncă, apreciindu-se că acesta nu poate fi un

incident în timpul executării. În situaţia în care, după rămânerea definitivă

ahotărârii intervine un act de clemenţă(amnistie sau graţiere) şi judecătorul

delegat cu executarea nu a făcut aplicarea acestor dispoziţii, condamnatul

poate formula contestaţie la executare. Poate fi formulată contestaţie la

executare în cazul prevăzut de art. 461 lit. d) când se invocă amnistia sau

graţierea dacă acestea au intervenit în timpul executării pedepsei. În

practica judiciară s-a considerat ca fiind „ incidente la executare „ şi

situaţiile ce intervin după graţierea condiţionată, parţială sau totală a

pedepsei.

§3. Instanţa competentă

Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe

diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia. În art. 598

alin. (2) C.proc.pen., se prevede că în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d),

contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin.(1) sau (6) al art.

460, iar în cazul prevăzut la lit.c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce

se execută. Ca urmare, în cazurile de contestaţie prevăzute în art. 598 alin.

183

(1) lit.a), b) şi d), contestaţia se face după caz, la instanţa de executare sau

la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea

unde cel condamnat execută pedeapsa. În cazul de contestaţie prevăzut de

art. 598 lit.c), întotdeauna este competentă să rezolve contestaţia la

executare instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.În situaţia în

care condamnatul a fost judecat în primă instanţă de tribunal, competentă

să judece contestaţia la executare este această instanţă, chiar dacă

infracţţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul sunt de

competenţa judecătoriei, atât timp cât, datorită conexităţii cu alte

infracţiuni, de competenţa tribunalului imputate altor inculpaţi, cauza în

întregul ei a fost judecat în primă instanţă de către tribunal.234 Compunerea

instanţei este cea prevăzută de lege pentru judecata în primă instanţă.

Procedura de judecată a contestaţiei la executare este cea prevăzută pentru

celelalte proceduri de executare analizate anterior. Rezolvarea contestaţiei

la executare diferă după cazul invocat.

§4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare

În cazul în care contestaţia se referă la executarea dispoziţiilor civile

sau la cheltuielile judiciare în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit.a) şi

b) competenţa de soluţionare a contestaţiei revine instanţei de executare,

iar în cazul prevăzut la lit.c), instanţei care a pronunţat hotărârea ce se

execută. Al patrulea caz de contestaţie la executare nu se referă la

dispoziţiile civile. Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi la contestaţia la

executare. Contestaţia contra actelor de executare, inclusiv cele privind

confiscarea averii, se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.

Contestaţia privitoare la amenzile judiciare reglementată în art. 601

C.proc.pen., este de competenţa instanţei care le-a pus în executare.

234 Tribunalul Suprem , Secţia Penală, decizia nr. 192/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70.

184

Titlul IV

PROCEDURI SPECIALE

Capitolul I

ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI

Secţiunea I

Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției

Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept

care reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a

hotărârilor penale, norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului

penal şi care alcătuiesc procedura de drept comun.235

Există însă şi unele situaţii când, datorită unor particularităţi, se

impune adoptarea şi a altor reguli care derogă de la cele de drept comun,

tocmai pentru atingerea scopului legii penale şi procesual penale, reguli ce

compun procedurile speciale.236

În literatura de specialitate,237 procedurile speciale au fost definite ca

un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura

obişnuită cu caracter complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în

măsura în care există dispoziţii în acest sens.

Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal

nu se desfăşoară după normele comune şi obişnuite ori cuprind reguli

derogatorii în legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale.

Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise,238 (urmărirea şi judecarea

unor infracţiuni flagrante şi procedura în cauzele cu infractori minori).

Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare,

care fără a realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe

235 I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997, p.1 236 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, op.cit.367 237 N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999,

p.441. 238 I.Neagu, op.cit.p.662

185

cale jurisdicţională anumite probleme adiacente raportului juridic

procesual penal.239

Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a

vinovăției. Potrivit scesteia, în cursul urmăririi penale, după punerea în

mișcare a acțiunii penale, inculpatul și peocurorul pot încheia un acord, ca

urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat. El poate fi inițiat atât de

cătrea procuror, cât și de inculpat.

Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie

recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a

fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei,

precum și forma de executare a acesteia.

Secţiunea a II-a

Condițiile de incheiere a acordului

Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire

la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau ănchisorii

de cel mult 7 ani.

Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din

probele administrate, rezultă sufuciente date cu privire la existența faptei la

pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția

inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența

juridică este obligatorie. Acordul se încheie în formă scrisă.

Secţiunea a III-a

Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia

Instanța competentă este aceia căreia i-ar reveni competența să

judece cauza în fond. Procurorul sesizează această instanță trimițându-i

acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul cauzei.

În cazul în care s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere,

procurorul le va înainta instanței competente.

239 I.Neagu., op.cit.p.662

186

Dacă acordului de vinovăție îi lipsește vreuna dintre mențiunile

obligatorii sau dacă nu au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și

483, instanța dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează

în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

Asupra acordului de vinovăție, instanța se pronunță prin sentință, în

ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului

acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă.

În urma analizei acordului, instanța pronunță una dintre următoarele

soluții:

a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din

soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru

inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord,

dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate

faptele reșinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul

procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele

reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă

apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și

inculpat este nejustificat de blând în raport cu gravitatea infracțiunii sau

periculozitatea infractorului.

Inatanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu

privire la unii dintre inculpați.

În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și

între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la

acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință. Dacă nu s-a încheiat

tranzacție și nici acord de mediere, instanța lasă nesoluționată acțiunea

civilă.

Împotriva sentintintei, procurorul și inculpatul pot declara apel, în

termen de 10 zile de la comunicare.

187

Capitolul II

Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice

Secţiunea I

Procedura privind tragerea la răspundere penală a

persoanelor juridice

§1. Aspecte generale

Potrivit art. 135 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului

și a autorităţilor publice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în

realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei

juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu formă de vinovăţie prevăzută de

legea penală.240

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a

persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni.

Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale

şi procedurale de reprezentantul său legal.

Dacă pentru aceiaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început

urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice,

acesta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.

În cazul în care persoana nu-şi numeşte un mandatar, acesta este

numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul

practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.

§2. Competenţa teritorială.

Competenţa teritorială în ce privește tragerea la răspundere penală a

persoanei juridice este cârmuită de principiile și regulile de drept comun,

fiind determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se

află sediul persoanei juridice, locul unde locuieşte persoana vătămată sau

unde acesta îşi are sediul.

În ceea ce priveşte competenţa materială, urmărirea penală este

efectuată de organele de cercetare penală sau de către procuror după caz. 240 Art.191 a fost introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.278/2006, publicată în M.Of. nr.601 din 12 iunie

2006.

188

Competenţa de judecată revine instanţei judecătoreşti competente să

judece cauza în primă instanţă în a cărei circumscripţie s-a efectuat

urmărirea penală.

Desfăşurarea judecăţii are loc potrivit procedurii obişnuite.

§3. Măsurile preventive

Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului,

sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive

temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna

desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele

măsuri preventive prevăzute în art. 493 C.proc.pen.:

a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;

b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al

persoanei juridice;

c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a

antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa

persoanei juridice;

d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul

judiciar;

e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu

ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

În vederea asigurării respectării măsurilor preventive luate, instanţa

poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o

sumă de bani sau de alte valori fixate de organul judiciar.

Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei. Cauţiunea se

restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată

în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi

în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei

juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta.

În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de

netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de către procuror.

Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana

juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu

posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat

luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

189

Măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată

dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.

Participarea procurorului este obligatorie.

Încheierea prin care s-au dispus astfel de măsuri preventive poate fi

atacată cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi

de la comunicare, pentru cei lipsă.

În vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse

prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii,

împotriva persoanei juridice se pot lua măsuri asigurătorii prevăzute de

lege pentru procedura obişnuită.

Organul judiciar are obligaţia de a comunica organului care a autorizat

înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana

juridică începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor

măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.

De asemenea, aceste organe au obligaţia de a comunica organului

judiciar orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana

juridică.

Sub sancţiunea unei amenzi judiciare, persoana juridică este obligată

să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune,

divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa

amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul

hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi

organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării

menţiunilor corespunzătoare. În perioada cuprinsă între rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor

aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizare, dizolvarea

sau lichidare acesteia.

190

Capitolul III

Procedura în cauzele cu infractori minori.

§1. Consideraţii preliminare.

Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind

insuficient dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care

se formează unele trăsături ale personalităţii sale.

În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul,

se acumulează cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele

de conduită.241

Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal

material îi corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. În

literatura de specialitate, se subliniază că, instituirea unor reglementări

speciale aplicabile în cauzele penale cu infractori minori se înscrie în

preocuparea permanentă a legiuitorului român de a asigura, pentru această

categorie de persoane lipsite încă de o maturitate deplină, un plus de

garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa la îmbinarea laturii

represive cu latura educativă a procesului penal.242

Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale fostului

Tribunal Suprem nr.3/1972 şi nr.6/1973, prin care au fost clarificate unele

dispoziţii discutabile referitoare la minorul inculpat.

Un rol important în desfăşurarea procesului penal pentru infractorii

minori l-au avut Decretul nr.218/1977 şi Legea nr.59/1968.

După abrogarea acestor aceste normative prin Legea nr.104/1992, au

devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul

„Proceduri în cauzele cu infractori minori.”

Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de

răspunderea penală a majorilor încă din cele mai vechi timpuri.

Răspunderea penală a minorilor s-a angajat întotdeauna de la vârste

diferite, în evoluţia legislaţiei penale.

Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii

Generale a Codului penal, intitulat „Minoritatea" (art. 113 - 116), unde sunt

241 I.Oancea, Drept penal. Partea generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.406-

407 242 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului de procedură penală român, Partea specială, vol.II, Ed. Academiei Române Bucureşti,

1976, p.376.

191

stabilite limitele şi consecinţele răspunderii penale a minorilor, măsurile

educative şi reglementări referitoare la pedepsele aplicabile minorilor.

Din categoria minorilor care răspund penal fac parte:

- minorii între 14 şi 16 ani, pentru care s-a făcut dovada

discernământului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi

- minorii între 16 şi 18 ani, care sunt prezumaţi a fi responsabili

penal.

De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte

s-au dovedit a fi de un pericol social mai redus decât acelea săvârşite de

majori.

Mijloacele de constrângere penală au însă - în marea lor majoritate -

funcţia de constrângere, în scopul reeducării; or, pentru infractorii minori,

care nu au o formare şi educare completă, sunt necesare mijloace de

educare şi formare şi mai puţin mijloace de reeducare, întrucât minorii sunt

în perioada de dezvoltare psihică şi fizică, nu au maturitate emoţională, nici

cognitivă, nici personalitatea conturată şi de aceea reabilitarea morală şi

socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în cazul

infractorilor majori243.

Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o

incapacitate de răspundere penală relativă şi că minorii care au împlinit

vârsta de 16 ani au capacitatea de răspundere penală deplină, trebuie

subliniat că vârsta în raport de care se stabileşte capacitatea de răspundere

penală - după distincţiile sus-arătate - trebuie să existe în momentul

săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor continuate, continue sau de

obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de

răspundere penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru

activitatea infracţională desfăşurată după împlinirea vârstei care stă la baza

stabilirii răspunderii penale.

In cazul minorilor între 14 şi 16 ani, aceştia răspund penal numai dacă

se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor

minori, expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se

stabili dacă fapta comisa a fost săvârşită cu discernământ.

Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală

relativă (la minorii între 14 şi 16 ani), discernământul trebuie stabilit în

legătură cu fiecare faptă concretă săvârşită, la data săvârşirii acestora, şi nu

în mod generic.

In principiu, se consideră că a săvârşit fapta cu discernământ, minorul

care, în momentul săvârşirii faptei, a fost în măsură să-şi dea seama de 243 A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. Ed.Lumina Lex, Bucureşti, p.369-370

192

natura urâtă a faptei, de urmările negative şi de consecinţele faptei

(tragerea la răspundere penală); posibilitatea acţionării cu discernământ se

deduce din starea psiho-fizică a minorului, educaţia pe care a primit-o,

gradul de instrucţie generală (şcoala urmată) şi înrâurirea exercitată asupra

sa de către mediul social în care trăieşte.244

Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul

acestuia, situaţia se interpretează în favoarea minorului, după principiul „in

dubio pro reo" (dubiul profită inculpatului).

În cazul minorilor infractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală

instituie prezumţia existenţei discernământului la săvârşirea faptei, pentru

atragerea răspunderii penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada

contrară.

Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă

(dintre acelea prevăzute de art. 117 - 119 din Codul penal) sau i se poate

aplica acestuia o pedeapsă; măsurile educative trebuie luate cu prioritate,

aşa cum rezultă din art. 117 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa trebuind a

fi aplicată numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este

suficientă pentru îndreptarea minorului.

Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea,

libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi,

respectiv, internarea într-un institut medical-educativ (conform art. 124

din Codul penal).

Subliniem, de asemenea, că în cazul minorilor infractori pedepsele ce

li se pot aplica acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru

infracţiunea săvârşită.

Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate iar, în urma

reducerii, în nici un caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani.

Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se aplică minorilor; când legea prevede

pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică

minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complimentare nu se

aplică minorului, iar condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în

timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decădere.

Dacă se au în vedere diferenţierile prevăzute de lege pentru infractorii

minori în raport cu infractorii majori, în ceea ce priveşte; termenul de

încercare, încredinţarea supravegherii şi obligaţiile care pot fi impuse

minorului, în cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei,

precum şi diferenţierile în ce priveşte regimul de executare a pedepsei

închisorii aplicate minorului (care se execută separat de infractorii majori,

244 A. Ungureanu, op.cit., p.371

193

în condiţii speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei

categorii de infractori), dar şi diferenţierile referitoare la termenele de

prescripţie a răspunderii penale şi executării pedepsei pentru cei care la data

săvârşirii infracţiunii erau minori şi nu în ultimul rând condiţiile diferite în

materie de liberare condiţionată sau neatragerea stării de recidivă în cazul

hotărârilor de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite în timpul

minorităţii, toate acestea demonstrează cu claritate că minorul infractor are

prin lege un statut special în raport cu infractorul major.

Arestarea preventivă - pentru minorii între 14 şi 16 ani, care răspund

penal - poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 15 zile (indiferent de faza

de urmărire penală sau aceea a judecăţii în primă instanţă). Prelungirea

acestei măsuri nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, de fiecare dată

cu cel mult 15 zile şi sub condiţia că arestarea preventivă a minorului în

cursul urmăririi penale să nu depăşească, în total, 60 de zile.

În cazul minorilor între 16 şi 18 ani, care răspund penal, durata

arestării preventive în cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă

instanţă se poate dispune pentru cel mult 20 de zile, cu posibilitatea

prelungirii duratei acestei măsuri de fiecare dată cu cel mult 20 de zile,

sub condiţia ca în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a

inculpatului minor să nu depăşească, în total, 90 de zile. În mod excepţional

însă, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale

poate fi prelungită până la 1 an, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare. Durata

arestării învinuitului minor nu poate să depăşească 3 zile.

§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

În art. 504 se arată că urmărirea penală şi judecarea infractorilor

minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se

fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările si derogările din prezentul

capitol - Capitolul privind procedura speciala în cauzele cu infractori

minori cuprinsă în art. 504-519. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după

procedura obişnuită completată cu doua dispoziţii speciale, prevăzute în art. 481 şi art. 482, referitoare la:

- chemarea unor persoane la ascultarea minorilor; - obligativitatea referatului de evaluare;

- asistența juridică obligatorie.

194

a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor

Potrivit art. 505 alin. (1), când suspectul sau inculpatul este un minor

care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,

organul de urmărire penală citează părinţii, iar când este cazul, pe tutore,

curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul.

Reiese că citarea persoanelor respective nu este obligatorie, ci se face

numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar245.

In literatura juridica, s-a apreciat că prin prezenţa acestor persoane la

ascultarea minorului se urmăreşte evitarea unor dificultăţi care ar putea să

apară în cursul audierii, datorită emotivităţii excesive sau tendinţei

specifice acestei vârste de a exagera, de a denatura realitatea. Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea

minorului nu împiedica efectuarea acestor acte de urmărire penală. In practica judiciara,246 s-a statuat că, în cazul în care, până la data

prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit 16 ani, citarea Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, a părinţilor sau a tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul nu mai este necesară; de altfel, chiar şi atunci când citarea acestor persoane este obligatorie, omisiunea de a le cita în faza de urmărire penală se acoperă prin îndeplinirea procedurii de citare de prima instanţă, sancţiunea acestei omisiuni fiind nulitatea relativă.

b) Obligativitatea referatului de evaluare Potrivit art. 506 alin.(1) C.proc.pen., în cauzele cu infractori minori,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor247 de la domiciliul minorului, potrivit legii.

245 Omisiunea organului de urmărire penala de a cita persoanele prevăzute în art. 481 alin (1), cu

ocazia prezentării materialului de urmărire penala învinuitului sau inculpatului minor care nu a

împlinit vârsta de 16 ani, atrage nulitatea acestui act numai in condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4)

- Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, C.D.,p. 27. 78 N.Volonciu, „Drept procesual

penal" Voi. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 457. 246 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.819/1971, C.D.1971, p.511 247 Prin O.G. nr.92/2000, au fost înfiinţate pe lângă fiecare tribunal, servicii de reintegrare socială a

infractorilor, în care îşi desfăşoară activitatea consilieri de reintegrare socială, care întocmesc referatul

de evaluare. Deşi în art.482 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin legea nr.356/2006, se face

trimitere la „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor”, prin Legea

nr.123/2006 denumirea „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor” a fost

înlocuirii cu denumirea de „serviciu de probaţiune”.

195

Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.

Datele privind persoana minorului se referă la: starea fizică şi profilul psihologic ale minorului; dezvoltarea morală a minorului; mediul familial şi social în care a trăit şi s-a dezvoltat minorul; factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat comportamentul infracţional al acestuia; comportamentul minorului înainte şi după comiterea faptei.

La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor poate consulta mediul de familie al minorului, profesorii acestuia precum şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului.

Şi în literatura de specialitate248 s-a susţinut că odată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, afara câtorva excepţii limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată.

În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze depăşite care vor fi parcurse din nou, regula este că procesul trebuie să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.

Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanţa se poate dezinvesti şi trimite cauza la procuror.

Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa instanţei.249

§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată. Referitor la competenţa soluţionării cauzelor în care inculpatul este

minor, în art. 507 alin. (1) C.proc.pen., se prevede că se aplică regulile de

competenţă obişnuită. În materie de compunere a instanţei de judecată se instituie o derogare,

în sensul că judecătorii trebuie să fie anume desemnaţi, pentru a judeca pe inculpaţii minori.

Potrivit art. 40 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, 250 infracţiunile săvârşite de minori, precum şi cele săvârşite asupra minorilor

248 V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe, în R.D.R.

nr.3/1995. p.109; D. Pavel, Efectele nulităţilor în procesul penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A.

Crişu, Drept procesul penal, Partea specială, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.285. 249 V.Papadopol, op.cit., p.110

196

se judecă de completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie şi, pe măsura înfiinţării lor de tribunalele specializate pentru minori şi familie.

Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu avizul colegiului de conducere al instanţei, care stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă, la începutul anului judecătoresc, urmând asigurarea continuităţii completului.251

Ca atare, în cazul în care în compunerea completului de judecată intră un judecător care nu a fost desemnat în condiţiile menţionate mai sus, hotărârea pronunţată în cauză este lovită de nulitate absolută, întrucât nerespectarea dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei este

250 art.41 din legea nr.304/2004: „Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă

următoarele categorii de cauze:

1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind persoana

minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei,

cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile

de familie;

2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor."

art. 42 din Legea 304/2004: „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii

majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie."

art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea 304/2004 prevede că tribunalele pentru minori şi familie sunt

tribunale specializate. art. 35 alin. (2) din Legea 304/2004: „Tribunalele specializate sunt instanţe fără

personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de

regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ." art. 130 din Legea 304/2004 alin. (2): „Tribunalele

specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2008. Datele la care vor

începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului

justiţiei." alin. (3): „Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 01 ianuarie 2008,

vor judeca numai cauzele prevăzute la art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a

tribunalului."

alin. (4): „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în

cadrul tribunalelor de drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate."

art. 24 din Legea 272/2004:

(1) „Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme

care îl priveşte.

(2) In orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat.

Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat

şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este

necesară pentru soluţionarea cauzei.

(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie

pertinentă, de fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le

poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl

priveşte.

(4) In toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se

va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.

(5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). în caz de refuz,

autoritatea competentă se va pronunţa printr-o decizie motivată.

(6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl

privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese,

sunt şi rămân aplicabile."

art. 130 alin. (1) lit. a) - e) din Legea 272/2004 251 Art.55 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

197

sancţionată în mod expres, conform dispoziţiilor art. 507 (2) din Codul de procedură penală.

În cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani, în cursul urmăririi penale, şi sesizarea instanţei a avut loc, judecata se va face cu aplicarea dispoziţiilor referitoare la procedura specială cu minori.

Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii şi a devenit major mai înainte de sesizarea instanţei, acesta va fi judecat potrivit procedurii obişnuite.

§4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori

Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în

prezenţa acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la

judecată. Şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este

publică. La desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele prevăzute în art.

508 C.proc.pen., respectiv părinţii minorului sau, după caz, tutorel,

curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul,

precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Atunci când inculpatul

este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune

îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cerecetarea judecătorească şi

dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Referitor

la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora şedinţa de judecată nu este

publică, în practica instanţelor de judecată s-a stabilit, că sancţiunea este

nulitatea relativă care operează, potrivit art. 282 C.proc.pen., numai atunci

când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea

actului, iar nulitatea a fost invocată până la un anumit moment procesual,

putând fi luată în considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este

necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Menţiunea

că şedinţa nu a fost publică se face în încheierea de şedinţă. Când în

aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii

majori, instanţa va fi compusă din judecători anume desemnaţi potrivit

legii, iar judecata se va desfăşura după procedura obişnuită, aplicând însă

cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile din procedura specială. În cursul

judecăţii, asistenţa juridică pentru inculpatul minor, este obligatorie, prin

avocat ales sau numit din oficiu.

198

§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori

a) executarea măsurilor educative neprivative de libertate ( art. 511 )

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă, aceasta se

execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice

împrejurări măsura nu poate fi executată îndată după pronunţare, se fixează

un termen pentru când, se dispune aducerea minorului, citându-se părinţii,

ori dacă este cazul tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau

supravegherea căreia se află minorul.

b) internarea minorului într-un centru educativ ( art. 514)

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării

într-un centru educativ, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre,

punerea în executare de îndată a măsurii luate. Punerea în executare se face

prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul

unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea

minorului. În vederea punerii în executare a măsurii educative a internării

într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul

sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei

persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă

persoana faţă de care s-a luat această măsură nu este găsită, organul de

poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în

urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a

frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de

reeducare în care se va face internarea. Centrul de reeducare comunică

instanţei efectuarea internării. Potrivit art. 491 C.proc.pen., liberarea

minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major,

revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau

prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispun din

oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă

instanţă pe minor.

199

Capitolul III

Alte proceduri speciale

Secţiunea I

Procedura reabilitării

§1. Dispoziţii generale

Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi

incapacităţile care rezultă din condamnare.

Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din

care condamnatul a fost a fost scos în urma condamnării ori de rechemare

în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar

pierdut.

În reglementarea actuală, reabilitarea se prezintă sub două forme:

reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.

În primul caz, reabilitarea se obţine în virtutea legii şi are loc după

trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege şi, dacă

condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.252

Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în

decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz,

pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi

persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.

§2. Instanţa competentă

Reabilitarea judecătorească este reglementată în art.166-169 Cod

penal, fiind necesară formularea unei cereri adresate instanţei judecătoreşti,

de către cel condamnat, după expirarea termenelor prevăzute în art. 167

Cod penal.253

252 Potrivit art.134 alin.(1) Cod penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul

condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani

condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune 253 Potrivit art.135 (1) Cod penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.

Potrivit art.136 Cod penal, Termenele prevăzute în art.134 (1). Reabilitarea persoanei fizice are loc de

drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an , dacă în

decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. În art.134 (2) Reabilitarea persoanei

200

Competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei care a

judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, fie

instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul

(art. 529 C.proc.pen.).

Din redactarea textului rezultă o competenţă alternativă, condamnatul

putând opta, fără nicio restricţie pentru una din cele două instanţe.

În cazul în care condamnarea a fost pronunţată de o instanţă militară,

competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei militare sau

instanţei civile corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială

domiciliază condamnatul.

Prin instanţă care a judecat în primă instanţă cauza se înţelege, în caz

de schimbare a competenţei materiale, acea instanţă care are dreptul

potrivit dispoziţiilor în vigoare să judece în fond cauza şi nu instanţa care a

soluţionat cauza la data condamnării.

Instanţa competentă să judece cererea de reabilitare este cea care a

judecat cauza în primă instanţă şi în situaţia când competenţa i-a revenit

acesteia ca urmare a conexităţii cauzelor.

Dacă dintre pedepsele necesare aplicate aceluiaşi condamnat, unele

sunt susceptibile de reabilitare de drept iar pentru altele de reabilitare

judecătorească, reabilitarea de drept nu operează, astfel că pentru toate

pedepsele trebuie cerută reabilitarea judecătorească.

§3. Titularii cererii de reabilitare

În reglementarea art. 530 alin.(1) C.proc.pen., cererea de reabilitare

judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ

sau de rudele apropiate.

juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz,

pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai

săvârşit nicio altă infracţiune.

Art. 135 (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.

a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui

termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;

b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui

termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

c) În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7

ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;

d) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea

unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea.

(2) Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest

articol.

201

Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare

pornită anterior decesului.254

În cerere trebuie să se menţioneze: adresa condamnatului, iar când

cererea este făcută de altă persoană adresa acesteia; condamnarea pentru

care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea

condamnare; localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe

tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea

cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data

rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; temeiurile

cererii; indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru

soluţionarea cererii.

La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite

condiţiile reabilitării (copie de pe hotărârea de condamnare, actul doveditor

că cel condamnat este încadrat în muncă, adeverinţă de la locul de muncă

din care rezultă conduita sa, dovada din care să rezulte că cel condamnat a

achitat cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile, etc.).

§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare

În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după

fixarea termenului de judecată, se dispune citarea petiţionarului şi a

persoanelor a căror ascultare o consideră a fi necesară. Instanţa sesizată ia

măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte hotărârea de

condamnare şi cere o copie de pe fişa de antecendente penale a celui în

cauză.

§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă

Înainte de a se trece la soluţionarea cererii în fond instanţa, în

temeiul art. 531 Cod procedură penal, o poate respinge pentru

neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri: când a fost

introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte adresa petiţionarului şi

acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare şi atunci când nu a fost

indicată condamnarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea

condamnare, localităţile unde a locuit şi locurile de muncă pe tot

254 În cazul reabilitării legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea renunţării la judecată, instanţa având

obligaţia să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, urmând să se pronunţe fie prin

admiterea sau respingerea cererii.

202

intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea

cererii, temeiurile cererii şi alte indicaţii utile soluţionării cauzei.

În cazul în care cererea a fost formulată înainte de termenul legal,

aceasta va putea fi repetată după împlinirea termenului legal, iar pentru

celelalte situaţii, oricând.

§6. Soluţionarea cererii

Potrivit art. 533 C.proc.pen., la termenul fixat instanţa ascultă

persoanele citate, concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite

condiţiile cerute de lege pentru admiterea cererii de reabilitare.

Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire

la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea

materialului de către persoana interesată, iar dacă consideră necesar, cere

de la organele competente relaţii cu privire la comportarea celui

condamnat.

Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare

dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi

cheltuielile judiciare, instanţa apreciind împrejurările, poate dispune

reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării cererii, un termen

pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată.

Acest termen nu poate depăşi 6 luni.

În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată,

în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.

Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se

modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării.

Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în

mişcare acţiunea penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat,

examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei

privitoare la noua învinuire.

Hotărârea prin care instanţă rezolvă cererea de reabilitare este supusă

recursului. În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de

vedere unitar cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita

împotriva hotărârilor oronunţate în materia reabilitării. Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr. XXXIV din 7 mai 2007,

a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a statuat că

dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în

sensul că:

203

1) hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr.

356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului ;

2) hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006

sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile

art. 385 1 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură penală.

Secţiunea a II-a

Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei

măsuri preventive pe nedrept ( art. 588-542)

§1. Aspecte generale

Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului în lupta

contra fenomenului infracţional. Fără sprijinul unor organe specializate în

identificarea infracţiunilor, a prinderii faptuitorilor în vederea tragerii

acestora la răspundere penală, având dotarea şi pregătirea profesională

necesară în lupta contra infracţionalităţii, victimele s-ar găsi dezarmate, iar

opinia publică şi-ar pierde încrederea în organele de justiţie. Urmărirea

penală ca şi judecata constituie o activitate necesară având drept scop

aflarea adevărului cu privire la fapta şi la făptuitori şi împiedică în acelaşi

timp tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi. Posibilitatea

inculpării unor persoane şi trmiterea acestora în judecată fără temeiuri

serioase a determinat legiuitorul să instituie un sistem de garanţii prin care

se pot obţine despăgubiri civile, pentru prejudiciile cauzate printr-o

hotărâre de condamnare sau arestare pe nedrept. În acest context, se înscrie

şi procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod

nelegal.

§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Potrivit art. 538 C.proc.pen., “persoana care a fost condamnată

definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în

urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului

penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de

204

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru

cauza prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 16 alin.(1) lit. j). De asemenea, are

drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea

faptei “.

Prevederile art. 541 C.proc.pen., instituie o răspundere a statului

pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între

prejudiciul material şi cel moral. În soluţionarea cererilor întemeiate pe

dispoziţiile art. 541 C.proc.pen., sunt aplicabile prevederile art. 1.349 din

Codul civil, care permit repararea integrală a prejudiciului produs

persoanei, victimă a unei erori judiciare.

§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere al

acţiunii pentru repararea pagubei

Potrivit art. 538 și 539 C.proc.pen., acţiunea pentru repararea pagubei

poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 541, iar după moartea

acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în

întreţinerea sa.

Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii

definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor

procurorului, prevăzute în art. 541.

§4. Instanţa competentă

Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită se poate adresa

tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază chemând în judecată

civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea

este scutită de taxa judiciară de timbru. Reparaţia constă în plata unei sume

de bani, sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea

pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori

în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui

libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială

şi medicală. La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata

privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de

consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

205

libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă. Persoanelor îndreptăţite la

repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în

muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi

timpul cât au fost private de libertate. În toate cazurile, reparaţia este

suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept

procesual civil.

Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă

regulilor generale privind căile de atac, prevăzute de Codul de procedură

civilă.

§5. Acţiunea în regres

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 542, cât

şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă

internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă

sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune, este

obligatorie255.

Secţiunea a III-a

Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

În cursul urmăririi penale sau judecăţii este posibilă sustragerea sau

distrugerea unui înscris judiciar256 sau chiar a unui dosar, astfel că pentru

asemenea situaţii legiuitorul a reglementat o procedură specială prevăzută

în dispoziţiile art. 543-547 C.proc.pen. Când dosarul sau înscrisul dispărut

este reclamant de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit

procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de judecată

prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului. În

urma constatării dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris judiciar şi

înainte de declanşarea procedurii de înlocuire sau de reconstituire, organul

de urmărire penală, sau preşedintele instanţei, întocmeşte un proces-verbal

prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea

acestuia. Pe baza acestui proces-verbal, se va proceda, la înlocuirea sau

reconstituirea înscrisului judiciar. Procedura specială nu poate începe dacă

255 Art.507C.proc.pen., a fost introdus prin Legea nr. 356/2006 256 Prin înscris judiciar se înţelege orice înscris ca act procedural constatator precum şi orice alt înscris

folosit pentru a face dovada unei împrejurări esenţiale în cadrul procesului penal. Dosarul judiciar

cuprinde totalitatea înscrisurilor existente într-o cauză penală.

206

refacerea actului este posibilă pe calea procedurii obişnuite. Înlocuirea sau

reconstituirea dosarului dispărut, trebuie să fie reclamat de un interes

justificat. Dispoziţia de înlocuire sau de reconstituire este luată în faza de

urmărire penală de procuror prin ordonanţă, iar în faza judecăţii de instanţă

prin încheiere. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul

când instanţa apreciază ca fiind necesară chemarea acestora. Încheierea nu

este supusă niciunei căi de atac. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc

atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul judiciar ia

măsuri pentru obţinerea copiei care ţine loc înscrisului original dispărut

până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se

eliberează în loc o nouă copie certificată de organul care a ridicat copia

oficială. Reconstituirea este o procedură folosită în cazul când nu există o

copie oficială de pe înscrisul dispărut. Dacă a dispărut dosarul penal în

întregime, reconstituirea are loc prin reconstituirea înscrisurilor care le

conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probe.

Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de

urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată

cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar

hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.

Secţiunea a IV-a

Procedura dării în urmărire

Pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în

scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare, ori punerii în executare

a anumitor hotărâri judecătoreşti, a fost reglementată procedura dării în

urmărire penală, prin art. 521- 526 C.proc.pen. Darea în urmărire se

solicită şi se dispune în următoarele cazuri:

a) nu s-a putut executa un mandat de arestare, un mandat de

executare a pedepsei privative de libertate, măsura educativă a

internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale

sau măsura expulzării, întrucât persoana care s-a luat una dintre

aceste măsuri nu a fost găsită;

b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a

fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa

măsura internării medicale;

c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre

care există date că se află în România.

207

Potrivit art. 521 alin. (1) C.proc.pen., darea în urmărire penală se

solicită de organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării

măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a), admnistraţia locului de deţinere,

centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută în alin. 2 lit.b),

procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin.2 lit.c). Darea

în urmărire se dispune prin ordin dat de Inspectoratul General al Poliţiei

Române. Ordinul de dare în urmărire penală se comunică în cel mai scurt

timp organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră,

celui care urmează să fie adus în momentul prinderii şi parchetului

competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în

urmărire penală. În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii

persoanelor date în urmărire, organele competente pot desfăşura

următoarele activităţi: interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau

comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de

comunicare; reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor;

percheziţia; ridicarea de obiecte şi înscrisuri ; punerea sub supraveghere a

conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora. Activităţile menţionate

pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului care supraveghează

activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în

urmărire. Autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi

înregistrării dar nu mai mult de 3o de zile, în camera de consiliu, de

preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia de către judeăctorul

desemnat de acesta şi poate fi reînnoită pentru motive temeinic justificate,

fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a

interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeaşi persoană,

pentru prinderea unei persoane urmărite nu poate depăşi 120 de zile în

aceeaşi cauză. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune, prin ordonanţă,

înscrisă în registrul special, interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, pe

o durată de cel mult de 48 ore cu obligativitatea acestuia de a înştiinţa şi

comunica instanţei operaţiunile efectuate. Judecătorul se pronunţă asupra

legalităţii şi temeiniciei ordonanţeiîn cel mult 24 de ore, prin încheiere

motivată, dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este

confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va

dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării. Darea în

urmărire se revocă prin ordin al Inspectoratului General al Poliţiei în

momentul când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.

208

Capitolul IV

Asistenţa juridică internaţională în materie penală

Secţiunea I

Noţiuni introductive privind cooperarea

judiciară internaţională

De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele

esenţiale ale Uniunii Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii,

securităţii şi justiţiei. Libertatea presupune existenţa unui spaţiu judiciar

comun, în care cetăţenii europeni să poată să se adreseze justiţiei în unul

din statele membre ca şi în propria ţară257.

În fiecare ţară membră a Uniunii Europene, spaţiul justiţiei are ca

fundament existenţa unei puteri judecătoreşti independente şi magistraţi

bine pregătiţi.

Extinderea fără precedent a flagelului criminalităţii a determinat o

strânsă cooperare internaţională în vederea creşterii eficienţei sistemelor de

justiţie penală258.

De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea

crimei organizate şi până în prezent, cooperarea internaţională şi-a extins şi

diversificat formele de manifestare, atât pe plan universal, cât şi pe plan

regional european. O contribuţie deosebită în acest domeniu a adus-o

Consiliul Europei, sub egida căruia au fost adoptate numeroase convenţii,

acorduri şi recomandări, prin care se stabilesc acţiuni comune în domeniul

economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ,

reglementându-se, printre altele, şi un sistem de coordonare între statele

europene în lupta împotriva criminalităţii259.

Cooperarea judiciară internaţională îmbracă două forme principale,

respectiv:

- conclucrarea statelor pentru combaterea unor categorii de infracţiuni;

- asistenţa judiciară internaţională în materie penală.

257 Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112 258 Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999, pag.

1 259 I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan,

Bucureşti, 1999, pag. 6

209

Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în

principal, prin semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin care

statele îşi asumă obligaţii de a reprima, prin mijloace proprii, anumite

categorii de infracţiuni. O formă specifică de colaborare între state în

reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin instituirea unor

tribunale internaţionale pentru judecarea celor mai grave crime împotriva

umanităţii.

§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală

Asistenţa judiciară internaţională în materie penală constă în ajutorul

pe care statele şi-l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe

teritoriul naţional, pentru realizarea şi buna administrare a justiţiei proprii,

ca atribut al suveranităţii lor260.

Asistenţa juridică internaţională în materie penală este o formă a

cooperării internaţionale care, împreună cu formele de colaborare între

state în combaterea anumitor infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei

uniuni mai strânse între state, prin adoptarea de reguli comune în materie,

de natură să asigure atingerea acestui obiectiv.

Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se

face prin încheierea de acorduri sau convenţii în baza cărora statele

semnatare îşi asumă obligaţii într-o manieră compatibilă cu principiile

egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al neintervenţiei în afacerile

lor interne261.

§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română

Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, în

România au fost adoptate Legea nr. 296/2001 privind extrădarea262, legea

nr. 756/2001263 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate şi

legea nr. 704/2001264, abrogate prin Legea nr. 302/2004265, privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

260 Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică internaţională în

materie penală, Revista Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158 261 Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică internaţională în

materie penală, Revista Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119 262publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326/18 iunie 2001 263 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2/4 ianuarie 2002 264 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 807/17 decembrie 2001 265 Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 594/1iulie 2004, modificată şi completată

prin legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/21 iunie 2006 şi

210

Prin legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr.

224/2006, ţara noastră a transpus în dreptul interen decizia-cadru nr.

584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului privind mandatul european de

arestare şi procedurile de predareîntre statele membre ale Uniunii

Europene.

Secţiunea a II-a

Extrădarea

§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare

Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul

căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat

remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată

sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată"266,.

Extrădarea a fost mai definită ca fiind procedura prin care un stat

suveran ( statul solicita) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant) o

persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă

în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei

pedepse în statul solicitant267.

De asemenea, aceasta a mai fost definită ca fiind actul prin care un

stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat

pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care

fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea

apare ca un act ce se desfăşoară în două state: unul pe al cărui teritoriu se

află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat)

şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se

adresează în acest scop268.

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional cu o dublă

natură juridică269:

O.U.G.nr.103/2006, privind unele măsuri privind faciliotarea cooperăriipoliţieneşti internaţionale,

publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1019/21 decembrie 2006; 266 . Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale

Codului Penal roman. Partea generală. Vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag.69 267 Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică,

Revista Dreptul nr. 2/2006, pag. 199 268 Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1197, pag. 110 269 Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr. 3/2005 al

P.N.A./D.N.A., www.pna.ro

211

- pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice

în materie penală, de întrajutorare a statelor, care se realizează în

temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea

reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului penal

internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o

manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva

criminalităţii;

- pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrative

şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea competentă să dispună cu

privire la admisibilitatea ei.

Extrădarea se clasifică după mai multe criterii:

Un prim criteriu este cel al statului care solicită extrădarea, aceasta

putând fi extrădare activă – pentru statul solicitant – şi extrădare pasivă –

pentru statul solicitat.

Din punct de vedere al procedurii, aceasta se clasifică în extrădare

obişnuită, voluntară şi simplificată.

Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală,

reglementată de Convenţia europeană de extrădare şi legea internă,

persoana a cărei extrădare se solicită beneficiind de posibilitatea de a se

apăra împotriva cererii de extrădare.

Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată

renunţă la beneficiile conferite de lege, consimţind la extrădare.

Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar

aceasta presupune, în plus, eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri

formale de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la

extrădare.

§2. Condiţii pentru extrădare

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi

din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care

aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin

una din următoarele condiţii:

- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data

formulării cererii de extrădare;

- Persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant

212

- Persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui

cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant

este membru al Uniunii Europene.

O altă condiţie cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este

aceea ca fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a

cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului

solicitant, cât şi de legea română.

§3. Procedura extrădării

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de

extrădare prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală este următoarea:

a) Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)

Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la

competenţa Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare.

Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de

extrădare numai pe baza încheierii motivate a instanţei judecătoreşti

competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în

prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.

Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire

internaţională. Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau

de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul

ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis

mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la

propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie,

emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se

transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul

Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele

specifice.

Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să

conţină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite

(incluzând fotografii, impresiuni digitale, etc.), o expunere sumară a

situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor.

Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în

urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru

aducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii

sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu

213

numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în cadrul

Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, dar şi de Ministerul

Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate

poate fi verificată .

Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare

preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura

specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa

emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central

Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face

obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu

o copie la Ministerul Justiţiei.

Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un

singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor.

Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică, şi se consemnează într-un

registru special, pentru a se respecta confidenţialitatea procedurii (Deşi era

prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era deseori încălcată de

unele);

Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu

recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei

este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă

în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa

de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la

soluţionarea recursului.

În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat

că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe,

Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de

regularitate internaţională.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate

internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a

actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile,

inclisiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unei

convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel să se

constate:

a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori

reciprocitate pentru extrădare;

b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul

internaţional aplicabil;

214

c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform

prevederilor art. 17 din lege;

d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art.

3.

În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de

specialitate a Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile

de regularitate internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de

extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea

iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus

solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare

Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi

Internelor.

Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată,

anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire

este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea

instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore

de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în

ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină

orice eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii

proceduri.

Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca,

în cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi

transmite cererea de extrădare direcţia de specialitate a Ministerului

Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72

de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional

aplicabil.

Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se

solicita extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept

Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi cooperare

judiciară internaţională în materie penală.

b) Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)

Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de

competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost

identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.

În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de

autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea

215

expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu

aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.

În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să

opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în

caz de opunere la extrădare.

Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.8, hotărârea asupra extrădării poate fi

atacată cu recurs de procurorul general competent şi de persoana

extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara

recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.

Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de

extrădare este suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii

prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia

dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.

Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului

general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în

primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei.

Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a

Uniunii Europene, în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică

procedura extrădării, aceasta fiind înlocuită cu procedura mandatului

european de arestare.

Secţiunea a III-a

Mandatul de arestare european

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare

Titlul III al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională

în materie penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006, lege prin care a fost

transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002, privind mandatul

european de arestare şi procedurile de predare către statele membre ale

Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european

este definit ca fiind decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară

competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi

predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea

efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse

sau a unei măsuri privative de libertate.

216

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române

emitente sunt instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de

executare au fost desemnate Curţile de Apel.

Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să

poată emite un mandat european de arestare sunt următoarele:

- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este

pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de

cel puţin 1 an;

- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4

luni.

În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de

arestare emis de autorităţile judicare române există o distincţie între

situaţia în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată şi situaţia

în care acest loc nu este cunoscut.

În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct

autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce

în a doua situaţie, poate să decidă introducerea descrierii persoanei în

cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie transmiterea mandatului de

arestare prin Interpol. De asemenea, acesta poate fi transmis şi prin

intermediul Reţelei Judiciare Europene.

Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare,

autoritatea judiciară emitentă va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin

punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia de

specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea obţinerii informaţiilor

necesare de la statul membru de executare.

Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea

efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă

român va putea solicita autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta

să se fi pronunţat asupra predării efective, predarea temporară în România

a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie

autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de

executare a mandatului.

În privinţa faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare,

art. 85 din lege distinge între fapte pentru care predarea poate fi

subordonată condiţiei dublei incriminări şi fapte pentru care nu se cere

îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa prevăzută de legea statului

emitent să fie închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate

de cel puţin trei ani. Din această categorie fac parte faptele care vizează

participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul de persoane,

217

traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive,

crimele aflate sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale, etc.

Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al

executării unui mandat european de arestare, respectiv:

- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de

către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul

condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori în curs de executare sau

executarea să fi fost prescrisă, pedeapsa graţiată ori infracţiunea

amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă cauză care împiedică

executarea;

- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită

de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei

interne, competenţa de a urmări acea infracţiune;

- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu

răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează

mandatul de arestare, conform legii române.

Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către

autoritatea judiciară română de executare şi dacă nu este îndeplinită

condiţia dublei incriminări, dar şi în situaţiile prevăzute la alineatul 2 al

aceluiaşi articol.

Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv:

- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în sc opul

executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau

dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul

şedinţei de judecată care a condus la hotărârea apronunţată în lipsă,

autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare suficientă care

să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va

avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în

prezenţa sa.

- În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este

sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale

statului emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a

măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani

din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor

proceduri de clemenţă;

- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare

emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia

ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,

218

persoana predată să fie transferată în România pentru executarea

pedepsei.

Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul

european de arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul

general al parchetului de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru

identificarea persoanei, reţinerea şi prezentarea ei în faţa instanţei. În

termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este prezentată instanţei care

dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia.

De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere

că poate consimţi la predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare

se întocmeşte un proces-verbal şi se pronunţă apoi o hotărâre prin care se

ia act de acest consimţământ, hotărâre care este definitivă şi executorie. În

situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la administrarea probelor.

Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării mandatului de

arestare european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la

pronunţare, recurs care este de competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie.

Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de

10 zile de la pronunţarea hotărârii judecîătoreşti de predare. În mod

excepţional, predarea poate fi amânată pentru motive umanitare serioase,

dacă există temerea că predarea va periclita în mod evident viaţa sau

sănătatea persoanei solicitate.

Un alt aspect reglementat de lege este cel al concursului de cereri,

respectiv situaţia concursului între două mandate de arestare europene, cât

şi situaţia concursului dintre un mandat european de arestare şi o cerere de

extrădare.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din lege, în cazul în care două sau

mai multe state membre au emis un mandat european de arestare în

legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română va

decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele

şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţinii, de data emiterii

mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea

urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a

unei măsuri de siguranţă. În acest scop, ea poate solicita avizul Eurojust.

În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere

de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de

executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele

enumerate anterior, precum şi cele prevăzute în convenţia de extrădare

aplicabilă în relaţia cu statul terţ.

219

Secţiunea a IV-a

Comisia rogatorie internaţională

Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită

ca acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o

autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat,

mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi

judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Aceasta are ca obiect:

- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea

inculpatului, audierea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi

experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi

înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi

reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea

medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces,

interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de

arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;

- transmiterea mijloacelor materiale de probă;

- comunicarea de documente sau dosare.

În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de

obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, legea română condiţionează efectuarea

acestora de următoarele: infracţiunea care motivează comisia rogatorie

trebuie să fie susceptibilă de a da loc de extrădare în România ca stat

solicitat, respectiv compatibilitatea comisiei rogatorii cu legea internă.

§1. Audierile prin videoconferinţă

Acestea reprezintă o noutate în reglementarea internă, facilitând astfel

audierea martorilor sau experţilor care se află în imposibilitate de a fi

audiaţi pe teritoriul unui stat străin sau prezenţa lor în acel stat ar fi

inoportună.

Cererea de audiere prin videoconferinţă poate fi acceptată de statul

roman dacă aceasta nu contravine principiilor fundamentale de drept şi

dacă există mijloace tehnice necesare pentru realizarea ei.

Audierea prin videoconferinţă se realizează direct de către autoritatea

judiciară a statului solicitant, în prezenţa judecătorului sau procurorului

român competent. Persoana ascultată este asistată şi de un interpret, iar

legea îi recunoaşte dreptul de a refuza să depună mărturie. Autoritatea

judiciară română este obligată să întocmească un proces – verbal care se

220

transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant, act care

cuprinde date despre data şi locul audierii, persoana audiată, condiţiile

tehnice în care a avut loc audierea.

§2. Constituirea echipelor comune de anchetă

Un instrument important în lupta împotriva criminalităţii organizate îl

reprezintă reglementarea echipelor comune de anchetă

Potrivit dispoziţiilor art. 169 din lege, în vederea facilitării soluţionării

unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de

anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi

prelungită prin acordul statelor implicate. Componenţa echipei este decisă

de comun acord.

O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune

efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane

şi de altă natură, care privesc ambele state;

b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune

coordonată şi concertată în statele în cauză.

§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor

Aceasta este o altă formă a asistenţei judiciare internaţionale în baza

cărei statul solicitat înfăţişează martorii sau experţii solicitaţi de autoritatea

competentă a unui alt stat.

În art. 177 şi 178 din lege se reglementează expres interdicţia de

constrângere spre a se prezenta, respective interdicţia de restrângere a

libertăţii de a părăsi România pentru acei martori care refuză să se prezinte

sau refuză să dea declaraţii.

§4. Comunicarea actelor de procedură

În lumina dispoziţiilor art. 184 din lege, prin acte de procedură se

înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare,

alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru

exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei

pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.

Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de

procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de

221

judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află

locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în

faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.

Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor

transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres,

statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de

legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială

compatibilă cu această legislaţie.

Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de

destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate,

constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării.

Secţiunea a V-a

Transferul de proceduri în materie penală

§1. Consideraţii generale

În vederea aplicării Convenţiei europene pentru transferul de

proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972 şi

ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999270, aprobată

prin legea nr. 34/2000271, în legea nr. 302/2004, în titlul IV a fost

reglementa transferul de proceduri în materie penală, ca formă a asistenţei

juridice internaţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 110 din lege, transferul procedurii penale

poate fi solicitat numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în

cauză şi extrădarea nu poate fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat

extrădarea, cererea a fost respinsă.

§2. Procedura transferului

La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care

instanţa dispune motivat transferul, la cererea organului de urmărire penală

competent sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza în prima instanţă.

Această încheiere poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la

pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de la comunicare pentru cei lipsă.

Odată rămasă definitivă, încheierea suspendă termenul de prescripţie a

270 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 420/31 august 1999 271 Publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr. 158/17 aprilie 2000

222

răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute, sub

rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.

Transmiterea cererii de transfer al procedurii penale se asigură de

către Ministerul Justiţiei.

În ceea ce priiveşte cererea de preluare a procedurii penale, acestea

se înaintează Ministerului Justiţiei sau parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie şi se soluţionează de către parchetul de pe lângă

curtea de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată

persoana urmărită – în cazul cererilor de preluare a urmăririi penale, iar în

cazul cererilor de preluare a judecăţii, acestea se soluţionează de secţia

penală a curţii de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost

identificată persoana urmărită.

Secţiunea a VI-a

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine

§1. Consideraţii generale

În vederea aplicării Convenţiei europene privind valoarea

internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, în

titlul V al legii nr. 302/2004 modificată a fost reglementată procedura

recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 302/2004, modificată,

recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţa competentă a unui

alt stat este condiţionată de următoarele:

- asumarea acestei obligaţii de către ţara noastră printr-un tratat

internaţional la care este parte;

- respectarea dreptului la un proces echitabil;

- hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară

care nu este infracţiune de drept comun;

- respectă ordinea publică a statului român;

- hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România,

potrivit legii penale române;

- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi

persoane în România;

- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi

persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

223

§2. Procedura de rcunoaştere a hotărârilor

Instanţa competentă să recunoască hotărârea străină este curtea de apel

în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul,

care decide printr-o hotărâre pronunţată în camera de consiliu, hotărâre

susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De asemenea, recunoaşterea se poate face nu numai la cerea statului

străin, ci şi pe care principală sau incidentală.

Potrivit dispoziţiilor art. 118 din lege, recunoaşterea hotărârilor penale

pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte

judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de

judecată sesizată în acest scop de către condamnat sau de către procuror.

În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie

teritorială se află condamnatul.

Portivit dispoziţiilor art.119, recunoaşterea se poate face pe cale

incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de

urmărire, respective de către instanţa de judecată în etapa judecăţii.

§3. Executarea hotărârilor penale străine

Executarea hotărârilor penale străine se realizează în conformitate cu

legea română, aceste hotărâri producând aceleaşi efecte ca şi cele

pronunţate de instanţele româneşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 6, începerea executării pedepsei în

România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul

acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea

pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul

pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând

din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale,

a acestei pedepse.

Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească străină

se face potrivit regulilor pentru executarea hotărârilor străine civile.

§4. Rejudecarea în caz de extrădare

În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi

condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a

judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-

408 se aplică în mod corespunzător.

224

DECIZII PRONUNTATE IN RECURS IN INTERESUL

LEGII IN MATERIE PROCESUAL PENALA DE SECTIILE

UNITE ALE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE IN

PERIOADA 2004-2007

DECIZIA Nr. I

din 23 februarie 2004

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 06/05/2004

Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul Florea,

s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele

învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin

constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte

complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă

săvârşite de un conducător auto.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut recursul

în interesul legii în sensul în care a fost formulat.

C U R T E A,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală,

instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod

diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile,

alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în

cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de

vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile

publice.

Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă

alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate

pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar

nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care

nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal.

225

S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu

poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât

timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la

infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea

acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de

ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia

circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată

celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la

pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale

suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori

deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, "acţiunea civilă are ca

obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii

responsabile civilmente", ea "poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul

procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă", iar

"repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea

pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate

celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.

Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile

delictuale, se prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată

răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de

prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa

sau prin imprudenţa sa".

În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată

prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea

pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul

nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate,

constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei.

De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de

efectele care sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii

penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi

sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi

integrale reparări a prejudiciului cauzat.

Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea

concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor

civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare

a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele

226

acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile

şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la

judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care

să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra

încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală

se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în

întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă

judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru

unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod

expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi

faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât

integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.

Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă,

unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul

dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a

victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie

soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale.

În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul

de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca

judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale.

Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită

pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa

penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare

celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor.

Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi

concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii

civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.

Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două

acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă,

temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor,

precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.

Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit

de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie

fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între

două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.

O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de

ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători

auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de

comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru

aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de

227

vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea

îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea căreia au fost

degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.

În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.

56/1993, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea

art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, că instanţa

penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte

complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă

săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată

celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la

pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale

suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori

deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

Totodată, faţă de prevederile art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală,

se va menţiona că decizia este obligatorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art. 998

din Codul civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii

penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din

culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este

învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea

persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în

legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu

privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a

aceleiaşi fapte.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

PAUL FLOREA

228

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

DECIZIA Nr. I

din 28 martie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005

Dosar nr.1/2005

Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la

aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la

calitatea în care participă în procesul penal societatea de asigurare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia

în sensul de a se stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie,

participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în

calitate de parte responsabilă civilmente sau de garant al inculpatului pentru

suma prevăzută în contractul de asigurare.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995

privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare,

instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care

participă societatea de asigurare în procesul penal.

1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de

răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule,

asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului

penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului

de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă

civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art.

1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul

229

penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru

pagubele produse prin fapta inculpatului.

S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta

altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să

răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite

expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr.

136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este

obligatorie".

S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi

egalităţii între părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-

şi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea

răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte

aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de

echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii de parte

responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.

2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de

asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-

a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se

prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit

legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza

contractului încheiat între ea şi asigurat.

S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale

prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea

de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente,

deoarece nu sunt întrunite cerinţele reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din

Codul de procedură penală.

S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de

asigurare este determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza

căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în

procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare

trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece

raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate

tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin

producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr.

136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi

direct asigurătorului de răspundere civilă.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările

ulterioare, se prevede că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate

autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate

să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse

230

prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea

contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481

alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de

răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".

Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor

accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii

valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi

juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor

pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că

drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se

pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele

obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui

răspunzător de producerea pagubei".

Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi

lege, potrivit căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească

definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar

"citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă

a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea

sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume

propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.

Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă

că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de

"asigurător", aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici

dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil,

nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea

calitatea de parte responsabilă civilmente.

Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de

asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor

art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu

modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de

garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.

În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură

penală, în sensul că "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit

legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se

numeşte parte responsabilă civilmente", impune referirea, în mod obligatoriu, la

dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care reglementează o atare

răspundere.

Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin

încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de

răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul

231

civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de

prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a

asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin

dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr.

136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de

"asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care

să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de

"garant".

Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a

făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca

urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare

obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe

art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare,

cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de

asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,

urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în

raport cu prevederile art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, cu

modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în procesul penal în

calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă

civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995

privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare,

stabileşte:

Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de

răspundere civilă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 martie 2005.

232

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

DECIZIA Nr. I

din 16 ianuarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 31/03/2006

Dosar nr. 26/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de

procedură penală referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la

judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de

soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face

obiectul actului de sesizare a instanţei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 108 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că schimbarea încadrării juridice a

faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată

înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a

făcut parte din completul de judecată.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală,

instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la chestiunea

dacă schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a

instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea fondului cauzei,

233

atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de

judecată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că schimbarea încadrării

juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere

pronunţată înainte de soluţionarea cauzei în fond, atrage incompatibilitatea

judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

S-a motivat că schimbarea încadrării juridice a faptei constituie o modalitate

de soluţionare parţială a cauzei, astfel că judecătorul care a participat la

pronunţarea acesteia, devenind incompatibil, nu mai poate intra în compunerea

completului de judecată ce urmează să o soluţioneze.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că schimbarea încadrării juridice a

faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la

soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul

care participă la pronunţarea ei nu devine incompatibil de a lua parte, în

continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 47 din Codul de procedură penală, una dintre cauzele de

incompatibilitate a judecătorului este aceea în care acesta s-a pronunţat anterior.

În aplicarea conţinutului acestei cauze de incompatibilitate, în cadrul alin. 1 al

acestui articol se precizează că "judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei

cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă

superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel

sau după casarea cu trimitere în recurs".

Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că, "de asemenea, nu mai poate

participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu

privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză".

Or, nici una dintre aceste două situaţii, ce se referă la cauza de

incompatibilitate reglementată în art. 47 din Codul de procedură penală, nu se

regăseşte în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ce face obiectul

actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată anterior soluţionării

fondului cauzei.

Sub acest aspect este de observat că prin art. 334 din Codul de procedură

penală, în care este reglementată procedura schimbării încadrării juridice, se

prevede că "dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată

faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să

pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să

ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi

pregăti apărarea".

Din această dispoziţie a legii, unită cu prevederile înscrise în art. 302 alin. 1

din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către

instanţă a chestiunilor incidente, rezultă neechivoc voinţa legiuitorului de a

234

considera schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii ca o problemă

procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei.

Termenii cu caracter general şi imperativ în care este formulată obligativitatea

punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică,

precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari

proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o

altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a

pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate.

Pe de altă parte, raţiuni deduse din alte dispoziţii cu caracter procedural

impun să se considere că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere

anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea

judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

În această privinţă este semnificativă reglementarea dată prin art. 286 alin. 2

din Codul de procedură penală procedurii de schimbare a încadrării juridice, în

faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Astfel, potrivit textului de lege menţionat, atunci când fapta ar urma să

primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă,

instanţa "cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere

pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul

penal".

Din această dispoziţie reiese fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba

mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru

care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, iar ulterior să cheme partea vătămată pentru a o întreba dacă

înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue

sau să înceteze procesul penal.

Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a

faptei într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport de

poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori

să înceteze procesul penal.

Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea

încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna

să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale

cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei.

Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că schimbarea încadrării juridice

a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată

de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi,

exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză.

235

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că schimbarea

încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin

încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea

judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală,

stabilesc:

Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a

instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage

incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,

Victoria Maftei

236

DECIZIA Nr. L (50)

din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007

Dosar nr. 22/2007

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită din Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind

înlocuirea pedepsei amenzii.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi

în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia

în sensul de a se decide că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa

închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare

efectivă.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 631 din Codul penal privind înlocuirea

pedepsei amenzii.

Astfel, unele instanţe, constatând că persoana condamnată se sustrage cu rea-

credinţă de la executarea amenzii, au înlocuit-o cu pedeapsa închisorii,

dispunând suspendarea condiţionată a executării acestei pedepse.

Alte instanţe, dimpotrivă, au înlocuit, într-un astfel de caz, pedeapsa amenzii

cu pedeapsa închisorii şi au dispus ca aceasta să fie executată în mod efectiv.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în cuprinsul art. 631 din Codul penal, prin care este reglementată

înlocuirea pedepsei amenzii, se prevede că "dacă cel condamnat se sustrage cu

rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu

237

pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând

seama de partea din amendă care a fost achitată".

Rezultă deci că, reglementând modul de a se proceda atunci când

condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii,

legiuitorul a limitat atribuţiile ce revin instanţei de judecată în această privinţă,

restrângându-le la dispoziţia de înlocuire a amenzii şi la stabilirea cuantumului

pedepsei închisorii, fără a-i da posibilitatea să o reindividualizeze în ceea ce

priveşte modul de executare.

Or, cât timp reglementările date suspendării condiţionate a executării pedepsei

şi suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin art. 81-866 din Codul

penal, sunt cuprinse în cap. V privind individualizarea pedepselor din titlul III al

părţii generale a Codului penal, înseamnă că legiuitorul a atribuit instanţei

posibilitatea de a dispune o asemenea măsură numai în cadrul operaţiunii de

ansamblu, de alegere şi stabilire a pedepsei, în conformitate cu criteriile generale

de individualizare prevăzute în art. 72 din acelaşi cod, iar nu ulterior

condamnării, pe cale incidentală, ca urmare a neexecutării cu rea-credinţă a unei

anumite pedepse.

Aşa fiind, instanţa învestită cu soluţionarea chestiunii înlocuirii pedepsei

amenzii, datorită sustragerii cu rea-credinţă a celui condamnat de la executarea

acelei pedepse, nu mai are latitudinea de a examina îndinderea pedepsei

amenzii, ce a fost fixată prin hotărârea de condamnare, şi nici de a dispune ca

pedeapsa închisorii, pe care o stabileşte în cadrul operaţiunii de înlocuire, în

conformitate cu criteriile reglementate în art. 631 din Codul penal, să fie

executată într-un alt mod decât cel hotărât definitiv cu ocazia judecării cauzei.

A considera altfel ar însemna să se încalce principiul deplinei suveranităţi a

judecătorilor care au fost învestiţi cu soluţionarea cauzei şi însuşi principiul

autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide

că dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul

înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu

poate fi decât cu executare efectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

238

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 631 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul

înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de

instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură

penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. V

din 26 septembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosarele nr. 9/2005, nr. 15/2005 şi nr. 18/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la

judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr.

78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 34

din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de

107 judecători în funcţie.

239

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a relevat că, dintre

recursurile în interesul legii, pe rol la acest termen, cele declarate în dosarele nr.

9/2005 şi nr. 15/2005 au legătură indisolubilă cu recursul în interesul legii

declarat în Dosarul nr. 18/2005, având ca obiect reglementarea de bază asupra

căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit. Conchizând în legătură cu acest

aspect, procurorul a solicitat să se dispună reunirea celor trei cauze privind

recursuri declarate în interesul legii.

Secţiile Unite, constatând că, într-adevăr, există legătură indisolubilă între

chestiunile de drept cu privire la care se susţine, prin cele trei recursuri în

interesul legii, că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor

judecătoreşti, în temeiul art. 721, cu referire la art. 164 din Codul de procedură

civilă, dispun reunirea acestor cauze.

În continuare, având cuvântul, procurorul a pus concluzii pentru admiterea

recursului în interesul legii, cu privire la toate cele trei aspecte evidenţiate în

dosarele reunite, în sensul de a se stabili că infracţiunile prevăzute în Legea nr.

78/2000, precum şi cauzele derivate din cele la care se referă această lege se

judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, de complete

formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite

de alte persoane decât cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de

judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57

din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

I. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în

urma republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13

septembrie 2005), instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu

privire la compunerea completului care judecă în primă instanţă, la judecătorii,

tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr.

78/2000, în conţinutul ce li s-a dat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003,

conform cărora "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în

prezenta lege, se constituie complete specializate", iar "la judecătorii, tribunale

şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători", au

rămas aplicabile şi după modificarea adusă dispoziţiilor art. 57 din Legea nr.

304/2004, referitoare la compunerea completului de judecată, prin art. I pct. 27

din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.

240

S-a motivat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitoare la

formarea completului specializat, pentru judecarea în primă instanţă a

infracţiunilor prevăzute în această lege, fiind cuprinse într-o lege specială care

derogă de la reglementarea cu caracter general, sunt aplicabile şi după intrarea în

vigoare a modificărilor aduse art. 57 din Legea nr. 304/2004 prin Legea nr.

247/2005.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru judecarea

infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, completele de la

judecătorii, tribunale şi curţi de apel trebuie să fie formate dintr-un singur

judecător, conform reglementării date prin art. 57 din Legea nr. 304/2004, astfel

cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005. În

acest sens au fost invocate prevederile art. XIII din titlul XVI al acestei din urmă

legi, potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţie

contrară se abrogă".

Aceste din urmă instanţe au interpretat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat

prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că "pentru

judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se

constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale şi

curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători".

Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul XVI

al Legii nr. 247/2005, articolului 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. 1 s-a prevăzut:

"cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu

excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale."

Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea caracterului

derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,

în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei legi, câtă vreme

chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de legiuitor.

Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.

247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice

dispoziţie contrară se abrogă".

Or, cât timp din această dispoziţie imperativă rezultă neîndoielnica voinţă a

legiuitorului ca, prin actele normative privind reforma justiţiei, să se unifice

modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cazurile unde este

posibil, precum şi abrogarea expresă, în scopul arătat, a dispoziţiilor contrare din

alte legi, se constată că prevederea art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000,

referitoare la formarea completelor de judecată, nu mai are aplicare.

Aşa fiind, în raport cu abrogarea, prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.

247/2005, a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, privind formarea

241

completelor de judecată, se impune a se stabili că infracţiunile prevăzute în

această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de

apel, de complete formate dintr-un judecător.

II. Tot astfel, reglementarea cuprinsă în art. 57 alin. (1) din Legea nr.

304/2004, potrivit căreia cauzele de competenţa în primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu

excepţia celor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, este aplicabilă

şi în cazul oricăror situaţii derivate din cele prevăzute în această lege, cum sunt

cele referitoare la arestarea preventivă şi la prelungirea duratei acesteia în cursul

urmăririi penale.

Este de reţinut, sub aspectul menţionat, că aplicabilitatea cu caracter general a

dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în conţinutul ce li s-a dat

prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi limitată doar la faza judecăţii, deoarece nici

una dintre dispoziţiile specifice prin care este reglementată procedura arestării şi

a prelungirii acesteia în cursul urmăririi penale, cum sunt cele cuprinse în art.

1491 şi 159 din Codul de procedură penală, nu conţine prevederi contrare.

Dimpotrivă, prin art. 1491 alin. 4 din Codul de procedură penală, în conţinutul ce

i s-a dat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003,

se prevede că "propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de

consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii", aducându-se

astfel o precizare semnificativă, în plus, la reglementarea corespunzătoare

anterioară, prevăzută la alin. 6 al aceluiaşi articol, în care se menţiona doar că

"propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un

singur judecător".

Rezultă deci că se impune a se stabili că şi orice alte cauze derivate din cele

prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile

de apel, tot de complete formate dintr-un singur judecător.

III. În fine, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite şi în legătură cu

numărul de judecători din care trebuie să fie format completul, la judecătorii,

tribunale şi curţile de apel, în cazul când acestea judecă în primă instanţă

infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art.

1 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în timp ce unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării

în primă instanţă de infracţiuni de corupţie comise de alte persoane decât cele

prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele trebuie formate din 2

judecători, potrivit art. 29 alin. (2) din această lege, alte instanţe, dimpotrivă, au

considerat că nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care să justifice

formarea completului cu mai mult de un judecător.

Ultimele instanţe au procedat corect.

Pe lângă caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr. 78/2000, care

exclude incidenţa ei în cazul altor persoane decât cele la care se referă art. 1,

242

este de reţinut că, aşa cum s-a subliniat în considerentele prevăzute la pct. I, în

legătură cu interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor referitoare la competenţa

instanţelor judecătoreşti, instituite prin art. 57 din Legea nr. 304/2004,

modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 (devenit art. 54 în urma

republicării), acest text de lege este aplicabil şi în cazul în care actul de sesizare

a instanţei priveşte infracţiuni de corupţie.

Sub acest aspect, prevederea cuprinsă în art. XIII din titlul XVI al Legii nr.

247/2005 că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie contrară

se abrogă" impune concluzia că, prin acest act normativ privind reforma justiţiei,

s-a instituit un singur criteriu de formare a completelor de judecată în primă

instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, abrogându-se astfel dispoziţia

contrară înscrisă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, prevederea cuprinsă în

art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completului de

judecată în primă instanţă, în cazul infracţiunilor de corupţie, nu este aplicabilă

nici dacă asemenea fapte au fost comise de alte persoane decât cele vizate

limitativ prin această lege.

Rezultă deci că în toate situaţiile menţionate privind infracţiuni de corupţie

completul de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de

apel, se formează cu un singur judecător, nerespectarea dispoziţiilor referitoare

la această compunere a instanţei atrăgând nulitatea hotărârii conform

prevederilor art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 57

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată

prin Legea nr. 247/2005, că infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ca şi

orice alte cauze derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă

instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un

singur judecător, iar în cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane

decât cele la care se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele de judecată

se constituie tot potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din

Legea nr. 304/2004, modificată şi completată (devenit art. 54 în urma

republicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13

septembrie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

243

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, stabilesc:

1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea

şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele

prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi

curţile de apel, de complete formate dintr-un singur judecător.

2. În cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele

menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit

dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004,

modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

DECIZIA Nr. V

din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 07/06/2006

Dosar nr. 32/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul

penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de

a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106

judecători în funcţie.

244

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că actele de violenţă cu intenţia

directă sau indirectă de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două

persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor -

simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât

şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în

concurs.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din

Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu

intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una

a decedat.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în

aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă de a ucide, asupra a două

persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune, de omor

deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

În motivarea acestei opinii s-a relevat că finalitatea avută în vedere prin art.

176 alin. 1 lit. b) din Codul penal este îndeplinită şi în cazul în care a decedat

numai una dintre cele două persoane vizate prin actele de violenţă comise în

scopul de a ucide, considerându-se că este suficient ca autorul să fi acţionat cu

intenţia de a ucide două sau mai multe persoane, iar rezultatul acţiunii să constea

în producerea decesului a cel puţin unei persoane.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă săvârşite în aceeaşi

împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a

decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de

grav - comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz,

simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, prin art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal se prevede că omorul

săvârşit "asupra a două sau mai multor persoane" constituie infracţiune de omor

deosebit de grav.

Din această prevedere a legii rezultă că, pentru existenţa infracţiunii de omor

deosebit de grav în forma menţionată, este necesar ca acţiunea, comisă cu

intenţia de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane şi

să aibă ca rezultat decesul a cel puţin două dintre ele.

245

În ipoteza în care acţiunea îndreptată împotriva mai multor persoane, cu

intenţia directă sau indirectă de a ucide, are ca rezultat moartea unei singure

victime, nu se poate reţine existenţa agravantei determinate de pluralitatea de

victime la care se referă art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

A considera altfel ar însemna să fie depăşită voinţa legiuitorului, exprimată

explicit în cadrul reglementării date prin acest text de lege, potrivit căreia actele

de violenţă îndreptate în aceeaşi împrejurare împotriva unei pluralităţi de

victime sunt susceptibile de a fi considerate săvârşite în condiţiile unei atari

agravante numai dacă au avut ca rezultat producerea morţii a cel puţin două

persoane.

Aşa fiind, în cazul în care a decedat numai una dintre cele două persoane

asupra cărora s-au exercitat actele de violenţă cu scopul de a ucide, fapta nu va

putea fi încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176

alin. 1 lit. b) din Codul penal, ci într-o singură infracţiune consumată de omor,

prevăzută în art. 174, respectiv de omor calificat, prevăzută în art. 175, ori de

omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. 1, cu excepţia lit. b), din Codul

penal, precum şi în tentativă la una dintre aceste infracţiuni, deoarece într-un

asemenea caz unitatea infracţională legală nu poate subzista.

Prin urmare, câtă vreme actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, în

scopul de a ucide, nu au produs decesul ambelor victime, fapta nu poate fi

încadrată în infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. 1

lit. b) din Codul penal, după cum o astfel de faptă nu ar putea fi încadrată în

tentativă la această infracţiune decât în cazul când nu s-a produs decesul nici

uneia dintre cele două victime vizate de agresor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că actele de

violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două

persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor -

simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât

şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în

concurs, în astfel de situaţii nefiind aplicabilă agravanta prevăzută în art. 176

alin. 1 lit. b) din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

246

Stabilesc că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi

împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât

infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra

unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau

deosebit de grav, aflate în concurs.

Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este

aplicabilă în cazul faptelor menţionate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. VI

din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 488 din 06/06/2006

Dosar nr. 39/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de

procedură penală, referitoare la recuzarea care priveşte întreaga instanţă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106

judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

247

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neindicarea concretă, în cuprinsul

cererii de recuzare care priveşte întreaga instanţă, a cazului de incompatibilitate

în care se află fiecare judecător atrage respingerea cererii ca nefondată.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în

legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală,

referitoare la cererea de recuzare care priveşte întreaga instanţă.

Astfel, unele instanţe au respins ca inadmisibilă cererea de recuzare privind

întreaga instanţă dacă aceasta nu cuprinde indicarea concretă a cazului de

incompatibilitate în care se află fiecare judecător, considerând că o atare cerere

nu întruneşte condiţiile de formă instituite prin art. 52 alin. 5 din Codul de

procedură penală, iar alte instanţe au respins astfel de cereri, cu motivarea că nu

se încadrează în dispoziţiile legale.

În fine, alte instanţe, apreciind că inadmisibilitatea constituie o sancţiune

procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl

exclude, au respins ca nefondată o asemenea cerere.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală, "abţinerea

sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea

concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător".

Din această prevedere a legii rezultă că nu poate fi admisă decât cererea de

recuzare în care se face referire la cazul de incompatibilitate în care se află

fiecare judecător al instanţei recuzate în întregime, iar nu doar o parte dintre

aceştia.

Tot astfel, pentru ca o astfel de cerere să poată fi considerată întemeiată, este

necesar să se confirme, în cazul fiecărui judecător, incompatibilitatea care se

invocă.

În raport cu aceste cerinţe, care rezultă fără echivoc din dispoziţiile legale

menţionate, se impune concluzia că, în cazul neîndeplinirii uneia dintre cele

două condiţii, care privesc, pe de o parte, aspectul formal al indicării cazului de

incompatibilitate în care se află fiecare judecător al instanţei recuzate în

întregime, iar pe de altă parte, aspectul de fond al temeiniciei fiecărui caz

invocat, cererea de recuzare este nefondată.

Ca urmare, din moment ce verificarea întrunirii condiţiei referitoare la

indicarea cazului concret de incompatibilitate invocat pentru fiecare judecător

face necesară implicarea instanţei care soluţionează cererea de recuzare în

verificarea fondului acesteia, iar nu doar a unui aspect formal, cum ar fi acela

248

dacă legea dă posibilitate să se recurgă la o atare cerere, reiese că neindicarea

concretă a cazului de incompatibilitate pentru vreunul dintre judecătorii instanţei

recuzate în întregime nu atrage inadmisibilitatea, ci respingerea ei ca nefondată.

Aşa fiind, din moment ce formularea cererii de recuzare constituie un drept

procesual al părţilor, care poate fi exercitat în condiţiile stabilite de lege,

neindicarea concretă într-o atare cerere a cazului de incompatibilitate pentru

unul sau mai mulţi dintre judecătorii instanţei vizate nu poate atrage ab initio

inadmisibilitatea sa, ci necesită o verificare judicioasă din partea instanţei

superioare căreia i s-a adresat cererea, pentru a se constata dacă, eventual, cazul

de incompatibilitate nu rezultă în mod implicit din cuprinsul cererii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga

instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, atrage

respingerea cererii ca nefondată.

Pentru aceste motive

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. 5 din Codul de procedură penală,

stabilesc:

Neindicarea concretă, în cuprinsul cererii de recuzare care priveşte întreaga

instanţă, a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător atrage

respingerea cererii ca nefondată.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

249

DECIZIA Nr. VII

din 20 februarie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 475 din 01/06/2006

Dosar nr. 40/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de

procedură penală, referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 106

judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că neverificarea de către instanţă, în

cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la termenele

prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură

penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de

inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală,

instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte

efectele neverificării de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în

art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că neverificarea de către

instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, la

termenele prevăzute în textele de lege menţionate, atrage sancţiunea nulităţii

relative cu consecinţele prevăzute în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură

penală. S-a motivat că în astfel de cazuri sunt incidente prevederile art. 185 alin.

250

3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora nerespectarea termenelor

procedurale atrage aplicarea dispoziţiilor referitoare la nulităţi, acestea dând

posibilitate inculpatului arestat preventiv să facă dovada că a suferit o vătămare

datorită depăşirii termenului fixat de lege pentru verificarea legalităţii şi

temeiniciei măsurii arestării preventive luate faţă de el.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că neverificarea de către instanţă, în cursul

judecăţii, la termenele prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3

din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive

atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi

punerea lor de îndată în libertate.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că

măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute în lege

sau stabilite de organele judiciare, în astfel de cazuri instanţa de judecată având

obligaţia, în conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, să dispună punerea de

îndată în libertate a celui arestat.

Din aceste dispoziţii imperative ale legii rezultă, fără echivoc, încetarea de

drept a oricărei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, la expirarea

termenelor prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare.

O atare interpretare este impusă de reglementarea dată art. 23 alin. (6) din

Constituţia României, republicată, potrivit căreia "în faza de judecată instanţa

este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de

zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată,

punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să

justifice menţinerea privării de libertate", precum şi de alin. (9) al aceluiaşi

articol, prin care se prevede că "punerea în libertate a celui reţinut sau arestat

este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte

situaţii prevăzute de lege".

Aceste reglementări de ordin constituţional sunt conforme principiului înscris

în art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căruia "orice

persoană arestată sau deţinută... trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător

sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi

are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii".

În raport cu prevederile constituţionale şi cu aceste din urmă reglementări

internaţionale la care România a devenit parte, prin art. 160^b alin. 1 şi art.

160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală a fost instituită obligaţia

instanţei de a verifica periodic, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia

arestării preventive a inculpatului major şi a celui minor.

251

În acest sens este de observat că prin art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură

penală s-a prevăzut că, "în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai

târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive".

Tot astfel, prin art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că,

în cazul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, "verificarea legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu

mai târziu de 30 de zile", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol se prevede că

"verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai

mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40

de zile".

Faţă de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale la care

s-a făcut referire, aceste dispoziţii cu caracter imperativ din Codul de procedură

penală impun respectarea cu stricteţe a termenelor de verificare a legalităţii şi

temeiniciei arestării preventive pe întreg parcursul judecăţii, pentru că altfel nu

ar mai exista garanţia că lipsirea de libertate poate avea loc numai în condiţiile

determinate de lege.

A considera că termenele de mai sus nu ar fi de decădere, ci doar de

recomandare ar însemna să se lipsească de conţinut nu numai dispoziţiile din

Codul de procedură penală care le instituie, ci înseşi prevederile constituţionale

şi reglementările internaţionale la care România este parte, ceea ce ar fi

inadmisibil.

Pe de altă parte, neconstatarea nulităţii măsurii arestării preventive luate în

cazul când instanţa nu se conformează dispoziţiilor procedurale obligatorii

referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei unei atare măsuri ar

contraveni şi prevederilor art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură

penală, potrivit cărora se iau "în considerare din oficiu încălcările, în orice stare

a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi

justa soluţionare a cauzei".

Or, în raport cu prevederea art. 23 alin. (1) din Constituţie conform căreia

"libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", precum şi cu

garanţiile acordate celor lipsiţi de libertate prin alin. (2)-(10) ale aceluiaşi

articol, ar fi total inacceptabil ca nerespectarea obligaţiei examinării periodice a

măsurii arestării preventive, reglementată prin art. 160^b şi art. 160^h din Codul

de procedură penală, să nu fie sancţionată cu nulitatea.

Ca urmare, pentru garantarea dreptului fundamental la libertate şi la siguranţa

persoanei, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea

cerinţelor privind verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive

constituie o încălcare a normelor procedurale ce asigură justa soluţionare a

cauzei de natura celei la care se face referire în art. 197 alin. 4 teza finală din

Codul de procedură penală, astfel că aceasta nu se poate îndrepta decât prin

încetarea de drept a măsurii arestării preventive, ca efect al nerespectării

termenelor imperative privind verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia.

252

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei

măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi, în raport cu cerinţele

prevăzute în art. 160^b alin. 1 şi în art. 160^h alin. 2 şi 3 din Codul de procedură

penală, atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de

inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală,

stabilesc:

Neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei

arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de

zile, la care se referă art. 160^b alin. 1 din Codul de procedură penală, a

inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30

de zile prevăzute în art. 160^h alin. 2 din Codul de procedură penală, iar a

inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile

prevăzute în art. 160^h alin. 3 din Codul de procedură penală atrage încetarea de

drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de

îndată în libertate.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

253

DECIZIA Nr. VII

din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

Dosar nr. 1/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, privind problema incompatibilităţii judecătorului, care a participat în

cursul urmăririi penale la judecarea recursului declarat împotriva încheierii prin

care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării

preventive, de a participa la soluţionarea unui nou recurs având ca obiect o altă

încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive în aceeaşi cauză.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a participat, în

cursul urmăririi penale, la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a

dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive devine incompatibil să

judece un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu

privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului de a participa la

judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori

prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, să judece un

254

nou recurs, având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus, tot în faza

urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a participat

la judecarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea

de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale

devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect încheierea prin care

s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există

stare de incompatibilitate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în

dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.

S-a argumentat că prin dispoziţiile menţionate s-a reglementat, ca

incompatibilitate de a judeca, doar cazul în care judecătorul a soluţionat

propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în

cursul urmăririi penale, iar nu şi situaţia în care a participat, anterior, la

judecarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care a fost luată o

asemenea măsură în aceeaşi cauză.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În reglementarea dată "altor cauze de incompatibilitate", prin art. 48 alin. 1 lit.

a) din Codul de procedură penală se prevede, între altele, că "judecătorul este de

asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă [...] a soluţionat

propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în

cursul urmăririi penale".

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 38515 din titlul II al Codului de procedură

penală, aplicabile şi în cazul judecării recursurilor în materia luării măsurilor

preventive, nu conţin norme derogatorii, instanţa sesizată cu judecarea unui

recurs urmând a se pronunţa asupra acestuia fie prin respingere, fie prin

admiterea lui.

Din această reglementare de ansamblu reiese, fără echivoc, că atunci când

instanţa soluţionează recursul nu are de examinat fondul propunerii de arestare

preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra

motivelor de casare invocate, astfel cum acestea sunt prevăzute în legea

organică.

Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au respins un recurs declarat

împotriva unei încheieri privind măsura arestării preventive, în cursul urmăririi

penale, să devină incompatibili a judeca un nou recurs având ca obiect o altă

încheiere prin care s-a dispus asupra unei alte propuneri de prelungire a măsurii

arestării preventive şi pentru că în acest caz, dat fiind caracterul periodic al

verificării măsurii arestării preventive, s-ar ajunge frecvent în situaţia ca, la

instanţele cu un număr mai redus de judecători, să nu existe la un moment dat

posibilitatea de a se soluţiona asemenea recursuri decât prin delegarea de

judecători de la alte instanţe, ceea ce ar fi inadmisibil.

255

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a participat la

judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori

prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine

incompatibil să judece un nou recurs, împotriva altei încheieri prin care s-a

dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în

aceeaşi cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de

procedură penală, stabilesc:

Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin

care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul

urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca

obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu

privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

256

DECIZIA Nr. VIII

din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 6/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul

infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură

penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale

poliţiei judiciare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111

judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se

referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii

având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea

prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale,

poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art.

IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere

unitar, pronunţându-se în mod diferit.

257

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr.

360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea

prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.

279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă

acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei

de judecată competente să soluţioneze cauza.

S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând

calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa

trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea

penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai

există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile

în materie.

S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu

conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe

de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de

procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează

plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de

soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel

aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea

de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie

adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile

art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu

dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art.

IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de

procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de

organe de cercetare ale poliţiei judiciare.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a

acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în

cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de

plângere".

În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din

Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit

căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin.

1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei

de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.

Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului

menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că

"plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea

penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror,

258

notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi

judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre

persoanele arătate în art. 29 pct. 1".

În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia

plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea

penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1

din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt

cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă,

conform lit. g) din cadrul acestui punct.

Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279

alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a

exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula

potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru

săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.

Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general

arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte

categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de

procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din

acelaşi cod.

Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind

organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi

completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se

efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de

poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".

Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite

categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii

care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni

pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod

obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă

se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili

că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare

penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar

acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin

rechizitoriu.

259

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost

modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:

În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare

penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar

acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin

rechizitoriu.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

260

DECIZIA Nr. VIII

din 24 octombrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09/02/2006

Dosar nr. 6/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de judecată în cazul

infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură

penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale

poliţiei judiciare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din totalul de 111

judecători în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul infracţiunilor la care se

referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii

având calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea

prealabilă se adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale,

poate sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi completată prin art.

IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere

unitar, pronunţându-se în mod diferit.

261

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr.

360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea

prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.

279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă

acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează instanţei

de judecată competente să soluţioneze cauza.

S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul, nemaiavând

calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă îndreptată contra sa

trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să efectueze urmărirea

penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, nu mai

există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu caracter general aplicabile

în materie.

S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu

conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe

de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de

procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează

plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de

soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de cel

aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are calitatea

de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea prealabilă trebuie

adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care se referă prevederile

art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, considerând că, în raport cu

dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi

funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi completat prin art.

IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de

procuror în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de poliţiştii care au calitatea de

organe de cercetare ale poliţiei judiciare.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în mişcare a

acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în

cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de

plângere".

În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2 lit. a) din

Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general potrivit

căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art. 184 alin.

1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se adresează instanţei

de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.

Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului

menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se că

"plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze urmărirea

penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror,

262

notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi

judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre

persoanele arătate în art. 29 pct. 1".

În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia

plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea

penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate în art. 29 pct. 1

din Codul de procedură penală, este de observat că, între acele persoane sunt

cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în aceeaşi competenţă,

conform lit. g) din cadrul acestui punct.

Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 279

alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a

exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula

potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru

săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.

Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter general

arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi pentru alte

categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de

procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din

acelaşi cod.

Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind

organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi

completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se

efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de

poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".

Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite

categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii

care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc infracţiuni

pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea penală în mod

obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni plângerea prealabilă

se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili

că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare

penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar

acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin

rechizitoriu.

263

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost

modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:

În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare

penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar

acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă prin

rechizitoriu.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Ioan Răileanu

264

DECIZIA Nr. VIII

din 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007

Dosar nr. 33/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de

grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei

materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav consecinţelor unei

infracţiuni.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţele sesizate cu contestaţii la

executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă, cu referire la art. 458

din Codul de procedură penală, au obligaţia să examineze fondul cauzei, iar în

ipoteza îndeplinirii cerinţelor art. 14 şi 15 din Codul penal, să dispună reducerea

corespunzătoare a pedepselor definitiv aplicate.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de

grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează cuantumul pagubei

materiale necesare în accepţiunea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de

grave", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

265

Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea normelor de incriminare

care se referă la agravanta constând în "consecinţe deosebit de grave" prin

mărirea cuantumului valoric al pagubei materiale care determină reţinerea

acestui caracter agravant ar imprima normelor respective trăsături mai

favorabile.

Ca urmare, acele instanţe s-au pronunţat în sensul admiterii contestaţiilor la

executare cu motivarea că, în asemenea condiţii, sunt îndeplinite condiţiile de

aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la

executare prin care se invocă modificarea înţelesului de "consecinţe deosebit de

grave", în accepţiunea art. 146 din Codul penal, nu pot determina schimbarea

încadrării juridice dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă,

nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 15 alin. 1 din Codul penal este reglementată situaţia "când

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai

uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de

legea nouă".

Corelativ, prin art. 458 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul

când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care

prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, urmează ca instanţa să

ia măsuri de ducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal.

În legătură cu aceste reglementări, este de observat că, prin art. I pct. 5 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi

completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit

înţelesul dat expresiei "consecinţe deosebit de grave" prin art. 146 din Codul

penal, considerându-se că prin aceasta "se înţelege o pagubă materială mai mare

de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei

autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul

penal, ori altei persoane juridice sau fizice".

În urma modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei menţionate prin

Legea nr. 456/2001, plafonul valoric prevăzut în art. 146 din Codul penal a fost

majorat la 2 miliarde lei, iar potrivit ultimului conţinut dat acestui text de lege,

de art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, "prin «consecinţe deosebit de grave» se

înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit

de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile

la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice".

Or, în raport cu aceste reglementări succesive date înţelesului expresiei

"consecinţe deosebit de grave", prin modificările aduse de actele normative

menţionate în art. 146 din Codul penal nu se poate considera că vreunul din

acele acte normative ar conţine dispoziţii care să prevadă, în accepţiunea art. 458

266

alin. 1 din Codul de procedură penală, o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată

sub imperiul legii anterioare, ci se limitează la definirea înţelesului expresiei

"consecinţe deosebit de grave" la care se referă art. 146 din Codul penal.

Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că prin modificările aduse

succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la

fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în

momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter

"deosebit de grav" consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident,

nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul

pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din

Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa

învestită cu cererea de contestaţie la executare, întemeiată pe modificarea

înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" explicată în art. 146 din

Codul penal, nu poate determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin

hotărârea anterioară definitivă şi reducerea pedepsei aplicate în cauză, o atare

modificare de lege nefiind identică cu intervenirea unei legi ce prevede o

pedeapsă mai uşoară, singura care ar justifica incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15

din Codul penal şi, respectiv, ale art. 458 şi 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din

Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de

procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă

modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art.

146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin

hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în

cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de

grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi

intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art.

14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv,

art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

267

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. XII

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 12/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la căile de atac împotriva încheierilor pronunţate în cursul

urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, referitoare la revocarea, înlocuirea

sau încetarea arestării preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi

95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi

penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării

preventive, precum şi încheierea dată, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în

apel, prin care se respinge cererea privind revocarea, înlocuirea sau încetarea

arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul

de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de

vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării,

separat, cu recurs a încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, precum şi în

cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de

revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive.

268

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că această încheiere poate fi

atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403 alin. 1 şi al art. 141 din Codul de

procedură penală.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare încheiere nu

poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul

de procedură penală nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii

pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care a

fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea prin care se

dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive,

încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea

arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de arestare

preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de procuror la

instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi,

şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile acestui text de lege rezultă

că încheierea prin care nu se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării

preventive, ci se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei

măsuri preventive, nu poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 1403 alin. 1 din

Codul de procedură penală.

Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul

judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. 1 din Codul de procedură

penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se

dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri

preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive,

poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art.

141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă

instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori

încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare,

această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 din

Codul de procedură penală.

În raport cu prevederile art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de procedură

penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii

pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se

respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive,

înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar

art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei

privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege,

iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot

exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 3851

alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi

269

atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu

sentinţa sau decizia recurată.

Raţiunile pentru care în art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură

penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul

urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost

respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive

constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori

încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în

cursul urmăririi penale sau al judecăţii.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 1491 alin. 13, art. 159

alin. 8, art. 160^a alin. 2 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, se asigură

atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară,

asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi

al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri

preventive în cursul judecăţii.

Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată

în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin

care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării

preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "orice persoană

lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un

recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt

asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este

ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac

împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de

jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau

menţinerea arestării preventive.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili

că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii

de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, precum şi încheierea

dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de

revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu pot fi atacate, separat,

cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

270

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de

procedură penală, stabilesc:

1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea

cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi

atacată, separat, cu recurs.

2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea

cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi

atacată, separat, cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

271

DECIZIA Nr. XIII

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 23/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei

de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere

în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din

Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi

95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că plângerea făcută conform art. 2781 din Codul de

procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a

ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror este inadmisibilă, dacă

instanţa a fost sesizată direct de persoana vătămată sau de orice alte persoane ale

căror interese legitime sunt vătămate, fără să fi formulat, în prealabil, plângere la

procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 din acelaşi cod.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală,

instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod

diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii adresate direct instanţei de

272

judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în

judecată, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din acelaşi

cod, la procurorul ierarhic superior.

Astfel, unele instanţe au dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea

dosarului la parchet pentru rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic

superior, iar alte instanţe au respins plângerea ca inadmisibilă.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la

instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă

instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei

ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale date de procuror, după respingerea plângerii făcute

conform art. 275-278 din acelaşi cod, în termen de 20 de zile de la data

comunicării de către procuror a modului de rezolvare a acesteia, potrivit art. 277

şi 278 din Codul de procedură penală.

Din prevederile art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că

plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale

sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub

urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, poate fi

făcută şi deci este admisibilă numai după respingerea plângerii formulate,

conform art. 275-278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei sau ordonanţei

procurorului.

Introducerea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, a

ordonanţei sau a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de

încetare a urmăririi penale la prim-procurorul parchetului, procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la procurorul ierarhic

superior constituie, aşadar, o condiţie prealabilă prevăzută de lege, obligatorie

pentru exercitarea procedurii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură

penală.

Totodată rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din Codul de

procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de către procurorul

ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o procedură

obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice alte persoane

ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a formula plângerea în faţa

instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în

judecată.

Cum dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea

nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală,

273

plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau

ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie

atacate în prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din acelaşi cod, la procurorul

ierarhic superior, este inadmisibilă, în acest caz fiind încălcate dispoziţiile

relative la sesizarea instanţei.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se

decide în sensul concluziei menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală, stabilesc:

Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de

clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,

dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din

Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

274

DECIZIA Nr. XIX

din 12 decembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 29/03/2006

Dosar nr. 19/2005

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, privind data de la care amânarea executării pedepsei închisorii

produce efecte.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi

87 de judecători din totalul de 108 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că amânarea executării pedepsei închisorii produce efecte

de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu stabilirea datei de la care amânarea executării pedepsei

închisorii produce efecte, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct

de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la această dată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că amânarea executării

pedepsei închisorii produce efecte de la data pronunţării hotărârii de admitere a

cererii de către prima instanţă, iar altele, în sensul că momentul de la care se

produc efectele amânării îl constituie data expertizei medico-legale a

condamnatului.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că amânarea executării

pedepsei închisorii produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de

admitere a cererii.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

275

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii se soluţionează, potrivit

art. 460 alin. 4 din Codul de procedură penală, printr-o sentinţă împotriva căreia

pot fi exercitate căile de atac ordinare, nefiind definitivă.

Potrivit art. 415 alin. 1 din Codul de procedură penală, hotărârile instanţelor

penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar în temeiul alin. 2 al

aceluiaşi articol, prin derogare de la prevederile alin. 1 al art. 415, hotărârile

nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.

Prin urmare, hotărârile instanţelor penale pot fi puse în executare numai după

data rămânerii definitive a acestora, ori de câte ori nu există o dispoziţie legală

care să permită punerea în executare a hotărârii nedefinitive, stabilind caracterul

executoriu al acesteia, cum este cazul art. 350 alin. 4 din Codul de procedură

penală care prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă cu privire la

arestarea inculpatului este executorie.

Cum legea de procedură penală nu prevede caracterul executoriu al hotărârilor

nedefinitive prin care instanţa a acordat amânarea executării pedepsei închisorii,

rezultă că hotărârile judecătoreşti de admitere a cererii privind amânarea

executării pedepsei închisorii devin executorii la data când rămân definitive şi

deci că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu

această dată.

A admite că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele

înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost acordată înseamnă a

recunoaşte că o hotărâre judecătorească nedefinitivă este executorie în lipsa unei

dispoziţii legale în acest sens, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 415 din

Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili

că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele începând cu data

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că amânarea executării pedepsei închisorii îşi produce efectele

începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a

cererii.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.

276

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent-şef,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. XV

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 14/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală

sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în

faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de

procuror.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi

95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de

urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror,

acesta poate promova în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală

sau parţială a unui înscris falsificat.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de

procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de

vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la organul judiciar

competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în

cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o

soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri, organul

judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris

277

falsificat este procurorul care a adoptat soluţia de netrimitere în judecată, alte

instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa penală are competenţa de a desfiinţa

înscrisurile falsificate, iar alte instanţe, dimpotrivă, în sensul că instanţa civilă

are competenţa de a desfiinţa asemenea înscrisuri.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea

acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se

face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a

unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.

În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, prin

încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art.

245 alin. 1 lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin

ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea de scoatere de sub urmărire

penală procurorul dispune asupra restituirii lucrurilor care potrivit art. 118 din

Codul penal nu sunt supuse confiscării speciale şi asupra restabilirii situaţiei

anterioare săvârşirii infracţiunii. Din prevederile acestor texte de lege, precum şi

din prevederile art. 169 şi 170 din Codul de procedură penală rezultă că

procurorul are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură

numai prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii

infracţiunii.

Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin

restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci

prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de

reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei

de judecată.

Instanţa penală are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în

natură, inclusiv prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, dacă

acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, fie prin

constituirea persoanei vătămate ca parte civilă potrivit art. 14 alin. 2 din Codul

de procedură penală, fie prin exercitarea din oficiu a acţiunii civile în cazurile

prevăzute în art. 17 alin. 1 din acelaşi cod, iar instanţa penală este sesizată atât

cu soluţionarea acţiunii penale, cât şi cu soluţionarea acţiunii civile, rezolvarea

acţiunii civile de către instanţa penală fiind strâns legată de rezolvarea acţiunii

penale, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 346 din Codul de procedură

penală.

Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală,

instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nici o formă

de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu

privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin

desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

278

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa

instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a

adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184

din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată

penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de

instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune

desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea

penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.

În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a

unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din

Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea

civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor

legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,

precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt

de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în

limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în

faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris

falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură

civilă.

În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu

general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau

parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se

decide în sensul concluziilor menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi

a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, stabilesc:

1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală,

printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are

calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală

sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1

din Codul de procedură civilă.

2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

279

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. XV

din 22 mai 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 509 din 13/06/2006

Dosar nr. 4/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de

procedură penală, sub aspectul compatibilităţii judecătorului de a mai participa,

în continuare, la soluţionarea fondului cauzei reţinute spre judecare după

desfiinţarea, prin încheiere, a rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de

netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt

suficiente pentru a se proceda la judecare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 73 de judecători din totalul de 105 judecători în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care, prin încheiere,

admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa procurorului de

netrimitere în judecată şi, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente

pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare devine incompatibil să

soluţioneze, în continuare, fondul acesteia.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,

cu privire la problema dacă mai este compatibil să judece fondul cauzei

280

judecătorul care, prin încheiere, a admis plângerea şi, considerând că probele

existente la dosar sunt suficiente, a reţinut cauza spre judecare.

Astfel, unele instanţe au considerat că judecătorul care, în aplicarea

dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, a desfiinţat,

prin încheiere, rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi,

apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, a

reţinut cauza spre judecare nu devine incompatibil să soluţioneze şi fondul

acesteia.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz,

judecătorul devine incompatibil să participe, în continuare, la judecarea cauzei,

deoarece admiterea plângerii echivalează cu exprimarea părerii cu privire la

soluţia ce ar putea fi dată cu ocazia soluţionării fondului, ceea ce echivalează cu

lipsa sa de imparţialitate.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii, însă,

suplimentar argumentelor avute în vedere de ele, soluţia se impune şi pentru alte

considerente decât cele invocate în hotărârile pronunţate.

Potrivit art. 278 alin. 3 din Codul de procedură penală, orice persoană care se

consideră vătămată în interesele sale legitime prin rezoluţia de neîncepere a

urmăririi penale sau prin ordonanţa ori rezoluţia de scoatere de sub urmărire

penală ori de încetare a urmăririi penale se poate adresa cu plângere procurorului

ierarhic superior celui care a dispus una dintre aceste soluţii.

În aplicarea principiului constituţional al accesului liber la justiţie şi al

necesităţii controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire adoptate de

procuror, art. 2781 din Codul de procedură penală, introdus prin Legea nr. 281

din 24 iunie 2003, a consacrat dreptul persoanei nemulţumite de soluţia

procurorului ierarhic superior de respingere a plângerii, formulată în temeiul art.

278 din acelaşi cod, de a se adresa cu plângere instanţei căreia i-ar reveni

competenţa să judece cauza în primă instanţă.

În reglementarea procedurii de soluţionare a unei asemenea plângeri, în art.

2781 alin. 7 din Codul de procedură penală s-a prevăzut că "instanţa, judecând

plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a

materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate".

În legătură cu soluţiile ce se pot pronunţa în cadrul acestei proceduri, prin art.

2781 alin. 8 lit. c) din acelaşi cod s-a prevăzut că instanţa "admite plângerea, prin

încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente

la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare [...]".

Din economia textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că, admiţând

accesul la justiţie al persoanelor nemulţumite de soluţiile de neurmărire penală şi

controlul judecătoresc asupra acestor soluţii date de procuror, legiuitorul a decis

ca, atunci când, pe baza reevaluării materialului probator, instanţa constată că

probele erau suficiente pentru trimitere în judecată şi că deci procurorul în mod

greşit nu şi-a exercitat atribuţiile specifice de punere în mişcare a acţiunii penale

281

şi de sesizare a instanţei, să transfere judecătorului aceste funcţii procesuale

specifice urmăririi penale.

Aşadar, în asemenea cazuri, prin conţinutul lor, dispoziţiile art. 2781 alin. 8

din Codul de procedură penală operează şi o modificare asupra exercitării

funcţiilor procesuale de urmărire penală şi de judecată, deoarece încheierea de

reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva

rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, devine astfel

actul de sesizare al instanţei şi de punere în mişcare a acţiunii penale.

Or, faţă de acest caracter inedit al încheierii prevăzut de textul de lege

menţionat, prin pronunţarea acesteia, judecătorul preia în mod vădit activitatea

specifică exercitării funcţiilor de urmărire penală, devenind astfel incompatibil

să judece, în continuare, aceeaşi cauză.

Într-adevăr, preluând aceste funcţii procesuale specifice urmăririi penale şi

exercitându-le prin admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei de

netrimitere în judecată şi prin reţinerea cauzei spre judecare, participarea acestui

judecător, în continuare, la judecarea aceleiaşi cauze încalcă principiul separării

funcţiilor de urmărire de cele de judecată şi contravine totodată principiului

dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la

care România este parte.

Pe de altă parte, este de observat că, în asemenea situaţii, acest judecător se

pronunţă, indirect, asupra soluţiei ce trebuie adoptată în acea cauză, ceea ce

creează pentru el şi un alt motiv de incompatibilitate, prevăzut în art. 47 alin. 2

din Codul de procedură penală.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau

ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la

dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze

fondul acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală,

stabilesc: judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează

rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că

probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine

incompatibil să soluţioneze fondul acesteia.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

282

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢII DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat asistent,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. XVII

din 21 noiembrie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 119 din 08/02/2006

Dosar nr. 29/2005

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţii de

Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându-se

dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la întocmirea unei minute în cazurile în care judecătorul sau

instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind prezenţi

95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că soluţionarea cererilor privind măsurile preventive se

realizează prin încheiere motivată, fără întocmirea, în prealabil, a unei minute,

conform art. 309 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală,

s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,

pronunţându-se în mod diferit cu privire la întocmirea unei minute, în cazurile în

care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra măsurilor

preventive.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri,

neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune cu

privire la măsurile preventive.

283

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încheierile pronunţate în

materia măsurilor preventive trebuie să fie precedate de întocmirea unei minute,

sub sancţiunea nulităţii absolute.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, rezultatul deliberării se

consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru

dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

Prevederile art. 309, nefăcând nici o distincţie în raport cu felul hotărârii care

urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa

se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când se pronunţă prin

încheiere.

Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 309 nefiind limitată la situaţia când

instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează

şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o

hotărâre, inclusiv printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează

într-o minută.

Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin

încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora,

rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, aşa cum se prevede în art.

309 din Codul de procedură penală.

Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se

va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în

cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu recurs, cum sunt cele mai multe

dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor

preventive, se impune ca rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minută.

În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului

deliberării, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută în art. 197 alin.

2 din Codul de procedură penală.

În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor

încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la

compunerea completului de judecată, dispoziţii prevăzute sub sancţiunea

nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se

stabili că în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere

asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub

sancţiunea nulităţii absolute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

284

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală, stabilesc:

În cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra

măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub sancţiunea

nulităţii absolute.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Magistrat-asistent şef,

Victoria Maftei

285

DECIZIA Nr. XVIII

din 12 iunie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 04/01/2007

Dosar nr. 6/2006

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit

pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu

problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile

instanţei de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi

în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că deciziile pronunţate în apel, prin

care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi atacate cu recurs numai cu privire la

măsurile preventive, în condiţiile prevăzute de art. 141 raportat la art. 160^b

alin. 4 din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de

procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au punct de vedere unitar în

problema dacă sunt supuse recursului, cu privire la măsurile preventive, deciziile

pronunţate în apel, prin care se dispune rejudecarea cauzei.

Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală

din Codul de procedură penală, potrivit cărora nu sunt supuse recursului

deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, s-au

pronunţat în sensul că aceste decizii nu pot fi atacate cu recurs nici cu privire la

286

măsurile preventive, cu motivarea că atribuţia examinării lor ar reveni numai

instanţei învestite cu rejudecarea cauzei.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, deşi hotărârea pronunţată în apel,

prin care s-a decis rejudecarea cauzei, nu poate fi atacată cu recurs potrivit

prevederilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală,

dispoziţia dintr-o astfel de hotărâre referitoare la măsurile preventive este supusă

totuşi recursului în conformitate cu prevederile art. 141 cu referire la art. 160^b

alin. 4 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În raport cu prevederile art. 23 din Constituţia României şi cu cele ale art. 136

din Codul de procedură penală, măsurile preventive au caracter de excepţie, ceea

ce a determinat reglementarea acestora prin dispoziţii speciale, cuprinse în titlul

IV al Părţii generale din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii derogă de

la normele dreptului comun, fiind aplicabile ori de câte ori se impune

examinarea luării, înlocuirii sau revocării ori a încetării măsurilor preventive,

indiferent dacă obiectul judecăţii se referă în exclusivitate la ele sau doar

incidental.

De aceea, în această materie sunt incidente dispoziţiile art. 141 şi ale art.

160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care au caracter de norme speciale,

înlocuind aplicarea normei generale înscrise în art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală

din Codul de procedură penală, potrivit căreia nu pot fi atacate cu recurs

deciziile instanţelor de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.

Sub acest aspect, este de observat că dispoziţia cu caracter general prevăzută

la art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură penală rezolvă doar

problema principală, ce se referă la efectele soluţiei prin care instanţa de apel

dispune rejudecarea cauzei, iar nu şi chestiunile conexe, cum ar fi cele privind

măsurile preventive.

Este adevărat că, în lipsa unei alte reglementări, soluţia pentru chestiunea

conexă, privind măsurile preventive, ar fi aceea impusă de reglementarea de

ansamblu dată prin art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură

penală.

Dar, în condiţiile în care regimul măsurilor preventive a fost reglementat

printr-un ansamblu de norme cu caracter special, cuprinse în titlul IV al Părţii

generale din Codul de procedură penală, între care şi cele ale art. 141 şi art.

160^b alin. 4 din acelaşi cod, se impune concluzia că normele cu caracter

general cuprinse în art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de procedură

penală sunt aplicabile numai în măsura în care nu sunt în contradicţie cu aceste

norme speciale.

Or, potrivit art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, "încheierea dată în

primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, încetarea sau

menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a

287

arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de

inculpat".

În acelaşi sens, prin art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală, care se

referă la verificările ce trebuie făcute în cursul judecăţii cu privire la starea de

arest a inculpatului, se prevede că încheierea pronunţată în exercitarea acestei

atribuţii, prin care se revocă ori este menţinută arestarea preventivă, în cursul

judecării cauzei în fond şi în apel, poate fi atacată cu recurs.

Ca urmare, atunci când hotărârea pronunţată în apel, prin care s-a dispus

rejudecarea cauzei, priveşte şi o dispoziţie referitoare la măsuri preventive,

această dispoziţie este supusă recursului potrivit prevederilor art. 141 din Codul

de procedură penală.

Aşa fiind, se impune concluzia că decizia pronunţată în apel, prin care s-a

dispus rejudecarea cauzei, este supusă recursului numai cu privire la măsurile

preventive la care se referă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul

de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili

că deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi

atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141

raportat la art. 160^b alin. 4 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 3851 alin. 1 lit. e) teza finală din Codul de

procedură penală, stabilesc:

Deciziile pronunţate în apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, pot fi

atacate cu recurs numai cu privire la măsurile preventive, în condiţiile art. 141

din Codul de procedură penală raportat la art. 160^b alin. 4 din acelaşi cod.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

288

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

DECIZIA Nr. XX

din 12 iunie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 7 din 05/01/2007

Dosar nr. 8/2006

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit

pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de

sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art.

220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din

titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi

justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind

prezenţi 84 de judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, pentru infracţiunea de tulburare de

posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin

articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face

din oficiu, prin rechizitoriu.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de

sesizare a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art.

220 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul

IX al Legii nr. 247/2005.

Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de

procedură penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie

289

prevăzute în art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005,

plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată dacă făptuitorul

este cunoscut.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere trebuie

adresată organelor de cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu judecarea

infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de

procuror.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă

făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată

şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal.

Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data

modificării aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.

Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal

se prevedea că, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea penală se

pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă imobilul se

afla în posesia unei persoane private, precum şi că "împăcarea părţilor înlătură

răspunderea penală".

Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al

Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit

următorul cuprins:

"Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia

altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în

condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu

închisoare de la 1 la 5 ani.

Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori

prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este

închisoarea de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane

împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."

Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în

prezent, punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută în

acest text de lege, nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei

vătămate.

Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mişcare

a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu

mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dispoziţiile

art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la obligativitatea

adresării plângerii prealabile instanţei de judecată, în cazul unei atare infracţiuni,

au rămas fără aplicare.

290

Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005

impune să se considere că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută

în acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanţa

de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu emis de procuror.

O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit

mai severă, dată conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma

modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această

nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social

al infracţiunii respective, a înţeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de

pedeapsă, mai mari, precum şi prin înlăturarea condiţiei referitoare la necesitatea

plângerii prealabile adresate instanţei de judecată, menţinând totodată, faţă de

specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca răspunderea penală să fie

înlăturată în urma împăcării părţilor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul

de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili

că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul

penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii

nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de

procuror.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220

din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul

IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,

precum şi unele măsuri adiacente, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin

rechizitoriu.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

291

DECIZIA Nr. XXIV

din 18 septembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 188 din 19/03/2007

Dosar nr. 12/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii

"pronunţată în şedinţă publică".

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a stabili că lipsa din dispozitivul hotărârii a

menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atrage nulitatea actului, în condiţiile

reglementate în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai în

cazul când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

acelui act.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la

consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii a menţiunii "pronunţată în şedinţă

publică".

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că omisiunea înscrierii în

dispozitiv a menţiunii că hotărârea s-a pronunţat în şedinţă publică atrage

nulitatea absolută a hotărârii, în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 din Codul de

procedură penală.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că lipsa acestei menţiuni

atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care se face dovada unei vătămări

care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condiţiile art. 197 alin.

1 şi 4 din Codul de procedură penală.

292

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 310 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârea se pronunţă

în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de

grefier".

Totodată, prin art. 357 alin. 4 din Codul de procedură penală se prevede că

dispozitivul hotărârii, a cărui pronunţare este reglementată în art. 358 din acelaşi

cod, trebuie să cuprindă totdeauna, între altele, menţiunea că pronunţarea s-a

făcut în şedinţă publică.

Este adevărat că, potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală,

dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată

în orice stare a procesului, cu luarea în considerare chiar din oficiu.

Interpretarea raţională şi sistematică a literei şi a spiritului textelor de lege

enunţate, în raport de sediul materiei, de aşezarea lor sistemică şi de raţiunea

reglementării, conduce însă la concluzia certă că prin sintagma "dispoziţiile

relative [...] la publicitatea şedinţei de judecată [...]" sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii legiuitorul a înţeles să includă între cazurile care atrag

sancţiunea nulităţii absolute numai încălcarea acelor dispoziţii care garantează

realizarea efectivă a principiului publicităţii în desfăşurarea şedinţei de judecată,

ca fază principală a procesului penal, în aşa fel încât să se asigure pentru toate

părţile un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi pronunţarea

unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice.

Numai aşa se explică faptul că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor

legale referitoare la includerea în dispozitivul hotărârii a menţiunii că

pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, lipsa unei atari menţiuni nu este inclusă

între cazurile limitativ enumerate în alin. 2 al art. 197 din Codul de procedură

penală, a căror nerespectare nu poate fi înlăturată în niciun mod.

Ca urmare, lipsa din dispozitivul hotărârii a menţiunii că pronunţarea s-a făcut

în şedinţă publică nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această

omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui

act.

A considera altfel ar însemna să se adauge la dispoziţiile legale prin care sunt

reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în

cazuri în care o asemenea nulitate nu se impune, ceea ce ar fi inadmisibil.

Aşa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinţei ca dispozitivul

hotărârii să cuprindă menţiunea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă

publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu

se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispozitivul hotărârii trebuie să

cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi că

293

nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile reglementate

în art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai atunci când se

dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, iar anularea

hotărârii este impusă de necesitatea aflării adevărului şi în vederea justei

soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea prevederilor art. 310, art. 357 alin. 4 şi ale art. 358 din Codul de

procedură penală, stabilesc:

Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia

s-a făcut în şedinţă publică.

Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile

reglementate prin art. 197 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, numai

atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât

prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea

adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURfiI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim magistrat-asistent,

Victoria Maftei

294

DECIZIA Nr. XXIX

din 9 octombrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

Dosar nr. 18/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie cu privire la data de la care se socoteşte termenul de declarare a

apelului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la

pronunţare, în situaţia când apărătorul acestuia a fost prezent la unul dintre cele

două momente procesuale.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că data de la care se socoteşte termenul de declarare a

apelului, pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la

pronunţare, dar a fost reprezentat de apărător, curge de la pronunţare, conform

art. 363 alin. 3 teza întâi din Codul de procedură penală.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu

stabilirea datei de la care curge termenul de apel pentru inculpatul care a lipsit

atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, în condiţiile în care apărătorul

acestuia a fost prezent la cel puţin unul dintre cele două momente procesuale.

Astfel, unele instanţe au considerat că termenul de apel curge de la pronunţare

pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, dacă

apărătorul său a fost prezent la unul dintre cele două momente procesuale.

S-a motivat că această interpretare se impune deoarece prin art. 174 din Codul

de procedură penală se prevede că în cursul judecăţii învinuitul şi, respectiv,

inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor

când prezenţa celor dintâi este obligatorie, conform legii.

295

Or, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, în cazul în care inculpatul

lipseşte, iar prezenţa lui în instanţă nu este obligatorie, apărătorul său îl

înlocuieşte prin reprezentare, fiind obligat să presteze tot ceea ce este necesar

pentru apărarea intereselor acestuia.

Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că termenul de apel curge pentru

inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă

apărătorul său a fost prezent, de la comunicarea copiei de pe dispozitivul

hotărârii.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală "În cursul judecăţii

învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia

cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie".

Rezultă, deci, că prin această dispoziţie a legii a fost reglementată

posibilitatea apărătorului de reprezentare a învinuitului sau inculpatului.

Ca urmare, în raport cu specificul unei atari posibilităţi, apărătorul prezent

este abilitat să exercite, în numele inculpatului, drepturile şi obligaţiile sale

procesuale, în temeiul unui contract, încheiat în formă scrisă, în conformitate cu

dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi

exercitarea profesiei de avocat, republicată.

O atare posibilitate, de reprezentare a învinuitului sau inculpatului, limitată la

cazurile în care prezenţa învinuitului sau inculpatului nu este obligatorie, nu

justifică însă lipsirea de efect a dispoziţiilor procedurale ce asigură realizarea

dreptului acestora la exercitarea căilor legale de atac.

În acest sens, este de observat că prin art. 360 din Codul de procedură penală

sunt prevăzute cazurile în care se comunică dispozitivul hotărârii sau hotărârea

în întregul ei.

Astfel, potrivit alin. 1 al acestui articol, "Copii de pe dispozitivul hotărârii se

comunică părţilor care au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare".

În raport cu această dispoziţie a legii, beneficiază de obligativitatea

comunicării dispozitivului hotărârii doar partea care întruneşte cumulativ ambele

condiţii, adică să fi lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare.

Totodată, trebuie avut în vedere că prin alin. 2 al art. 360 din Codul de

procedură penală se prevede că inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre

celelalte situaţii prevăzute în art. 171 alin. 2 din acelaşi cod, care a lipsit de la

pronunţarea hotărârii, i se comunică o copie a dispozitivului, urmând ca, în

conformitate cu alin. 3, să i se comunice, după redactarea hotărârii, copii de pe

aceasta.

Raţiunea îndeplinirii acestei proceduri, de comunicare a hotărârii, este aceea

de a se asigura părţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare,

precum şi inculpatului deţinut sau aflat în vreuna dintre celelalte situaţii

prevăzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, care a lipsit de la

pronunţarea hotărârii, posibilitatea să ia cunoştinţă în mod direct de soluţia

296

adoptată de instanţă, pentru a-şi putea exercita dreptul de a folosi împotriva

acesteia calea de atac prevăzută de lege.

Realizarea unui atare imperativ esenţial, menit să garanteze fiecărei persoane

atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul la un recurs efectiv, în sensul

reglementărilor date acestor drepturi în cuprinsul art. 6 şi 13 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care

România a devenit parte, nu poate fi asigurată fără instituirea de obligaţii

procedurale stricte, care să dea posibilitatea tuturor părţilor din proces să ia

cunoştinţă, în mod neîndoielnic, de hotărârea judecătorească ce le vizează

nemijlocit.

Or, dacă pentru celelalte părţi din proces este asigurată posibilitatea de a lua

cunoştinţă de conţinutul hotărârii care le priveşte chiar şi atunci când nu s-au

prezentat personal la proces, ci prin reprezentant, în cazul inculpatului care a

lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, nu se poate considera că o astfel de

posibilitate este îndeajuns asigurată nici chiar atunci când a fost reprezentat de

un apărător.

În această privinţă, este de observat că în cazul în care reprezentarea

inculpatului este admisă, potrivit art. 174 alin. 1 din Codul de procedură penală,

modificat prin art. I pct. 114 din Legea nr. 281/2003, nu se poate considera că

prezenţa reprezentantului său la prima instanţă sau la aceea de apel ar echivala

cu însăşi prezenţa lui în instanţa respectivă.

A considera altfel ar însemna a înlocui un atribut acordat de titularul

dreptului, prin contractul de reprezentare încheiat, chiar dacă un asemenea

atribut constă în împuternicirea de a exercita o cale de atac, în numele său, cu

însuşi dreptul de a hotărî să exercite sau să nu exercite acea cale de atac, ceea ce

ar fi inadmisibil, afectând dreptul constituţional la apărare.

De aceea, soluţia ce se impune este aceea că împuternicirea acordată

reprezentantului, prin contractul încheiat, de a exercita toate drepturile prevăzute

de lege, în numele inculpatului, inclusiv pe acela de a exercita o cale de atac

împotriva hotărârii pronunţate, nu poate acoperi lipsa comunicării hotărârii, în

conformitate cu prevederile art. 360 din Codul de procedură penală, şi drepturile

derivate din această comunicare.

Atât interpretarea literală, cât şi cea raţională a dispoziţiilor art. 360 şi 363 din

Codul de procedură penală, referitoare la comunicarea hotărârii şi la termenul de

declarare a apelului, impun să se considere că voinţa legiuitorului este aceea de a

se comunica tuturor inculpaţilor care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la

pronunţare, copii de pe dispozitivul hotărârii, deoarece în cuprinsul acelor

dispoziţii nu se face nicio distincţie în raport cu posibilitatea de realizare a

prezenţei inculpatului la judecată în altă modalitate decât personal.

De aceea, reprezentarea inculpatului în faţa instanţei, în cazurile permise de

lege, realizabilă în condiţiile prevăzute prin Legea nr. 51/1995 pentru

organizarea şi reglementarea profesiei de avocat, astfel cum a fost modificată şi

297

completată prin Legea nr. 255/2004, nu poate justifica înlăturarea obligativităţii

comunicării unui act procedural esenţial, cum este o hotărâre judecătorească

susceptibilă de a fi supusă unei căi de atac, pentru că s-ar obstrucţiona însăşi

exercitarea acestui drept, ceea ce ar încălca dispoziţiile art. 13 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul

oricărei persoane la un recurs efectiv.

Aşa fiind, se impune să se considere că termenul de declarare a apelului şi a

recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la

pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la data

comunicării hotărârii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,

urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că termenul de

declarare a apelului şi a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la

dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost asistat de apărător, curge de la

data când i s-a comunicat hotărârea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că termenul de declarare a apelului şi recursului pentru inculpatul

care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost

reprezentat de apărător, curge de la comunicare.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

298

DECIZIA Nr. XXIX

din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 54/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul

legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de

procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în

cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la

tratament medical, formulată de persoana internată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în

sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale

cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile

judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură

penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul

respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării

la tratament medical, formulată de persoana interesată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz,

cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din

Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire

a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.

S-a motivat că obligaţia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile

judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a

299

acestei măsuri de siguranţă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din

culpa ei procesuală, constând în declanşarea unui proces cu caracter penal, prin

introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de

cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii

formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu

măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare

avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 192

alin. 3 din Codul de procedură penală.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie

temeiul obligaţiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal

această obligaţie are un caracter mai complex.

Obligaţia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinţa

directă a săvârşirii infracţiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei

culpe procesuale derivând din declanşarea procesului penal.

Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă

civilmente este consecinţa răspunderii civile care îi revine, nederivând din

încălcarea legii penale prin săvârşirea infracţiunii, ca în cazul inculpatului.

Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor

judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul

intervenţiei nejustificate a unei părţi în procesul penal, prin formularea unei

plângeri sau cereri neîntemeiate. Într-un astfel de caz, acea parte, alta decât

inculpatul, are culpă procesuală, impunându-se, pe cale de consecinţă, să fie

obligată să suporte cheltuielile judiciare, deşi culpa sa procesuală nu presupune

existenţa relei-credinţe.

Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se

prevede că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei

alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a

respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea".

Această dispoziţie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul

respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării

la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la

plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la

suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

O atare soluţie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispoziţia

menţionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de

formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu şi la situaţiile când se solicită

doar modificarea condiţiei în care se află o persoană ca urmare a luării faţă de ea

a măsurii de siguranţă a internării medicale -, nu se justifică în raport cu

finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstrucţionată însăşi posibilitatea

300

solicitării doar a schimbării modalităţii de a se realiza acelaşi tratament medical

în cadrul măsurii de siguranţă dispuse.

Aşa fiind, astfel de situaţii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de

persoane internate medical, lipsite de posibilităţile pe care le oferă un cadru

normal de viaţă, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3

al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, "în toate

celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili

că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu

obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile

judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art.

192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării

medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată,

cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului,

potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

301

DECIZIA Nr. XXVI

din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 51/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul

legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor având ca

obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni

în legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei

Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a

Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în

sensul că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din

Codul penal şi alte infracţiuni ce au legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite

de personalul militar al fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 293/2004, competenţa de a le soluţiona revine

instanţelor militare în măsura în care se află în curs de judecată la aceste

instanţe.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a cauzelor ce au ca obiect

infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal sau alte infracţiuni având

legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei

Direcţii Generale a Penitenciarelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

293/2004.

302

Astfel, unele instanţe au decis că în asemenea cauze sunt competente să

judece instanţele civile, considerând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

293/2004, s-a produs demilitarizarea personalului din sistemul fostei Direcţii

Generale a Penitenciarelor, angajaţii din cadrul acesteia dobândind statutul de

funcţionari publici.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, faţă de dispoziţiile art.

40 din Codul de procedură penală şi de cele ale art. IX pct. 4 din Legea nr.

281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a

altor legi speciale, competenţa de a judeca astfel de cauze revine instanţelor

militare în măsura în care se află pe rolul acestora.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Prin Legea nr. 293/2004 toţi militarii din sistemul penitenciarelor au fost

transformaţi în funcţionari publici civili cu statut special.

În acest sens, prin art. 2 alin. (2) din legea menţionată s-a prevăzut că

"Administraţia Naţională a Penitenciarelor se constituie prin reorganizarea

Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi funcţionează în subordinea Ministerului

Justiţiei", iar la art. 3 alin. (1) s-a precizat că "personalul din sistemul

administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici civili cu statut

special şi din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă".

Ca urmare a transformării tuturor militarilor din sistemul fostei Direcţii

Generale a Penitenciarelor în funcţionari publici, prin art. 72 alin. (1) şi (3) din

Legea nr. 293/2004 s-a prevăzut că "gradele militare ale militarilor din

penitenciare vor fi echivalate cu gradele profesionale", iar "cadrele militare

preluate prin reorganizarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi unităţilor din

subordinea acesteia se trec în rezervă, în condiţiile Legii nr. 80/1995 privind

statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, şi se numesc

funcţionari publici în sistemul administraţiei penitenciarelor".

Este adevărat că statutul de funcţionari publici atribuit la data constituirii

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor militarilor care au făcut parte din

Direcţia Generală a Penitenciarelor determină pierderea de către aceştia a

calităţii ce atrăgea competenţa instanţelor militare în cazul săvârşirii de

infracţiuni.

Dar într-o astfel de situaţie instanţa competentă să judece pe militarii care şi-

au pierdut această calitate nu poate fi stabilită decât în raport cu modul cum este

reglementată aplicarea în timp a legii procesuale penale în materia competenţei

după calitatea persoanei.

Este de observat că, în această privinţă, competenţa ratione personae este

determinată de calitatea avută de autor în momentul săvârşirii infracţiunii, în

raport cu condiţiile reglementate în cuprinsul art. 40 din Codul de procedură

penală.

Astfel, potrivit art. 40 alin. 1 din Codul de procedură penală, "când

competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne

303

competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai

are acea calitate, în cazurile când: «a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu

ale făptuitorului», ori «b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă»".

Reiese deci că, în materia competenţei după calitatea persoanei, normele ce o

reglementează derogă de la principiul imediatei aplicări a legii procesuale

penale, instanţa competentă să judece, ratione personae, fiind determinată în

raport cu legea în vigoare la data săvârşirii faptei, iar nu în conformitate cu

prevederile legii în vigoare în momentul sesizării.

Se impune a se considera incidente prevederile art. 40 alin. 1 din Codul de

procedură penală şi pentru că Legea nr. 293/2004 nu conţine nicio dispoziţie cu

caracter tranzitoriu care să modifice regulile instituite prin norma procesuală

penală enunţată.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în situaţii similare, determinate de

adoptarea Legii nr. 281/2003 prin care au fost reglementate şi anumite schimbări

de competenţă, s-a prevăzut la art. IX alin. 4 că toate "cauzele aflate în curs de

judecată la instanţele militare, la data intrării în vigoare a prezentei legi, date în

competenţa instanţelor civile, vor continua să fie judecate de instanţele militare,

potrivit legii anterioare".

Aşa fiind, se impune să se constate că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile

prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni având

legătură cu îndatoririle de serviciu, săvârşite de personalul militar al fostei

Direcţii Generale a Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr.

293/2004, competenţa de a judeca revine instanţelor militare, în condiţiile art. 40

din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003, în

măsura în care acele cauze au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare

înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate şi, respectiv, al instanţelor civile

dacă procesele au fost înregistrate pe rolul instanţelor militare ulterior.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în

sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

304

Stabilesc că, în cauzele ce au ca obiect infracţiunile prevăzute de art. 331-352

din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de

serviciu, comise de personalul militar al fostei Direcţii Generale a

Penitenciarelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:

a) şi înregistrate pe rolul instanţelor militare înaintea actului normativ

menţionat, competenţa judecării lor revine instanţelor militare, în condiţiile art.

40 din Codul de procedură penală şi art. IX pct. 4 din Legea nr. 281/2003;

b) şi înregistrate pe rolul instanţelor ulterior intrării în vigoare a actului

normativ menţionat, competenţa judecării lor revine instanţei civile.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

305

DECIZIA Nr. XXVII

din 18 septembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007

Dosar nr. 15/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art.

10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală, referitoare la

exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca, în cazurile prevăzute

de lege.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în

sensul de a se stabili că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru

care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă

numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului

şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat

în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat

special, ori prin înscrisuri autentice.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h)

teza a II-a din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct

de vedere unitar, constatându-se că în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală au fost pronunţate soluţii diferite.

Astfel, unele instanţe au considerat că se poate lua act de voinţa de împăcare a

părţii vătămate, manifestată prin cerere, dispunând încetarea procesului penal în

lipsa inculpatului şi a părţii vătămate de la dezbateri.

Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că încetarea procesului penal, ca urmare

a împăcării părţilor, poate avea loc şi în lipsa inculpatului, considerându-se că

acesta a achiesat în mod tacit la actul de voinţă al părţii vătămate.

306

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pentru încetarea procesului

penal părţile trebuie să-şi exprime în mod valabil acordul de voinţă cu privire la

împăcarea totală şi necondiţionată.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 din Codul penal, "împăcarea părţilor în cazurile

prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă".

Pe de altă parte, prin art. 10 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală se

prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în

mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori

dacă părţile s-au împăcat.

Din textele de lege menţionate rezultă, deci, că împăcarea părţilor, pe lângă

faptul că înlătură răspunderea penală, stinge şi acţiunea civilă exercitată în

cadrul procesului penal, care constituie un accesoriu al celei penale.

Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de

voinţă, împăcarea părţilor constituie un act bilateral, implicând în mod necesar

acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al inculpatului.

În această privinţă, este de observat că împăcarea are caracter personal şi

trebuie să fie definitivă.

De aceea, ea nu poate fi echivocă, fiind necesar să conţină în mod clar acordul

de voinţă al persoanelor care s-au hotărât să se împace.

Ca urmare, spre deosebire de cazul plângerii prealabile, unde retragerea

operează in rem şi produce efecte faţă de toţi participanţii, împăcarea operează

in personam, înlăturând răspunderea penală numai cu privire la inculpatul cu

care persoana vătămată s-a împăcat.

Sub acest aspect, este de reţinut că, potrivit prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b)

raportat la art. 10 alin. 1 lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală,

încetarea procesului penal poate fi dispusă numai atunci când instanţa ia act

nemijlocit de acordul de voinţă al inculpatului şi al părţii vătămate de a se

împăca, exprimat în şedinţa de judecată, personal sau prin persoane cu mandat

special, ori când acesta rezultă din înscrisuri autentice.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură

penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se

decide în sensul că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai

atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al

persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în

şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special,

ori prin înscrisuri autentice.

307

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea prevederilor art. 11 pct. 2 lit. b), cu referire la art. 10 alin. 1 lit. h)

teza a II-a din Codul de procedură penală, stabilesc:

Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci

când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei

vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de

judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin

înscrisuri autentice.

Obligatorie potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

308

DECIZIA Nr. XXVII

din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 52/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul

procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile

Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,

modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenţa

juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a

dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi

completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare şi atrage, în

conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi alin. 4 teza finală din Codul de

procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit.

SECŢIILE UNITE

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu

privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor, în cadrul procesului penal,

de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr.

51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi

completată prin Legea nr. 255/2004.

Astfel, unele instanţe au considerat că părţile pot fi asistate în cursul

procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au

309

dobândit calitatea de avocat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 51/1995,

modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asistenţa juridică

acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a

dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi

completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Principiul legalităţii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de

procedură penală, impune cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare atât în

cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile

prevăzute de lege.

Ca o consecinţă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare

cerinţe, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act

procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în condiţiile stabilite

prin art. 197 din Codul de procedură penală.

În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3

din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea

învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie,

potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun

mod.

Atragerea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor

privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului

penal îşi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care

se prevede la alin. 1 că "dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului

şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", iar la alin. 5, că "organele

judiciare au obligaţia să înştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua

prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător", precizându-se, în

continuare, că "în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare

sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau

inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales."

Corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la

asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul

procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite

actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică

ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr.

51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004,

sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat.

În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din

Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a

prevăzut că "profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul

baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor

din România, denumită în continuare U.N.B.R.", iar prin alin. 3 al aceluiaşi

310

articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara

U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte.

Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege

specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite

cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei

asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.

Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 şi art. 4 din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii

şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia

legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare

asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când

aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie

acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr.

51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004,

pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o

persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995,

modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de

apărare a acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau

învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii

nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu

lipsa de apărare a acestuia.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

311

DECIZIA Nr. XXVIII

din 18 septembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 20/03/2007

Dosar nr. 16/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie cu privire la înţelesul noţiunii "pedeapsă prevăzută de lege", în

accepţiunea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, în

cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 112 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de

admitere a acestuia, în sensul de a se stabili că, prin pedeapsa prevăzută de lege

în cazul arestării minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin. 1 din

Codul de procedură penală, se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care

incriminează fapta de care este învinuit, iar nu cea redusă în temeiul art. 109 din

Codul penal.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar referitor la înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege în

cazul arestării preventive a minorului între 14 şi 16 ani, conform art. 160^h alin.

1 din Codul de procedură penală.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul inculpaţilor minori,

prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelege pedeapsa rezultată din aplicarea

dispoziţiilor de reducere la jumătate a limitelor prevăzute pentru infracţiunea

săvârşită, conform art. 109 alin. 1 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că, într-un asemenea caz, prin pedeapsă

prevăzută de lege se înţelege numai pedeapsa menţionată în textul de lege care

incriminează fapta, iar nu cea aplicabilă minorului potrivit art. 109 din Codul

penal.

312

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Este adevărat că prin art. 109 alin. 1 din Codul penal se prevede că pedepsele

ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită, limitele acestor pedepse reducându-se la jumătate, fără

însă ca minimul pedepsei să poată depăşi 5 ani.

Prin alin. 2 al aceluiaşi articol se mai prevede că, atunci când legea prevede

pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, minorului i se aplică

închisoarea de la 5 la 20 de ani.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 160^h alin. 1 din Codul de

procedură penală, arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani poate fi

dispusă numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit

este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.

Rezultă deci că în cuprinsul textelor de lege menţionate este dată aceeaşi

accepţiune înţelesului expresiei "pedeapsa prevăzută de lege", dar, în raport cu

specificul instituţiilor la care se referă, prin art. 109 din Codul penal este

reglementat modul de aplicare a pedepsei în cazul minorului, iar prin art. 160^h

alin. 1 din Codul de procedură penală sunt stabilite condiţiile ce trebuie

îndeplinite pentru a putea fi dispusă măsura arestării preventive faţă de minorul

între 14 şi 16 ani.

În această privinţă, este de observat că prin art. 160^h alin. 1 din Codul de

procedură penală se precizează că "minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat

preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este

învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă

măsură preventivă nu este suficientă".

Or, prin art. 109 din Codul penal, reglementându-se pedepsele pentru minori,

nu este prevăzută posibilitatea de a se aplica minorului pedeapsa detenţiunii pe

viaţă la care se face referire în cuprinsul art. 160^h alin. 1 din Codul penal, ci se

menţionează doar că, atunci "când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de

ani".

Ca urmare, se impune să se constate că au procedat corect numai instanţele

care au considerat că atât prin art. 109 din Codul penal, cât şi prin art. 160^h din

Codul de procedură penală se are în vedere pedeapsa prevăzută în textul de lege

ce incriminează fapta, astfel că este exclus ca al doilea text de lege să se refere la

limitele de pedeapsă determinate conform art. 109 alin. 1 din Codul penal, cât

timp, ca efect al aplicării prevederilor acestui din urmă articol, nici nu ar fi

posibil să fie stabilită minorului pedeapsa detenţiunii pe viaţă la care se referă

art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală.

Aşa fiind, dacă s-ar considera că prin expresia "pedeapsă prevăzută de lege",

în accepţiunea art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală, s-ar înţelege

pedeapsa ce se poate stabili minorului în raport cu criteriile înscrise în art. 109

alin. 1 şi 2 din Codul penal, ar însemna ca aplicarea dispoziţiilor referitoare la

313

luarea măsurii arestării preventive faţă de minorul între 14 şi 16 ani să fie

restrânsă în mod artificial.

De altfel, în art. 1411 din Codul penal, introdus prin art. I pct. 50 din Legea nr.

278/2006, se precizează că prin "pedeapsă prevăzută de lege" se înţelegea

pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma

consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a

pedepselor.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 şi

ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în

interesul legii şi a se stabili că, în accepţiunea reglementării date în art. 160^h

alin. 1 din Codul de procedură penală, prin "pedeapsă prevăzută de lege" în

cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani se înţelege pedeapsa

prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forme consumate,

fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei la care se referă art.

109 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea prevederilor art. 160^h alin. 1 din Codul de procedură penală,

stabilesc:

În cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani, prin pedeapsă

prevăzută de lege în accepţiunea reglementării din articolul menţionat se

înţelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârşită în forme

consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută

de dispoziţiile art. 109 din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

314

DECIZIA Nr. XXX

din 9 octombrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 725 din 26/10/2007

Dosar nr. 19/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în

cazul în care, la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor normelor

de competenţă, primei instanţe nu i-ar mai reveni competenţa de a judeca fondul

cauzei în primă instanţă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia în sensul de a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze

cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar

dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificării normelor de

procedură, acesteia nu i-ar mai reveni competenţa de a soluţiona fondul cauzei

în primă instanţă.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la instanţa competentă să judece cererea de revizuire în

ipoteza în care, în urma modificării normelor de procedură, instanţa care a

judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă.

Astfel, unele instanţe au apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de

revizuire instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze fondul cauzei în

momentul introducerii cererii.

În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul activităţii legii procesual

penale.

315

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că instanţa care a soluţionat fondul

cauzei rămâne competentă să judece şi cererea de revizuire, chiar dacă, la

momentul introducerii acesteia, competenţa de a judeca acea cauză în primă

instanţă ar reveni unei alte instanţe.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 397 alin. 1 din Codul de

procedură penală, "Cererea de revizuire se adresează procurorului de la

parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă", care

procedează la efectuarea actelor de cercetare potrivit prevederilor art. 399 din

acelaşi cod.

Consecvent acestei reglementări, legiuitorul a stabilit, prin art. 401 din Codul

de procedură penală, că este competentă să judece cererea de revizuire instanţa

care a soluţionat cauza în primă instanţă.

În raport cu aceste dispoziţii ale legii care, având caracter procedural, sunt de

strictă interpretare şi de imediată aplicaţiune, se impune, deci, să se considere că

numai instanţa care a judecat cauza în primă instanţă este competentă să

soluţioneze cererea de revizuire, chiar dacă la data introducerii cererii, datorită

modificărilor de ordin legislativ intervenite, acea instanţă nu mai are competenţa

de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.

Această interpretare se impune şi în raport de natura juridică a căii de atac a

revizuirii, care este o cale de atac de retractare, aparţinând, din punct de vedere

al competenţei, aceleiaşi instanţe care a judecat fondul cauzei.

O altă interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la competenţa de

soluţionare a cererii de revizuire ar contraveni principiului activităţii legii

procedurale în vigoare la momentul efectuării actului, respectiv a celei aplicabile

la data pronunţării hotărârii împotriva căreia este îndreptată calea extraordinară

de atac a revizuirii, precum şi caracterului acţiunii de revizuire de a fi o cale de

atac de retractare.

De altfel, în această privinţă este de observat că, potrivit art. 3 din Legea nr.

31/1968, pentru punerea în aplicare a actualului Cod de procedură penală,

"regulile de competenţă... se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost

pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a

intervenit o hotărâre în primă instanţă".

Instituindu-se astfel regula ultraactivităţii legii procedurale anterioare pentru

cazul când s-a dat o hotărâre în primă instanţă, raţiunea ca procesul să continue

potrivit regulilor de competenţă în temeiul cărora a fost pronunţată hotărârea

dată în primă instanţă trebuie admisă şi atunci când împotriva unei atari hotărâri

se exercită calea extraordinară de atac a revizuirii ulterior modificării

competenţei de judecată.

Această interpretare a dispoziţiilor referitoare la competenţa de soluţionare a

cererii de revizuire se impune şi pentru că tot prin Legea nr. 31/1968 se mai

prevede, la art. 4, că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în

316

vigoare la data pronunţării lor", deci, şi căii de atac a revizuirii, pentru eventuala

retractare, în condiţiile legii.

Ca urmare, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţa competentă să

soluţioneze cererea de revizuire este determinată de reglementarea în vigoare la

data pronunţării hotărârii atacate pe această cale, iar nu de aceea existentă în

momentul introducerii cererii de revizuire.

Aşa fiind, în cazul cererii de revizuire, întregul ansamblu de norme

procedurale evidenţiază aplicabilitatea regulii stabilite cu valoare de principiu,

prin art. 401 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care

"Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în

primă instanţă", reglementare care, în succesiunea sa, este în deplină

concordanţă şi cu reglementarea dată competenţei de efectuare a actelor de

cercetare, în care privinţă, potrivit art. 397 alin. 1 din acelaşi cod, "Cererea de

revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a

judecat cauza în primă instanţă".

A considera altfel ar însemna să fie schimbată natura juridică de cale de atac

de retractare a cererii de revizuire, menită să asigure exercitarea autocontrolului

de către însăşi instanţa care s-a pronunţat asupra fondului procesului, ceea ce ar

fi inadmisibil.

Evident, în cazul în care instanţa care a soluţionat fondul cauzei a fost între

timp desfiinţată, un asemenea mod de a proceda nu ar mai fi posibil. De aceea,

numai într-o astfel de situaţie, chiar dacă actualul Cod de procedură penală şi

legea de punere a sa în aplicare nu conţin nicio dispoziţie în această privinţă, se

impune să fie determinată competenţa de soluţionare a cererii de revizuire

potrivit normelor de competenţă în vigoare în momentul introducerii cererii, în

sensul precedentelor reglementări cuprinse în art. 576 alin. 2 din Codul de

procedură penală anterior.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că soluţionarea cererii de

revizuire revine în competenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă,

chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor

procedurale, aceasta nu mai are competenţa de a soluţiona fondul cauzei în

primă instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

317

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 401 din Codul de procedură penală, stabilesc:

Instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a

judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii,

datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea

competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

318

DECIZIA Nr. XXXI

din 9 octombrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007

Dosar nr. 20/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 112 din 30 august 2001, în cazul condamnării inculpatului pentru

infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din această ordonanţă.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 85 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că, în cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul

art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, pentru luarea

măsurilor prevăzute în art. 5 din acelaşi act normativ, de către organele cărora le

revine această atribuţie specifică, instanţa comunică dispozitivul hotărârii de

condamnare.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la organul competent să aplice măsurile prevăzute în art.

5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, în cazul hotărârii de

condamnare în temeiul art. 1-3 din acelaşi act normativ.

Astfel, unele instanţe au considerat că măsurile prevăzute în art. 5 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în cazul hotărârii de condamnare pentru

infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din acelaşi act normativ, nu pot fi aplicate

decât de instanţa de judecată.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce

prevederile art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 nu conţin

o dispoziţie expresă cu privire la organul căruia îi revine atribuţia să aplice astfel

319

de măsuri, iar prin specificul lor au caracterul de măsuri de siguranţă, numai

instanţa de judecată le poate aplica.

Alte instanţe, dimpotrivă, dispunând condamnarea inculpaţilor pentru

infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

112/2001, nu au făcut şi aplicarea art. 5 din acelaşi act normativ.

Aceste din urmă instanţe, care au considerat că, în caz de condamnare pentru

vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 112/2001, nu le revine obligaţia de a opera ele însele dispoziţiile

art. 5 din aceeaşi ordonanţă, au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001,

aprobată, cu modificări prin Legea nr. 252/2002, sunt prevăzute şi sancţionate ca

infracţiuni unele fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau

de persoane fără cetăţenie domiciliate în România.

În legătură cu aceste infracţiuni, prin art. 5 din aceeaşi ordonanţă se prevede

că "Cetăţeanului român condamnat în temeiul dispoziţiilor art. 1-3 i se refuză

eliberarea paşaportului sau, după caz, i se suspendă dreptul de folosire a acestuia

pe o perioadă de 5 ani".

În raport cu acest conţinut lipsit de echivoc al reglementării ce i s-a dat

textului menţionat, rezultă voinţa neîndoielnică a legiuitorului ca atât măsura

refuzului eliberării paşaportului, cât şi aceea a suspendării dreptului de folosire a

acestuia pe o perioadă de 5 ani să fie aduse la îndeplinire numai de organele

specializate având în competenţă eliberarea sau suspendarea unor astfel de acte,

respectiv de Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul General al Poliţiei de

Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa

Paşapoartelor.

Or, faţă de această reglementare imperativă, impusă de starea de pericol

implicit pe care îl prezintă persoana care a săvârşit oricare dintre infracţiunile

prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, este

necesar ca restricţia drepturilor la care se referă art. 5 din aceeaşi ordonanţă să

fie realizată necondiţionat de către organele cu atribuţii în domeniu, numai pe

baza comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus

condamnarea.

O atare interpretare este impusă şi de raţiuni practice, determinate de

posibilitatea de a se omite să se prevadă în dispozitivul hotărârii de condamnare

pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 112/2001 menţiunea referitoare la aplicarea art. 5 din aceeaşi

ordonanţă.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul condamnării pentru

vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 1-3 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din aceeaşi ordonanţă se

320

duc la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte, Inspectoratul

General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar pentru

Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie specifică,

pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de condamnare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

112/2001, stabilesc:

În cazul hotărârii de condamnare pronunţate în temeiul art. 1-3 din Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001, măsurile prevăzute în art. 5 din acelaşi act

normativ sunt duse la îndeplinire de către Direcţia Generală de Paşapoarte,

Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Serviciul Public Comunitar

pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor, cărora le revine această atribuţie

specifică, pe baza comunicării de către instanţă a dispozitivului hotărârii de

condamnare.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

321

DECIZIA Nr. XXXI

din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 56/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod,

într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc

împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul

penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element

circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o

locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă.

Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul

persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă

agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a

cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se

săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în

conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două

activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele

infracţiuni în concurs real.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu

privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă

sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

322

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de

domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale

acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21

lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.

S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie,

complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma

pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este

reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în

cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în

orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în

acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu,

prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în

art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.

S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal,

referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită

într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de

violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri,

deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte

şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria

săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit

prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de

inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea

unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea

urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".

Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea

menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21

şi 3 din acelaşi articol.

Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de

tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "într-

o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".

În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a

ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin

exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se

realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa

sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere

fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind

infracţiunea de violare de domiciliu.

Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa

din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi

323

încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la

săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât

infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21

din Codul penal.

Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art.

211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de

domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde

ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi

specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de

încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât

concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia

este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de

infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi

persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar

dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte

infracţiuni".

Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o

locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării,

constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută

de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. 21 lit. c) din Codul penal.

II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un

punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de

pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de

domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod,

într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de

săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în

formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal,

argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor

de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie

infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii

complexe de tâlhărie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o

curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de

săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între

infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi

infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le

incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211

alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de

324

domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau

dependinţele ei în sensul acestui text de lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de

domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,

încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul

persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".

Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din

Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art.

192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de

violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă

agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare

altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.

Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un

loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei

tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu,

prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie,

prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul

circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

şi a se decide în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale

acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între

infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi

infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce

ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un

concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din

325

Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu

excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

326

DECIZIA Nr. XXXIV

din 6 noiembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007

Dosar nr. 24/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de

întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a contestaţiei

la executare şi a cererii de revizuire, în cazul retragerii acestora.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 100 de judecători din totalul de 119 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că, în cazul când condamnaţii îşi retrag cererile de amânare

sau de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă,

cererile de revizuire sau contestaţiile la executare, instanţa nu se poate considera

îndreptăţită să ia act de această retragere, ci trebuie să se pronunţe asupra

fondului cauzei.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cererilor de amânare ori de

întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de

revizuire şi a contestaţiilor la executare, în cazul retragerii acestora.

Astfel, unele instanţe au examinat cererile menţionate şi s-au pronunţat asupra

fondului acestora, neluând în considerare declaraţiile prin care au fost retrase.

Alte instanţe, dimpotrivă, au luat act de retragerea unor atari cereri, fără a mai

proceda la examinarea lor.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin care este

instituit principiul oficialităţii procesului penal, se prevede că "actele necesare

327

desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin

lege se dispune altfel".

Realizarea acestui principiu impune examinarea, de către instanţele de

judecată, a cererilor de revizuire, a contestaţiilor la executare, precum şi a

cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau

detenţiunii pe viaţă cu stricta respectare a dispoziţiilor procedurale care

reglementează modul lor de soluţionare.

Aceasta nu înseamnă, însă, ca situaţiile nereglementate în mod expres prin

dispoziţiile specifice fiecăreia dintre cererile menţionate să nu îşi găsească

rezolvarea firească, adecvată conţinutului şi sensului solicitării pe care partea a

înţeles să li-l dea prin exprimarea liberă a voinţei sale.

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului dreptului părţii de a

dispune asupra cererii formulate, instituit prin art. 246 din Codul de procedură

civilă care, reglementând procedura de drept comun în această privinţă, în

măsura în care nu se dispune altfel, potrivit art. 721 din acelaşi cod, este

aplicabil şi în materia dreptului penal.

În adevăr, în conformitate cu art. 246 alin. 1 din Codul de procedură civilă,

"reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin

cerere scrisă".

Este de observat, de altfel, că la această reglementare, cu valoare de principiu,

se şi face trimitere în cazul cererii de revizuire, prevăzându-se, prin art. 326 alin.

1 din Codul de procedură civilă, că aceasta "se judecă potrivit dispoziţiilor

prevăzute pentru cererea de chemare în judecată".

Ca urmare, instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori

întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererii de

revizuire şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să ia

act de retragerea lor.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu

soluţionarea cererilor de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei

închisorii sau detenţiunii pe viaţă, a cererilor de revizuire şi a contestaţiilor la

executare, în cazul retragerii acestora, va lua act de o atare manifestare de

voinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

328

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de amânare ori

întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, de revizuire

şi contestaţie la executare, în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de

această manifestare de voinţă.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 6 noiembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

329

DECIZIA Nr. XXXIV

din 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007

Dosar nr. 5/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva

hotărârilor pronunţate în materia reabilitării după intrarea în vigoare a Legii nr.

356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,

precum şi pentru modificarea altor legi.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în

funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a

fi admis în sensul de a se stabili că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi

recursului, iar cele pronunţate după această dată sunt supuse numai căii ordinare

de atac a recursului.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la

căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în

materia reabilitării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a

dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din

Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanţa rezolvă

cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanţei de apel este

supusă recursului.

Alte instanţe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din

Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006,

330

intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată

hotărârea de soluţionare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar

numai în cadrul căii de atac a recursului.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, literă introdusă

prin art. I pct. 168 din Legea nr. 358/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie

2006, nu pot fi atacate cu apel "sentinţele pronunţate în materia executării

hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea".

Pe de altă parte, prin art. 501 din Codul de procedură penală se prevede că

"hotărârile prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului,

iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului".

Faţă de această inadvertenţă şi de nereglementarea, în Codul de procedură

penală, a modului de aplicare în timp a dispoziţiilor legale cu caracter

procedural, se impune ca problema de interpretare a legii ce s-a ivit să fie

examinată în raport cu prevederile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în

Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a acestui cod.

În adevăr, potrivit art. 3 din legea menţionată, "regulile de competenţă din

noul Cod de procedură penală se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost

pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a

intervenit o hotărâre în primă instanţă".

În acest fel, reglementându-se competenţa în raport cu principiul activităţii

legii procedurale penale, ceea ce înseamnă riguroasa ei aplicare din momentul

intrării în vigoare până la data abrogării, modificării sau înlocuirii cu o altă

dispoziţie, în conformitate cu regula tempus regit actum, a fost instituită totodată

excepţia determinată de existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă.

Ca urmare, prin voinţa legiuitorului a fost reglementat un caz de

ultraactivitate a legii procedurale vechi, impus de nevoia ca procesul să continue

potrivit prevederilor ce erau aplicabile în momentul judecăţii şi pronunţării

hotărârii în primă instanţă, iar nu în raport cu noile dispoziţii procedurale, intrate

în vigoare ulterior.

Această ultraactivitate a legii procedurale penale este, de altfel, în deplină

concordanţă cu reglementarea în art. 4 din Legea nr. 31/1968 a dispoziţiilor

aplicabile în căile de atac, sens în care se prevede că "hotărârile sunt supuse

căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor".

Or, din moment ce o atare dispoziţie nu se poate referi doar la însăşi existenţa

căii de atac, ci mai ales la modalitatea exercitării, desfăşurării şi soluţionării

sale, cu referire la termene, titulari, condiţii de exercitare, motive, competenţă şi

procedura ce trebuie urmată în cursul judecăţii, reiese că, în materia reabilitării,

hotărârile pronunţate până la data de 7 septembrie 2006, când a intrat în vigoare

Legea nr. 356/2006, prin care a fost introdusă reglementarea de la lit. f) la alin. 1

al art. 361 din Codul de procedură penală, erau supuse căilor de atac prevăzute

în art. 501 din Codul de procedură penală.

331

Ulterior intrării în vigoare a acestei completări aduse alin. 1 al art. 361 din

Codul de procedură penală, prin introducerea reglementării de la lit. f), potrivit

căreia sentinţele privind reabilitarea nu pot fi atacate cu apel, aceste hotărâri nu

mai sunt supuse decât căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile

reglementate explicit în dispoziţia art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură

penală, introdusă prin art. I pct. 183 din Legea nr. 356/2006.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de

procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că

dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că

hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse

atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a

acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art.

3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul

că:

1. hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt

supuse atât apelului, cât şi recursului;

2. hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt

supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit.

f) din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

332

DECIZIA Nr. XXXVI

din 11 decembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007

Dosar nr. 41/2006

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la posibilitatea legală de a fi supuse căii de atac a recursului

încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de

sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de

neconstituţionalitate.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru

admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că încheierile instanţelor de recurs de

respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu

soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate sunt supuse controlului judiciar

pe calea resursului.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de

vedere unitar cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, exercitată

împotriva încheierilor prin care s-au respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare

a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate invocate în faţa

instanţei de recurs.

Astfel, unele instanţe au considerat că recursul împotriva încheierii prin care

s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibil atunci

când excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faza procesuală a

recursului.

În sprijinul acestei opinii s-a susţinut că, în materie civilă, dispoziţiile art. 255

alin. 2 din Codul de procedură civilă exclud caracterul autonom al încheierii prin

333

care instanţa de recurs respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale,

astfel că şi o asemenea încheiere este supusă regimului general reglementat în

cuprinsul acestui cod.

Ca urmare, s-a apreciat că şi într-un atare caz este aplicabilă regula generală

instituită prin art. 299 alin. 1 teza a II-a, cu referire la art. 282 alin. 2 din Codul

de procedură civilă, potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate

numai odată cu fondul, excepţia de la această regulă privind numai încheierile

prin care se suspendă cursul judecăţii, prevedere care, însă, fiind de strictă

interpretare, nu s-ar aplica decât într-o asemenea situaţie.

Corelativ, în materie penală s-a învederat că, din moment ce prin art. 3851

alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "încheierile pot fi atacate cu

recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când,

potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs", iar în primul alineat al aceluiaşi

articol nu sunt menţionate şi încheierile între hotărârile supuse recursului, se

impune ca şi încheierea instanţei de recurs, de respingere a cererii de sesizare a

Curţii Constituţionale, să nu fie susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, tot aşa

cum, în raport cu dispoziţiile art. 417 din Codul de procedură penală, cu referire

la reglementările date în cuprinsul cap. III din titlul II al aceluiaşi cod, deciziile

pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind

definitive şi executorii.

Aşadar, în această opinie s-a considerat că principiul unicităţii căii de atac,

specific sistemului român de jurisdicţie, în care dreptul la calea de atac se stinge

prin exercitare, exclude posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

împotriva hotărârilor pronunţate în acelaşi stadiu procesual.

Ca atare, potrivit opiniei menţionate, încheierea prin care s-a respins cererea

de sesizare a Curţii Constituţionale este supusă regulii generale privind căile de

atac, în condiţiile stabilite, după caz, de legea procesuală civilă sau de cea

procesuală penală, astfel că prevederea expresă de la art. 29 alin. (6) teza a doua

din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căreia o asemenea încheiere poate fi

atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, nu vizează instituirea unei

excepţii de la dispoziţiile art. 299 din Codul de procedură civilă şi, respectiv, de

la cele ale art. 3851 din Codul de procedură penală, ci doar elimină posibilitatea

atacării încheierii şi cu apel.

Potrivit acestui punct de vedere, deci, încheierea de respingere a cererii de

sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de

neconstituţionalitate invocate, ar putea fi atacată cu recurs exclusiv în cazul când

încheierea este pronunţată în cursul judecării în fond a cauzei sau în calea de

atac a apelului.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt supuse recursului şi

încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor prin

care sunt formulate excepţii de neconstituţionalitate.

334

În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, relevându-se că prin prevederea că

încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale "poate fi

atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară" a fost determinată nu

numai instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona recursul, ci şi

susceptibilitatea oricărei asemenea încheieri de a fi supusă unei atari căi de atac.

S-a apreciat că, din moment ce prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, este reglementată examinarea de către Curtea Constituţională a

excepţiilor "privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei

dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu

soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia",

înseamnă că invocarea unor atari excepţii poate avea loc în orice etapă a

procesului.

Ca urmare, s-a considerat că limitarea exercitării căii de atac a recursului

numai la situaţiile când încheierile de respingere privesc cereri de sesizare a

Curţii Constituţionale formulate în primă instanţă sau în apel ar contraveni

voinţei legiuitorului, care a atribuit caracter de ordine publică examinării de

către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa

oricărei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea

Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti

sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe

ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are

legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul

acestuia, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, «Dacă excepţia este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge

printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale».

Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în

termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".

Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o

excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea

îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29

din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei

neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă aceasta are

legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior

neconstituţionalitatea sa.

Dispoziţiile legale menţionate au caracter special şi derogă în mod evident de

la regulile generale instituite de Codul de procedură civilă şi de Codul de

procedură penală cu privire la competenţa materială de soluţionare a recursului.

Astfel, este de reţinut că, pe de o parte, nu fac nicio distincţie în raport de faza

procesuală în care se află litigiul sau de natura acestuia, iar pe de altă parte

335

precizează că este competentă să soluţioneze recursul instanţa imediat

superioară, precizare care nu ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi avut în

vedere dispoziţiile de procedură cu caracter general.

Atât timp cât, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, o excepţie de neconstituţionalitate poate fi ridicată inclusiv în faza

recursului, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, se impune a se considera că

încheierile pronunţate în această fază procesuală, conform alin. (6) al aceluiaşi

articol, pot fi atacate cu recurs la instanţa imediat superioară, indiferent dacă

aceasta are sau nu, potrivit regulilor generale, competenţă în soluţionarea

fondului litigiului.

În cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992,

republicată, se atribuie instanţei imediat superioare celei care a respins cererea

de sesizare a Curţii Constituţionale o competenţă specială, limitată exclusiv la

examinarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate conform art. 29 alin.

(6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia

României şi de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu

poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate,

ci doar prin intermediul instanţei în faţa căreia a fost ridicată, este evident că

raţiunea prevederilor art. 29 alin. (6), referitoare la recurs, a fost aceea de a

supune controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a

Curţii Constituţionale, indiferent de faza procesuală în care au fost pronunţate,

ca o garanţie în plus a liberului acces la justiţie.

Evident, în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare

existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins

cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de ultima instanţă în

ierarhia instanţelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în celelalte materii, secţiile acestei instanţe.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă şi la

art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în

interesul legii şi a se stabili că încheierile instanţelor de recurs prin care au fost

respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, cu

soluţionarea de excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse controlului judiciar

pe calea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

336

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, stabilesc:

Încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de

sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de

neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 4142

alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

337

DECIZIA nr. XXXVII

din 11 decembrie 2006

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 368 din 30/05/2007

Dosar nr. 43/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, cu privire la compunerea completului de judecată învestit să

soluţioneze, în primă instanţă, cererile de arestare provizorie în vederea

extrădării şi de prelungire a acestei măsuri.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea

nr. 304/2004, fiind prezenţi 102 judecători din totalul de 118 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în

sensul de a se stabili că atât cererea de arestare provizorie în vederea extrădării,

cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un

singur judecător.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la

compunerea completului de judecată care soluţionează, în primă instanţă,

cererile de arestare provizorie şi de prelungire a acesteia în cadrul procedurii

extrădării.

Astfel, unele instanţe au considerat că pentru judecarea în primă instanţă a

cererilor de arestare provizorie şi, respectiv, a celor de prelungire a acestei

măsuri, în cadrul procedurii extrădării, prevăzută în Legea nr. 302/2004, cu

modificările şi completările ulterioare, se constituie în cadrul curţilor de apel

completele compuse din 2 judecători.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri se

judecă, în primă instanţă, de către curţile de apel în complet format dintr-un

singur judecător.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

338

Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, "cererea de extrădare se soluţionează de secţia

penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători".

Prin art. 45 alin. (3) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 224/2006, se mai prevede că "arestarea provizorie în vederea extrădării se

dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de

extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu".

Pe de altă parte însă, este de observat că, în conformitate cu art. 54 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, intrată în vigoare la data de 25 iulie 2005,

"cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu

excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale".

Or, din moment ce prin legea organică menţionată este reglementată

compunerea completelor de judecată, iar prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.

247/2005 s-a precizat că, la data intrării în vigoare a acelei legi, "orice dispoziţie

contrară se abrogă", este de netăgăduit că începând de la data de 25 iulie 2005,

când a intrat în vigoare această lege de modificare, dispoziţiile referitoare la

compunerea completului de judecată cuprinse în art. 44 alin. (2) din Legea nr.

302/2004 erau abrogate.

Rezultă deci că în prezent, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă

şi asigurări sociale, toate celelalte cauze date în competenţa de primă instanţă a

judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un

judecător.

Mai mult, dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu au fost modificate prin

dispoziţiile Legii nr. 224/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

302/2004, aşa încât rămâne în vigoare modificarea survenită pe calea tehnicii

juridice a abrogării exprese indirecte, adoptată de legiuitor prin Legea nr.

247/2005.

Ca urmare, faţă de această compunere a completului, care nu poate fi format,

potrivit prevederii menţionate, decât dintr-un singur judecător şi în cazul

soluţionării cererii de extrădare, este evident că dispoziţia de la art. 45 alin. (3)

din Legea nr. 302/2004, conform căreia "arestarea provizorie în vederea

extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu

soluţionarea cererii de extrădare", nu poate fi interpretată decât în sensul precizat

în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Aşa fiind, în raport cu această dispoziţie imperativă a legii, care este

aplicabilă în toate cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel, se impune să se considere că arestarea provizorie în

vederea extrădării se dispune şi este prelungită în complet format dintr-un singur

judecător.

339

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că atât cererea de arestare

provizorie, în vederea extrădării, cât şi cererea de prelungire a acestei măsuri se

judecă în complet format dintr-un singur judecător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 224/2006 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, cu referire la art. 44 alin. (2) din Legea nr.

302/2004 şi a art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

stabilesc:

Cererea de arestare provizorie, în vederea extrădării, precum şi cererea de

prelungire a acestei măsuri se judecă în complet format dintr-un singur

judecător.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 decembrie 2006.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Victoria Maftei

340

BIBLIOGRAFIE GENERALA

A. Ungureanu - Drept penal roman. Partea generală, Ed.Lumina Lex,

Bucureşti;

C.Bulai, - Drept penal roman-partea generala, Casa de Editura si Presa

Sansa, S.R.L.,Buc.,1992;

C.Bulai - Manual de drept penal-partea generala ,Ed.All,Buc.,1997;

Carmen Silva Paraschiv - Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;

D.V. Mihăescu, V. Rămureanu - Căile extraordinare în procesul penal,

Ed.Ştiinţifică, 1970;

E. Ionăşescu - Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară,

Bucureşti, 1979;

Gh.Mateuţ - Procedura penală. Partea specială vol.I, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti ,1997;

Gh. Mateuţ - Procedura penală. Partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1997;

Gr. Theodoru - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2007;

Gr. Theodoru - Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea,

Iaşi, 1998;

Gr.Theodoru, L.Moldovan - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979;

I.Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului

Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999;

I.Oancea - Drept penal. Partea generală, Ed.Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1971;

I. Neagu, L. Moldovan - Drept procesual penal. Îndreptar de practică

judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;

I. Neagu - Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti,

2002;

I.Neagu - Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global

Lex, Bucureşti, 2006;

I.Neagu -Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;

M. Apetrei - Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar

Print, Bucuresti, 1999;

341

N. Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II,

Ed.Paideia, Bucureşti, 1999;

N. Volonciu - Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia,

Bucureşti, 2001;

N. Volonciu - Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed.

Paidea, Bucuresti, 1993;

N. Volonciu, A. Tuculeanu - Codul de procedură penală comentat, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2007;

S. Kahane - Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1963;

Traian Pop - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj,

1946;

Tanaviceanu, V. Dongoroz - Tratat de drept şi procedură penală, vol. V,

Tipografia “Curierul judiciar”;

Traian Pop - Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj,

1948;

V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu -

Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială,

vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti;

V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu -

Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală,

vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976;

V. Ramureanu - Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti;

V. Papadopol, C. Turianu - Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa”

SRL, Bucureşti, 1994;

V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai - ”Explicatii teoretice

ale Codului penal roman”, Ed.Academiei Romane,Bucuresti;

Vasile Păvăleanu - Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel

Mare, Suceava, 1999.

342

CUPRINS

Abrevieri ……………………….. ....................................................................... 3

Titlul I – URMĂRIREA PENALĂ

Capitolul I – Dispoziţii generale ....................................................................... 5

Secţiunea I – Obiectul urmăririi penale .............................................................. 7

Secţiunea a II-a – Limitele urmăririi penale ..................................................... 9

Secţiunea a III-a – Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale ...................... 9

§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală ............ 9

§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale ................................................... 10

§3. Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale ..................................... 11

§4. Caracterul preponderent al formei scrise ............................................... 11

Secţiunea a IV-a – Organele de urmărire penală ............................................. 11

Capitolul II – Competenţa organelor de urmărire penală .......................... 14

Secţiunea I – Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare ............ 15

Secţiunea a II-a – Competenţa organelor de cercetare speciale ....................... 16

Secţiunea a III-a – Competenţa procurorului în faza urmăririi ...................... 16

Secţiunea a IV-a – Condiţii pentru realizarea urmăririi

penale de către procuror ..................................................... 18

Secţiunea a V-a – Dispoziţii speciale privind competenţa

organelor de cercetare penală .............................................. 18

Secţiunea a VI-a – Actele încheiate de unele organe de constatare .................. 19

Capitolul III – Supravegherea exercitată de procuror în

activitatea de urmărire penală .............................................. 21

Secţiunea I – Obiectul supravegherii urmăririi penale ...................................... 21

Secţiunea a II-a – Procurorul competent să exercite supravegherea

urmăririi penale .................................................................... 23

Secţiunea a III-a – Exercitarea supravegherii ................................................... 24

Secţiunea a IV-a – Modalităţi de exercitarea supravegherii ............................. 25

Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale .................................................. 27

Secţiunea I – Sesizarea organelor de urmărire penală ...................................... 27

§1. Plângerea ................................................................................................ 29

§2. Denunţul ................................................................................................. 30

§3. Sesizarea din oficiu ................................................................................ 31

§4. Plângerea prealabilă ............................................................................... 31

Secţiunea a II-a – Desfăşurarea urmăririi penale ............................................ 33

343

§1. Începerea urmăririi penale...................................................................... 33

§2. Suspectul ................................................................................................ 34

§3. Renunțarea la urmărirea penală...............................................................35

§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale ...................................................... 36

§5. Arestarea preventivă a inculpatului........................................................ 36

§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpatul în cauză ......................... 38

§7. Extinderea cercetării penale ................................................................... 39

Secţiunea a III-a – Suspendarea urmăririi penale ............................................. 40

§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe

parcursul sau la terminarea urmăririi penale .......................................... 42

Secţiunea a IV-a – Clasarea .............................................................................. 42

Secţiunea a V-a – Terminarea urmăririi penale fără punerea

în mişcare a acţiunii penale. .............................................. 44

Capitolul V – Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței ............................. 45

Secţiunea I – Rezolvarea cauzelor .................................................................... 45

Secţiunea a II-a – Procedura trimiterii în judecată ........................................... 47

Secţiunea a III-a – Rechizitorul ........................................................................ 47

§1. Actul de sesizare a instanţei ................................................................... 49

§2. Sesizarea instanţei de judecată ............................................................... 49

§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt

organ de urmărire penală ........................................................................ 50

§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive,

de siguranţă sau asigurătorii ................................................................... 51

Capitolul VI – Reluarea urmăririi penale ..................................................... 52

Secţiunea I – Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale ............... 52

§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare ........................................... 52

§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire ........................................ 53

§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale ............................... 53

Capitolul VII – Plângerea împotriva actelor şi măsurilor

de urmărire penală ................................................................ 54

Secţiunea I – Dreptul de a face plângerea ......................................................... 54

§1. Plângerea contra actelor procurorului .................................................... 55

§2. Plângerea împotriva soluției de neurmărire............................................56

Secţiunea a II-a – Procedura de soluţionare a plângerii ................................... 58

Secţiunea a III-a – Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră

prelimina............................................................................ 59

Secţiunea a IV-a – Plângerea prealabilă ca mod special de

sesizare a organelor de cercetare penală. ........................... 60

§1. Noţiune ................................................................................................... 60

§2. Titularul plângerii prealabile .................................................................. 62

344

§3. Conţinutul plângerii prealabile ............................................................... 63

§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile ..................................... 63

§5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală ........... 64

§6. Camera preliminară.................................................................................66

A.Obiectul, durata și măsurile premergătoare..............................................66

B. Procedura de cameră preliminară.............................................................66

C. Soluții ce se pot dispune în cadrul procedurii de cameră

preliminară...............................................................................................67

D.Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară.....68

Titlul II – JUDECATA

Capitolul I – Dispoziţii generale privind judecata ........................................ 69

Secţiunea I – Consideraţii generale privind judecata ........................................ 69

Secţiunea a II-a – Principiile specifice fazei de judecată ................................. 70

a) publicitatea şedinţei de judecată ............................................................. 72

b) oralitatea şedinţei de judecată ................................................................. 72

c) nemijlocirea ............................................................................................. 72

d) contradictorialitatea ................................................................................. 73

Secţiunea a III-a – Reglementări generale privind judecata ............................. 73

a) rolul activ al instanţei de judecată ........................................................... 74

b) locul unde se desfăşoară judecata ........................................................... 74

Secţiunea a IV-a – Reglementări generale privind pregătirea

şedinţei de judecată ............................................................ 75

a) fixarea termenului de judecată ................................................................ 75

b) desemnarea şi compunerea completului de judecată .............................. 75

c) citarea părţilor şi a altor persoane ........................................................... 76

d) asigurarea apărării ................................................................................... 76

e) alte măsuri premergătoare ...................................................................... 77

Secţiunea a V-a – Atribuţiile preşedintelui completului de judecată. ............... 77

Secţiunea a VI-a – Rezolvarea chestiunilor incidente ...................................... 78

Secţiunea a VII-a – Suspendarea judecăţii ........................................................ 79

Secţiunea a VIII-a – Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată ............... 80

Secţiunea a IX-a – Încheierea de şedinţă .......................................................... 80

Secţiunea a X-a – Deliberarea ........................................................................... 81

Secţiunea a XI-a – Minuta ................................................................................. 81

Secţiunea a XII-a – Pronunţarea hotărârii ......................................................... 82

§1. Felurile hotărârilor ................................................................................. 83

§2. Redactarea şi semnarea hotărârii ............................................................ 83

Capitolul III – Procedura de judecată în prima instanţă ............................ 84

345

Secţiunea I – Trăsăturile specifice ale judecăţii în primă instanţă .................... 84

a) scopul judecăţii în primă instanţă ........................................................... 84

b) participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală ................................... 84

c) obiectul judecăţii în primă instanţă ......................................................... 86

Secţiunea a II-a – Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă.............................. 87

§1. Norme privind desfăşurarea judecăţii .................................................... 87

§2. Fixarea termenului ................................................................................ 87

§3. Verificări privind arestarea inculpatului ................................................ 88

§4. Citarea părţilor ....................................................................................... 88

§5. Asigurarea apărării ................................................................................. 89

§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat ...... 89

Secţiunea a III-a – Şedinţa de judecată în primă instanţă ................................. 89

§1. Începutul judecăţii .................................................................................. 89

§2. Cercetarea judecătorească ...................................................................... 91

§3. Ascultarea celorlalte părţi ...................................................................... 92

§4. Ascultarea martorilor ............................................................................. 92

§5. Terminarea cercetării judecătoreşti ........................................................ 94

§6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii.............................................94

Secţiunea a IV-a – Dezbaterile judiciare .......................................................... 95

Secţiunea a V-a – Schimbarea încadrării juridice ............................................. 97

§1. Deliberarea și hotărârea primei instanțe de judecată ............................. 98

§2. Soluțiile ce se pot pronunța de prima instanță ....................................... 99

§3. Cuprinsul sentinţei ............................................................................... 101

§4. Efectele hotărârii penale ....................................................................... 102

Capitolul III – Căile de atac ordinare .......................................................... 103

Secţiunea I – Aspecte generale cu privire la căile de atac .............................. 103

Secțiunea a II-a - Clasificări ale căilor de atac .............................................. 105

Secţiunea a III-a – Apelul ............................................................................... 107

§1. Scurt istoric .......................................................................................... 107

§2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor ..................................................... 108

§3. Hotărârile supuse apelului .................................................................... 109

§4. Titularii dreptului de apel ..................................................................... 109

§5. Termenul de declarare a apelului ......................................................... 110

§6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel ................................ 110

§7. Repunerea în termen ............................................................................ 111

Secţiunea a IV-a – Declararea apelului ...................................................... 112

§1. Depunerea declaraţiei de apel .............................................................. 112

§2. Motivarea apelului ............................................................................... 113

§3. Renunţarea la apel ................................................................................ 113

§4. Retragerea apelului ............................................................................... 114

§5. Persoanele care pot retrage apelul ........................................................ 114

346

§6. Condiţiile retragerii apelului ................................................................ 115

§7. Efectele retragerii apelului .................................................................. 116

Secţiunea a V-a – Efectele apelului................................................................. 116

§1. Efectul suspensiv .................................................................................. 116

§2. Efectul devolutiv al apelului ................................................................ 117

§3. Limitele efectului devolutiv ................................................................. 118

§4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel ........................................ 120

§5. Efectul extensiv al apelului .................................................................. 120

Secţiunea a VI-a – Judecarea apelului ............................................................ 121

§1. Măsuri premergătoare judecăţii ........................................................... 122

a) fixarea termenului de judecată ......................................................... 122

b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului ............... 122

c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare ................................. 123

d) desemnarea completului de judecată ............................................... 123

§2. Desfăşurarea judecăţii apelului ............................................................ 123

§3. Deliberarea şi luarea hotărârii ............................................................. 125

§4. Chestiuni complementare ..................................................................... 126

§5. Hotărârea instanţei de apel ................................................................... 126

§6. Efectele deciziei ................................................................................... 127

§7. Procedura de rejudecare ....................................................................... 127

Capitolul IV – Căile extraordinare de atac ................................................. 128

Secţiunea I – Consideraţii generale ................................................................. 128

Asemănări și deosebiri între căile extraordinare de

atac și căile ordinare de atac..............................................................129

Secțiunea a II-a – Recursul în casație.............................................................131

Considerații generale..........................................................131

Secţiunea a III-a – Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în casație.............133

Secţiunea a IV-a – Declararea recursului ........................................................ 133

§1. Titularii recursului în casație ................................................................ 134

§2. Termenul de declarare a recursului în casație ...................................... 134

Secţiunea a V-a – Efectele recursului în casație ............................................. 135

§1. Efectul suspensiv de executare ............................................................ 135

§2. Efectul devolutiv .................................................................................. 136

§3. Efectul extensiv al recursului ............................................................... 136

Secţiunea a VI-a – Cazurile în care se poate face recurs în casație ................ 137

Secţiunea a VII-a – Motivarea recursului în casație ....................................... 138

Secţiunea a VIII-a – Procedura recursului în casație ...................................... 138

§1. Raportul scris ....................................................................................... 139

§2. Dezbaterile recursului în casație .......................................................... 140

§3. Soluţionarea recursului în casație ........................................................ 140

347

Secţiunea a IX-a – Contestaţia în anulare ....................................................... 141

§1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare ................................ 141

§2. Cazurile de contestaţie în anulare ........................................................ 142

§3. Cererea de contestaţie în anulare ......................................................... 143

§4. Termenul de introducere ...................................................................... 143

§5. Instanţa competentă .............................................................................. 144

Secţiunea a X-a – Procedura de judecată a contestaţiei în anulare ................. 144

§1. Suspendarea executării ......................................................................... 144

§2. Admiterea în principiu ......................................................................... 145

§3. Procedura de rejudecare ....................................................................... 145

Secţiunea a XI-a – Revizuirea cauzelor penale. .............................................. 146

§1. Noţiune ................................................................................................. 146

§2. Natura juridică ...................................................................................... 146

§3. Hotărârile supuse revizuirii .................................................................. 147

§4. Cazurile de revizuire ............................................................................ 147

§5. Persoanele care pot cere revizuirea ...................................................... 150

§6. Cererea de revizuire ............................................................................. 150

§7. Termenul de introduce a cererii ........................................................... 151

§8. Instanța competentă ............................................................................. 152

§9. Admiterea în principiu ......................................................................... 152

§10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu ...................... 153

§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu ........................ 154

§12. Recursul în interesul legii .................................................................. 154

Titlul III – EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Capitolul I – Aspecte şi dispoziţii generale privind

executarea hotărârilor penale ................................................ 156

Secţiunea I – Punerea în executare a hotărârilor penale definitive ................. 156

Secţiunea II-a – Caracterul executoriu al hotărârilor penale .......................... 157

§1. Momentul în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive .... 157

a) Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe ............................. 157

b) Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel și a hotărârii

pronunțate în calea de atac a contestației . ....................................... 158

§2. Instanţa de executare ............................................................................ 158

§3. Judecătorul delegat cu executarea ........................................................ 158

Secţiunea a III-a – Modalităţi de punere în executare a

hotărârilor penale definitive ............................................. 159

§1. Punerea în executare a pedepselor principale ...................................... 159

§2. Obiecţii privind identitatea ................................................................... 161

§3. Punerea în executare a amenzii penale ................................................ 161

§4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală .......... 161

348

Secţiunea a IV-a – Punerea în executare a pedepselor complementare .......... 163

a) Interzicerea exerciţiului unor drepturi .................................................. 163

b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare ............................. 165

Secţiunea a V-a – Punerea în executare a măsurilor de siguranţă. ................. 165

a) Punerea în executare a obligării la tratament medical .......................... 165

b) Înlocuirea tratamentului medical .......................................................... 166

c) Punerea în executare a internării medicale. .......................................... 167

Secţiunea a VI-a – Executarea altor măsuri de siguranţă ................................ 167

a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcții

sau a exercitării unei profesii..................................................................167

b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla

în anumite localităţi ............................................................................... 168

c) Punerea în executare a măsurii expulzării ............................................ 168

d) Executarea confiscării speciale ............................................................. 170

e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în

locuinţa familiei pe o perioadă determinată .......................................... 170

Capitolul II – Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul

executării hotărârilor penale definitive ................................ 171

Secţiunea I – Cazurile de schimbare în executarea unor pedepse .................. 171

§1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei

sub supraveghere. ................................................................................. 171

§6. Liberarea condiţionată .......................................................................... 172

a)Aspecte introductive..........................................................................172

b)Aspecte procesuale.............................................................................173

Secţiunea a II-a – Amânarea şi întreruperea pedepsei închisorii

şi a detenţiunii pe viaţă. ..................................................... 175

§1. Aspecte generale .................................................................................. 175

§2. Cazuri de amânare ................................................................................ 175

§3. Titularii cererii de amânare .................................................................. 177

§4. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării ...................... 177

§5. Instanţa competentă .............................................................................. 178

§6. Întreruperea executării pedepsei închisorii

sau a detenţiunii pe viaţă ...................................................................... 179

Secţiunea a III-a – Înlăturarea sau modificarea pedepsei ............................... 179

§1. Intervenirea unei legi penale noi .......................................................... 179

§2. Amnistia şi graţierea ............................................................................ 180

Secţiunea a IV-a – Procedura la instanţa de executare. .................................. 180

Secţiunea a V-a – Contestaţia la executare. .................................................... 181

§1. Consideraţii introductive ...................................................................... 181

§2. Cazurile de contestaţie la executare ..................................................... 181

349

§3. Instanţa competentă .............................................................................. 182

§4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare ........ 183

Titlul IV – PROCEDURILE SPECIALE

Capitolul I – Acordul de recunoaștere a vinovăției .................................... 184

Secţiunea I – Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției ........................ 184

Secţiunea a II-a – Condițiile de încheiere a acordului....................................185

Secţiunea a III-a – Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia ............... 185

Capitolul II – Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice .................... 187

Secţiunea I – Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor

juridice................................ ............................................................................. 187

§1. Aspecte generale .................................................................................. 187

§2. Competenţa teritorială .......................................................................... 187

§3. Măsurile preventive .............................................................................. 188

Capitolul III – Procedura în cauzele cu infractori minori ........................... 190

§1. Consideraţii preliminare ....................................................................... 190

§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori ................................ 193

a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor ................................... 194

b) Obligativitatea referatului de evaluare ........................................... 194

§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată ................................ 195

§4. Desfăşurarea judecăţii .......................................................................... 197

§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori ................................. 198

Capitolul IV – Alte proceduri speciale ......................................................... 199

Secţiunea I – Procedura reabilitării judecătoreşti ........................................... 199

§1. Dispoziţii generale ............................................................................... 199

§2. Instanţa competentă .............................................................................. 199

§3. Titularii cererii de reabilitare ............................................................... 200

§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare ...................... 201

§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă .......................... 201

§6. Soluţionarea cererii .............................................................................. 202

Secţiunea a II-a – Repararea pagubei în cazul condamnării

sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept ................ 203

§1. Aspecte generale .................................................................................. 203

§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei ....................................... 203

§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere a acţiunii

pentru recuperarea pagubei .................................................................. 204

§4. Instanţa competentă .............................................................................. 204

§5. Acţiunea în regres ................................................................................ 205

Secţiunea a III-a – Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare .... 205

350

Secţiunea a IV-a – Procedura dării în urmărire penală ................................... 206

Capitolul V – Asistenţa juridică internaţională în materie penală ........... 208

Secţiunea I – Noţiuni introductive privind cooperarea

judiciară internaţională .............................................................. 208

§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală .......... 209

§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română .......................... 209

Secţiunea a II-a – Extrădarea .......................................................................... 210

§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare .................................................. 210

§2. Condiţii pentru extrădare ..................................................................... 211

§3. Procedura extrădării ............................................................................. 212

a) Extrădarea activă..............................................................................212

b) Extrădarea pasivă.............................................................................214

Secţiunea a III-a – Mandatul de arestare european ......................................... 215

Secţiunea a IV-a – Comisia rogatorie internaţională ...................................... 219

§1. Audierile prin videoconferinţă ............................................................. 219

§2. Constituirea echipelor comune de anchetă .......................................... 220

§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor ..................................................... 220

§4. Comunicarea actelor de procedură ....................................................... 220

Secţiunea a V-a – Transferul de proceduri în materie penală ......................... 221

§1. Consideraţii generale ............................................................................ 221

§2. Procedura transferului .......................................................................... 221

Secţiunea a VI-a – Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine .... 222

§1. Consideraţii generale ............................................................................ 222

§2. Procedura de recunoaştere a hotărârilor ............................................... 223

§3. Executarea hotărârilor penale străine ................................................... 223

§4. Rejudecarea în caz de extrădare ........................................................... 223

Decizii pronunţate în recurs în interesul legii în materie

procesual penală de secţiile unite ale Inaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie în perioada 2004-2007 ................................................... 224

Bibliografie ..................................................................................................... 340