Didactica Stiinte

Toţi copiii din mediul rural trebuie să meargă mai departe!

Tu îi poţi ajuta!

Toţi copiii din mediul rural trebuie să meargă mai departe!

Tu îi poţi ajuta!Program cofinanţat de Guvernul României, Banca Mondială şi comunităţile rurale.

Unitatea de Management a Proiectului pentru Învăţământul Rural

Str. Spiru Haret nr. 10-12, etaj 2,sector 1, cod poºtal 010176, Bucureºti

Tel: 021 305 59 99Fax: 021 305 59 89

http://rural.edu.roe-mail: [email protected]

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

ISBN 00 000-0-00000-0;ISBN 00 000-000-0-00000-0.

ŞT

IIN

ŢE

ŞI

CU

NO

AŞ

TE

RE

A M

ED

IULU

I. D

ID. Ş

TII

NŢ

ELO

R Ş

I A

CU

NO

AŞ

TE

RII

ME

DIU

LU

IC

arm

en

TIC

Ă

Program universitar de formare în domeniul Pedagogie pentru Învăţământ Primar şi Preşcolar

adresat cadrelor didactice din mediul rural

ŞTIINŢE ŞI CUNOAŞTEREA MEDIULUI. DIDACTICA

ŞTIINŢELOR ŞI A CUNOAŞTERII MEDIULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

Carmen TICĂ

Forma de învăţământ ID - semestrul IV

20

07

2007

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

Ştiinţe şi cunoaşterea mediului. Didactica ştiinţelor şi a cunoaşterii mediului în

învăţământul primar şi preşcolar

Carmen TICĂ

2007

© 2007 Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

ISBN 978-973-0-04790-5

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

CUPRINS Introducere........................................................................................................................ iv Unitatea de învăţare Nr. 1- Fenomene fizice şi chimice ................................................. 1 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1................................................................................... 2 1.2. Masa. Volumul. Densitatea corpurilor ........................................................................... 2

1.2.1 Masa corpurilor...................................................................................................... 2 1.2.2 Volumul corpurilor ................................................................................................. 3 1.2.3 Densitatea corpurilor ............................................................................................. 4

1.3. Stări de agregare. Transformări ale stărilor de agregare.............................................. 8 1.3.1 Topirea. Solidificarea............................................................................................. 8 1.3.2 Vaporizarea. Condensarea ................................................................................... 9 1.3.3 Circuitul apei în natură .......................................................................................... 9

1.4. Substanţe şi amestecuri ............................................................................................. 13 1.5. Metode de separare a substanţelor din amestecuri .................................................... 15

1.5.1 Decantarea.......................................................................................................... 15 1.5.2 Filtrarea ............................................................................................................... 15 1.5.3 Cristalizarea ........................................................................................................ 16 1.5.4 Distilarea ............................................................................................................. 17

1.6. Soluţii.......................................................................................................................... 17 1.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse ................. 21 1.8. Lucrarea de verificare 1 .............................................................................................. 23 Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 24 Unitatea de învăţare Nr. 2- Plante................................................................................... 25 2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2................................................................................. 26 2.2. Organizarea unei plante cu flori .................................................................................. 26 2.3. Rădăcina .................................................................................................................... 27 2.4. Tulpina........................................................................................................................ 31 2.5. Frunza ........................................................................................................................ 33

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

2.6. Funcţiile frunzei ...........................................................................................................36 2.6.1. Fotosinteza .........................................................................................................36 2.6.2. Respiraţia ...........................................................................................................38 2.6.3. Transpiraţia.........................................................................................................38

2.7. Floarea........................................................................................................................41 2.8. Fructul şi sămânţa.......................................................................................................43 2.9. Sensibilitatea şi mişcarea la plante .............................................................................46 2.10. Principalele grupe de plante......................................................................................49 2.11. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare.................................................51 2.12. Lucrarea de verificare 2 ............................................................................................52 Bibliografie selectivă ..........................................................................................................54 Unitatea de învăţare Nr. 3- Animale ................................................................................55 3.1 Obiectivele unităţii de învăţare 3 ..................................................................................56 3.2 Organizarea generală a unui animal ............................................................................56 3.3 Funcţiile de relaţie ........................................................................................................57

3.3.1 Mişcarea ..............................................................................................................57 3.3.2 Sensibilitatea .......................................................................................................57

3.4 Funcţiile de nutriţie .......................................................................................................61 3.4.1 Digestia................................................................................................................61 3.4.2 Respiraţia ............................................................................................................62 3.4.3 Circulaţia..............................................................................................................63 3.4.4 Excreţia................................................................................................................64

3.5 Funcţia de reproducere ................................................................................................64 3.6 Regnul animal- nevertebratele .....................................................................................66

3.6.1 Spongieri .............................................................................................................66 3.6.2 Celenterate ..........................................................................................................66 3.6.3 Viermi ..................................................................................................................67 3.6.4 Moluşte ................................................................................................................68 3.6.5 Artropode.............................................................................................................69 3.6.6 Echinoderme........................................................................................................72

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

3.7 Regnul animal- vertebrate ........................................................................................... 74 3.7.1 Peşti .................................................................................................................... 74 3.7.2 Amfibieni ............................................................................................................. 75 3.7.3 Reptile ................................................................................................................. 76 3.7.4 Păsări .................................................................................................................. 77 3.7.5 Mamifere ............................................................................................................. 78

3.8. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse ................. 81 3.9. Lucrarea de verificare 3 .............................................................................................. 85 Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 87 IV. Unitatea de învăţare Nr. 4- Didactica ştiinţelor şi a cunoaşterii mediului în învăţământul primar şi preşcolar ... 88 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4................................................................................. 89 4.2. Metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii.............................................. 89 4.3. Particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă şcolară.............................................. 89 4.4. Prezentarea generală a disciplinelor

Cunoaşterea mediului (clasa I şi clasa a II- a) şi Ştiinţe ale naturii (clasa a III- a şi a IV-a )118................................................. 92

4.5. Proiectarea activităţii didactice ................................................................................... 93 4.5.1 Programa şcolară ................................................................................................ 93 4.5.2 Planificarea calendaristică................................................................................... 99 4.5.3 Proiectarea unităţilor de învăţare ...................................................................... 103 4.5.4 Proiectarea lecţiilor de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii....................... 108

4.6. Cunoaşterea mediului în învăţământul preşcolar...................................................... 116 4.6.1 Importanţa activităţilor de cunoaştere a mediului în învăţământul preşcolar ..... 116 4.6.2 Particularităţi psihologice ale preşcolarului........................................................ 116 4.6.3 Obiective şi conţinuturi ale activităţilor de cunoaşterea mediului

în învăţământul preşcolar ................................................................................... 117 4.6.4 Proiectarea activităţilor de cunoaşterea mediului .............................................. 121

4.7 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare ................................................. 130 4.8 Lucrarea de verificare 4 ............................................................................................. 130 Bibliografie selectivă ........................................................................................................ 131 Bibliografie generală ..................................................................................................... 131

Introducere

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

INTRODUCERE

Cursul se adresează studenţilor care parcurg Programul universitar de formare în domeniul Pedagogie pentru Învăţământul Primar şi Preşcolar adresat cadrelor didactice din mediul rural, în regim de studiu la distanţă.

Cursul cuprinde patru unităţi de învăţare, fiecare finalizată cu o lucrare de verificare. Informaţia este structurată în două părţi importante: Ştiinţe şi cunoaşterea mediului (unităţile 1, 2 şi 3) care furnizează un bagaj informativ de bază din domeniul extrem de vast al ştiinţelor naturii şi Didactica ştiinţelor şi cunoaşterii mediului în învăţământul primar şi preşcolar care oferă variante de organizare a procesului de predare- învăţare în vederea realizării unui învăţământ de calitate în învăţământul primar şi preşcolar. Fiecare unitate de învăţare cuprinde:

conţinuturi esenţiale; aplicaţii practice; teste de autoevaluare; lucrare de verificare.

Conţinuturile din fiecare unitate de învăţare au fost organizate respectând principiile accesibilităţii, continuităţii şi sistematizării.

Aplicaţiile practice propuse, posibil de realizat cu un minim de materiale uşor de procurat, vizează familiarizarea cu tehnicile de explorare/ experimentare specifice ştiinţelor naturii.

Testele de autoevaluare urmăresc aplicarea cunoştinţelor însuşite şi generalizarea informaţiilor, fiind concepute în concordanţă cu obiectivele fiecărei unităţi de învăţare. Răspunsurile şi comentariile oferă studentului posibilitatea autoevaluării periodice.

Lucrările de verificare se află la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare (paginile 30, 70, 110, 163) au cerinţe clare, îndrumări şi criterii de notare şi evaluare.

Aceste lucrări se redactează pe suport de hârtie şi se transmit tutorelui pentru evaluare.

Lucrările de verificare au o pondere de 50% din nota finală, iar examenul o pondere de 50%.

Pentru o învăţare eficientă, studenţii pot să utilizeze şi alte surse de informaţii recomandate la bibliografie (atlase botanice, zoologice, anatomice, enciclopedii, reviste de specialitate, Internet, etc.)

Fenomene fizice şi chimice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Unitatea de învăţare Nr. 1 FENOMENE FIZICE ŞI CHIMICE Cuprins

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1................................................................................... 2 1.2. Masa. Volumul. Densitatea corpurilor ........................................................................... 2

1.2.1 Masa corpurilor...................................................................................................... 2 1.2.2 Volumul corpurilor ................................................................................................. 3 1.2.3 Densitatea corpurilor ............................................................................................. 4

1.3. Stări de agregare. Transformări ale stărilor de agregare.............................................. 8 1.3.1 Topirea. Solidificarea............................................................................................. 8 1.3.2 Vaporizarea. Condensarea ................................................................................... 9 1.3.3 Circuitul apei în natură .......................................................................................... 9

1.4. Substanţe şi amestecuri ............................................................................................. 13 1.5. Metode de separare a substanţelor din amestecuri .................................................... 15

1.5.1 Decantarea.......................................................................................................... 15 1.5.2 Filtrarea ............................................................................................................... 15 1.5.3 Cristalizarea ........................................................................................................ 16 1.5.4 Distilarea ............................................................................................................. 17

1.6. Soluţii.......................................................................................................................... 17 1.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse ................. 21 1.8. Lucrarea de verificare 1 .............................................................................................. 23 Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 24


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: • să explice fenomene/ procese fizice şi chimice prin utilizarea corectă a

terminologiei de specialitate; • să utilizeze investigaţia şi experimentarea dirijată pentru evidenţierea şi

explicarea unor fenomene şi procese fizice şi chimice; • să rezolve probleme cu caracter teoretic şi aplicativ.

1.2. Masa. Volumul. Densitatea corpurilor

1.2.1. Masa corpurilor Un corp se află în repaus într- un interval de timp oarecare

dacă, în orice moment din acel interval de timp, corpul ocupă aceeaşi poziţie faţă de un corp referinţă.

Un corp se află în mişcare într- un interval de timp oarecare dacă, există momente diferite în acel interval de timp, în care corpul ocupă poziţii diferite faţă de corpul de referinţă.

Pentru a pune în mişcare un corp, pentru a- l opri sau pentru a- i schimba traiectoria trebuie să acţionăm asupra lui. La orice acţiune exterioară care caută să- i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, corpul se opune, reacţionează.

Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea în care traiectoria corpului este o linie dreaptă şi viteza este constantă.

Inerţia este proprietatea unui corp de a- şi menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă în absenţa acţiunilor exterioare, respectiv de a se opune la orice acţiune care caută să- i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă în care se află.

Masa este mărimea fizică ce măsoară inerţia unui corp. Unitatea de măsură este kilogramul.

Determinarea masei corpurilor Instrumentul utilizat pentru măsurarea masei unui corp este

cântarul de tip balanţă. Măsurarea masei cu ajutorul balanţei se numeşte cântărire. Aceasta constă în compararea masei unui corp cu mase marcate (corpuri cu mase cunoscute a căror valoare este înscrisă pe ele). Două corpuri sunt în echilibru pe talerele unei balanţe dacă au aceeaşi masă.

Atenţie ! Nu confunda masa corpului cu greutatea lui. Greutatea unui

corp reprezintă forţa cu care Pământul atrage acel corp.

Masa corpurilor



Aplicaţii practice Încearcă să realizezi un număr cât mai mare din experimentele propuse. Numai după ce ai notat propriile tale observaţii, citeşte rezultatele sau constatările.

Experimentul 1.1 Evidenţierea inerţiei corpurilor Materiale necesare: pahar cu apa Cum procedezi?

- deplasează paharul, pe masa pe lucru, pe direcţie orizontală; - observă ce se întâmplă cu suprafaţa apei dacă măreşti sau micşorezi viteza de

deplasare a paharului; Ce observi ? Notează observaţiile tale, pe spaţiile punctate. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Când punem paharul brusc în mişcare, apa se varsă în spate, în sensul opus mişcării, deoarece apa tinde să rămână pe loc, în repaus. Dacă oprim brusc paharul, apa se varsă în faţă, în sensul mişcării, deoarece apa tinde să- şi continue mişcarea. În concluzie, corpurile se opun schimbării stării de mişcare.

1.2.2. Volumul corpurilor

Fiecare corp ocupă un loc în spaţiu ce reprezintă volumul corpului respectiv.

Unitatea de măsură pentru volum este m3 . În cazul corpurilor cu formă geometrică regulată, volumul se

determină folosind diferite formule matematice (exemplu: volumul paralelipipedului, cubului, cilindrului, sferei).

Volumul corpurilor cu formă neregulată se determină cu ajutorul cilindrului gradat, procedând astfel:

- se introduce apă în cilindrul gradat şi se citeşte indicaţia de pe cilindru care reprezintă de fapt volumul apei din cilindru;

- se introduce în cilindrul cu apă, corpul al cărui volum

vrem să-l determinăm şi se citeşte noua gradaţie a cilindrului care reprezintă volumul apei din cilindru plus volumul corpului;

- se scad cele două valori citite pe cilindru şi se determină volumul corpului din cilindru.



Aplicaţii practice

Experimentul 1.2 Determinarea volumului unui corp solid Materiale necesare: cilindru gradat, apă, cartof Determină volumul unui cartof cu ajutorul cilindrului gradat folosind explicaţiile de mai sus. Observaţiile se vor nota în spaţiul delimitat de chenar.

1.2.3. Densitatea corpurilor

Aplicaţii practice

Experimentul 1.3 Masa corpurilor Materiale necesare: 2 cuburi cu acelaşi volum din materiale diferite (lemn şi plumb), balanţă sau cântar cu arc. Cum procedezi?

- măsoară masa celor doua corpuri cu ajutorul balanţei sau a unui cântar cu arc Ce observi ? Observaţiile se vor nota în spaţiul delimitat de chenar.



Cântărind cele două cuburi ai descoperit ca masa cubului de plumb este mult mai mare decât masa cubului de lemn. Explicaţia constă în faptul ca particulele de plumb sunt mult mai apropiate unele de altele comparativ cu cele de lemn. Spunem că densitatea plumbului este mai mare decât densitatea lemnului.

Densitatea este o mărime fizică ce caracterizează substanţa din care este alcătuit un corp. Densitatea este definită prin raportul dintre masa unui corp şi volumul acestuia. Se notează cu ρ iar unităţile de măsură sunt kg/m3 sau g/ cm3 .

1 kg/m3 este densitatea unei substanţe, dacă un corp cu volumul de 1 m3 realizat în acea substanţă are masa de 1 kg. Densitatea apei este de 1000 kg/m3, adică 1 m3 de apă are masa de 1000 kg. Folosind tabelul din Figura 1.1 poţi compara densităţile unor substanţe:

Substanţa Densitatea kg/ m3 Ulei alimentar 800 Benzina 800 Gheaţa 917 Apa 1000 Lapte 1030 Sticla 2500 Aluminiu 2700 Otel 7800 Fier 7880 Argint 10500 Plumb 11350 Mercur 13550 Aur 19310 Platina 21460

Fig. 1.1

Plumbul are densitatea mai mare decât argintul, fierul, oţelul, aluminiul şi sticla, dar mai mică decât densitatea platinei, aurului şi mercurului. Datorită densităţii mari pe care o are, plumbul este folosit ca material de protecţie împotriva radiaţiilor (materialele radioactive se transportă în containere speciale căptuşite cu plumb).

Aluminiul are o densitate mică, deci este foarte uşor. În aliaje cu alte metale, el este folosit pentru construirea aeronavelor, a căror masă trebuie să fie foarte mică.

Plutirea şi scufundarea corpurilor Ai constatat, probabil, că un corp pare mai uşor în apă decât

în aer, că un corp din fier se scufundă în apă în timp ce un corp din lemn pluteşte pe suprafaţa apei. Pentru a scufunda o minge în apă trebuie să acţionezi asupra ei cu o forţă. Atunci când este lăsată liberă mingea scufundată iese la suprafaţă.

Plutire/ scufundare



Un lichid exercită, pe suprafaţa corpurilor cu care este în contact, forţe de apăsare datorate presiunii hidrostatice. Rezultanta tuturor forţelor (de împingere) cu care lichidul, datorită presiunii hidrostatice, acţionează asupra unui corp scufundat în lichid se numeşte forţă arhimedică. Forţa arhimedică are direcţie verticală şi sensul de jos în sus.

Punctul de aplicaţie al forţei arhimedice se numeşte centru de presiune. El coincide cu centrul de greutate al corpului dacă acesta este omogen şi complet scufundat în lichid.

Legea lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp.

Toate corpurile sunt supuse gravitaţiei (forţei de atracţie a Pământului) şi atunci când sunt introduse în apă. Dacă greutatea corpului este mai mică decât forţa arhimedică corpul urcă la suprafaţă şi rămâne în echilibru fiind parţial scufundat. Porţiunea scufundată dezlocuie un volum de lichid a cărui greutate este egală cu greutatea corpului. În acest caz corpul pluteşte.

Vapoarele plutesc deşi sunt confecţionate din materiale a căror densitate este mult mai mare decât a apei.

Datorită formei lor care asigură dezlocuirea unui volum foarte mare de apă şi a prezenţei unui număr mare de spaţii pline cu aer, densitatea totală a acestor vapoare este mai mică decât densitatea apei. Supraîncărcarea vapoarelor poate duce la scufundarea lor. Din această cauză, fiecare vapor are gradat pe suprafaţa laterală un semn care indica nivelul maxim de scufundare a vaporului încărcat (linia de încărcare, linia de plutire).

Pentru determinarea densităţii lichidelor se foloseşte un instrument special- densimetru.

Determinarea densităţii are aplicaţii în diferite domenii, de la verificarea calităţii laptelui, la determinarea conţinutului de alcool al unei băuturi, de la verificarea antigelului, la verificarea stării acumulatorului unui autovehicul.

În medicină, măsurătorile de densitate permit determinarea stării fluidelor din corp (sângele şi urina).

Deoarece densitatea sângelui creşte cu creşterea concentraţiei hematiilor, o densitate mai mică a sângelui indică o anemie.

Alte boli duc la eliminarea excesivă a sărurilor din organism şi pot fi depistate datorită creşterii densităţii urinei.

Legea lui Arhimede este valabilă şi în gaze. Un balon umplut cu hidrogen sau heliu (gaze mai puţin dense decât aerul) şi lăsat în aer, se ridică datorită forţei arhimedice.

Legea lui Arhimede

Aplicaţii practice



Testul de autoevaluare nr. 1

1. Două corpuri cu volume egale au mase diferite. Care dintre ele are densitatea mai

mare ?

Răspunsul se va încadra în spaţiul delimitat de chenar.

2. Două corpuri cu mase egale au volume diferite. Care dintre ele are densitatea mai mare? Răspunsul se va încadra în spaţiul delimitat de chenar.

Care dintre afirmaţiile următoare, referitoare la un lichid, sunt corecte?

a. dublând masa lichidului, se dublează densitatea sa; b. densitatea lichidului nu depinde de masa sa; c. densitatea lichidului nu depinde de volumul său; d. dublând volumul lichidului, se dublează densitatea sa; e. dublând volumul lichidului, densitatea sa se micşorează de două ori.

3. Citeşte cu atenţie afirmaţiile şi încercuieşte una din literele A (adevărat) sau F (fals): a. plumbul are densitatea mai mare decât materialul plastic A/ F; b. un cm3 de lemn cântăreşte tot atât cât un cm3 de fier A/ F; c. densitatea este o mărime fizică ce caracterizează substanţa din care este alcătuit un corp A/ F.

Răspunsuri şi comentarii se află la pagina 21.



1.3. Stări de agregare. Transformări ale stărilor de agregare În natură, substanţele se află în diferite stări de agregare.

Stările de agregare sunt: solidă, lichidă, gazoasă. Corpurile, în funcţie de starea de agregare în care se află au diferite proprietăţi:

- solidele- au volum, au formă proprie, nu curg; - lichidele- au volum propriu, nu au formă proprie (iau

forma incintei în care se află), curg; - gazele- nu au volum propriu (sunt expansibile), nu au

formă proprie (iau forma incintei în care se află), sunt fluide. Aceste proprietăţi sunt datorate interacţiunilor dintre

moleculele corpului (particule extrem de mici, care nu se văd cu ochiul liber).

Un corp poate să existe în cele trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Uneori, el trece dintr- o stare de agregare în alta, adică îşi schimbă starea de agregare. Astfel, apa poate fi în stare de agregare: solidă (gheaţă), lichidă (apă) şi gazoasă (vapori de apă).

Schimbarea stării de agregare a unui corp are loc prin schimb de căldură între corp şi mediul exterior.

1.3.1. Topirea. Solidificarea

Trecerea unei substanţe din starea solidă în stare lichidă se

numeşte topire (exemplu: trecerea naftalinei din starea solidă în starea lichidă, topirea gheţii). Pentru a se topi, corpurile absorb căldură.

Trecerea unei substanţe din starea lichidă în starea solidă se numeşte solidificare. Solidificarea este fenomenul invers topirii. Pentru a se solidifica corpurile cedează căldură (exemplu: trecerea apei din stare lichidă în stare solidă- gheaţă, trecerea naftalinei din stare lichidă în stare solidă).

Temperatura la care se topeşte sau se solidifică o substanţă se numeşte temperatură de topire sau de solidificare şi este o caracteristică a fiecărei substanţe:

- temperatura de topire (solidificare) a naftalinei- 800C; - temperatura de topire (solidificare) a gheţii- 00C. În timpul topirii (solidificării), volumul substanţei se modifică.

De regulă, volumul creşte prin topire şi se micşorează prin solidificare. Excepţie face apa, la care volumul creşte prin solidificare. Această mărire a volumului apei prin solidificare provoacă spargerea ţevilor radiatoarelor şi a altor instalaţii dacă nu sunt golite înainte ca temperatura să scadă sub 00C.

În industrie, fenomenul de topire şi solidificare a metalelor este folosit la obţinerea prin turnare a unor piese.

Stări de agregare

Topire. Solidificare



1.3.2. Vaporizarea. Condensarea Procesul de trecere a substanţelor din stare lichidă în stare

de vapori se numeşte vaporizare. Vaporizarea care se produce la suprafaţa lichidului se

numeşte evaporare. Vaporizarea în toată masa lichidului se numeşte fierbere. Prin fierbere, apa trece în stare de vapori. Fiecare lichid fierbe la o anumită temperatură (apa la 1000C, alcoolul la 780C).

Unele lichide (acetonă, alcool) se evaporă repede la temperatura camerei şi se numesc volatile.

Evaporarea se produce mai repede atunci când suprafaţa lichidului este mai mare (se evaporă mai repede alcoolul dintr- un vas întins faţă de alcoolul dintr- o eprubetă).

Procesul de evaporare se produce mai repede atunci când există deplasări ale aerului care înlătură vaporii formaţi (exemplu: vântul produce uscarea rufelor ude).

Evaporarea este mai rapidă dacă temperatura mediului înconjurător este mai ridicată (evaporarea apei din lacuri, râuri, mări şi oceane este mai pronunţată în zilele călduroase).

Vaporizarea este un proces ce are loc cu absorbţie de căldură.

Procesul de trecere a unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă se numeşte condensare. Dacă în bucătărie fierbe apă într- un vas, pe geamul ferestrei se depune un strat subţire de lichid. Suflând pe un geam rece, pe lentilele ochelarilor sau pe oglindă, acestea se aburesc. Vaporii de apă din aerul expirat se condensează pe obiecte, transformându- se în lichid.

Condensarea se produce cu cedare de căldură. Unele substanţe (iodul, naftalina, camforul) trec direct din

stare solidă în stare gazoasă (au sublimat). Trecerea din stare solidă în stare gazoasă se numeşte sublimare.

Fenomenul invers sublimării se numeşte desublimare şi reprezintă trecerea unei substanţe din stare gazoasă în stare solidă. Prin desublimarea dioxidului de carbon se obţine zăpada carbonică (artificială).

În concluzie, prin absorbţie sau cedare de căldură corpurile îşi pot schimba starea de agregare.

1.3.3. Circuitul apei în natură

În natură, apa trece dintr- o stare de agregare în alta datorită

variaţiilor de temperatură din atmosferă. Căldura soarelui evaporă apa de la suprafaţa lacurilor, mărilor, oceanelor şi de la suprafaţa pământului sub formă de vapori. Vaporii de apă se ridică în aer şi formează norii. Norii sunt purtaţi de vânt la diferite înălţimi. Din nori, cad pe pământ precipitaţii, sub formă de ploaie sau zăpadă. Precipitaţiile iau naştere prin condensarea vaporilor de apă atunci când întâlnesc straturi de aer mai reci.

Vaporizarea. Condensarea



În timpul nopţilor reci, vaporii de apă din atmosferă vin în contact cu corpurile mai reci, se condensează în picături fine de apă şi formează roua. Dacă temperatura coboară sub 00C se formează bruma.

Iarna, atunci când temperatura coboară sub 00C, picăturile de apă se transformă în cristale de gheaţă de diferite forme şi dimensiuni ce formează fulgii de zăpadă.

Apa rezultată din ploi sau topirea zăpezilor ajunge din nou în râuri, mări, oceane sau pătrunde în pământ. Circuitul continuu pe care îl realizează apa în natură, trecând dintr- o stare de agregare în alta se numeşte circuitul apei în natură.

În fiecare an, aproximativ 450000- 500000 km3 de apă se evaporă şi revin la suprafaţa pământului sub formă de precipitaţii.

Aplicaţii practice

Experimentul 1.4 Evidenţierea stării gazoase Materiale necesare: eprubetă, tub deschis la ambele capete, vas cu apă Cum procedezi?

- încearcă să introduci o eprubetă cu capătul deschis, în paharul cu apă; - repetă experimentul folosind un tub deschis la ambele capete.

Ce observi ? Explică. Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Constatare Apa nu urcă în eprubetă pentru că, deşi pare goală, ea conţine de fapt aer. Aerul este

un gaz. Ca toate gazele, aerul nu are formă proprie şi ia forma vasului în care se află. În cazul tubului deschis la ambele capete, apa urcă în interiorul tubului. Apa a împins

aerul în exteriorul tubului.

Experimentul 1.5 Evidenţierea fenomenului de topire

Materiale necesare: două eprubete, cleşte pentru eprubete, spirtieră, cristale de

naftalină, ceară

Cum procedezi?

- pune într- o eprubetă cristale de naftalină iar în altă eprubetă puţină ceară; - încălzeşte eprubetele la flacăra spirtierei şi măsoară timpul necesar pentru

topirea conţinutului acestora. Ce observi ? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………



Constatare Naftalina şi ceara se topesc în intervale de timp diferite deoarece căldura necesară

topirii acestora este diferită.

Experimentul 1.6 Evidenţierea vitezei de evaporare a lichidelor Materiale necesare: trei eprubete, trei vase întinse (farfurii), acetonă, alcool, apă Cum procedezi?

- toarnă acelaşi volum (5 ml ≈o linguriţă) de acetonă, de alcool şi de apă în cele trei vase identice;

- observă şi notează în cât timp se desfăşoară evaporarea; - repetă experimentul folosind eprubete.

Ce observi ? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Constatări

Alcoolul se evaporă mai repede decât apa, dar mai încet decât acetona. Viteza de evaporare depinde de natura lichidului şi de suprafaţa liberă a lichidului (lichidul din farfurie se evaporă mai repede decât cel din eprubetă.


I. Asociază ce se potriveşte: 1. Topirea 2. Condensarea 3. Solidificarea

a. trecerea din stare lichidă în stare solidă b. trecerea din stare gazoasă în stare lichidă c. trecerea din stare solidă în stare lichidă d. trecerea din stare lichidă în stare gazoasă…………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………



II. Răspunde la următoarele întrebări: 1. Pentru a proteja îmbrăcămintea de molii se pun în dulapuri cristale de

naftalină. După un timp mai îndelungat deşi mirosul naftalinei se simte, naftalina a dispărut.

Cum explici? ………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………..

2. De ce se usucă mai repede rufele când bate vântul? ………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………..

3. De ce se sparge o sticlă plină cu apă, dacă este pusă în congelator? ………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………..

III. Explică circuitul apei în natură. Încadrează răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.




1.4. Substanţe şi amestecuri

Tot ceea ce ne înconjoară este materie. Corpurile sunt porţiuni limitate de materie (exemplu: o piatră, apa dintr- un pahar, aerul dintr- un balon, etc.).

Formele heterogene de materie cu o compoziţie variată se numesc materiale (exemplu: lemn, sticlă, ciment).

Formele omogene de materie cu o compoziţie constantă se numesc substanţe: (exemplu: oxigen, dioxid de carbon, azot, apă, aur, argint, etc.).

Substanţele sunt alcătuite din particule foarte mici, invizibile cu ochiul liber, numite molecule. Moleculele reprezintă o grupare de unul sau mai mulţi atomi. Atomii şi moleculele alcătuiesc toate corpurile care ne înconjoară şi au o caracteristică importantă şi anume aceea de a se afla într- o continuă mişcare întâmplătoare. Chiar şi moleculele unui corp solid se mişcă în permanenţă însă, deplasarea moleculelor se face pe distanţe atât de mici încât această mişcare nu poate fi observată.

Aerul care ne înconjoară este şi el alcătuit din molecule (oxigen, azot) şi atomi (argon). Atomii şi moleculele din aer se mişcă cu viteze apreciabile, dar nu se pot observa direct.

Datorită mişcării lor neîncetate, moleculele unei substanţe pot pătrunde cu uşurinţă printre moleculele altei substanţe. Fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei substanţe se numeşte difuzie. Aşa se explică de ce în apropierea unei benzinării se simte în permanenţă mirosul caracteristic al benzinei.

Difuzia este procesul prin care obţinem un ceai punând un plic de ceai într- o cană cu apă fierbinte.

Factorii care influenţează difuzia sunt temperatura şi starea de agregare (vezi aplicaţiile practice).

Aplicaţii practice

Experimentul 1.7 Evidenţierea procesului de difuzie Materiale necesare: două sticluţe identice cu alcool şi ulei Cum procedezi?

- deschide în acelaşi timp cele două sticluţe şi depărtează- te câţiva paşi de acestea.

Ce simţi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Atomi Molecule

Substanţe Materiale

Difuzie



Constatare Mirosul alcoolului ajunge până la tine relativ repede, pe când mirosul de ulei nu se va simţi. De ce? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Experimentul 1.8 Evidenţierea factorilor care influenţează difuzia (temperatura)

Materiale necesare: pahar cu apă caldă, pahar cu apă rece, cerneală, pipetă. Cum procedezi?

- toarnă cu ajutorul pipetei, câteva picături de cerneală, în paharul cu apă rece şi apoi, în paharul cu apă caldă;

- observă cum difuzează cerneala, în apa din fiecare pahar; - notează observaţiile.

Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Constatare Apa din paharul cu apă caldă s- a colorat omogen, pe când în apa rece, difuzia nu s- a

realizat omogen. Difuzia este influenţată de temperatură (procesul se desfăşoară mai repede la temperatură mai ridicată).

Procesul de difuzie este influenţat şi de starea de agregare. Particulele unui gaz se mişcă mult mai repede decât particulele unui lichid (mirosul unui parfum sau al alcoolului se simt imediat, pe când cerneala are nevoie de un timp pentru a se amesteca cu apa).

În natură există substanţe pure a căror compoziţie rămâne neschimbată prin operaţii fizice (exemplu: oxigen, hidrogen, azot).

Substanţele pot fi simple (oxigen, carbon, mercur) şi compuse (sunt alcătuite din 2 sau mai multe substanţe- oxidul de mercur este alcătuit din oxigen şi mercur; oxidul de aluminiu este alcătuit din oxigen şi aluminiu).

Amestecurile de substanţe se obţin prin punerea împreună a două sau mai multe substanţe (exemplu: aerul, apa minerală).

Amestecurile de substanţe se clasifică în: - amestecuri omogene (au în masa lor aceeaşi compoziţie

şi aceleaşi proprietăţi); - amestecuri neomogene (au compoziţie diferită în masa

lor şi proprietăţi diferite);

Amestecuri



1.5. Metode de separare a substanţelor din amestecuri 1.5.1. Decantarea

Aplicaţii practice

Experimentul 1.9 Separarea nisipului de apă Materiale necesare: pahar, apă, nisip

Cum procedezi? - pune într-un pahar apă cu nisip; - amestecă cu o baghetă de sticlă (poţi folosi şi un creion).

Ce fel de amestec ai obţinut? Lasă amestecul, în repaus, câteva minute.

Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Constatare Amestecul de apă cu nisip este un amestec neomogen. Nisipul se depune pe

fundul paharului deoarece are o densitate mai mare decât apa. Decantarea este metoda de separarea unui solid dintr- un

amestec neomogen solid- lichid. Această metodă de separare se foloseşte atunci când densitatea solidului este mai mare decât a lichidului.

În practică, decantarea este folosită pentru obţinerea apei potabile din ape naturale, pentru purificarea sării extrase din salină sau pentru obţinerea aurului şi a argintului din minereu, în decantoare speciale.

1.5.2. Filtrarea

Aplicaţii practice

Experimentul 1.10 Separarea pulberii de cărbune de apă Materiale necesare: 2 pahare, pâlnie, apă, pulbere de cărbune, hârtie de filtru

Cum procedezi? - pune puţină pulbere de cărbune, într- un pahar cu apă; - agită sau amestecă cu o baghetă amestecul. Ce amestec ai obţinut? - într- o pâlnie, pune o hârtie de filtru, toarnă amestecul, prin pâlnie, într- un

pahar.

Decantarea



Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Constatare

Amestecul de apă şi pulbere de cărbune este un amestec neomogen solid- lichid. Pulberea de cărbune se depune pe hârtia de filtru iar în pahar se separă apa.

Filtrarea este metoda de separare a unui solid dintr- un amestec neomogen solid- lichid, cu ajutorul unui filtru permeabil numai pentru lichid. Se utilizează când densitatea solidului este mai mică sau egală cu a lichidului.

Lichidul care trece prin hârtia de filtru se numeşte filtrat. În practică, filtrarea este folosită pentru obţinerea apei potabile. Ca materiale filtrante se folosesc straturi succesive de pietriş şi nisip. Există şi filtre de aer folosite pentru purificarea aerului.

1.5.3 Cristalizarea

Aplicaţii practice

Experimentul 1.11 Extragerea sării din apa sărată Materiale necesare: capsulă de porţelan, trepied, sită de azbest, apă, sare de bucătărie, spirtieră. În lipsa acestor materiale, foloseşte o lingură metalică şi o spirtieră. Cum procedezi?

- într- o capsulă de porţelan, toarnă apă cu sare de bucătărie: - încălzeşte capsula în care se află amestecul, cu ajutorul spirtierei, până la

evaporarea completă a apei. Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Constatare Prin încălzire până la fierbere, apa se evaporă, iar în capsulă rămâne sarea.

Cristalizarea este operaţia de trecere a unei substanţe solide

din soluţie în stare cristalină. Cristalele sunt corpuri solide, omogene, cu formă geometrică definită.

În practică, metoda cristalizării este folosită pentru obţinerea zahărului din trestia de zahăr şi pentru obţinerea sării de bucătărie din apa mării.

Filtrarea

Cristalizarea



Atenţie! Cristalizarea nu se foloseşte în cazul lichidelor

inflamabile. Cristalizarea poate avea loc în adâncul Pământului prin

solidificarea magmei formându- se roci magmatice (granit, bazalt).

1.5.4 Distilarea Distilarea este operaţia de separare a componenţilor dintr-

un amestec omogen de lichide, prin fierbere urmată de condensare. Această metodă de separare este utilizată la obţinerea alcoolului şi în prelucrarea ţiţeiului în rafinării pentru obţinerea benzinei, petrolului lampant şi a motorinei.

Perspective Alte metode de separare a substanţelor din amestecuri sunt

magnetizarea şi electrizarea. (Consultă bibliografia recomandată). 1.6. Soluţii

Amestecurile omogene formate din două sau mai multe

substanţe, între care nu se produc fenomene chimice se numesc soluţii. În fiecare zi, amestecăm apa cu diverse substanţe solide, lichide sau gazoase, cum ar fi: zahărul, sarea de bucătărie, oţetul, alcoolul, sucurile concentrate de fructe, dioxidul de carbon. În acest mod se obţin soluţii.

Fenomenul în urma căruia o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă se răspândeşte printre particulele altei substanţe rezultând soluţii se numeşte dizolvare.

O soluţie este formată din două componente: dizolvantul sau solventul (substanţa în care se face dizolvarea) şi dizolvatul sau solvatul (substanţa dizolvată).

Exemplu: în soluţia de apă cu zahăr, apa este dizolvantul iar zahărul este dizolvatul.

În majoritatea soluţiilor, dizolvantul este apa. Există şi alţi dizolvanţi: alcoolul, benzina, acetona, eterul. Când soluţia este formată din două lichide se consideră dizolvant, lichidul aflat în cantitate mai mare.

Proprietatea unei substanţe de a se dizolva în altă substanţă se numeşte solubilitate. În funcţie de solubilitatea într- un anumit solvent, substanţele se clasifică în: substanţe solubile, substanţe greu solubile şi substanţe insolubile (sarea este solubilă în apă, nisipul este insolubil în apă).

Solubilitatea substanţelor este influenţată de natura dizolvantului şi a dizolvatului şi de temperatură.

Distilarea

Dizolvare Dizolvant Dizolvat

Solubilitate



Aplicaţii practice

Experimentul 1.12 Evidenţierea factorilor care influenţează solubilitatea (natura dizolvantului şi a dizolvatului)

Materiale necesare: pahare transparente, apă, acetonă, lac de unghii Cum procedezi?

a) pune o picătură de lac de unghii, într- un pahar cu apă. Ce observi? Ce fel de amestec se obţine? Notează observaţiile pe spaţiile

punctate. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… b) pune o picătură de lac de unghii, într- un pahar, care conţine o cantitate mică de acetonă

Ce observi? Ce fel de amestec se obţine? Notează observaţiile pe spatiile

punctate. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Constatare Solubilitatea este influenţată de natura dizolvantului şi a dizolvatului. Lacul de unghii

nu se dizolvă în apă dar se dizolvă în acetonă.

Experimentul 1.13 Evidenţierea factorilor care influenţează solubilitatea (temperatura)

Materiale necesare: 2 pahare transparente, apă caldă, apă rece, zahăr, linguriţă. Cum procedezi?

- pune într- un pahar, apă caldă, iar în celălalt pahar, un volum egal de apă rece; - adaugă, în fiecare pahar, câte o linguriţă de zahăr. Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Constatare Cristalele de zahăr se dizolvă mai repede în apa caldă. Solubilitatea substanţelor

solide depinde de temperatură. Viteza de dizolvare creşte odată cu creşterea temperaturii. Cantitatea de substanţă dizolvată într- o anumită cantitate de soluţie se numeşte

concentraţie. După concentraţie soluţiile pot fi: soluţii diluate (conţin o cantitate mică de substanţă dizolvată) şi soluţii concentrate (conţin o cantitate mare de substanţă dizolvată).



Experimentul 1.14 Obţinerea unei soluţii concentrate Materiale necesare: pahar transparent, apă, zahăr, linguriţă Cum procedezi?

- într- un pahar cu apă, pune o linguriţă de zahăr; - amestecă cu ajutorul linguriţei. Ce observi? - adaugă, din ce în ce mai mult, zahăr în apă. Ce observi? Notează observaţiile pe spaţiile punctate.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Constatare Adăugând din ce în ce mai mult zahăr în apă, la un moment dat, acesta nu se mai

dizolvă. Soluţia care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată la o anumită

temperatură se numeşte soluţie saturată. Soluţia care poate dizolva noi cantităţi de substanţă se numeşte soluţie nesaturată.

Cantitatea de substanţă dizolvată în 100g soluţie se numeşte concentraţie procentuală.

md= masa dizolvatului ms= masa soluţiei md+ m apei= masa soluţiei c= (md × 100)/ ms

Exemplu: 1. Care este concentraţia, în procente, a unei soluţii obţinută prin dizolvarea a 20g

sare de lămâie în 80g de apă? md = 20g m apei= 80g c= (md × 100)/ ms ms= md + m apei c= (20 × 100)/ (20+ 80) c= 20%

2. Care este concentraţia, în procente, a soluţiei obţinută prin dizolvarea a 30g sodă

caustică în 270g de apă? c= (md × 100)/ ms ms= md + m apei c= (30 × 100)/ (30+ 270) c= 10%

Atenţie! Masa dizolvatului, masa apei, masa soluţiei se exprimă în aceeaşi

unitate de măsură (g, kg, etc.).



Testul de autoevaluare nr. 3 I. Alege răspunsul corect:

1. Când ambele componente ale unei soluţii sunt în aceeaşi stare de agregare (lichid), se consideră solvent, substanţa aflată în cantitate:

a) mai mică; b) mai mare; c) indiferent care dintre. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2. Soluţiile sunt: a) amestecuri omogene: b) substanţe pure; c) amestecuri neomogene.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 3. Vărsând o cantitate de soluţie dintr- un pahar, soluţia: a) se concentrează; b) se diluează; c) rămâne la aceeaşi concentraţie.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 4. Concentraţia unei soluţii obţinute prin dizolvarea a 40g de sodă caustică în 260g de

apă este: a) 20%; b) 13,33%; c) 10%.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

II. Explică cum poţi separa un amestec de nisip, sare şi apă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… III. Activitate experimentală Umple un pahar pe trei sferturi cu apă şi pune înăuntru un ou întreg. Ce observi? Scoate oul din apă şi dizolvă în aceasta cât mai multă sare. Pune oul în apa sărată. Ce observi?

…………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………



1.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare Testul de autoevaluare nr. 1

1. Corpul cu masa mai mare are densitatea mai mare. 2. Corpul cu volumul mai mic are densitatea mai mare. 3. b, c a) adevărat; b) fals; c) adevărat

Atenţie ! • Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări ! • Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi

recomand să revezi pagina corespunzătoare.


I. 1c, 2b, 3a II.

1. Naftalina trece din stare solidă în stare gazoasă prin procesul de sublimare. 2. Procesul de evaporare a apei se produce mai repede atunci când există

deplasări ale aerului care înlătură vaporii formaţi. 3. În timpul procesului de solidificare a apei se produce o creştere a volumului.

III. vezi pagina 11. Atenţie ! • Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări ! • Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi



I. 1. b 2. a 3. c 4. b

c= (md × 100)/ ms md= masa dizolvantului ms= masa soluţiei md+ m apei= masa soluţiei c= (40 × 100)/ (40+ 260) c= 13,33% II. Separarea se realizează în două etape. Prin decantare, se separă soluţia de apă cu sare, de nisipul, care se depune la fundul vasului. Prin evaporarea apei se separă sarea, prin metoda cristalizării. III. Densitatea unui ou este puţin mai mare decât densitatea apei de la robinet şi oul se va scufunda.



Apa sărată are o densitate superioară celei a oului şi de aceea, oul va pluti în apa sărată. Atenţie ! • Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări ! • Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi


Sinteza unităţii de învăţare nr. 1 Inerţia- proprietate a unui corp de a- şi menţine starea de repaus sau de mişcare

rectilinie uniformă în absenţa acţiunilor exterioare, respectiv, de a se opune la orice acţiune care caută să- i schimbe starea de repaus sau de mişcare rectilinie în care se află;

Masa- mărimea fizică ce măsoară inerţia unui corp; Greutatea- forţa cu care Pământul atrage un corp; Volumul- spaţiul ocupat de un corp; Densitatea- mărimea fizică definită prin raportul dintre masa unui corp şi volumul

acestuia; Legea lui Arhimede- un corp scufundat într- un lichid este împins de jos în sus cu o

forţă verticală numeric egală cu greutatea lichidului dezlocuit de acel corp;

Solidele- au volum propriu, au formă proprie, nu curg; Lichidele- au volum propriu, nu au formă proprie (iau forma incintei în care se află),

sunt fluide; Gazele- nu au volum propriu, nu au formă proprie, sunt fluide; Topirea- trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă; Solidificarea- trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare solidă; Vaporizarea- trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori; Condensarea- trecerea unei substanţe din stare de vapori în stare lichidă; Sublimarea- trecerea unei substanţe din stare solidă în stare gazoasă; Desublimarea- trecerea unei substanţe din stare gazoasă în stare solidă; Difuzia- fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei

substanţe; Decantarea- metoda de separare a unui solid dintr- un amestec neomogen solid-

lichid; Filtrarea- metoda de separare a unui solid dintr- un amestec neomogen solid- lichid,

cu ajutorul unui filtru permeabil numai pentru lichid; Cristalizarea- operaţia de trecere a unei substanţe solide din soluţie în stare cristalină; Distilarea- operaţia de separare a componentelor dintr- un amestec omogen de

lichide, prin fierbere urmată de condensare; Dizolvarea- fenomenul prin care o substanţă solidă, lichidă sau gazoasă se

răspândeşte printre particulele altei substanţe, rezultând soluţii; Dizolvant (solvent)- substanţa în care se face dizolvarea;



Dizolvat (solvat)- substanţa dizolvată; Solubilitatea- proprietatea unei substanţe de a se dizolva în altă substanţă; Soluţie saturată- soluţia care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată, la o

anumită temperatură; Concentraţie procentuală- cantitatea de substanţă dizolvată în 100g soluţie.

1.8 Lucrarea de verificare 1 I. Uniţi ceea ce se potriveşte: 1p (0,25 × 4)

1. Ploaia a. Precipitaţie formată din cristale de gheaţă care se unesc în

fulgi.

2. Poleiul b. Amestec de ploaie şi ninsoare care cade când temperatura

aerului este aproximativ 00C

3. Lapoviţa c. Precipitaţie lichidă formată din picături de apă.

4. Ninsoarea d. Se formează în dimineţile răcoroase, când vaporii de apă se

condensează foarte aproape de pământ.

e. Se formează în anotimpul rece, când picăturile de apă din

ploaie sau din burniţă îngheaţă în contact cu suprafaţa terestră

formând un strat transparent de gheaţă.

II. Completaţi spaţiile punctate cu noţiunile potrivite: 1p (0,25 × 4)

1. Apa din râuri, mări, oceane şi de la suprafaţa solului se ridică în atmosferă prin ………………………

2. În straturile reci ale atmosferei picăturile de apă se transformă în fulgi de zăpadă prin …………………

3. Trecerea unui corp din stare de vapori în stare lichidă se numeşte …………………. 4. Naftalina trece din stare solidă în stare gazoasă prin …………………………

III. Exerciţii şi probleme 2p (0,50 × 4)

1. Te afli într- un autobuz, în picioare. Ce se întâmplă dacă autobuzul frânează brusc? Dar dacă porneşte brusc? Explică.

2. Nivelul apei dintr- un cilindru gradat se află în dreptul indicaţiei de 150 cm3. Prin introducerea unui corp cu masa de 31,2g, nivelul apei a urcat până în dreptul indicaţiei de 154 cm3 . Din ce material este realizat corpul? Foloseşte tabelul de la pagina 9.

3. Care este volumul unui corp din plumb, care are masa de 452g şi densitatea de 11,3g/ cm3.

4. Care este concentraţia unei soluţii obţinută prin dizolvarea a 20g de sodă caustică în 180g de apă?



IV. Alcătuiţi un eseu cu titlul “Apa în natură” după următorul plan: 5p - stările de agregare ale apei; - transformări ale stărilor de agregare; - circuitul apei în natură şi importanţa sa; - principalele tipuri de precipitaţii; - reprezentarea schematică a circuitului apei în natură; - importanţa apei (sursă de energie; suport al vieţii, etc.); - pagube produse de apă (inundaţii, etc.). Puteţi folosi surse suplimentare de informaţii (cărţi, reviste, Internet). Eseul va avea

maxim 3- 4 pagini. Se acordă un punct din oficiu.

Lucrarea de verificare 1 este relevantă pentru aprecierea nivelului de pregătire

după parcurgerea primei unităţi de învăţare. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pe suport de hârtie, va fi analizată, punctată şi va fi returnată.

Criterii de evaluare şi notare

- identificarea şi explicarea unor fenomene fizice şi chimice I-1p (0,25×4) şi II- 1p (0,25× 4);

- rezolvarea de probleme: III- 2p (0,50×4); - realizarea unor conexiuni interdisciplinare (fizică, chimie, biologie) şi formularea

unor concluzii, utilizând corect terminologia adecvată. Utilizarea unor surse suplimentare de informare IV- 5p.

Se acordă un punct din oficiu. Lucrările de verificare au o pondere de 50% din nota finală.

Bibliografie selectivă:

1. Corega C., Haralamb Dorel, Talpalaru Seryl- Fizică, manual pentru clasa a VI- a, Editura Teora, 1998, pag. 22- 46;

2. Corega C., Haralamb Dorel, Talpalaru Seryl- Fizică, manual pentru clasa a VIII- a, Editura Teora, 2000, pag. 20- 27, 47- 59;

3. Turcitu Doina, Pop Viorica- Fizică manual pentru clasa a VIII a, Editura Radical, 2000, pag. 7- 47;

4. Fătu Sanda, Stroe Felicia, Stroe Constantin- Chimie, manual pentru clasa a VII- a, Editura Corint, 1999, pag. 3- 25;

5. Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena- Manualul învăţătorului, clasa a III- a, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2001, p.5-14;

6. Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena- Manualul învăţătorului, clasa a IV- a, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2002, p. 4- 10;

7. Pacearcă Ştefan, Constantinescu Rodica, Popescu Maria- Luiza- Ştiinţe, clasa a IV- a, Editura Cartea Universală, 2003;

8. Bogheanu Maria Magdalena, Ilarion Niculina- Ştiinţe ale naturii, clasa a IV- a experimente, evaluare, autoevaluare, Editura Humanitas Educaţional, 2002;

9. Pârâială Viorica, Pârâială Dumitru, Filoti Carmen- Ştiinţe ale naturii, auxiliar pentru elevi, cadre didactice şi părinţi, Editura Euristică, Iaşi, 2002.

Plante


Unitatea de învăţare Nr. 2 PLANTE Cuprins

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2................................................................................. 26 2.2. Organizarea unei plante cu flori .................................................................................. 26 2.3. Rădăcina .................................................................................................................... 27 2.4. Tulpina........................................................................................................................ 31 2.5. Frunza ........................................................................................................................ 33 2.6. Funcţiile frunzei .......................................................................................................... 36

2.6.1. Fotosinteza......................................................................................................... 36 2.6.2. Respiraţia ........................................................................................................... 38 2.6.3. Transpiraţia ........................................................................................................ 38

2.7. Floarea ....................................................................................................................... 41 2.8. Fructul şi sămânţa ...................................................................................................... 43 2.9. Sensibilitatea şi mişcarea la plante............................................................................. 46 2.10. Principalele grupe de plante ..................................................................................... 49 2.11. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare ................................................ 51 2.12. Lucrarea de verificare 2 ............................................................................................ 52 Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 54

Plante


2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2

Pe parcurs şi la sfârşitul unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: • să identifice principalele componente ale plantelor, precum şi

funcţiile acestora; • să descrie principalele caracteristici ale organelor plantelor,

utilizând un limbaj ştiinţific adecvat; • să utilizeze investigaţia şi experimentul pentru evidenţierea şi

explicarea funcţiilor organismelor vegetale; • să analizeze relaţiile cauzale: structură- funcţie, organism vegetal-

mediu, unitate- diversitate, evoluţie; • să precizeze caracterele generale ale principalelor grupe de

plante. 2.2. Organizarea unei plante cu flori

Lumea vie este alcătuită din 5 regnuri:

- Regnul Monera, în care sunt încadrate bacteriile; - Regnul Protista, în care sunt încadrate organisme

asemănătoare cu plantele (algele) şi organisme asemănătoare animalelor (euglenă, amibă, parameci etc.);

- Regnul Fungi (ciuperci); - Regnul Plante; - Regnul Animale. Plantele cu flori fac parte din Regnul Plante şi sunt

considerate cele mai evoluate. Părţile componente ale unei plante cu flori se numesc

organe. Acestea sunt: rădăcina, tulpina, frunza, floarea, fructul şi sămânţa. Rădăcina, tulpina şi frunzele asigură, în principal, hrănirea plantei şi se numesc organe vegetative. Floarea reprezintă organul de înmulţire a plantei pentru că din flori se formează fructul şi seminţele.

Organele plantelor sunt alcătuite din celule de forme şi mărimi diferite, grupate în ţesuturi. Celula vegetală este unitatea de bază structurală şi funcţională a plantei. În celulă, se desfăşoară toate procesele ce întreţin viaţa plantei.

Părţile componente ale celulei sunt: membrana, citoplasma

şi nucleul. Membrana sau învelişul celulei are rol protector şi selectează substanţele ce intră sau ies în/ din celulă. În citoplasmă se află diferite componente celulare cu rol de captare a luminii (clorofila), de producere, de depozitare şi de eliminare a diferitelor substanţe.

Lumea vie

Organizarea unei plante

cu flori

Plante


Nucleul controlează şi coordonează înmulţirea celulei. Celula vegetală, spre deosebire de alte celule, are un perete protector situat la exteriorul membranei celulare.

Mai multe celule care au aceeaşi formă, structură şi funcţie,

formează asociaţii de celule numite ţesuturi. Principalele tipuri de ţesuturi sunt: - ţesuturi de protecţie: acoperă diferite părţi ale plante îşi

le protejează împotriva factorilor de mediu, a dăunătorilor; - ţesuturi de conducere: asigură circulaţia sevei în corpul

plantei; - ţesuturi de susţinere: conferă rezistenţă şi elasticitate

plantelor; - ţesuturi asimilatoare: asigură captarea luminii solare şi

prepararea hranei;

- ţesuturi de depozitare: înmagazinează diferite substanţe de rezervă (amidon, uleiuri);

- ţesuturi de creştere: asigură dezvoltarea plantelor (creşterea în înălţime, grosime).

Aceste tipuri de ţesuturi se observă în structura organelor unei plante.

2.3. Rădăcina

Rădăcina este organul vegetativ al plantei care se dezvoltă în sol. Rădăcinile au forme şi mărimi variate. Majoritatea rădăcinilor au o porţiune centrală mai groasă, numită rădăcina principală şi ramificaţii mai subţiri numite rădăcini secundare.

Tipuri de rădăcini (fig. 2.1) - rădăcina fasciculată (firoasă), la care toate ramificaţiile

au aceeaşi formă, lungime şi grosime (cereale, lalea); - rădăcina lemnoasă, prezentă la arbori şi arbuşti. - rădăcina pivotantă, la care rădăcina principală are formă

de ţăruş (fasole, morcov, trifoi);

Fig. 2.1 – Tipuri de rădăcini

Rădăcina

Plante


Vârful rădăcinii prezintă mai multe zone: (fig. 2.2): - scufia (1), un înveliş rezistent cu rol de protecţie; - zona netedă (2), ce asigură creşterea în lungime a

rădăcinii; - zona perişorilor absorbanţi (3)- firişoare subţiri cu rol în

absorbţia apei şi a sărurilor minerale din sol; - zona aspră (4), zona unde au căzut perii absorbanţi după

10- 20 zile.

Fig. 2.2 – Vârful rădăcinii Rădăcina fixează planta în sol şi absoarbe apa cu sărurile

minerale (seva brută). Unele rădăcini depozitează substanţe de rezervă: morcov, sfeclă, ridiche.


1. Notează organele unei plante cu flori : ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………… 2. Subliniază plantele care au rădăcini modificate pentru depozitarea unor substanţe

hrănitoare: fasole, ţelină, grâu, ridiche, porumb, sfeclă.

3. Utilizează un atlas botanic pentru a observa diferite tipuri de rădăcini. Notează câteva exemple de plante care au:

- rădăcina pivotantă: …………………………………. - rădăcina firoasă: ……………………………………. - rădăcina lemnoasă: …………………………………..

4. Scrie denumirea zonelor din vârful unei rădăcini.

1- …………………….

2- …………………….

3- ……………………..

4- …………………….

Fig. 2.3

Funcţiile rădăcinii

Plante


5. Alege răspunsul corect.

Rădăcina creşte în lungime prin: a. scufie b. zona netedă c. zona perişorilor absorbanţi d. zona aspră

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare se află la pagina 51.

Aplicaţii practice

Încearcă să realizezi un număr cât mai mare din experimentele propuse. Numai după ce ai notat propriile tale observaţii, citeşte rezultatele sau constatările.

Experimentul 2.1 Evidenţierea prezenţei sărurilor minerale în apă. Materiale necesare: lingură de metal, spirtieră, apă de la robinet, pipetă. Cum procedezi ? - într- o lingură, pune cu pipeta, câteva picături de apă; - cu ajutorul spirtierei, fierbe apa, până la evaporarea completă; - analizează suprafaţa lingurii. Ce observi ? Notează observaţiile pe spaţiile punctate.

…………………………………………………………………………………………………… …………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………

Rezultate

După evaporarea apei de la robinet sunt vizibile urme de săruri minerale. Dacă repeţi experimentul folosind apă distilată nu vei obţine urme după evaporare deoarece apa distilată nu conţine săruri minerale.

Experimentul 2.2 Evidenţierea rolului rădăcinii în absorbţia apei. Materiale necesare: plantă cu rădăcină, vas de sticlă, ulei

Cum procedezi ?

- aşează planta cu rădăcină, într- un vas cu apă, peste care se adaugă o peliculă foarte fină de ulei;

- marchează nivelul apei din vas (cu ajutorul unui marker); - după 2- 3 zile marchează din nou nivelul apei şi compară-l cu cel iniţial.

Plante


Ce reprezintă diferenţa de nivel ? Care este rolul uleiului ? Reprezintă schematic experimentul. Notează observaţiile pe spaţiile punctate.

………………………………………………………………

………………………………………………………………

………………………………………………………………

………………………………………………………………

………………………………………………………………

………………………………………………………………

Rezultate

Diferenţa de nivel reprezintă apa absorbită de către rădăcină. Rolul uleiului este de a împiedica evaporarea apei din vas.

Experimentul 2.3 Evidenţierea absorbţiei apei la nivelul zonei perişorilor absorbanţi.

Materiale necesare: plantele de fasole încolţite (rădăciniţa să aibă 4- 5 cm), două vase de sticlă (eprubete), ulei, apă. Cum procedezi ?

- pune plantele de fasole, în câte un vas de sticlă, ce conţine apă şi ulei, astfel încât: în vasul 1, zona perişorilor absorbanţi să se afle în apă, în vasul 2, zona perişorilor absorbanţi să se afle în ulei, iar vârful rădăcinii în apă;

- observă plantele, după 2- 3 zile

Ce observi ? Notează observaţiile pe spaţiile punctate.

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………

Rezultate

Planta la care zona perişorilor absorbanţi se află în ulei s- a ofilit. În concluzie, plantele absorb apa cu ajutorul perişorilor absorbanţi ai rădăcinii.

Plante


2.4. Tulpina Tulpinile au forme variate, în funcţie de mediul de viaţă al

plantelor. După locul unde cresc, tulpinile sunt aeriene (ierboase, lemnoase) şi subterane.

Cele mai multe plante au tulpini drepte (ortotrope), cu ţesuturi

de susţinere bine dezvoltate. Astfel de tulpini, au majoritatea plantelor ierboase (grâu, porumb, floarea- soarelui), ca şi majoritatea plantelor lemnoase (arbori şi arbuşti).

Tulpina lemnoasă a arborilor prezintă: trunchiul, axul coroanei

şi ramuri principale, secundare şi de rod. Arborii şi pomii fructiferi prezintă diferite forme ale coroanei:

sferică, conică, cilindrică, pletoasă. Alte plante au tulpini târâtoare (căpşuni), volubile (cu

ţesuturi de susţinere slab dezvoltate- fasole, liane) şi agăţătoare (cu frunze sau cu ramuri transformate în cârcei- mazăre, viţa de vie).

Tulpinile aeriene ale unor plante s- au adaptat la funcţii noi: tulpinile cactuşilor acumulează apă. În absenţa frunzelor, aceste tulpini încărcate cu clorofilă asigură fotosinteza.

Tulpinile subterane (subpământene) sunt reprezentate de:

bulb (ceapă, lalea, crin), tubercul (cartof) şi rizom (ferigă, stânjenel). În aceste tulpini subterane se depozitează substanţe de rezervă (hrănitoare). La unele plante, înmulţirea se realizează prin bulbi, tuberculi sau rizomi şi se numeşte înmulţire vegetativă.

O particularitate a tulpinii este prezenţa mugurilor, diferiţi după poziţia, forma şi rolul pe care îl deţin în dezvoltarea ramurilor, a frunzelor şi a florilor.

Categorii de muguri: - muguri de creştere- situaţi în vârful tulpinii; - muguri foliari- din care se formează frunzele; - muguri florali- din care se formează florile; - muguri micşti- care dau naştere atât la frunze cât şi la

flori. În alcătuirea plantei există celule specializate în conducerea

apei şi a sărurilor minerale. Ele sunt reprezentate de vasele lemnoase, celule lungi, puse cap la cap, între care nu există pereţi despărţitori. Prin vasele lemnoase circulă apa cu sărurile minerale care formează seva brută.

Apa cu substanţele hrănitoare produse de frunze formează seva elaborată ce circulă prin vasele liberiene ale tulpinii spre toate celelalte organe ale plantei.

Circulaţia sevei brute şi a sevei elaborate prin plantă reprezintă funcţia de conducere a tulpinii. Prin ţesuturile de susţinere pe care le conţine, tulpina asigură funcţia de susţinere a ramurilor, frunzelor şi a florilor.

Tulpina

Funcţiile tulpinei

Plante


Tulpina plantei creşte în înălţime dar şi în grosime. Plantele lemnoase prezintă creşteri anuale sub formă de inele cu ajutorul cărora poate fi apreciată vârsta arborilor. Culoarea inelelor lemnoase este diferită. Astfel, cele care se formează primăvara sunt mai deschise la culoare comparativ cu cele de toamnă care sunt mai închise la culoare După grosimea inelelor de culoare deschisă pot fi apreciate condiţiile de mediu din anul respectiv (inele late - an ploios, inele înguste - an secetos).


1. Asociază tipurile de tulpini, cu plantele corespunzătoare. (Foloseşte, la nevoie, atlasul botanic).

tulpină agăţătoare cartof

tulpină dreaptă porumb

tubercul viţă de vie

rizom ferigă

tulpină volubilă fasole

ceapă

2. Citeşte cu atenţie afirmaţiile. Încercuieşte una din litera corespunzătoare: A

(adevărat), F (fals), I (informaţii insuficiente) a. Vasele lemnoase conduc seva brută. A / F / I b. Din mugurii micşti ai tulpinii se dezvoltă flori. A / F / I c. Tulpinile plantelor asigură conducerea sevei brute şi a sevei elaborate. A / F/ I d. Tuberculii sunt rădăcini modificate pentru depozitarea substanţelor hrănitoare ale plantei. A / F/ I


Inelele anuale de creştere ale arborilor reprezintă: a. îngroşarea scoarţei; b. vasele lemnoase; c. vasele liberiene; d. îngroşarea măduvei.


Planta cu tulpină subterană este: a. bradul; b. stânjenelul; c. grâul; d. trandafirul.

Creşterea tulpinii

Plante


5. Alege răspunsul corect. Bulbul este:

a. rădăcină subterană; b. tulpină târâtoare; c. tulpină subterană; d. rădăcină modificată pentru depozitarea hranei.

Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare se află la pagina 51.

2.5. Frunza

Frunza este organul aerian al plantei ce creşte pe tulpină. Ea îşi are originea în frunzuliţele mugurelui foliar. O frunză completă este (fig. 2.4) alcătuită din:

- limb- partea cea mai lată a frunzei, străbătută de o reţea de vase conducătoare, care formează nervurile;

- peţiol- codiţa frunzei; - teacă- partea lăţită a peţiolului, cu care frunza se prinde

de tulpină.

Fig. 2.4 Frunză de muşcată La unele plante, peţiolul lipseşte. În acest caz, limbul se leagă

de tulpină prin teacă, care înfăşoară o parte a tulpinii (la grâu, la porumb). La alte plante, pot lipsi şi teaca şi peţiolul, iar limbul se leagă direct de tulpină (frunzele de mazăre).

Frunzele plantelor se deosebesc după forma marginii limbului care poate fi lobată (fig. 2.5 a), dinţată (fig. 2.5 b), întreagă (fig. 2.5 c).

a b c

Fig. 2.5 Marginea frunzei

Alcătuirea externă a

frunzei

Plante


Frunzele diferă şi după forma limbului (fig. 2.6). Există: a. frunza aciculară- în formă de ace lungi (brad, molid, pin); b. frunza liniară- în formă de panglică (grâu, porumb); c. frunza ovală (păr, prun); d. frunza cordată- în formă de inimă (muşcată); e. frunza reniformă- în formă de rinichi (pochivnic); f. frunza sagitată- în formă de săgeată (săgeata apei).

Fig. 2.9

Fig. 2.6 Frunze simple

Spre deosebire de plantele cu frunze simple, unele plante au

limbul frunzelor alcătuit din mai multe foliole şi se numesc frunze compuse (fig. 2.7): frunza trifoliată (la trifoi), penată (salcâm) şi frunza palmată (castan).

Fig. 2.7 Frunze compuse Dispoziţia frunzelor pe tulpină diferă de la o plantă la alta.

Frunzele se dispun astfel încât să primească o cantitate de lumină cât mai mare, condiţie esenţială pentru desfăşurarea fotosintezei. Pe tulpină, frunzele pot fi dispuse (fig. 2.8): în rozetă la baza tulpinii (c), opus (b) sau altern (a).

Frunze simple şi compuse

Plante


a

b

c

Fig. 2.8

Structura internă a frunzei este adaptată pentru îndeplinirea funcţiilor de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie.

Privit la microscop, limbul frunzei este format din două foiţe cu rol protector (epiderma superioară şi epiderma inferioară), între care se află mezofilul (miezul frunzei), ce conţine celule pline cu clorofilă.

Epiderma are ca formaţiuni caracteristice stomatele prin care

se realizează schimbul de gaze dintre plante şi mediul exterior şi eliminarea apei în timpul procesului de transpiraţie.

O stomată este alcătuită din două celule de forma boabelor de fasole, aşezate faţă în faţă, între care rămâne un orificiu prin care se realizează schimbul de gaze. Numărul stomatelor variază de la o plantă la alta, între 100- 1000 stomate/mm2 de frunză.

Stomatele se închid şi se deschid în funcţie de factorii de mediu şi de nevoile plantei.


Observă frunzele următoarelor plante: stejar, grâu şi pin. Foloseşte material natural sau un atlas botanic. Notează, pentru fiecare frunză, observaţiile tale, legate de:

- tipul de frunză (frunză simplă/ frunză compusă); - aspectul frunzei (neted, păros, cerat, etc.); - forma frunzei; - marginea limbului (întreagă, dinţată, lobată, etc.); - modul în care sunt aşezate frunzele pe tulpină; - alte observaţii.

Structura internă a frunzei

Plante


Notează observaţiile pe spaţiile punctate. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare nr. 3 se află la pagina 51.

2.6. Funcţiile frunzei 2.6.1. Fotosinteza

Frunza este considerată un mare laborator al naturii, în care

se sintetizează hrana plantei. Apa şi sărurile minerale absorbite din sol de către rădăcină, cu ajutorul perişorilor absorbanţi ajung la frunză. Seva brută ia calea vaselor lemnoase din rădăcină şi tulpină, apoi prin nervurile frunzei, ajunge în celulele din mezofilul (miezul) frunzei. În frunză, intră prin stomate şi dioxidul de carbon (CO2). Clorofila are un rol activ în procesul de fotosinteză, ea absoarbe şi reţine radiaţiile solare luminoase, care vor fi transformate în energie chimică, necesară procesului de fotosinteză. În acelaşi timp, lumina este indispensabilă pentru formarea clorofilei.

Din apă, săruri minerale şi dioxid de carbon (CO2), frunza sintetizează substanţe organice (glucide, proteine, lipide) ce vor circula prin vasele conducătoare liberiene sub formă de sevă elaborată în totul corpul plantei.

O parte din substanţele organice produse se depozitează sub formă de rezerve nutritive, în diferite părţi ale plantei: în frunze, seminţe, bulbi, tuberculi sau rizomi. Substanţe dulci (amidon, zaharuri) depozitează cartoful, grâul, sfecla. Substanţe grase (lipide) se depozitează în seminţele de nuc, rapiţă, floarea- soarelui, soia. O importantă sursă de proteine vegetale sunt boabe de fasole, linte şi mazăre.

În urma procesului de fotosinteză, se eliberează oxigen (O2), gaz indispensabil vieţii.

Reţine ! În procesul de fotosinteză, plantele folosesc dioxidul de

carbon din aerul atmosferic şi eliberează oxigen. Schimburile de gaze se realizează prin stomatele de la nivelul frunzelor.

Fotosinteza se desfăşoară în prezenţa luminii.

Funcţiile frunzei

Plante


Principalii factori care influenţează fotosinteza sunt apa, lumina şi temperatura.

Apa şi sărurile minerale sunt necesare ca materie primă în procesul de fotosinteză. Procesul de fotosinteză se intensifică odată cu creşterea cantităţii de apă; când apa este în exces, fotosinteza se opreşte. Sărurile minerale din sol provin din descompunerea resturilor vegetale şi animale şi din azotul atmosferic care ajunge în sol, prin apele de ploaie şi zăpezi.

O altă sursă importantă de săruri minerale o reprezintă îngrăşămintele organice naturale (gunoiul de grajd) şi chimice (azotaţi, sulfaţi, fosfaţi).

Fotosinteza începe la lumină slabă (odată cu apariţia primelor raze solare şi creşte ca intensitate odată cu creşterea intensităţii luminii. Dacă lumina este foarte intensă, fotosinteza începe să scadă. În concluzie, fotosinteza se desfăşoară cu randament maxim, în orele dimineţii şi spre amiază.

Fotosinteza începe la o temperatură de 00 C, creşte în intensitate până când temperatura atinge 20- 250 C, după care încetineşte treptat şi la 45- 520 C, se opreşte.

Plantele cu frunze verzi şi iarna (conifere, grâu) desfăşoară procesul de fotosinteză şi la temperaturi sub 00 C.

Cunoaşterea modului în care temperatura influenţează fotosinteza are aplicaţii în agricultură, pentru stabilirea datelor la care se realizează însămânţările, la diferite plante de cultură.

Plantele verzi, care îşi produc singure substanţele organice

cu care se hrănesc se numesc plante autotrofe. Alte plante, fiind lipsite de clorofilă, nu au posibilitatea de a realiza fotosinteza şi îşi procură substanţele organice, gata preparate, din mediul în care trăiesc- plante heterotrofe. Din categoria plantelor heterotrofe, fac parte plantele parazite, semiparazite şi simbionte. Plantele parazite nu au clorofilă, trăiesc parazit pe alte plante, se caracterizează prin lipsa frunzelor verzi şi prezenţa unor formaţiuni speciale pentru hrănire (rădăcini sugătoare- haustori). Plantele parazite au un număr mare de flori, fructe şi seminţe.

Plante parazite: - muma- pădurii (parazită pe rădăcinile arborilor din păduri); - torţelul (parazit pe tulpinile de lucernă, trifoi, viţă de vie). Plantele semiparazite, deşi au clorofilă şi realizează

fotosinteza, iau o parte din substanţele organice necesare, din alte plante. O astfel de plantă semiparazită este vâscul care preia substanţe hrănitoare, din tulpina arborelui gazdă.

Plantele simbionte sunt un exemplu interesant de convieţuire, între o plantă autotrofă şi un organism heterotrof. O astfel de simbioză există între plantele leguminoase (trifoi) şi bacteriile fixatoare de azot, care trăiesc pe rădăcinile acestor plante. Bacteriile pun la dispoziţia plantei leguminoase, azotul necesar procesului de fotosinteză, iar plantele leguminoase furnizează bacteriilor, substanţe organice rezultate din fotosinteză. Convieţuirea în avantajul ambelor organisme, poartă denumirea de simbioză.

Astfel de plante sunt importante pentru agricultură, deoarece îmbogăţesc solul în azot.

Factorii care

influenţează fotosinteza

Tipuri de

nutriţie

Plante


2.6.2. Respiraţia Plantele, ca toate celelalte vieţuitoare, au nevoie de oxigen.

Ele utilizează oxigenul pentru arderea substanţelor organice, la nivelul celular şi producerea energiei necesare pentru desfăşurarea tuturor proceselor: creştere, înflorire, formarea fructelor, etc.

Plantele respiră prin toate organele, dar mai ales prin frunze.

Procesul de respiraţie se desfăşoară în mod continuu, ziua

şi noaptea. În urma procesului de respiraţie, plantele elimină dioxidul de carbon. Schimburile de gaze se realizează şi la nivelul respiraţiei, prin stomate.

Reţine ! În procesul de respiraţie, plantele folosesc oxigenul din aer şi

elimină dioxidul de carbon. Procesul se desfăşoară în mod continuu. Schimburile de gaze au loc la nivelul stomatelor.

2.6.3. Transpiraţia În procesul de fotosinteză, planta utilizează numai o mică

parte din energia solară, pentru a o transforma în energie chimică. O parte importantă, din această energie se transformă în căldură.

Acest lucru determină ridicarea temperaturii frunzelor şi duce la pierderea apei sub formă de vapori.

Transpiraţia este procesul de eliminarea a apei sub formă

de vapori. Eliminarea apei se realizează prin stomate. Prin procesul de transpiraţie, apare în plantă forţa de sucţiune (sugere) fără de care absorbţia unor noi cantităţi de apă cu săruri minerale din sol, nu ar fi posibilă.

Respiraţia

Transpiraţia

Plante


Aplicaţii practice

(fotosinteză, respiraţie, transpiraţie)

Experimentul nr. 2. 4 Evidenţierea gradului de deschidere al stomatelor.

Materiale necesare: frunza, benzină, pipetă. Cum procedezi ? - pune o picătură de benzină, cu ajutorul pipetei, pe dosul frunzei. Ce observi ? Explică.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rezultate şi constatări La nivelul frunzelor, se află structuri specializate prin care se realizează schimburile de substanţe dintre plante şi mediu, structuri ce se numesc stomate. Dacă stomatele sunt deschise, benzina pătrunde în frunză şi apar pete de culoare închisă. Dacă stomatele sunt închise nu apare nici o modificare la nivelul frunzei.

Experimentul 2.5 Evidenţierea conducerii sevei brute prin tulpină şi frunze.

Materiale necesare: plantule de fasole cu 2- 3 frunze, vas cu apă, cerneală Cum procedezi?

- toarnă câteva picături de cerneală, în vasul cu apă; - pune plantule de fasole, în vasul cu apă colorată; - realizează observaţii după 2 zile; (în locul plantelor de fasole poţi folosi ramuri de muşcată cu 2- 3 frunze).

Ce observi ? Explică.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Rezultate Apa colorată a urcat prin vasele conducătoare ale tulpinii, apoi prin nervuri şi a colorat

frunzele.

Experimentul 2. 6 Evidenţierea fotosintezei prin producerea de oxigen. Materiale necesare: plantă acvatică (ciuma- apelor), eprubete

Cum procedezi ? - secţionează oblic baza unei ramuri de ciuma- pădurilor; - pune planta, într- o eprubetă cu apă, cu partea secţionată orientată în sus. - aşează eprubeta la lumină; - repetă experimentul, aşezând eprubeta, la o distanţă de 20 cm faţă de becul

unei veioze.

Plante


Ce observi ? Explică. ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rezultate

Prin partea secţionată a tulpinii de ciuma- apelor ies bule de gaz (oxigen). Producerea oxigenului demonstrează că în frunze se desfăşoară procesul de fotosinteză. Plantele au nevoie de lumină pentru a realiza procesul de fotosinteză. Creşterea intensităţii luminii determină intensificarea fotosintezei (creşte numărul bulelor de gaz degajate).

Experimentul 2. 7 Evidenţierea fotosintezei prin producerea de amidon. Materiale necesare: tubercul de cartof, ghiveci cu muşcată, staniol, alcool etilic 96%, iod, pipetă.

Cum procedezi ? - pe o secţiune dintr- un tubercul de cartof, pune 2- 3 picături de iod (apare o

coloraţie albastră care demonstrează prezenţa amidonului); - pe o secţiune dintr- un tubercul de cartof, pune 2- 3 picături de iod (apare o

coloraţie albastră care demonstrează prezenţa amidonului); - fixează, pe ambele feţe ale unei frunze de muşcată, o fâşie de staniol, pentru a

împiedica pătrunderea luminii în frunză (nu detaşa frunza de plantă!!); - expune planta la lumină, timp de câteva ore; - detaşează frunza şi îndepărtează staniolul; - decolorează frunza, prin fierbere, în apă şi alcool. (Atenţie ! Fierberea se realizează astfel: într- un vas cu apă, se introduce un vas mai mic cu alcool etilic în care se pune frunza). - toarnă câteva picături de iod, pe frunza decolorată . Ce observi ? Explică.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rezultate

Frunza se colorează în albastru sau brun în porţiunile unde nu a fost acoperită de staniol, ceea ce demonstrează că, amidonul s- a format în frunză, numai în porţiunile expuse la lumină. Partea de frunză, acoperită cu staniol, nu se colorează (datorită absenţei luminii nu s-a desfăşurat fotosinteza şi nu s-a sintetizat amidon).

Experimentul 2.8 Evidenţierea respiraţiei prin consumul de oxigen. Materiale necesare: seminţe încolţite de grâu sau fasole, borcan închis ermetic, lumânare, sârmă Cum procedezi ?

- într-un borcan care se poate închide ermetic cu un capac, introduci 20- 30 de seminţe încolţite;

- după 2 zile, deschide capacul şi introdu o lumânare aprinsă, fixată la capătul unei sârme.

Plante


Ce observi ? Explică. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. Rezultate Lumânarea se stinge deoarece în borcan nu mai există oxigen, care să întreţină arderea. Prin respiraţie, seminţele au consumat tot oxigenul din borcan.

Experimentul 2. 9 Evidenţierea procesului de transpiraţie. Materiale necesare: plantă în ghiveci, pungă de plastic Cum procedezi ? - fixează părţile aeriene ale plantei, într- o pungă de plastic; - închide punga de plastic, prin legare sau cu scotch, timp de o oră. Ce observi ? Explică.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rezultate Pe punga din plastic apar picături de apă. A avut loc condensarea vaporilor eliminaţi de plantă, prin transpiraţie. 2.7. Floarea

Floarea este organul de înmulţire a plantei. Din flori, se formează fructele şi seminţele.

Florile sunt aşezate pe tulpină, câte una (flori simple) sau sunt grupate mai multe la un loc, formând inflorescenţe.

Inflorescenţele au formă de : - ciorchine (liliac, salcâm, viţă de vie); - spic (grâu, pătlagină); - disc (floarea- soarelui, muşeţel); - ştiulete (porumb); - umbrelă (soc, morcov); - mâţişori (mesteacăn). Alcătuirea unei flori simple O floarea simplă este alcătuită din mai multe elemente.

Pedunculul este codiţa florii. Receptaculul este partea terminală, lăţită a peduncului pe care se prind celelalte componente ale florii. La floarea de măr receptaculul are forma unei cupe (la alte flori, receptacul are formă de cilindru, con, etc.).

Fig. 2.9 Floarea de măr

Floarea

Alcătuirea unei flori simple

Plante


Pe receptacul se prinde învelişul floral format din sepale (frunzuliţe verzi, cu rol de apărare a florii) şi petale divers colorate. Totalitatea sepalelor formează caliciul floral. Sepalele pot fi libere (neunite) sau concrescute (unite). Totalitatea petalelor formează corola. Petalele au forme, mărimi şi culori diferite şi pot fi libere sau concrescute.

Tot de receptacul se prind şi staminele, organele de reproducere bărbăteşti. Fiecare stamină are câte un filament în vârful căruia, este fixată o umflătură plină cu granule de polen (anteră).

Fiecare grăuncior de polen conţine două celule sexuale bărbăteşti. În centrul florii se află pistilul, organul de reproducere femeiesc. Pistilul are formă de pară, iar baza sa, umflată se numeşte ovar. Ovarul conţine ovulele, care sunt celulele sexuale femeieşti. Ovarul se prelungeşte cu un tub subţire, stilul, terminat printr- o umflătură, stigmatul.

Nu toate florile prezintă această alcătuire. Florile de grâu sunt diferite de cea prezentată: sunt verzi, grupate în spic, fără petale şi sepale, nu au decât elementele esenţiale ale florii şi anume staminele şi pistilul.

Spre deosebire de florile simple, florile compuse au o altă structură. O astfel de floare, este floarea- soarelui alcătuită de fapt, dintr- un ansamblu de flori, susţinute de un receptacul lăţit, în formă de disc. Receptaculul este înconjurat de frunze mici, de culoare verde.

Florile exterioare, de culoare galbenă, sunt petale unite între ele şi sunt sterile (din ele nu se formează seminţe). Florile interne au petale mici, unite în formă de tub. Aceste flori tubulare sunt fertile, din ele se formează fructe şi seminţe.

Transformarea florii în fruct presupune două etape:

polenizarea şi fecundaţia. Polenizarea constă în transportul polenului unei flori pe

pistilul altei flori cu ajutorul vântului şi al insectelor (albine, fluturi, etc.). Când un grăuncior de polen cade pe stigmatul unei flori, el germinează, producând tubul polinic care coboară prin stil şi ajunge în ovar. Celulele sexuale bărbăteşti, prezente la capătul tubului polinic, fuzionează cu celulele sexuale femeieşti. Acesta este procesul de fecundaţie care duce la formarea a două celule noi, care vor da naştere seminţei.

Imediat după fecundaţie, petalele şi sepalele se veştejesc şi se scutură, stilul şi stigmatul se usucă şi cad, ovarul creşte, se îngroaşă şi se transformă în fruct.

Fructele conţin seminţe care provin din ovulele fecundate.

Alcătuirea unei flori compuse

De la floare

la fruct

Plante


2.8. Fructul şi sămânţa Fructul se formează din ovar, ca urmare a procesului de

fecundaţie şi are rol de protecţie a seminţei, din care se va forma o noua plantă.

Clasificarea fructelor: • Fructele uscate sunt tari şi lipsite de substanţe de

rezervă. Unele se deschid la maturitate, eliberând seminţele: păstaia (fasole, salcâm) şi capsula (mac). Alte fructe uscate nu se deschid la maturitate: aluna, ghinda, cariopsa (grâu, floarea- soarelui) etc.

• Fructele cărnoase au miezul zemos, bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare.

- fructe cărnoase, cu mai multe seminţe (bacă): roşii, castraveţi, struguri, portocale.

- fructe cărnoase, cu o sămânţă închisă într- un sâmbure lemnos (drupă): caise, piersici, prune, cireşe.

- fructe cărnoase false (poamă) - la formarea fructului participă, pe lângă ovar şi alte părţi ale florii, de exemplu receptaculul: mere, pere, gutui.

- fructe cărnoase multiple: zmeură, căpşuni, fragi.

La toate plantele cu flori, seminţele sunt închise în fructe. După formă şi dimensiuni, există o mare diversitate de seminţe.

Sămânţa de fasole (fig. 2.19) prezintă un înveliş cu rol de protecţie- tegument (1), două cotiledoane (2)- formaţiuni cărnoase în care se găsesc rezervele de hrană ale seminţei şi embrionul alcătuit din rădăciniţă (3), tulpiniţă (4) şi muguraş (5).

Din embrion, se va dezvolta viitoarea plantă. Embrionul foloseşte rezervele de hrană din cotiledoane, până la formarea primelor frunze. Din seminţele cu două cotiledoane, se dezvoltă plantele dicotiledonate.

La sămânţa de grâu (fig. 2.10), embrionul are un singur cotiledon, iar substanţele hrănitoare se găsesc în afara cotiledonului. Din seminţele cu un cotiledon, iau naştere plantele monodicotiledonate.

Fig. 2.10 Bobul de fasole

Fructul şi

sămânţa

Plante


În condiţii favorabile, seminţele încolţesc (germinează) şi embrionul începe să se dezvolte şi se transformă în plantulă, apoi în plantă adultă. Puterea de germinaţie depinde de substanţele hrănitoare înmagazinate în seminţe şi se realizează, numai în prezenţa apei, a oxigenului şi numai la o anumită temperatură. Seminţele nu au nevoie de lumină pentru a încolţi.

Etapele germinaţiei: - îmbibarea seminţelor cu apă şi umflarea acestora; - ruperea tegumentului şi apariţia rădăciniţei; - formarea perişorilor absorbanţi şi transformarea

rădăciniţei în rădăcină; - creşterea tulpiniţei şi apariţia primelor frunze; - uscarea cotiledonului.

Reţine ! Germinaţia presupune toate procesele prin care trece

embrionul din sămânţă, de la starea de repaus, la starea activă de creştere.

Test de autoevaluare nr. 4

1. Completează spaţiile libere cu denumirea părţilor componente ale unei seminţe de fasole. Ce lipseşte din alcătuirea ei ?

1. ……………………………… 2. ………………………………

3. ………………………………

4. ………………………………

5. ………………………………

Fig. 2.11 Bobul de fasole

2. Scrie, în casete, ordinea în care se dezvoltă planta.

Fig. 2.12

Germinaţia seminţelor

Plante


3. Ordonează stadiile de creştere şi de dezvoltare ale plantei: înflorire, polenizare, formarea rădăcinii, sămânţa, fecundaţia, formarea tulpinii, germinaţia, formarea frunzelor.

a. …………………………….e.……………………………….

b. ……………………………..f..………………………………

c. …………………………….g……………………………......

d. …………………………….h...……………………………...

Răspunsurile şi comentariile testului de autoevaluare se află la pagina 52.

Aplicaţii practice

(floare, fruct, sămânţă)

Experimentul 2.11 Modelarea componentelor unei flori. Materiale necesare: plastilină de diferite culori, planşetă pentru modelaj, imagini ale

unor flori Cum procedezi ? - modelează toate componentele florii, din plastilină; - aranjează- le, astfel încât să obţii diferite flori.

Experimentul 2.12 Evidenţierea componentelor seminţei de fasole. Materiale necesare: 4- 5 seminţe de fasole, farfurioare, vată. Cum procedezi ? - pune la încolţit seminţele de fasole, pe farfurioare, având grijă ca vata să se

menţină permanent umedă; - după 2 zile, observă cele două jumătăţi ale seminţei. Ce observi ? …………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Rezultate Se observă tegumentul de culoare albă care se desprinde acum cu uşurinţă, cele două cotiledoane şi embrionul cu rădăciniţa, tulpiniţa şi muguraşul.

Plante


Experimentul 2.13 Observaţii asupra etapelor germinaţiei şi a factorilor care influenţează germinaţia

Materiale necesare: seminţe de grâu, fasole sau porumb, ghivece cu pământ. Cum procedezi ?

- pune la încolţit seminţele şi urmăreşte zilnic transformările suferite în procesul de încolţire;

- notează într- o fişă de observaţie toate transformările care au loc (apariţia rădăcinii, tulpinii, etc.);

- observă ce se întâmplă cu seminţele, dacă: • sunt udate zilnic, cu o cantitate mică de apă; • sunt udate de trei ori pe zi, cu o cantitate mare de apă; • nu sunt udate deloc.

- observă şi compară seminţele puse la încolţit: • în condiţii de lumină;

• la întuneric (într- o cutie).

- observă şi compară seminţele puse la încolţit: • la temperatura camerei; • într- un loc friguros

Notează observaţiile tale. …………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Rezultate Seminţele au nevoie de apă şi căldură pentru a încolţi. Unele seminţe încolţesc şi la

temperaturi mai scăzute (seminţele de grâu). Seminţele nu au nevoie de lumină pentru a încolţi. Lumina este necesară plantelor, după apariţia primelor frunze. 2.9. Sensibilitatea şi mişcarea la plante

Sensibilitatea este însuşirea organismelor vegetale de a

răspunde la acţiunea unor factori de mediu (lumină, temperatură). Cea mai frecventă formă de răspuns a plantei este mişcarea.

Mişcarea este o însuşire caracteristică întregii lumi vii, deci se manifestă nu numai la animale, ci şi la plante.

Mişcările plantelor sunt de fapt, mişcări ale unor organe ale plantelor şi sunt reprezentate de:

- Mişcările autonome: mişcări de răsucire determinate de creşterea neuniformă a organelor plantelor întâlnite la plantele volubile şi agăţătoare (fasole, zorele, mazăre, viţă de vie).

- Mişcările induse (tropisme şi nastii): mişcări de orientare a organelor plantelor determinate de acţiunea unor factori externi (lumină, temperatură, forţa de gravitaţie).

Sensibilitatea şi

mişcarea

Plante


Fototropismul este mişcarea de orientare a organelor plantelor către lumină ( orientarea frunzelor, a florilor spre lumină).

Termonastiile sunt mişcări determinate de variaţia temperaturii (închiderea- deschiderea florilor), în funcţie de temperatură.

Geotropismul este mişcarea de orientare a organelor plantei, determinată de acţiunea forţei de gravitaţie (tulpinile cresc în sus, în sens antigravitaţional; rădăcinile în jos, în acelaşi sens, cu forţa gravitaţională).

La unele plante, se întâlnesc mişcări determinate de alternanţa zi- noapte. În acest caz, se pare că mişcările sunt determinate de variaţii ale luminii cât şi ale temperaturii. Florile de regina- nopţii se deschid seara, iar dimineaţa se închid; inflorescenţele de păpădie se deschid la lumină şi se închid la întuneric.

Ştiai că, cercetătorii indieni au fost primii care au demonstrat că plantele iubesc muzica? Plantele supuse unui “tratament” muzical cresc mai repede şi sunt mai rezistente la boli. Încearcă şi tu acest lucru !

Aplicaţii practice (sensibilitatea şi mişcarea la plante)

Experiment 2.14 Evidenţierea fototropismului. Materiale necesare: plante în ghiveci (exemplu: muşcată)

Cum procedezi ? - aşează ghivecele, la fereastră, timp de câteva zile

Ce observi ? …………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Rezultate Frunzele plantelor s- au orientat către lumină. Experimentul a evidenţiat mişcarea

de orientare a plantelor către lumină, adică fototropismul.

Experiment 2.15 Evidenţierea termonastiilor. Materiale necesare:

Cum procedezi ?

- pune o floare de lalea, într- un vas cu apă la temperatura de 300C

Ce observi ? …………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

- pune aceeaşi floare, într- un vas cu apă rece (2- 3 cuburi de gheaţă)

Plante


Ce observi ? ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Rezultate După ce a fost introdusă, în apă la temperatura de 300C, floarea se va deschide în

câteva minute. Aceeaşi floare, trecută în vasul cu apă rece se va închide. Mişcările determinate de variaţia temperaturii se numesc termonastii.

Experiment 2.16 Evidenţierea geotropismului rădăcinii seminţei încolţite de fasole.

Materiale necesare: borcane, sugativă

Cum procedezi ? - într- un borcan, fixează pe o sugativă umedă, câteva boabe de fasole încolţită

(vezi fig. 2.13); - aşează borcanul în poziţia laterală; - observă cum se orientează rădăcinile, după 2 zile.

Fig. 2.13 Ce observi ?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Rezultate Rădăcinile se orientează în jos, în acelaşi sens cu forţa de gravitaţie.

Experiment 2.17 Evidenţierea geotropismului tulpinii. Materiale necesare: seminţe de fasole, ghivece cu pământ

Cum procedezi ? - pune la încolţit seminţele de fasole, în ghivece; - după răsărirea plantelor de fasole, aşează ghivecele, în poziţie orizontală, timp

de 2- 3 zile. Ce observi ?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Plante


Rezultate Plantele de fasole şi- au îndreptat tulpinile în sus, în sens antigravitaţional ajungând

din poziţia orizontală, în cea verticală.

2.10. Principalele grupe de plante

Plantele sunt organismele vii cele mai des întâlnite pe

pământ. Ele pot avea forme foarte variate, însă toate conţin clorofilă datorită căreia îşi obţin singure hrana, prin procesul de fotosinteză.

Regnul Plante cuprinde: muşchii, ferigile, gimnospermele şi angiospermele.

Muşchii sunt primele plante verzi de uscat. Cresc mai ales în

locuri umede şi umbroase, pe sol, stânci, scoarţa copacilor. Au tulpină şi frunze, dar nu au rădăcini adevărate. Organele lor nu prezintă ţesuturi conducătoare, astfel muşchii sunt consideraţi plante inferioare.

Ferigile sunt plante foarte vechi. Strămoşii lor, creşteau acum

400 de milioane de ani şi, în era primară, speciile gigantice alcătuiau adevărate păduri. Ele se întâlnesc în regiunile cu umiditate mare, în păduri. Corpul unei ferigi este alcătuit din rădăcină, tulpină şi frunze, străbătute de vase conducătoare. Sunt considerate primele plante superioare. Unele ferigi nu prezintă tulpină aeriană ci numai una subpământeană, numită rizom. Ferigile nu au flori. Se înmulţesc prin sporii aflaţi pe dosul frunzelor.

În regiunile tropicale, unele specii de ferigi au dimensiunile unui arbore (ferigi arborescente).

În regiunile temperate, ferigile au dimensiuni mult mai reduse.

Fig. 2.14 Feriga

Coniferele îşi datorează numele faptului că organele lor de reproducere au formă de conuri. Există conuri mascule şi conuri femele. Seminţele aflate în conuri femele nu sunt protejate de un înveliş. Din acest motiv, coniferele sunt numite gimnosperme (gimnos- descoperit, sperma- sămânţă), adică plante cu sămânţa neprotejată.

Muşchi

Ferigi

Conifere şi plante

înrudite

Plante


Frunzele coniferelor au îndeosebi formă de ace şi majoritatea speciilor (brad, molid, pin) le păstrează şi în timpul iernii. Sub scoarţă, au structuri care secretă răşină, de unde şi denumirea de răşinoase (fig. 2.15).

Fig. 2.15 Plantele cu flori au apărut pe pământ acum mai bine de 100

de milioane de ani. Au rădăcini, tulpini şi frunze ca şi ferigile şi coniferele, dar ele se deosebesc vizibil de acestea prin prezenţa florilor, organ esenţial pentru înmulţirea plantelor.

La toate plantele cu flori, seminţele sunt închise în fruct. De aceea, se numesc angiosperme (angios- acoperit, sperma- sămânţă).

Plantele cu flori se clasifică în două grupe. Cele ale căror seminţe conţin un singur cotiledon se numesc monocotiledonate (vezi fructul şi sămânţa, pag. 56). Este vorba despre cereale (grâu, porumb) şi despre plante ornamentale (lalele, crini, orhidee) dar şi despre unii arbori, cum sunt palmierii.

Alte plante cu flori produc seminţe cu două cotiledoane şi se numesc dicotiledonate. Pomii fructiferi (cireş, prun, cais, măr), arborii ce alcătuiesc pădurea (stejar, fag), dar şi un număr mare de arbuşti (măceş, trandafir, zmeur, mur) fac parte din această categorie.

Sinteza unităţii de învăţare nr. 2

Celula vegetală- unitatea de bază a plantelor; Ţesutul- asociere de celule cu acelaşi rol; Organe vegetative- organe care au rol în hrănirea plantelor (rădăcina, tulpina, frunzele); Floarea- organul de înmulţire al plantei; Seva brută- soluţia de apă cu săruri minerale absorbită de plantă din sol; Seva elaborată- soluţia de apă cu substanţe organice, produsă în frunză; Fotosinteza- procesul de obţinere a substanţelor organice în frunză, în prezenţa luminii; Respiraţia- procesul de ardere a substanţelor organice în corpul plantei (la nivelul celular), cu ajutorul oxigenului, pentru obţinerea energiei; Transpiraţia- eliminarea apei din frunze, sub formă de vapori; Sensibilitatea- capacitatea plantelor de a reacţiona, la diferiţi factori de mediu (lumină, temperatură);

Plantele cu flori

Plante


Gimnosperme- plante ale căror seminţe nu sunt protejat de un înveliş; Angiosperme- plante ale căror seminţe sunt închise în fruct; Monocotiledonate- plante ale căror seminţe conţin un singur cotiledon (rezerva nutritivă a seminţei); Dicotiledonate- plante ale căror seminţe au două cotiledoane. 2. 11. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare


1. Organele unei plante cu flori sunt: organele vegetative (rădăcina, tulpina, frunza)

şi organul de înmulţire (floarea) din care se formează fructul şi seminţele. 2. Plantele ale căror rădăcini sunt modificate pentru a depozita substanţe

hrănitoare sunt: ţelina, ridichea şi sfecla. 3. Plante cu rădăcină pivotantă: mazăre, fasole, porumb, varză. Plante cu rădăcina

firoasă: grâu, ceapă, usturoi, lalea. Plante cu rădăcină lemnoasă: cireş, fag, stejar, trandafir, măceş, etc.

4. Vârful rădăcinii prezintă: 1- scufia; 2- zona netedă; 3- zona perişorilor absorbanţi; 4- zona aspră.

5. b

Atenţie !

• Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări ! • Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi

recomand să revezi paginile corespunzătoare.


1. Tulpina agăţătoare- viţa de vie; tulpină dreaptă- porumb; tubercul- cartof; rizom- ferigă; tulpină volubilă- fasole;

2. a- A; b- I (din muguri micşti se dezvoltă frunze şi flori); c- A; d- F (tuberculii nu sunt rădăcini, ci tulpini subterane).

3. b. 4. b- rizom. 5. c.


Frunza de stejar- frunză simplă, alcătuită din limb, peţiol, teacă; formă lobată,

aspect lucios, etc. Frunza de pin- frunze simple, aciculare (formă de ace lungi), aspect cerat, aşezate

câte două frunze într- o teacă, conţin răşină etc. Frunza de grâu- frunză simplă, alcătuită din limb şi teacă (lipseşte peţiolul), formă

de panglică, margini întregi, dură, tăioasă, nervuri paralele, etc.

Plante


Atenţie !




1. 1- tegument; 2- cotiledon; 3- rădăciniţă; 4- tulpiniţă; 5- muguraş. Lipseşte al doilea cotiledon. 2.

3. a. sămânţa; b. germinaţie; c. formarea rădăcinii; d. formarea tulpinii; e. formarea frunzelor; f. înflorire; g. polenizare; h. fecundaţie.

Atenţie !


recomand să revezi pagina corespunzătore.

2.12 Lucrare de verificare 2

1. Alegeţi varianta care nu denumeşte o funcţie a rădăcinii: 1p

a. absorbţia; b. respiraţia; c. fixarea plantei; d. fotosinteza;

2. Alegeţi varianta care denumeşte procesul prin care plantele obţin energia necesară creşterii şi dezvoltării: 1p a. transpiraţia; b. absorbţia; c. fotosinteza; d. respiraţia.

2 1 4 3

Plante


3. Pentru fiecare noţiune din coloana A găsiţi 3 noţiuni corespunzătoare din

coloana B. 1p Exemplu: celulă- membrană, citoplasmă, nucleu.

A B

Celulă Frunză Fruct Floare Rădăcină Sămânţa Fotosinteză Tulpină

Cireşe, apă cu săruri minerale, peţiol, membrană, agăţătoare,

cotiledon, dioxid de carbon, petale, lumină, pară, stamine, dreaptă,

clorofilă, limb, alună, scufie, târâtoare, peri absorbanţi,

cotiledon, tegument, nucleu, nervuri, petale, citoplasmă.

Prezentaţi un experiment pe care l- aţi realizat din cele propuse la aplicaţiile practice. 2p

4. Alcătuiţi un eseu cu titlul ”Funcţiile frunzei”, după următorul plan: 4p - structura frunzei; - funcţiile frunzei; - importanţa proceselor de fotosinteză, respiraţie şi transpiraţie; - tipuri de nutriţie. Puteţi folosi surse suplimentare de informaţii (cărţi, reviste, Internet). Eseul va

avea maxim 3- 4 pagini. Se acordă un punct din oficiu. Lucrarea de verificare 2 este relevantă pentru aprecierea nivelului de pregătire

după parcurgerea unităţii de învăţare nr. 2. Lucrarea va fi transmisă tutorelui pe suport de hârtie, va fi finalizată, notată şi va fi returnată.

Criterii de evaluare şi notare Punctajul acordat: 1- 1 punct; 2- 1 punct; 3- 1 punct; 4- 2 puncte; 5- 4 puncte (utilizarea unor surse suplimentare de informaţii- 1p).

Se acordă un punct din oficiu. Lucrările de verificare au o pondere de 50% din nota finală.

Plante


Bibliografie selectivă: 1. Grinţescu I., Botanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985p. 32- 69. 2. Boldor O., Raianu O., Trifu M., Fiziologia plantelor- Lucrări practice, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 25- 48. 3. Todor V. şi colaboratorii, Metodica predării biologiei la clasele V- VIII, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. 4. Gheţe M., Grosu M., Activităţi practice de biologie pentru gimnaziu, Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, pag. 12- 32. 5. Copil V. şi colaboratorii, Biologie, Manual pentru clasa a V-a, Editura Sigma, 1997,

pag.28- 78. 6. Ţibea F., Atlas şcolar de biologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti,

2004. 7. Enciclopedia pentru tineri Larousse- Plante şi animale, Editura Rao, 1996, pag. 8-

29. 8. Atlas botanic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 9. Opriş T., Bios (Cele mai pasionante probleme ale lumii vii, Editura Albatros, 1988,

p. 81- 170).

Animale


Unitatea de învăţare Nr. 3 ANIMALE

Cuprins

3.1 Obiectivele unităţii de învăţare 3.................................................................................. 56 3.2 Organizarea generală a unui animal............................................................................ 56 3.3 Funcţiile de relaţie ....................................................................................................... 57

3.3.1 Mişcarea.............................................................................................................. 57 3.3.2 Sensibilitatea....................................................................................................... 57

3.4 Funcţiile de nutriţie ...................................................................................................... 61 3.4.1 Digestia ............................................................................................................... 61 3.4.2 Respiraţia ............................................................................................................ 62 3.4.3 Circulaţia ............................................................................................................. 63 3.4.4 Excreţia ............................................................................................................... 64

3.5 Funcţia de reproducere................................................................................................ 64 3.6 Regnul animal- nevertebratele..................................................................................... 66

3.6.1 Spongieri ............................................................................................................. 66 3.6.2 Celenterate.......................................................................................................... 66 3.6.3 Viermi .................................................................................................................. 67 3.6.4 Moluşte................................................................................................................ 68 3.6.5 Artropode ............................................................................................................ 69 3.6.6 Echinoderme ....................................................................................................... 72

3.7 Regnul animal- vertebrate ........................................................................................... 74 3.7.1 Peşti .................................................................................................................... 74 3.7.2 Amfibieni ............................................................................................................. 75 3.7.3 Reptile ................................................................................................................. 76 3.7.4 Păsări .................................................................................................................. 77 3.7.5 Mamifere ............................................................................................................. 78

3.8. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare şi aplicaţiile propuse ................. 81 3.9. Lucrarea de verificare 3 .............................................................................................. 85 Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 87

Animale


3.1 Obiectivele unităţii de învăţare 3 Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:

• să identifice principalele componente structurale ale sistemelor de organe la animale, precum şi a funcţiilor acestora; • să descrie principalele caracteristici ale sistemelor de organe utilizând un limbaj specific adecvat; • să compare modalităţile de realizare a funcţiilor vitale fundamentale ale organismelor, evidenţiind unitatea şi diversitatea lumii vii, evoluţia lumii vii; • să precizeze caracterele generale ale principalelor grupe de animale.

3.2 Organizarea generală a unui animal Prezentarea organizării unui animal se va realiza la un

mamifer la care întâlnim maximum de complexitate. Mamiferele sunt animale care nasc pui, pe care-I hrănesc cu lapte, secretat de mamele.

Organismul unui animal este alcătuit din sisteme adică din grupe de organe care îndeplinesc anumite funcţii. Organele sunt alcătuite din ţesuturi- asociaţii mai multe celule, cu formă şi structură asemănătoare, care îndeplinesc aceeaşi funcţie.

Celula este unitatea de bază, structurală şi funcţională a oricărui animal, alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu. În organism există patru tipuri fundamentale de ţesuturi:

- ţesutul epitelial- acoperă sau căptuşeşte organele corpului (pielea sau tegumentul); unele epitelii intră în alcătuirea unor organe de simţ. Alte epitelii intră în alcătuirea unor glande.

- ţesutul conjunctiv- are rol de susţinere şi de hrănire (însoţeşte ţesuturile epiteliale); intră în alcătuirea sângelui şi a oaselor (ţesutul conjunctiv dur);

- ţesutul muscular- intră în alcătuirea muşchilor, este capabil de contracţie permiţând mişcări ale întregului organism sau ale organelor interne;

- ţesutul nervos- coordonează funcţionarea întregului organism, este alcătuit din celule nervoase (neuroni).

Funcţiile organismului animal

Organismul animal îndeplineşte trei categorii de funcţii: - funcţiile de relaţie- realizează legătura dintre organism şi

mediul înconjurător asigurând integrarea organismului şi adaptarea sa la condiţiile de mediu; mişcarea şi sensibilitatea sunt funcţii de relaţie;

- funcţiile de nutriţie- asigură schimbul permanent de substanţe şi energie între organism şi mediul înconjurător; digestia, respiraţia, circulaţia şi excreţia sunt funcţii de nutriţie;

- funcţia de reproducere- asigură perpetuarea speciei prin descendenţi.

Funcţiile organismului

animal

Organizarea generală a unui animal

Animale


3.3 Funcţiile de relaţie 3.3.1 Mişcarea

Mişcarea şi sensibilitatea sunt funcţii de relaţie. Mişcarea este o însuşire fundamentală a întregii lumi vii. La

mamifere, mişcarea se realizează cu ajutorul sistemului osos şi al sistemului muscular.

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor. Oasele sunt legate între ele prin articulaţii. Oasele sunt ţinute într- o anumită poziţie şi puse în mişcare cu ajutorul ligamentelor, tendoanelor şi a muşchilor.

Toate acestea sunt conectate în aşa fel, încât să permită oaselor, să se mişte şi să execute mişcări variate. Oasele cresc în lungime şi în grosime.

Scheletul este alcătuit din : - scheletul capului: cutia craniană, oasele feţei (maxilar,

mandibulă etc.); - scheletul trunchiului: coloana vertebrală, coaste, stern; - scheletul membrelor: oasele membrelor anterioare şi

posterioare. Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din

organism. Muşchii se prind de oase, prin tendoane. În organism, există 3 tipuri de muşchi:

- muşchi striaţi- se prind de schelet (muşchii scheletici) şi determină mişcarea oaselor; se contractă rapid (îşi scurtează lungimea) şi asigură postura normală a corpului; se numesc striaţi datorită aspectului striat, observabil la microscop.

- muşchi netezi- intră în alcătuirea organelor interne ale corpului; nu sunt sub controlul conştient al creierului;

- muşchiul striat de tip cardiac- formează miocardul sau muşchiul inimii; are o structură asemănătoare muşchiului striat;

Principalele grupe de muşchi: - muşchii capului; - muşchii gâtului; - muşchii trunchiului: muşchii toracelui,

muşchii abdomenului - muşchii membrelor: muşchii spatelui şi a cefei

muşchii membrelor superioare, muşchii membrelor inferioare.

3.3.2 Sensibilitatea

Sensibilitatea este asigurată de către sistemul nervos şi organele de simţ. Organismul primeşte informaţii din mediul înconjurător prin intermediul organelor de simţ. Aceste informaţii sunt transformate în senzaţii de văz, de auz, de miros etc. prin intermediul creierului.

Sistemul nervos este esenţial pentru percepţia senzorială, controlul mişcărilor şi reglarea tuturor funcţiilor organismului. Funcţiile de relaţie realizează legătura organismului cu mediul înconjurător. În acest mod, animalul se deplasează, se orientează şi se adaptează la condiţiile mediului înconjurător.

Mişcarea

Sensibilitatea

Animale


Sistemul osos este alcătuit din: - sistem nervos central- format din encefal (creier) şi

măduva spinării; - sistem nervos periferic- format din ganglioni nervoşi şi

nervi. Unitatea structurală şi funcţională a ţesutului nervos este

celula nervoasă (neuronul). Neuronii sunt legaţi între ei prin sinapse formând o reţea în tot corpul, prin care circulă informaţiile.

Organele de simţ sunt: ochiul, urechea, nasul, limba şi

pielea. Ochiul- organul de simţ al văzului Ochii sunt aşezaţi în orbite şi sunt alcătuiţi din globul ocular şi

structurile anexe(muşchii globului ocular, glandele lacrimale şi pleoapele).

Globul ocular- prezintă trei membrane (tunici) dispuse concentric.

- tunica externă- sclerotica: culoare alb- sidefie, opacă în partea anterioară prezintă corneea transparentă;

- tunica medie- coroida: culoare neagră, bogat vascularizată, cu rol în hrănire a globului ocular; în partea anterioară prezintă irisul (partea colorată care înconjoară pupila);

- tunica internă- retina: conţine celule sensibile la lumină care transmit mesaje spre creier prin intermediul nervului optic.

Mediile transparente ale globului ocular sunt: - corneea transparentă; - umoarea apoasă (lichid aflat în camera interioară a

ochiului, aflată între cornee şi cristalin); - cristalinul- lentilă biconvexă; - corpul vitros (substanţă cu consistenţă de gel,

transparentă, aflată în camera posterioară a ochiului, între cristalin şi retină)

Structurile anexe ale globului ocular sunt: - pleoapele- sunt căptuşite cu o membrană numită

conjunctivă, care produce un lichid care lubrifiază globul ocular; - muşchii globului ocular- controlează mişcările globului

ocular în orbite; - glandele lacrimale- se află în vecinătatea ochilor şi

produc un lichid ce menţine umed globul ocular.

Urechea- organul de simţ pentru auz şi echilibru Urechea este formată din:

Urechea externă- este alcătuită din pavilion şi conductul auditiv extern. În capătul conductului auditiv extern se află timpanul.

Urechea medie- comunică cu faringele prin trompa lui Eustachio (egalizează presiunea aerului de o parte şi de alta a timpanului) şi conţine un lanţ de trei oscioare (ciocanul, nicovala şi

Sistemul nervos

Organele de simţ

Organe de simţ

Animale


scăriţa) articulate între ele, care preiau vibraţiile sonore de la timpan şi le transmit spre urechea internă.

Urechea internă- este formată din mai multe cavităţi ce alcătuiesc labirintul osos. În labirintul osos se află labirintul membros, alcătuit din 3 canale semicirculare, vestibul şi melc membranos.

În canalele semicirculare şi vestibul se află receptorii pentru simţul echilibrului iar în melcul membranos, se află receptorii pentru simţul auzului.

Celulele receptoare transformă vibraţiile în impulsuri nervoase şi le transmit prin nervii vestibulo- cohleari spre creier, unde ia naştere senzaţia de auz, şi respectiv, informaţia despre poziţia corpului în spaţiu.

Limba- organul de simţ pentru gust Limba este un organ musculos ce prezintă pe suprafaţa sa

proeminenţe mici, numite papile. Papilele conţin numeroşi muguri gustativi- recepţionează diferite substanţe dizolvate în salivă. Pe suprafaţa limbii sunt percepute gusturile primare: dulce, amar, acru şi sărat. Senzaţiile gustative sunt complexe datorită combinării gusturilor primare.

Nasul- organ de simţ pentru miros Fosele nazale sunt căptuşite de mucoasa olfactivă care

conţine receptori olfactivi; ce detectează substanţele volatile din aerul inspirat. Impulsurile nervoase ajung în creier, unde sunt transformate în senzaţii olfactive.

Pielea- organul pentru simţ tactil, termic şi dureros Pielea conţine numeroşi receptori. În plus pielea, are multiple

funcţii. Sistemul endocrin este alcătuit din glande endocrine,

organe specializate în secreţia unor substanţe, numite hormoni, care se varsă în sânge şi acţionează la distanţă, stimulând sau inhibând activitatea altor organe sau ţesuturi.

Glandele endocrine sunt o condiţie esenţială pentru asigurarea proceselor de creştere, nutriţie şi reproducere.

La aceste procese se adaugă rolul pe care îl au hormonii în reglarea mecanismelor de adaptare a organismului la condiţiile de mediu.

Principalele glande endocrine sunt: hipofiza, tiroida, glandele paratiroide, glandele suprarenale, glandele sexuale şi pancreasul endocrin.

Sistemul endocrin

Animale


Testul de autoevaluare nr. 1 I. Alege răspunsurile corecte.

Care dintre următoarele componente intră în alcătuirea celulei animale? a) membrană b) citoplasmă c) ţesut d) clorofilă e) nucleu

II. Completează schema: de relaţie - ………………. - ………………..

Funcţiile organismului de ……………….. - ……………………. - ……………………. - ……………………. - excreţia de reproducere

III. Alege răspunsurile corecte: 1. Scheletul trunchiului este format din:

a) coloana vertebrală b) oasele membrelor anterioare c) stern d) femur e) coaste

2. Sistemul nervos central este format din: a) encefal b) nervi c) ganglioni d) măduva spinării e) articulaţii

3. Tunicile globului ocular sunt: a) sclerotica b) cristalinul c) retina d) irisul e) coroida

4. Receptorii pentru echilibru se află în: a) melcul membranos b) urechea medie c) canalele semicirculare d) vestibul e) timpan


Animale


3.4 Funcţiile de nutriţie

Funcţiile de nutriţie sunt: digestia, respiraţia, circulaţia şi excreţia.

3.4.1 Digestia

Digestia reprezintă totalitatea transformărilor suferite de alimente de-a lungul tubului digestiv. Prin digestie alimentele sunt transformate în substanţe solubile ce pot fi absorbite şi utilizate de organism.

Digestia se realizează de către sistemul digestiv. Sistemul digestiv este alcătuit din: - tub digestiv: cavitate bucală, faringe, esofag, stomac,

intestin subţire, intestin gros; - glande anexe ale tubului digestiv: glande salivare, ficat,

pancreas. Cavitatea bucala are organe specializate: limba şi dinţii.

Limba este un organ musculos, cu rol în mestecarea alimentelor, înghiţire şi în vorbire. La nivelul limbii, se află receptorii pentru gust.

Dinţii sunt organe specializate pentru tăierea, sfărâmarea şi zdrobirea alimentelor.

Tipurile de dinţi sunt: incisivii, caninii (colţii), premolarii şi molarii.

În urma impregnării cu salivă se formează bolul alimentar care este înghiţit (deglutiţie).

Faringele este un tub la nivelul căruia se încrucişează calea digestivă cu cea respiratorie. În timpul înghiţirii, alimentele sunt împiedicate să pătrundă în calea respiratorie.

Alimentele trec prin esofag şi ajung în stomac. Stomacul este organul cavitar, situat între esofag şi

intestinul subţire. Stomacul depozitează şi lichefiază alimentele prin amestecarea acestora cu sucul gastric formând chimul gastric.

Intestinul subţire are rol în absorbţia substanţelor nutritive din alimente. Chimul gastric care conţine acid clorhidric este neutralizat de sucul intestinal, de bila (produsă de ficat) şi de sucul pancreatic ( produs de pancreas). Bila are rolul de a emulsiona grăsimile.

În urma digestiei, alimentele se transformă în nutrimente (aminoacizi, acizi graşi şi glicerol şi monozaharide).

Nutrimentele trec în sânge care le transportă până la nivelul celulelor. Resturile nedigerabile trec în intestinul gros.

Intestinul gros este situat în continuarea intestinului subţire. Prezintă trei porţiuni: cecum, colon şi rect. La nivelul intestinului gros se realizează absorbţia apei. Pe lângă procesele de fermentaţie şi de putrefacţie, flora bacteriană a intestinului gros intervine în sinteza vitaminelor: B, B1, B2, B6 şi K.

Digestia

Tubul digestiv

Animale


Glandele anexe ale tubului digestiv Glandele salivare- produc saliva ce conţine o enzimă cu rol

în digestia amidonului (se clasifică în glande salivare sublinguale, submaxilare şi parotide).

Ficatul- este cea mai mare glandă din organism, produce bila (fierea) ce se acumulează în vezica biliară

Pancreasul- produce sucul pancreatic, cu rol în digestie.

3.4.2. Respiraţia

Respiraţia reprezintă totalitatea proceselor biologice prin care organismele descompun substanţele organice, eliberând energia chimică stocată în acestea.

Respiraţia se realizează de către sistemul respirator. Sistemul respirator este alcătuit din totalitatea organelor

care efectuează schimbul de gaze intre organism şi mediu. Sistemul respirator este alcătuit din căi respiratorii

(extrapulmonare şi intrapulmonare) şi plămâni.

1. Căile respiratorii sunt reprezentate de: - fosele nazale- primul segment al căilor respiratorii prin

care aerul atmosferic pătrunde în organism; - faringele- locul unde se încrucişează calea respiratorie cu

cea digestivă;

- laringele- situat între faringe şi trahee are o funcţie respiratorie şi o funcţie fonatorie (producerea sunetelor);

- traheea- tub cartilaginos paralel cu esofagul şi adaptat pentru conducerea aerului, fără a împiedica înaintarea bolului alimentar prin esofag;

- bronhiile- formate prin bifurcarea traheei: primele ramificaţii ale traheei se numesc bronhii principale. Bronhiile principale pătrund în plămâni şi se ramifică arborescent formând căile respiratorii intrapulmonare. Ultimele ramificaţii ale bronhiilor se numesc bronhiole. Aceste bronhiole prezintă o serie de structuri veziculare numite alveole pulmonare la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze respiratorii. În inspiraţie, aerul pătrunde în plămâni. Oxigenul luat de sânge este transportat la inimă şi de aici la celule, contribuind la oxidarea unei părţi din substanţele organice. În urma acestor oxidări (arderi) rezultă şi dioxid de carbon pe care sângele îl transportă la plămâni, de unde este eliminat prin expiraţie. În concluzie, respiraţia cuprinde:

- respiraţia externă- (inspiraţia, expiraţia)- schimburile gazoase dintre organism şi mediu;

- respiraţia internă- transportul gazelor respiratoriii ( O2 şi CO2) la celule/ de la celule;

- respiraţia celulară- procesele biologice de la nivel celular.

Glande anexe

Sistemul respirator

Căi respiratorii extrapulmonare

Căi respiratorii intrapulmonare

Animale


2. Plămânii sunt organele respiratorii pereche, situate în cavitatea toracică. Fiecare plămân este protejat de o membrană dublă extensibilă numită pleură. Plămânii sunt alcătuiţi din lobi şi lobuli pulmonari. Lobul pulmonar este elementul anatomic şi funcţional al plămânului având în alcătuirea sa alveolele pulmonare la nivelul cărora se realizează schimburile de gaze.

3.4.3 Circulaţia

Circulaţia este realizată de sistemul cardiovascular (inimă

şi vase de sânge). Sângele este principalul lichid circulant din organismul mamiferelor.

Sângele este alcătuit din plasmă şi elemente figurate (celulele sângelui). Plasma, partea lichidă a sângelui îndeplineşte funcţia de transport a substanţelor nutritive, a sărurilor minerale şi a apei).

Elemente figurate: - globulele roşii (eritocitele)- conţin hemoglobina care

asigură transportul gazelor respiratorii (oxigen şi dioxid de carbon);

- globulele albe (leucocitele)- sunt implicate în procesele de apărare contra agenţilor patogeni (imunitate) prin producerea de anticorpi sau fagocitoză (digeră microorganismele);

- trombocitele (plachetele sangvine)- intervin în fenomenul de coagulare.

Sistemul cardiovascular este alcătuit din inimă şi vase de sânge (artere, vene, capilare).

Inima mamiferelor este un organ muscular, cavitar, tetracameral (2 atrii şi 2 ventricule), situat în cavitatea toracică. Cele 2 atrii sunt situate superior şi primesc sângele de la vene. Cele 2 ventricule, cu pereţii mai groşi, pompează sângele spre organe şi ţesuturi, prin artere. Din ventriculul stâng pleacă artera aortă, iar din cel drept arterele pulmonare.

Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: epicard, miocard şi endocard. Miocardul sau muşchiul inimii este un tip special de ţesut striat. În miocard se află un ţesut specializat, format din celule miocardice modificate care asigură contracţiile inimii, chiar şi atunci când inima este scoasă din corp (automatismul cardiac).

Contracţiile inimii se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole.

Vasele de sânge (artere, vene, capilare) alcătuiesc o reţea prin care sângele circulă de la inimă către organele corpului (artere) şi de aici înapoi la inimă (vene). Capilarele sunt vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se realizează schimburile între sânge şi ţesuturi.

Prin contracţie, inima pompează sângele, în cele două circulaţii:

- circulaţia sistemică (marea circulaţie)- în care sângele cu oxigen şi substanţe nutritive este pompat din inimă, prin aortă, până la ţesuturi; după schimbul de gaze de la nivelul ţesuturilor, sângele cu dioxid de carbon se întoarce la inimă, prin venele cave;

Sângele

Inima

Vasele de sânge

Plămânii

Animale


- circulaţia pulmonară (mica circulaţie)- în care sângele cu dioxid de carbon este transportat de la inimă la plămâni, prin arterele pulmonare; după schimbul de gaze de la nivelul plămânilor, sângele cu oxigen se întoarce la inimă, prin venele pulmonare.

La mamifere, circulaţia sângelui este închisă (sângele circulă prin vase de sânge cu pereţi proprii) şi dublă (sângele trece de două ori prin inimă, formând marea şi mica circulaţie).

3.4.4 Excreţia

Excreţia- eliminarea substanţelor nefolositoare din organism este realizată de:

- rinichi- elimină substanţe nefolositoare sub formă de urină; - piele- elimină substanţele toxice prin procesul de

transpiraţie; - plămâni- elimină, prin expiraţie, dioxid de carbon; - intestinul gros- elimină resturile nedigerate, sub formă de

materii fecale. Sistemul excretor este format din rinichi şi căi urinare. Rinichii sunt organe pereche, situate de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale. Au o culoare roşie-brună şi formă asemănătoare bobului de fasole.

Unitatea morfologică şi funcţională a rinichiului este nefronul, la nivelul căruia se produce urina. Urina este eliminată prin căile urinare intrarenale şi extrarenale (uretere, vezică urinară şi uretră).

3.5 Funcţia de reproducere

Reproducerea este funcţia prin care organismele dau naştere

la urmaşi şi asigură perpetuarea speciilor. Reproducerea este realizată de către sistemul reproducător.

Mamiferele se reproduc sexuat. Reproducerea sexuată implică participarea a doi indivizi de sexe diferite şi fecundaţia (toate mamiferele au fecundaţie internă). Organele reproducătoare sunt reprezentate la masculi de testicule, care produc spermatozoizi (celule reproducătoare bărbăteşti) iar la femele, de ovare, care produc ovulele (celule reproducătoare femeieşti). În plus, organele reproducătoare secretă hormonii sexuali care asigură condiţiile propice reproducerii.

Mucoasa uterină a majorităţii mamiferelor contribuie la formarea placentei, organul prin care se realizează schimbul de substanţe dintre mamă şi embrionul în dezvoltare (mamifere placentare).

La mamiferele marsupiale, placenta este slab dezvoltată, puii se nasc incomplet dezvoltaţi şi continuă dezvoltarea în marsupiul matern. Mamiferele nasc direct pui (vivipare), cu excepţia mamiferelor inferioare care depun ouă (ovipare).

Sistemul excretor

Sistemul reproducător

Animale



I. Notează componentele sistemelor digestiv şi respirator tub digestiv - cavitatea bucală - - - - -

1. Sistemul digestiv …………….. - glande salivare - - căi respiratorii

- - - - -

2. Sistemul respirator

organe respiratorii ……………… II. Alegeţi răspunsurile corecte:

1. Schimbul de gaze se face la nivelul: a) căilor respiratorii b) alveolelor pulmonare c) bronhiilor d) pleurei

…………………………… 2. Inima mamiferelor este alcătuită din: a) 2 atrii şi 1 ventricul b) 2 atrii şi 2 ventricule c) arteră aortă d) patru camere

…………………………….. III. Asociază noţiunile: 1. globulele roşii 2. globulele albe 3. trombocitele

a) asigură imunitatea b) intervin în coagularea sângelui c) transportă gazele respiratorii d) conţin hemoglobină e) produc anticorpi


Animale


3.6. Regnul animal- NEVERTEBRATE

Totalitatea speciilor de animale de pe glob formează regnul animal. Regnul animal este, la rândul său împărţit în două mari grupe: nevertebratele (animale lipsite de coloană vertebrală) şi vertebratele (animale care au coloană vertebrală).

Animalele nevertebrate reprezintă un grup foarte numeros

(peste un milion de specii) care cuprinde animale care diferă foarte mult între ele, precum spongierii, meduzele, coralii, viermii, moluştele sau insectele. Datorită diversităţii lor, este dificil să se identifice trăsături comune, pentru toate aceste animale. Nevertebratele sunt răspândite în toate mediile de viaţă, atât pe pământ, cât şi în apele dulci sau sărate. Formele cele mai variate se întâlnesc în mediul marin.

Principalele grupe de nevertebrate

3.6.1 Spongierii (bureţii de apă)

Spongierii sau bureţii de apă sunt nevertebrate inferioare cu o organizare simplă, care trăiesc în ape dulci sau marine. Trăiesc fixaţi pe suporturi stâncoase, fiind animale sedentare.

Duc o viaţă solitară sau pot forma colonii. Pe suprafaţa corpului se observă numeroşi pori. Un curent de

apă străbate în permanenţă porii spongierului, ducând în interiorul animalului resturi de animale sau de plante cu care se hrăneşte şi oxigenul necesar respiraţiei. Scheletul spongierilor este de natură minerală fiind format din carbonat de calciu (bureţi calcaroşi) sau bioxid de siliciu (bureţi silicoşi) sau de natură organică format din spongină (buretele de baie pe care îl vedem în magazine este scheletul unui spongier de acest tip).

Fig. 3.1 Burete marin 3.6.2 Celenterate

Din această grupă fac parte, meduzele şi coralii. Meduzele sunt animale marine care plutesc duse de valurile

mării. Unele meduze sunt mici, altele ajung la un diametru de un metru. Au formă de umbrelă deschisă, cu tentacule pe margini. Meduzele se deplasează prin contracţii ale corpului. Tentaculele prezintă mii de celule urzicătoare cu care meduzele îşi paralizează prada. Veninul unor specii de meduze poate ucide un om în mai puţin de câteva minute.

Regnul animal

Spongieri (bureţi de

apă)

Meduzele şi coralii

Animale


Coralii trăiesc în mări şi oceane, izolaţi sau în colonii. Prezintă un schelet calcaros ce susţine partea vie a animalului. Datorită formei, culorii şi imobilităţii lor, ei au fost multă vreme consideraţi plante. Scheletele lor formează, în timp, recifele de corali. Aceste recife pot ajunge la sute de kilometrii lungime şi reprezintă un mediu de viaţă pentru numeroase specii de animale. O colonie de corali este formată din milioane de indivizi.

Ei se întâlnesc în special în apele calde ale Oceanului Pacific şi ale Oceanului Indian la adâncimi ce nu depăşesc niciodată 50 de metri. Cel mai mare recif de corali este “Marea barieră de corali” situat la nord- est de Australia.

Fig. 3.2 Meduza 3.6.3 Viermi

În această grupă sunt incluse animale cu corp moale, de formă alungită, fără schelet. Cele trei tipuri importante de viermi sunt: viermii plaţi, viermii cilindrici şi viermii inelaţi. Organele de înmulţire sunt foarte bine dezvoltate şi aceste animale depun un foarte mare număr de ouă.

Viermii laţi au corpul aplatizat sub forma unei frunze (viermi marini) sau a unei panglici (tenia).

Tenia este un vierme lat parazit în corpul unui animal sau al omului.

Viermii cilindrici se numesc astfel datorită formei cilindrice a corpului. Din această grupă, fac parte o serie de viermi paraziţi: limbricul, oxiurul şi trichina (consumul cărnii infestate cu acest vierme poate fi periculos pentru om).

Viermii inelaţi se caracterizează printr- un corp cilindric alcătuit din mai multe inele identice (corp inelat).

Acest grup cuprinde numeroşi viermi marini care trăiesc îngropaţi în mâl sau nisip. Din acest grup de viermi inelaţi fac parte râma şi lipitoarea.

Râma se hrăneşte cu substanţe organice din sol, pe care le înghite când îşi sapă galeriile în pământ. Reţine substanţele folositoare iar pământul este eliminat prin orificiul anal, contribuind astfel la afânarea solului.

Fig. 3.3 Râma Lipitoarea este un vierme inelat care trăieşte în lacuri, bălţi şi

mlaştini. Este un parazit temporar care se hrăneşte cu sângele animalelor din apă. Ea are o ventuză bucală prevăzută cu trei piese cornoase care îi servesc la fixat şi la tăiat tegumentul animalelor acvatice, de unde aspiră sângele. Lipitoarea secretă o substanţă anticoagulantă, numită hirudină.

Viermi

Animale


Aplicaţii practice

Experimentul 1.1 Evidenţierea rolului râmelor în afânarea solului Materiale necesare: un borcan mare de sticlă, pământ, frunze uscate, nisip, hârtie neagră, apă. Cum procedezi?

- umple borcanul de sticlă, cu straturi alternative de pământ, nisip şi deasupra, un nou strat de pământ;

- stropeşte, cu puţină apă, pentru a umezi tot conţinutul vasului ; - sapă pământul dintr- o grădină (de preferat după ploaie) şi vei descoperii

râmele; - alege 2- 3 râme pentru a le instala în borcanul de sticlă pregătit; - înveleşte vasul de jur împrejur cu hârtie neagră astfel încât, să nu pătrundă

lumina; - stropeşte zilnic pământul, cu puţină apă şi hrăneşte râmele cu zarzavaturi tocate

(morcov, salată, etc.); - observă ce s- a întâmplat în borcan, după o săptămână

Notează observaţiile tale în spaţiul rezervat. Numai după ce ai notat propriile observaţii citeşte mai departe. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Observaţii

Râmele au săpat numeroase galerii în pământ. Cele 3 straturi au fost amestecate (râmele sunt considerate “pluguri biologice” ce contribuie la afânarea solului).

3.6.4. Moluşte

Moluştele sunt animale cu corpul moale alcătuit din trei părţi: capul, masa viscerală (cuprinde organele interne) şi piciorul folosit pentru deplasare. Moluştele sunt nevertebrate adaptate la mediul acvatic şi terestru. Din această grupă fac parte: melcii (gasteropodele), scoicile (lamelibranhiatele) şi cefalopodele (sepia, caracatiţa).

Melcii Există în jur de 100000 de specii de melci. Unii trăiesc pe

pământ (melcul de livadă, limaxul), alţii în apa mărilor. Corpul este acoperit de o cochilie calcaroasă, adesea răsucită în spirală. Limaxul nu are decât un rest de cochilie ascunsă sub tegument. La nivelul capului se află 2 perechi de tentacule.

În vârful tentaculelor lungi, se află ochii. Melcii se deplasează cu ajutorul piciorului foarte dezvoltat, musculos, în formă de talpă lăţită.

Melcii acvatici respiră prin branhii, iar speciile terestre respiră prin plămâni.

Fig. 3.4 Melc

Melcii

Animale


Din grupul lamelibranhiatelor fac parte scoicile, stridiile şi midiile. Sunt animale exclusiv acvatice, cu branhii în formă de lame. Cochilia lor este formată din 2 valve, de unde şi celălalt nume al lor- bivalve. Cele două valve sunt legate între ele printr- o articulaţie, prevăzută cu muşchi speciali astfel încât valvele pot fi perfect închise sau se pot deschide, pentru a lăsa să treacă, o parte din corp. Aceste animale se deosebesc de celelalte moluşte deoarece sunt lipsite de cap. Piciorul musculos se înfige în mâl, fixând animalul, pe fundul apei. Există şi scoici care se deplasează prin salturi succesive produse de închiderea bruscă a valvelor.

La cefalopode (calmar, sepie, caracatiţă) piciorul se divide în

două părţi: una anterioară ce înconjoară capul şi se prelungeşte cu multe braţe (tentacule) prevăzute cu ventuze, cealaltă posterioară ce are formă de tub (pâlnie) şi serveşte la propulsarea animalului. Unele cefalopode au o cochilie atrofiată, situată în grosimea tegumentului (osul de sepie). La caracatiţă, cochilia lipseşte. Singurul cefalopod posesor de cochilie este Nautilus.

Caracatiţele au opt tentacule de aceeaşi lungime. Calmarii şi sepiile au zece: opt scurte şi două foarte lungi. Ventuzele de pe tentacule sunt folosite pentru prinderea prăzii.

Sunt animale active, de pradă. Cefalopodele au o mare sensibilitate tactilă şi vizuală reuşind să distingă unele forme, prin pipăit şi văz.

Creierul lor este mai dezvoltat decât cel al altor nevertebrate şi, spre deosebire de alte moluşte se deplasează relativ repede : ele produc un jet puternic de apă printr- un orificiu aflat în partea anterioară a corpului, care le propulsează în sens invers. În caz de pericol, ele elimină un nor de cerneală. Speciile care trăiesc la adâncime mare, au posibilitatea de a emite lumină cu ajutorul unor organe luminoase speciale, fixate pe tentacule, folosite ca mijloc de apărare. O armă de apărare eficientă a cefalopodelor este homocromia, adică posibilitatea lor de a lua culoarea mediului în care trăiesc.

Un fenomen specific pentru cefalopode este faptul că se înmulţesc o singură dată, când ajung la maturitate, în jurul vârstei de 2- 4 ani.

3.6.5 Artropode Din grupa artropodelor fac parte: păianjenii (arahnide), racii

(crustacee), miriapodele şi insectele. Corpul lor este acoperit de un schelet extern (exoschelet). Pentru a putea creşte artropodele trebuie să se deprindă din el şi să- şi formeze un alt înveliş mai mare, fenomen ce poartă denumirea de năpârlire. Picioarele lor sunt articulate, iar corpul este împărţit în segmente. Fiecare segment poartă câte o pereche de apendice (antene, picioare sau mandibule), articulate şi mobile.

Scoicile

Cefalopodele

Animale


Arahnidele (păianjeni, scorpioni, acarieni) au corpul alcătuit din două părţi: cefalotorace şi abdomen. La nivelul cefalotoracelui se află ochii (4 perechi), 2 fălci tăioase, 2 chelicere (apendice în formă de cleşte) şi 4 perechi de picioare cu gheare.

La nivelul abdomenului se află orificiile prin care se elimină o substanţă cleioasă care, în contact cu aerul se întăreşte formând firul de mătase, din care păianjenii îşi ţes pânza.

Plasele păianjenilor sunt folosite ca adăposturi, pungi pentru ouă sau capcane pentru prinderea insectelor.

Femelele depun ouă pe care le acoperă cu un cocon de mătase. Din aceste ouă apar păianjeni mici, identici cu adulţii.

Acarienii sunt arahnide minuscule, majoritatea parazite la plante, animale şi om (căpuşele, sarcoptul râiei). Alţi acarieni trăiesc în pământ sau în praful din casă.

Scorpionii se recunosc după abdomenul segmentat. Ultimul

segment se termină cu un ac, care este în legătură cu o pereche de glande ce secretă venin. Înţepătura unor scorpioni din zona tropicală este mortală. Sunt animale active noaptea, ziua se ascund în locuri răcoroase. După împerechere, femelele îşi devorează masculul, la numeroase specii de scorpioni.

Miriapodele sunt artropode care au un număr mare de

picioare. În general, ele trăiesc în pământ şi în locuri umede (exemplu: urechelniţa).

Crustaceele au corpul acoperit cu o crustă alcătuită din

chitină şi calcar. În cursul vieţii, crustaceele năpârlesc de mai multe ori.

Majoritatea crustaceelor trăiesc în apele mărilor (crabi, languste) sau în apă dulce (raci) şi respiră prin branhii. Există şi specii terestre care respiră prin organe asemănătoare unor plămâni. Crustaceele inferioare ( dafniile sau “puricii de apă”) folosesc antenele ca nişte vâsle pentru înot în apa bălţilor sau iazurilor. Corpul lor are o carapace transparentă. Crustaceele superioare (crabi, raci, creveţi, homari) au corpul alcătuit din 2 părţi: o parte anterioară numită cefalotorace şi o parte posterioară, abdomenul.

Prezintă 5 perechi de picioare articulate, cu care înoată sau merg. La unele specii (rac, crab, homar), prima pereche de picioare prezintă cleşti.

Crustaceele prezintă două perechi de antene care servesc la perceperea vibraţiilor şi la menţinerea echilibrului.

Insectele constituie grupul cel mai numeros de animale (peste

1.000.000 de specii). Ele sunt adaptate la cele mai diverse condiţii de mediu. Sunt singurele nevertebrate capabile să zboare. Ca toate artropodele, au picioare articulate şi corpul acoperit cu un înveliş mai mult sau mai puţin rigid, alcătuit din chitină.

Păianjenii

Scorpionii

Miriapodele

Crustacee

Insectele

Animale


Corpul insectelor este alcătuit din 3 părţi: cap, torace şi abdomen. Capul prevăzut cu doi ochi compuşi (alcătuiţi din mii de ochi simpli), două antene şi un aparat bucal, de forme variate, în funcţie de modul de hrănire. Toracele insectelor este format din trei segmente şi prezintă trei perechi de picioare articulate şi două perechi de aripi.

Abdomenul prezintă orificii mici, numite stigme, prin care aerul intră într- un sistem de tuburi, cu rol în respiraţie, numite trahee.

Clasificarea insectelor se realizează după trei criterii: - forma şi dimensiunea aripilor; - metamorfoza (dezvoltarea larvei în animal adult); - tipul aparatului bucal; a. Libelule - au aripi transparente, egale ca lungime, care nu se pliază în

lungul corpului; - prezintă doi ochi compuşi de dimensiuni mari; - sunt răpitoare, prind prada din zbor; - dezvoltarea se realizează prin metamorfoză incompletă (ou-

larvă- adult); - larvele se aseamănă cu adulţii, fără să aibă aripi; b. Lăcuste, greieri - au aripi care se pliază în evantai (în repaus); - se deplasează în salturi; - emit sunete, prin frecarea unor părţi ale corpului; c. Albine, viespi, furnici - au două perechi de aripi subţiri, transparente, străbătute de

nervuri; - trăiesc în grupuri mari (insecte sociale); - aparatul bucal este adaptat pentru supt şi lins; - dezvoltarea se realizează prin metamorfoză completă (ou-

larvă- nimfă- adult). Fig. 3.5 Albina

d. Muşte, ţânţari - au o singură pereche de aripi pentru zbor, cealaltă pereche

este redusă şi serveşte la menţinerea echilibrului în timpul zborului (balansiere);

- picioarele se termină cu perniţe moi care aderă pe suprafeţe netede sau lucioase;

- aparatul bucal este adaptat pentru supt (muscă) sau înţepat şi supt (ţânţari);

- dezvoltarea se realizează prin metamorfoză completă. e. Gândaci (coleoptere) - au două perechi de aripi: prima pereche de aripi sunt tari,

chitinoase (elitre), a doua pereche sunt aripi membranoase; - aparatul bucal este adaptat pentru tăiat şi mestecat; - dezvoltarea se realizează prin metamorfoză completă.

Animale


f. Fluturi ( lepidoptere) - au două perechi de aripi mari, acoperite cu solzi

microscopici, adesea coloraţi; - aparatul bucal în formă de trompă le permite să aspire

lichide, în special nectarul florilor; - dezvoltarea se realizează prin metamorfoză completă (ou-

larvă- omidă- nimfă- adult); - există fluturi diurni (activi în timpul zilei) şi nocturni (activi în

timpul nopţii). 3.6.6 Echinoderme

Sunt animale care trăiesc în mediul marin. Din acest grup fac parte stelele de mare, aricii de mare şi crinii de mare. Au un schelet intern şi o simetrie radială (corpul este format din cinci părţi identice, dispuse în jurul unui ax central, ca spiţele unei roţi).


1. Completează schema:

SPONGIERI - exemple: NEVERTEBRATE …………… - exemple:

VIERMI - …………….. - exemple:

- cilindrici - exemple: - …………. - exemple:

………….. - ………………- exemple:

- ………………… - exemple: scoici - cefalopode – exemple:

ARTROPODE - ………………..- exemple: miriapode – exemple: crustacee – exemple: insecte – exemple:

ECHINODERME

2. Completează tabelul, încadrând animalele următoare, în grupa sistematică din care fac parte: melcul de livadă, albina, buretele de apă, racul, meduza, ţânţarul, scoica, lipitoarea, coralul alb, libelula, crevetele, steaua de mare, cărăbuşul, scorpionul, caracatiţa, tenia.

Animale


Specia Grupa sistematică

Mediul de viaţă Caractere generale

Melcul de livadă moluşte terestru Corp acoperit de cochilie, prezintă picior musculos, cu rol în deplasare

3. Completează în tabel, caracterele generale ale animalelor nevertebrate.

Caractere generale

Spongieri

Celenterate

Viermi

Moluşte

Artropode

Echinoder-me


Animale


3.7. Regnul animal- vertebrate Sunt animalele cele mai evoluate, care populează toate

mediile de viaţă (terestru, aerian, acvatic şi subteran). Numele lor este dat de existenţa unui schelet intern, a cărui parte principală este coloana vertebrală.

Corpul este alcătuit, la majoritatea din: cap, trunchi şi membre, adaptate la diferite moduri de locomoţie.

Clasificarea vertebratelor Vertebratele sunt împărţite în 5 clase:

- Peşti - Amfibieni - Reptile - Păsări - Mamifere

3.7.1 Peşti

Peştii sunt animale acvatice care respiră cu ajutorul branhiilor şi au corpul acoperit, la majoritatea speciilor, cu solzi.

Se deplasează prin înot, cu ajutorul înotătoarelor. Au un organ special- vezica înotătoare (pungă plină cu aer) care îi ajută să urce şi să coboare în apă. Rechinii nu au această vezică înotătoare. Peştii sunt de mai multe feluri:

a. Peşti cartilaginoşi- au schelet cartilaginos pe toată durata vieţii: rechinul, pisica de mare, vulpea de mare, etc.

b. Peşti cartilaginoşi osoşi- au schelet cartilaginos, cu porţiuni osificate şi corpul acoperit de plăci osoase: (morunul, nisetrul, păstruga).

c. Peşti osoşi- au schelet osos: ştiuca, bibanul, şalăul, crapul, păstrăvul.

Majoritatea speciilor sunt ovipare, adică puii se formează în ou. Femela elimină ovulele în apă (icrele), apoi masculul răspândeşte deasupra lor spermatozoizi (lapţii)- fecundaţie externă.

La rechini, fecundaţia este internă, iar dezvoltarea embrionului, se face în interiorul corpului (specii vivipare). Unele specii mor după ce dau naştere puilor (anghile).

Sunt animale cu temperatura corpului variabilă (poikiloterme).

Fig. 3.6 Şalău

Peşti

Animale


Aplicaţii practice

Realizarea unui acvariu Materiale necesare: un vas din sticlă, apă, nisip, pietriş, plante acvatice, peşti. Cum procedezi?

- spală bine vasul de sticlă; - aşează pe fundul său un strat gros ( cca. 4 cm), alcătuit din nisip şi pietriş bine

spălate; - în acest strat de pietriş şi de nisip plantează câteva plante, pe care le poţi

culege de la marginea râurilor sau a bălţilor; - umple vasul cu apă, fără a împrăştia nisipul; după umplere, lasă apa, circa 48

de ore şi numai după aceea poţi introduce în acvariu peştişorii; - hrăneşte peştişorii cu purici de baltă, uscaţi pe care îi poţi achiziţiona de la

magazinele specializate. Dacă ai destulă răbdare, vei putea face observaţii deosebit de valoroase asupra peştilor (morfologie externă, adaptări la mediu, comportament, etc.)

Sfaturi practice

- evită să dai peştilor prea multă hrană şi înlătură resturile de mâncare cu o mică plasă;

- la fiecare două zile, schimbă parţial apa din vasul de sticlă, fără a scoate peştii din vas.

3.7.2 Amfibieni

Amfibienii sunt animale adaptate atât la mediul acvatic cât şi la cel terestru.

Corpul este împărţit în: cap, trunchi şi membre (sunt animale

tetrapode- au patru membre). Unii amfibieni au coadă (salamandra şi tritonul), alţii nu au coadă (broasca adultă, brotăcelul). În zona tropicală trăiesc şi amfibieni fără picioare.

La majoritatea amfibienilor, fecundaţia este externă şi dezvoltarea se realizează prin metamorfoză.

Femela depune ouă în apă din care ies larvele numite

mormoloci care au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă, turtită lateral, înconjurată de o înotătoare membranoasă. Mormolocii au respiraţie branhială (branhii externe şi branhii interne).

Amfibieni

Animale


Apoi, acestea dispar şi se formează plămânii. Asemănarea mormolocilor cu peştii demonstrează înrudirea cu acest grup.

Respiraţia amibienilor este pulmonară. Rol în respiraţie are şi pielea bogat vascularizată şi umedă.

La “broaştele- ucigaşe” care trăiesc în America de Sud pielea secretă toxine foarte puternice.

Amfibienii sunt animale cu temperatura corpului variabilă (poikiloterme).

Fig. 3.7 Broasca 3.7.3 Reptile

Reptilele sunt primele vertebrate complet adaptate la mediul terestru. Au apărut acum 300 de milioane de ani. Multe dintre ele au dispărut (dinozaurii).

O serie de caracteristici fac din reptile un grup de animale bine adaptate la mediul terestru:

- au plămâni care le permit să respire; - au pielea uscată, îngroşată, acoperită de solzi cornoşi (în

perioada de creştere, pielea este înlocuită prin fenomenul de năpârlire);

- temperatura corpului este variabilă; - majoritatea se deplasează prin târâre, de unde şi numele de

târâtoare; - au patru membre scurte dispuse lateral şi terminate cu

degete cu gheare; - fecundaţia este internă, înmulţirea se face fără

metamorfoză; - reptilele sunt ovipare (depun ouă), puţine specii sunt

vivipare (nasc pui). Clasificarea reptilelor a. Şopârlele - au corpul alungit, coada lungă şi ascuţită care se poate

rupe cu uşurinţă, se deplasează cu multă agilitate; - exemple: ( şopârla cenuşie, guşterul, iguana, cameleonul); b. Şerpii - au corpul cilindric, lipsit de membre; - pielea se schimbă o singură dată în timpul vieţii, ochii nu

au pleoape, au posibilitatea de a înghiţi prăzi întregi datorită unui os (osul pătrat) care se articulează mobil cu craniul;

- exemple: şarpele de casă (neveninos), vipera (veninoasă), pitonul, şarpele cu clopoţei, şarpele boa.

c. Broaştele ţestoase - au corpul acoperit de o carapace alcătuită din solzi

cornoşi (rol de protecţie); - are un cioc cornos, lipsit de dinţi; - există ţestoase de apă dulce, ţestoase marine şi ţestoase

de uscat;

Reptile

Animale


d. Crocodilii - reptile adaptate secundar la mediul acvatic; - au corpul alungit, acoperit de solzi şi o coadă puternică

folosită atât drept cârmă cât şi ca vâslă; - degetele membrelor posterioare sunt unite printr- o

membrană interdigitală, urechile şi nările se închid la intrarea în apă; - dinţii sunt înfipţi în alveole dentare; - exemple: crocodilul de Nil, aligatorul.

Fig. 3.8 Crocodil

3.7.4 Păsări

Sunt vertebrate superioare adaptate la zbor, având corpul

aerodinamic. Membrele anterioare sunt transformate în aripi iar membrele posterioare sunt adaptate la diferite moduri de locomoţie (mers, înot).

Corpul este acoperit cu pene, fulgi şi puf care protejează animalul de frig şi îl ajută să zboare.

Culoarea penelor diferă în funcţie de vârstă, sex chiar dacă ne referim la animale de aceeaşi specie.

Scheletul păsărilor este alcătuit din oase pline cu aer (pneumatice). Pentru a pune aripile în mişcare, muşchii pectorali sunt bine dezvoltaţi şi fixaţi pe o prelungire a sternului numită carenă.

Păsările nu au dinţi ci un cioc de natură cornoasă, foarte dur, a cărui formă diferă în funcţie de hrana folosită (lung şi drept la păsările insectivore, curbat la păsările răpitoare, etc.).

Respiraţia este exclusiv pulmonară. Cei doi plămâni sunt în legătură cu numeroşi saci aerieni de la care pornesc ramificaţii ce ajung la oase. Sacii aerieni au rol de a regla respiraţia în timpul zborului şi de a micşora greutatea corpului.

Păsările sunt animale homeoterme (au temperatura corpului constantă).

Înmulţirea păsărilor se realizează prin ouă pe care le clocesc în cuiburi, construite special.

La majoritatea speciilor, puii sunt îngrijiţi de părinţi. În perioada de reproducere, multe păsări execută dansuri

nupţiale înainte de împerechere. Clasificarea păsărilor Păsările sunt împărţite în două mari grupe: 1. acarenate (lipseşte carena) 2. carenate (carena este prezentă) 1. Acarenatele sunt reprezentate de struţi. Struţul este o

pasăre alergătoare cu picioare înalte, puternice şi musculoase care îi servesc la alergat. Aripile sunt scurte iar corpul greoi, are oase pline cu măduvă.

Fig. 3.9 Struţ

Animale


2. Carenatele sunt reprezentate de numeroase grupe de păsări:

- păsărelele: rândunica, ciocârlia, vrabia, privighetoarea; - păsările scurmătoare: găina, cocoşul de munte,

prepeliţa; - păsările picioroange: barza, bâtlanul, cocorul; - păsările răpitoare de zi ( uliul- găinilor, şorecarul) şi

păsările răpitoare de noapte (bufniţa, cucuveaua); - păsări agăţătoare: ciocănitoarea; - păsări înotătoare: gâsca, raţa.

3.7.5 Mamifere

Sunt cele mai evoluate vertebrate. Alături de păsări, mamiferele sunt singurele animale capabile să- şi regleze temperatura internă (homeoterme) ceea ce le permite să trăiască în toate zonele geografice şi în toate mediile de viaţă: terestru, acvatic, aerian şi subteran.

Mamiferele au pielea acoperită de peri care formează blana. La unele animale, aceşti peri s- au transformat în ţepi (la arici).

Mamiferele îşi datorează numele faptului că femelele au mamele şi îşi hrănesc puii cu lapte.

În funcţie de modul de dezvoltare al puilor, mamiferele se împart în 3 grupe:

1. Monoterme 2. Marsupiale 3. Placentare

1. Monotremele sunt cele mai primitive mamifere. De la

strămoşii lor reptilieni, aceste animale şi-au păstrat particularitatea de a depune ouă. Puii sunt hrăniţi cu lapte secretat de glandele mamare.

Monotremele trăiesc numai în Australia şi Noua Guinee şi sunt reprezentate de ornitorinc şi echidnă.

Ornitorincul este un animal semiacvatic, cu un cioc lăţit, fără dinţi, ca de raţă şi degetele unite printr- o membrană înotătoare. Echidnele se aseamănă cu nişte arici, având corpul acoperit cu păr şi ţepi.

Fig. 3.8 Echidna

2. Marsupialele Din această grupă fac parte cangurul, ursuleţul Koala,

oposumul, veveriţa marsupială, lupul marsupial, etc. Caracteristic pentru ele este faptul că la naştere, puiul este incomplet dezvoltat. El îşi continuă dezvoltarea în marsupiu, unde se găsesc glandele mamare.

Foarte numeroase acum 100 de milioane de ani,

marsupialele sunt reprezentate de circa 250 de specii, majoritatea fiind întâlnite în Australia.

Fig. 3.9 Cangur

Monotremele

Marsupialele

Animale


3. Placentarele Caracteristic pentru placentare este prezenţa placentei prin

care embrionul este aprovizionat cu substanţe nutritive şi oxigen. Puii se nasc complet dezvoltaţi şi după naştere sunt hrăniţi cu

laptele secretat de glandele mamare. Dinţii sunt diferenţiaţi şi specializaţi pentru un anumit regim

alimentar şi reprezintă un criteriu esenţial pentru identificarea principalelor categorii de placentare:

- insectivorele: au talie mică, bot alungit, numeroşi dinţi ascuţiţi, conici cu care perforează învelişul chitinos al insectelor (ariciul, cârtiţa, chiţcanul);

- chiropterele (liliecii): sunt singurele mamifere capabile să zboare, au oasele subţiri, uşoare, carenă la nivelul sternului; prezintă un pliu tegumentar (membrană) care uneşte membrele anterioare laturile corpului, membrele posterioare şi coada; primul deget al membrului anterior se termină cu o gheară care îi permite animalului să se agaţe; sunt animale nocturne (active în timpul nopţii); emit ultrasunete şi le captează cu urechile prevăzute cu pavilioane; majoritatea speciilor sunt insectivore; există lilieci “vampiri” care se hrănesc cu sângele altor mamifere.

- edentatele: sunt mamifere lipsite de dinţi (furnicarul) sau cu dinţi slab dezvoltaţi pe care nu- i folosesc (leneşul). Prind prada cu limba lungă, acoperită de o substanţă lipicioasă.

- rozătoarele: cele mai numeroase mamifere (cca. 2000 de specii) adaptate la toate mediile de viaţă, au dentiţie de tip rozător (incisivi lungi, cu creştere continuă, caninii lipsesc, molarii au creste transversale) de smalţ. Multe din rozătoare au “buzunare bucale” folosite pentru stocarea hranei. Rozătoare: veveriţa, hârciogul, popândăul, şobolani, şoareci, etc.

- carnivorele: majoritatea sunt animale de pradă cu dinţi adaptaţi la modul de hrănire (canini ascuţiţi pentru a ucide şi sfâşia, carnasiere puternice); unele vânează solitar, altele vânează în haite; simţurile sunt bine dezvoltate şi mişcările agile. Carnivore: lupul, vulpea, pantera, leul, ursul brun.

- pinipedele: carnivore acvatice, cu membrele transformate în palete înotătoare; corpul este fusiform, acoperit cu peri subţiri şi aspri. Reprezentanţi: foca, morsa.

- cetaceele: mamifere exclusiv acvatice, cu corpul acoperit de piele sub care se află un strat de grăsime foarte gros; membrele anterioare transformate în lopeţi iar cele posterioare lipsesc; coada cu 2 lobi orizontali formează o înotătoare; nu au dinţi au însă lame cornoase numite fanoane. Reprezentanţi: balena, delfinul, caşalotul.

- proboscidienii (elefanţii): mamifere erbivore de talie mare cu degetele învelite în copite; pielea este groasă, lipsită de păr; au trompă cu multiple funcţii şi incisivi cu creştere continuă- fildeşii.

- erbivorele: mamifere cu copite perechi (mistreţ, hipopotam, cerb, vacă, cămila, oaie, girafă) sau neperechi (cal, zebra, rinocer). Unele erbivore au stomac simplu (hipopotam, mistreţ), altele (vaca, oaia) au stomacul împărţit în patru camere (burduf, ciur, foios, cheag).

Placentarele

Animale


- primatele: mamiferele cele mai evoluate; ochii sunt aşezaţi frontal; degetele sunt terminate cu unghii, au o singură pereche de mamele; dentiţia este de tip omnivor; sunt plantigrade (merg sprijinind pe sol întreaga mână sau întregul picior) pot apuca obiecte, deoarece degetul mare al mâinii este opozabil celorlalte degete; creierul lor este mai dezvoltat decât al celorlalte mamifere. Reprezentanţi: maimuţe cu coadă (cercopitecul) şi maimuţe fără coadă (gorila, cimpanzeul, urangutanul).


1. Completează în tabel, caracteristicile generale ale animalelor vertebrate (mediul de viaţă, adaptări, respiraţie, înmulţire, etc.).

Caractere generale

Peşti

Amfibieni

Reptile

Păsări

Mamifere


Animale


Sinteza unităţii de învăţare nr. 3

I. Funcţiile organismului animal: - sensibilitatea – asigurată de sistemul nervos şi organele de simţ

1. Funcţiile de relaţie: - mişcarea – realizată de sistemul osos şi sistemul muscular 2. Funcţia de nutriţie: - digestia – sistem digestiv - tub digestiv: cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin

subţire, intestin gros - glande anexe: glande salivare, ficat, pancreas

- respiraţia – sistem respirator – căi respiratorii: fose nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii

- organe respiratorii: plămânii - circulaţia – sistem circulator - inimă

- vase de sânge: artere, vene, capilare - excreţia – sistem excretor - organe excretorii: rinichi

- căi urinare: uretere, vezică urinară, uretră 3. Funcţia de reproducere – sistem reproducător

II. Principalele grupe de animale

Nevertebrate: spongieri, celenterate, viermi, moluşte, artropode, echinoderme Vertebrate: peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere

3.8. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare


I. a, b, e II.

de relaţie - sensibilitatea - mişcarea

Funcţiile organismului de nutriţie - digestia - respiraţia - circulaţia - excreţia de reproducere

III. 1. a, c, e 2. a, d 3. a, c, e 4. c, d

Animale


Atenţie ! • Dacă ai răspuns corect la toate întrebările, poţi trece mai departe. Felicitări ! • Dacă ai întâmpinat greutăţi în rezolvarea cerinţelor, ai nelămuriri sau ai greşit, îţi


Testul de autoevaluare nr. 2 I.

tub digestiv - cavitate bucală - faringe - esofag - stomac - intestin subţire - intestin gros

1. Sistemul digestiv glande anexe - glande salivare - ficat - pancreas

căi respiratorii - fose nazale - faringe - laringe - trahee - bronhii

2. Sistemul respirator

organe respiratorii - plămânii II. 1. b 2. b, d III. 1. c, d 2. a, e 3. b

Atenţie !



Animale


Testul de autoevaluare nr. 3 1.

SPONGIERI - exemple: bureţi de apă NEVERTEBRATE CELENTERATE – exemple: meduze, corali

VIERMI - plaţi - exemple: tenia

- cilindrici - exemple: oxiur, limbric - inelaţi - exemple: râma, lipitoarea

MOLUŞTE – gasteropode - exemple: melci

- lamelibrahiate - exemple: scoici - cefalopode – exemple: sepia, caracatiţa

ARTROPODE - arahnide- exemple: păienjeni, scorpioni

- miriapode – exemple: urechelniţa - crustacee – exemple: raci, crabi, homari, creveţi - insecte – exemple: albina, libelula, cărăbuşul,

furnica ECHINODERME

2.

Specia Grupa sistematică Mediul de viaţă Caractere generale

Melcul de livadă

Moluşte- gasteropode

terestru - corp acoperit de cochilie; - prezintă un picior musculos cu rol în deplasare.

Albina Artropode- insecte

aerian - animale sociale, cu 2 perechi de aripi cu nervuri; - aparat bucal adaptat pentru supt şi lins; - dezvoltare prin metamorfoză completă.

Burete de apă

Spongieri acvatic (ape dulci şi marine

- animale sedentare, solitare şi coloniale; - schelet de natură minerală (de natură calcaroasă

sau silicioasă) sau de natură organică. Racul Artropode-

crustacee acvatic/ terestru

- corp acoperit cu o crustă alcătuită din cefalotorace şi abdomen;

- năpârlesc; - respiraţie branhială.

Meduza Celenterate acvatic - formă de umbrelă deschisă cu tentacule pe margini;

- se deplasează prin contracţii ale corpului; - au celule urzicătoare.

Ţânţar Artropode- insecte

aerian - animale cu o pereche de aripi pentru zbor şi o pereche de balansiere pentru echilibru;

- aparat bucal adaptat pentru înţepat şi supt; - dezvoltare prin metamorfoză completă.

Scoica Moluşte- lamelibranhiate

acvatic - corp acoperit de o cochilie alcătuită din 2 valve; - sunt lipsite de cap; - au branhii în formă de lamele.

Lipitoarea

Viermi- vierme inelat

acvatic (lacuri, bălţi, mlaştini)

- animal parazit temporar pe corpul animalelor acvatice;

- se hrăneşte cu sângele animalelor parazitate; - secretă o substanţă anticoagulantă.

Coralul alb

Celenterate acvatic (mări, oceane)

- animale solitare sau coloniale; - prezintă schelet calcaros - formează recifele de corali

Animale


Libelula Artropode-

insecte aerian - corp alcătuit din: cap, torace, abdomen

- prezintă ochi compuşi; - respiraţie traheală; - dezvoltare prin metamorfoză incompletă.

Crevete Artropode- crustacee

acvatic - corp acoperit cu o crustă; - corp alcătuit din cefalotorace şi abdomen; - respiraţie branhială.

Atenţie !




Caractere generale

Peşti

- animale acvatice; - forma corpului este hidrodinamică; - corp acoperit cu solzi sau plăci osoase; - respiraţie branhială; - temperatura corpului este variabilă (poikiloterme); - la majoritatea speciilor, fecundaţia este externă.

Amfibieni

- trăiesc în apă şi pe uscat; - corp acoperit cu piele umedă, subţire, puternic vascularizată; - respiraţie pulmonară şi cutanată (larvele respiră prin branhii externe); - temperatura corpului este variabilă; - dezvoltare prin metamorfoză.

Reptile

- animale care trăiesc în mediul terestru (şerpi, şopârle) şi mediul acvatic (ţestoase marine, crocodili);

- corp acoperit cu solzi cornoşi; - respiraţie pulmonară; - temperatura corpului este variabilă; - înmulţire prin ouă.

Păsări

- animale adaptate la zbor; - corp acoperit de pene, fulgi, puf; - respiraţie pulmonară; - oase pneumatice; - temperatura corpului este constantă (homeoterme); - înmulţirea prin ouă, pe care le clocesc.

Mamifere

- animale adaptate la diferite medii (terestru, acvatic, aerian); - corp acoperit cu păr; - dinţi adaptaţi la modul de hrănire; - respiraţie pulmonară; - temperatura corpului este constantă; - nasc pui pe care îi hrănesc cu lapte produs de glandele mamare

(monotremele se înmulţesc prin ouă, marsupialele nasc pui incomplet dezvoltaţi, placentarele au un organ special numit placentă.

Animale


3.9 Lucrarea de verificare 3

1. Completaţi schema cu noţiunile corespunzătoare: (1 punct)

de ………………… - sensibilitatea - ……………………

Funcţiile organismului de …………………. - ……………. - ……………... - ……………. - ………….. de ……………………

2. O persoană, după ce a suferit de otită a urechii drepte, în urma căreia s- a perforat timpanul, nu mai recepţionează semnalele sonore cu urechea respectivă. Explicaţi de ce? (1 punct)

3. Prezentaţi circulaţia sângelui în organism pornind de la interpretarea următoarelor scheme: (2 puncte) a)

ventriculul stâng artera aortă organe vene cave atriul drept ( O2) (CO2)

schimb

de gaze

b) ventricul drept artera pulmonară plămâni vene pulmonare atriul stâng

(CO2) ( O2)

schimb de gaze

Animale


4. Completaţi tabelul, încadrând următoarele animale în grupa sistematică din care face parte: broasca de lac, delfinul, crabul, scorpionul, furnica, caracatiţa, vipera, balena, crapul, cangurul, pinguinul, liliacul. (3 puncte)

Specia Animal vertebrat/

nevertebrat

Grupa sistematică Mediul de viaţă

Broasca de lac

vertebrat amfibieni Acvatic şi terestru

5. Scrieţi cel puţin 10 informaţii de tipul “Ştiaţi că?” referitoare la animale (ca

sursă de documentare foloseşte materialele indicate în bibliografie sau alte surse). 2 puncte

Se acordă un punct din oficiu. Lucrarea de verificare 3 este relevantă pentru aprecierea nivelului de pregătire

după parcurgerea unităţii de învăţare nr. 3 (Animale). Lucrarea va fi transmisă tutorelui pe suport de hârtie, va fi analizată, punctată şi va fi returnată. Criterii de evaluare şi notare Punctajul acordat: 1.- completarea corectă a schemei 1 punct 2.- alcătuirea urechii 0, 5 puncte

- identificarea rolului timpanului 0, 5 puncte - explicaţii referitoare la recepţionarea şi transmiterea undelor sonore 1 punct

3.- marea circulaţie 1 punct - mica circulaţie 1 punct

4. 3 puncte (0, 25 puncte pentru fiecare animal încadrat corespunzător) 5. 2 puncte (0,20× 10) Se acordă un punct din oficiu. Lucrările de verificare au o pondere de 50% din nota finală.

Animale


Bibliografie selectivă 1. Ariniş Ioana, colaboratorii- Biologie, manual pentru clasa a IX-a, Editura All,

Bucureşti, 2000 2. Ariniş Ioana, Cristescu D.- Biologia animală şi vegetală, ghid metodologic, Editura

Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 10- 29, p. 96- 110 3. Vodă Claudiu- Cercetător la …. zece ani, Editura Aramis, Bucureşti, 2001 4. Gheţe M., Grosu M., Activităţi practice de biologie pentru gimnaziu, Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, p. 32- 45 5. Opriş Tudor- Aceste uimitoare plante şi animale, Editura Ion Creangă, Bucureşti,

1988 6. Întrebări şi răspunsuri- Ştiinţa în viaţa cotidiană, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial

Rao, 2005 7. Întrebări şi răspunsuri- Natură şi animale, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao,

2005 8. Enciclopedia pentru tineri Larousse- Plante şi animale, Editura Rao, 1996, p.

32- 99 9. Ţibea Florica- Atlas şcolar de biologie- Anatomia omului, Editura Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004 10. Ţibea Florica- Atlas şcolar de biologie (Regnul Protista, Regnul Animal), Editura

Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2004 11. *** Arborele lumii 12. *** MEC- Programul Naţional “Educaţia pentru sănătate în şcoala românească”,

Ghid pentru cadre didactice (suport informativ), 2004, p. 63- 89

Didactica ştiinţelor şi a cunoaşterii mediului în învăţământul primar şi preşcolar


Unitatea de învăţare Nr. 4 DIDACTICA ŞTIINŢELOR ŞI A CUNOAŞTERII MEDIULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ŞI PREŞCOLAR Cuprins

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 .................................................................................89 4.2. Metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii ..............................................89 4.3. Particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă şcolară ..............................................89 4.4. Prezentarea generală a disciplinelor

Cunoaşterea mediului (clasa I şi clasa a II- a) şi Ştiinţe ale naturii (clasa a III- a şi a IV-a )118.................................................92

4.5. Proiectarea activităţii didactice....................................................................................93 4.5.1 Programa şcolară ................................................................................................93 4.5.2 Planificarea calendaristică ...................................................................................99 4.5.3 Proiectarea unităţilor de învăţare .......................................................................103 4.5.4 Proiectarea lecţiilor de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii .......................108

4.6. Cunoaşterea mediului în învăţământul preşcolar ......................................................116 4.6.1 Importanţa activităţilor de cunoaştere a mediului în învăţământul preşcolar......116 4.6.2 Particularităţi psihologice ale preşcolarului ........................................................116 4.6.3 Obiective şi conţinuturi ale activităţilor de cunoaşterea mediului

în învăţământul preşcolar ...................................................................................117 4.6.4 Proiectarea activităţilor de cunoaşterea mediului...............................................121

4.7 Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare..................................................130 4.8 Lucrarea de verificare 4 .............................................................................................130 Bibliografie selectivă ........................................................................................................131



4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 4 Pe parcursul şi la sfârşitul unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:

• să definească metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii; • să descopere noile abordări din domeniul predării ştiinţelor naturii; • să identifice principalele particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară; • să elaboreze planificări calendaristice; • să proiecteze unităţi de învăţare şi activităţi/ lecţii.

4.2. Metodica cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii- abordări teoretice-

Etimologic, termenul de metodă, provenit din grecescul

methodos (“odos”- cale, drum şi “metha”- către, spre) înseamnă “drum spre…”, “cale de urmat” în vederea aflării adevărului. În învăţământ, metoda reprezintă o cale pe care cadrul didactic o urmează pentru a- i face pe elevi să ajungă la realizarea obiectivelor propuse.

Metoda este o cale de acţiune comună profesor- elev prin care se realizează eficient instrucţia şi educaţia.

Metodica este o “disciplină ştiinţifică, componentă a sistemului ştiinţelor pedagogice, care au ca obiect studierea organizării procesului de învăţământ- ca proces instructiv- educativ la un anumit obiect din planul de învăţământ” (Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, pag. 270).

În această categorie a metodicilor se încadrează şi metodica predării cunoaşterii mediului/ ştiinţelor naturii.

La disciplina metodică, studenţii care vor deveni cadre didactice în învăţământul preşcolar şi primar obţin informaţii cu privire la organizarea procesului de predare- învăţare- evaluare la disciplina cunoaşterea mediului/ ştiinţe ale naturii.

Metodica predării “Cunoaşterii mediului/ Ştiinţelor naturii” trebuie să răspundă ca orice metodică, la următoarele întrebări:

1) Care sunt obiectivele disciplinei? (în ce scop se

învaţă?); 2) Care este conţinutul disciplinei? (ce urmează să înveţe

elevii); 3) Cum se desfăşoară procesul de predare- învăţare-

evaluare?

4.3. Particularităţi psihologice ale copiilor de vârstă şcolară Elevul de vârstă şcolară mică se caracterizează printr- o

deosebită receptivitate faţă de realitatea înconjurătoare, dar percepţia sa este globală, uneori superficială.

Gândirea este predominant concretă dar este vorba de un concret mai puţin imediat, mai detaşat de percepţia directă.

Metodica



Există posibilitatea asimilării unor cunoştinţe care depăşesc sfera manipulării practice sau a contactului nemijlocit cu obiectele şi fenomenele realităţii. În acest mod, din intuitivă gândirea devine operaţională.

Gândirea copilului se organizează în jurul câtorva noţiuni fundamentale de timp, de spaţiu, de număr, de cauză, de mişcare, etc.

Complexitatea dezvoltării psihice a elevilor din ciclul primar conferă şcolii un rol special. Şcoala contribuie atât la formarea şi educarea inteligenţei, cât şi a caracterului. Întregul proces de învăţământ trebuie să ţină seama de caracteristicile fizice, psihice şi sociale.

Perioada şcolară mică se caracterizează printr- o permanentă solicitare a gândirii, a cunoaşterii sistematice a realităţii. Piaget considera că la 6- 7 ani are loc trecerea de la gândirea intuitivă, de la intuiţia articulată, la organizarea unor structuri mentale concrete care operează cu lungi serieri şi clasificări. Caracteristice pentru această perioadă sunt modificările evidente ale potenţialului de activitate intelectuală şi formarea a numeroase categorii de noţiuni. Acum se poate vorbi despre stadiul operaţiilor concrete caracterizat prin apariţia grupărilor operaţionale care permit conceptualizări şi coordonări de concepte (Popescu- Neveanu, Paul şi colaboratorii- Psihologie, manual pentru clasa a X- a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., 1997, pag. 52- 53).

Tot în perioada şcolară mică are loc o creştere simţitoare a caracterului explicit al înţelegerii. Curiozitatea se diversifică, se dezvoltă imaginaţia reproductivă, cât şi cea creatoare. Micul şcolar se obişnuieşte treptat cu efortul de a- şi organiza atenţia voluntară ca expresie a cerinţei de a respecta şi îndeplini un program impus de activitate. Atenţia se modifică din punct de vedere calitativ, este mai stabilă, mai flexibilă şi distributivă.

În această perioadă şcolară se diferenţiază stilurile cognitive, adică modul în care elevii răspund varietăţii sarcinilor şi problemelor intelectuale.

Copiii impulsivi au un ritm de conceptualizare rapid şi tendinţa de a da primul răspuns care le vine- n minte. Copiii reflexivi au nevoie de o perioadă de gândire, fiind preocupaţi de calitatea răspunsului şi nu de rapiditatea cu care este oferit acesta.

Copiii cu stil cognitiv analitic pleacă în conceptualizare de la detalii, iar cei cu stil tematic iau în considerare întregul.

Cunoaşterea de către profesor a particularităţilor psihice ale copiilor reprezintă un punct de plecare pentru organizarea unui proces instructiv- educativ de calitate.

Între aceste caracteristici învăţarea prin acţiune constituie elementul principal. Adevărata învăţare având loc în condiţiile activităţii proprii de gândire.



Spre deosebire de învăţământul tradiţional centrat pe materia de învăţat, învăţământul modern, centrat pe elev prezintă o serie de avantaje:

• învăţarea este individualizată în funcţie de interesele şi nevoile celui care învaţă;

• învăţarea este înlesnită prin identificarea unor pretexte- problemă motivante pentru elevi;

• explorarea experimentală stă la baza procesului de învăţare;

• reconsiderarea rolului cadrului didactic (înlesneşte demersul didactic al elevului, orientează şi facilitează accesul elevilor la informaţii);

• încurajarea iniţiativei elevilor, responsabilizarea şi motivarea elevilor pentru eficientizarea procesului de comunicare;

• realizarea de proiecte individuale sau de grup cu rolul de a dezvolta elevilor “deprinderi de proiect”.


1. Definiţi metodica. 2. Enumeraţi cel puţin patru particularităţi psihologice ale copilului de vârstă

şcolară.

Răspunsul va fi redactat în spaţiul de mai jos.



4.4 Prezentarea generală a disciplinelor. Cunoaşterea mediului (clasa I şi a II-a) şi Ştiinţe ale naturii (clasa a III-a şi a IV-a)

Disciplina “Cunoaşterea mediului” realizează o punte de

legătură între elementele de cunoaştere a mediului acumulate de copii în grădiniţe şi disciplina “Ştiinţe ale naturii” studiată în clasele a III-a şi a IV-a. Se asigură, în acest fel, o continuitate a obiectivelor ciclului de achiziţii fundamentale (grupa mare, cls. I şi cls. a II a), ce vizează:

• stimularea copilului în vederea perceperii şi cunoaşterii mediului apropiat;

• stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi a imaginaţiei acestuia.

Cunoaşterea mediului îşi propune să înlesnească înţelegerea naturii prin participarea activă şi conştientă a elevului la descoperirea şi redescoperirea fenomenelor şi proceselor naturale.

Punctul de plecare îl reprezintă experienţa de viaţă a elevilor, nevoile lor reale de cunoaştere.

Obiectivele acestei discipline nu vizează însuşirea de cunoştinţe, ci dezvoltarea capacităţilor de observare, explorare şi înţelegere a realităţii din mediul înconjurător.

Procesul de cunoaştere a mediului înconjurător se desfăşoară în strânsă relaţie cu particularităţile psiho- fizice ale şcolarului mic. Procesul de familiarizare cu mediul înconjurător începe din etapa preşcolară în care copilul acumulează un bagaj eterogen de cunoştinţe despre lumea care îl înconjoară. În cazul şcolarului mic (6- 7 ani) prima treaptă a cunoaşterii o constituie intuirea, adică observarea plantelor, a animalelor, a obiectelor şi fenomenelor concrete.

Un alt obiectiv major al disciplinei “Cunoaşterea mediului” îl reprezintă educaţia pentru sănătate a copiilor, pentru respectarea unor reguli de igienă individuală şi colectivă (igiena corporală, igiena locuinţei, igiena clasei, etc.).

Conform notei de prezentare a programei, disciplina de învăţământ “Ştiinţe ale naturii” vizează “observarea şi perceperea lumii în întregul său, cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice, ca şi învăţarea prin înţelegere şi aplicare”.

Demersul didactic se deplasează de la “Ce se învaţă?” la “De ce se învaţă?”.

Această deplasare asigură creşterea caracterului formativ al învăţării şi are rolul de a stimula interesul pentru cunoaştere al copilului.

Noile programe evidenţiază necesitatea pregătirii elevului nu ca pe un “om de ştiinţă” ci ca pe un “cetăţean care să utilizeze demersul ştiinţific în vederea înţelegerii şi participării active la viaţa socială”.

Prin predarea “Ştiinţelor naturii” nu se urmăreşte o acumulare de fapte şi de informaţii ştiinţifice ci raportarea copilului la mediul în care trăieşte.

Cunoaşterea mediului

Ştiinţe ale naturii



4.5. Proiectarea activităţii didactice Proiectarea didactică este o activitate de anticipare a etapelor

şi a acţiunilor concrete de realizare a obiectivelor. A proiecta, înseamnă a elabora un plan de acţiune pentru organizarea şi desfăşurarea unei activităţi didactice.

Proiectarea didactică presupune: 1. Studierea programelor şcolare; 2. Elaborarea planificărilor calendaristice anuale şi

semestriale; 3. Proiectarea unităţilor de învăţare; 4. Proiectarea lecţiilor.

4.5.1 Programa şcolară

Programa şcolară este un document care cuprinde

obiectivele (ţintele de atins prin activitatea didactică), conţinuturile şi activităţile de învăţare.

Lectura programei se realizează pe orizontală, pornind de la obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă la conţinuturile şi activităţile de învăţare.

Programa şcolară trebuie parcursă de toate cadrele didactice, dar poate fi adaptată, personalizată de către fiecare cadru didactic în funcţie de: cerinţele şi condiţiile fiecărei clase, de oferta materială a şcolii, de pregătirea profesională a cadrului didactic, etc.

Personalizarea demersului didactic se realizează prin identificare a unităţilor de învăţare care grupează conţinuturile în mod eficient pentru realizarea obiectivelor.

Obiectivele cadru, obiective cu un grad ridicat de generalitate şi complexitate se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini specifice disciplinei de-a lungul mai multor ani de studiu.

Din obiectivele cadru derivă obiectivele de referinţă ce specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc progresia în achiziţia de competenţe şi cunoştinţe de la un an de studiu la altul.

Pentru realizarea obiectivelor propuse pot fi organizate diferite tipuri de activităţi de învăţare. Programa oferă cel puţin un exemplu de astfel de activităţi, pentru fiecare obiectiv de referinţă în parte. Exemplele de activităţi de învăţare sunt construite astfel încât să pornească de la experienţa concretă a elevului şi să se integreze unor strategii didactice adecvate contextelor variate de învăţare. Programa este astfel concepută încât să nu îngrădească gândirea independentă a cadrului didactic precum şi libertatea acestuia de a alege şi de a organiza activităţile de învăţare cele mai adecvate pentru atingerea obiectivelor propuse.

Etapele proiectării

Programe şcolare



Clasa I- Cunoaşterea mediului Obiectivele cadru ale disciplinei Cunoaşterea mediului: 1. Dezvoltarea capacităţilor de observare, explorare şi

înţelegere a realităţii din mediul înconjurător; 2. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea în comunicare a

unor termeni specifici, pentru a descrie fenomene observate în mediul înconjurător;

3. Formarea unei atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător prin stimularea interesului faţă de păstrarea unui mediu echilibrat şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a acestuia;

Exemple de obiective de referinţă specifice fiecărui obiectiv cadru:

1.1 să descrie caracteristici ale mediului social şi cultural; 1.2 să enumere caracteristici specifice ale unor vieţuitoare din

mediul apropiat; 1.3 să observe şi să denumească fenomene din mediul

înconjurător. 2.1 să utilizeze un limbaj specific ştiinţelor naturii în

descrierea unor vieţuitoare, fenomene din mediul înconjurător;

2.2 să formuleze întrebări în legătură cu fenomenele observate;

2.3 să utilizeze simboluri şi informaţii referitoare la fenomene observate în mediul înconjurător;

3.1 să manifeste interes pentru cunoaşterea mediului înconjurător ;

3.2 să conştientizeze influenţa activităţii copilului asupra mediului apropiat;

3.3 să motiveze protecţia mediului înconjurător pe baza informaţiilor primite;

3.4 să participe la acţiuni de îngrijire şi protejare a mediului; 3.5 să precizeze câteva reguli de igienă a corpului şi a

alimentaţiei pe baza informaţiilor primite; 3.6 să întocmească oral un program zilnic de activitate a

şcolarului. Pentru fiecare obiectiv de referinţă, programa cuprinde mai

multe exemple de activităţi de învăţare. Conţinuturile învăţării- clasa I • Elemente ale mediului social şi cultural:

- Obiective sociale din cartier, localitate; - Obiective culturale din cartier, localitate.

• Plante şi animale: - Observarea unor plante/ unor animale din mediul

apropiat al copilului şi/ sau de la colţul viu al clasei; - Recunoaşterea părţilor componente ale unei plante

(ale corpului unui animal);



• Fenomene ale naturii: - Fenomene ale naturii: ploaie, ninsoare, vânt, fulger,

tunet- recunoaşterea în natură sau cu ajutorul unor materiale didactice;

- Anotimpurile: denumire, caracteristici, lunile anotimpurilor.

• Educaţie pentru sănătate: - Igiena corpului; - Igiena alimentaţiei; - Programul zilnic al şcolarului.

• Mediul înconjurător şi protejarea lui: - Acţiuni ale copiilor care dăunează plantelor şi

animalelor; - Contribuţia copiilor la protejarea mediului.

Clasa a II- a - Cunoaşterea mediului Obiectivele cadru ale disciplinei Cunoaşterea mediului: 1. Dezvoltarea capacităţilor de observare, explorare şi

înţelegere a realităţii din mediul înconjurător; 2. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea în comunicare a

unor termeni specifici pentru a descrie fenomene observate în mediul înconjurător;

3. Formarea unei atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător prin stimularea interesului faţă de păstrarea unui mediu echilibrat şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a acestuia;


1.1 să descrie caracteristici ale mediului natural; 1.2 să identifice asemănări şi deosebiri între vieţuitoare din

mediul apropiat; * să identifice asemănări şi deosebiri între vieţuitoarele din diferite zone geografice; 1.3 să observe şi să denumească efectele unor fenomene

din natură asupra vieţuitoarelor 2.1 să utilizeze un limbaj specific ştiinţelor naturii în

descrierea unor vieţuitoare, fenomene din mediul înconjurător;

2.2 să formuleze întrebări în legătură cu fenomenele observate;

2.3 să utilizeze simboluri şi informaţii referitoare la fenomene observate în mediul înconjurător;

3.1 să manifeste interes pentru cunoaşterea mediului înconjurător;

3.2 să conştientizeze influenţa activităţii copilului asupra mediului înconjurător;

3.3 să motiveze protecţia mediului înconjurător pe baza informaţiilor primite;

3.4 să participe la acţiuni de îngrijire şi de protejare a mediului;

3.5 să enumere şi să descrie câteva acţiuni proprii pentru păstrarea igienei locuinţei şi a clasei.



Pentru fiecare obiectiv de referinţă, programa prezintă mai multe sugestii de activităţi de învăţare.

Conţinuturile învăţării- clasa a II-a • Elemente ale mediului natural:

- Forme de relief: munţi, câmpii • Plante şi animale:

- Asemănări şi deosebiri între plante şi animale; - *Asemănări şi deosebiri între unele plante şi animale

din alte zone geografice; - Influenţa factorilor de mediu asupra plantelor şi a

animalelor. • Efectele unor fenomene ale naturii asupra

vieţuitoarelor: - Modificări în viaţa plantelor şi a animalelor determinate

de succesiunea anotimpurilor; - Activităţi ale omului specifice fiecărui anotimp, în

mediul rural sau urban. • Educaţie pentru sănătate:

- Igiena locuinţei; - Igiena clasei;

• Mediul înconjurător şi protejarea lui: - Acţiuni ale copiilor care dăunează mediului natural; - Protejarea mediului de către copii.

Clasa a III-a – Ştiinţe ale naturii Obiectivele cadru ale disciplinei Ştiinţe ale naturii: 1. Înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi

concepte specifice ştiinţelor naturii. 2. Formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor de

experimentare şi explorare/ investigare a realităţii, folosind instrumente şi procedee specifice.

3. Dezvoltarea interesului şi a responsabilităţii pentru menţinerea unui mediu natural echilibrat, propice vieţii.


1.1 să indice asemănări şi deosebiri dintre corpuri pe baza unor observaţii proprii;

1.2 să ordoneze obiecte, organisme, fenomene şi evenimente pe baza unor criterii date;

1.3 să comunice în forme diverse observaţii şi comparaţii asupra corpurilor studiate şi asupra experimentelor realizate;

1.4 *să descrie proceduri simple, de natură ştiinţifică, utilizate în experimente.

2.1 să înregistreze în formă grafică observaţii ale unor fenomene şi procese din mediul înconjurător;

2.2 să măsoare cu instrumente convenţionale şi neconvenţionale, comparând rezultatele cu propriile estimări;



2.3 să deruleze experimente simple pe baza unui plan de lucru;

2.4 să aplice observaţia ca demers al cunoaşterii de tip ştiinţific;

2.5 *să respecte regulile de comunicare şi comportament negociate, în desfăşurarea activităţilor de grup;

2.6 *să confecţioneze jucării/ produse, imitând obiecte din mediul înconjurător

3.1 să conştientizeze efecte ale activităţii omului asupra mediului înconjurător;

Pentru fiecare obiectiv de referinţă, programa prezintă sugestii de activităţi de învăţare.

Conţinuturile învăţării- clasa a III-a Caracteristici şi proprietăţi ale corpurilor 1. Formă, culoare, dimensiune (lungimea ca rezultat al

măsurării în unităţi standard; volumul (capacitatea) ca rezultat al măsurării/ comparării în unităţi nestandard);

2. Stări de agregare (solid/ lichid/ gaz)- identificare în funcţie de formă, volum;

3. *Dizolvarea şi condiţii de creştere a vitezei de dizolvare; 4. *Amestecuri şi separarea amestecurilor prin filtrare,

decantare; 5. Corpuri cu viaţă şi fără viaţă: plante şi animale, materiale

naturale şi prelucrate. Utilizări. 6. Rolul structurilor de bază ale organismelor vii

• rolul componentelor observabile la plante: rădăcină, tulpină, frunză, floare, fruct, sămânţă.;

• rolul componentelor observabile şi a unor organe interne la animale şi la om: cap, trunchi, membre, organe de simţ, stomac, plămâni, rinichi, schelet;

7. Principalele grupe de animale (mamifere, păsări, peşti, reptile, insecte)- caracteristici generale;

8. Modalităţi de menţinere a stării de sănătate: dietă, igienă personală, exerciţiul fizic, etc.

9. *Reacţia la stimuli şi organele de simţ.

Transformări ale corpurilor şi materialelor

1. Soarele- sursă de schimbări periodice în mediul înconjurător: lumină- întuneric, zi- noapte, anotimpurile).

2. Transformări de stări de agregare (topire, solidificare, vaporizare, condensare). Circuitul apei în natură.

3. Surse de energie (vântul, soarele, căderile de apă, arderea combustibililor, hrana). Utilizări.



Omul şi mediul

1. Apa, aerul, solul. Surse de apă- tipuri, localizare, utilizări. 2. Consecinţe ale variaţiei factorilor de mediu (lumină, apă,

aer, sol, surse de căldură) asupra organismelor vii; vieţuitoare dispărute şi pe cale de dispariţie.

3. Protejarea mediului. Deşeurile şi *reciclarea lor. Clasa a IV-a- Ştiinţe ale naturii Obiective cadru ale disciplinei Ştiinţe ale naturii: 1. Înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi

concepte specifice ştiinţelor naturii; 2. Formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor de

experimentare şi explorare/ investigare a realităţii, folosind instrumente şi procedee specifice;

3. Dezvoltarea interesului şi a responsabilităţii pentru menţinerea unei mediu natural echilibrat, propice vieţii.


1.1 să identifice relaţii între părţile componente ale unui sistem studiat;

1.2 să descrie relaţii între sisteme din mediul înconjurător; 1.3 să comunice în maniere diverse observaţii privind relaţiile

dintre părţile componente ale unui sistem şi/ sau dintre sistemele studiate;

1.4 *să formuleze ipoteze pe baza utilizării unor procedee de natură ştiinţifică.

2.1 să interpreteze succesiunea unor fenomene şi procese din natură;

2.2 să pună în evidenţă regularităţi ale fenomenelor pe baza măsurătorilor efectuate, prezentând adecvat rezultatele;

2.3 să realizeze experimente simple pe baza unor ipoteze date;

2.4 să aplice procedee de natură ştiinţifică în activitatea proprie;

2.5 *să reprezinte prin modele aspecte familiare din mediul înconjurător.

3.1 să conştientizeze efecte ale mediului înconjurător asupra propriului organism;

3.2 *să aprecieze importanţa protejării propriului corp faţă de factorii dăunători de mediu.



Conţinuturile învăţării- clasa a IV-a • Caracteristici şi proprietăţi ale corpurilor

- Echilibru şi cântărire (masa ca rezultat al cântăririi în unităţi standard): cântarul cu arc, balanţa;

- Volumul (capacitatea ca rezultat al măsurării în unităţi standard: litrul, multipli şi submultipli);

*Densitatea ca rezultat al comparării maselor unor corpuri confecţionate din materiale diferite, dar de volume identice. *Plutirea corpurilor. - Comportamente de adaptare la plante şi animale:

reacţii de apărare şi adaptare la lumină; *umiditate, *vânt, *frig;

- Proprietăţi ale metalelor şi utilizări ale acestora. Magneţi. Circuite electrice simple.

- Surse de lumină. Comportamentul luminii- producerea curcubeului, culorile, umbra, vizibilitatea corpurilor.

- Planetele sistemului solar. • Transformări ale corpurilor şi materialelor

- *Încălzire şi răcire; căldura absorbită şi căldura cedată - Forţe care determină mişcarea corpurilor (gravitaţia,

forţe de împingere şi tragere). Mişcare şi repaus - Ciclul vieţii: naştere, creştere şi dezvoltare, înmulţire,

moarte. Cicluri de viaţă ale organismelor (plante, fluturi, broaşte, oameni).

- Transformări ale materialelor în alte materiale cu proprietăţi diferite: ruginirea, putrezirea, alterarea, arderea, coacerea.

• Omul şi mediul - Medii de viaţă: grădina, pădurea, balta, *delta,

*peştera, *mările calde, *oceanul. Relaţii de hrănire - Resurse naturale: apă, soluri, roci, minerale, lemn,

combustibili, hrană. Protejarea lor.

4.5.2 Planificarea calendaristică

Realizarea planificării calendaristice (anuală şi semestrială)

este o operaţie de anticipare a activităţii didactice care presupune o viziune clară, de ansamblu a obiectului de studiu, cunoaşterea obiectivelor cadru şi de referinţă, specifice disciplinei, cunoaşterea conţinuturilor.

Elaborarea planificării calendaristice presupune: 1. realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi

conţinuturi; 2. identificarea unităţilor de învăţare şi ordonarea lor în

concordanţă cu logica internă a disciplinei; 3. stabilirea tipurilor de activităţi: predare- învăţare,

recapitulare şi sistematizare, evaluare; 4. precizarea ritmului de parcurgere a materiei (timpul alocat

fiecărei unităţi de învăţare).

Planificarea calendaristică

anuală şi semestrială



Planificarea calendaristică se poate întocmi, pornind de la următoarele rubricaţii (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, CNC- Ghid metodologic de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III- a/ a IV-a, pag. 7).

Instituţia de învăţământ …………… Disciplina ……………………. Anul şcolar ……………….. Profesor ……………….. Clasa ……………… Nr. ore pe săpt./ Tip de curriculum …………………

Planificare calendaristică Unitatea de

învăţare

Obiective de

referinţă Conţinuturi Nr. ore Săptămâna Observaţii

Unităţile de învăţare- se indică prin titluri stabilite de către profesor. Obiectivele de referinţă- se trec numerele obiectivelor de referinţă din programa

şcolară (1.1, 1.2, 2.2, etc.). Numărul de ore alocate fiecărei unităţi de învăţare se stabileşte de către profesor

dar, în general, nu trebuie să depăşească 7- 8 ore.

Atenţie! Prezentul curs nu- şi propune să ofere modele de planificări

calendaristice. Planificările calendaristice propuse au rolul de a te familiariza

cu tehnica elaborări acestor planificări.



Şcoala generală nr. 157 Disciplina Cunoaşterea mediului Institutor Maria Magdalena Boghianu Clasa I Nr. ore- 1oră/ săpt.

Planificare calendaristică Unitatea de

învăţare Obiective de

referinţă Conţinuturi Nr. ore Săptămâna Obser-

vaţii

Spre şcoală 1.1, 1.2, 1.3,

1.4

Elemente ale mediului social şi cultural: obiective sociale din cartier,

obiective culturale din cartier, localitate;

Observarea unor plante din mediul apropiat.

2 17- 24 sept.

Calendarul naturii

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Fenomene ale naturii: - fenomene ale naturii: ploaie, vânt, fulger, tunet- recunoaşterea în natură

sau cu ajutorul unor materiale didactice.

2 1- 8 oct.

Vreau să cresc sănătos!

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3, 3.3

Educaţie pentru sănătate: - igiena corpului 3 15- 22, 22-

29 oct.

Iarna, bucuria copiilor

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Anotimpurile: denumire, lunile anotimpurilor, succesiunea lor,

caracteristici Recapitularea şi evaluarea finală

10

12- 19, 19- 26 noiembr. 3- 10,10- 17

dec. 14- 21, 21-

28 ian.

În lumea plantelor

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Observarea unor plante de la colţul viu al clasei;

Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unei plante

(rădăcină, tulpină, frunze, flori, fruct).

4 11- 18, 18-

25 febr. 4 martie

În lumea animalelor domestice

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Observarea unor animale din mediul apropiat al copilului;

Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unui animal

(cap, trunchi, membre).

5 11- 18 martie 8- 15, 15- 22

aprilie

Soseşte primăvara!

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Fenomene ale naturii, modificări în lumea vie şi activităţi ale oamenilor specifice fiecărui anotimp.

4

29 aprilie- 6 mai

6-13, 13- 20 mai

Animale sălbatice

1.1, 1.2, 1.3, 1.4, 2.1, 2.2,

2.3

Recunoaşterea şi denumirea părţilor componente ale unui animal (cap, trunchi, membre).

Recapitulare finală şi evaluativă.

2

27 mai-3 iunie

3- 10 iunie 10- 17 iunie




1. Elaboraţi o planificare calendaristică anuală la disciplina Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii.

Răspunsul va fi redactat în spaţiul de mai jos.



4.5.3 Proiectarea unităţilor de învăţare Unitatea de învăţare este o structură didactică deschisă şi

flexibilă, având următoarele caracteristici: • este coerentă în raport cu obiectivele de referinţă; • este unitară tematic; • se desfăşoară continuu pe o perioadă de timp; • subordonează lecţia, ca element operaţional; • se finalizează prin evaluarea sumativă* (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, CNC- Ghid metodologic de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III- a/ a IV-a, pag. 7, 12).:

Organizarea demersului didactic corespunzător fiecărei unităţi

de învăţare trebuie să ţină cont de parcurgerea secvenţelor de: - familiarizare; - structurare; - aplicare.

Etapa de familiarizare are ca scop acomodarea elevului cu

noile conţinuturi prin intermediul unor situaţii problemă date spre rezolvare sau experimentare. Rezolvarea acestor probleme presupune folosirea unor tehnici de lucru specifice ştiinţelor. Un astfel de demers didactic dezvoltă la elev o atitudine reflexivă, exprimată printr- un efort propriu de observare, comparare, experimentare.

În această etapă, cadrul didactic propune activităţi de învăţare variate care au rolul de a dirija învăţarea, pas cu pas.

Sarcinile de lucru concepute gradat dau elevilor posibilitatea de a găsi soluţii prin efort propriu.

Cadrul didactic se abţine să definească termeni, noţiuni, să explice noul concept până când elevii nu au efectuat suficiente experimente. Rolul său este de a orienta demersul de căutare fără să ofere soluţii prestabilite pe care elevii să le memoreze. În această etapă, explorarea experimentală stă la baza activităţii de învăţare.

În etapa de structurare se esenţializează şi se sistematizează observaţiile realizate de elevi.

Rolul cadrului didactic este de a- i conduce pe elevi spre o structurare a noţiunilor, a conceptelor cu care operează.

Unitatea de învăţare

Ce voi face?

În ce scop voi face?

Cu ce voi face? Cum voi face?

Cât s-a realizat?

Identificarea obiectivelor

Selectarea conţinuturilor

Analiza resurselor

Determinarea activităţilor de

învăţare

Stabilirea instrumente

lor de



În etapa de aplicare se realizează consolidarea şi aprofundarea noilor concepte. Intervenţia cadrului didactic va fi centrată pe întărirea unor tehnici şi proceduri, pe aplicarea teoriei pentru rezolvarea unor situaţii particulare.

Aplicaţiile propuse favorizează individualizarea învăţării şi oferă cadrului didactic un feed- back eficient în ceea ce priveşte nivelul de formare a noţiunilor şi competenţelor dobândite de elevi la un anumit moment (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, CNC- Ghid metodologic de aplicare a programei de Ştiinţe ale naturii la clasele a III- a/ a IV-a, pag. 24).

Proiectul unităţii de învăţare poate fi întocmit pornind de la

următoarea rubricaţie:

Proiectul unităţii de învăţare

Disciplina ………………………….. Clasa ……………. Unitatea de învăţare …………………… Nr. ore alocate ………………..

Conţinuturi

(detalieri)

Obiective de

referinţă

Activităţi de

învăţare Resurse Evaluare Obs.

Conţinuturi- se detaliază conţinuturile din cadrul unităţii de învăţare. Obiective de referinţă- se trec obiectivele de referinţă (ex. 1.1; 2.3; etc.). Activităţi de învăţare- se notează activităţile propuse de programă sau alte

activităţi de învăţare propuse de profesor. Resurse- se notează resursele materiale necesare (materiale didactice, mijloace

de învăţământ), resursele procedurale (metode de predare/ învăţare, forme şi modalităţi de organizare a activităţii) şi resursele temporale (alocarea de timp).

Evaluare- cuprinde menţiuni cu privire la tipul instrumentelor de evaluare folosite (important este să fie evaluată, nu cantitatea de informaţie stocată de elev ci, mai ales, ceea ce poate să facă, utilizând informaţia pe care o deţine).

Atenţie!

Prezentul curs nu- şi propune să ofere modele de proiecte ale unităţilor de învăţare ci să ofere studenţilor posibilitatea de a “învăţa” tehnica proiectării.



Proiectul unităţii de învăţare Disciplina Ştiinţe ale naturii Clasa a IV-a Institutor Maria Magdalena Boghianu Unitatea de învăţare: Vieţuitoarele şi mediul lor de viaţă Nr. ore alocate 10

Conţinuturi (detalieri)

Obiective de

referinţă Activităţi de învăţare Resurse Evaluare Obs

.

Comportamente de

supravieţuire la plante şi animale

1.1, 1.2, 1.3, 2.1,

2.3

Recunoaşterea componentelor vii dintr-

un mediu natural/ amenajat;

Enumerarea însuşirilor specifice componentelor

vii din mediul înconjurător;

Descrierea părţilor componente a unei

plante, a unui mamifer şi precizarea rolului

acestora.

Reactualizarea cunoştinţelor privind

caracteristicile lumii vii prin observaţii în natură

sau pe imagini, film didactic, albume,

ilustraţii cu plante şi animale în mediul lor de

viaţă. Fişe pentru

caracterizarea corpurilor Fişe cu desene pentru recunoaşterea părţilor componente ale unei

plante/ ale unui animal 1 oră.

Observarea sistematică

Probă scrisă

Proba orală

Procese care

asigură supravieţuir

ea (sensibilitat

e, respiraţie, hrănire,

înmulţire)

1.1, 1.2, 1.3, 2.2

Determinarea experimentală a condiţiilor în care

supravieţuiesc componentele lumii vii

(plantă/ animal): Identificarea condiţiilor de

mediu necesare supravieţuirii;

Observarea şi descrierea unor comportamente ale

vieţuitoarelor (plantă, animal) faţă de condiţiile necesare supravieţuirii:

lumină, temperatură, umiditate, vânt, etc.

Compararea condiţiilor din medii favorabile/

nefavorabile dezvoltării vieţii;

Demonstrarea experimentală şi

observarea proceselor specifice vieţuitoarelor:

schimbul de gaze, hrănirea, reacţii la factorii

de mediu, creşterea şi dezvoltarea, înmulţirea.

Experimente demonstrative cu plante/ animale în

condiţii variabile de mediu (lumină,

temperatură, umiditate, vânt, hrană, etc.)

favorabile şi nefavorabile vieţii. Teste, chestionare

1 oră Experimente care

evidenţiază schimbul de gaze, hrănirea, reacţiile

la factorii de mediu, creşterea şi

dezvoltarea, înmulţirea; Truse de laborator,

material biologic, fişe de activitate, fişe de

evaluare 1 oră

Probe practice

Observarea sistematică Experiment

Autoevaluare Referat

Probe orale şi scrise

Experiment Observarea sistematică

Probă practică



Reacţii de apărare şi

adaptare la stimuli

1.3, 2.1, 2.2, 3.2

Observarea şi descrierea schimbărilor din natură pe parcursul anotimpurilor;

Identificarea transformărilor ciclice ale vieţuitoarelor pe parcursul

celor patru anotimpuri.

Înregistrarea în fişe de observaţii/ jurnal a

transformărilor care se produc în natură pe

parcursul anotimpurilor. Studiu de caz: pădurea (parcul, livada, etc.) de-

a lungul unui an : album, diapozitive, film

didactic. Investigaţii practice în mediul înconjurător- excursie didactică.

Fişe de activitate, fişe de evaluare 1 oră

Probă scrisă

Autoevaluarea

Compararea modurilor de reacţie a vieţuitoarelor la

factori de mediu (temperatură, umiditatea,

lumina), sunete, alte vieţuitoare, etc.

Demonstrarea mişcării tuturor vieţuitoarelor.

Recunoaşterea reacţiilor de apărare/ adaptare a

vieţuitoarelor la factorii de mediu

Experiment pentru demonstrarea reacţiilor vieţuitoarelor la factorii

de mediu ( temperatura, umiditatea, lumina), la

sunete, etc. Fişe de activitate, fişe de evaluare, albume, atlase biologice 1 oră Experimente pentru

punerea în evidenţă a mişcării plantelor.

Investigarea modalităţilor de

deplasare a animalelor. Construirea de acvarii/

terarii pentru investigarea

comportamentelor de apărare/ adaptare ale

vieţuitoarelor; Material biologic viu, diapozitive, truse de

laborator, fişe de lucru, fişe de evaluare 1 oră

Investigarea unor reacţii de apărare/ adaptare a vieţuitoarelor la factorii

de mediu; Film didactic, atlas

botanic, atlas zoologic, diapozitive, fişe de observaţie 1 oră

Investigaţie

Probă practică Experiment/ investigaţie Experiment/ investigaţie Observare sistematică



Medii de viaţă:

grădina, pădurea,

balta

1.1, 1.2, 1.3, 2.2, 2.3, 3.1

Descrierea componentelor şi

particularităţilor unor medii de viaţă: grădina,

pădurea, balta; Compararea

caracteristicilor morfologice ale

vieţuitoarelor din acelaşi mediu de viaţă;

Recunoaşterea şi descrierea unor

caracteristici specifice vieţuitoarelor dintr- un

mediu terestru/ acvatic.

Identificarea caracteristicilor prin care se deosebesc un mediu natural (pădurea) şi un mediu amenajat prin

intervenţia omului (grădina);

Identificarea importanţei practice a plantelor

cultivate şi spontane

Observaţii în natură sau pe planşe, albume, etc. a unor medii de viaţă: pădure, baltă, grădină; Investigaţii directe în natură şi/ sau imagini privind caracteristici

observabile (macroscopice, morfologice) ale vieţuitoarelor din

pădure, baltă, grădină; Compararea diversităţii

vieţuitoarelor din pădure, baltă, grădină

(observate direct în natură sau în imagini din albume, filme, etc.

Completarea de fişe de observaţie privind

caracteristici observabile

(macroscopice, morfologice) ale vieţuitoarelor din

pădure, baltă, grădină; Fişe de observaţie,

atlase, planşe, colecţii de plante, animale 1

oră Alcătuirea de colecţii cu vieţuitoare din pădure,

baltă, grădină: insectare, ierbare, naturalizări, etc.

Exerciţii de identificare pe planşe, ierbare,

albume, a unor vieţuitoare din pădure,

baltă, grădină; Dezbaterea cu tema

“Efectele unui dăunător în medii naturale

amenajate” în urma vizionării unui film

didactic; Realizarea unor proiecte privind

intervenţia unor factori perturbatori în mediul înconjurător familiar;

Observaţii asupra unor plante cultivate în grădină utilizând material biologic

natural, ierbarizat, planşe, albume;

Conversaţie euristică privind utilizările unor plante/ animale din

mediul natural şi mediul amenajat de om.

Probă orală

Investigaţii

Probă scrisă

Probă practică

Autoevaluare

Proiect

Probă orală

Observare sistematică



Fişe de observaţie, atlase, planşe, colecţii

de plante, animale 1 oră

4.5.4 Proiectarea lecţiilor de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii

Lecţia reprezintă componenta operaţională a unităţii de învăţare.

Proiectarea lecţiilor permite afirmarea creativităţii cadrului didactic.

Proiectarea lecţiei se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:

1. Identificarea obiectivelor de referinţă din programă şi corelarea lor cu activităţile de învăţare şi conţinuturile;

2. Selectarea şi structurarea logică a conţinutului presupune identificarea elementelor fundamentale, absolut necesare pentru înţelegerea conţinuturilor. Predarea ştiinţelor are ca scop transmiterea unui mod de gândire ştiinţific prin implicarea elevilor în activităţi experimentale şi nu memorarea unor informaţii ştiinţifice.

3. Stabilirea obiectivelor operaţionale Operaţionalizarea obiectivelor presupune respectarea a trei

condiţii: a) descrierea comportamentului (observabil, măsurabil) al

elevului cu ajutorul verbelor de acţiune: “a identifica”, “a enumera”, “a completa”, “a recunoaşte”, “a distinge”, “a aplica”, “a utiliza”, “a analiza”, “a argumenta”, “a valida”, etc.

b) precizarea condiţiilor în care se va desfăşura acţiunea respectivă- prezentarea situaţiei în care vor fi puşi elevii pentru a proba asimilarea comportamentelor (ex. “având la dispoziţie”, “cu ajutorul”, “după prezentarea”)

c) performanţa- stabilirea criteriului folosit pentru evaluarea performanţei elevilor.

4. Alegerea tipului şi a variantei de lecţie- se realizează în funcţie de natura conţinutului şi de caracteristicile obiectivelor propuse, de particularităţile de vârstă ale elevilor şi de mijloacele de învăţământ existente.

5. Stabilirea strategiilor didactice presupune organizarea şi conducerea procesului de predare- învăţare- evaluare, pe baza îmbinării eficiente a metodelor şi mijloacelor de învăţământ folosite pentru realizarea obiectivelor propuse, în raport cu un anumit conţinut. Caracterul experimental al disciplinelor Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii necesită folosirea unor metode centrate pe elev ca: experimentul, învăţarea prin descoperire, problematizarea, modelarea, etc. Mijloacele de învăţământ, în calitate de instrumente de acţiune sau purtătoare de informaţie, intervin direct în procesul de instruire, sprijinind eforturile de învăţare ale elevilor.

Proiectarea lecţiei



Cele mai eficiente sunt mijloace de exersare şi formare a priceperilor şi deprinderilor cu care se efectuează experienţe şi lucrări practice pentru că stimulează gândirea şi imaginaţia.

6. Elaborarea proiectului de lecţie Proiectul de lecţie trebuie să ofere o perspectivă de ansamblu

asupra lecţiei, să fie simplu şi operaţional, să fie flexibil lăsând posibilitatea de intervenţie, de autoreglare pe parcursul lecţiei.

În practică, se utilizează diferite modele de proiecte de lecţie.

Proiect de lecţie

Aria curriculară: Matematică şi Ştiinţe Disciplina: Ştiinţe ale naturii Clasa a IV-a Unitatea de învăţare: Caracteristici şi proprietăţi ale corpurilor Subiectul lecţiei: Separarea substanţelor din amestecuri Tipul lecţiei: formarea de priceperi şi deprinderi Scopuri:

• utilizarea unor tehnici de separare a substanţelor din amestecuri (filtrare, decantare, cristalizare);

• formarea deprinderilor de a realiza experienţe simple în scopul redescoperirii unor metode de separare a substanţelor din amestecuri;

• identificarea modalităţilor concrete de utilizare în viaţa cotidiană a metodelor de separare a substanţelor din amestecuri.

Obiective de referinţă vizate: 2.3 să deruleze experimente simple pe baza unui plan de lucru; 1.3 să comunice, în forme diverse, observaţii şi comparaţii asupra corpurilor

studiate şi asupra experimentelor realizate Obiective operaţionale O1- să identifice cel puţin două stări de agregare ale corpurilor puse la dispoziţie; O2- să separe substanţele din amestecuri prin realizarea unor experimente simple; O3- să identifice cel puţin două metode de separare a substanţelor din amestecuri,

pe baza experienţelor realizate; O4- să identifice situaţii practice de folosire a acestor metode de separare (cel puţin

un exemplu pentru fiecare metodă). Metode şi procedee: experimentul, conversaţia, explicaţia, problematizarea,

munca independentă, jocul didactic, demonstraţia Mijloace de învăţământ:

• apă, nisip, pietriş, lapte, făină; • vase transparente, pâlnie, hârtie de filtru, baghetă, lingură, spirtieră; • fişe de lucru.

Forme de organizare: frontal, în echipă, individual Material bibliografic: Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de Ştiinţe ale naturii la clasele a III-a, a IV-a, MEdC, CNC, Bucureşti, 2001 Elena Huţanu, Daniel Ovidiu Crocnan- Ştiinţe, clasa a IV-a, ghidul învăţătorului, EDP, Bucureşti, 2002



Nr. crt.

Obiective operaţionale

Secvenţele activităţii Conţinutul învăţării Strategii

didactice Evalua-

rea 1.

Moment organizatoric

Pregătirea elevilor pentru lecţie Pregătirea materialelor didactice

2. Verificarea cunoştinţelor anterioare

A. Rebus 1 SUBSTANŢE 2 DIZOLVARE 3 NISIP 4 SARE 5 ZAHĂR 6 DIZOLVANT 7 PARFUM 8 DIFUZIE 1. Corpurile sunt alcătuite din

…………. 2. Soluţiile se obţin în urma

fenomenului de ……………… 3. Substanţă insolubilă …….. 4. Substanţă solubilă ……… 5. Altă substanţă solubilă …… 6. Dacă sarea şi zahărul s- au

dizolvat în apă, spunem că apa este un …………

7. Când deschid o sticluţă, mirosul plăcut de …….. se simte în întreaga cameră.

8. Are astfel loc fenomenul de …....

B. Întrebări de verificare a cunoştinţelor - Ce este dizolvarea? - Ce înţelegeţi prin

dizolvant?

Joc didactic Conversaţia

Frontală

3. Captarea atenţiei Elevii realizează două amestecuri apă şi nisip; apă şi pietriş.

Experienţe

4. Anunţarea temei şi a obiectivelor operaţionale

Elevii descoperă titlul noii lecţii prin citirea cuvântului rezultat pe verticală. Se anunţă obiectivele operaţionale. Se scrie titlul lecţie pe tablă şi în caiete

Descoperi-re Explicaţia



Nr. crt.


Secvenţele activităţii

Conţinutul învăţării Strategii didactice

Evaluarea

5. O1 O2 O3 O2 O3 O4

Dirijarea învăţării

Experimentul nr. 1 Se foloseşte amestecul de apă şi nisip realizat în momentul de captare a atenţiei. Se cere elevilor să agite amestecul cu bagheta. Se solicită elevilor să precizeze în ce stare de agregare se află componentele amestecului. Se creează o situaţie problemă: “Cum puteţi separa substanţele din acest amestec cu materialele pe care le aveţi la dispoziţie?” Elevii realizează experienţe şi notează observaţiile în fişa de lucru şi prezintă diferite soluţii. Se alege soluţia corectă: se aşează în pâlnie hârtia de filtru şi se răstoarnă treptat amestecul într- un vas. Se observă că în filtru a rămas nisipul, iar apa a curs în vas. Se comunică faptul că au realizat o operaţie de separare a unei substanţe solide printr- un filtru- filtrare. Elevii notează în caiete această metodă de separare a substanţelor din amestecuri. Filtrarea- operaţia de separare printr- un filtru a unei substanţe solide de lichidul în care este amestecată. Elevii sunt solicitaţi să identifice situaţii practice în care este folosită această metodă (ex. strecurarea supei, separarea laptelui coagulat de zer, prepararea sucurilor din fructe proaspete, prepararea cafelei la filtru, etc.

Problematizare Descoperire Explicaţia Problematizare Descoperire



Nr. crt.




Evaluarea

O2 O3 O2 O3 O4

O2 O3

Experimentul nr. 2 Se foloseşte amestecul pietriş cu apă realizat anterior. Elevii sunt solicitaţi să separe cele două substanţe după ce au agitat amestecul cu bagheta. Cum puteţi separa cele două substanţe (apa şi pietrişul) având la dispoziţie doar un pahar? Elevii identifică diferite soluţii de rezolvare a problemei. Se alege soluţia corectă: se lasă amestecul în stare de repaus, până când pietrişul se depune pe fundul paharului, se toarnă apa în alt pahar. Se comunică elevilor faptul că au realizat o operaţie de decantare- separarea unei substanţe solide (care nu se dizolvă) dintr- un lichid. Elevii notează în caiet această metodă de separare a substanţelor din amestecuri. Decantarea- operaţia de separare dintr- un lichid a unei substanţe solide (care nu se dizolvă în lichidul respectiv). Elevii sunt solicitaţi să identifice situaţii practice în care este folosită această metodă (ex. separarea aurului şi argintului din minereuri în aparate speciale, numite decantoare, etc.) Experimentul nr. 3 Se realizează un amestec de apă cu sare (soluţie). “Cum puteţi separa sarea din apă?” Elevii propun diferite metode de separare. Se alege soluţia corectă: se încălzeşte amestecul într- o lingură de metal, cu ajutorul flăcării unei spirtiere, până când se evaporă toată apa.

Problematizare

Descoperire

Explicaţia

Problematizare

Descoperire

Problematizare

Demon-straţia

Descoperi-re



Nr. crt.




Evaluarea

O4

Obţinerea performanţei Intensificarea retenţiei şi asigurarea transferului Încheierea activităţii

Elevii observă cristalele mici de sare care au rămas în lingură. Se explică faptul că s-a realizat o operaţie de cristalizare. Elevii notează în caiete metoda de separare a substanţelor din amestecuri. Cristalizarea- operaţia de trecere a unei substanţe din soluţie, din stare lichidă în stare solidă (cristale). Elevii sunt solicitaţi să identifice situaţii practice în care este folosită această metodă (ex. fabricarea zahărului în instalaţii speciale, etc.). Se cere elevilor să identifice metodele prin care se poate separa un amestec de nisip, sare şi apă. Se precizează soluţia corectă: separarea se realizează în 2 etape (în prima etapă, prin decantare, se separă apa cu sare de nisipul care, se depune pe fundul vasului; în a doua etapă, prin cristalizare, se obţine sarea sub formă de cristale în urma evaporării apei. Se citeşte lectura “Mineralele” din manual, Se prezintă şi alte metode de separare (magnetizarea, electrizarea). Se organizează un joc didactic “Cine merge pe drumul cel bun către fântână?”pentru fixarea cunoştinţelor referitoare la metodele de separare a substanţelor din amestecuri. Se apreciază activitatea desfăşurată (colectiv, individual). Se notează elevii. Tema pentru acasă.

Explicaţia

Conversaţia Explicaţia

Joc didactic Instructaj

verbal

Problemati-zare



Proiect de lecţie Şcoala generală nr. 157 Clasa: I Învăţător: Maria Magdalena Bogheanu Disciplina: Cunoaşterea mediului Tema lecţiei: Rămas bun, toamnă! Tipul lecţiei: lecţie de consolidare Scopul:

- dezvoltarea capacităţii de a observa mediul înconjurător - dezvoltarea curiozităţii elevilor prin angajarea lor în acţiuni concrete de explorare

Tema săptămânii

„Animalele se pregătesc de iernat” Obiective operaţionale O1: Să recunoască pe baza imaginilor prezentate, fenomene ale naturii caracteristice anotimpului toamna. Obiectivul se consideră realizat dacă elevii recunosc principalele fenomene ale naturii. O2: Să utilizeze simboluri, desene referitoare la fenomenele observate pentru întocmirea calendarului naturii. Obiectivul se consideră realizat dacă cel puţin 17 elevi rezolvă corect toate cerinţele. O3: Să numească fenomene ale naturii. Obiectivul se consideră realizat dacă elevii numesc principalele fenomene ale naturii. O4: Să stabilească legături între lumea vie şi anotimpurile anului, pe baza explicaţiilor primite. Obiectivul se consideră realizat dacă toţi elevii identifică cel puţin o legătură între anotimpuri şi lumea vie. O5: Să manifeste o atitudine pozitivă faţă de mediul înconjurător.

Strategii didactice: - Metode şi procedee: observaţia, conversaţia euristică, jocul didactic, jocul de mişcare,

jocul muzical. - Material didactic: calendarul naturii, semne convenţionale confecţionate de elevi,

desene înfăţişând anotimpurile, plicuri, cutia poştaşului, frunze uscate, fructe, etc. - Organizarea activităţii: frontal, individual, pe grupe Bibliografie:

1. Manolescu Marin, Curriculum pentru învăţământul primar, Universitatea Bucureşti, Editura Credis, 2004

2. Ghidul programului de informare/formare a institutorilor/învăţătorilor- Curriculum pentru clasele I-II



Etape

Obiective

operaţionale Activităţi de învăţare Strategii şi resurse Evaluare

Moment organiza-toric Captarea atenţiei Verificarea însuşirii conţinutu-rilor anterioare Transmi-terea/ asimilarea noilor conţinuturi Fixarea- schimbări în viaţa plantelor

O1 O2 O2 O1 O1 O1 O3: O4:

Observarea transformărilor din natură Observaţia zilnică

Descrierea zilei (se deschid geamurile, elevii se deplasează în dreptul ferestrelor, observă starea vremii, poartă discuţii între ei, descriu în cuvinte proprii ce au observat)

Completarea calendarului cu semnul convenţional corespunzător zilei Identificarea semnului convenţional potrivit Aşezarea semnului convenţional potrivit cu vremea de afară Caracteristici ale anotimpului studiat

Fiecare elev va primi un desen (realizat de un alt coleg) care să înfăţişeze unul din anotimpurile anului. Dintre acestea, le vor selecta doar pe acelea care înfăţişează anotimpul toamna, vor motiva alegerea, le vor introduce în plicuri şi le vor preda „poştaşului”

Dezlegarea unor ghicitori

Selectarea unor obiecte şi a unor simboluri care fac referire la anotimpul toamna (frunze, fructe, flori, nori, stropi de ploaie, desene care înfăţişează activitatea oamenilor, păsărele)

Amenajarea clasei: „Colţul anotimpurilor”

Identificarea acţiunii vântului asupra mediului înconjurător

Discutarea unor aspecte legate de:

alte fenomene ale naturii (ploaie, ninsoare, ceaţă, curcubeu etc.)

importanţa acestor elemente în natură (vântul atrage norii, ploaia udă pământul, etc.) Legătura plante, animale, om şi anotimpul toamnă


Observaţia, conversaţia Activitate frontală (2') Conversaţia Activitate frontală (2') Calendarul naturii, semne convenţionale confecţionate de elevi Joc: „Soseşte poştaşul!” (4') Desene înfăţişând anotimpurile, plicuri, cutia poştaşului Joc: „Cine sunt” (6') Activitate pe perechi/grupe Experienţă (Cum fac să se mişte o frunză aşezată pe bancă fără să o ating?) Conversaţia euristică, problematizarea Activitate individuală (4') Conversaţia de verificare (4') Joc: „Formulează o întrebare” Activitate frontală (10')

Evaluare frontală I: observă şi descriu starea vremii la momentul respectiv Evaluare frontală I: identifică semnul convenţio-nal corespun-zător Evaluare individuală I: aleg desenul potrivit Evaluare frontală I: dezleagă ghicitoarea I: Selectează obiecte şi simboluri care fac referire la anotimpul toamna Evaluare individuală I: răspund la întrebare Evaluare frontală I: numesc fenomene ale naturii I: formulează întrebări şi răspunsuri



Feed-back Tema pentru acasă

O5

Schimbări în viaţa copiilor (îmbrăcăminte jocuri,)

Schimbări în viaţa oamenilor (îmbrăcăminte, anotimpul roadelor, prezentarea produsului „Cărticica fructelor şi a legumelor”, ocupaţii specifice anotimpului)

Formularea şi exprimarea propriilor păreri


anotimpul care urmează; celelalte anotimpuri; succesiunea lor.

Conversaţia Activitate frontală (10')

I: exprimă păreri personale

4.6 Cunoaşterea mediului în învăţământul preşcolar

4.6.1 Importanţa activităţilor de cunoaştere a mediului în învăţământul preşcolar

O componentă importantă a educaţiei copiilor preşcolari, cu

un impact deosebit în dezvoltarea lor intelectuală, o reprezintă cunoaşterea mediului.

Activităţile de cunoaştere a mediului înconjurător contribuie la formarea şi îmbogăţirea reprezentărilor despre natură şi societate iar contactul direct cu obiectele dezvoltă şi perfecţionează sensibilitatea tuturor analizatorilor. În procesul cunoaşterii mediului înconjurător se dezvoltă spiritul de observaţie care contribuie la creşterea calităţii percepţiei, a dezvoltării capacităţilor copiilor de a sesiza însuşirile caracteristice, esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Participarea activă a copiilor în procesul de cunoaştere asigură dezvoltarea gândirii.

Contactul direct cu lumea înconjurătoare reprezintă sursa cea mai importantă a îmbogăţirii şi activizării vocabularului, a formării unei exprimări clare, corecte şi coerente.

4.6.2 Particularităţi psihologice ale preşcolarului

Preşcolaritatea, stadiul care se întinde între 3 şi 6/ 7 ani se

caracterizează printr- o dezvoltare fizică şi psihică accentuată. Vârsta preşcolară este perioada celei mai intense receptivităţi, perioada imaginaţiei, fanteziei şi a jocului.

Prin joc, se îmbogăţeşte sfera vieţii psihice a copilului, curiozitatea, se conturează interesele şi se extind relaţiile interpersonale care asigură socializarea.

Preşcolarul de 4- 5 ani se adaptează cu mare uşurinţă mediului grădiniţei. Maxima receptivitate faţă de tot ceea ce- l înconjoară îi dezvoltă percepţia care devine un proces orientat cu sarcini şi modalităţi proprii de realizare.

În această perioadă, socializarea copilului se realizează într- un ritm accelerat şi se instalează unele trăsături de personalitate.



Curiozitatea vie şi permanentă a copilului îl îndeamnă spre cunoaştere şi investigare. Prin intermediul senzaţiilor, copilul primeşte informaţii despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare. Copilul percepe culoarea, forma, mărimea obiectului, greutatea lui.

În această perioadă se dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă, tactilă, chinestezică, gustativă şi olfactivă.

Gândirea preşcolarului fiind legată de prezenţa obiectelor, de imagine are un caracter intuitiv, concret. Generalizarea şi abstractizarea sunt încă slab dezvoltate. Strâns legat de evoluţia gândirii este limbajul care, pe parcursul frecventării grădiniţei, se îmbogăţeşte cantitativ şi calitativ.

Memoria preşcolarilor se caracterizează prin mai multe particularităţi. La această vârstă, copiii memorează cu uşurinţă şi rapiditate diferite imagini, povestiri, cântece, poezii dar durata de păstrare a informaţiilor este redusă. De aceea, în procesul recunoaşterii şi reproducerii, preşcolarii pot confunda cu uşurinţă obiecte asemănătoare.

O altă particularitate a memoriei este caracterul intuitiv, plastic, concret. Preşcolarii pot evoca cu uşurinţă imaginea obiectelor, jucăriilor frumoase, viu colorate, atractive. Randamentul memoriei creşte dacă volumul de cunoştinţe nu este prea mare, dacă se face o memorare logică, dacă materialul trezeşte copiilor emoţii şi sentimente.

În această perioadă, sub influenţa gândirii şi limbajului începe procesul organizării atenţiei voluntare. Mijloacele care contribuie la dezvoltarea şi educarea atenţiei preşcolarilor sunt: fixarea sarcinilor, precizarea obiectivelor, îndrumarea permanentă şi exprimarea clară, caldă şi expresivă.

Cunoaşterea acestor particularităţi ale preşcolarilor este primul pas în desfăşurarea unei activităţi de calitate.

4.6.3 Obiective şi conţinuturi ale activităţilor de Cunoaşterea mediului în

învăţământul preşcolar

Grădiniţa de copii, ca parte integrantă a învăţământului preuniversitar, are scopul de a oferi copiilor de vârstă preşcolară condiţiile necesare pentru o dezvoltare normală şi deplină.

Nu atât însuşirea unui volum mare de cunoştinţe îl face pe copil apt pentru şcoală, ci mai ales achiziţionarea unor capacităţi şi abilităţi intelectuale care să- i înlesnească munca de învăţare.

Programa pentru învăţământul preşcolar prezintă obiectivele cadru, obiectivele de referinţă şi exemple de comportamente de care educatoare trebuie să ţină seama în desfăşurarea activităţilor de cunoaştere a mediului. Astfel, sunt stabilite trei obiective cadru, şi anume:

• Dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a mediului înconjurător, precum şi stimularea curiozităţii pentru investigarea acestuia;

• Utilizarea unui limbaj adecvat în prezentarea unor fenomene din natură şi din mediul înconjurător;



• Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a mediului înconjurător, în vederea educării unei atitudini pozitive faţă de acesta.

Pentru fiecare obiectiv de referinţă, programa activităţilor instructiv- educative oferă şi exemple de comportamente ce trebuie formate la copiii de grădiniţă.

Obiectiv de referinţă: să cunoască unele elemente componente ale lumii înconjurătoare (corpul uman, plante, animale, obiecte).

Exemple de comportamente: - să descopere elemente componente ale mediului

înconjurător prin antrenarea organelor de simţ; - să enumere părţi componente ale corpului uman, ale

plantelor, ale animalelor; - să identifice formele de relief; - să descrie caracteristici ale mediului natural şi social; - să analizeze/ compare reacţii ale plantelor, animalelor şi

omului în diferite situaţii, sub influenţa factorilor de mediu. Obiectiv de referinţă: să recunoască anumite schimbări şi

transformări din mediul înconjurător. Exemple de comportamente: - să recunoască fenomene ale naturii în momentul producerii

lor; - să cunoască modul de producere a acestora şi efectele pe

care le produc asupra mediului; - să identifice caracteristicile anotimpurilor; - să observe şi să enumere modificări apărute în viaţa

omului, plantelor, animalelor; să le descrie şi să le compare. Obiectiv de referinţă: să exploreze şi să descrie verbal/

grafic obiecte, fenomene, procese din mediul înconjurător. Exemple de comportamente:

- să efectueze experienţe simple (dizolvare, colorare, combinare, separare, ardere, fierbere, evaporare, solidificare, plutire, etc.) folosindu- se instrumente diferite;

- să observe pe o perioadă dată un proces (dezvoltarea unei plante, hrănirea unui animal).

Obiectiv de referinţă: să cunoască elemente ale mediului social şi cultural.



Exemple de comportamente: - să denumească, identifice elemente locale specifice

(obiective socio- culturale, economice, religioase, istorice);

Obiectiv de referinţă: să cunoască existenţa corpurilor cereşti, a vehiculelor cosmice.

Exemple de comportamente:

- să denumească/ descrie, sumar corpuri cereşti pe baza criteriilor perceptive, pe baza datelor oferite de diverse materiale din sfera audio- vizualului şi a cărţilor.

Obiectiv de referinţă: să comunice impresii, idei pe baza observărilor efectuate.

Exemple de comportamente: - să cunoască existenţa mai multor medii de viaţă şi

factorii care le pot influenţa; - să exprime descoperirile şi ideile sale, utilizând un limbaj

adecvat; - să comunice în cadrul grupului rezultatele investigaţiilor;

Obiectiv de referinţă: să manifeste disponibilitate în a participa la acţiuni de îngrijire şi protejare, aplicând cunoştinţele dobândite.

Exemple de comportamente: - să participe, alături de adulţi, la acţiuni practice de

îngrijire, ocrotire şi protejare a mediului; - să- şi asume responsabilităţi de îngrijire şi ocrotire a

mediului; - să motiveze necesitatea protecţiei mediului de către om.

Obiectiv de referinţă: să aplice norme de comportare specifice asigurării sănătăţii şi protecţiei omului şi naturii.

Exemple de comportamente: - să respecte reguli de igienă individuală şi colectivă; - să utilizeze în acţiuni simple, unelte de curăţare a

mediului ambiant; - să cunoască existenţa unor comportamente excesive

care pot afecta sănătatea; - să respecte regulile de convieţuire socială; - să cunoască regulile de protecţie a naturii şi să

anticipeze pericolele încălcării lor; - să înţeleagă efectele secundare, negative, ale activităţii

omului asupra mediului. Obiectivele de referinţă care sunt urmărite în activităţile de

cunoaşterea mediului vizează obiective ale educaţiei cognitive şi de limbaj, ale educaţiei psiho- motrice şi fizice, ale educaţiei estetice, ale educaţiei afective, ale educaţiei pentru societate.

De aceea, se acordă o mare importanţă stabilirii şi selecţiei conţinuturilor activităţilor de cunoaşterea mediului, ţinându- se seama de particularităţile de vârstă, de dezvoltarea psiho- fizică a copiilor preşcolari.



Conţinutul activităţilor de cunoaşterea mediului 1. Omul • Înfăţişare (caracteristici, asemănări, deosebiri); • Îmbrăcăminte, încălţăminte; • Condiţiile de viaţă, de igienă personală şi colectivă,

protecţia vieţii şi sănătăţii; • Activitatea omului în familie, la locul de muncă, în

societate; • Manifestări afective, pozitive fată de oameni; • Comportamente civilizate, comportamente morale. 2. Natura (plante, animale, fenomene ale naturii) • Înfăţişare (caracteristici, asemănări, deosebiri); • Elemente primare în natură: apa, aerul, focul, pământul; • Clasificare; plante, animale, fenomene (după criterii

date, folosire, de exemplu: după mediul geografic, anotimp, etc.);

• Condiţii de dezvoltare a plantelor şi animalelor: îngrijire, folosire, foloase şi pagube, protecţia mediului;

• Sentimente, comportamente pozitive individuale şi de grup faţă de natură, de plante, de animale, de fenomene ale naturii. 3. Familia, grădiniţa şi şcoala

• Denumire; • Adresa: topografia locului (recunoaşterea

împrejurimilor); • Activităţi specifice copilului în familie, în grădiniţă, în

şcoală, semnificaţia acestor activităţi; • Sentimente, comportamente pozitive individuale şi relaţii

de grup în familie, în grădiniţă, în şcoală. 4. Localitatea natală şi ţara

• Denumire; • Elemente locale specifice (de relief, aşezare geografică,

obiective socio- culturale, economice, istorice, religioase, etnice);

• Comportamente şi sentimente de apartenenţă faţă de acestea. 5. Universul

• Pământul, planeta oamenilor; • Cosmosul, corpuri cereşti (soare, lună, stele); • Sentimente şi comportamente pozitive de ocrotire a vieţii

pe pământ. 6. Drepturile copilului

• Dreptul de a fi protejat şi de a avea o familie; • Dreptul la o viaţă socială decentă, la îngrijire, educaţie şi

instrucţie, la asistenţă medicală; • Dreptul de a se forma în spiritul înţelegerii, toleranţei şi

păcii; • Dreptul copilului aparţinând grupului minoritar sau

populaţiei indigene la propria cultură, la practicarea propriei religii şi limbi;



• Dreptul de a creşte în siguranţă, de a fi respectat pentru gândurile şi ideile sale.

7. Elemente de fizică şi chimie • Plutirea şi scufundarea unor obiecte; • Transformarea culorii unor lichide în amestec cu diferite

substanţe (infuzie de ceai, limonadă, etc.); • Dizolvarea unor substanţe în lichide (zahăr, sare); • Transformarea alimentelor în procesul pregătirii hranei; • Determinarea greutăţii obiectelor prin cântărirea lor; • Intuirea, măsurarea dimensiunii, capacităţii/ volumului

unor obiecte, corpuri; • Atracţia unor obiecte (ex. magnetizarea metalelor); • Mişcarea aerului în natură; • Perceperea timpului şi a succesiunii diferitelor acţiuni,

evenimente.

4.6.4. Proiectarea activităţilor de cunoaşterea mediului Prin activităţile de cunoaşterea mediului bine planificate, copiii

află date despre condiţiile de mediu (mai ales din zona geografică a localităţii) şi despre influenţa lor asupra vieţii plantelor şi animalelor, identifică fenomenele naturii, sunt călăuziţi prin cosmos, realizează experienţe fizice, chimice pentru a avea revelaţia bucuriei de a descoperi prin efort propriu unele secrete ale naturii, li se formează şi li se dezvoltă o atitudine corectă faţă de mediu.

În proiectarea activităţilor se va ţine seama de nivelul grupei, de ecosistemele predominante în jurul localităţii şi de tipul acesteia.

Indiferent de zona în care locuim, la câmpie, deal, munte sau la malul mării, peste tot, în oraşe sau sate, pot fi realizate observaţii directe pentru a cunoaşte o lume extraordinară, populată de plante şi tot felul de vieţuitoare, pot fi studiate şi descoperi condiţiile de viaţă de care au nevoie acestea pentru a trăi.

Nu trebuie să mergem prea departe. Un întreg univers, încă necunoscut copiilor, se află la doi paşi, în imediata noastră apropiere: în propria cameră, în grădina casei, în jurul grădiniţei, pe stradă, în parc, în pădure.

Programa activităţilor instructiv- educative din grădiniţa de copii stabileşte doar o singură activitate obligatorie de cunoaşterea mediului pe săptămână, la fiecare grupă.

Dacă temele mari planificate sunt cam aceleaşi pentru toate grupele din grădiniţă, conţinuturile sunt stabilite diferenţiat pentru fiecare grupa de vârstă.

La grupa mică copiii sunt familiarizaţi doar cu fiinţe, lucruri, ocupaţii şi meserii apropiate de activitatea lor şi a adulţilor din familie şi grădiniţă.

Prezentându- i- se cu precădere animale, plante, fenomene ale naturii, obiecte uzuale ale lumii materiale, copilul trebuie să- şi însuşească denumirea corectă a acestora precum şi principalele acţiuni din activitatea îndeplinită de ei, de părinţi de şi personalul din grădiniţă.



Astfel, el învaţă să denumească corect legume ca: ridichea, salata, ceapa, usturoiul, roşia, ardeiul, castravetele; fructe: mere, pere, cireşe, căpşuni; flori: ghiocelul, laleaua, margareta, crizantema, etc.

Referitor la om, preşcolarul mic îl percepe ca înfăţişare, cunoaşte activitatea părinţilor sau a celor apropiaţi lui.

Dintre temele propuse pentru grupa mică menţionăm: Observări: Mărul, Crizantema, Strugurele, Ghiocelul,

Laleaua, Ridichea, Salata, Pisica, Căţelul, Ursul, Vulpea, Băiatul şi fetiţa, etc.

Lecturi după imagini: “Jocul copiilor iarna”, “Spune ce face copilul”, Să ne îmbrăcăm corect”, “La ce foloseşte” (recunoaşterea mobilierului, a obiectelor de veselă).

Lecturi ale educatoarei: “Coada veveriţei” de E. Jianu, “Iarna în pădure” de E. Jianu, “Mănuşa”, “Povestea lui Moş Crăciun”, etc.

Discuţii libere: “Ce ştim despre …”, “Să îngrijim plantele”, “Fructele şi vitaminele”, “Legumele şi sănătatea”, etc.

Familiarizarea preşcolarului mic cu mediul cu ajutorul experienţei senzoriale, constituie un proces activ care implică o intensă activitate psihică a copilului. Treptat se perfecţionează activitatea de percepere a realităţii şi formarea spiritului de observaţie. Contactul cu obiectele şi fenomenele înconjurătoare creează ocazii favorabile pentru apariţia dorinţei copiilor de a cunoaşte, stimulează curiozitatea şi interesul.

La grupa mijlocie, cercul de cunoştinţe dobândite la grupa anterioară, se lărgeşte atât prin introducerea unor amănunte legate de activitatea părinţilor, acasă şi la serviciu, cât şi în legătură cu activitatea adulţilor din grădiniţă şi din afara grădiniţei. La această grupă, copiii capătă cunoştinţe despre munca oamenilor din magazinele apropiate, de pe şantierul de construcţie, despre unele aspecte ale muncii agricole (arat, semănat, secerat, plantat). Copiii încep să se familiarizeze cu unele obiecte şi unelte folosite de adulţi în timpul muncii, cât şi cu unele mijloace de transport.

Raportul cunoaştere- înţelegere se modifică treptat în favoarea celei din urmă, copilul fiind capabil la sfârşitul grupei mijlocii să precizeze, să exemplifice, să exprime şi să explice cu cuvinte proprii însuşirile obiectului sau ale fiinţei observate, necesitatea folosirii unor instrumente sau a unor norme de comportare, să clasifice după anumite criterii, etc.

În percepţia copiilor intervin o serie de progrese vizibile care fac posibilă trecerea de la diferenţierea însuşirilor contrastante la sesizarea unor deosebiri mai fine.

Odată cu îmbogăţirea experienţei senzoriale se creează la preşcolari premisele dezvoltării gândirii abstracte precum şi a diverselor operaţii ale acesteia.

Din punct de vedere al conţinutului activităţilor de cunoaşterea mediului înconjurător, copiilor grupei mijlocii li se îmbogăţesc noţiunile despre fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, ocupaţii şi meserii, mijloace de transport.



Cunoştinţele despre animale şi plante nu se limitează doar la recunoaşterea şi denumirea corectă a acestora ci şi la sesizarea a 2- 3 caracteristici definitorii.

Cunoştinţele despre animale se îmbogăţesc cu noţiuni referitoare la înfăţişare, părţi componente, la hrana specifică, la adăpost sau locul unde cresc sau vieţuiesc, la îngrijirea lor.

Exemplu: Lectură după imagini: “Copiii îngrijesc plantele”, “La fermă”, “În pădure”, etc.

Jocuri didactice: “Cine a venit?” (animale, păsări, hrana lor, modul de viaţă), “Să facem bucheţele de flori” (clasificarea florilor după culoare, după anotimp), etc.

Cunoştinţele despre anotimpuri se îmbogăţesc prin cunoaşterea fenomenelor caracteristice fiecărui anotimp, a activităţilor adulţilor şi copiilor în diferite anotimpuri, măsuri de adaptare la schimbările din natură.

Exemplu: Lecturi după imagini: “A sosit toamna” (iarna, primăvara, vara), “Munca oamenilor în grădină” (în livadă, pe ogor, etc.).

Jocuri didactice: “Ştii când?” (clasificări de activităţi după anotimp), “Ce se potriveşte?” (anotimpuri), etc.

Povestiri: “Povestea castanelor”, “Ce mi-a povestit un greier mic” de M. Pop, etc.

Ca o noutate pentru această grupă, s- au introdus noţiuni referitoare la orientarea în timp (cunoaşterea şi înţelegerea succesiunii diferitelor momente ale zilei, diferenţierea acestora; perceperea trecerii timpului şi precizarea reprezentărilor de prezent- azi, viitor- mâine, trecut- ieri; învăţarea denumirii zilelor săptămânii, în succesiunea lor).

La grupa mare, se aprofundează şi cunoştinţele dobândite în grupele anterioare.

Începând cu vârsta de 5 ani este deja consolidată coordonarea între mişcările mâinii şi ale ochiului în procesul de explorare şi cunoaştere a obiectului cercetat.

Analiza şi sinteza sunt mai profunde şi realizate la un nivel superior celui atins în perioada anterioară.

Începând cu această vârstă, aplicarea în practică a cunoştinţelor dobândite, capătă un rol tot mai important.

Rezolvarea fişelor de muncă independentă devine tot mai eficientă pentru evaluarea cunoştinţelor copiilor.

Se îmbogăţesc şi se sistematizează cunoştinţele copiilor referitoare la fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, ocupaţii şi meserii, mijloace de locomoţie.

Copiii încep să facă diferenţieri din ce în ce mai nuanţate între obiecte şi însuşirile acestora, dobândesc capacitatea de a descrie fenomenele observate, de a relata, pot efectua singuri experienţe simple (Apa şi transformările ei”, “Plutirea obiectelor”, “Germinaţia plantelor”, etc.).

În procesul de formare a noţiunilor despre om, îmbrăcăminte, obiecte dintr- o locuinţă, hrană, obiecte de toaletă, copiii grupelor mari îşi formează deprinderi igienice corporale, alimentare, etc. conştientizează necesitatea de a respecta igiena personală în toate



împrejurările de viaţă şi cunosc efectele negative rezultate din încălcarea acestor norme.

Exemple de activităţi desfăşurate la grupa mare şi conţinuturile specifice cunoaşterii mediului înconjurător.

3. Animale

- domestice: “Ferma de animale, “Animalele domestice şi puii lor”, “Animalele din curtea bunicului”;

- sălbatice: “Animale sălbatice din ţara noastră”, “Grădina zoologică”, “Cine nu aparţine grupului”, “Curiozităţi din lumea animalelor”.

2. Plante - necultivate: “Pădurea, prietena noastră”, “Plante

medicinale”; - cultivate: “Pomii fructiferi”, “Legume de toamnă”, “Spicul de

grâu”, “Încolţirea”, “Înmugurirea şi înflorirea”. 3. Omul

- înfăţişare: “Ce ştim despre corpul nostru?”, “Ce simţim, cum simţim?”, “De câte feluri sunt oamenii?”;

- cunoştinţe şi deprinderi igienice: “Curat şi sănătos”, “Cu păpuşa la doctor”;

- activităţi specifice: “Ce meserii cunoaştem?”, “Din activitatea poliţistului” (doctorului, tâmplarului, etc.);

- relaţia cu lumea înconjurătoare: “Aspecte din viaţa de familie”, “Ziua celor dragi”, “Cu ce călătorim?”.

Medii de viaţă: “O plimbare la pădure”, “În împărăţia apelor”. Fenomene ale naturii: “Ce ne povesteşte vântul”, “Ploaia”,

“Curcubeul”, “Bruma”, “Poleiul”. Anotimpurile: “Viaţa în cele patru anotimpuri”, “Când se

întâmplă”, “Roata timpului”, “De ce se schimbă vremea”. Pământul şi alte corpuri cereşti: “Planeta pe care locuim”, “O

călătorie cosmică”, “Vehicule cosmice”, “Ocrotirea vieţii pe pământ”. Noţiuni de fizică şi chimie/ experimente: “Apă, aer, foc-

elemente ale vieţii”, “Apa şi transformările ei”, “Plutirea şi scufundarea”, “Dizolvarea”, “Amestecarea şi separarea”, “Focul şi efectele lui”, “La bucătărie”, “Micii chimişti”.

Conţinutul activităţilor cuprinse în planificarea instructiv- educativă, trebuie astfel conceput încât să nu fie o repetare monotonă a sarcinilor.

A proceda în acest fel însemnă a îmbunătăţii elementele învăţate anterior, pe de o parte şi pe de altă parte, a completa progresiv tema, ducând la o înţelegere mai largă şi la transferul învăţării.

Planificare anuală orientativă cuprinzând domeniile

specifice de cunoaştere (Elena Rafailă şi colaboratorii- Metode orientative de lucru cu preşcolarii, Editura All Pedagogic, Bucureşti, 1999).



GRUPA SEMESTRUL

TEMA (săptămâna) SUBTEMA

Evaluare iniţială Familie, grădiniţă Familia mea Familie, grădiniţă Încăperile grădiniţei Familie, grădiniţă Familiarizarea cu personalul grădiniţei Natura Fructe de toamnă Natura Legume de toamnă Natura Flori Omul Înfăţişarea omului Omul Obiecte de toaletă şi uz personal Natura Animale domestice (pisica) Natura Animale sălbatice (ursul) Natura Caracteristicile iernii (început de iarnă) Localitatea natală Obiceiuri şi tradiţii de iarnă (Vine Moş Crăciun!)

EVALUAREA SEMESTRIALĂ FINALĂ 1. Familie, grădiniţă Natura

- De acasă la grădiniţă - Legume, fructe, flori

2. Omul - Cum arăt? (Înfăţişarea); Cum mă îngrijesc?

I.

3. Natura - Animale domestice - Animale sălbatice- viaţa în timpul iernii

Natura Fenomene specifice Natura Jocurile copiilor iarna Natura Pădurea şi animalele în timpul iernii Omul Munca în familie (activitatea omului) Familie, grădiniţă E ziua mamei Natura Flori de primăvară Natura Aspecte de primăvară Localitatea natală Oraşul nostru. Cartierul în care locuiesc Natura Munci de primăvară (pe câmp) Natura Munci de primăvară (în grădină) Localitatea natală Mijloace de locomoţie şi transport (pe uscat) Localitatea natală Mijloace de locomoţie şi transport (pe apă) Natura Aspecte de vară (început de vară) Natura Fructe de vară (cireşe) Drepturile copilului Copilărie fericită (1 iunie)

EVALUARE SEMESTRIALĂ FINALĂ 1. Natura Flori pentru mama 2. Localitatea natală Cu ce putem călători?

MICĂ

II.

3. Omul Localitatea natală Natura

Oraşul nostru în acest anotimp Munca oamenilor



GRUPA SEMESTRUL

TEMA (săptămâna) SUBTEMA

I. Evaluare iniţială Familie, grădiniţă Grădiniţă, casa noastră dragă Natura Fructe de toamnă Natura Legume de toamnă Natura Flori de toamnă Natura Animale domestice Natura Animale sălbatice Natura Pădurea în acest anotimp Omul Înfăţişarea omului Omul Alimentele şi sănătatea Omul Îmbrăcămintea şi încălţămintea Natura Fenomene ale naturii Localitatea natală Obiceiuri şi tradiţii de iarnă EVALUARE SEMESTRIALĂ FINALĂ 1. Natura Legume, fructe, flori 2. Natura Cartea cu animale (sălbatice, domestice- mod de

viaţă în anotimpul rece) 3. Omul Cine sunt? Cum mă îmbrac? (Despre sănătatea

omului) II. Omul Despre prieteni Omul Meseriile omului Omul Accidentele şi viaţa Familie, grădiniţă Comportarea şi activitatea în familie Omul E ziua mamei! Natura Flori de primăvară pentru mama (ghiocelul şi

vioreaua) Localitatea natală, ţara Oraşul meu, primăvara Localitatea natală Ţara mea Universul Pământul (Obiceiuri de Paşti) Localitatea natală, ţara Mijloace de locomoţie şi transport Familie, grădiniţă, şcoala Şcoala din apropierea grădiniţei Natura Flori Natura Legume specifice anotimpului Natura Fructe Drepturile copilului Viaţa copiilor din ţara noastră EVALUAREA SEMESTRIALĂ FINALĂ 1. Familie, grădiniţă,

şcoală Activitatea în familie şi societate (comportare, meserii, prevenirea accidentelor)

2. Localitatea natală, ţara Universul

Călătorie în jurul pământului (despre oraş, ţară, Pământ, mijloace de transport)

MARE

3. Natura Când se întâmplă? (Anotimpuri- legume, fructe, flori)



Proiect de lecţie Grupa mare Disciplina: Cunoaşterea mediului Tema lecţiei: “Ghiocelul şi vioreaua” Tipul lecţiei: observare Obiective generale: • însuşirea unor cunoştinţe elementare despre plante de primăvară (ghiocel şi viorea)-

alcătuire externă, asemănări/ deosebiri, importanţă; • îmbogăţirea vocabularului cu o serie de cuvinte noi: bulb, tulpină subpământeană,

tulpină aeriană; • dezvoltarea acuităţii senzoriale (vizuală, tactilă, olfactivă), a spiritului de observaţie; • dezvoltarea operaţiilor gândirii (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea,

generalizarea), a atenţiei voluntare; • educarea dragostei faţă de natură, a dorinţei de a îngriji florile, de a le folosi pentru

înfrumuseţarea mediului ambiant. Obiective operaţionale Pe parcursul şi la sfârşitul activităţii, copiii vor fi capabili să: O1: Să recunoască ghiocelul şi vioreaua, stabilind caracteristicile fiecărei plante, pe baza materialului pus la dispoziţie; O2: Să indice părţile componente ale celor două plante comparativ pe baza materialului natural şi a planşelor; O3: Să explice rolul fiecărei părţi componente, pe baza explicaţiilor educatoarei; O4: Să identifice asemănări şi deosebiri între ghiocel şi viorea în urma observării prin comparaţie a celor două plante. Strategii didactice: - Metode şi procedee: observaţia, comparaţia, conversaţia, demonstraţia,

problematizarea, explicaţia. - Mijloace de învăţământ: material distributiv, ghiocei şi viorele (plante întregi) pentru

fiecare copil, material demonstrativ: planşe, lădiţe cu pământ, ghiocei, viorele, alte flori de primăvară, casetă muzicală.

Bibliografie:

1. Maria Comănescu, Doina Gheorghe- Cunoaşterea mediului- grupa pregătitoare, ghidul educatoarei, Editura Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998 2. Mica enciclopedie pentru prichindei, Editura RAO.



Etape

Obiective operaţio-

nale Activităţi de învăţare Strategii şi resurse Eva-

luare

Moment organizatoric Captarea atenţiei şi crearea motivaţiei Anunţarea temei şi a obiectivelor Dirijarea învăţării

O1 O2 O3

Asigurarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea activităţii: aerisirea sălii de grupă, pregătirea materialelor necesare.

Se realizează prin audierea unei casete audio de conţine o “ceartă” între flori de primăvară, referitoare la frumuseţea, parfumul şi culoarea acestora. Dintre acestea se remarcă ghiocelul şi vioreaua.

Se anunţă tema şi obiectivele activităţii pe înţelesul copiilor: observarea unor plante care înfloresc primăvara (ghiocelul şi vioreaua). Se va intui materialul, apoi se va trece la observarea părţilor componente ale celor două plante, prin comparaţie. 1. Rădăcina – la ambele plante:

- firişoare subţiri, albicioase care cresc în pământ; - susţin planta şi absorb apa cu sărurile minerale din pământ. 4. Tulpina subpământeană În pământ plantele au o tulpină subpământeană: - bulb asemănător cepei, alcătuit din frunze care se acoperă unele pe altele; - bulbul este numit “cămara plantei”- în el se află substanţe hrănitoare. 3. Tulpina aeriană - porneşte din bulb, este subţire şi de culoare verde la ambele plante; - prin tulpină, apa şi substanţele hrănitoare sunt transportate către frunze. 4. Frunzele - două frunze de culoare verde, lungi şi ascuţite la vârf; - frunza este “bucătăria plantei”- aici se pregăteşte hrana necesară plantei; - la ghiocel, în vârful tulpinii aeriene se află o frunză mică, cu vârful ascuţit, ce protejează floarea; - la viorea tulpina aeriană este învelită până la jumătate de două frunze lungi, care se deschid; din interior apare o codiţă spre vârful căreia apar florile. Sinteza parţială. Copiii vor recapitula cele învăţate despre rădăcină şi cele două tipuri de tulpină. 5. Floarea - ghiocelul are o singură floare, în vârful tulpinii, formată din petale albe moi şi catifelate; - are forma de clopoţel;

Metode: conversaţia, instructajul verbal. Metode: conversaţia, audiţia. Mijloace: casetă audio, casetofon., material natural Metode: conversaţia, Mijloace: planşe, material natural, ghiocei şi viorele. Metode: observarea, conversaţia, problematizarea, demonstraţia, explicaţia. Mijloace: material natural (ghiocei, viorele) şi planşe. Metode: observarea, conversaţia, problematizarea, demonstraţia, explicaţia. Mijloace: material natural (ghiocei, viorele) şi planşe.

Eva-luare fron-tală Eva-luare fron-tală Eva-luare fron-tală



Fixarea cunoştinţelor şi realizarea feed- back- ului Evaluarea Încheierea activităţii

O4 O2 O4

- miros specific, de primăvară; - vioreaua are mai multe flori mici formate din petale de culoare albastră; - miros specific. Sinteza parţială este realizată de către copii cu ajutorul educatoarei, pe baza celor învăţate despre floare. 6. Mediul de viaţă - cresc îndeosebi în pădure, dar şi în grădinile de flori; - înfloresc primăvara devreme (plante de primăvară), iar pentru a creşte au nevoie de lumină, căldură şi apă, substanţe hrănitoare. 7. Înmulţirea plantelor - se realizează prin bulb. 8. Importanţa şi modul de îngrijire al celor două plante. Sinteza finală. Este realizată de copii pe baza materialului ilustrativ. Are caracter aplicativ: copiii vor reconstitui cele două plante din materialul primit, motivând alegerea diferitelor părţi, aşezarea şi succesiunea acestora. Aprecieri referitoare la modul de desfăşurare a activităţii. Copiii vor răsădi plantele cu rădăcină în lădiţe şi le vor îngriji.

Metode: observarea, conversaţia, problematizarea, demonstraţia, explicaţia. Mijloace: material natural (ghiocei, viorele) şi planşe. Metode: observarea, conversaţia, problematizarea, demonstraţia, explicaţia. Mijloace: material natural (ghiocei, viorele) şi planşe. Metode: exerciţiul, explicaţia, conversaţia. Mijloace: piese tip puzzle.

Eva-lua-re Fron-tală Eva-lua-re Fron-tală Indi-vidu-ală



4. 7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare


1. Metodica este o disciplină ştiinţifică, componentă a sistemului ştiinţelor pedagogice, care are ca obiect studierea organizării procesului de învăţământ- ca proces instructiv- educativ, la un anumit obiect din planul de învăţământ.

2. Vezi paginile corespunzătoare.


Cursul conţine exemple de planificări anuale. Consultă paginile corespunzătoare.

4.8. Lucrarea de verificare 4

1. Proiectaţi o unitate de învăţare la disciplina Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii (învăţământ primar)

Sau

Elaboraţi o planificare semestrială şi săptămânală (învăţământ preşcolar) 4p

1. Proiectaţi o activitate/ lecţie de Cunoaşterea mediului/ Ştiinţe ale naturii. 5p Se acordă un punct din oficiu. Sugestii:

- alegeţi tema specifică domeniului preferat (învăţământ preşcolar sau primar); - abordaţi forma de proiect care vă este accesibilă; urmaţi paşii necesari pentru

proiectarea unei activităţi/ lecţii.

Criterii de evaluare şi notare

1. 4p 2. 5p

- stabilirea corectă a obiectivelor operaţionale- 0,50p; - alegerea metodelor de predare şi a activităţilor de învăţare- 1p; - structura lecţiei- 2,50p; - abordări personale- 1p.

Se acordă un punct din oficiu.



Bibliografie selectivă: 1. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum- Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de Ştiinţe ale naturii la cls. a III- a şi a IV-a, Bucureşti, 2001, p.4- 31 2. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Centru Naţional de Formare a Personalului din învăţământul preuniversitar- Ghidul programului de informare/ formare a institutorilor/ învăţătorilor- curriculum pentru clasele I şi a II-a, Bucureşti, 2003, p. 68- 78 3. Gheorghe, Alexandru; Pavelea, Daniel, Tudor şi colaboratorii- Tehnologia didactică şi a tipurilor de lecţie în învăţământul preuniversitar, Editura “Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2005, p. 14- 42 4. Maria, Comănescu, Androne, Constanţa- Ştiinţe, clasa a II-a, Ghidul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996 5. Elena, Huţanu; Daniel, Ovidiu Crocnan- Ştiinţe, clasa a III-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2001 6. Elena, Huţanu; Daniel, Ovidiu Crocnan- Ştiinţe, clasa a IV-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2002 7. Elena, Rafailă şi colaboratorii- Modele orientative de lucru cu preşcolarii, Editura All Pedagogic, Bucureşti, 1999, p. 3- 45.

Bibliografie generală: 1. Corega C., Haralamb Dorel, Talpalaru Seryl- Fizică, manual pentru clasa a VI- a, Editura Teora, 1998, pag. 22- 46 2. Corega C., Haralamb Dorel, Talpalaru Seryl- Fizică, manual pentru clasa a VIII- a, Editura Teora, 2000, pag. 20- 27, 47- 59 3. Turcitu Doina, Pop Viorica- Fizică manual pentru clasa a VIII a, Editura Radical, 2000, pag. 7- 47 4. Fătu Sanda, Stroe Felicia, Stroe Constantin- Chimie, manual pentru clasa a VII- a, Editura Corint, 1999, pag. 3- 25 5. Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena- Manualul învăţătorului, clasa a III- a, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2001, p. 5-14 6. Crocnan Daniel Ovidiu, Huţanu Elena- Manualul învăţătorului, clasa a IV- a, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2002, p. 4- 10 7. Pacearcă Ştefan, Constantinescu Rodica, Popescu Maria- Luiza- Ştiinţe, clasa a IV- a, Editura Cartea Universală, 2003 8. Bogheanu Maria Magdalena, Ilarion Niculina- Ştiinţe ale naturii clasa a IV- a experimente, evaluare, autoevaluare, Editura Humanitas Educaţional, 2002 9. Pârâială Viorica, Pârâială Dumitru, Filoti Carmen- Ştiinţe ale naturii, auxiliar pentru elevi, cadre didactice şi părinţi, Editura Euristică, Iaşi, 2002 10. Grinţescu I., Botanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 32-69 11. Boldor O., Raianu O., Trifu M., Fiziologia plantelor- Lucrări practice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 25- 48 12. Todor V. şi colaboratorii, Metodica predării biologiei la clasele V- VIII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982 13. Gheţe M., Grosu M., Activităţi practice de biologie pentru gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2002, pag. 12- 32, p. 32- 45



14. Copil V. şi colaboratorii, Biologie, Manual pentru clasa a V-a, Editura Sigma, 1997, pag.28- 78 15. Enciclopedia pentru tineri Larousse- Plante şi animale, Editura Rao, 1996, pag. 8- 29, p. 32- 99 16. Ţibea, Florica- Atlas şcolar de biologie (Regnul Plante), Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004 17. Opriş T., Bios (Cele mai pasionante probleme ale lumii vii), Editura Albatros 18. Ariniş Ioana, colaboratorii- Biologie, manual pentru clasa a IX-a, Editura All, Bucureşti, 2000 19. Ariniş Ioana, Cristescu D.- Biologia animală şi vegetală, ghid metodologic, Editura paralela 45; Piteşti, 2006, p. 10- 29, p. 96- 110 20. Vodă Claudiu- Cercetător la …. zece ani, Editura Aramis, Bucureşti, 2001 21. Opriş Tudor- Aceste uimitoare plante şi animale, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988 22. Întrebări şi răspunsuri- Ştiinţa în viaţa cotidiană, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao, 2005 23. Întrebări şi răspunsuri- Natură şi animale, Enciclopedia Rao, Grupul Editorial Rao, 2005 24. Ţibea, Florica- Atlas şcolar de biologie- Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004 25. Ţibea, Florica- Atlas şcolar de biologie (Regnul Protista, Regnul Animal), Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2004 26. *** Arborele lumii 27. *** MEC- Programul Naţional “Educaţia pentru sănătate în şcoala românească”, Ghid pentru cadre didactice (suport informativ), 2004, p. 63- 89 28. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum- Ghid metodologic de aplicare a programei şcolare de ştiinţe ale naturii la clasele a III- a şi a IV-a, Bucureşti, 2001, p. 4- 31 29. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Centru Naţional de Formare a Personalului din învăţământul preuniversitar- Ghidul programului de informare/ formare a institutorilor/ învăţătorilor- curriculum pentru clasele I şi a II-a, Bucureşti, 2003, p. 68- 78 30. Gheorghe, Alexandru; Pavelea, Daniel, Tudor şi colaboratorii- Tehnologia didactică şi a tipurilor de lecţie în învăţământul preuniversitar, Editura “Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2005, p. 14- 42 31. Maria, Comănescu, Androne, Constanţa- Ştiinţe, clasa a II-a, Ghidul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996 32. Elena Huţanu, Daniel Ovidiu Crocnan- Ştiinţe, clasa a III-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2001 33. Elena Huţanu, Daniel Ovidiu Crocnan- Ştiinţe, clasa a IV-a, Manualul învăţătorului, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2002 34. Elena Rafailă şi colaboratorii- Modele orientative de lucru cu preşcolarii, Editura All Pedagogic, Bucureşti, 1999, p. 3- 45.

Documents

Didactica Stiinte