CAPITOLUL 4

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA

BOLNAVILOR CU INSUFICIENŢĂ CARDIACĂ

4.1. NEVOILE PACIENTULUI

La bolnavii cu insuficienţă cardiacă forţa de contracţie a inimii este scăzută şi nu

poate asigura debitul de sânge necesar funcţiilor normale ale organismului. Din această

cauză, aportul deficitar de substanţe nutritive şi oxigen creează grave tulburări ale

metabolismului tisular, care reduce la rândul său forţa de contracţie a inimii şi stază în

circulaţia de întoarcere. Această categorie de bolnavi necesită o îngrijire specială care are

ca scop :

reducerea nevoilor energetice ale organismului pentru a putea face faţă

îmbolnăvirilor, deci , pentru a scădea fortul cardiac;

mărirea forţei de contracţie a inimii, mărindu-se astfel capacitatea

funcţională.

Asistenta medicală deţine o poziţie importantă în îngrijirea acestor categorii de

bolnavi. Pentru a-şi îndeplinii menirea nu trebuie să se mulţumească să cunoască şi să

aplice, chiar perfect, diferite tehnici de îngrijire a bolnavului , ci trebuie să cunoască şi

noţiuni teoretice care să-i permită depistarea unui semn precoce, interpretarea acestuia şi

chiar, dacă este nevoie, intervenţia în situaţiile în care viaţa bolnavului depinde de

cunoştinţele sale.

1.Asigurarea repausului fizic

- asistenta se va îngrijii ca bolnavii să aibă maxim de confort, să evite efortul

fizic , saloanele să aibă o ambianţă plăcută.

- bolnavii cu insuficienţă cardiacă fiind dispneici, vor fi ţinuţi în poziţie şezândă

sau semişezândă, asistenta medicală va avea grijă să le asigure această poziţie.

- patul va fi prevăzut cu utilaj auxiliar , precum şi cu un număr mare de perne.

În cursul zilei patul va fi înlocuit cu un fotoliu având grijă ca bolnavul să aibă

sprijin sub picioare

2. Asigurarea repausului psihic

- asistenta medicală va avea grijă să ferească bolnavul de tot ceea ce ar putea

tulbura echilibrul nervos, trebuie să câştige încrederea bolnavului printr-o

bună pregătire profesională.

- pentru a evita stările de nelinişte va administra la timp medicamentele

prescrise de medic şi va răspunde prompt la orice solicitare a bolnavului.

- asistenta medicală va însoţii bolnavii la consultaţiile de specialitate

( examinări radiologice, EKG.); va examina starea psihică a bolnavilor,

vizitându-l cât mai des şi va instrui vizitatorii asupra modului de comportare

faţă de bolnav.

3. Asigurarea igienei personale a bolnavului

- Asistenta medicală va executa zilnic toaletele bolnavului fără ca acesta să facă

eforturi prea mari, va face apoi o frecţie cu alcool diluat pentru a îmbunătăţii

circulaţia periferică. Pielea trebuie menţinută în permanenţă curată şi uscată ,

deoarece pielea umflată se infectează uşor.

- Se va schimba lenjeria de pat şi de corp zilnic.

4. Prevenirea formării trombozelor

- Asistenta medicală va executa zilnic masajul membrelor inferioare, în direcţia

curentului venos.

- În acelaşi scop, asistenta medicală va asigura ridicarea membrelor inferioare la

35 grade prin ridicarea patului sau prin aşezarea unor suluri sub picioarele

bolnavului.

- Bolnavul va fi ajutat să execute muşcări de flexie şi extensie a membrelor

inferioare prin care se împiedică trombozarea şi se elimină edemele.

5. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative

- Asistenta medicală va urmării zilnic T.A. , pulsul central şi periferic,

respiraţia, diureza, tranzitul intestinal, temperatura.

- Se urmăreşte bolnavul cu atenţie pentru a observa semnele de agravare şi

complicaţiile care pot apărea ( edem pulmonar, embolie pulmonară,

tromboflebită) şi va anunţa imediat medicul. Stările de constipaţie vor fi

combătute cu purgative.

- Asistenta medicală va ţine evidenţa exactă a lichidelor consumate şi eliminate

de bolnav, va urmări zilnic greutatea corporală după eliminarea scaunului şi a

urinei înainte de masă.

6. Regimul alimentar

- - Asistenta medicală va urmări cu stricteţe respectarea regimului alimentar

care va fi hipocaloric pentru menţinerea greutăţii corporale; hiposodat pentru a

împiedica reţinerea apei în organism, contribuind la reducerea edemelor. Se

vor evita alimentele care conţin natriu : salicilat de sodiu; cantitatea de lichide

zilnică nu va depăşi 1-2 l/24h . Raţia zilnică de alimente va fi împărţită în 4 -

5 mese, iar ultima masă se va lua cu 3 ore înainte de culcare.

7. Administrarea tratamentului medicamentos

- Asistenta medicală va administra medicaţia prescrisă de medic; medicaţia

folosită constă în cardiotonice , cel mai frecvent e Digitala care se

administrează per os şi dacă nu se administrează după prescripţia medicală dă

fenomene de supradozare. Se administrează şi diuretice: Furosemid, Ederen,

Nefrix, iar asistenta va avea grijă să urmărească diureza.

- Reducerea edemelor şi masei sângelui circulant se mai poate face şi prin

atârnarea membrelor inferioare, reducând astfel fluxul venos spre inimă.

- Oxigenoterapia este indicată şi uşurează starea bolnavilor cu insuficienţă

cardiacă.

8 Educaţia sanitară

- Asistenta medicală contribuie la educarea bolnavului asupra noului regim de

viaţă, după externare bolnavul va duce o viaţă ordonată evitând

suprasolicitările; se va evita munca fizică. Se respectă regimul dietetic,

numărul meselor, se reduce sarea , cafeaua , alcoolul, tutunul. În caz de

îmbolnăviri respiratorii: viroze, gripe, vor fi tratate imediat, deoarece orice

neglijenţă, poate agrava boala.

4.2. ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN INVESTIGAŢIILE PARACLINICE

Colaborarea cu medicul la examinarea paraclinică este una din sarcinile

importante ale asistentei medicale.

Sarcinile asistentei medicale în pregătirea şi asistarea unui examen paraclinic sunt

următoarele:

- pregătirea psihică a bolnavului : i se explică bolnavului în ce constă examenul

care trebuie să i se facă, caracterul inofensiv al examinării;

- pregătirea şi verificarea instrumentarului necesar efectuării examinării sau

recoltării;

- dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului – Îmbrăcarea şi dezbrăcarea bolnavului

se face la solicitarea medicului şi trebuie efectuată cu mult tact şi fineţe, pentru

a nu provoca dureri sau mişcări inutile ;

- aducerea bolnavului în poziţiile adecvate examinărilor şi sprijinirea lui;

- servirea medicului cu instrumentele necesare examinării şi ajutarea medicului

în efectuarea tehnicii;

- recoltarea produselor patologice şi a analizelor biologice.

A. Examenele paraclinice cuprind:

- examene de laborator care constau în recoltarea de sânge pentru determinarea

V.S.H. –ului ( valori normale 5-10 mm /h, sau 20-50 mm/24 h ), glicemiei

( valori normale 65-100 mg %) , lipidemiei ( normal 500- 700 mg% ) ,

colesterolul ( normal 150-259 mg % ).

- examen radiologic prin care se pot evidenţia aspecte utile pentru diagnostic.

Astfel se observă o siluetă cardiacă mărită cu o configuraţie ce depinde de

boala cauzală, iar la examenul plămânilor, se constată o creştere a

dimensiunilor arterelor pulmonare, dar transparenţa pulmonară, nu este

redusă.

- explorări hemodinamice care sunt utile atât pentru diagnostic cât şi pentru

urmărirea insuficienţei.

În insuficienţa cardiacă stângă, viteza de circulaţie este încetinită, constatându-se:

1. 1.timpul braţ-limbă este crescut cu mult peste limita superioară a

normalului ( 16 secunde), atingând 30 secunde;

2. timpul braţ-plămân este normal.

În insuficienţa cardiacă dreaptă viteza de circulaţie este încetinită, constatându-se:

- timpul braţ-limbă este prelungit( poate atinge sau depăşi 24 secunde);

- timpul braţ-plămân este prelungit( peste valoarea normală de 8 secunde).

Presiunea venoasă determinată la nivelul venelor de la plica cotului este mult

crescută.

4.3. DEFINIŢIA NURSING-ULUI

Nursing-ul a primit foarte multe definiţii, dar cele mai importante sunt definiţia

O.M.S.-ului, definiţia Virginiei Henderson şi definiţia consiliului I.N.( C.I.N.).

Definiţia prezentată de O.M.S. stabileşte că nursing-ul este o parte importantă a

sistemului de îngrijire a sănătăţii cuprinzând :

- promovarea sănătăţii ;

- promovarea bolilor;

- îngrijirea persoanelor bolnave fizic-mintal, handicapate.

Cea mai acceptată definiţie a fost a Virginiei Henderson; ea defineşte nursing-ul

astfel: „ Să ajuţi individul fie acesta bolnav sau sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau

recuperare, să ajuţi individul fie bolnav sau sănătos, să-şi folosească acţiunile pentru

promovarea sănătăţii sau recuperare, cu condiţia ca acesta să aibă voinţa, tăria sau

cunoaşterea necesare pentru a o face,şi să acţioneze în aşa fel încât să-şi poată purta

singur de grijă cât mai curând posibil.”

Definiţia prezentată de C.I.N. :

„ Nursing-ul ca o parte integrală a sistemului de asistenţă socială cuprinde

ocrotirea sănătăţii, prevenirea bolilor şi îngrijirea bolnavilor fizic-psihic şi a celor infirmi

de toate vârstele în toate formele de asistenţă socială şi aşezări comunitare.

4.4. FUNCŢIILE ASISTENTEI MEDICALE sunt:

1. de natură independentă

2. de natură dependentă

3. de natură interdependentă

1. Cele de natură independentă se referă la faptul că asistenta asistă sau îngrijeşte

pacientul din proprie iniţiativă, temporal sau definitiv. Aceste îngrijiri sunt:

- De confort – atunci când persoana bolnavă nu-şi poate îndeplini aceste funcţii.

Îngrijirile de confort sunt în funcţie de vârsta pacientului, de natura bolii şi de

alte dificultăţi fizice, psihice, sociale.

- Asistenta stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi aparţinătorii.

- Le transmite informaţii, învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine.

- Este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai

bune de viaţă şi sănătate.

2. Cele de natură dependentă se referă la faptul că asistenta la indicaţia medicului aplică

metodele de observaţie, de tratament sau de readaptare, observă la un pacient modificările

provocate de boală sau tratament şi le transmite medicului.

3.Cele de natură interdependentă – în cadrul acestei funcţii asistenta colaborează cu alţi

profesionişti din domeniul sanitar, social – educativ, administrativ şi participă la activităţi

interdisciplinare, de exemplu:

- acţiunea de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic, social.

- acţiunea de educaţie pentru sănătate şi sensibilizare asupra responsabililor şi

asupra drepturilor pe care le are populaţia în materie de sănătate.

- acţiuni de rezolvare a problemelor psiho - sociale.

- participă la organizarea sau gestionarea centrelor sau unităţile de îngrijire.

- Mai există o serie de funcţii care de fapt se regăsesc în cele anterior amintite:

1.Funcţia profesională – este rolul cel mai important al asistentei,acela de a se ocupa de

pacient în scopul menţinerii echilibrului sau de a face pentru pacient ceea ce el nu poate

să facă; aici intră funcţia tehnică, de grup psiholog, preventivă; tot aici intră promovarea

menţinerii sănătăţii,prevenirea îmbolnăvirilor si îngrijirea în situaţii de îmbolnăviri si

recuperare.

2.Funcţia educativă – presupune alături de calităţi psihologice şi aptitudini pedagogice, de

a şti să comunice, de a şti să fie convingător.

3.Funcţia de cercetare – această funcţie impune dezvoltarea unor calităţi specifice, dar şi

acestea pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare. Asistenta ca

participantă în echipa de cercetare alături de medic, devine o parte componentă şi poate

să-şi aducă aportul la dezvoltarea ştiinţelor medicale.

4.5. APLICAREA NORMELOR DE CONDUITĂ ŞI TEHNICA SECURITĂŢII ÎN

MUNCĂ

Îngrijirea bolnavilor este o muncă de mare răspundere, personalul mediu sanitar

(asistenta) îşi desfăşoară activitatea în vederea prevenirii şi tratării unor boli, iar timpul pe

care îl petrece la patul bolnavului este în general de 8-12 ore. Datorită misiunii delicate

personalitatea asistentei medicale trebuie să fie marcată de sensibilitate împletită cu tărie

de caracter fundamentată pe o complexă pregătire profesională, de gradul de

conştiinciozitate depind vieţi omeneşti. Pentru exercitarea meseriei de asistentă este

necesar a fi înzestrat cu anumite înclinaţii şi aptitudini care printr-o pregătire temeinică se

dezvoltă în trăsături morale ce vor influenţa în mod pozitiv conduita personalului mediu

sanitar. Cunoştinţele şi baza pregătirii teoretice a unei asistente se câştigă în şcoală prin

verigile din lanţuri disciplinare care contribuie la pregătirea profesională. După

terminarea şcolii, dezvoltarea cunoştinţelor profesionale nu trebuie să se oprească nici un

moment, trebuie să fie autodidactă şi pentru acest lucru are la dispoziţie reviste, cărţi,

simpozioane, cursuri de pregătire profesională.

4.6. CALITĂŢILE ASISTENTEI MEDICALE

Calităţile asistentei medicale se împart în 3 mari categorii:

1. Calităţi morale

2. Calităţi fizice

3. Calităţi de bun tehnician

Calităţile morale cuprind:

- stăpânire de sine, răbdare datorită cărora asistenta poate să depăşească

momentele critice create de starea psihică şi fizică a bolnavului

- optimism, seninătate

- calitatea de a se apropia de bolnav, de aparţinătorii acestuia, de a câştiga

încrederea şi pentru a le oferi un confort medical

- conştiinciozitate – de care depinde nu numai evoluţia bolii, dar şi viaţa

bolnavului

- punctualitate în toate sarcinile de serviciu

- devotament faţă de bolnav dus până la abnegaţie

- promptitudine în luarea deciziilor, ingeniozitate, luciditate, iniţiativă în

faţa unor situaţii problemă

- păstrarea secretului profesional

- atitudine principală faţă de tovarăşi, de muncă sau faţă de echipa în care

lucrează.

Calităţi fizice

Asistenta trebuie să aibă forţă fizică pentru a face faţă unor acţiuni ca:

- transportul, mobilizarea bolnavului

- rezistenţă fizică necesară activităţii în ture şi în timpul îndelungat petrecut

de asistentă în picioare pe parcursul orelor de muncă

- mişcări sigure şi coordonate

Calităţi de bun tehnician – se referă la cunoaşterea funcţionalităţii aparaturii

medicale, se utilizează în investigaţii, tratamente, săli de sterilizare, având în vedere

tehnicile moderne care pătrund şi în domeniul aparaturii medicale.

4.7. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI IN PREGĂTIREA

BOLNAVULUI PENTRU RECOLTAREA DE PRODUSE BOILOGICE ŞI

PATOLOGICE

Produsele recoltate pentru analiza de laborator constituie materialul de analizat.

Ele pot fi produse normale sau patologice. Pentru recoltarea acestor produse provenite de

la individ e nevoie să se respecte o serie de reguli şi condiţii de recoltare. Examenul de

laborator exprimă în ceea ce priveşte morfologia,fizionomia şi biochimia acestuia.

Examenele de laborator efectuate produselor biologice ( normale) şi patologice,

completează simptomatologia bolii cu elemente obiective, reflectând modificările apărute

în organism.

Analizele de laborator pot confirma sau infirma diagnosticul clinic.

- reflectă evoluţia bolii

- reflectă eficienţa tratamentului

- confirmă vindecarea

- semnalează apariţia unor complicaţii

De asemenea, examinările de laborator permit depistarea unor cazuri de boli

infecţioase precum şi persoanele purtătoare de germeni patogeni,ele având rol în

profilaxia bolilor contagioase.

Utilitatea şi obiectivitatea rezultatelor examenelor de laborator depind de modul

cum se efectuează examenul de laborator. După modul de efectuare a analizelor intră în

sarcina personalului de laborator, recoltarea produselor este efectuată de asistenta

medicală, în majoritatea situaţiilor.

Pentru a se realiza în condiţii optime recoltarea, asistenta trebuie să respecte

următoarele norme:

Orarul recoltării

a. Efectuarea pregătirii psihice şi fizice a bolnavului

b. Pregătirea instrumentarului şi a materialului necesar pentru

recoltare.

c. Tehnica recoltării propriu-zise

d. Completarea buletinului de trimitere la laborator şi etichetarea

produsului recoltat

e. Păstrarea şi transportarea produsului recoltat

Efectuarea pregătirii psihice

Pregătirea psihică va fi făcută cu mare atenţie şi constă în instruirea lui privind

comportamentul său în timpul recoltării, colaborând cu asistenta pentru reuşita recoltării

şi înlăturarea stării de teamă. Din punct de vedere fizic, bolnavul este pregătit fie printr-un

regim alimentar, fie printr-un repaus la pat aşezându-l într-o anumită poziţie, fie prin

întreruperea unui tratament medicamentos care ar putea influenţa rezultatul analizelor.

Completarea imediată a buletinelor de analiză şi etichetarea produselor, asigură

evitarea înlocuirii rezultatelor între ele,de fapt, ce ar putea duce la grave erori.

Buletinul de analiză se completează cu numele,prenumele bolnavului,secţia şi

numărul salonului,natura produsului,analiza cerută,data recoltării,numele celui care a

recoltat. Pentru anumite examinări ( serologice) se mai completează sexul,

vârsta,dispensarul medical şi întreprinderea unde lucrează.

Etichetarea produselor se face prin scrierea unor etichete cu datele bolnavului care

se lipesc pe recipientele respective.

Un produs neetichetat nu poate fi utilizat pentru analiză. Recoltarea unor produse

în condiţii sterile urmăreşte ca produsul recoltat să nu fie suprainfectat- introducerea în

produs a unor germeni introduşi din afară. Suprainfectarea produsului se poate face cu

germeni străini proveniţi de la bolnavi, de la asistentă, din aer sau din instrumentarul

folosit. Asistenta va transporta produsele recoltate astfel încât ele să ajungă la laborator

cât mai repede şi-n starea în care au fost în organism. Se trimit imediat pentru a evita

alterarea. Când se transportă de la un spital la altul sau dintr-o localitate în alta,se

ambalează astfel încât să nu se spargă, să nu se deterioreze. Aceeaşi grijă o va avea

asistenta şi pentru transportul de pe secţie la laborator.

Recoltarea sângelui pentru examene hematologice şi biochimice

Recoltarea se face prin înţepare( la adult pulpa degetului sau lobul urechii, la copil

faţa plantară a halucelui sau călcâi ) prin puncţie venoasă,puncţie arterială.

Pentru majoritatea recoltărilor de sânge este necesar ca bolnavul să fie

nemâncat(nu a ingerat nici un aliment solid sau lichi timp de 12 ore). În practică se

recomandă bolnavului să nu mai mănânce nimic de la cină până dimineaţa când se face

recoltarea.

Materiale necesare: tavă medicală acoperită cu câmp steril, două seringi de 10 cm

sterilizate, trei ace de puncţie venoasă cu mandren sterilizate, uscate şi verificate,

alcool,tinctură de iod, tampoane de vată, garou de cauciuc, casoletă cu compuse sterile,

leucoplast, muşama, pernă tare elastică pentru articulaţia cotului, recipienţi de recoltare,

eprubete şi flacoane sterile, uscate, goale sau cu substanţe chimice, anticoagulante sau de

altă natură în funcţie de felul analizei pentru care se face recoltare, numerotate cu creion,

medii de cultură,tăviţă renală.

Etape de execuţie:

1. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare:

- se aleg materialele necesare şi se aşează pe tavă;

- se transportă tava cu materialele în apropierea

bolnavului.

2. Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului:

- se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea

tehnicii

- se aşează bolnavul în poziţia necesară ( în funcţie

de locul puncţiei);

- se dezbracă braţul ales astfel ca hainele să nu

împiedice circulaţia de întoarcere;

- se aşează sub braţul bolnavului perna elastică şi

apoi muşamaua;

- se solicită bolnavului să menţină braţul în poziţia

necesară.

3. Se montează seringa.

4. Stabilirea locului puncţiei:

- se stabileşte braţul la care se face puncţia;

- se examinează calitatea şi starea venelor de la

plica cotului;

- se stabileşte locul de executare a puncţiei.

5. Executarea puncţiei:

- se aplică garoul elastic la nivelul unirii treimii

inferioare cu cea mijlocie a braţului;

- cu indexul mâinii stângi se palpează locul pentru

puncţie;

- se dezinfectează locul puncţiei;

- având seringa în mâna dreaptă între police şi

celelalte degete, cu indexul se fixează amboul

acului ataşat;

- cu policele mâinii stângi fixează vena la 4-5 cm

sub locul puncţiei şi execută o compresiune şi o

tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine;

- se introduce acul în mijlocul venei în direcţia

axului longitudinal al venei şi se împinge de-a

lungul ei la o adâncime de 1-1,5 cm;

- cu mâna stângă se trage încet pistonul, aspirând

sânge ( sângele trebuie să apară în seringă);

- se continuă aspirarea sângelui în seringă până se

extrage cantitatea de sânge necesară;

- se desface garoul şi bolnavul deschide pumnul;

- se aplică un tampon de vată uscat peste locul unde

este acul şi se retrage acul printr-o mişcare rapidă;

- se dezinfectează locul puncţiei cu un tampon cu

alcool sau tinctură de iod care va fi menţinut la

bolnav timp de 5-10 minute, pentru hemostază;

- se scoate acul de la seringă şi sângele recoltat se

goleşte în recipientul pregătit;

- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun.

6. Îngrijirea bolnavului după tehnică; reorganizarea locului de muncă şi

pregătirea sângelui recoltat pentru laborator.

Din sângele recoltat se fac următoarele analize:

V.S.H.- ul

Se va recolta prin puncţie venoasă, fără stază. Pentru aceasta se aspiră în

prealabil în seringă 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% şi se recoltează 1,6 ml sânge.

Valorile normale:5-10 mm/h sau 20-50 mm/24 h. La femei valoarea este cu 1 sau

cu 3 mm mai crescută fată de bărbat.

Analize biochimice

Lipidemia – se recoltează dimineaţa pe nemâncate, 2-5 ml de sânge fără

substanţă anticoagulantă prin puncţie venoasă.

Valori normale:500-700 mg%

Colesterol - se recoltează dimineaţa pe nemâncate 2-5 ml sânge prin

puncţie venoasă fără substanţă anticoagulantă.

Valori normale:150-250 mg%

Glicemia – se recoltează sânge prin puncţie venoasă 2 ml sânge pe

substanţă anticoagulantă(florură de natriu) 4 mg şi se va trimite la laborator.

Valori normale: 1 g‰ -1,20g‰.

4.8. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRI RADIOLOGOCE

Examenul radiologic al inimii cuprinde :radiografia , radioscopia, kimografia,

radiocardiograma, angiocardiografia.

În practica obişnuită se întrebuinţează examenul radiologic şi radioscopic.

Radioscopia- examen direct, proiectându-se silueta cardiovasculară pe un ecran

fluorescent. Permite examenul în mişcare, dar rămâne un examen subiectiv, care nu

permite comparaţia ăn timp.

Radiografia- oferă o imagine obiectivă, care permite comparaţia în timp ,

sesizează numeroase amănunte care scapă radioscopiei şi prezintă un grad mai redus de

periculozitate pentru medic.

Etapele de execuţie:

Pregătirea psihică a bolnavului- bolnavul este anunţat şi i se explică condiţiile în

care se realizează (cameră în semiobscuritate ):

- va fi condus la serviciu de radiologie;

- se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul expunerii ( va

executa câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se va face în apnee după o

respiraţie profundă).

Pregătirea fizică

- asistenta ajută bolnavul să se dezbrace complet în zona toracică;

- se depărtează obiectele radioopace ;

- se aşează bolnavul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse

înainte fără să ridice umărul cu pieptul apropiat de ecran sau caseta care poartă

filmul în spatele ecranului. Când poziţia verticală este contraindicată se

aşează bolnavul în poziţie şezândă sau decubit. Asistenta are rolul de a ajuta

bolnavul în timpul examinării , să ia poziţiile ceruta de medic.

Îngrijirea bolnavului după tehnică

Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace , va fi condus la pat, medicul va nota în

foaia de observaţie examenul radiologic şi data.

4.9. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU ELECTROCARDIOGRAMĂ

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor

bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac. Ea reprezintă o metodă de investigaţie extrem

de preţioasă în diagnosticul unei cardiopatii, în general, în suferinţele miocardului şi este

o metodă care recunoaşte o boală de inimă cu evoluţie lentă atunci când EKG se

efectuează la efort. Înregistrarea electrocardiogramei se face cu ajutorul unor aparate

speciale numite electrocardiograme de tipuri diferite. Bolnavul este racordat la aparat

printr-un cablu cablu – bolnav; la extremitatea distală a cablului sunt ataşate nişte plăcuţe

metalice numite electrozi în număr de 10, necesare pentru a înregistra 4 derivaţii standard

şi unipolare şi 6 derivaţii precordiale notate cu V1-V6.

Etapele de execuţie:

Pregătirea bolnavului

- asistenta pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura

factorii emoţionali;

- se transportă bolnavul în sala de înregistrare, de obicei cu căruciorul, cu 10-15

minute înainte de a înregistrare;

- bolnavul va fi dezbrăcat în partea superioară a corpului şi la nivelul membrelor

inferioare;

- va fi culcat pe canapea şi rugat să-şi relaxeze musculatura.

Montarea electrozilor

Plăcile electrozilor se montează pe părţile moi, sub placa de metal a

electrozilor se aşează o pânză înmuiată într-o soluţie de electrolit( o lingură sare la

un pahar de apă) , iar la aparatele noi se foloseşte o pastă specială. Cei 10

electrozi( 4- pentru membre şi 6- pectorali) se fixează pe bolnav în felul următor:

Montarea electrozilor pe membre:

roşu-mâna stângă

galben-mâna dreaptă

verde-picior stâng

negru-picior drept

La nivel precordial derivaţiile precordiale se notează cu V1-V2;V3-

V4;V5-V6.

- V1- în spaţiul 4 intercostal pe marginea dreaptă a

sternului (roşu);

- V2- spaţiul 4 intercostal pe marginea stângă a

sternului(galben);

- V3- întreV2-V4(verde);

- V4- spaţiul 5 intercostal stâng pe linia

medioclaviculară(maro);

- V5- intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia

anterioară axilară stângă(negru);

- V6- intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia

axilară mijlocie stângă(verde).

O electrocardiogramă normală cuprinde undele numite convenţional P,Q,R,S,T,U;

segmentele - distanţa dintre două unde(PQ şi ST), iar intervalele sunt porţiuni de traseu

care cuprind unde şi segmente P-Q şi Q-T. În practică, electrocardiograma este foarte

utilă pentru diagnosticul tulburărilor de ritm, tulburărilor de conducere, cardiopatiilor

ischemice coronariene, intoxicaţii cu unele droguri ( Chinidina, Digitala).

4.10. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA

NEVOII DE A SE MIŞCA ŞI DE A MENŢINE O BUNĂ POSTURĂ

Scopul este de a cunoaşte care sunt poziţiile pe care le ia bolnavul în pat sau în

care aceştia trebuie aşezaţi pentru îngrijiri, examinări speciale şi alte acte medicale.

Poziţia bolnavului în pat este determinată de boală şi starea lui generală. În funcţie

de aceasta bolnavul poate avea:

Poziţia activă – reprezintă poziţia pe care o ia bolnavul singur, se mişcă singur, nu

are nevoie de ajutor.

Poziţia pasivă – în stare gravă, bolnavul este lipsit de forţă fizică şi are nevoie de

ajutor pentru mişcare şi pentru a-şi schimba poziţia.

Poziţia forţată – este o poziţie neobişnuită impusă de bolnav.

Poziţiile în care poare fi aşezat un bolnav sunt:

- poziţia decubit dorsal

- poziţia semişezândă

- poziţia şezândă

- poziţia decubit lateral

- poziţia trendelemburg (declină)

- poziţia decubit ventral

- poziţia ginecologică

- poziţia genu-pectorală

La bolnavii cu insuficienţă cardiacă poziţia indicată este cea şezândă cu gambele

atârnate ce se realizează aducând bolnavul şezând pe marginea patului, iar sub picioare

aşezându-se un taburet, bolnavul fiind învelit cu o pătură.

4.11. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAR AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA

NEVOII DE A SE ALIMENTA

Alimentaţia constituie substratul vieţii fiind realizată prin aportul permanent de

substanţe nutritive. La omul bolnav alimentaţia are în vedere stabilirea unui regim

echilibrat corespunzător bolii.

Alimentaţia raţională reprezintă aportul unor alimente în concordanţă cu nevoile

organismului, diferite după vârstă, muncă, starea de sănătate sau boală, starea fiziologică.

Alimentaţia raţională la bolnav trebuie să cuprindă:

- înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului

necesare creşterii la copil sau refacerii pierderilor prin consum

exagerat la adulţi;

- asigurarea aportului de vitamine şi săruri minerale necesare

metabolismului normal şi celorlalte funcţii;

- favorizarea procesului de vindecare prin cruţarea organelor

bolnave;

- prevenirea unei evoluţii nefavorabile în bolile latente transformând

bolile acute în boli cronice şi apariţia recidivelor;

- consolidarea rezultatelor terapeutice obţinute prin alte tratamente.

Raţia alimentară reprezintă proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală

în 24 ore. Raţia alimentară este variabilă după vârstă, munca prestată, starea de sănătate

sau de boală. Ea trebuie să corespundă atât calitativ, cât şi cantitativ. Raţia se măsoară în

calorii, la raţia minimă de 1600 calorii necesară organismului în repaus, se adaugă raţia

care trebuie să acopere necesarul de calorii pentru munca depusă în plus. Un bolnav în

repaus absolut la pat necesită 25 calorii/kg corp în 24 ore.

Valoarea nutritivă a principiilor alimentare este:

- 1 g glucide = 4,1 calorii;

- 1 g proteine = 4,1 calorii;

- 1 g lipide = 9,3 calorii.

Foaia de alimentaţie zilnică este un document în care se centralizează regimurile

alimentare zilnice prescrise de medic fiecărui bolnav în parte în scop terapeutic. În timpul

vizitei, medicul prescrie regimul alimentar al bolnavului consemnând în foile de

alimentaţie clinică medicală; în acelaşi timp asistenta de salon notează în caietul propriu

şi în caietul de activitate al sectorului regimul alimentar, menţionând numărul salonului,

numele bolnavului şi tipul de regim.

Regimul cardiovascular are două variante în funcţie de bolile inimii şi ale

sistemului circulator:

Varianta I – normocaloric, normoglucidic, hidroprotidic,hiposodat. Este compus

din: iaurt, brânză de vacă, brânză desărată, supe, creme, legume, pireuri, făinoase cu

lapte, salate de morcovi, sfeclă roşie, carne fiartă, tocată, biscuiţi, găluşte.

Varianta II – normohipocaloric, normoprotidic, normohipoglucidic,

normohipolipidic, hiposodat. Este compus din: iaurt, lapte, carne albă, fiartă, peşte, pâine

albă fără sare, legume crude, pireuri, fructe crude sau coapte, compot, biscuiţi, dulceaţă,

unt 10 g/zi, ulei 30 g/zi.

Regimul bolnavilor cu insuficienţă cardiacă va fi hipoaloric sau hipercaloric,

normocaloric; bogat în vitamine, să conţină proteine, bogat în legume şi fructe; echilibrat

în glucide şi moderat în lipide. Mesele vor fi mici şi fracţionate (4-5 /zi), ultima masă

fiind înainte de culcare.

Se dau următoarele alimente: lapte, iaurt, brânză, carne de vacă, peşte de râu slab,

fiert sau copt, pâine albă fără sare, legume crude, pireuri, fructe crude sau coapte,

dulceaţă, ceaiuri de plante, sucuri de fructe.

În funcţie de starea bolnavului alimentaţia se face astfel:

1. activ – bolnavul mănâncă singur în sala de mese;

2. pasiv sau dependentă –bolnavul este ajutat să mănânce;

3. artificial – în care alimentele sunt introduse artificial în organism în

condiţii nefiziologice.

4.12. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN SATISFACEREA

NEVOII DE A RESPIRA

Respiraţia este o nevoie esenţială a fiinţei umane, este o funcţie vitală a

organismului, prin care organismul îşi asigură procesele de oxigenare şi eliminare a

dioxidului de carbon.

Scopul îl constituie un indiciu pentru stabilirea diagnosticului, evoluţia bolii,

recunoaşterea complicaţiilor, prognosticul bolii.

Materialele necesare pentru măsurarea respiraţiei sunt: ceas cu secundar, pix

albastru, foaia de temperatură.

Etapele:

1. 1.Se pregătesc materialele şi se transportă lângă bolnav.

2. 2.Pregătirea fizică şi psihică – bolnavul este aşezat în decubit dorsal,

nu se anunţă bolnavul deoarece pe baza emoţiilor se modifică ritmul

respirator şi nu se obţin valorile reale.

3. Efectuarea tehnicii: asistenta numără frecvenţa mişcărilor respiraţiei

prin inspecţie când bolnavul este treaz, conştient sau când doarme prin

aşezarea mâinii cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui bolnavului. Se

numără inspiraţiile (mişcările de ridicare a cutiei toracice) pe timp de 1

minut.

4. Notarea cifrică – asistenta notează în cifre în carnetul propriu valoarea

frecvenţei respiraţiei, numele şi prenumele bolnavului.

5. Notarea grafică – se notează grafic în foaia de temperatură, cu un punct

de culoare albastră şi se uneşte printr-o linie cu valoarea anterioară.

Valorile normale ale respiraţiei sunt:

i. femei – 18 respiraţii/minut;

ii. bărbaţi – 16 respiraţii/minut.

Bolnavii cu insuficienţă cardiacă prezintă tulburări grave respiratorii care constau

în diferite forme de dispnee (respiraţie dificilă).

Dispneea se caracterizează prin respiraţii frecvente şi superficiale, care la început

apar la eforturi mari, apoi progresiv, pe măsura cedării miocardului la eforturi din ce în ce

mai mici.

O altă formă de dispnee de efort este dispneea vesperală, minimă dimineaţa,

accentuându-se spre seară. În formele avansate de insuficienţă cardiacă stângă, dispneea

apare şi în repaus, bolnavul luând o poziţie semişezândă, această dispnee purtând numele

de ortopnee.

Un alt tip de dispnee este dispneea paroxistică nocturnă ce apare sub formă unor

ce survin după una-două ore de somn – bolnavul se trezeşte cu sete de aer, este anxios, se

ridică în poziţie şezândă sau coboară şi deschide fereastra să respire aer curat. Dispneea

îmbracă aspectul de tahipnee superficială

Scopul constă în obţinerea de informaţii privind starea morfofuncţională a

aparatului urinar şi a întregului organism; calitatea şi cantitatea urinei furnizează date

importante în stabilirea diagnosticului, a prognosticului, urmărirea evoluţiei bolii şi-n

stabilirea bilanţului nutritiv în bolile metabolice.

Ritmul fiziologic este de 5-6 micţiuni/24 ore la bărbaţi şi 4-5 micţiuni/24 ore la

femei. Există însă o serie de tulburări de micţiune:

- polikiuria – cantităţi frecvente, iar ca şi cantitate, scăzută;

- iskiuria – retenţie de urină (imposibilitatea de a urina);

- disuria – durere în timpul eliminării;

- enurezisul – eliminarea involuntară a urinei în timpul nopţii, mai frecventă

la copiii cu tulburări nevrotice şi după vârsta de 3 ani;

- nicturia – inversarea sau egalarea dintre raportul numărului de micţiuni şi

cantitatea de urină emisă ziua faţă de cea emisă noaptea.

Valorile fiziologice ale volumului de urină sunt:

1000-1400 ml/24 ore – la femei;

1200-1800 ml/24 ore –la bărbaţi.

Valorile patologice ale volumului de urină sunt:

- poliurie – creşterea volumului de urină peste 3000 ml/24 ore

- oligurie – volum sub valoarea normală (mai mic de 1000 ml/24 ore)

- anurie –lipsa urinei din vezică.

La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă, datorită fenomenelor de stază renală

ce apar ca urmare a creşterii presiunii în venele renale şi scăderii gradientului de presiune

dintre artere şi vena renală, apare nicturie, oligurie cu urina normal concentrată, iar în

stazele avansate poate apare o discretă proteinurie.

Scaunul face şi el parte din nevoia de a elimina din organism resturile alimentare

supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin anus prin actul de defecaţie.

Valorile normale sunt: 1-2 scaune/zi, iar valorile patologice constau în 3-6 scaune/zi.

Diareea se caracterizează printr-un aspect deosebit şi o culoare de la galben până

la negru în funcţie de afecţiune (20-30 scaune pe zi în sindromul dizenterie). Constipaţia

constă în scaune la 2-4 zile. La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă datorită

fenomenelor de stază portală apare meteorismul, constipaţia, inapetenţa, greaţa, iar în

cazurile cu aliură mai rapidă prin vărsături şi diaree.

Expectoraţia face parte din actul de a elimina şi reprezintă actul de eliminare pe

gură după tuse a produselor formate în căile respiratorii. Bolnavii pot avea o expectoraţie

rozată şi spumoasă (hemoptizia) în cazurile edemului pulmonar acut sau franc

sangvinolent în cazul infarctului pulmonar. În insuficienţa ventriculară stângă sau

insuficienţa atrială stângă bolnavii pot expectora spute ruginii ce conţin „celule de

insuficienţă cardiacă”.

4.13. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN OBSEVAREA

EDEMELOR

Edemul reprezintă o acumulare de lichid seros în ţesuturi şi se manifestă prin:

creşterea în volum a regiunii edematiate;

pielea devine palidă, lucioasă, străvezie;

pierderea elasticităţii ţesutului edematiat – ţesutul păstrează urma

presiunii digitale, situaţie denumită semnul godeului.

Edemul pulmonar acut este cea mai gravă, dar şi cea mai caracteristică

manifestare a insuficienţei cardiace stângi. Apare în atacuri bruşte, brutale, de obicei

nocturne sau după fort mai mare, uneori după încărcarea cu lichide a organismului. Se

manifestă cu o dispnee extremă, cu o ortopnee stringentă. Bolnavul este şocat, anxios,

agitat, palid, cu buze uşor cianotice, cu transpiraţii reci. El prezintă hipernee amplă,

zgomotoasă şi tahipnee de 30-40 respiraţii/minut. Apare tusea care la început este seacă,

apoi apare o expectoraţie serioasă, spumoasă, alicioasă, iar în cele din urmă devine rozată,

expresie a transvazării sângelui din alveolele pulmonare. Edemul pulmonar acut de

origine cardiacă trebuie deosebit de edemul pulmonar toxic, de edemul pulmonar de

origine cerebrală sau de edemul pulmonar al fenalilor.

Dintre manifestările cele mai caracteristice ale insuficienţei cardiace drepte fac

parte edemele cardiace. Natura cardiacă a edemelor se cunoaşte prin caracterul lor

generalizat, predominant declin, progresiv, la început vesperale apoi permanente, cu

extindere de la părţile cele mai joase ale corpului (maleole şi gambe, regiunea sacrală) în

sus. O altă manifestare importantă la bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă o reprezintă

cianoza ce reprezintă expresia încetinirii vitezei în mica circulaţie ce este generalizată cu

predominanţă la extremităţi şi proeminenţe (buze, urechi, pomeţi ,nas, mâini, picioare).

Tegumentele sunt ceva mai roşii şi mai calde cu transpiraţii (mai ales la palme) dacă

debitul cardiac este crescut, mai palide şi mai reci dacă debitul cardiac este scăzut.

4.14. .ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEIÎN SATISFACEREA

NEVOII DE A SE ODIHNI

Este o nevoie a fiecărei fiinţe de a dormi şi a se odihni în bune condiţii timp

suficient încât să-i permită organismului să obţină randament maxim.

Odihna este perioada în care se refac structurile alterate ale organismului, se

completează resursele energetice folosite, se transportă produşii formaţi în timpul

efortului, fie ficat (acid lactic), fie rinichi (produşi de excreţie). Somnul este forma

articulară de odihnă prin absenţa stării de veghe; somnul eliberează individul de tensiuni

psihologice şi fizice şi permite să regăsească energia necesară activităţii cotidiene.

La bolnavii cu insuficienţă cardiacă dreaptă apar fenomene de stază cerebrală –

expresie a congestiei venoase a encefalului, a scăderii relative a debitului arterial, a

hipoxiei şi a hipercapniei, apar de obicei în stadii mai avansate ale insuficienţei cardiace

drepte. Această encefalopatie se manifestă prin somnolenţă diurnă şi adesea prin insomnie

nocturnă, apatie, care uneori evoluează până la comă, alteori agitaţie (delir cardiac).

Durata somnului la persoanele vârstnice este de 6-8 ore. Somnul trebuie să fie

odihnitor, fără întreruperi, fără coşmaruri, să adoarmă cu uşurinţă, să se trezească odihnit.

Dacă există perturbări ale somnului apar următoarele probleme: insomnia, hipersomnia,

oboseala. Insomnia reprezintă dificultatea de a dormi.

Bolnavii cu insuficienţă cardiacă supuşi la eforturi fizice mari, căldură excesivă a

mediului ambiant şi emoţii puternice pot determina o decompensare cardiacă. Totodată la

decompensarea inimii mai contribuie şi ingestia unei cantităţi mari de sare, suprimare

intempestivă a digitalei şi diureticelor, transfuziilor de sânge şi perfuziile saline. Asistenta

se va îngriji ca bolnavii să aibă maxim de confort, să evite efortul fizic; să ferească

bolnavul de tot ceea ce ar putea tulbura somnul.

4.15. ROLUL PROPRIU ŞI DELEGAT AL ASISTENTEI ÎN EFECTUAREA

TRATAMENTULUI

Tratamentul insuficienţei cardiace are trei obiective importante:

- uşurarea activităţii inimii (repaosul fizic reprezintă una dintre principalele

măsuri prin care se urmăreşte realizarea acestui obiectiv; tratamentul

hipotensor este extrem de util în cazul bolnavilor hipertensivi, la care au

apărut manifestările clinice ale insuficienţei cardiace stângi);

- mărirea forţei de contracţie şi a eficienţei miocardului (cu ajutorul

tratamentului tonicardic);

- restabilirea echilibrului hidrosalin (prin dieta hiposodată şi prin tratamentul

cu diuretice);

Medicamentele sunt substanţe de origine minerală, animală, vegetală şi chimică de

sinteză, transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare (comprimate,

fiole) folosite pentru prevenirea tratarea sau ameliorarea bolilor.

Căile de administrare a medicamentelor sunt:

căi directe (calea bucală sau mucoasă)

căi indirecte (parentale) ce interesează ţesutul celular, intravenos,

intradermic, muscular.

Deoarece medicamentul poate deveni toxic, asistenta trebuie să cunoască doza de

administrare:

doza terapeutică – cantitatea utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic

dorit;

doza maximă – cantitatea cea mai mare suportată de organism fără

apariţia unor fenomene toxice;

doza toxică – cantitatea care provoacă o reacţie periculoasă pentru

organism;

doza letală – cantitatea care provoacă moartea.

Asistenta medicală are obligaţia să cunoască şi să respecte următoarele reguli de

administrare a medicamentelor:

respectarea medicamentului prescris;

identificarea medicamentului de administrat prin verificarea etichetei

înainte de administrare sau a medicamentului însuşi;

verificarea calităţii medicamentului;

respectarea căii de administraţie;

respectarea orarului de administraţie;

respectarea dozei prescrise;

respectarea somnului fiziologic al bolnavului;

evitarea incompatibilităţii între medicamente;

servirea bolnavului cu doza unică de medicament prescris;

respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor;

lămurirea bolnavului asupra medicamentului prescris;

anunţarea imediată a greşelilor de administraţie a medicamentelor;

administrarea imediată a medicamentelor deschise;

prevenirea infecţiilor intraspitaliceşti.

Asistenta medicală va administra medicaţia prescrisă de medici bolnavilor cu

insuficienţă cardiacă, medicaţie ce constă în cardiotonice, cel mai frecvent fiind Digitala

ce acţionează mai lent, are o durată de acţiune mai lungă şi dacă nu se administrează după

prescripţia medicală dă fenomene de supradozare. Se mai administrează diuretice:

o Furosemid , ce se administrează intravenos lent (1-3 fiole a 20 mg

sau 1-3 comprimate a 40 mg);

o Nefrix – pe cale orală se administrează 2-4 tablete/zi (50-100 mg)

sau de 2-3 ori pe săptămână.

Reducerea edemelor şi a masei sângelui circulant se face prin atârnarea

membrelor inferioare, reducând astfel fluxul venos spre inimă. Oxigenoterapia este

indicată în cazurile acute şi în cazurile cronice cu afecţiuni pulmonare.

Emisia de sânge (300-500 ml) se face în insuficienţa cardiacă acută şi în forma

cronică severă cu edeme mari. Morfina se face în edemul pulmonar acut şi cordul

pulmonar acut, iar anticoagulantele în formele cu accidente tromboembolice.

CAPITOLUL 5

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE NURSING

Procesul de îngrijire este o metodă organizată, sistematică, care permite acordarea

de îngrijiri individualizate.

Planul de îngrijire astfel conceput este centrat pe reacţiile particulare ale fiecărui

individ sau grup de indivizi la o modificare reală sau potenţială de sănătate.

Demersul nu poate fi definit ca un proces fără gândire deoarece el este compus din

diverse etape logic structurate având ca scop obţinerea unei mai bune stări a pacientului

sau demersul mai poate fi definit ca aplicare a modului ştiinţific de rezolvare a

problemelor, de analiză a situaţiilor, de îngrijire care să corespundă nevoilor fiziologice,

psihosociale ale persoanei.

Procesul de îngrijire este un mod de a gândi logic care permite intervenţia

conştientă, planificată a îngrijirilor în scopul protejării şi promovării stării de sănătate a

individului.

Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire

uşurează identificarea problemelor pacientului în plan bio, psiho, social şi cultural găsind

sursele de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor. Permite stabilirea intervenţiilor

capabile să reducă influenţa acestor surse cu scopul de a ajuta persoanele să-şi recapete

autonomia pe cât posibil.

Procesul de îngrijire cuprinde 5 etape:

1. Culegerea datelor – permite să se facă o inventariere a tuturor

aspectelor privind pacientul în globalitatea lui. Se poate spune că ele ne

informează asupra ce este pacientul, asupra suferinţei, asupra modului

său de viaţă, asupra modului de satisfacere a nevoii.

2. Analiza şi interpretarea datelor – (problema sau diagnosticul de

îngrijire) ne permite să punem în lumină problemele specifice de

dependenţă şi sursa de dificultate care i-a generat, adică „elaborarea

diagnosticului de îngrijire”.

3. Planificarea îngrijirilor – ne permite determinarea obiectivelor care

trebuie urmărite şi stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea acestor

obiective.

4. Realizarea intervenţiilor – aici asistenta va executa toate îngrijirile ce

trebuie acordate bolnavilor fie prin acţiuni autonome, fie prin acţiuni

delegate. Intervenţia presupune realizarea obiectivului propus.

5. Evaluarea – este ultima etapă şi constă în analiza rezultatului obţinut şi

dacă au apărut noi date în evoluţia pacientului.

Procesul de îngrijire constituie un instrument de individualizare şi de

personalizare a îngrijirilor.