CURS STIINTE POLITICE 11 ianuarie 2008

STIINTA POLITICA AZI

1.1. Caracteristicile stiinţei politice. Delimitari conceptuale

Precizari succinte:

a) Identificarea oricarei stiinte se realizeaza prin: - domeniul de investigare

- aparatul conceptual; limbajul specific

- metodele utilizate in demersul cognitiv propriu

b) Stiintele despre procesele si fenomenele politice (ca oricare alta stiinta), se constituie dintr-un ansamblu sistematic si metodic de cunostinte rationale, sub forma de ipoteze si teorii, verificate direct sau indirect si predictibile despre o realitate (domeniul suspus investigatiei) care transcende aceste cunostinte.

Stiintele politice descopera faptele brute, le stabilesc si fixeaza în limbajul specific ca date (fapte stiintifice) si, in temeiul acestor date, elaborează ipoteze si teorii a caror veridicitate este verificabila.

De retinut!: Stabilirea si fixarea faptelor stiintifice, din perspectiva metodica, constituie dimensiunea descriptiva a stiintelor, iar elaborarea de ipoteze si teorii, dimensiunea sa teoretica.

c) Se poate vorbi de o paradigma în domeniul stiintelor politice?

Termenul “paradigma” (de care azi se face uz si abuz, fiind utilizat in locul termenului de teorie sau a termenului de model), a fost creat de Th.Kuhn in timpul cercetarilor la Centrul de Studii Avansate de la Palo Alto intr-un scop precis: acela de a clarifica diferenta dintre stiintele sociale si cele naturale.

Sensul utilizat de Th. Kuhn pentru paradigmă: acela de a exprima cadrul conceptual în interiorul caruia se produce comunicarea intre toti subiectii (consensul in utilizarea termenilor). De aceea, Th. Kuhn a atras atentia asupra faptului ca în stiintele sociale termenul nu se justifica, urmare a absentei consensului teoretic in aceste stiinte:

“Azi, daca un savant vrea sa-si legitimeze teoria sau modelul ca realizare revoluţionara, exista intotdeauna cineva care se opune”.

In “Sociologie politica”, Mattei Dogan se intreaba: “Exista in stiintele sociale exemple de revolutie paradigmatica posibil de comparat cu cele create de Copernic, Newton, Darwin sau Einstein? Pot fi teoriile lui Keynes sau Parsons descrise ca paradigmatice? In stiintele sociale, progresul se petrece prin revoluţii paradigmatice sau prin procese cumulative? Exista cu adevarat paradigme in stiintele sociale?”

Raspunsul sau, ca de altfel si al celui ce a inventat termenul, este negativ.

Argumentatie:

1) daca in stiintele formale, desi pot coexista mai multe teorii majore, exista o paradigma numai atunci cand o singura teorie testabila domina celelalte teorii si este acceptata de întreaga comunitate stiintifica; in stiintele sociale exista cel mult o confruntare intre mai multe teorii non testabile (in cele mai frecvente cazuri nu exista nici macar o confruntare, ci se poate vorbi de o evitare reciproca, o lipsa de comunicare, urmare a dimensiunii comunitatii stiintifice si divizarii acesteia in diverse scoli de gandire);

2. Lipsa de comunicare între contemporani este evidentă: Weber nu face nici o referire la Durkheim, desi au lucrat, in parte pe aceleasi subiecte (relatia de autoritate, religia); Durkheim, desi criticat de Pareto, nu a facut nici macar o aluzie la lucrarile acestuia; nu exista comunicare intre: Weber – Pareto, Weber – Freud, Weber – Spengler (dintre contemporanii lui Weber, numai Karl Jaspers s-a referit la el);

Concluzia lui Dogan: Nu exista paradigma in stiintele sociale (si politice), pentru ca fiecare disciplina este «fragmentata».

Aici apare o alta problema: fragmentarea in stiintele politice si gandirea posibilitatii unei alte comunicari decat cea intraparadigmatica.

La general, obiectul stiintelor politice (domeniul de studiu) este fenomenul politic, domeniu exprimat prin etimologia cuvintelor polis, politeia (cb.gr. = stat, cetate, oras-stat, treburi publice, guvernare).

Dar: sfera planului politic s-a dezvoltat in evolutia sa, incluzand institutii politice

cultura politicaideologii;relatii politiceputerea politicaactiunea politica

Abordarea sintetizatoare, în sincronia si diacronia sa, a planului politic, a politicului ca sistem, cu structuri si functii proprii, apartine stiintei politice (politologiei, ca stiinta generala, ca instrument epistemologic pentru stiintele politice de ramura precum: sociologia politica, teoria politica, psihologia politica, administratia publica, stasiologia, biopolitica, geopolitica, antropologia politica, relatiile internationale, politicile publice etc).

Aici apare primul element al fragmentarii: diversitatea modalitatilor prin care politicul se fenomenalizeaza geneza pentru constituirea unor stiinte politice noi.

Marcel Prelot: din punct de vedere al unghiului de analiza, conceptiile politice pot fi grupate in 2 categorii:

1. Conceptia institutionala – continua traditia antica si considera ca obiectul stiintelor politice este statul, care desemneaza “institutia institutiilor”. Chiar el sustine aceasta conceptie: stiinta politica este “o stiinta ce realizeaza cunoasterea descriptiva, explicativa si prospectiva a fenomenului, referitoare la stat si la societati de acelasi ordin care l-au precedat, inlocuit sau insotit sau depasit”

Dar: asemenea delimitare lasa neabordate ipostaze ale politicului exterioare statului, sincronic vorbind, precum: partidele politice, grupurile de interes, relatiile politice, societatea civila.

Apoi, vastitatea sistemului politic nu poate fi “inghesuita” chiar si intr-un fenomen de amploarea complexei structuri institutionale care este statul.

Sustinatori ai conecptiei institutionale: G.Jellinek, M.Prelot, A de Grozia, J. Dabin (“care ar putea fi obiectul unei stiinte ce se intituleaza politica, daca nu statul?”).

2. Obiectul stiintei politice este un fenomen de o si mai mare influenta si complexitate: puterea (conceptia metarelationala). Sustinere: G. Catlin, H. Morgenthau, C. Merriam, H. Lasswell, C.J. Friedrich, R. Dahl, M. Duverger, M. Weber, G. Burdeau, W. Robson s.a.Dar: fenomenul puterii, asimilat existential cu numeroase cauze determinative ale unor procese, relatii, actiuni, valori, comportamente etc., este mai greu de definit chiar decat statul.

Totusi, analiza puterii, ca obiectiv esential pentru politologie, raspunde mai adecvat spiritului analizei totale a poiticului, intrucat surprinde aspecte precum:

- participarea la putere;- conditionarea sau consecintele puterii- gama de comportamente inchise;- lupta pentru dobandirea puterii, ca finalitate a oricarei actiuni politice;- relatia de autoritate si legitimitatea

acesteia- dobandirea autoritatii suverane şi perpetuarea acesteia in spatii si in

durate cat mai intinse.

• Analiza metarelationala (nucleu puterea), este mai operationala, intrucat, asa cum afirma M. Duverger “lasa deschisa posibilitatea de a examina stiintific natura puterii in stat, in timp ce prima varianta (institutionala n.n.), stiinta politica ca stiinta a statului, inchide aceasta posibilitate” (“Sociologie de la politique”).

• Dar, si aceasta conceptie isi are limite. In esenta, limitele privin din faptul ca puterea ca relatie, proces, fenomen, structura institutionala, forma de autoritate, efect comportamental, sisteme valorice disputate etc. acopera o arie vasta a politicului, ea nu se poate substitui politicului (amintim aici aspectul ca sfera politicului cuprinde nu numai actul conducerii sociale, ci si segmentul opozitiei neparlamentare, cultura politica, relatiile politice interpartinice ce nu se afla la putere si nu o exercita).

• Alte opinii referitoare la obiectul stiintelor politice:

- Raymond Aron (“La science politique en France”) studiul structurii de autoritate

- Fr. Bouricaud – stiinta politica are drept obiect de studiu comunitatile complexe, ea analizand cu precadere ierarhiile politice care “pot exercita monopolul utilizarii fortei prin constrangere” (“Science politique et sociologie”)

- Talcot Parsons – studiu al capacitatilor de control ale sistemului relatiilor sociale;

- D. Easton – studiu al repartitiei autoritare a valorilor si deciziilor in societate.

• In aceasta diversitate de conceptii, putem introduce o ipoteza sintetizatoare, una care sa ofere o circumscriere preliminara a conceptului stiintei politice care are ca obiect geneza, esenta şi legitatea dezvoltarii politicului ca fenomen complex, dar si specific: ansamblul structurilor politicului.

Astfel, stiinta politica este preocupata de:

- ansamblul laturilor ideologice, social-psihologice (constiinta politica), psihologia si ideologia politica a grupurilor sociale, inclusiv manifestarea lor in actu, ca opinie publica);

- aspecte relationale, scopuri politice interne si internationale;

- elementele institutionale, statul, partidele politice, grupurile de interes;

- formele si mijloacele actiunii politice individuale si organizationale;

- puterea politica si institutionalizarea ei;

- functionarea specifica a politicului; politica ca activitate de conducere si organizare a vietii sociale;

- componentele societatii civile, institutionale sau spontane;

- impactul actiunii politice asupra socialului.

• Rezulta ca: existenta unui spectru atat de larg in care se manifesta politicul face dificila integrarea tuturor ipostazelor sale, din punct de vedere conceptual, gnoseologic si metodologic intr-o singura disciplina. Prin urmare, spre a evita riscul de a nu putea acoperi aceasta vastitate a ariei politicului, din politologie s-au desprins discipline autonome, care, prin cercetările lor specifice indeplinesc sarcinile studiului politicului cu mijloace particulare.

Din punctul de vedere al statutului stiintelor politice, s-au conturat, prin confruntare, doua tendinte ce poarta amprenta modalitatii de definire a acestor stiinte:

• Stiintele politice sunt normative, prescriptive;• Stiintele politice sunt pozitive.

Prima tendinta subliniaza ca rolul stiintei politice consta in surprinderea a ceea ce trebuie sa se intample, deci, in detectarea unor norme pentru actiunea politica, in construirea unui ideal social si promovarea unei atitudini reformiste.

Tendinta se bazeaza pe abordari filosofice, istorice, juridice si este preponderenta in liberalismul clasic, insa, reflexe ale ei apar chiar si azi (liberalismul libertarian sustinut de Hayek, Popper, Nozik).

Cea de-a doua tendinta (incepand cu sec. al XIX-lea) sustine ca stiinta politica trebuie sa fie preocupata de prezentarea si explicarea unor realitati factuale.

Moment evaluativ:

a) Explicati relatia epistemé – doxa;

b) Explicati principiul neutralitatii axiologice (Weber) si raportul acestui principiu cu obiectivitatea imanenta a stiintei;

c) Utilizand cunostintele de la Fundamentele filosofice ale dreptului, enumerati functiile stiintelor politice;

d) In baza unor caracteristici precum: specializarea, fragmentarea si hibridarea, dar si al existentei stiintelor de granita si al stiintelor interdisciplinare, stabiliti formula corecta din cele trei variante:

- stiinte politice?

- stiinta politica?

- ambele variante?

STIINTA POLITICA AZICARACTERIZARE GENERALA

• Gabriel Almod si Bingham Pawel, imputau la sfarsitul anilor ’50 stiintei politice in general, celei americane, in special, trei defecte fundamentale:

a) Provincialismul – analiza politologica a sistemelor politice s-a concentrat indeosebi asupra unui numar restrans de sisteme din spatiul european si occidental, vizand doar marile democratii din Marea Britanie, S.U.A., Germania si Franta, iar prin opozitie U.R.S.S.

b) Descriptivismul – studii centrate pe analize factuale, limitandu-se doar la descrierea caracteristicilor sistemelor politice analizate, fara preocupari teoretice (ipoteze si generalizari, examinari concrete, realizarea de comparatii explicite si riguroase etc);

c) Formalismul – acorda atentie excesiva variabilelor formale, institutiilor, normelor si procedurilor, neglijandu-se functionarea reala a sistemelor politice, interactiunile dintre structuri, evolutia sistemelor.

Pe scurt: cu cateva exceptii, stiinta politica a anilor ’50 era “fundamental eurocentrica, descriptiva şi formalista”.

Acum se desprind doua directii:- Comportamentismul introdus de David Easton

– orientarea stiintei politice pe directia teoretizarii si cresterii valorii stiintifice;

- Directia cu doua componente:

- cea a politicii comparate

- cea a dezvoltarii politice

Almond si Powell

Easton, prin teoria sa, va solicita raspunsuri la intrebari de tipul: Ce este politica?

Ce este stiinta?

Raspunsurile formulate prezinta importanta intrucat dovedesc:

- ca puterea nu este singura forma de manifestare a politicii, ca exista mai multe forme de putere, iar atributul de politic nu poate fi considerat intrinsec tuturor acestor forme;

- Ca politica nu poate fi analizata doar prin raportare exclusiva la stat;

- Ca politica nu semnifica doar conflicte cauzate de putere, ci si consens, cooperare.

Pasquino – referinte la existenta politicii in afara statului concluzioneaza ca acesta “reprezinta o forma tranzitorie de organizare politica”

Sensul atributului tranzitorie vizeaza:- preexistenta politicului si politicii prin raportare la

stat;- mentinerea politicului si politicii si in ipoteza in

care va putea fi inlocuit cu alte forme de organizare politica;

- existenta politicii si in forme si niveluri organizatorice inferioare statului (in subsisteme ca cel de partid, sindicat, cel al intereselor organizate);

- existenta politicii la niveluri superioare statului (raporturi interstatale, la nivelul organismelor internationale, in planul relatiilor internationale).

• Viziunea introdusa de Easton (1953) si impartasita chiar in anii ’90 exprima tendinta politologilor in a deplasa accentul in stiinta si teoria politica dinspre stat catre sistemul politic devenit «locul politicii», interpretat ca un “sistem de interactiuni, distinct de celelalte comportamente sociale, prin care valorile urmeaza a fi atribuite unei societati in mod imperativ”

Politica este inteleasa ca o atribuire imperativa de valori pentru societate, iar stiinta politica are ca obiect analiza modalitatilor la care recurg sistemele politice pentru atribuirea imperativa a valorilor.

• Fundamentandu-se pe contributii antropologice, sociologice si cibernetice in analiza conceptelor de structura si functie Easton isi orienteaza discursul catre comportamentismul politic caracterizat prin:- accentul pus pe necesitatea de a observa si analiza comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, miscari, organizatii);- apelul la tehnici specifice precum interviuri, sondaje de opinie, analize de continut, simulari, cuantificari rafinate.

Easton: pentru a deveni o stiinta, analiza politica trebuie sa se orienteze exclusiv in directia comportamentismului.

Stiinta politica purtatoare a viziunii comportamentiste se raspandeste mult in spatiul american, urmand o serie de obiective precum:

a) Sa observe in comportamentele politice acele regularitati care pot fi exprimate

in generalizari sau teorii cu valoareexplicativa si predictiva;

b) Sa le supuna verificarii, adica sa le confrunte cu comportamente si activitati asemanatoare, pentru a-si pune la incercare capacitatea explicativa;

c) Sa elaboreze tehnici de observare, de strangere, de inregistrare si de interpretare a datelor;

d) Sa apeleze la cuantificare, adica, in masura posibilitatilor, la “masurarea” fenomenelor, in intentia de a obtine o cat mai mare precizie;

e) Sa faca deosebirea intre valori si fapte, tinand seama de faptul ca aprecierea etica si explicatia empirica implica doua tipuri diferite de afirmatii, fara ca, in modul acesta, sa i se refuze cercetatorului politic posibilitatea de a face ambele tipuri de afirmatii;

f) Sa propuna sistematizarea cunostintelor dobandite in urma unei stranse conexiuni intre teorie si cercetare (“cercetarea care nu este dirijata de teorie poate fi nesemnificativa si teoria care nu este sustinuta cu date poate fi neproductiva”).

g) Sa se ia in considerare stiinta pura, pentru ca, in ceea ce priveste aplicarea cunostintelor, este important ca intelegerea si interpretarea comportamentelor politice sa preceada, in mod logic, orice efect aplicativ;

h) Sa opereze in directia unei integrari in stiintele sociale, intrucat cercetarile in domeniul politic pot ignora concluziile care apartin altor discipline, numai cu riscul de a slabi validitatea si generalitatea propriilor lor rezultate.

Recunoasterea acestei legaturi va face ca stiinta politica sa-si recapete pozitia pe care o detinea in secolele trecute si sa stea din nou in centrul stiintelor sociale.

• Demersul introdus de Easton conduce la o ruptura epistemologica cu cercetarile si analizele politice intreprinse de catre cei care n-au apelat la principiile comportamentismului, iar procesul de redefinire a politicii, inceput prin anii ’20 ai secolului trecut, este condus catre o imitare paradigmatica a stiintelor naturii.

Intentia introducerii unui grad stiintific inalt a avut si rezultate perverse: cu toate ca stiinta acorda importanta elaborarilor teoretice, pentru multi analisti ajung sa predomine tehnicile fata de teorii, ajungandu-se la hiperfactualism (culegere dezordonata de date mai abundente si confuze, apreciere permanenta a unor fenomene neinsemnate).

Totodată, referindu-se la gradul stiintific ridicat, Sipset atrage atentia asupra unui risc in fata caruia se afla stiinta politica: riscul pierderii autonomiei, al specificitatii in privinta obiectului si metodei, fiind invadata de alte discipline, indeosebi de economia politica.

• Campul de analiza al stiintei politice se extinde, in fata unor noi provocari precum:

- aparitia sferelor de influenta a statului asupra societatii civile (Keynesismul, “statul bunastarii”).

- politica conceputa ca “atribuire de valori pentru societate” trebuie sa vizeze fenomene tot mai numeroase si mai diverse, crescand numarul de sisteme politice existente azi.

…….au fost prezentate criticile lui Almond si Powell la adresa stiintei politice americane, dar Pasquino vorbeste despre caracterul “formalist” al stiintei politice europene, exemplificand prin studiile clasice despre partide (de la Ostrogorski pana la Mihels) si prin analizele referitoare la formule de guvernare (de la Friedrich la Finer).

Explicatia privind acest caracter formalist in Europa:

“…totusi, atentia sa (a stiintei politice n.n.) fata de suferintele formale, fata de institutii, fata de proceduri, se explica printr-un aspect particular al dezvoltării istorice, cel mai putin in Europa continentala, unde statul are o mai mare insemnatate decat in Statele Unite, acolo unde intalnim o societate fara trecut feudal”.

Este necesara o abordare mai putin formalista, mai putin etnocentrista (inclusiv europocentrista), mai putin descriptiva.

• Astfel, luand drept criterii calitatea culturii politice si prezenta grupurilor in competitie (pluralismul), Almond distinge intre:

- sisteme politice anglo-americane;

- sisteme politice continentale;

- sisteme politice pre-industriale;

- sisteme politice totalitare.

Aceasta clasificare nu este nici exhaustiva, nici exclusiva.Argumente: sisteme politice din Belgia, Olanda si Scandinavia au atat caracteristici ale sistemelor anglo-americane, cat si caracteristici ale sistemelor continentale, putand fi repartizate in mai multe clase (clasificarea nu este, prin urmare, exclusiva), dar nu intra in nici o clasa (nu este o clasificare exhaustiva).

este vizibil entocentrismul (Lijphart respinge aceasta clasificare)

Evaluare: Text Pasquino“In ciuda a numeroase studii, voit sau nu etnocentriste, prin analiza comparativa s-a reusit, in stiinta politica, evitarea unor erori grosolane din trecut si recunoasterea diversitatii si diferentelor, fara a acorda o intaietate unora in detrimentul altora. In mod paradoxal, la acest rezultat s-a ajuns «relativizand», uneori prea mult chiar, importanta si posibilitatea de punere in practica a democratiei, confundand imitarea structurilor specifice ale regimurilor democratice cu raspandirea proceselor democratice: cele dintai au o istorie a lor si o specificitate de neclintit; celelalte, in schimb, contin elemente printre care apararea si promovarea drepturilor civile, politice si sociale – care nu numai ca pot fi, dar chiar trebuie sa fie generalizate, daca se are in vedere crearea unui regim democratic”

Insuficienta politicii comparate solicita un alt element: realizarea unui discurs riguros despre dezvoltarea politica (evidentierea istoriei devenirii diferitelor sisteme politice, a procesualitatii lor care a condus la o “configuratie specifica”, configuratie ce contine atat diferentele cat si asemanarile dintre sistemele politice).

Paradigma dezvoltarii politice (Pasquino, Huntington, Dominguez, Sola, Stei Rokkan).

Din acest moment, se contureaza doua linii fundamentale pe care se axeaza stiinta politica:

- Modernizarea si dezvoltarea politica;

- Analiza politica comparata

• Totusi, expansiunii de mare amploare ii urmeaza o descrestere numerica (si calitativa) a studiilor dedicate dezvoltarii politice, fenomen cauzat multifunctional:

- interes general scazut fata de tarile din Lumea a Treia, dupa decolonizare si depasirea stadiului constructiei institutiilor;

- o reducere a disponibilitatii fondurilor pentru acoperirea cresterilor ridicate a cercetarilor de teren;

- situatia paradoxala creata in randul cercetatorilor: cu cat cunosc mai bine sistemele politice, cu atat sunt mai retinuti in formularea aprecierilor si comparatiilor;

- tema predominanta a analizelor, incepand cu anii ’80 este cea a proceselor de tranzitie de la regimurile anterioare, totalitare si post-totalitare, la regimurile democratice, domeniu de interes analitic si politic.

• Privitor la politica comparata, este de retinut ca aceasta s-a extins la nivelul stiintei politice sub o dubla ipostaza:

- ca metoda

- elaborari de continuturi

Ex: Sartori, Morlino, Huntington, Lijphart s.a. au elaborat studii comparative fundamentate, atat despre sisteme si subsisteme politice (partide, sindicate, birocratii), cat si asupra proceselor decizionale si realizarii politicilor publice.

Solutia urmarita aceea de depasire a comportamentismului, prin cercetarile dedicate dezvoltarii politice si politicile comparate nu rezolva pe deplin problema diminuarii limitelor stiintei politice intrucat exista:

- multitudini de abordari;

- diversitate de tehnici si metode;

- rezultate corecte, dar si unele rezultate confuze.

Prin urmare:

Stiinta politica (in baza celor trei demersuri), nu este nici mai unificata, nici unificabila sub acoperirea unei interpretari unice, a unei singure teoretizari, a unei directii de cercetare uniforme. Dar scade caracterul eurocentric, stiinta politica fiind mai capabila sa sesizeze politicile non-occidentale, fiind preocupata de teoretizari.

De retinut!: Un domeniu atat de vast, cu peste 20.000 cercetatori si cu numeroase spatii editoriale (carti, reviste nationale specializate sau reviste cu caracter interdisciplinar) face necesara (dar si dificila) alegerea unor criterii precise, care sa dea o directie sigura de interpretare.

Totodata, diferentele existente si perpetuate intre sistemele politice, indeosebi cele nationale, nu pot fi comprimate pana la estompare.

Sunt necesare doua conditii in utilizarea acestor criterii:

- sa fie suficient de precise;- sa fie elastice (spre a nu comprima

diferentele). Fragmente ale comportamentismului sunt utilizate si azi in incercarea unificarii stiintei politice.

Sustinem si noi ca un punct de pornire in acest demers l-ar putea reprezenta combinarea obiectivelor pe care Easton le atribuia comportamentismului cu cele cinci fragmente sustinute de R.Dahl in cautarea unitatii: a) cuantificarea;b) stiinta politica empirica;c) apelul la istorie;d) raportul dintre policy studies si teoria

generala in stiinta politica;e) speculatia teoretica.

a) Cuantificarea – introducerea de tehnici cantitative pentru masurarea fenomenelor politice (care conduce la explicatii cuatificabile generate de o rigoare analitica); multe studii abunda in cuantificari, apelul la tehnici cantitative fiind uneori exagerat, conducand la concluzii premature.

Tehnicile cantitative, desi eficiente si indispensabile, daca nu sunt completate cu noile teorii, fie ca risca sa ramana legate de analizele unui numar limitat de probleme, fie risca sa ofere raspunsuri precise la probleme prea putin relevante.

b) Stiinta politica empirica

Comportamentul a solicitat (in mod pozitiv) cercetatorilor cautarea de regularitati comportamentale politice, elaborarea generalizarilor in baza regularitatii observate si verificarea generalizarilor elaborate.

Ex: sectorul electoral – descrierea fenomenelor, insotita de culegerea de date, de strangerea si apoi de folosirea lor; chiar in serii …….este mai adecvata decat in alte sectoare. Asa s-a intamplat in aproape toate tarile – de la SUA la Franta, de la Marea Britanie la tarile Scandinave, de la fosta RFG la Italia.

Finalitate: formularea unor teorii de nivel mediu asupra comportamentului electoral.

• S-a produs astfel o integrare totala, o unificare a stiintei politice, conform previziunii lui Easton?Raspunsul este complex: tehnicile statistice si analizele matematice, analizele comportamentelor electorale au permis o integrare de nivel scazut. Se poate exemplifica cu:- Sociologia – care utilizeaza explicatii bazate pe statusul social, pe organizarea grupurilor sociale dintr-o tara sau din anumite regiuni,

- Istoria - care formuleaza explicatii centrate pe modalitatea de formare a unor grupuri,

- Psihologia sociala – care analizeaza procedeele individuale si de grup ale formarii optiunilor de vot.

O analiza fundamentata demonstreaza ca s-ar putea produce o crestere a eficientei acestor interpretari daca cercetarile nu vor fi completate cu:

- studii asupra organizarii partidelor;- metode prin care se realizeaza competitia

electorala- tehnici de comunicare politica.

• Tehnicile empirice de cercetare se manifesta intr-o multitudine de variante: observatia (aleatorie sau sistematica), cercetarea de teren, interviul, chestionarul, sondajul de opinie, culegerea, sistematizarea si prelucrarea datelor.

Evaluare: aspecte pozitive si negative corelate sondajelor de opinie.

• Dupa anii ’80 stiinta politica empirica se orienteaza si catre analiza aplicata, deschizandu-se un nou sector de studiu – cel de analize a politicilor publice.

Orientarea acestor studii vizeaza:- analiza proceselor decizionale;- prezentarea aranjamentelor institutionale si a

influentei lor asupra proceselor decizionale;- individualizarea participantilor si a coalitiilor lor;- evaluarea incidentei si a efectelor asupra

deciziilor diferitelor aliante.

Exista, totusi, doua riscuri legate de orientarea stiintei empirice catre analiza aplicata:

- riscul interpretarii limitate a politicii, perceputa ca ansamblu de interactiuni intre indivizi, experti, grupuri si asociatii, acordandu-se atentie redusa regulilor structurate si motivatiilor ideologice, chiar istoriei acestor interactiuni.

- riscul ancorarii in contingent, fara a se reusi obtinerea unor generalizari cu aplicabilitate in diferite contexte, in mai multe sectoare, in mai multe medii nationale si internationale (riscul teoretizarii incomplete sau absentei teoretizarii).

c) Apelul la istorie

“In interesul sau, pentru a analiza ceea ce exista, cercetatorul comportamentist in stiinta politica a avut dificultati in folosirea sistematica a ceea ce a fost” (R.Dahl)

Avertismentul lui Dahl vizeaza in primul rand folosirea – in analiza politica – a materialului pus la dispozitie de catre istorie si mai putin recurgerea la metoda istoriografica.

d) Raportul dintre studiile politice si teoria generala in stiinta politica

Clasicii: Machiavelli, Hobbes, Montesquieu, Locke, J.St.Mill s.a. s-au preocupat de probleme precum:

- crearea ordinii politice;

- intemeierea statului;

- natura umana si libertatea;

- temeiul proprietatii;

- extinderea si functionarea corecta a democratiei reprezentative;

- elaborarea unor teorii generale ale politicii.

Asemenea studii sunt utile si azi (Dahl, Sartori); raportarea la clasici permite fundamentari teoretice.

Dahl sustine necesitatea raportarii la teoretizarile anterioare si nevoia de teorii generale, sugerand calea pentru dobandirea acestor obiective: apelul la economia politica, ca solutie complementara, dar cu valoare interdisciplinara (“un studiu complementar, care sa combine variabilele economiei cu cele politice”).

e) Speculatia teoretica

Aceasta reprezinta un item de evaluare a evolutiei stiintei politice, atat ca stiinta a prezentului, cat si ca prospectie in functie de evolutiile sale anterioare.

Pasquino: pentru stabilirea evolutiei si locului stiintei politice in sistemul central al stiintelor este necesara redefinirea stiintei respective prin raportare la filosofia politica.

Filosofia politica este preocupata de:

- cautarea celei mai bune forme de guvernare si a celei mai bune republici;

- cercetarea fundamentelor statului si justificarea (sau nejustificarea) fireasca, logica a obligatiei politice;

- cercetarea naturii politicii si a distinctiei dintre politica si morala;

- analiza limbajului politic si metodologia stiintei politice.

Din aceste componente, doar ultima poate avea puncte de intersectie cu stiinta politica, celorlalate lipsindu-le cel putin una din componentele esentiale pentru a pune bazele unei stiinte politice empirice.

Ex: cercetarea celei mai pozitive forme de guvernare nu este non-evaluativa

(dimpotriva!), cercetarea fundamentelor statului nu este explicativa (dimpotriva, e justificativa), cercetarea naturii politicii nu poate face obiectul vreunei verificari empirice posibile.

• Diferenta intre stiinta politica si filosofia politica consta in aceea ca stiinta politica realizeaza o cercetare temeinica a fundamentelor empirice ale propriilor recomandari, utilizand metoda comparativa.

Tema de studiu: Prezentare succinta a modului in care, in state europene sau in SUA traditiile in stiintele politice se definesc prin raportare la unele componente fundamentale (“Politicul si stiinta politica” p. 23-29)

II. DELIMITARI ALE DOMENIULUI POLTICIULUI

Premisa:

1. Filosofia politica, la fel cu antropologia politica au vizat atingerea esentei politicului, dar si surprinderea diversitatii formelor care il evidentiaza.

Succint: politicul este un subsistem al ontisului social, politica reprezentand modalitatile de fenomenalizare (prin actiuni) ale politicului.

2. Primii antropologi au denuntat etno-centrismul majoritatii teoriilor politice: R.Lowie vede in aceste teorii o reflectie centrata indeosebi pe stat conceptie unilaterala asupra guvernarii societatilor omenesti.

Consecinta: Filososfia politica se identifica cu o filozofie a statului, considerand insuficiente datele rezultate din analiza societatilor asa-zis «primitive».

Georges Balandier: antropologii moderni opun caracterul stiintific al cercetarii lor caracterului normativ al filosofiilor politice, valabilitatea rezultatelor lor concluziilor nedeterminate ale teoreticienilor.

3. Anchetele directe au condus la informatii etnografice care pun in evidenta o mare diversitate de forme politice «primitive», atat in spatiul american (de la grupurile de eschimosi, pana la statul imperial al incasilor din Peru), cat si in domeniul african (de la grupurile de pigmei si negri, pana la statele traditionale – unele, precum imperiul Mossi si regatul Banda, inca supravietuiesc.

Cerinta: Daca marea varietate descrisa necesita clasamente si tipologii, se impune descoperirea si

delimitarea domeniului politicului.

Balandier distinge (din acest punct de vedere) doua categorii de autori/cercetatori: maximalisti si minimalisti.

Maximalistii ar putea avea ca deviza afirmatia lui Bonald: nu exista societate fara guvernare. Aceasta are referinte foarte vechi, chiar in “Politica” lui Aristotel care priveste omul ca fiinta «in mod natural» politica si identifica, statul cu gruparea sociala care, necuprinzandu-le pe toate celelalte si depasindu-le in capcitate, poate exista, in definitiv prin ea insasi.

Asemenea abordare apud Aristotel, identifica unitatea politica cu societatea globala.

Minimalistii neaga atribuirea unei guvernari tuturor societatilor primitive; aici se regasesc istorici si sociologi, cu exceptia lui Max Weber (acesta distinge intre politica-anterioara statului si stat, statul fiind doar una – deci nu unica – din formele de manifestare istorica a politicii.

Exemplificari: C. MacLeod (unul dintre fondatorii minimalismului) analizeaza popoare pe care le considera “lipsite de organizare politica si traind intr-o stare de anarhie”, asemanandu-le cu populatia Yurok din California.

B.Malinowski – sustine absenta grupurilor politice la aborigenii australieni.

R. Redfield – institutiile politice pot fi absente in societatile «cele mai primitive».

Este edificator punctul de vedere exprimat aici de Balandier care atrage atentia asupra faptului ca numai in anumite situatii constatarea negativa are valoare absoluta, intrucat, ea nu explica decat absenta institutiilor comparabile cu cele care guverneaza statul modern.

Constatarea respectiva este cauzata de etno-centrism, fiind necesara o depasire a dihotomiei simpliste prin care societatile «tribale» sunt opuse societatilor cu guvernare clar constituita si rationala.

Unii antropologi considera incontestabil faptul ca sfera politicului incepe acolo unde se sfarseste cea a rudeniei. Apare un nou domeniu – cel al societatilor lignajere, analizate de Smith sub un triplu aspect:

- ca sistem ce prezinta caracteristici formale;

- ca tip de relatie distinct de rudenie;

- ca structura cu continut politic.

• In aceasta baza Smith considera viata politica atribut al oricarei vieti sociale si nu produsul unitatilor sau structurilor specifice, refuzand astfel distinctia rigida intre societatile cu stat si societatile fara stat.

Atragem atentia asupra izvorului incertitudinilor si ambiguitatilor in definirea si delimitarea domeniului politic: acestea isi au sorgintea in fapte, demersuri si vocabularul tehnic al specialistilor.

Termenul politic are mai multe acceptiuni: polity, policy, politics si, prin urmare, nu se pot face confuzii intre:

a) modurile de organizare a guvernarii societatilor umane;

b) tipurile de actiune ce contribuie la conducerea treburilor politice;

c) strategiile ce rezulta din competitia indivizilor si a grupurilor.

• Se poate vorbi despre o confruntare a metodelor care conduc la urmatoarele tipuri de definire a politicului:

a) Definire prin modurile de organizare spatiala;

b) Definire prin functii;

c) Definire prin modalitatile actiunii politice;

d) Definire prin caracteristicile formale;

a) Definirea prin modurile de organizare spatiala (Hery Maine, Lewis Morgan)- acorda importanta deosebita criteriului teritorial, domeniu politic fiind inteles, in primul rand, ca sistem de organizare ce opereaza in cadrul unui teritoriu delimitat al unei societati politice, un spatiu ce cuprinde o comunitate politica.

Acesta este un criteriu utilizat in majoritatea definitiilor organizarii politice in sens larg, ale statului, in sens restrans.

Astfel,:

- M.Weber caracterizeaza activitatea politica atat prin recurgerea la forta, cat si prin aceea ca ea se desfasoara in cadrul unui teritoriu delimitat prin granite (activitatea politica realizeaza o separatie a interiorului si exteriorului);

- Radeliffe – Brown – vorbeste despre cadrul teritorial ca unul din elementele de baza ce definesc organizarea politica;

- Lowie – face afirmatii relative la compatibilitatea principiului de rudenie si a principiului teritorial;

- J. Schapera – societatile simple organizeaza solidaritatea interna pe baza factorului de rudenie si a factorului teritorial;

- Evans – Pritchard, in studiul de caz dedicat societatii segmentare Nuer din Sudan, pune accentul pe determinarea domeniului politic in functie de organizarea teritoriala.

b) Definire prin functii

Intr-o sinteza maxima, functiile politicului asigura cooperarea interna si apararea integritatii societatii fata de amenintarile din exterior.

• Nader – functiile politicului contribuie la supravietuirea fizica a societatii, permitand controlul sau rezolvarea conflictelor.

• Balandier – functii de conservare

decizie

conducere a treburilor publice

Almond – defineste sistemul politic prin functiile de integrare si adaptare, functii indeplinite in orice societate independenta, prin recurgerea sau amenintarea cu recurgerea legitima la constrangere fizica.El considera ca doua caracteristici comune valideaza toate sistemele politice:

- indeplinirea acelorasi functii de catre toate sistemele politice;

- aspectul multifunctional al tuturor structurilor politice, nici una dintre ele nefiind insa “total specializata”

Almond distinge doua categorii de functii ale domeniului politic:

- cele care privesc politica inteleasa lato-sensu, ca fiind socializarea indivizilor si pregatirea pentru rolurile politice, confruntarea si adaptarea intereselor, comunicarea simbolurilor si a mesajelor;

- cele care privesc guvernarea – elaborarea si aplicarea regulilor.

Dar: interpretarea functionala nu este suficienta, lasand fara raspuns «chestiuni fundamentale», cum afirma Balandier, precum:

- explicarea incorecta a dinamismelor ce asigura coeziunea societatii globale;

- lasa sa subziste o imprecizie, intrucat functiile politice nu sunt singurele functii ce asigura ordinea sociala.

c) Definire prin modalitatile actiunii politice

Smith incearca sa evite confuziile si insuficientele metodologiei de analize, propunand, in sinteza, urmatoarea formulare:

- viata politica, ca aspect al vietii sociale, este un sistem de actiune;

- actiunea politica se opune actiunii administrative (actiunea politica este situata la nivelul deciziei si programelor, in timp ce actiunea administrativa este destinata organizarii si executiei).

• Precizand ca actiunea politica se defineste prin putere politica, iar cea administrativa. Prin ierarhizare, Smith sustine caracterul segmentar al primei – fiind exprimata prin intermediul grupurilor si persoanelor aflate in competitie si natura ierarhica a actiunii administrative – ea organizand, in diferite grade si pe baza unor reguli si norme stricte, conducerea treburilor publice.

In opinia lui D.Easton, trebuie formulata o critica privitoare la demersul lui Smith, cel putin din doua perspective:

- Demersul implica un «postulat» - existenta raporturilor ierarhic-administrative in sistemele lignajere;

- Demersul mascheaza «diferentele semnificative» intre sisteme politice diverse.

Easton precizeaza ca sunt necesare cateva conditii pentru ca decizia politica sa poate opera:

- formularea cererilor si reducerea contradictiilor;

- existenta unor cutume sau a unei legislatii;

- mijloacele administrative de aplicare a deciziilor;

- organismele de luare a deciziilor;

- instrumentele de sustinere a puterii.

In aceasta baza el face distinctia devenita celebra intre: - sistemele politice primitive

- sistemele moderne

d) Definire prin caracteristicile formale

De retinut: incercarile anterioare de definire au in intentie evidentierea celor mai generale aspecte ale domeniului politic: granitele ce-l delimiteaza spatial, functiile, modurile de actiune.

Definirea vizeaza metoda structurala: operare cu abstractizari si formalizari de rang inalt, oferind o viziune monista.

Aceasta viziune monista se explica prin faptul ca:- nu sunt consacrate sistemului de relatii sociale;- fixeaza structurile in detrimentul dinamismului

lor;- prin caracterul monist al viziunii de analiza sunt

dificil de adaptat la studiul nivelului politic, unde competitia evidentiaza pluralismul, echilibrele raman vulnerabile, iar puterea creaza un adevarat camp de forte;

- in distinctia dintre sistemul ideilor si sistemul politic real, metoda structurata poate fi adaptata primului.De aici si dificultatile in definire prin metoda structurala.

• Balandier evalueaza demersurile din antropologia politica privind delimitarile politicului. Astfel:

1. Societatile denumite cu guvernare minima si guveranare difuza se caracterizeaza prin cel mai inalt grad de incertitudine;

2. Caracterul situational al functiilor, inclusiv al celor politice, a condus la o alta metoda de analiza, numita situationala. Este cazul lui Van Velsen care, in stidiul dedicat grupului tonga din Africa Centrala constata ca relatiile sociale sunt mai mult instrumentale decat determinante ale activitatii colective.

Aceasta il conduce pe Velsen la elaborarea metodei pe care o numeste situationala; argumentul necesitatii acestei metode se gaseste in faptul ca normele, regulile generale de comportare sunt traduse in practica si sunt, in ultima instanta, manevrate de indivizi in situatii particulare pentru a servi scopuri particulare. La populatia tonga, puterea nu este corelata pozitiilor structurale si nici grupurilor specifice, iar compartimentele politice nu se manifesta decat in situatii specifice: “alinierile sunt in continua schimbare”

3. Granitele politicului nu trebuie trase doar fata de diversele categorii de relatii sociale, ci si fata de cultura. Malinowski vorbeste despre rolul mitului si ritualului in justificarea revedicarilor in materie de drepturi, de statut si de putere.

Practic, cu cat integrarea culturala e mai putin avansata, cu atat integrarea politica e mai eficienta; mitul si ritualul sunt considerate drept un limbaj furnizator de argumente, justificativ de revendicari.

Pentru Malinowski mitul reprezinta o carta sociala, acesta avand o componenta ideologica. Functia justificativa a mitului este utilizata atat de aparatorii traditiei, cat si de gestionarii aparatului politic. Ca si ritul, mitul este instrument sacru al puterii (cultul legat de regalitate, cultul stramosilor, cultul fertilitatii etc).

4. Dificultatile in identificarea politicului se regasesc si la nivelul fenomenelor economice. Baladier are in vedere aici situatia in care se separa relatia existenta intre relatiile de productie ce guverneaza stratificarea sociala si relatiile de putere .

Este cert ca de exercitarea puterii si autoritatii sunt legate privilegii economice (drept absolut asupra pamanturilor, drept la prestatii de munca, drept asupra pietelor etc) si anumite obligatii (obligatia ede generozitate si de ajutor).

Concluzie: sfera politicului este aproape inepuizabila. Cum inepuizabila devine cercetarea sa.

INTRODUCERE IN STIINTE POLITICE

Regimurile politice

1. Sistem politic si regim politic

2. Clasificarea regimurilor politice

3. Regimurile politice totalitare

4. Regimurile politice autoritare

1. Sistem politic si regim politic

1953 – D.Easton – din ratiuni teoretice si pragmatice conceptul de sistem politic

• Elaboreaza un model «primitiv» al analizei vietii politice, considerand lignajul ca avand caracter de sistem politic cu particularitati precum instabilitatea si simplitatea structurala.

Sistemul, conform modelului, recepteaza cerintele formulate de mediu (inputs), prin intermediul unor “suporturi” – partidele politice, grupurile de interes si emite decizii, adopta politici guvernamentale, declanseaza actiuni (outputs).

Deciziile pot influenta sistemul, determinand cerinte noi (feed-back).

• Easton surprinde si componentele mediului ce formuleaza cerintele:

a) «intrasocietale» - sisteme nonpolitice – economia, cultura, structura sociala;

b) «extrasocietale» - sisteme internationale (exterioare societatilor respective).

• «Sistemul politic» dubla conotatie:

- intr-un sens restrans – ca ansamblu al interactiunilor dintre institutiile

guvernamentale;

- intr-un sens larg – ca ansamblu al elementelor vietii politice, aflate in interactiuni directe, precum si cu alte subsisteme ale sistemului social, rezultatul interactiunilor fiind adoptarea unei decizii cu caracter general.

• Reprezentand ansamblul vietii politice a societatii, sistemul politic nu se identifica cu regimul politic, sfera celor doua concepte acoperind realitati factuale diferite ca intensitate.

Astfel, regimul politic, ca element definitoriu al regimului puterii este regimul determinat de dobandirea, exercitarea si prezervarea puterii politice; sistemul politic include actiunile comportamentale, fenomenele, ideologiile, institutiile, formele de constiinta, traditiile din sfera politicului.

In sistemul politic este integrata intreaga arie a politicului si nu doar ceea ce intra in rezonanta cu puterea.

Sistemul politic subinclude regimul politic dar, calitativ, regimul politic produce deosebiri esentiale in plan structural, actional, axiologic.

• Notiunea de regim politic nu si-a pierdut nici actualitatea, nici utilitatea (chiar daca Philippe Bénéton vorbeste despre “o anumita nesansa ce loveste azi notiunea de regim politic”, trebuie precizat ca secolul XX si primul deceniu al secolului actual se caracterizeaza prin conflictele dintre civilizatii, manifestate chiar in conflictele dintre democratii si totalitarism).

• Hanah Arendt insista pe disputa intre punctul de vedere al stiintei si punctul de vedere al teoriei (“paradoxul retragerii si al apartenentei” explicat de Jacques Taminiaux): ganditorul este constrans sa se retraga provizoriu dintr-o lume careia îi apartine, dar, in acest mod, asupra sa opereaza un risc dublu. Pe de o parte, riscul extragerii totale, intr-o contemplatie absoluta (varianta impusa de Platon), pe de alta parte, riscul realizarii excesive in societate, renuntand la orice capacitate critica (linia impusa de Marx).

2. Clasificarea regimurilor politicePoliticul a fost identificat cu conceptul de putere, ridicat la rangul de sistem, confundat cu dominatia.Clasificarile premoderne erau preocupate deopotriva de caracteristicile regimurilor politice, cat si de meritele lor.Se aveau in vedere:

- numarul de guvernanti- criteriul binelui

toate clasificarile erau normative si prescriptive

Comentati:

“Era de la sine inteles ca trebuiau facute departajari, ca un regim era, prin natura sa randuit dupa o anumita idee a binelui si a dreptatii, dar el suscita, de asemenea, forme degenerate si corupte.

Filosofia antica stia sa deosebeasca o republica de o tiranie”

Jean Boudouin

• In modernitatea tarzie o clasificare a regimurilor politice nu se poate face in absenta:

a) unei unitati de masura cu valoare universala;

b) unui sistem de criterii in baza carora sa se poata realiza ierarhizari.

Stiinta politica este preocupata mai putin de a demonstra ca un regim politic este mai bun decat altul si mai mult de recunoasterea coexistentei regimurilor politice, de expunerea diversitatii societatilor politice si complexitatii societatilor istorice.

Guy Hermet, dezvoltand domeniul “sociologiei constructiilor democratice” – analizeaza sistemul factorilor istorici, culturali, religiosi, economici si sociali care explica de ce “inventia democratica” s-a dezvoltat in anumite tari, in timp ce altele manifesta fata de ea o “intoleranta durabila”.

Istoria factuala pune fata in fata regimurile democratice si regimurile nedemocratice.

Regimurile nedemocratice

La inceputul anilor ’90, in contradictie cu ceea ce s-a numit “al treilea val de democratizare”, numarul regimurilor nedemocratice continua sa depaseasca pe cel al regimurilor democratice.

Anul State democratice

State nedemocratice

Procentul domocratizarii

1922 29 35 45,3

1942 12 49 19,7

1962 36 75 32,4

1973 30 92 24,5

1990 58 71 45,0

Huntington

Observatii:- Huntington a luat in calcul doar statele cu peste

un milion de locuitori “constatandu-se variatii in privinta numarului statelor existente (64 in 1922, 61 in 1942, 111 in 1962, 122 in 1973 si 129 in 1990);

- Fluctuatii majore in procentaj: nivelul ponderii procentuale a regimurilor democratice din 1922 este atins abia in 1990.

• Exista un larg acord asupra existentei a doua categorii de regimuri nedemocratice:

- regimuri totalitare- regimuri autoritare

Elemente comune:- reducerea pana la eliminare a pluralismului politic;- criteriile de acces la putere si distribuirea

puterii politice sunt bazate pe control si pe recurgerea la folosirea fortei (nu pe alegeri libere, concurentiale si semnificative).

Regimurile autoritare si cele totalitare reprezinta modalitati specifice de reglare a raporturilor de putere intre stat si societate.

Din perspectiva duratei regimurilor politice, este semnificativ de remarcat faptul ca, in unele state, regimul democratic odata instaurat se mentine fara intrerupere, in timp ce un regim autoritar (chiar prelungit, precum in Spania si Portugalia) si un regim totalitar au durate mai reduse.

Analizele istorice dovedesc alte doua aspecte legate de regimurile nedemocratice:

- regimurile totalitare sunt regimuri fragile si precare, chiar daca in aparenta reprezinta constructii stabile, puternice si opresive;

- este posibil ca acelasi sistem politic sa treaca printr-o frecventa succesiune de regimuri autoritare, chiar cu unele interferente democratice.

Regimurile totalitare

Universul regimurilor totalitare face obiectul studiilor de istorie, teorie politica, sociologie, antropologie politica, stasiologie etc.Hannah Arendt – “Originile totalitarismului”

Acorda consistenta termenului “totalitarism”, termen utilizat anterior de Mussolini (lui i se atribuie paternitatea), Borkenau si Neuman.

Lucrarea Hanei Arendt este prezentata in trei sectiuni: Despre antisemitism; Imperialismul; Sistemul totalitar.

- Analizeaza originile, particularitatile si paroxismele.

Totalitarism – peste notiunile clasice de tiranie si despotism.

Perspectiva fenomenologica introdusa de H.Arendt face distinctie intre origini si cauze (ataca principiul cauzalităţii), dovedind ca totalitarismul nu apare pe un teren gol, ci are radacini sociale si culturale specifice.

• In “La condition de l‘homme moderne”, H.Arendt este preocupata de analiza originilor totalitarismului, insistandu-se pe ideea ca totalitarismul se fundamenteaza in mutatiile produse la nivelul statelor nationale europene din perioada capitalismului modern; dupa infrangerea militara a Germaniei si dupa accentuarea crizei din 1929, in aceasta tara au loc procese cu urmari extrem de grave precum:

- distrugerea vechilor structuri sociale;- dezagregarea traditiilor;- transformarea “poporului” (ca ansamblu

concret de indivizi si de grupuri, de familii si sociabilitati) in “mase” de indivizi atomizaţi si instrainati (chiar insingurati).

Germania este supusa deci «dezradacinarii» si «dezolarii» ceea ce creeaza premisele nazismului.

• H.Arendt este influentata in analizele sale de Martin Heidegger, insa trebuie insistat pe aspectul ca modernitatea nu produce in mod mecanic totalitarismul, chiar daca elemente precum exacerbarea individualismului si dizolvarea traditiilor eclipseaza politicul.

Arendt face distinctie intre patru resorturi ale totalitarismului:

a) Inscrierea intr-o necesitate istorica;

b) Omniprezenta ideologiei;

c) Remodelarea societatii;

d) Dominatia.

Aceste resorturi sunt indisociabile, disparitia sau estomparea unuia provocand degenerarea progresiva a fenomenului.

a) Inscrierea in necesitatea istorica

Arendt face o distinctie importanta: cea dintre regimul totalitar si regimul arbitrar prin punerea in discutie a atitudinii fata de legea fundamentala.

Astfel, atat regimul nazist, cat si cel stalinist par arbitrare din perspectiva juridica asupra respectarii dispozitiilor normative; constitutia stalinista din 1936 avand, de exemplu, un pur caracter declarativ, drepturile si libertatile proclamate, fiind abuziv incalcate de statul totalitar.

Nu semnifica faptul ca nazismul si stalinismul (- ca regimuri totalitare –) se circumscriu arbitrariului, ca nu s-ar ghida in actiuni dupa legi preexistente.

Care este natura acestor legi?

Asemenea legi sunt legile biologice ale naturii pentru nazism si legile sociale ale istoriei pentru stalinism.

Comentati:

“Spre deosebire de Nero care canta din lira in timp ce Roma ardea, Hitler si Stalin sunt agentii supremi ai unei necesitati istorice, arogându-şi privilegiul initial de a traduce in practica aceasta necesitate istorica. Führerul are ca misiune interpretarea legilor naturii din care deduce ce este bun si sanatos pentru poporul german; Stalin, in schimb, interpreteaza legile istoriei si, pornind de la ele, elaboreaza reguli de actiune aplicabile imediat societatii sovietice si miscarii comuniste internationale”.

Amenintarea totalitarismului devine realitate in momentul in care “o viziune milenarista asupra istoriei e asociata cu vointa de a transforma radical ordinea sociala”

b) Omnipotenta ideologiei

Sensul termenului ideologie utilizat de Arendt este altul decat cel devenit dominant. Diferentele sunt deopotriva necesare si importante deoarece nu orice model ideologic include elemente coercitive.

Ex: ideologia conceputa ca o reprezentare a lumii, ca un ansamblu fictiv de idei, atitudini, chiar pasiuni, nu evolueaza obligatoriu catre o administratie coercitiva; ea devine totalitara doar daca se integreaza intr-un sistem de explicatii global si stiintific al lumii.

Astfel:- Ura fata de evrei este periculoasa in sine, dar, in

conceptia lui Arendt devine ideologie atunci cand este inscrisa si propagata printr-un discurs coerent, solicitandu-se exterminarea lor in numele unei “necesitati vitale”;

- Propagarea idealurilor socialiste si comuniste devine ideologie atunci cand se trasforma in actu, adica atunci cand dobandeste caracter militant in edificarea societatii fara clase, in numele unei legi universale a istoriei.

Astfel, definitia “consubstanţială totalitarismului” prezinta caracteristicile:

- formeaza un sistem de interpretare a lumii definitiv, arogându-şi pretenţia că poate explica “totul”, atât evenimente trecute, cat si viitoare;

- îsi aroga caracterul irecuzabil si infalsificabil inca din momentul constituirii.

Definitia data de Arendt ideologiei, se apropie de cea data de Popper gandirii dogmatice. Ea nu greseste niciodata si este deasupra realitatii.

- prezinta un logicism intrinsec, avand capacitatea autodotarii cu coerenta interna, de a integra in permanenta contradictia intr-un proces logic, mecanismul fiind preocupat de limitele sistemului de interpretare si nu de continutul acestuia.

• Ideologia este considerata de Arendt a fi exact ceea ce pretinde ca este: logica unei idei.

“Ea este un al saselea simt sau chiar un suprasimt care da o orientare precisa cuvintelor si actiunilor. Ea nu inceteaza sa impuna realitatii o lume fictiva, o suprarealitate ce sfarseste prin a le inchide pe amandoua in propriile sale logici. Ea explica in mare parte formele «delirante», «patologice» imbracate de regimul nazist si cel stalinist.

c) Remodelarea societatiiInterpretarile majoritare ale nazismului si stalinismului ca regimuri totalitare identifica totalitarismul cu dominatia absoluta a statului asupra societatii, insistand pe aspectele legate de destructurarea societatii civile, pe anularea controlului social asupra puterii de stat, pe denuntarea si dezagregarea politicului.Arendt, fara a contesta actiunea unei vointe de dominare radicala specifica totalitarismului, insista asupra “naturii informe” a acestuia, asupra dezorganizarii structurilor de incadrare statala traditionala.

d) DominatiaTotalitarismul propaga iluzia transparentei sociale, iluzie justificata logic in intoleranta fata de orice autonomie si in negarea pluralitatii.

- Dominatia totala este instrumentul prin care puterea se asimileaza in cea mai mare masura cu societatea, sa faca sa existe o identitate intre Sef, Putere si Popor.

- Se produce o disolutie a oricarui spatiu public si privat, dovedita prin distrugerea metodica a parlamentelor, partidelor, bisericilor, asociatiilor (a oricarei structuri susceptibile de a face o diferenta in mijlocul «noii simfonii ideologice»).

Dinamica sistemului totalitar este reflectata de:- epurarile staliniste, epurari ce se declanseaza in

momentul in care puterea dictatorului nu se mai simte amenintata, cand teroarea a devenit totala, independenta fata de orice opozitie;

- deportarile fasciste;- dominatia cvasitotala a dictatorului, dominatie in

actu in momentul in care nimeni nu i se mai opune;

- capacitatea diabolica a regimului de a inventa si reinventa (permanenţa) duşmani, de a crea vinovati si de a-i extermina.

- vocatia puterii totalitare: aceea de a incerca sa reduca gandirea, discursul public, la

interesele sale.

puterea actioneaza conform esentei regimului si nu cedeaza in fata arbitrariului.

• Exista totusi limite ale dominatiei totale si implacabile (abateri de la formele clasice de autoritate publica).

Arendt are in vedere doua fenomene aflate in conexiune indestructibila:

- locul central ocupat in interiorul structurii puterii de catre Führer sau de catre «conducator»; in baza analizei weberiene a sefului carismatic, Arendt sustine ca in ambele cazuri conducatorul este considerat intruchiparea unei vointe superioare – vointa rasei germane pentru Führer si vointa poporului pentru «conducator».

- Extrema diseminare si fluiditate a organizarii, H.Arendt respingand asemanarea regimului de acest tip cu un mecanism omogen. Daca fascismul lui Mussolini reactiveaza ideea hegeliana a statului, nazismul si stalinismul pulverizeaza statul prin dedublarea sistematica a structurilor de incadrare ale indivizilor.

Dedublarea: organismele de fatada mentin o legatura, in general, fictiva cu poporul, iar organismele de elita formeaza anturajul protector al sefului, «garda pretoriana a noului regim».

Argument: “Daca regimul totalitar are ca principiu ideologia si ca natura teroarea, motivul sau final este «miscarea», cultul sefului, proliferarea instantelor de executie, desemnarea permanenta de noi obiective vizand antrenarea maselor intr-un fel de miscare permanenta, ea insasi tinzand spre implinirea promisiunilor naturii sau ale istoriei”.

Mai multi autori surprind unele deficiente ce apar, urmare a distinctiei pe care Arendt o face intre «raul radical» si «raul banal» in analiza regimului totalitar. Astfel, ea sustine ca genocidul n-a fost inventat de regimurile totalitare, insa aceste regimuri l-au impins pana la paroxism, adica l-au radicalizat in forme fara precedent in istorie.

Fenomenul concentrational din regimul nazist si stalinist prezinta o singularitate data de:

- Caracterul institutionalizat si permanent al lagarelor de concentrare;

- Concentrarea vizeaza pentru inceput opozantii politici, ulterior aceasta extinzandu-se la persoane nevinovate (“singura vina rezida in apartenenta la rase considerate inferioare si daunatoare”);

- Lagarele nu indeplinesc vreo “functie aparenta”, Arendt criticand teza utilitara conform careia “multiplicarea lagarelor avea ca scop aprovizionarea industriei germane cu o mana de lucru ieftina”, in timp ce sute de mii de muncitori calificati sunt concediati”;

- Universul concentrational se caracterizeaza printr-o «alianta monstruoasa» intre ideologie si industrie, folosirea unei ratiuni tehniciste si instrumentale avand drept scop «fabricarea masiva si dementiala a cadavrelor».

Nota: Caracteristica de sinteza a fenomenului concentrational nazist si comunist atesta “idealul social exemplar al dominatiei totale in general”. Se dovedeste «inutilitatea omului»: uciderea persoanei morale din om, a individului singular, reducerea sa la “starea de animal”.

«Raul banal» - procesul lui Adolf Eichmann

(“Eichmann la Ierusalim”)

Studiul: “Un raport asupra banalitatii raului”

Controverse asupra conceptului de “totalitarism”a) Spiro si Schapiro: conceptul ar fi inutilizabil;

produs al razboiului rece, indreptat impotriva regimurilor comuniste.

- Opozantii lui Mussolini l-au lansat, acesta acceptandu-l cu scop manipulatoriu: acela de a crea perceptia ca el construieste un regim nou si puternic (regimul lui Mussolini este autoritar, nu totalitar).

- Neumann demonstreaza prin includerea nazismului in regimurile totalitare (inca din 1942) ca fenomenul totalitarismului precede razboiul rece si nu este legat de el; la fel Fr.Hayek.

b) Interpretarile “rectificatoare”: Karl Popper, Carl Friedrich, Claude Lefort si indeosebi Raymond Aron.

- Karl Popper – totalitarismul nu este apanajul exclusiv al modernitatii; isi are radacinile intelectuale in matricea originala a tuturor «societatilor inchise» pe care o contine filosofia lui Platon.

- Claude Lefort – trebuie retinuta ideea circumscrierii totalitarismului unor perioade mai largi, propagandu-se dincolo de «momentele sale neurotice».

“Reprezentarea fantastica a unei societati unice nu se manifesta pe perioade scurte, doar cat conducatorii sunt in viata; dimpotriva, ea supravietuieste conducatorilor carismatici si continua sa imbrace forme politice si sociale singulare”.Eric Voegelin – considera ca totalitarismul este analog in sfera politicului cu ceea ce reprezinta unele religii in sfera spiritualului. Imitandu-l pe R.Aron, are tendinta de a asimila nazismul si stalinismul cu «religiile seculare» care pretindeau ca aduc salvarea maselor dezmoştenite si a popoarelor umilite.

b) Raymond Aron – “Democratie si totalitarism” isi exprima atat convergentele, cat si divergentele cu opiniile lui Arendt.

Convergente

- Notiunea de totalitarism este acceptata: considera indreptatita inventarea unor categorii noi pentru a exprima ceea ce nu putea fi studiat din perspectiva experientelor precedente ale despotismului.

• Discipol al lui Max Weber, Aron construieste ceea ce este numit de sociologi «tipul ideal» al regimului totalitar, tip ce contine si elemente asemanatoare descrierilor arendtiene.

Elementele «tipului ideal» de totalitarism sunt:- Existenta unui partid monopolist, care-si asuma

in fiecare moment monopolul elaborarii deciziilor;

- Impunerea unei ideologii ridicata la rangul de ratiune de stat; ideologia – ratiune de stat este singura ideologie oficiala, omniprezenta, careia nici o persoana nu i se poate sustrage;

- Monopolul asupra tuturor mijloacelor de comunicare, propaganda avand rolul determinant in suprimarea tuturor libertatilor de gandire, de presa, de informare;

- Controlul statului asupra activitatilor economice si sociale, existent mai putin in sistemul nazist, dar manifestat total in stalinism;

- Aparatul represiv care, pus in miscare, se transforma inevitabil intr-un instrument al terorii; eficienta sa este tot mai mare, in conditiile in care opozitia este suprimata.

Divergente

Provin din formatia celor doi autori: fenomenologia germana pentru Hannah Arendt, sociologia lui Max Weber, pentru R.Aron.

• Prima divergenta – problema genealogiei fenomenului totalitar.

Ca si Arendt, Aron refuza explicatiile deterministe, dar spre deosebire de ea, nu se manifesta pentru distinctia dintre «origini» si «cauze»; pastreaza principiul cauzalitatii reduse.

• Divergenta privind modul in care Arendt descrie înrudirea dintre nazism si stalinism (marxizant).

Yves Ternon – “Statul criminal”;pozitie rectificatoare

analiza a genocidurilor secolului al XX-lea Distinge, prin gravitate, intre regimurile totalitare, despotisme si dictaturi; totalitarismul – tara a secolului al XX-lea.

- Specificul masacrelor genocidare ale sec. al XX-lea (masacre planificate si perpetuate de catre stat)

diferenta dintre genocid si societatile genocidare, ca societati in care:

- Statul dispune liber de viata cetatenilor sai;

- Produc un partid unic;

- Produc o politie politica si un aparat militar consacrat expansiunii geopolitice;

- Puterea produce genocidul

Statele totalitare sunt expresia societatilor genocidare.

In opinia lui Ternon, cinci instrumente sunt esentiale statului totalitar:

- birocratia, prin care statul asigura si mentine influenta sa asupra tuturor activitatilor sociale;

- Ideologia, rezumata intr-o conceptie asupra lumii, prin care statul controleaza absolut omul;

- Propaganda, prin care castiga masele, propunand sloganuri, emitand profetii si denuntand comploturi;

- Elita, in centrul careia se plaseaza seful, elita ce a acaparat puterea, fiind constienta ca a abandonat lumea veche si valorile ei normative;

- Teroarea exercitata de politia secreta, teroare ce consolideaza puterea regimului totalitar.

Comentati:

“ In progresia sa catre universal, regimul nu inceteaza sa tot dea peste noi si noi obstacole, «dusmanii obiectivi» care nu sunt niste inamici reali, ci produsele fantasmelor sale. In aceasta cautare a «dezolarii», fara nici un beneficiu, sa lichideze cu milioanele de insi in intregime nevinovati in raport cu sine, pe «criminalii fara crime».

• Ternon surprinde genocidurile secolului al XX-lea

- evreiesc

- armenesc

- camodgian (Rwanda, Burundi)

si genocidurile din fosta URSS.

Explicati de ce utilizati pluralul pentru genocidul din fosta URSS.

Regimurile autoritare

Alain Rouquie(autor de studii asupra

dictaturilor militare din

America Latina)

“Între statul de drept si statul religios se întinde o mlaştină vastă, în care campeaza marea majoritate a regimurilor moderne ale planetei”

Asumtii:

a) Binomul democratie liberala – stat totalitar analizat de R.Aron isi dovedeste insuficienta, conducand la o reactie a autoritarismului, manifestare a unei diversitati de societati politice;

b) Autoritarismul – ca model politic, este cel mai bine reprezentat azi in lume, cel mai reticent la schimbari, dar si in declin, urmare a fragilitatii si contradictiilor sale interne;

c) Dezvoltarea notunii de autoritarism presupune un demers dificil intrucat:

• Exista o mare varietate de regimuri autoritare;

• Diversitatea situatiilor autoritare face dificila descoperirea unor trasaturi comune prin care sa se realizeze o identificare a regimului autoritar ca model politic, care sa explice acele societati care nu pot fi incadrate in componentele binomului aronian .

• Definitia acceptata – Juan Linz (se raporteaza la regimul lui Franco in Spania, ulterior extinzand continutul definitiei si la alte forme de autoritarism).

Regimurile autoritare reprezinta “sisteme cu pluralism politic limitat, in care clasa politica nu da socoteala pentru faptele savarsite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar articulata, dar sunt caracterizate de mentalitati specifice, in care nu exista o mobilizare politica la baza si la scara mare, cu exceptia unor momente din dezvoltarea lor, si in care un lider, sau uneori un mic grup, isi exercita puterea in limite slab definite in plan formal, dar in fapt mai degraba previzibile”

• Analiza necesita nuantari1. Pluralismul politic inteles mai mult

ca o pluralitate de organizatii, caracterul limitat provenind din urmatoarele aspecte:

- numar extrem de redus al organizatiilor autorizate care mentin si exercita puterea politica;

- organizatiile autorizate sunt «legitimate» de catre lider;

- organizatiile “au sfere de autonomie recunoscute, intr-o oarecare masura circumscrise”;

- Nu se manifesta forme de competitie intre organizatiile autorizate;

- Absenta competitiei (electorale, a competitiei pentru cucerirea sustinatorilor) si absenta modalitatilor prin care sa se evalueze reprezentativitatea conduce la perceptia regimurilor autoritare ca imobile in esenta lor.

2. Sintagma “clasa politica nu da socoteala de faptele savarsite”derobarea de raspundere a organizatiilor carora li se permite mentinerea in viata politica.

Aceste organizatii sunt exonerate de raspundere in fata “bazei” (electoratului), exonerare generata de structurarea interna ierarhica.

Raspunderea fata de “baza” este inlocuita cu raspunderea fata de structurile superioare, conducatorii organizatiilor nefiind alesi, ci desemnati (cooptati) dintre cei care:

- demonstreaza loialitate;

- sprijina liderul;

- sprijina regimul autoritar.

Comentati: “puterea coboara de sus in jos si, in cel mai bun caz, este atribuita in mod pur birocratic, pe baza vechimii rolului, a cooperarii”. G.Pasquino

• Autoritarismul caracterizeaza si institutiile, atat in organizarea, cat si in functionalitatea lor.

Sunt tipic autoritare:

- institutiile militare

- biserica catolica

- birocratia statala

- asociatiile de interese care continua sa existe (urmare a bunavointei celor ce detin

puterea)

Evaluare: in baza criteriilor utilizate in selectarea conducatorilor organizatiilor (adeziunea la regim, respectul pentru lider, [rar] competentele personale) stabiliti daca:

a) exista un consens al unei “baze” in selectie;

b) exista deosebiri fata de regimul totalitar (se va avea in vedere caracterul monist al acestuia);

c) exista deosebiri prin raportare la pluralismul democratic.

Pentru sprijinirea demersului, urmariti textul:

“Pluralismul democratic va fi mereu – cel putin la nivelul principiilor, dar adesea si in practica – nelimitat, concurential, responsabil. Ar putea exista distorsiuni, dar remedierea va fi de obicei, tocmai libera competitie intre grupurile care se nasc spontan si care se transforma in responsabilitate in fata membrilor si a celor care vor sa adere la ele”

3. Regimurile autoritare sunt bazate pe mentalitati specifice (vs. regimuri totalitare, caracterizate de o ideologie riguros articulata).

Apare distinctia intre ideologie si mentalitate:

Ideologia = sistem de gandire codificat, rigid, cu o logica constrangatoare, ce presupune interpretari autorizate, care ofera o lectura uniforma si angajata.

Mentalitatea = ansamblu de credinte codificate in orice masura, mai flexibile si cu o oarecare ambiguitate interpretativa, “fara oracole investite cu un rol specific” (Linz).

Fundamentul mentalitatii autoritare este reprezentat de triada traditionala Dumnezeu – patrie – familie, cu nuantele tipului de religie in care se constituie autoritarismul.

De retinut:

• Regimurile autoritare – in majoritatea lor – nu au o ideologie riguroasa, mentalitatile lor reprezentand diferente semnificative: ele se construiesc si se consolideaza prin raportare la un sistem de traditii (politice, sociale, culturale si religioase) si la o puternica baza nationala, in multe cazuri mitica;

• Exista mentalitati asemanatoare, indiferent de timpul si spatiul in care fiinteaza asemenea regimuri;

• Delimitarea neta intre regimurile totalitare, regimurile autoritare si cele democratice este acceptata si din unghiul de vedere al:

- Prezentei ideologiilor rigide in prima categorie de regim al puterii;

- Prezenta mentalitatilor in cea de-a doua categorie;

- Absenta, deopotriva, a ideologiilor si mentalitatilor (in mare parte), in regimurile democratice.

Pentru regimurile democratice, concluzia trebuie nuantata: ea trebuie precizata in functie de regulile, de procedurile, de idealurile si de valorile regimurilor respective, intrucat, dincolo de ideologie si de mentalitate, se afla combinatii complexe de etici democratice bazate pe drepturi.

Este cert ca abordarile nu pot fi exclusiviste intrucat, in regimurile democratice se poate vorbi atat de existenta unor mentalitati, cat si de existenta unei ideologii (nu insa de tip coercitiv).

Astfel, mentalitatea de tip democratic se exprima si se fundamenteaza prin:

- toleranta pentru diversitati;

- acceptarea competitiei reglementate si a rezultatelor competitiei;

- acceptarea si recunoasterea unor conflicte si a compromisurilor intre o pluralitate nelimitata de actori politici.

In privinta existentei ideologiei democratice, remarcile noastre vizeaza:

- caracterul neimpus “de sus” al ideologiei democratice;

- continua reformulare a ideologiei, in functie de dorintele cetatenilor (flexibilitatea, caracterul variat al ideologiei);

- formarea ideologiei in jurul unor valori precum libertatea, egalitatea, solidaritatea, idealul democratic, dreptatea, spiritul legii etc.

4. Absenta mobilizarii politice – “nu exista mobilizare politica la baza si pe scara mare, cu exceptia unor momente din dezvoltarea lor”.

Mobilitatea se manifesta diferentiat/regimuri politice, diferentele fiind date de scopul dar si de tipul mecanismelor mobilizarii.

Scopul mobilizarii politice a cetatenilor in regimurile democratice atingerea valorilor specifice acestor regimuri, promovarea si protejarea lor;

participarea politica a cetatenilor este spontana si, in baza increderii regimului in sistemul de valori, dar si in proprii cetateni, fie incurajeaza si favorizeaza participarea politica (spontana), fie, prin proceduri indirecte, o face posibila si practicabila.

• Daca pentru regimurile democratice sursa mobilizarii politice o reprezinta “baza”, la nivelul regimurilor totalitare mobilizarea este impusa “de sus”, ea reprezentand o stare permanenta: “o revolutie permanenta cu scopul de a schimba societatea, dar si de a forma un om nou” (o mobilizare caracterizata prin frecventa, raspandire geografica si continuitate maxima).

• Pentru regimurile autoritare, mobilizarea politica este doar o exceptie, caracterizand doar unele momente ale evolutiei lor, intensitatea si dispunerea spatiala fiind minime.

Care sunt acele momente?

Se disting doua, fiecaruia fiindu-i corespondente unele intentii ale regimului.

- in faza de instaurare, intrucat energia disponibila trebuie canalizata spre infrangerea opozitiei, dar si pentru atragerea de sustinatori;

- momentul provocarilor interne (diversiunea) sau externe (ingerintele), cand «remotivarea» sustinatorilor regimului devine nu doar oportuna, ci si necesara.

Evaluare“Totusi, in general, regimurile autoritare, chiar in varietatea lor, difera de regimurile totalitare tocmai prin rezistenta lor (de natura ideologica), si prin incapacitatea lor (de natura organizatorica) de a mobiliza mase mari. Odata rasturnat, un regim autoritar renunta la intruniri grandioase, depolitizeaza masele, mentine, in mod deliberat, un grad scazut de interventie politica in societate, favorizeaza si uneori incurajeaza refugierea in viata personala.

Dimpotriva, regimurile totalitare cer o angajare continua, impun o mobilizare frecventa, puternica si intensa, sterg granitele intre privat si public, asteapta de la cetateni sa dedice politicii tot sau aproape tot timpul liber. Îsi propun sa fie regimuri de mobilizare, in toate sensurile cuvantului. Si se tem de scaderea tensiunii sustinatorilor si, in general, a populatiei, chiar daca uneori trebuie sa se adapteze la manifestari de consens pur formale si rituale”.

5. Existenta unui lider, sau, uneori, a unui grup restrans “care îsi exercita puterea in limitele slab definite in plan formal, dar mai degraba previzibile”

In exercitiul puterii politice autoritare, exista o componenta pesonalizata foarte puternica, in cele mai multe cazuri (cel putin pentru inceput) cu elemente carismatice.

Majoritatea regimurilor autoritare depind de figura fondatorului lor.

Consecinta: dependenta regimului autoritar de existenta liderului fondator face extrem de dificila mentinerea regimului dupa disparitia liderului, deschizandu-se adevarate crize de succesiune.Crizele de succesiune pot conduce:- fie la disparitia regimului,- fie la o slabire a acestuia, chiar daca obiectivele îi sunt redefinite.Ex: dupa regimul Salazar din Portugalia, autoritarismul slabit, s-a mentinut doar intre anii 1968-1974.

• Crizele de succesiune si dificultatile transferului de putere îsi au cauzele in mediul politic al propulsarii liderului: liderul autoritar nu este produsul unei organizatii care sa-i mandateze exercitarea puterii si care sa numeasca un succesor din interiorul ei, ci produsul situatiilor pe care el (liderul) a stiut sa le evalueze si sa le foloseasca prin calitati, virtuti si sansa.

Daca liderul este produsul unor organizatii (liderul de tip militar, liderul sustinut de fundamentalismul islamic), depasirea crizelor se poate realiza, dificultatile majore fiind absorbite de aceste organizatii.

• Sintagma “mic grup” utilizata de Linz nu vizeaza existenta partidului unic, ci doar existenta unei oligarhii constituita in jurul liderului autoritar: acolo unde exista un partid unic bine organizat si structurat, se regasesc si tendinte totalitare.

Comentariu: “Partidul unic este unul din instrumentele principale pentru obtinerea si exercitarea puterii politice in regimurile totalitare. Eventuala constructie a unui partid bine structurat care monopolizeaza puterea semnaleaza tentativa trecerii de la un regim autoritar la un regim totalitar”

Limitele exercitarii puterii liderului autoritar sunt slab definite in plan formal in sensul ca atat constitutiile, cat si legile organice lasa o mare flexibilitate de actiune.

Aceasta nu presupune inexistenta limitelor (ca liderul ar actiona printr-o exercitare arbitrara totala a puterii).

Caracterul limitat al arbitrariului face ca actiunile liderului sa fie exercitate indeosebi in limite previzibile:

Liderul se raporteaza la existenta unui pluralism politic limitat este cert ca acesta va fi constrans sa-si circumscrie actiunile de exrcitare a puterii in functie de configuratia pluralismului politic (raspunsul liderului la sustinerea pe care i-o asigura pluralismul politic este tocmai acceptarea unor limitari in decizie, a unor «granite operative».

Comentariu: “Puterea liderului nu va reusi sa ajunga niciodata complet arbitrara, pentru ca ar da posibilitatea la prea multe contralovituri, fie in cercul restrans al colaboratorului liderului, care ar rezista, fie in ampla configuratie a organizatiilor autoritare, care s-ar simti amenintate in limita lor de autonomie”.

Evaluare: Ce rol are teroarea in instaurarea si mentinerea regimurilor nedemocratice?

Vor fi avute in vedere exemplele:

Chinei (perioada Mao)

Ungariei (dupa 1956);

Cehoslovaciei (dupa “Primavara de la Praga”);

Poloniei (dupa aparitia Sindicatului “Solidaritatea”);

URSS (dupa Stalin);

Romaniei (dupa Gheorghe Gheorghiu Dej)

In 1975 Linz identifica sase regimuri autoritare:

- regimurile autoritare modernizatoare (Mexicul si Turcia in jurul primului razboi mondial);

- regimurile fasciste;

- regimurile de etatism organic cu o puternica prezenta a elementelor clerico-fasciste;

- regimurile autoritare, aparute dupa al doilea razboi mondial, ca presupuse «democratii dirijate de sus» (Indonezia din timpul lui Sukarmo, Pakistanul);

- regimurile de presupus socialism african sau islamic;

- regimurile autoritare post-totalitare comuniste (nu cele prezentate in urma caderii comunismului, ci cele post-staliniste).

La acestea se adauga regimurile traditionale de tip sultanic.

Doua studii de caz: 1. regimurile sultanice

2. regimurile post-totalitare

• Analiza weberiana, prin descrierea patrimonialismului explica sultanismul:

Puterea traditionala se orienteaza catre patrimonialism, iar printr-o extindere extrema, catre sultanism, in conditiile in care detinatorul puterii dispune de un aparat administrativ (si militar) exclusiv personal.

• Multa vreme categoria sultanismelor a fost considerata a fi de relevanta marginala, insa ea nu prezinta doar importanta istorica, intrucat se obiectiveaza operational in actualitate.

Exemple:

regimurile din Haiti, in perioada Duvalier (tatal si fiul);

regimul din Republica Dominicana (epoca lui Trujillo);

Republica Centraficana (Bokassa);

Filipine (Marcos);

Iranul (in timpul Şahului)

Coreea de Nord (Kim Il Sung si azi);

Uganda (Idi Amin Dada)

Nicaragua (Somoza)

Zairul (Mobutu)

Irakul (Sadam Hussein)

Care este situatia Romaniei in Epoca Ceausescu?

Caracteristicile sultanismelor – raportate la elementele definitiei lui Linz

Aceste tipuri de autoritarisme

- nu au ideologie bine elaborata si coerenta;

- nu au o mentalitate distinctiva, ideile liderului (in multe cazuri prezentate in volume), fiind cele care definesc limitele acceptabilitatii si variabilitatii pozitiilor politice din interiorul regimului;

- nu necesita nici o forma de mobilizare a supusilor;

- distrug orice forma de pluralism preexistent instalarii la putere a «sultanismului», a familiei acestuia si grupului restrans de colaboratori;

- arbitrariul si capriciile liderului au o sfera vasta de manifestare, chiar si colaboratorii apropiati fiind oricand indepartati (puterea discretionara a liderului);

- se elimina orice diferenta intre privat si public in ceea ce priveste sfera de activitate si sfera de proprietate a liderului;

- sultanismele nu permit nici un fel de tranzitie catre democratie, intrucat, de obicei, aceste regimuri sfarsesc fie prin moartea liderului (prin moarte naturala sau prin asasinat), fie printr-o lovitura de stat militara (daca fortele armate sunt mai puternice si mai organizate decat militia personala a sultanului);

- prezinta caracteristici particulare si distincte legate de figura liderului, de contextul in care acesta a actionat pentru dobandirea puterii;

- structura, dinamica si transformarea regimurilor sultanice sunt diferite de cele definite drept regimuri autoritare clasice.

2. Regimurile post-totalitare, ca varietate a regimurilor autoritare nu sunt manifestari politice fara nici o legatura cu originea lor: totalitarismul.

Functie de caracteristicile pluralismului, ale ideologiei, mobilizarii si leadership-ului, regimurile totalitare pot evolua catre trei subcategorii ale studiului post-totalitarismului:

– post-totalitarismul initial,

– post-totalitarismul inghetat,

– post-totalitarismul matur

• Post-totalitarismul initial – regimurile de acest tip contin aspecte statice pentru pluralism, ideologie si mobilizare si elemente dinamice pentru leadership.

De retinut: Acesta nu mai poate fi carismatic, intrucat nu mai este fondatorul regimului; el “ s-a transformat intr-unul birocratic si a devenit adesea colegial”.

Post-totalitarsmul inghetat – superior celui initial pe scara intensitatii schimbarilor; el presupune, in plus “tolerarea unor activitati critice ale societatii civile, susceptibila de a se organiza in grupuri si asociatii”.Atributul de «inghetat» vizeaza mentinerea aproape intacta a mecanismelor proprii de control.Evaluarea posibilitatii tranzitiei si a ritmurilor sale presupune raportarea la doi martori de control:

- dinamica aparitiei grupurilor si asociatiilor;- “dezghetarea” controlului partidului asupra

societatii.

In post-totalitarismul matur, se produc schimbari la nivelul caracteristicilor de baza, exceptie facand rolul partidului.

Astfel, ideologia devine «repetitiva» si «irelevanta», insotita sau scoasa din uz de aparitia elementelor tehnocratice;

mobilizarea – in mare parte, realizata;

neopluralismul social, tot mai tolerat, se extinde

NOTA Tranzitia catre regimul democratic devine posibila in momentul in care partidul accepta sa intre in competitie cu alte forte politice si sociale.

Acceptarea competitiei intervine in doua situatii contradictorii:

- excesul de incredere a partidului, urmare a increderii in puterea mijloacelor proprii, in puterea organizatorica, ce-i asigura stabilitatea si iluzia consensului dobandit prin conformism;

- teama de a fi distrus, competitia reprezentand alternativa acceptabila a momentului.

Analizati comparativ tabelele:a) Caracteristici ale regimurilor nedemocratice

Regimuri

autoritare totalitare post-totalitare sultanice

Pluralism limitat inexistent emergent disparut

Ideologie neutralitate rigida, puternica

consumata arbitraritate

Mobilizare minimala raspandita ritualica manipulate

Leadership fondator carismatic, partinic

birocratic-colegial

personalizat

b) Caracteristicile regimurilor post-totalitare

Post-totalitarism

initial inghetat matur

Pluralism inexistent emergent tolerat

Ideologie osificata golita cu elemente tehnocratice

Mobilizare sporadica, ritualica

abandonata terminata

Leadership birocratic-colegial birocratic-colegial

de partid

Bibliografie: pp 86-98 din A.Gorun, Puterea politica si regimurile politice.

Regimurile militare

Exprima profilul majoritatii regimurilor autoritare instituite dupa cel de-al doilea razboi mondial, indeosebi in state din America latina, definindu-se prin rolul – de regula – esential pe care organizatiile de tip militar il indeplinesc direct in aceste state.

Esential de retinut! Pozitia armatei in cadrul pluralismului limitat: armata nu mai prezinta doar unul dintre grupurile ce configureaza, in mod autoritar, pluralismul limitat si neresponsabil; ea devine grupul dominant, fara de care ratiunea existentiala a regimului nu poate fi conceputa (fara armata, regimul autoritar nici nu se poate instala, nici nu se poate mentine).

Pe cale de consecinta, datorita importantei lor specifice in regimurile autoritare, organizatiile militare fie ca acceptau un rol de guvernare direct sau explicit, fie ca sunt constranse in a exercita acest rol.

• Samuel P. Huntington vorbeste despre pretorianism, definit ca interventia militarilor in viata politica (referinte la garnizoanele ce se razvrateau la periferia Romei imperiale si care procedau de asa maniera, incat comandantul lor sa ajunga imparat).

Huntington identifica trei forme de pretorianism:

a) pretorianismul oligarhic

b) pretorianismul radical

c) pretorianismul de masa

• Pretorianismul oligarhic se caracterizeaza prin elementele delimitate in manifestarea puterii politice: puterea politica se limiteaza la camarile si clanuri.

Decizia de interventie a militarilor in sfera politicului – atunci cand aceasta interventie se produce – este subordonata unui scop particular («limitat»): obtinerea unor privilegii in privinta statutului propriu si a carierei militare.

• O caracteristica a pretorianismului oligarhic, pe langa existenta camarilei si elementelor militare si preluarea pe perioada scurta a demnitatilor guvernamentale (in coexistenta cu civilii), o reprezinta si nivelul de violenta scazut.

- caracterul temporar al ocuparii functiilor si portofoliilor

- caracterul neorganizat al opozitiei civile

- lipsa de mobilizare a sustinatorilor si masurarea riscului de catre opozanti.

Pretorianismul este corelat decaderii politice: juntele si loviturile de stat, revoltele militare si regimurile militare au reprezentat, in opinia lui Huntington, fenomene permanente in societatile latino-americane si aproximativ de aceeasi densitate in Orientul Mijlociu.Fenomenul pretorianismului se extinde in anii ’50 si ’60in Asia de Sud si de Sud-Est si in state din Africa (Ghana, Dahomey, Congo-Leopodville, R.Centraficana, Volta Superioara si Nigeria – state ce se adauga regimurilor pretoriene mai vechi, precum cele din Algeria, Togo, Sudan si Congo-Brazaville).

Apar doua intrebari fundamentale legate de interventiile militare in politica supusa modernizarii:

- care sunt cauzele interventiei militare in politica tarilor in curs de modernizare?

- care sunt consecintele interventiei pentru modernizare si pentru dezvoltarea politica?

Cauzele sunt testate succesiv, Huntington constatand ca multe dintre acestea sunt neconvingatoare, ele fiind, in diverse situatii, nu generatoare ale interventiei militare, ci concurente sau chiar contingente.

a) Asistenta militara americana – considerata drept factor semnificativ in dezvoltarea tendintelor armatei de a se amesteca in politica.

Fenomenul este explicabil intrucat, un asemenea tip de asistenta “incurajeaza independenta politica a armatei si îi da puteri in plus, mecanisme noi si o mai mare motivatie de a actiona impotriva liderilor politici civili”.

Dar: valabilitatea argumentului este contextuala; asistenta militara nu se poate considera cauza principala a interventiilor militare, intrucat:

- cele mai multe state cunoscusera lovituri militare inainte de ajutorul Pentagonului;

- participarea la cursurile Pentagonului a condus la asimilarea doctrinei anglo-americane privind suprematia civila si la o sporire a intelegerilor dintre militarii autohtoni si ofiterii profesionisti americani (o intelegere a democratiei);

- interventia in politica a armatei s-a produs atat in state care au primit ajutor american, sovietic, englez, francez, dar si in state ce n-au cunoscut aceasta asistenta;

- abtinerea de la interventia in politica a fortelor militare caracterizeaza deopotriva state care au primit si state care nu au primit asistenta militara.

Concluzie: “Ajutorul militar şi instructia militara sunt prin ele insele sterile din punct de vedere politic: ele nici nu incurajeaza si nici nu reduc tendintele ofiterilor militari de a juca un rol politic”.

b) Structura interna a armatei si originea sociala a ofiterilor ce participa la interventie.

Cauze: constiinta functiei publice; abilitatea manageriala combinata cu pozitia “eroica”, originea sociala – apartenenta la clasa de mijloc sau clasa inferioara.

Dar: motivatia intrarii ofiterilor in politica poate fi una data de idealurile superioare ale serviciului public, dar si una a castigurilor personale.

Apoi, situatiile de interventie sau non-interventie sunt valabile si in acest caz:

- ofiterii inzestrati cu carisma, calitati manageriale, calitati tehnice si politice au intervenit in politica in unele state, in altele nu;

- la lovituri militare au participat ofiteri proveniti din toate straturile sociale, pozitia lor sociala nefiind determinata;

- unitatea si organizarea interna a armatei nu este o cauza esentiala pentru interventia in politica, existand o tendinta mai accentuata spre interventie acolo unde armata se caracterizeaza mai mult prin sciziuni, decat prin unitate.

Intrebare: care trasaturi ale institutiei militare dintr-o natiune inlesnesc implicarea ei in politica? este gresita.

Explicatie: cele mai importante cauze ale interventiei militare in politica nu sunt militare, ci politice si nu reflecta trasaturile sociale si organizationale ale institutiei militare, ci structura politica si institutionala a societatii.

Concluzie: nu factori strict militari, ci factori care caracterizeaza sistemul politic si social genereaza interventia militara in politica.

(politizarea excesiva a societatii)

“In astfel de societati, politicii îi lipseste autonomia, complexitatea, coerenta si adaptabilitatea. Toate tipurile de forte si grupuri sociale ajung direct angajate in politica. Tări care au armate politice au si Biserici politice, universitati politice, birocratii politice, sindicate muncitoresti politice si corporatii politice. Societatea, ca intreg, si-a iesit din matca, nu numai militarii” S.P.Huntington

• Lipsa sau slabiciunea institutiilor provoaca interventia militara in politica:

- coruptia vizeaza interventia averii in sfera politica;

- pretorianismul – interventia armatei

- clericalismul – participarea liderilor religiosi in politica.

Conceptul de societate pretoriana o societate excesiv politizata, care presupune nu doar interventia militara, dar si a altor forte sociale in politica

- Politizarea armatei- Sindicalismul politic- Angrenarea bisericii in politica- Implicarea oamenilor de afaceri in politica- Politizarea universitatilorc) Absenta unor institutii politice eficiente, respectiv

fragmentarea puterii politice.In toate societatile grupurile sociale specializate se angajeaza in politica. Diferenta pentru “societatile pretoriene” este data de faptul ca, la nivelul lor, aceste grupuri par mai politizate tocmai ca urmare a absentei unor «institutii politice eficiente, capabile sa medieze, sa amelioreze si sa modernizeze actiunea politica de grup».

Societatile pretoriene se caracterizeaza printr-o confruntare deschisa intre grupurile sociale. Acesta se manifesta, intrucat:

- nici o institutie si nici un grup de lideri politici profesionisti nu sunt recunoscuti sau acceptati ca intermediari legitimi in moderarea conflictului de grup (criza de legitimitate);

- nu exista nici o intelegere intre grupuri asupra metodelor legitime autoritare de rezolvare a conflictelor (lipsa consensului si lipsa reperelor care sa fie acceptate de catre toti).

In baza analizei de contrast, pot fi evidentiate caracteristicile regimurilor politice institutionalizate:

- Majoritatea actorilor politici sunt de acord asupra procedurilor ce trebuie folosite pentru solutionarea unor dispute politice, respectiv pentru repartizarea functiilor si stabilirea strategiilor politice de perspectiva;

- Functiile politice pot fi ocupate prin alegeri, ereditar, prin examene sau prin combinarea acestor procedee;

- modul de rezolvare a disputelor se bazeaza pe alte mecanisme si proceduri: petitii, intrevederi, apeluri, vot majoritar, consultatii, consens etc., existand o intelegere generala asupra regulilor si mijloacelor, grupurile participante la jocul politic obligandu-se in a respecta si utiliza aceste mecanisme.

• Faptul ca in societatile pretoriene lipsesc institutiiile politice conduce implicit la fragmentarea puterii.Aceasta fragmentare genereaza:

- caracterul tranzitoriu al autoritatii asupra sistemului ca intreg;

- slabiciunea institutiilor politice, caracterizata indeosebi prin aceea ca atat autoritatea, cat si functiile sunt usor castigate si se pierd la fel de usor;

- nu exista nici un fel de motivatie pentru ca un lider sau un grup sa faca concesii semnificative in stabilirea autoritatii.

• Transferul loialitatii (de la un grup social la altul), specific societatilor pretoriene, este pus in contrast cu extinderea loialitatii din societatile cu sisteme institutionalizate.

Comentati:1. “Fiecare grup foloseste mijloace care reflecta

propriile sale capacitati si propria sa natura. Ciubucurile grase, revoltele studentesti, grevele muncitorilor, demonstratiile multimii si loviturile militare. In lipsa unor proceduri acceptate, toate aceste forme de actiune directa se gasesc pe scena politica. Tehnicile de interventie militara sunt mai eficiente decat celelalte pentru ca, asa cum spunea Hobbes, «cand nu se iveste nici o solutie, bâtele incep sa cante».

2. In societatile pretoriene , omul politic de succes isi transfera pur si simplu identitatea şi loialitatea de la un grup social la altul. În forme extreme, un demagog populist poate aduna în jurul său adepţi, dar ei vor fi slab organizaţi; el poate ameninţa interesele bogaţilor şi aristocraţilor, poate fi votat in functii politice si apoi sa fie cumparat chiar de interesele pe care le-a atacat. In formele mai putin extreme, indivizi care urca scara spre bogatie si putere, pur si simplu, îsi transfera loialitatea de la mase la oligarhie... Ascensiunea la “varf, într-un regim politic civic institutionalizat, largeste orizontul unui om; intr-un sistem pretorian il ingustează”.

(se studiaza paginile 105 – 109 din “Puterea politica si regimurile politice”.)

Regimurile pretoriene radicaleIpoteza verificata istoric: Mai toate oligarhiile

pretoriene dau naştere la regimuri pretoriene radicale, insă nu toate pretorianismele radicale au fost, la origini, oligarhii pretoriene.

Pretorianismul radical s-a dezvoltat si din monarhiile traditionale centralizate care au avut un grad ridicat de legitimitate si eficienta pe toata durata în care participarea politica a fost limitata.

• Institutiile politice ale monarhiilor traditionale centralizate isi dovedesc fragilitatea si rigiditatea in fata schimbarilor sociale ce genereaza cresterea participarii politice.

Rigiditatea institutiilor politice le face inadaptabile la situatiile in care clasa de mijloc accede in politica, iar aparitia acestor grupuri conduce fie la rasturnarea, fie la prabusirea regimurilor monarhice traditionale.Consecinta: societatea evolueaza de la o ordine traditionala civila la una pretoriana radicala.

• O a treia sursa a pretorianismului radical ( pe langa pretorianismul oligarhic si monarhiile traditionale), este colonianismul occidental care, in Africa, Orientul Mijlociu si Asia de Sud a slabit sau a distrus complet institutiile politice indigene.

Sursele traditionale de legitimitate sunt subsumate inclusiv în fazele în care colonialismul s-a manifestat sub forma unor conduceri indirecte întrucat autoritatea conducatorilor locali depindea clar de puterea statului imperialist.

Se dezvolta o opozitie fata de colonialism, constituita din elitele locale si clasele mijlocii, din intelectualitatea educata în universitatile apusene, opozitie ce se identifica cu independenta nationala si guvernul popular si incearca sa dezvolte organizatii de masa.

• Independenţa nu putea fi cucerita pe cale militara (metropolele erau extrem de puternice), ci pe cale ideologica si politica, contribuind la aceasta si o anumita mobilizare sociala slaba. De aceea, independenta a fost cucerita, dar, deopotriva si cedata.

Manifestându-se slabiciuni, chiar neputinta în randul intelectualitatii, in postcolonialism se ajunge tot la exercitarea puterii de catre ofiteri.

Rolul progresist si modernizator jucat de ofiţerii militari in etapele timpurii ale modernizării politice este important deoarece:

- promoveaza reforma sociala si economica, integrarea naţionala si, pe arii restranse, extinderea participarii politice;

- Infruntand oligarhia, declansează lupta impotriva risipei de resurse, a coruptiei si inapoierii.

Acest rol s-a manifestat la sfarsitul secolului al XIX-lea in Brazilia, Mexic, iar in secolul al XX-lea in Chile, Bolivia, Guatemala, Venezuela, El Salvador, Peru, Ecuador, Orientul Mijlociu (Siria, Egipt, Pakistan, Turcia).

La jumatatea sec. al XX-lea, pretorianismul radical se gasea pozitionat intre pretorianismul oligarhic (mentinut in societati mai inapoiate din America Latina si Orientul Mijlociu) si, la cealalta extrema, pretorianismul de masa, aparut in Argentina sub forma peronismului (persistent in cele mai multe tari in curs de modernizare).

Participarea politica a muncitorimii marcheaza inceputul trecerii unei societati pretoriene de la etapa ei radicala, la cea de masa.

Huntington vorbeste despre existenta a patru modele de relatii in cadrul actiunii de acest tip:

1. muncitorime vs. guvern si armata, relatie in care actiunea politica esueaza in aproape toate cazurile; greva generala este invinsa prin actiunile concentrate ale guvernului, armatei si politiei (Peru 1962; Chile, 1966);

2. muncitorime plus armata vs. guvern, situatie in care greva generala are aceeasi functie cu revolta studenteasca – ea polarizeaza situatia, iar daca armata a castigat teren in fata guvernului, poate folosi conjunctura creata, angajandu-se intr-o actiune paralela (dar coordonata) cu muncitorimea, de doborare a guvernului (model rar, dar produs in Haiti – 1946; Venezuela – 1958);

3. muncitorime plus guvern vs. armata, cazul in care armata initiaza actiuni directe de rasturnare a guvernului sustinut de muncitorime; muncitorimea declara greva generala, dar de sprijin a guvernului, pentru subminarea loviturii de stat (modelul din Mexic – 1923 cand muncitorii l-au sprijinit pe Obregon impotriva rebelilor militari ce voiau sa-l indeparteze; Guatemala – 1949, cand un grup de militari s-a revoltat impotriva presedintelui Arevalo, muncitorimea chemand la greva generala si furnizand voluntari pe care militarii ce sustineau guvernul i-au inarmat).

4. muncitorime vs. guvern vs. armata, situatie in care muncitorimea exercita presiuni asupra guvernului amenintand cu greva si dezordinea civila, dezordine ce poate determina armata sa rastoarne guvernul cu scopul reprimarii muncitorilor si restabilirii ordinei; guvernul este confruntat cu o alternativa: fie schimba politica, fie demisioneaza.

[modelul “democratiei prin violenta”]

dominant in politica peruviana, dar se regaseste si in Ecuador, Bolivia, Argentina.

Tipuri de pretorianism

Pretorianism Participare Violenta Guverne Prezenta militara

Oligarhic Limitata, grupuri, clanuri

limitata Civile/militare Scurta

Radical Extinsa la clasele de

mijloc

medie Militare/civile Circa un an

De masa Extinsa la sectoarele populare

ridicata Regimuri militare

Timp indelungat

Bibliografie pp.183-196 din Adrian Gorun (coordonator) – Introducere in Stiinta politica. Regimurile politice. Participarea politica. Elitele politice.

Editura: Presa Universitara Clujeana

CURS STIINTE POLITICE 11 ianuarie 2008

Documents

cercetare.ulbsibiu.rocercetare.ulbsibiu.ro/doc_DCS/proceduri/po-dppi-pr.pdf · Facultatea de Stiinte Economice Facultatea de Jurnalisticä Facultatea de Stiinte Politice, Relatii

aparegio.roScoala Nationalä de Studii Politice Administrative — Facultatea de Stiinte Politice 2008 Certificat de training Proiecte cu finantare europeanä Cambridge Anglian Water

Taxe UB 2018.1 - unibuc.ro · Psihologie Stiinte ale Stiintele Educatiei educatiei Sociolo ie i Asisten ä Socialä Stiinte Politice Teolo ie Ortodoxä 010 ie Ba tistä 10 ie Romano

RAPORT CNCSIS 11 - UEFISCDIold.uefiscdi.ro/userfiles/file/comunicare... · NEUROSTIINtE BIOLOGIE/BIOINFORMATICA INGINERIE STIINTE POLITICE ARHITECTURA SI URBANISM ECONOMIE. 2.4 Proiecte

KM 224e-20150616085518 - ubbcluj.ro privind repartizarea... · Stiinte ale educatiei Stiinte politice Stiinte ale cornunicärii Filologie Drept Teatru si artele spectacolului Stiinta

revista de stiinte politice nr 15 - Universitatea din Craiova · PROBLEME ALE GLOBALIZĂRII Revista de ŞtiinŃe Politice. R evue des Sciences Politiques • Nr. 15 • 2007 7 Globalizarea:

Revista de Stiinte Politice Nr 8

Introducere in Stiinte Politice(Carte)

strategic AS-2.pdf · specialittate Stiinte socoiumane, stiinte politice si juridice iar pt gradele stiintifice de lector si asistenti o parte din acestia si-au sustubut teza de doctorat

Revista de Stiinte Politice Nr 29

FACULTATEA DE LITERE SI STIINTE …...FACULTATEA DE LITERE SI STIINTE 27 ianuarie 2020 - 16 februarie 2020 Data Specia lizarea An Grupa Disciplina Titular discplina Forma Ora verif

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI … culturale-artistice - Facultatea de Stiinte Politice si...ministerul educaŢiei, cercetĂrii, tineretului Şi sportului universitatea

Facultatea de Filosofie si Stiinte Social Politice Iasi · 2020. 2. 10. · Facultatea de Filosofie si Stiinte Social-Politice Stiinte ale Comunicärii si Relatii Publice Stiinte

Metode Si Tehnici de Cercetare in Stiinte Politice Si Socialeooooooooooooooo

Introducere in Stiinte Politice

Referat La Stiinte Politice

FACULTATEA DE FILOSOFIE SI STIINTE SOCIAL-POLITICE · şi regionale sunt doar câteva dintre priorităţile politice majore ale Uniunii Europene , care sunt valabile şi în perioada

Subiecte Stiinte Politice Rezolvate

Revista de Stiinte Politice Nr. 24

Subiecte stiinte politice (2)