View
11
Download
3
Category
Preview:
DESCRIPTION
curs
Citation preview
Curs 4
Prin hidrotermoterapie (HTT) se înţelege aplicarea metodică şi științifică în scop
profilactic, curativ şi recuperator a unui număr foarte variat de proceduri care folosesc apă la
diferite temperaturi, presiuni şi sub diverse stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă), aplicată
direct sau prin intermediul unor materiale sau obiecte (comprese, împachetări, periaje). În acest
cadru se includ, de asemenea, unele tehnici care utilizează împreună cu apa, diverse ingrediente
ca: extracte de plante medicinale, substanţe chimice şi gaze terapeutice (O2, CO2,SO2) precum şi
unele aplicaţii termice realizate cu diverse mijloace: aer cald, parafină, nămol, nisip cald, etc.
Procedurile generale de HTT peste t°C de indiferenţă şi sub aceasta, solicită mecanismele
de termoreglare, cu implicarea tuturor marilor funcţii ale organismului, realizând în final, prin
aplicare metodică şi repetată (antrenament) optimizarea acestora. Sub aspect local, procedurile
de HTT peste t°C de indiferenţă vor duce la încălzirea ţesuturilor cu efecte analgezice,
vasodilatatoare, miorelaxante, elasticizante (pentru ţesutul conjunctiv normal sau
sclerocicatriceal) şi trofic-resorbitive.
Procedurile sub t°C de indiferenţă determină o răcire a ţesuturilor, cu amorsarea
mecanismelor de termogeneza şi a celor care limitează pierderea de căldură (vasoconstricţie
periferică până la şuntarea circulaţiei tegumentare, încetinirea circulaţiei, etc.), iar efectele vor fi
analgezice, tonizante ale musculaturii, antiinflamatorii.
În general procedurile reci se folosesc pentru călirea organismului şi în profilaxie, mai
puţin în sfera patologiei, utilizându-se mai ales aplicaţiile locale, incluse în aşa numita
hidroterapie mică (comprese, împachetări, fricţiuni, duşuri etc.).
La nivelul tegumentelor apa unei băi la t°C de indiferenţi (şi cu atât mai mult apa caldă),
după 15-20 minute, diluează stratul acid şi lipidic (efect emolient) de la suprafaţa pielii, ceea ce
constituie un stimul (semnal) pentru stabilizarea homeostaziei locale prin mecanismele de
reglare, consecinţa fiind o mai bună capacitate de reacţie (de ex. la umiditatea crescută a
mediului ambiant). Modificându-se pH-ul la suprafaţa pielii se modifică şi ionizarea deci şi
încărcarea electrică a tegumentului, care din nou constituie semnale ce se transmit centrilor
reglatori fiind urmate de reacţii adecvate.
Indicațiile hidrotermoterapiei:
În scopul adaptării optime la factorii mezologici (aclimatizarea) pentru sănătoşi şi
convalescenţi, având în vedere călirea şi creşterea rezistenţei nespecifice.
În recuperarea medicală a afecţiunilor aparatului locomotor de natură
reumatismală, neurologică şi ortopedico-traumatică.
Distoniile neurovegetative, nevroza astenică, neuro-psihastenii.
Ca adjuvant în tratamentul complex de recuperare al afecţiunilor cardio-vasculare.
Stări febrile (mică hidroterapie: comprese, spălări, băi parţiale).
Algii de cauze diverse (fibromialgii, miogeloze etc.).
Disfuncţii endocrine şi metabolice (hipotiroidism, gută, diabet etc.).
Termoterapia - Cuprinde procedurile care se aplică la temperaturi ridicate (43°C până la
110°-120°C), prin intermediul unor medii cu termoconductibilitate mult mai mici decât a apei.
Ele se asociază întotdeauna cu proceduri hidrice, atât în timpul cât şi după efectuarea lor. Cele
mai importante medii care permit utilizarea acestor temperaturi sunt: vaporii de apă, aerul
încălzit, nămolul, parafina şi nisipul. Baia de aburi poate fi generală sau parţială. Temperatura
umedă ridicată determină o excitare puternică a termoreceptorilor cutanaţi, activarea intensă a
sudoraţiei, solicitarea sistemului cardio-circulator şi creşterea metabolismului.
Baia de aburi de scurtă durată (3'-5') se foloseşte ca procedură de încălzire în vederea
aplicării procedurilor reci: baia de aburi cu durată mijlocie (10'-15') o folosim în tulburări de
excitabilitate; baia de aburi cu durată lungă se aplică în: obezitate, diabet, reumatism degenerativ,
nevralgii şi nevrite cronice, fibrocite şi fibromialgii. În băile de aer cald (baia de lumina, baia
sauna), factorul activ este căldura uscată, care se suportă bine şi se aplică între limitele de 60°-
120°C. Indicaţiile sunt asemănătoare cu cele ale băilor de aburi.
Nămolul şi parafina se folosesc pentru împachetări parţiale şi generale, sub formă de
cataplasmă sau băi. Au proprietatea de a înmagazina o cantitate mare de căldură pe care o
cedează treptat ţesuturilor. În cazul parafinei, pe lângă factorul termic acţionează fie factorul
mecanic (presiunea asupra tegumentului) iar la nămol se ia în considerare factorul chimic
(substanţe organice şi anorganice, hormoni, biostimuli). Temperatura la care se utilizează variază
intre 40°-60°C, iar durata de aplicare între 15'-30'.
Peloidoterapia
În concordantă cu definiţia dată de S.I H.M. „peloidele sunt substanţe ce se formează în
condiții naturale, sub influenţa proceselor geologice şi care, în stare divizată şi în amestec, se
folosesc în practica medicală sub forma de băi sau de împachetări locale”.
Utilizarea peloidelor în terapie se bazează pe o particularitate a nămolului numită
termopexie: capacitatea termică de absorbi căldura în proporţie ridicată şi a o reţine, având
termoconductibilitate redusă. Diferă de la un nămol la altul, fiind un indice de apreciere a
calităţilor termoterapeutice.
Indiferent de categoria din care fac parte, peloidele se prezintă ca un sistem fizico-chimic
heterogen, format dintr-o fază lichidă şi o faza solidă, rareori şi o fază gazoasă. Faza lichidă este
o soluţie care provine direct din bazinul acvatic în care se formează nămolul, din izvoarele
minerale şi din precipitaţii. Această fază îmbibă nămolul. După natura ionilor predominanţi, faza
lichidă poate avea caracter clorurat, sulfatat, carbonat sau mixt. Faza solidă prezintă trei structuri:
structura cristalină compusă din săruri insolubile în apă (sulfaţi, carbonaţi, silicaţi), structura
organică, formată aproape exclusiv din bioxid de siliciu şi mici cantități de oxizi şi structura
coloidală, care cuprinde hidrosulfura de fier, silicaţi de fier şi de aluminiu şi complexe
organominerale.
Substanţa organică a peloidelor apare sub forma coloidală şi cuprinde: hidraţi de carbon
(celuloza), lignina (hemiceluloza), componente humice (acizi humici. humaţi), componente
bituminoase (ceruri, răşini), componente lipoidice, proteine şi componentele lor de degradare.
Acţiunea terapeutică a peloidelor se explică prin proprietăţile fizice (greutate specifică,
hidropexie, termopexie, plasticitate şi granulaţie) şi prin proprietăţile chimice, respectiv
conţinutul în săruri, ioni, acizi ţi substanţe biologice active. Componenta chimică a unui nămol
acţionează farmaco-dinamic prin schimbul de ioni cu pielea sau cu mucoasele cu care vin în
contact.
Efectele terapeutice obţinute prin aplicaţiile de nămol se datorează factorului termic cald
sau rece, elementelor chimice conținute şi substanțelor estrogenice care se resorb prin piele.
Conţinutul de carbonat de calciu din nămol are efecte emoliente pentru piele. Unele nămoluri
conţin vitaminele C, Bl, B2, B12, auxine, biotine, produse de bacterii şi care au efecte
semnificative pentru organismul bolnav. Se menţionează acțiunea bacteriostatică şi bactericidă a
nămolurilor sapropelice şi de turbă, ceea ce explică efectul antiinflamator pe piele şi pe mucoasă.
De asemenea, este dovedit efectul desensibilizant şi de restabilire a echilibrului umoral sub
influenţa peloidoterapiei.
Modurile de aplicare a nămolului constau în:
• împachetări calde, la 42-44° C, generale şi parţiale, în cadrul termoterapiei;
• băi generale de nămol, în cadrul hidrotermoterapiei,
• oncţiunea cu nămol (cura naturistă) care se practică în sezon estival pe plaje special
amenajate în cadrul terapiei contrastante de antrenare a metabolismului termic, a aparatului
cardiovascular, respirator etc.
Indicaţiile peloidoterapiei sunt:
afecțiuni de la nivelul articulației temporo-mandibulare,artroze
bolile reumatismale, mai ales degenerative articulare si abarticulare
bolile reumatismale inflamatorii P R si S. A. în stadiul III
bolile post-traumatice recente şi vechi
bolile ortopedico-chirurgicale recente şi vechi
leziunile de neuron motor periferic
bolile hipofuncţionale
perivisceritele
bolile dermatologice
insuficienţa venolimfatic cronică, care evoluează pe fondul varicelor hidrostatice
în stadiul prevaricos şi varicos I, în sindromul post-trombotic şi în stările
reziduale postoperatorii pe sistem cav inferior.
Helioterapia
Razele solare reprezinta sursa de lumina cea mai valoroasa, continand atat raze
ultraviolete cat si raze IR. Utilizarea lor in scopuri medicale poarta numele de helioterapie. La
mare, e bine sa se ajun gă pe plaja cu 15 minute inainte de rasaritul soarelui.
In prima saptamana este recomandat sa se expuna corpul 3-4 minute, ajungand apoi la 10
minute in saptamana urmatoare. In a treia saptamana se creste perioada acestei expuneri pana la
maxim 20 de minute, fara a depasi aceasta perioada de timp. Aceasta este valabil doar in cazul
expunerii corpului la rasarit, in rest nu exista nici un fel de restrictii. In cazul helioterapiei
practicata la rasarit, se constata ca, indiferent de perioada anului in care o practicam, pielea se va
bronza in curand, prezentand o tenta usor aurie.
Puterea razelor solare si umiditatea atmosferei marine actioneaza asupra organismului
uman intarindu-l si energizandu-l. Helioterapia imbunatateste functionarea inimii si a respiratiei
si de asemenea, mareste apetitul (pofta de mancare) si actioneaza favorabila in cazurile de
rahitism.
Terapia cu ajutorul razelor soarelui ajuta organismul sa retina mult mai bine calciul si
fosforul. Helioterapia imbunatateste schimburile de gaze la nivelul plamanilor. Baile de soare
sunt un tonic general, reconfortant, ce dezvolta armonios corpul. Razele solare au actiune
favorabila generarii vitaminei D. Ele refac globulele rosii si globulele albe, stimuleaza circulatia
sangelui, respiratia precum si digestia.
Helioterapia actioneaza favorabil in cazuri de:
dispepsii de origine nervoasa, stare generala proasta, randamentul muncii intelectuale scazut,
dureri de cap, insomnii;
debilitate fizica, pubertate intarziata, anemie, hipocalcemie, tuberculoza osoasa si articulara,
abcese reci, peritonita tuberculoasa, adenite cronice, pleurezii in convalescenta;
oboseala, convalescenta;
plagi atone, supuratii cutanate, lupus, osteoartrite, reumatism, stafilococie cutanata
(furuncule, acnee), fistule, anexite, nefrite;
dureri de coapse, de spate, reumatism cronic, diaree, leucoree;
Tratamentul este individualizat. Intoleranta se poate manifesta printr-o crestere
progresiva a temperaturii de la o zi la alta.
Actinoterapia:
Actinoterapia (fototerapia sau terapia cu lumină) este aplicarea în scop terapeutic a
radiaţiilor luminoase, vizibile şi invizibile. În acest scop se poate întrebuinţa lumina naturală
(iradiaţiile solare) sau lumina artificială produsă deaparate speciale, care transformă energia
electrică în energie radiantă. Astfel, actinoterapia nu se rezumă numai la utilizarea curentului
electric, ea cuprinzând o sferă mult mai largă de agenţi terapeutici.
Fototerapia
Terapia cu radiaţii infraroşii (IR)
Definiţie: radiaţiile infraroşii sunt radiaţii care ocupă spectrul electromagnetic cuprins
între 760µm şi până la 50µm; ele nu impresionează ochiul.
Modul de acţiune: realizează un efect caloric prin absorbţia şi transformarea lor în
căldură la nivelul tegumentului, activând procesele fizico-chimice locale cu cât frecvenţa este
mai mică, cu atât efectul caloric este mai mare. Acţiunea locală determină:
o hiperemie locală şi eritem caloric fără perioada de latenţă, care dispare în 30-40
minute;
o activarea circulaţiei locale şi indirect a celei generale, precum şi a secreţiei
glandelor sudoripare (stimulează mecanismele de termoreglare);
o influenţarea pe cale reflexă a circulaţiei viscerale;
o acţiune antialgică şi decontracturantă prin influenţarea directă a terminaţiilor
nervoase, acţiune asupra secreţiei endorfinelor locale;
o intensificarea metabolismului local şi a activităţii fagocitare.
Surse de IR
o iradiere naturală de la soare (mai ales cele cu lungime de undă mică);
o lămpile Solux, Vitalux, cu putere de 500-2.000 W;
o radiatoarele cu infraroşii;
o băile de lumină generale şi parţiale cu becuri de 40 W.
Mod de aplicare: de la distanţa de 30-60 cm de tegument; dozajul se face în Watt, iar
durata unei şedinţe este de 5-15 minute.
Indicaţii:
o afecţiuni monoarticulare de tip cronic inflamator sau degenerativ, reumatisme
abarticulare, sechele algice în traumatologie, tulburări metabolice locale şi ca procedură
pregătitoare pentru efectuarea masajului şi a kinetoterapiei la persoanele vârstnice.
Contraindicaţii:
o traumatisme şi procese inflamatorii recente, hemoragiile de orice natură, precum
şi tendinţa la hemoragii; se impune prudenţa la aplicarea pe zonele tegumentare cu tulburări de
sensibilitate şi irigaţie deficitară precum şi în apropierea ochilor (pericol de fotooftalmie şi
cataractă)
Terapia cu radiaţii ultraviolete (U.V.)
Definiţie: radiaţiile ultraviolete U.V. sunt radiaţiile situate în spectrul solar dincolo de
violet, cuprinse între 390-144µm. În terapie se folosesc doar cele cuprinse între 390-200µm. Sunt
oprite în straturile cele mai superficiale ale tegumentului, însă datorită energiei lor mari dau
naştere unor procese chimice importante care au drept consecinţa eritemul actinie şi pigmentaţia
melanică.
Eritemul este un efect fotochimic precoce, ce apare după o perioadă de latenţa de 6-8 ore,
iar pigmentaţia este un fenomen tardiv, apărând la 24-72 ore şi este datorat mobilizării melaninei
din celulele bâzâie epidermice. Pe lângă aceste efecte, U.V. mai determina: apariţia histaminei şi
a reacţiei vasodilatatoare la cald; influenţarea metabolismului calciului prin transformarea
ergosterolului în vitamina D2; creşterea metabolismului proteic şi scăderea glicemiei; efecte
bactericide (utilizarea în sterilizarea sălilor de operaţie).
Metoda de aplicare
Iradierile se fac local sau general. Cele locale se fac în câmpuri eritem (de 10/10 cm) de
la distanţa de 50 cm utilizând dozele eritematoase. Pentru aplicaţiile generale lămpile se plasează
la distanţa de 1-1,5 m., puţin lateral de pacient, iar durata expunerii creşte zilnic cu 1 minut.
Dozajul: se face în funcţie de biodoză, prin care se înţelege timpul minim necesar pentru
producerea celui mai slab eritem ultraviolet cu o anumită sursă, proiectată pe tegument de la
distanţa de 60 cm. Pentru determinarea biodozei există diferite dispozitive, dintre care cele mai
folosite sunt cele ale lui SAIDMAN şi GORBACEV. Vom ţine seama întotdeauna că
sensibilitatea la U.V. diferă foarte mult de la individ la individ în funcţie de vârstă, culoarea
pielii, sex, stări fiziologice sau patologice, zona tegumentară expusă, etc.
Indicaţii:
o la copii cu scop de profilaxie primară în afecţiunile infecto-contagioase şi ale
sferei faringo-amigdaliene;
o după boli infecţioase, la pacienţii anemici, inapetenţi, surmenaţi sau cu insomnii
pentru efectele de echilibrare a sistemului nervos vegetativ;
o în afecţiuni reumatismatice sau post-traumatice se aplică iradieri cu scop
antialgic, ţinând cont de acţiunea antiinflamatorie, antinevralgică şi
desensibilizantă a U.V. (se aplică doze eritematoase de 2-3 biodoze);
o în rahitism iradierile se asociază cu administrarea de vitamina D2 (se aplică doze
mici - 1/10 de biodoză);
o în psoriazis, vitiligo, piodermite, micoze cutanate, eczematizări;
o în tuberculoza osteo-articulară şi genitală.
Contraindicaţii: se va ţine seama de contraindicaţiile generale ale tratamentului cu agenţi
fizici.
Bibliografie
[1] Stratulat S. I. ,,Recuperare medicala, Balneoclimatologie, Fizioterapie”, Ed.
Performatica, Iasi, 2005;
[2] Stratulat S. I. ,,Recuperare medicala, Balneoclimatologie, Fizioterapie. Aplicatii
in medicina generala”, Ed. Performatica, Iasi, 2005;
[3] Stratulat S. I. ,,Reabilitare medicala. Aplicatii in medicina dentara”,
Ed.Academiei Romane, Iasi, 2013;
[4] Stratulat S. I., Gurlui S. ,,Aplicatii medicale ale luminii liniar polarizate”, Ed.
Tehnopress, Iasi, 2003;
Recommended