Terminologia dogmatica si relatia dintre dogma si credinta.

TEOLOGIA DOGMATICĂ

Teologia Dogmatică se ocupă de studiul sistematic al adevărurilor de credinţă, pe care le

aprofundează şi le propune creştinilor spre cunoaştere şi trăire în viaţa proprie, în scopul

mântuirii. Cu alte cuvinte, ea arată ce învaţă Sfânta Scriptură despre orice subiect de credinţă

astăzi. Adevărurile de credinţă astfel prezentate se numesc „dogme”. Dogmele trebuie să aibă

relevanţă în viaţa creştină, motiv pentzru care Dogmatica depăşeşte spaţiul studiului arid şi

contribuie la schibarea interioară şi dezvoltarea profilului creştin spiritual. Despre o „teologie

dogmatică” practică se poate vorbi înainte de formularea dogmelor, fiind o modalitate de

aplicare a preceptelor evneghelice în viaţa creştină.

Se poate vorbi despre o teologie dogmatică nou-testamentară, prezentă în Evanghelia

Sfântului Ioan, dar şi în epistolele pauline şi soborniceşti. Aşa, de pildă, este capitolul 2 al

Epistolei către Filipeni, un adevărat tratat de hristologie, Epistola I a Sfântului Petru care are

toate elmentele pregătirii baptismale, sau pasaje din Faptele Apostolilor în care descoperim

modele de predicaţie creştină a învăţăturilor Domnului în contextul întâlnirilor pentru

„frângerea pâinii”. Elemente de dogmatică sunt prezente în predica Sfântului Petru de la

Pogorârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor, capitolul 2).

Despre o teologie dogmatică se poate vorbi şi în practica botezului, cu pregătirea catehetică în

care erau incluse învăţăturile esenţiale ale Bisericii. Catehumenii învăţau simboale de credinţă

şi formule doxologice care mai târziu au devenit fundamentale în elaborarea dogmelor de

către Sinoadele ecumenice.

De asemeni, dogme neformulate s-au dezvoltat în perioada apologeţilor şi scriitorilor

bisericeşti în lupta cu ereziile. Părinţi ca Sf. Irineu, Sf. Atanasie cel Mare, Chiril al

Alexandriei sau Sf. Maxim Mărturisitorul au formulat învăţături pe baza Sf. Scripturi pentru

a apăra unitatea Bisericii şi autenticitatea credinţei, învăţături ce au devenit adevărate tratate

de teologie dogmatică.

În sfârşit, formulări dogmatice elaborate şi definitive s-au făcut prin Sinoadele ecumenice sau

sinoade locale acceptate prin sinoade ecumenice la care au fost condamnate ereziile timpului,

1

în paralel cu precizarea învăţăturii Bisericii. Hotărârile dogmatice, formulările canonice sunt

o formă esenţială de teologie dogmatică. De exemplu, Sfânta Scriptură afirmă că cel ce crede

în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu va fi mântuit. Dogmatica dedică spaţii largi pentru a

face credinciosul să înţeleagă ce înseamnă „a crede în Iisus Hristos” şi ce înseamnă „as fi

mântuit”.

Există o „teologie dogmatică empirică”, trăită sau experimentată, a asceţilor, eremiţilor,

sihaştrilor ale căror scrieri sau rostiri teologice (apoftegme) au intrat definitiv în conştiinţa

Bisericii. Aşa sunt Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog,

părinţii isihaşti şi, în mod deosebit Sf. Grigorie Palama.

Din consideraţiile de mai sus privind teologia dogmatică în Biserica primară constatăm că ea

a fost, în primul rând, experienţială, practică şi nu o percepţie intelectuală a unor concepte şi

formulări sau o prezentare de precepte logice. Experienţa dogmatică practică fereşte

comunitatea bisericească atât de pietatea fără fond, cât şi de atitudinea eticistă, constituindu-

se într-o trăire şi aprofundare a problemelor ontologice, care ţin de însăşi existenţa şi sensul

persoanei: nefiinţa sau existenţa veşnică, viaţa sau moartea ca finalitate a vieţii pământeşti,

existenţa şi destinul lumii create şi necreate, libertatea persoanei, existenţa relaţiei şi a iubirii

conştiente şi libere ca limită între om şi animal, problema existenţei răului şi ceea ce ţine de

lucrarea răului în lume şi altele. Dogmatica nu are ca obiect creşterea calităţii vieţii, aşa cum

au propus unele curente teologice apusene, ci răspunsuri la probleme existenţiale, cu valoare

mântuitoare. Biserica este chemată să „dogmatizeze” în permanenţă pentru a putea mântui, nu

doar pentru a îmbogăţi cunoştineşe despre Dumnezeu.

Exprimările dogmatice nu pot şi nu trebuie să rămână simple formulări aride ale unor

enunţuri, ci să interpreteze dogmele formulate, să le propună pentru misiunea Bisericii de azi,

să le aprofundeze şi să le diversifice făcându-le relevante omului modern, nu să le conserve în

forma lor originală. Fundamentul formulărilor dogmatice rămâne Sfânta Scriptură, pe baza

căreia, teologia dogmatică formulează un sistem coerent determinat de concepte, întrebări,

termeni şi scheme de a înţelege persoana umană, creaţia, societatea.

Ce este dogma?

2

„Dogma” provine de la verbul grec dokein = a părea, a socoti, a crede, respectiv opinie,

credinţă, convingere. În antichitatea greacă era folosit cu înţelesul de axiomă, maximă sau

învăţătură teoretică a unei şcoli filosofice. Pe lângă acest sens, mai există şi cel juridic, de

decret, poruncă, edict, lege.

Dogma a fost definită pe la sfârşitul secolul al IX-lea drept un adevăr de credinţă revelat de

Dumnezeu, cuprins în Sf. Scriptură în mod esenţial, formulat şi proclamat oficial de către

Biserică, neschimbător, propovăduit şi primit liber de membrii ei în vederea mântuirii. Pentru

a înţelege valoarea dogmelor este nevoie să se accepte că Sfânta Scriptură este adevărul

absolut şi că Dumnezeu care a inspirat Sfânta Scriptură şi oamenii sfinţi există.

În Vechiul Testament apare doar ca termen profan, juridic, de lege sau reglementare cu

răspândire largă, căreia trebuiau să i se supună locuitorii unei comunităţi. Este întâlnit la

Daniel 2,13 “ Când a ieşit porunca (edogmatisthe), să fie omorâţi înţelepţii, trebuia să fie

omorât şi Daniel şi cei dimpreună cu el,” la Iezechiel 20,25: “Ba încă le-am dat şi legi

(edocan) care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi”sau la II Macabei 10,8:

“Şi a poruncit cu poruncă (edogmatisan) de obşte şi cu rânduială la tot neamul iudeu, ca din

an în an să ţină zilele acestea.”

În Noul Testament apare cu mai multe înţelesuri. Cu sensul de „decret imperial”, „poruncă

de la Cezar”: „În zilele acelea a ieşit poruncă (dogma) de la Cezarul August să se înscrie

toată lumea” (Luca 2,1) sau „Pe aceştia i-a găzduit Iason; şi toţi aceştia lucrează împotriva

poruncilor (dogmaton) Cezarului, zicând că este un alt împărat: Iisus” (Fapte 17,7); de

„poruncă a lui Dumnezeu”: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic,

cu poruncile (dogmasin) lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2,14); de

„învăţătură care trebuie urmată”: „Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi

învăţăturile ei (dogmasin) ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să

întemeieze pacea” (Efeseni 2,15) ori „Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească

învăţăturile (dogmata) rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim” (Fapte 16,4). În acest

ultim sens, observăm că dogmele (învăţăturile) nu sunt obligatorii sau restrictive prin puterea

externă care le emite, ci prin conţinut, astfel încât adeziunea era liberă, în baza autorităţii

apostolilor care le-au transmis în puterea Sfântului Duh. Este esenţial pentru toate formulările

dogmatice ulterioare menţionarea textului din Fapte 15,28, prin care se arată că dogma este

3

rezultatul unei colaborări a Sf. Duh cu omul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă!”, formulă

care avea să devină introductivă pentru toate hotărârile dogmatice de mai târziu.

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au folosit termenul pentru desemnarea învăţăturilor

fundamentale ale credinţei creştine. Pentru întâia oară este folosit de Sf. Ignatie Teoforul, care

vorbeşte despre „dogmele Domnului”, iar Didahia celor 12 Apostoli le numeşte „dogmele

Evangheliei.” Sf. Ioan Gură de Aur le spune „dogmele Bisericii”. Sf. Vasile cel Mare afirmă:

„Învăţătura Bisericii este alcătuită din dogme şi propovăduire pe care le avem fie din

învăţătura scrisă, fie din tradiţia apostolică. Toate au aceeaşi putere în ce priveşte credinţa”,

apoi continuă „dogmele sunt tainice, pe când propovăduirea este publică”. Caracterul de taină

al dogmelor a făcut pe unii patrologi să atribuie formulei vasiliene caracterul de inspiraţie a

Sf. Duh, altfel spus dogmele sunt mărturisite în Biserică, iar predicaţia se adresează tuturor,

inclusiv celor care nu sunt membri ai Bisericii, invitându-i să devină membri. Sf. Grigorie de

Nazianz recomandă ca „cei botezaţi să-şi zidească viaţa pe temelia dogmelor”. El atribuie

dogmelor un caracter sacru atunci când îi sfătuieşte pe eunomieni să „filosofeze în limitele

proprii” adică în spaţiul Bisericii, nu în societatea păgână care nu ar fi perceput adecvat

adevărurile dogmatice.

Caracterul de adevăr creştin cu caracter obligatoriu este impus prin formula Sinodului I

ecumenic. În Biserica catolică se consideră că dogmele nu sunt adevăruri de credinţă

definitive. Adevărul suprem de credinţă, spune aceasta, se află în Sfânta Sciptură împreună cu

Sfânta Tradiţie, care mărturisesc despre experienţa, credinţa şi predica apostolică. De aceea,

teologia catolică relativizează importanţa dogmelor considerând că sunt „nu sfârşit, ci

începuturi, nu scopuri ci mijloace, adevăruri care deschid calea fiecăruia spre Adevăr”.

Dogmele nu se refereau numai la învăţături de credinţă teoretice, ci şi la aspectele morale

legate de ele. Părinţii apostolici foloseau formule dogmatice cu aplicare practică. Din

perioada de aur a patristicii (sec. IV) încep să apară decizii cu privire la viaţa morală,

sancţionată prin canoanele bisericeşti şi hotărârile sinoadelor, lăsând spaţiu interpretării

rolului dogmelor ca adevăruri teoretice.

Fiind formulate de Biserică, dogmele sunt îmbrăţişate de comunitatea eclesiastică în mod

liber, ca adevăruri mântuitoare aplicabile fiecărui creştin, care le acceptă ca norme cu

autoritate datorită relaţiei pe care ele o creează între membrii comunităţii de credincioşi şi

4

între lume şi Dumnezeu. Un adevăr devine dogmă numai după ce este experimentat şi

certificat în interiorul Bisericii. Dogmele nu sunt limitate la număr, pot creşte ca număr sau

formă pentru că Biserica este un organism viu care, prin lucrarea Sf. Duh poate formula

oricând adevăruri dogmatice în acord cu necesităţile şi provocările epocii în care trăieşte.

Deci, pentru a deveni dogmă, un adevăr trebuie mai întâi mărturisit de întreaga comunitate a

Bisericii nu numai de câteva persoane individuale, fie ei membri ai ierarhiei sau teologi.

Numai Biserica le propovăduieşte şi le aprofundează neîncetat, în funcţie de progresul social

şi ştiinţific, precum şi de nevoile credincioşilor care se adaptează noilor condiţii de viaţă. De

aceea, au mai fost numite şi dogme bisericeşti. Nicolae Berdiaev consideră că „Dogmele au

un rol negativ; ele denunţă o falsă orientare a experienţei spirituale, deviaţia de la calea

spirituală” . Ideea că dogmele au caracter constrictiv, fiind impuse de autoritatea externă este

nefondată. Fiecare credincios acceptă autoritatea dogmelor în mod liber, în calitate de

membru al Trupului tainic al lui Hristos.

Dogma şi Sfânta Scriptură

Revelaţia dumnezeiască este obiectul dogmelor, cuprinse în Sfânta Scriptură într-o formă

esenţială. Dumnezeu se descoperă personal în diferite moduri autorilor biblici, cum ar fi

Moise care „l-a văzut” pe Dumnezeu pe Muntele Sinai. Descoperirea adevărată s-a făcut prin

Iisus Hristos, pentru a fi văzut, auzit şi atins (I Ioan 1,1). Revelaţia nu se reduce la a fi un corp

de învăţături obligatorii, impuse unei comunităţi de credincioşi (chiar daca ar fi fost poporul

ales sau comunitatea Apostolilor), ci este act de relaţie personală între Dumnezeu şi persoana

umană. Comuniunea cu Hristos este act de revelaţie şi cunoaştere personală, deplină pentru

mântuire. Dacă omul acceptă relaţia personală cu Hristos care S-a făcut cunoscut, va accepta

liber dogmele pe baza experienţei personale, care devine treimică, după promisiunea

Mântuitorului: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu care M-a trimis!” (Ioan

12.45). Forma supremă de relaţionare a omului cu Hristos este Sfânta Euharistie, în care

credinciosul se împărtăşeşte de Hristos şi îl „vede” asemeni lui Moise. La finalul Liturghiei se

cântă dealtfel: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa

cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi!”

5

Aşadar, revelarea istorică a lui Iisus Hristos, descrisă în Noul Testament, este marea dogmă,

la înţelegerea căreia participă formulările dogmatice ulterioare, ca mijloace de experimentare

şi adâncire personală a relaţiei om-Dumnezeu, lume-Treime. Izvorul revelaţiei este Hristos-

omul, persoana divino-umană care S-a arătat arătat istoric şi s-a permanentizat în lume prin

Sf. Euharistie încât cel ce se împărtăşeşte primeşte posibilitatea cunoaşterii nemediate a lui

Dumnezeu. „Vederea” lui Dumnezeu prin icoană sau prin rugăciunea inimii conduce la

perceperea Luminii necreate, aşa cum au vazut-o ucenicii aleşi la Schimbarea la Faţă, pe

Muntele Taborului. Atât vederea prin icoană cât şi rugăciunea ascetică se fundamentează pe

întruparea Domnului, cu toate evenimentele văzute ce ţin de lucrarea Lui pe pământ. Orice

dogmă conduce la actualizarea relaţiei personale cu Iisus Hristos prin care Dumnezeu S-a

descoperit ca Adevărul.

În consecinţă, penru a primi dogmele ca adevăruri de credinţă incontestabile, trebuie să fie

acceptate două precondiţii, respectiv că Sfânta Scriptură este cea care conţine adevărul în

forma lui pură, că are o autoritate absolută şi că Dumnezeu care a inspirat Sfânta Scriptură

există.

Dogmă şi credinţă

Lex credendi, lex orandi este principul care caracterizează cel mai bine structura de viață a

Ortodoxiei. Înainte de a se intra în slujba propriu-zisă la Taina Botezului, cel care vine să

primească ”înnoirea” trebuie să rostească, personal sau prin intermediul nașilor, când cel ce

se botează este prunc, formula de credință cunoscută drept ”Crezul” sau ”Simbolul de

credință niceo-constantinopolitan. Formula acestuia începe cu verbul ”cred”, noţiune care a

suferit o serie de metamorfoze de-a lungul timpului. Structura latină a limbii române ne duce

cu gândul la echivalentul său arhaic credo, care a fost tradus din limba greacă, pistevo. Limba

română face distincţie între ”cred” şi ”cred în” sau ”mă încred”. Versiunea din urmă este mult

mai apropiată de înţelesul primar al cuvântului credo, a ceea ce se vrea a semnifica din

perspectivă biblică. A crede ceva înseamnă a accepta ceva ca fiind adevărat, fesabil,

realizabil; ”a crede în” presupune existența unei persoane, subiect raţional, viu şi conştient

care să perceapă sau să accepte încrederea. Credinţa este instrumentul prin care se acceptă o

realitate existentă independent de cel care trăieşte credinţa, o modalitate de a vedea lumea şi

existenţa în general, o atitudine ontologică de relaţionare la Dumnezeu şi la lumea

6

înconjurătoare în care persoana ce-şi exprimă credinţa trăieşte. Nu oricine crede este creştin,

ci numai cine crede că „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”(.....), iar lipsa

oricărei credinţe înseamnă absenţa sensului existenţei.

Credo provine din latinescul cor, cordis care înseamnă „inimă”, de unde ideea că actul

credinţei înseamnă „a pune ceva la inimă”, „a considera drag”, „a încredinţa” şi „a se dărui cu

toată inima”, „a avea încredere în cineva”. Se înţelege că a introduce un text cu formula

„cred” înseamnă dăruire, încredinţare, a oferi inima, a săvârşi un act de dăruire de sine

integral. Afirmaţia de credinţă de la botez duce la ideea de schimbare a inimii, transformare

radicală din om vechi în omul cel nou, din cel stricat de poftele înşelăciunii în fiu al luminii şi

moştenitor al veşnicelor bunătăţi. Acesta este şi înţelesul întoarcerii naşului spre apus pentru

„lepădarea de cel rău” şi apoi întoarcerea spre Răsărit, ca renunţare definitivă la firea cea rea,

schimbare ontologică a naturii dinspre întuneric spre „Răsăritul cel de sus”.

De la act individual şi transformator al persoanei, credinţa trece în spaţiul comuniunii de

persoane în care este primit noul botezat. Credinţa devine corporativă, îndreptată spre

Dumnezeu ca doxologie şi îndreptată înspre ceilalţi participanţi la cult ca încredinţare a

prezenţei harului treimic în mijlocul celor care se roagă. În Noul Testament termenul are

conotaţii diferite, însumând ideea de încredere pe care cineva o pune într-o altă persoană sau

în cuvântul unei persoane pe care o consideră indispensabilă sau vrednică de crezare. De

obicei este folosit în relaţie cu Hristos, persoana şi învăţăturile Lui: în calitatea Lui de Sfânt al

lui Dumnezeu (Ioan 6,69), că vine de la Dumnezeu (16,30), că este Mesia (11, 27). A crede în

Hristos înseamnă a deveni ca El prin El (Fapte 5, 14; 9, 14; 11,17;) şi de a avea ferma

convingere că cel ce crede va fi mântuit prin puterea harului Său (Fapte 15, 11). Sfântul Pavel

descrie credinţa ca fiind o esenţă, adică are o subzistenţă concretă (Evrei 11,1). Credinţa este

un dar nemeritat de către niciunul dintre oameni. Roadele ei sunt nenumărate, în acord cu

roadele Botezului (Romani cap. 4, Evrei capitolele 10 şi 11). Credinţa susţine speranţa în

venirea lui Hristos şi împlinirea celor propovăduite, a promisiunilor şi a dobândirii dragostei.

Din textele pauline concludem că actul credinţei presupune revelaţia prin care Dumnezeu se

arată împlinitor al profeţiilor, ajutător şi răscumpărător al omenirii, alfa şi omega, Cel care

ţine în mâini universul, trecutul şi viitorul.

7

Credinţa, ca acceptare a unor realităţi suprafireşti descoperite de Dumnezeu într-un moment

istoric, intră definitiv în teologie prin formula adoptată la Sinodul I ecumenic, când s-au

formulat primele opt articole ale Simbolului de credinţă. „Cred în” este mai mult decât

„accept ca adevărat”, un fel de declaraţie ceremonială; formula implică încredinţare

„logodire”, promisiune în dragoste şi loialitate faţă de o existenţă personală raţională. Dată

fiind nota de nesiguranţă cu privire la un anumit lucru putem spune cuiva care-l afirmă „Te

cred!”, dar asta nu presupune şi dăruire, încredinţare. Mai mult, în limbajul modern „cred”

incumbă mai degrabă indirect ideea de „dubito”, mă îndoiesc. Credinţa trebuie să implice

relaţie personală, pentru că un om nu poate avea „credinţă în” decât dacă este persoană. A

crede în Dumnezeu solicită căutarea Lui cu sinceritate şi pietate, încredinţarea propriei

existenţe în El printr-un act de liberă voinţă, urmat de actul de mărturisire, de închinare,

adorare cu toată fiinţa şi slăvire. În acest mod, creştinul poate „crede” că Biserica spune

adevărul, dar „crede în” Dumnezeu treimic, căci orice altceva în care ar crede l-ar face

idolatru. Actul de credinţă nu este afirmaţia, ci starea antecedentă oricărei formulări verbale.

Actul credinţei este răspunsul personal lui Dumnezeu care cheamă şi Se descoperă prin Iisus

Hristos. Sfânta Scriptură arată că nu omul îl cheamă pe Dumnezeu, ci invers, adresându-se

fiecăruia, fără a face confuzie între creatură şi Creator. Dumnezeu nu este „persoană” în sens

uman, dar nu este nici impersonal ca unul care este distant şi detzinteresat. El este taina de

dicolo de orice categorie umană. Omul nu-l poate descoperi pe Dumnezeu cu propriile puteri,

fără Scriptură, fără Biserică. De aceea şi teologia nu este „cunoaşterea lui Dumnezeu” de

către om, ci arta omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu. Dacă omul pretinde că „l-a

inventat pe Dumnezeu”, acesta nu este „Dumnezeu”, ci o caricatură, care nu este mai bună

decât un idol.

În concluzie, actul credinţei creează o legătură între persoane, în care omul este acceptat prin

dragoste, în care trebuie să dovedească încredere fără argumente, aşa cum cineva când iubeşte

nu caută argumente care să-i explice sentimentele. Credinţa este răspunsul omului la credinţa

lui Dumnezeu, nu rodul vreunei vrednicii sau educaţii personale: credinţa este esenţială în

viaţa umană, parte din existenţa umană însăşi.

Limbajul teologic – explicitări şi limte

8

Limbajul teologic s-a format în timp, cu greu şi cu multă osteneală, constituind adeseori el

însuşi prilej de dispută, întrucât este instrumentul de exprimare a tot ceea ce se poate înţelege

prin teologie. Prima problemă care trebuie rezolvată de omul modern este limbajul teologic,

în competiţie cu limbajul secular căruia termenii teologici nu-i mai sunt familiari. Observăm

acum că însuşi termenul şi realitatea credinţei au suferit modificări de înţeles şi exprimare.

Teologia îşi propune să elaboreze un discurs despre Dumnezeu, folosind termeni adaptaţi sau

creaţi pentru a reda anumite realităţi despre care nu s-a vorbit înainte de Întrupare. Se poate

vorbi despre mai multe tipuri de limbaj teologic: limbajul rugăciunii, al teologiei academice,

al omiliei, al liturghiei. În cele mai multe cazuri, cuvintele, aparent identice cu vorbirea

cotidiană, au alte înţelesuri, abstracte, filosofice, alegorice, analogice, întrucât realităţile pe

care le exprimă nu reprezintă fapte sau lucruri concrete.

Esenţa limbajului teologic o descoperim în exprimările publice ale lui Hristos care vorbeşte

despre realităţi pe care ascultătorii nu le figurează sau percep imediat: „împărăţia cerurilor”,

„Fiul Omului”, „comori cereşti” şi altele. Parabolele, alegoriile, metaforele, comparațiile

sunt folosite abundent pentru a reliefa adevăruri imposibil de surprins altfel. Afirmaţiile

dogmatice ale sinoadelor, oricât de normative, conţin termeni care au fost creaţi special spre a

face cunoscute adevărurile, dar şi acesştia au fost supuşi interpretării. Limbajul nu are

posibilităţile necesare pentru a reda adecvat adevărurile dogmatice şi duhovniceşti, este prea

limitat şi prea condiţionat de timp şi spaţiu pentru a permite să redea mai mult decât o idee

despre ceea ce ar putea însemna „adevăruri revelate” respectiv „realitatea lui Dumnezeu”. De

exemplu, nu este acelaşi lucru să afirmăm că o carte este bună, şi că Dumnezeu este bun.

Bunătatea lui Dumnezeu este o realitate care depăşeşte orice idee despre bunătatea lucrurilor

create, motiv pentru care a afirma acest lucru presupune mai degrabă negarea faptului că

Dumnezeu este bun aşa cum îl înţelegem noi, adică este mai presus de orice idee de bunătate.

Numai după aceasta se poate porni în elaborarea termenului „bunătate” în raport cu

Dumnezeu, făcând abstracţie de conotaţiile create. În acest caz, cel mult se poate vorbi despre

înţelesul termenului prin analogie. Analogia constituie cel mai bun mijloc de a încerca

pătrunderea în taina dumnezeirii, de exemplu în cazul noţiunii de „persoană” în Dumnezeu.

Dumnezeu nu este persoană cum este ea figurată în mintea şi intelectul uman, întrucât nu

poate fi definit prin caracteristici psihologice, relaţii sociale, raţionalitate şi altele. Nu se poat

afirma nici că Dumnezeu este o simplă forţă cosmică impersonală şi indiferentă faţă de

univers, ci existenţă personală în mod unic, unitar şi irepetabil.

9

Sfânta Scriptură foloseşte multe şi variate modalităţi de a-L „defini” pe Dumnezeu, uneori

metaforic, alteori prin analogie cu acţiunile şi caracteristicile Lui, drept mirele lui Israel, Cel

ce luptă, regele şi stăpânul şi multe altele. Deci, avem pe de o parte substantivul care redă

ceva din ideea de natură a lui Dumnezeu, dar şi numele propriu-zis prin care omul i se

adresează, adică Părinte, Tată. Această dilemă a trăit-o Moise pe muntele Horeb: „Zis-a

Moise către Dumnezeu: "Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul

părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?"

Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor

lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: "Aşa să

spui fiilor lui Israel: "Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam,

Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe

veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!" (Ieşire 3, 13-15). În tradiţia semitică,

formula exprimată aici este „Eu sunt” sau „Existenţă”, cu rezerva de rigoare privind

accepţiunea limbajului. Vechiul Testament conţine termenul de Părinte pentru Dumnezeu de

numai unsprezece ori, dar niciodată sub forma adresării directe, în rugăciune sau cerere. Iisus

Hristos însă foloseşte acest nume de 170 de ori, arătând atât relaţia Lui personală cu Părintele

Său, cât şi modul abordării de către oameni. Noţiunea arată deopotrivă relaţia de dragoste

filială ca ipostas şi chemarea la relaţie bazată pe iubire a oamenilor care îl cunoscuseră pe

Dumnezeu ca judecător distant până atunci. Modul cum foloseşte numele este o mărturie

treimică implicită care lasă să se întrevadă că nimic din ceea ce face Fiul nu-I este străin

Tatălui, care cunoaşte toate ale Fiului şi invers în profunzime: „Te slăvesc pe Tine, Părinte,

Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai

descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta. Toate Mi-au fost date

de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L

cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Matei 11, 25-27).

Trebuie precizat că folosirea numelui „Tată” sau „Părinte” este oarecum figurativ, pentru că

diferă de ceea ce limbajul comun exprimă prin aceste cuvinte, respectiv relaţia cuiva cu un

bărbat care are calitatea de părinte. Dumnezeu nu este nici bărbat nici femeie, astfel

explicându-se de ce nu este greşit să negăm faptul că Dumnezeu este „părinte” ca gen uman.

Viaţa vine de la tată în relaţie, iar relaţia părintească înseamnă duioşie. Astfel poate fi înţeles

10

textul biblic de la Numeri 11,12 şi Isaia 49,15: „Oare eu am zămislit tot poporul acesta şi oare

eu l-am născut, de-mi zici: Ia-l în sânul tău, cum ia doica pe copil, şi-l du în pământul pe care

cu jurământ l-am făgăduit părinţilor lui?” sau „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul

pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine,” în care

Dumnezeu are atribute materne. Dumnezeu nu este unul sau altul dintre părinţi, aşa cum se

înţelege din textele dee mai sus sau din termenul ”părinte”, ci este Cel care poartă grijă

iubitoare de fiecare fiinţă umană. Este un mod de a spune că omul nu poate exista fără

Dumnezeu, aşa cum nu se poate concepe existenţa unui părinte fără copil sau a unui copil fără

părinte. Ar fi simplist să reducem dragostea lui Dumnezeu la funcţiunile specifice social,

materne sau paterne. Limbajul devine metaforic în teologie, arătând deodată autoritatea şi

puterea tatălui, forţa creatoare în paralel cu purtarea de grijă, căldura şi hrana existenţială

primită de prunc de la maica sa.

Iisus Hristos i-a învăţat pe ucenici să se roage lui Dumnezeu ca Tată sau părinte al tuturor,

fapt pus astăzi tot mai des sub semnul criticii cu privire la structura ierarhică a societăţii şi

Bisericii, sistem care a generat de-a lungul timpului inechităţi şi tensiuni. Crezul Apostolic se

deschide cu afirmaţia credinţei în „Dumnezeu Unul, Tatăl, Atotputernicul”. Nu se insistă atât

de mult pe unitatea lui Dumnezeu, ci mai degrabă pe calităţile cunoscute ad extra, grija

părintească şi puterea. Unitatea monoteistică a lui Dumnezeu era specifică mediului iudaic şi

nu era nevoie de insistenţă asupra ei. Dealtfel, Sfântul Apostol Pavel foloseşte o formulă

apropiată de cea a Crezurilor: „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin

toate şi întru toţi.” (Efeseni 4,6), cu multă vreme înainte.

Când afirmă credinţa monoteistă în Dumnezeu, creştinul face mai mult decât o simplă

declaraţie de tip aritmetic sau filosofic, afirmă că nu există persoană sau putere care să

exercite o autoritate şi stăpânire mai mare, peste faţa pământului şi a întregului univers, peste

naţiuni şi persoane. La început afirmaţia „unul Dumnezeu” reprezenta şi protestul faţă de

politeismul păgân, paralel cu apărarea faţă de iudeii tradiţionalişti că ar fi trădat credinţa

mozaică îndepărtându-se de la cinstirea adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 6, 4-6).

Afirmaţia presupunea că se închină aceluiaşi unic Dumnezeu „al lui Avraam şi al lui Isaac şi

al lui Iacob”, al profeţilor şi Părinte al lui Hristos, care este egal Dumnezeu. Este eronat să se

afirme că iudeii credeau în Dumnezeul ales al poporului, în maniera în care celelalte popoare

aveau unul sau mai mulţi zei. El este unicul Dumnezeu al fiecărui popor şi al întregului

11

univers, Dumnezeul cei viu. Deşi credeau în Dumnezeu Treime, creştinii afirmau absoluta

unitate în Dumnezeu, aceasta devenind una dintre dogmele fundamentale ale creştinătăţii,

înrădăcinată nu numai în revelaţia divină, ci şi în raţiunea discursivă.

„Tatăl, Atotţiitorul (Pantocrator)”, reprezintă numiri care creează o anumită tensiune în

credinţa creştină întrucât primul nume sugerează apropierea părintească, accesibilitatea şi

chiar intimitatea cu Dumnezeu (atât de des invocată de creştini ca element definitoriu şi

deosebitor faţă de religiile necreştine), al doilea trimite spre majestate şi transcendenţă,

alteritate absolută a lui Dumnezeu. Există în această formulare o antinomie care

caracterizează aproape toate adevărurile teologice: prezenţa divină este un mister care

transcende experienţa umană şi sfidează puterile de cunoaştere ale omului, dar ea se

descoperă parţial ca fiind „Celălalt” sau alteritatea prin excelenţă, faţă de care creaţia are un

fel de teamă respectuoasă iar această alteritate creează o irezistibilă atracţie, un fel de

dragoste părintească ce depăşeşte diferenţele şi se construieşte pe încredeere şi credinţă.

Dumnezeu depăşeşte orice reprezentare, vizuală sau verbală, dar este acceptat şi prezentat ca

făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, originea şi destinul ultim a tot ceea ce există.

Autoritatea şi valabilitatea dogmei derivă din conţinutul revelat şi din faptul că are ca scop

crearea unei relaţii filiale între Dumnezeu cel care mântuieşte şi lume, care are nevoie de

mântuire. Dogma nu este deci un simplu mijloc de cunoaştere netică. Ea construieşte

comuniunea tuturor celro care cred în Hristos.

Pentru ca dogma să îşi păstreze autoritatea şi vavabilitatea este imperativ ca în Biserică să

funcţioneze comunitatea euharistică, cu toate categoriile şi harismele Duhului, exercitate

individual. Dogma nu se impune cu autoritate exterioară, ci se confirmă şi se receptează prin

acordul comunităţii. Odată primită în Biserică, valabilitatea ei este irevocabilă, singurul lucru

permis fiind acela de a o aprofunda, interpreta şi trăi ca teologie practică.

Fiind formulată, trăită, confirmată şi asumată de întreaga comunitate, dogma nu mai poate fi

schimbată de nimeni în conţinut. Se înţelege deci că dogma este infailibilă nu prin instituţia

care le formulează (sinodul sau episcopul), nici prin perfecţiunea morală a experienţei

individuale, ci prin „comuniunea sau împărtăşirea Sf. Duh” care o inspiră şi în care rezidă

„unitatea Bisericii”. Creştinii care s-au bucurat de harisme individuale speciale ale Duhului

12

Sfânt nu pot fi consideraţi infailibili, chiar şi în cazul proclamării lor ca sfinţi sau Părinţi ai

Bisericii.

Dacă dogmele nu sunt infailibile prin elementul uman care contribuie la formularea lor, cu

atât mai puţin este infailibilă dogmatica. Când un dogmatist argumentează o învăţătură pe

baza unei afirmaţii a unui Părinte sau ascet îmbunătăţie, ea nu devine ipso facto dogmă.

Fiecare afirmaţie patristică trebuie să întrunească armonia „comuniunii Sf. Duh” pentru a

avea caracter general acceptat. Statutul dogmei nu rezidă nici în faima sau sfinţenia vreunei

persoane individuale. De exemplu, Sf. Atanasie cel Mare a formulat corect învăţătura despre

consubstanţialitatea (omoousia) Fiului cu Tatăl în Sfânta Treime înainte de Sinodul I

ecumenic de la Niceea, dar a devenit dogmă numai după introducerea ei în comunitatea

Bisericii, asumarea şi validarea ei de întreaga comunitate şi proclamarea de către sinod, fiind

acceptată de toate Bisericile locale care au fost reprezentae.

Când sinoadele ecumenice devin inoperante (după secolul al VIII-lea) Biserica îşi continuă

misiunea şi mărturisirea dogmatică prin viaţa lioturgică şi afirmaţiile părinţilor contemporani,

confirmate de Sinodul Bisericii autocefale. „Patristica” este o realitate vie în Biserică, contrat

structurii didactice care o consideră încheiată cu Sf. Ioan Damaschinul. Părinţii contemporani

interpretează dogmele fără a adăuga noi învăţături, făr a aştepta ca un Sinod ecumenic să le

proclame. De aceea, dogmatica înseamnă strădania teologilor şi studenţilor de a interpreta

existenţial dogmele, fără a aştepta ca intepreatările să fie general primite de Biserică. Fiecare

persoană umană este pasibilă de eroare, de aceea dogmatica implică un act de smerenie din

partea dogmatistului. Adevărul nu aparţine unuia sau altuia dintre teologi ci este revelat şi

incorporat în Trupul Bisericii şi poate fi descoperit, interpretat şi trăit doar în comuniune şi în

comunitatea Sfântului Duh. Dumnezeu poate fi cunoscut numai „în Duhul”iar Duhul este al

dragostei şi al comuniunii (Romani 12, 17).

Dogma şi raţiunea

Criteriul de acceptare a dogmei este credinţa, sprijinită pe autoritatea şi demnitatea lui

Dumnezeu care nu înşeală. Noţiunea “adevăr de credinţă” arată rolul credinţei în receptarea

adevărului. Pe lângă conţinutul divin există şi forma logică sau definiţia, respectiv aspectul

subiectiv al dogmei. Organul de primire a adevărului revelat este credinţa, iar cel de

exprimare şi formulare este raţiunea.

13

După conţinut, dogmele se sprijină numai pe autoritatea lui Dumnezeu şi nu pe

argumente raţionale. Raţiunea nu poate descoperi adevărurile dar nici să le accepte după

descoperire şi formulare decât prin credinţă; raţiunea este cea care formulează, însuşeşte,

predică şi apără adevărurile de credinţă formulate, fiind călăuzită de credinţă şi încălzită

de iubire.

Raţiunea are un rol esenţial în formularea dogmei. Înainte de formulare,

raţiunea contribuie la cercetarea, discutarea şi aprofundarea adevărului

de credinţă desprins din revelaţie. În timpul formulării, raţiunea dă o

formă logică şi clară, necesară pentru înţelegerea adevărului de credinţă.

Formularea dogmei nu înseamnă schimbarea conţinutului adevărului de

credinţă, ci perfecţionare şi elaborare, pentru că revelaţia s-a încheiat cu

Hristos. Adevărul formulat nu se identifică cu adevărul iniţial, dar nici nu

se deosebeşte substanţial pentru că fondul revelat este acelaşi. Sfera

dogmei este doar mai largă decât cea a datului revelat. După formulare,

raţiunea participă la însuşirea, aprofundarea, predicarea şi apărarea acesteia.

Deşi face dogmele inteligibile, raţiunea nu elimină niciodată misterul; ea nu forţează

credinciosul să le primească, ci poate înlătură obiecţiunile ridicate împotriva dogmelor,

dovedind că dogmele nu sunt împotriva ştiinţei, nu contrazic raţiunea, ci o depăşesc şi nu sunt

imposibile.

Dogmele sunt, aşadar, adevăruri supraraţionale. Raţiunea nu poate dovedi că dogmele sunt

logic necesare şi nu poate constrânge pe nimeni să le primească. Cei necredincioşi pot

respinge dogmele ca nefiind logic necesare, dar nu pot dovedi că sunt, în ele însele,

imposibile şi nici nu pot să înlocuiască adevăruri de credinţă cu adevăruri omeneşti care să fie

nu numai posibile, ci şi logic necesare.

SCOPUL TEOLOGIEI DOGMATICE

Un prim scop al Teologiei Dogmatice este să facă o hermeneutică profundă şi autentică a

textelor biblice în care sunt cuprinse in nucce dogmele. Ce dintâi preocupare a Părinţilor

14

Bisericii a fost interpretarea Sfintei Scripturi, astfel încât să scoată la lumină înţelesurile

dogmatice mântuitoare. Un text biblic neinterpretat poate să rămână fie necunoscut fie să nu

aibă valoare în a răspunde problemelor omului dintr-o altă epocă şi spaţiu geografic decât cel

care l-a scris.

Interpretarea trebuie făcută ţinându-se cont de realitatea istorică în care a fost elaborat textul

biblic ce enunţă o dogmă. Biserica a formulat principii şi norme de credinţă determinată fiind

de un context istoric, de confruntarea cu realităţi concrete şi probleme la care a trebuit să le

dea soluţii. Atunci când mijloacele de exprimare au lipsit sau au fost insuficiente, ea a fost

nevoită să creeze un limbaj adecvat care să exprime cât mai fidel adevărul dogmatic. Unele

evenimente istorice erau fără precedent şi necesitau explicitare şi răspunsuri clare. Aşa s-a

dezvoltat viaţa ascetică, viaţa liturgică, martiriul ca formă de afirmare ne-echivocă a credinţei,

icoanele şi reprezentările artistice ale sentimentului religios, tradiţia isihastă sau rugăciunea

inimii, fără a avea o bază solidă în Sfânta Scriptură dar care necesitau argumentaţie

dogmatică.

Prin interpretare se încearcă definirea problemelor contemporane la care Biserica să răspundă

şi să găsească spoluţii. Numai făcând o hermeneutică profundă şi autentică a textelor biblice

Biserica a putut respinge ereziile vremii, a putut dezvolta un limbaj teologic propriu specific,

a putut explica necesitatea ascetismului în viaţa unor credincioşi, a putut face revelantă viaţa

devoţională şi liturgică sau a argumentat necesitatea rugăciunii inimii şi realitatea „vederii”

luminii dumnezeieşti. Deşi par probleme din trecutul Bisericii, ele sutn o provocare pentru

Biserică aici şi acum, în forme noi: sectarismul care neagă divinitatea lui Iisus Hristos şi

autoritatea Sfintei Scripturi (Martorii lui Iehova sau Biserica lui Dumnezeu a Sfinţilor din

Zilele din Urmă – Mormonii, sau sectele de sorginte esoterice şi extrem-orientale), ecologia şi

problememe ridicate de schimbările climatice, întrebări legate de bioetică, limbajul comun şi

dialogul inter-disciplinar sau dialogul ştiinţă-religie, etc.

Un alt scop este de a defini, sistematiza, aprofunda, argumenta şi proclama adevărurile de

credinţă în acord cu istoria şi filosofia vremii pentru a face văzută şi trăită realitatea lucrării

mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Dogmatistul interpretează Biblia istoric şi contemporan,

într-o manieră pastorală, în contextul experienţei şi textelor liturgice şi în limitele disciplinei

canonice a Bisericii. Studiul Teologiei dogmatice are o serie de rezultate imediate, motiv

15

pentru care se adresează nu numai specialiştilor, cât şi tuturor creştinilor. Prin studiu se

elimină sau se corectează ideile greşite, prejudecăţile şi ignoranţa în actul cunoaşterii

teologice. Prin conţinutul ei, Teologia Dogmatică oferă celor ce studiază dogmele

posibilitatea de a lua decizii corecte la întrebări curente nu numai în perioada de formare, ci

pe toată durata vieţii. Nu în ultimul rând, Teologia Dogmatică oferă structura fundamentală a

conturării identităţii creştine a persoanei şi posibilitatea creşterii în credinţă.

METODA DE STUDIU A TEOLOGIEI DOGMATICE

Incluzând un spectru larg de problematici, Teologia Dogmatică reclamă cunoştinţe variate. În

formularea şi expunerea învăţăturilor dogmatice, teologia ortodoxă pleacă de la datul revelat

din Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, pe care îl dezvoltă în lumina Sfântului Duh, în Biserică.

Dogmatica nu se limitează la o înşiruire de texte scripturistice pentru susţinerea unei

învăţături, nici la argumentarea dialectică, ci caută să lămurească învăţăturile creştine dându-

le fundamentarea necesară pe baza contextului istoric, suportului biblic şi autorităţii Bisericii

de a formula adevărul de credinţă în cauză. Teologia Dogmatică trebuie să urmărească cinci

obiective: expunerea sistematică a dogmelor; clarificarea noţiunilor; confirmarea istorică a

dogmelor; apărarea şi justificarea „negativă” a dogmelor faţă de apariţiile ereziilor; explicarea

şi aprofundarea conţinutului dogmelor, reflectarea lor în viaţa liturgică pentru a fi trăite ca

atare în comunitatea credincioşilor.

Cea mai la îndemână metodă de a expune şi explica adevărurile dogmatice este de a urma

structura Crezului. Metoda se înscrie în tradiţia baptismală şi euharistică patristică în care s-a

cristalizat învăţătura despre mântuirea adusă de Dumnezeu omului prin Iisus Hristos, în

Duhul Sfânt. Crezul cuprinde în esenţă principalele dogme ale Bisericii, într-o desfăşurare

logică: triadologie, hristologie, soteriologie, pnevmatologie, misteriologie, eclsiologie şi

eshatologie.

Metoda generală bazată pe structura Crezului poate fi completată prin îmbinarea unor capitole

de dogmatică, în sensul expunerii triadologiei în contextul eclesiologic modern sau despre

pnevmatologie în raport cu practica Sfintelor Taine şi sfârşitul veacurilor. Esenţială este

expunerea sitematică şi prezentarea fidelă în teorie şi practică a semnificaţiei dogmelor penru

epoca în care au fost formulate, precum şi relevanţa lor pentru comunitatea credincioşilor

16

astăzi. Dogmele răspund unor imperative concrete ale Bisericii, unor probleme ardente,

motiv pentru care Teologia Dogmatică se întrepătrunde cu Istoria Bisericii.

O altă metodă de studiu este interpretarea dogmelor în context. Dogmatistul are obligaţia de a

ţine seama de nişte jaloane cum ar fi experienţa devoţională şi ascetică la momentul

formulării dogmelor, problemele existenţiale ale omului în fiecare epocă istorică, provocările

contemporane ale omului şi progresul în cunoaştere, aşa cum este expus de ştiinţele naturale

şi ştiinţele exacte.

Nu trebuie excluse elementele de sprijin ale studiului dogmelor. La mai profunda înţelegere a

conţinutului lor contribuie rugăciunea, smerenia, raţiunea, alegerea atentă a pasajelor

scripturistice relevante fiecăruisubiect, bucuria şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu care a

descoperit parte din tainele Sale omului spre a-l readuce la comuniunea de iubire.

IMN DOGMATIC

INTREBĂRI APLICATIVE

1. Care este percepţia faţă de Teologia Dogmatică după studierea ei în ciclul de licenţă?

2. Teologia Dogmatică poate schimba viziunea asupra vieţii? Daca da, în ce sens?

3. Ce se poate întâmpla unei Biserici care nu mai are în studiu Teologia Dogmatică în una

sau mai multe generaţii?

4. Ce obiecte de dogmatică ar trebui studiate mai în profunzime?

5. Care sunt dificultăţile în studierea Dogmaticii?

6. Care sunt eventualele pericole spirituale sau emoţionale presupuse de studierea

Dogmaticii?

BIBLIOGRAFIE

Pr. Dumitru Stăniloae, Noţiunea dogmei, în ST, XVI(1964), nr. 9-10, pp. 534-572.

Andrew Louth, Desluşirea Tainei. Despre natura teologiei, Deisis, Sibiu,1999.Stilianou G. Papadopoulou, Teologie şi limbă, traducere de Pr. Conf. Dr. Constantin Băjău, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007.

17

Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale, Introducere şi traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică Jr., Deisis, Sibiu, 1999.

18