ROMÂNIA

JUSTIŢIEIMINISTERUL

Programul Phare 2002 “Suport pentru

îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei

şi jurisprudenţei în materie de faliment”

Noţiuni de economie aplicate procedurii de insolvenţă

Noţiuni de economie aplicate procedurii de insolvenţă

3

Manualul a fost realizat de către un consorţiu condus de

PwC Colectivul de redacţie: Profesor universitar Dr. Alexandru Buglea Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Ştiinţe Economice Conferenţiar universitar dr. Radu Bufan Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Drept Lector universitar dr. Ovidiu Constantin Bunget Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Ştiinţe Economice Lector universitar dr. Carmen Mihaela Imbrescu Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Ştiinţe Economice Lector universitar dr. Lorant Eros Stark Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Ştiinţe Economice Alexandru Medelean PricewaterhouseCoopers Management Consultants SRL Dan Pascu PricewaterhouseCoopers Management Consultants SRL

4

CUPRINS

Titlul I – Evaluarea ………………………………………… .......13 1 Noţiuni introductive privind evaluarea ……………………. ……13

1.1 Noţiunea de Valoare ………………………………... ……13 1.1.1 Definiţii şi delimitări noţionale ………………… ……13 1.1.2 Categorii de valori utilizate în evaluare ……… ……15

1.1.2.1 Categorii de bază ………………………….. ……15 1.1.2.2 Categorii suplimentare ……………………. ……18

1.2 Conceptul de evaluare ……………………………… ……19 1.2.1 Definirea şi aria de aplicabilitate ……………... ……19 1.2.2 Tipuri de proprietate supuse evaluării ………. ……19

1.2.2.1 Proprietatea imobiliarã ……………………. ……20 1.2.2.2 Proprietatea asupra bunurilor mobile ……. ……21 1.2.2.3 Active financiare …………………………… ……22 1.2.2.4 Întreprinderile ………………………………. ……24

1.2.3 Metodele de evaluare …………………………. ……25 1.2.4 Concepte şi principii de evaluare ……………. ……27

1.2.4.1 Evaluarea imobilelor ………………………. ……27 1.2.4.2 Evaluarea bunurilor mobile ……………….. ……29 1.2.4.3 Evaluarea activelor financiare ……………. ……30 1.2.4.4 Evaluarea întreprinderilor …………………. ……30

1.3 Organizaţii pe plan mondial şi plan naţional ……… ……32 1.3.1 Organizaţii pe plan mondial …………………... ……32 1.3.2 Organizaţii pe plan naţional …………………... ……33

1.4 Profesia de evaluator ……………………………….. ……33 1.4.1 Tipuri de evaluatori autorizaţi şi aria de

responsabilitate ………………………………... ……33 1.4.2 Codul Deontologic …………………………….. ……34

1.5 Raportul de evaluare ……………………………….. ……35 1.5.1 Principii de întocmire ………………………….. ……35 1.5.2 Conţinutul minim al unui raport de evaluare ... ……36

1.6 Aspecte specifice ale evaluării în cazul insolvenţei ……37 1.6.1 Rolul evaluării şi a evaluatorului ……………... ……37 1.6.2 Cerinţe de conduită ……………………………. ……38

2 Prezentarea Standardelor Internaţionale de Evaluare …. ……40 2.1 Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare ……40 2.2 Standarde internaţionale de evaluare …………….. ……43

2.2.1 Valoarea de piaţă – bază de evaluare ………. ……43 2.2.2 Baze de evaluare diferite de valoarea de

piaţă …………………………………………….. ……44 2.2.3 Raportarea evaluării …………………………... ……46

2.3 Standarde internaţionale de aplicaţie în evaluare .. ……47 2.3.1 Evaluarea pentru raportarea financiarã ……... ……47 2.3.2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului … ……48

5

2.4 Standarde internaţionale de practică în evaluare .. ……502.4.1 Evaluarea proprietăţii imobiliare ……………... ……502.4.2 Evaluarea pentru închiriere / leasing ………... ……512.4.3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi

echipamentelor ………………………………… ……512.4.4 Evaluarea activelor necorporale ……………... ……522.4.5 Evaluarea bunurilor mobile …………………… ……532.4.6 Evaluarea întreprinderii ……………………….. ……542.4.7 Consideraţii privind substanţele periculoase

şi toxice în cadrul evaluării …………………… …....552.4.8 Costul de înlocuire net .................................... .......562.4.9 Analiza fluxului de numerar actualizat ............ .......562.4.10 Evaluarea proprietăţilor agricole ..................... .......572.4.11 Verificarea evaluării ........................................ .......582.4.12 Evaluarea proprietăţii specializate

generatoare de afaceri ................................... .......582.4.13 Evaluarea globală pentru impozitarea

proprietăţii ....................................................... ……592.4.14 Evaluarea proprietăţilor din industria

extractivă ……………………………………….. ……593 Evaluarea în cazul insolvenţei …………………………….. …....61

3.1 Evaluarea şi insolvenţă .......................................... .......613.2 Relaţia dintre evaluator şi participanţii la

procedura insolvenţei ............................................. .......613.2.1 Evaluatorul şi judecătorul sindic ..................... .......623.2.2 Evaluatorul şi creditorii ................................... .......623.2.3 Evaluatorul şi debitorul ................................... .......633.2.4 Evaluatorul şi practicianul în insolvenţă ......... .......63

3.3 Locul şi rolul evaluării în procedura insolvenţei ..... .......643.3.1 Rolul evaluării în deschiderea procedurii ....... .......653.3.2 Rolul evaluării în procedura generală ............. .......66

3.3.2.1 Rolul evaluării în reorganizarea judiciară .. .......663.3.2.2 Rolul evaluării în faliment .......................... .......67

3.3.3 Rolul evaluării în procedura simplificată ......... .......703.3.4 Evaluatorul şi închiderea procedurii ............... .......713.3.5 Alte momente posibile de apariţie a

necesităţii evaluării ......................................... .......713.4 Răspunderea evaluatorului .................................... .......73

Titlul II - Elemente de contabilitate ............................... .......754 Aspecte privitoare la organizarea contabilităţii ................. .......75

4.1 Obiectul contabilităţii agenţilor economici .............. .......754.2 Contabilitatea financiară şi contabilitatea de

gestiune ................................................................. .......764.3 Sisteme de contabilitate ……………………………. .......774.4 Normalizarea contabilă .......................................... .......78

6

4.5 Sursele dreptului contabil ....................................... .......80 4.6 Planul de conturi .................................................... .......85 4.7 Documente justificative, documente financiar

contabile şi registrele de contabilitate …………….. ……86 4.8 Formele de înregistrare contabilă …………………. ……91 4.9 Răspunderi pe linia organizării şi supravegherii

contabilităţii …………………………………………... ……91 5 Aplicarea principiilor şi convenţiile contabile în cazul

societăţilor aflate în procedura de insolvenţă ……………. ……93 5.1 Concepte contabile de bază: conţinutul şi calitatea

informaţiei ……………………………………………. .......93 5.1.1 Obligaţiile contabile şi conţinutul informării

contabile ......................................................... .......93 5.1.2 Calitatea „imaginii fidele” ................................ .......97 5.1.3 Caracteristicile de regularitate şi sinceritate ... .....104

5.2 Principiile şi convenţiile generale de elaborare a informaţiei financiar-contabile şi aplicarea acestora în cazul societăţilor aflate în procedura de insolvenţă ………………………………………… …..107

5.2.1 Principiul continuităţii activităţii (on going concern assumtion) …………………………… .....108

5.2.2 Principiul prudenţei (conservatism principle) .. .....122 5.2.3 Principiul permanenţei metodelor (principle of

consistency) ................................................... .....128 5.2.4 Principiul independenţei exerciţiului (cut off) .. .....132 5.2.5 Principiul intangibilităţii bilanţului de

deschidere (time period assumption) ............. .....138 5.2.6 Principiul necompensării (non-compensation

principle) ………………………………………... .....140 5.2.7 Principiul evaluării separate a elementelor de

activ şi de pasiv .............................................. .....142 5.2.8 Principiul prevalenţei economicului asupra

juridicului (substance over form) …………….. …..143 5.2.9 Principiul pragului de semnificaţie

(materiality) …………………………………….. .....145 5.2.10 Principiul entităţii (business entity principle) ... .....148 5.2.11 Principiul nominalismului monetar .................. .....152

6 Operaţiile contabile care se efectuează cu ocazia declanşării procedurii de insolvenţă ………………………. .....153 6.1 Sigilarea şi conservarea bunurilor .......................... .....153 6.2 Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv .....158

6.2.1 Conceptul şi scopul inventarierii ..................... .....158 6.2.2 Organizarea şi etapele inventarierii ................ .....159

6.3 Aspecte legale referitoare la refacerea contabilităţii ............................................................ .....166

6.4 Situaţiile financiare-documente de începere a lichidării .................................................................. .....169

7

6.4.1 Bilanţul ............................................................ .....1706.4.2 Contul de profit şi pierdere ............................ .....179

6.5 Valorificarea activelor şi depunerea sumelor realizate în contul debitorului ………………………. .....181

6.6 Stabilirea masei pasive .......................................... .....1826.7 Distribuirea periodică către creditori a sumelor

realizate din lichidare ............................................. .....1856.8 Distribuirea finală şi raportul final ........................... …..1886.9 Elaborarea bilanţului final de lichidare ……………. .....189

Titlul III - Regimul fiscal al societăţilor aflate în procedura de insolvenţă ............................................... .....191

7 Noţiuni introductive .......................................................... .....1918 Regimul fiscal al lichidării voluntare ................................. .....192

8.1 Cadrul legal ............................................................ .....1928.2 Impozitarea rezervei legale .................................... .....1938.3 Rezervele provenite din reevaluarea imobilizărilor

corporale ................................................................ .....1948.4 Rezerve/fonduri provenite din facilităţi fiscale ........ .....196

9 Fiscalitatea societăţilor comerciale aflate în insolvenţă ... .....1979.1 Fiscalitatea perioadei anterioare deschiderii

procedurii ............................................................... .....1979,2 Fiscalitatea perioadei de observaţie ...................... .....1999.3 Fiscalitatea reorganizării ........................................ .....2029.4 Fiscalitatea falimentului (lichidarea judiciară) ........ .....203

Titlul IV - Analiza economico-financiară în procedura de insolvenţă

.....210

10 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare înaintea deschiderii procedurii de insolvenţă ................... .....21010.1 Temeiul legal ………………………………………… .....21010.2 Utilitate ................................................................... .....21110.3 Principalele aspecte urmărite ................................ .....211

11 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare la deschiderea procedurii de insolvenţă ............................... .....21911.1 Temeiul legal .......................................................... .....21911.2 Utilitate ................................................................... .....22211.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....223

11.3.1 Analiza contului de profit si pierdere .............. .....22911.3.2 Analiza bilantului contabil ............................... .....230

12 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare în cazul reorganizării judiciare .............................................. …..23012.1 Temeiul legal ………………………………………… .....23012.2 Utilitate ................................................................... .....23312.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....234

13 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare în cazul falimentului .............................................................. .....23813.1 Temeiul legal .......................................................... .....23813.2 Utilitate ................................................................... .....239

8

13.3 Principalele aspecte urmărite ................................. .....240 14 Alte aspecte specifice ale analizei economico-financiare

în cadrul procedurii ........................................................... …..241 14.1 Temeiul legal ………………………………………… …..241 14.2 Utilitate ……………………………………………….. …..243 14.3 Principalele aspecte urmărite ……………………… …..243

15 Analiza economico-financiară- metode uzuale de analiză …..244 15.1 Analiza financiară pe baza bilanţului ...................... …..244

15.1.1 Analiza ratelor de structură …………………… .....244 15.1.2 Analiza echilibrului financiar ........................... .....246 15.1.3 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii ..................... .....264 15.1.4 Analiza ratelor de gestiune ............................. .....270 15.1.5 Analiza rentabilităţii ........................................ .....275

15.2 Analiza pe baza Contului de profit şi pierdere ....... .....278 15.2.1 Analiza veniturilor ........................................... .....278 15.2.2 Analiza cheltuielilor ......................................... .....279 15.2.3 Analiza soldurilor intermediare de gestiune ... .....281

15.3 Analiza discriminantă a riscului de faliment ……… .....291 16 Particularităţi ale analizei previzionale ............................. .....299

16.1 Tehnici de echivalare în timp ................................. .....299 16.1.1 Tehnici generale de echivalare în timp ........... .....299

16.1.1.1 Factorul general de multiplicare .............. .....299 16.1.1.2 Factorul general de discontare ............... .....300 16.1.1.3 Factorul general de compunere .............. .....300 16.1.1.4 Factorul general de reducere .................. .....301 16.1.1.5 Factorul general de descompunere ........ .....301 16.1.1.6 Factorul general de recuperare ………… .....302 16.1.1.7 Cazuri speciale ....................................... .....302

16.1.2 Tehnici de echivalare în analiza istorică a datelor financiare ............................................ .....303

16.1.2.1 Fenomene exprimate în valori absolute .. .....303 16.1.2.2 Fenomene exprimate în valori relative .... .....305

16.2 Previzionarea situaţiilor financiare ......................... .....305 16.2.1 Cerinţe esenţiale în previziunea situaţiilor

financiare ........................................................ .....305 16.2.2 Previziunea financiară pe seama cifrei de

afaceri …………………………………………... …..306 16.2.2.1 Previziunea cifrei de afaceri …………….. …..306

16.2.3 Estimarea elementelor contului de rezultate .. …..309 16.2.3.1 Estimarea veniturilor din exploatare …… .....309 16.2.3.2 Estimarea cheltuielilor din exploatare ..... .....309 16.2.3.3 Estimarea veniturilor financiare .............. .....310 16.2.3.4 Estimarea cheltuielilor financiare ............ .....310

16.2.3.5Estimarea veniturilor şi cheltuielilor extraordinare ........................................... .....310

9

16.2.3.6 Estimarea impozitului pe profit ................ .....31016.2.3.7 Estimarea profitului net ………………….. .....310

16.2.4 Estimarea elementelor patrimoniale ............... .....31116.2.4.1 Previziunea elementelor de activ ............ .....31116.2.4.2 Previziunea elementelor de pasiv ........... .....31216.2.4.3 Previziunea elementelor de trezorerie .... .....313

16.2.5 Previziunea fluxului de numerar ……………... .....31416.3 Aspecte ale analizei situaţiilor previzionate ........... .....316

Titlul V - Decizia comercială la societăţile in insolvenţa

318

17 Determinarea stării de insolvenţă. Insolvenţa iminentă. Obligaţia debitorului de a cere deschiderea procedurii … .....31817.1 Sediul materiei ………………………………………. .....31817.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....31817.3 Elemente de analiză ………………………………… .....318

18 Continuarea exploatării după deschiderea procedurii ….. .....32118.1 Sediul materiei ………………………………………. .....32118.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....32118.3 Elementele analizei …………………………………. .....322

19 Depistarea cauzelor insolvenţei …………………………… .....32319.1 Sediul materiei ………………………………………. .....32319.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....32419.3 Elementele analizei …………………………………. .....324

20 Analiza modului de conducere (administrare) a activităţii curente a debitoarei aflate în insolvenţă …………………. .....32720.1 Sediul materiei ………………………………………. .....32720.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....32720.3 Elementele analizei …………………………………. .....327

21 Viabilitatea planului de reorganizare ……………………… .....32921.1 Sediul materiei ………………………………………. .....32921.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....33121.3 Elementele analizei …………………………………. .....331

22 Dacă reorganizarea decurge “normal” …………………… .....33422.1 Sediul materiei ………………………………………. .....33422.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....33422.3 Elementele analizei …………………………………. .....334

23 Regimul actelor juridice anterioare deschiderii procedurii .....33623.1 Sediul materiei ………………………………………. .....33623.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....33623.3 Elemente de analiză necesare deciziei de

solicitare a anulării acestora ……………………….. .....33623.3.1 Actele juridice frauduloase …………………. .....33623.3.2 Acte juridice, încheiate în perioada de 3 ani,

anteriori deschiderii procedurii …………….. .....33823.3.3 Acte juridice încheiate în perioada de 120

zile anterioare deschiderii procedurii ……… .....339

10

23.3.4 Plăţile anticipate ale datoriilor, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii Acte suspecte încheiate într-o perioadă de 2 ani . .....340

23.3.5 Acte juridice încheiate de către debitor cu persoane având relaţii speciale cu debitorul .....340

23.4 Aprecieri commune …………………………………. .....341 23.5 Elemente de drept comparat ………………………. .....343 23.6 Cauze, efecte, publicitate ....................................... .....343

24 Analiza contractelor în curs de execuţie .......................... .....345 24.1 Sediul materiei ....................................................... .....345 24.2 Necesitate / utilitate ................................................ .....345 24.3 Elementele analizei …………………………………. .....345 24.4 Prezentarea teoretică ………………………………. .....346 24.5 Tipuri de contracte ………………………………….. .....347

24.5.1 Contracte considerate executate ………….. .....347 24.5.2 Contracte în care debitorul este locatar –

art. 86 alin.5 ………………………………….. .....348 24.5.3 Contracte de închiriere în care debitorul

este locator – art. 91 ………………………… .....349 24.5.4 Contracte având ca obiect bunuri în tranzit . .....350 24.5.5 Contracte având ca obiect bunuri sau valori

cotate pe pieţe reglementate ……………….. .....351 24.5.6 Contracte de comision ….………..………... .....351 24.5.7 Contracte de consignaţie …………………… .....352 24.5.8 Alte contracte ………………………………… .....352 24.5.9 Contractul de lohn …………………………… .....353 24.5.10 Contracte de furnitură ……………………….. .....353 24.5.11 Contractul de prestări servicii specializate ... .....354 24.5.12 Contracte cu executare succesivă ………… .....355 24.5.13 Contracte de societate ……………………… .....355 24.5.14 Contractele de muncă ………………………. .....356

25 Posibilitatea executării de către creditorii garantaţi a unor bunuri puse în garanţie …………………………………….. .....357 25.1 Sediul materiei ………………………………………. .....357 25.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....358 25.3 Elementele analizei …………………………………. .....358

26 Modalităţile de valorificare a bunurilor din averea debitorului ……………………………………………………. .....360 26.1 Sediul materiei ………………………………………. .....360 26.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....361 26.3 Elementele analizei …………………………………. .....361

27 Încheierea de tranzacţii …………………………………….. .....365 27.1 Sediul materiei ………………………………………. .....365 27.2 Necesitate / utilitate …………………………………. .....365

10

11

27.3 Elementele analizei …………………………………. …..36528 Determinarea prejudiciilor …………………………………. .....367

28.1 Sediul materiei ....................................................... .....36728.2 Necesitate / utilitate ................................................ .....36828.3 Elemente de analiză .............................................. .....368

12

Titlul I Evaluarea

1 Noţiuni introductive

1.1 Noţiunea de Valoare

1.1.1 Definiţii şi delimitări noţionale Valoarea este o expresie a mărimii proprietăţii în economia

de piaţă1. Trecerea proprietăţilor de la o persoană la alta şi necesitatea informării celor interesaţi asupra tranzacţiei, face ca cea mai importantă operaţiune să fie cea de evaluare. Fiind de cele mai multe ori legată de vânzarea întreprinderilor sau activelor, valoarea, stabilită pe baza calculelor şi expertizelor, este văzută în mod diferit de către vânzător şi cumpărător. Pentru vânzător este o înstrăinare, o transformare în lichidităţi a patrimoniului. Pentru cumpărător reprezintă o investiţie, un plasament de la care se aşteaptă un profit. Valoarea este rezultatul unei abordări teoretice şi practice care încearcă să se întemeieze pe un fundament logic sau matematic cât mai riguros posibil, nefiind un fapt ci o opinie a celui ce o stabileşte, care de fapt este evaluatorul autorizat. Înseamnă că valoarea se bazează cel mai adesea pe o expertiză sau pe părerile unor experţi care vizează neutralitatea, obiectivitatea şi independenţa faţă de părţile implicate, de raporturile de forţe de pe piaţă şi chiar faţă de situaţia pieţei. Valoarea este creată de patru factori: utilitatea, raritatea, dorinţa şi puterea de cumpărare.

Prin evaluare se înţelege stabilirea valorii aproximative a unei proprietăţi.

Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel mai probabil, convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru bunuri şi servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica pieţei asupra beneficiilor celui care deţine bunurile sau primeşte serviciile, la data evaluării2.

Preţul reprezintă o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau un serviciu. Preţul efectiv în cursul unei tranzacţii, spre deosebire de valoare, este un fapt tangibil, fiind o informaţie reală.

1 Evaluarea întreprinderii - Teorie şi aplicaţie, Alexandru Buglea, Lorant Eros-Stark, Editura Mirton, Timişoara 2003, pag 9 2 Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005, pag 26

13

Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost publicat sau dacă a fost confidenţial. Preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar putea fi atribuită de evaluatori acelor bunuri sau servicii, datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau cumpărător. Totuşi, preţul constituie, în general, o indicaţie asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un anumit cumpărător şi / sau vânzător, în anumite situaţii particulare.

Costul reprezintă preţul plătit de cumpărător pentru bunuri sau servicii, sau suma necesară pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de către producător. În momentul în care s-a finalizat bunul sau serviciul, costul acestora devine un fapt istoric. Preţul plătit pentru un bun sau un serviciu reprezintă costul acestora pentru cumpărător.

Piaţa este mediul în care bunurile, mărfurile şi serviciile sunt comercializate între cumpărători şi vânzători, prin mecanismul preţului. O piaţă poate fi locală, regională, naţională sau internaţională. Conceptul de piaţă presupune că bunurile şi / sau serviciile se pot tranzacţiona fără restricţii, între cumpărători şi vânzători, în condiţiile legilor în vigoare. Cumpărătorii şi vânzătorii vor răspunde la raporturile dintre cerere şi ofertă, la alţi factori de stabilire a preţului, în funcţie de capacitatea financiară şi informaţiile proprii, de imaginea asupra utilităţii relative a bunurilor şi / sau serviciilor, de nevoile şi dorinţele individuale şi de grup. Conceptul de piaţă, în ansamblu, reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant. Principiul economic al cererii şi ofertei reflectă interacţiunea complexă a celor patru factori ai valorii. Oferta este influenţată de utilitate şi raritate. Cererea este influenţată de solicitare şi puterea de cumpărare. În conformitate cu principiul cererii şi ofertei, preţul unui bun sau serviciu variază invers proporţional cu oferta şi direct proporţional cu cererea.

Utilitatea este mai degrabă un termen relativ sau comparativ şi nu un criteriu absolut. Ca urmare, valoarea unei proprietăţi se stabileşte prin evaluarea utilităţii sale în condiţiile factorilor legali, fizici, funcţionali, economici şi de mediu care influenţează capacitatea sa productivă, comercială sau financiară. Utilitatea este măsurată dintr-o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi.

Standardele Internaţionale de Evaluare sunt destinate să susţină obiectivele comune ale celor care efectuează evaluări de proprietăţi şi ale celor care trebuie să se bazeze pe rezultatele evaluărilor. Aria de aplicabilitate a Standardelor Internaţionale de Evaluare se referă la estimarea şi raportarea valorilor proprietăţilor. Au fost concepute pentru a facilita tranzacţiile internaţionale de proprietăţi şi pentru a contribui la viabilitatea pieţelor globale, prin promovarea transparenţei în raportarea financiară.

14

1.1.2 Categorii de valori utilizate în evaluare

1.1.2.1 Categorii de bază Este foarte important ca orice tip de valoare estimată să fie

identificată şi definită foarte clar în orice misiune de evaluare. Criteriul esenţial în evaluarea oricărei proprietăţi imobiliare sau mobiliare este utilitatea sa. Procedurile utilizate în procesul de evaluare au ca obiectiv comun definirea şi cuantificarea gradului de utilitate a proprietăţii evaluată.

Evaluarea unei proprietăţi este influenţată de modul în care proprietatea este utilizată şi/sau ar fi tranzacţionată în mod normal pe piaţă.

Evaluatorul trebuie să privească proprietatea din perspectiva pieţei, fie ca o entitate distinctă, fie ca parte dintr-un întreg sau portofoliu. În evaluare, trebuie făcută o distincţie între utilitatea proprietăţii considerate individual sau ca fiind parte a unui grup. Pentru unele proprietăţi, utilitatea maximă este obţinută dacă proprietatea respectivă este exploatată ca entitate distinctă. Alte proprietăţi au o utilitate mai mare dacă sunt exploatate ca parte a unui grup. Dacă valoarea proprietăţii, considerată ca parte din întreg sau din portofoliu este diferită de valoarea sa individuală, această diferenţă de valoare ar trebui luată în considerare.

Evaluatorul trebuie să prezinte explicit în primul rând scopul evaluării, care determina tipul valorii de evaluat şi care, împreună cu alte elemente, determină metodele de evaluare care se vor utiliza, precum şi definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

Valoarea de piaţă este cel mai obişnuit tip de valoare asociat cu evaluarea proprietăţilor. În general, valoarea de piaţă este cea presupusă în absenţa unei specificări

Valorile diferite de cea de piaţă se estimează atunci când scopul evaluării implică baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă.

1. Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.3

Estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri. Valoarea de piaţă este o estimare fundamentată de piaţă la data efectuării evaluării. Atunci când este realizată o evaluare în

3 Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005.

15

conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, termenul valoare de piaţă va respecta întotdeauna definiţia IVS(International Valuation Standards).

2. Valorile diferite de valoarea de piaţă se estimează când scopul evaluării implică baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă.

Există circumstanţe în care sunt necesare alte baze de evaluare decât valoarea de piaţă. Esenţială este înţelegerea clară a diferenţelor între baza de evaluare valoarea de piaţă şi bazele de evaluare în afara valorii de piaţă, ca şi efectele pe care diferenţele le pot exercita.

Valoarea de utilizare este valoarea pe care o anumită proprietate o are pentru o utilizare specifică şi pentru un anumit utilizator şi de aceea nu este în relaţie cu piaţa. Se referă strict la valoarea cu care o anumită proprietate contribuie în întreprinderea din care face parte, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare a proprietăţii sau suma de bani ce poate fi obţinută în urma vânzării sale.

Valoarea de investiţie sau subiectivă, este valoarea proprietăţii pentru un anumit investitor ori pentru o categorie de investitori sau pentru obiective (scopuri) de investiţii clar identificate.

Valoarea de exploatare continuă, este valoarea unei întreprinderi în ansamblul ei în cazul în care-şi va continua activitatea şi a cărei valoare de exploatare continuă poate fi alocată pe părţile sale componente, reflectând astfel contribuţia acestora la valoarea totală. Conceptul de valoare de exploatare continuă poate fi aplicat numai pentru proprietatea care reprezintă o parte a unei întreprinderi sau entităţi.

Valoarea de asigurare, este valoarea proprietăţii dată de unele definiţii conţinute într-o poliţă sau contract de asigurare.

Valoarea de impozitare, de impunere sau valoarea impozabilă este o valoare care se bazează pe definiţiile conţinute în legile ce se referă la evaluarea, aprecierea şi/sau impozitarea proprietăţii.

Costul de înlocuire net este considerat ca o metodă acceptabilă utilizată în raportarea financiară pentru a determina un surogat al valorii de piaţă a proprietăţilor specializate şi cu piaţă limitată, pentru care nu sunt disponibile informaţii de piaţă.

Valoarea de recuperare este valoarea unei proprietăţi, cu excepţia terenului, dată mai degrabă de valorile materialelor pe care le conţine decât de continuarea utilizării, fără a necesita reparaţii sau adaptări speciale.

Valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată este suma care ar putea fi primită, în mod rezonabil, din vânzarea unei proprietăţi, într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de marketing necesară, specificată în definiţia valorii de piaţă.

16

Valoarea specială este un termen legat de un element extraordinar al valorii, mai mare decât valoarea de piaţă, care poate proveni din diferite circumstanţe. De regulă este un supliment de valoare care poate fi aplicabil unui anumit proprietar sau utilizator, sau unui potenţial cumpărător sau utilizator al proprietăţii mai degrabă decât pieţei în general.

Valoarea din fuziune, adică valoarea suplimentară rezultată din contopirea a două sau mai multe participaţii la proprietate, reprezintă o formă particulară a valorii speciale.

Valoarea de garantare a creditului ipotecar este valoarea proprietăţii determinată de evaluator printr-o estimare prudentă a vandabilităţii viitoare a proprietăţii, prin luarea în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietăţii, condiţiilor normale şi locale de piaţă, utilizării curente şi utilizărilor alternative adecvate ale proprietăţii. La estimarea valorii de garantare a creditului ipotecar nu vor fi luate în considerare elementele speculative. Valoarea de garantare a creditului ipotecar trebuie fundamentată într-o manieră clară şi transparentă.

Alte expresii ale valorii sunt specifice unor active şi/sau situaţii speciale, fiind definite în Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare.

Pentru a răspunde unor cerinţe juridice sau statutare, în unele cazuri particulare, se poate solicita aplicarea unei definiţii particulare a valorii. Dacă se impune o astfel de situaţie, evaluatorul trebuie să menţioneze acest fapt şi să descrie impactul oricăror diferenţe asupra valorii estimate.

3. Valoarea justă, este definită, ca fiind suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

Termenul de valoare justă este un concept de contabilitate, definit în Standardele Internaţionale de Contabilitate şi în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. Expresia valoare de piaţă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de evaluare şi în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact echivalente. Valoarea justă se utilizează, în general, pentru raportarea financiară, atât a valorii de piaţă cât şi a valorilor care nu se bazează pe piaţă. Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide utilizarea unei valori surogat (cum este costul de înlocuire net).

Un caz special îl reprezintă proprietatea imobiliară, care este diferită ca natură de celelalte bunuri şi servicii, datorită perioadei relativ mari de expunere pe piaţă, pentru a atinge un preţ care să reprezinte valoarea de piaţă, din cauză că proprietatea imobiliară este o marfă cu lichiditate mai redusă.

17

Absenţa unei pieţe la vedere (o piaţă pe care mărfurile sunt disponibile pentru vânzarea imediată, există mulţi cumpărători şi vânzători iar preţul este relativ mic) respectiv natura şi diversitatea proprietăţilor imobiliare şi a pieţelor acestora impune o abordare profesionistă în stabilirea valorii lor.

Activele specializate sunt active care se vând foarte rar sau deloc pe piaţă putând fi considerate ca fiind cele cu piaţă limitată sau fără piaţă. Sunt active dependente de proiectarea lor specializată, de configurarea sau aplicarea lor specifică. Când informaţiile de piaţă sunt limitate sau nu există informaţii de piaţă comparabile direct, procesul de evaluare devine complex. Costul de înlocuire net aplicat pentru proprietăţile specializate, poate fi considerat ca fiind o metodă acceptabilă pentru estimarea unui surogat pentru valoarea de piaţă. O estimare a costului pentru o proprietate poate avea la bază fie estimarea costului de înlocuire, fie a costului de reconstrucţie.

1.1.2.2 Categorii suplimentare

În funcţie de scopul evaluării se pot deosebi mai multe

valori, devenite uzuale în practica evaluării: a) valoarea de inventar (valoarea de achiziţie sau valoarea

istorică) care este dată de costurile ocazionate de achiziţionarea şi punerea în funcţiune a bunului sau activului, adică suma de bani plătită cu ocazia intrării unui bun în patrimoniul întreprinderii;

b)valoare contabilă netă (rămasa) care se determină ca diferenţa între valoarea de inventar şi amortizarea cumulată de la data întocmirii situaţiilor financiare.

c) activul net contabil care se determină prin scăderea datoriilor întreprinderii din valoarea totală a activelor.d) valoarea de reconstituire care este dată de suma de bani care trebuie investită pentru constituirea unei întreprinderi similare cu cea considerată.

e) valoarea venală care reprezintă preţul mediu ce poate fi obţinut în urma negocierii prin vânzarea unei întreprinderi în activitate (această se aplică în cazul unei întreprinderi de dimensiuni mici, a cărei afacere este în declin, vânzătorul nefiind interesat de continuare, iar cumpărătorul fiind conştient că va trebui să restructureze afacerea);

f) valoare de utilitate care reprezintă preţul ce ar trebui plătit pentru a achiziţiona, la momentul actual, un element susceptibil de aceleaşi condiţii de folosinţă, în aceleaşi condiţii de muncă, având aceeaşi durată, performanţe şi destinaţie;

g) valoarea economică, luată ca fiind valoarea propusă pentru negocierea dintre vânzător şi cumpărător;

h) valoarea bursieră care se determină doar pentru firmele cotate la bursă.

18

1.2 Conceptul de evaluare

1.2.1 Definirea şi aria de aplicabilitate Evaluarea, în sens general, poate fi definită ca un ansamblu

de metode, tehnici, şi procedee prin care se stabileşte valoarea unei proprietăţi, fie că este vorba de un bun sau grup de bunuri imobile sau mobile, active financiare sau întreprinderi.

Misiunea evaluării solicită un grad înalt de profesionalism, vigilenţă, experienţă şi raţionament profesional din partea evaluatorului, mai ales în condiţiile penuriei informaţiilor de piaţă, în cazul în care nu există condiţii normale de piaţă, când dezechilibrul raportului ofertă-cerere determină preţuri de piaţă care nu sunt concordante cu definiţia valorii de piaţă, în cazul activelor specializate.

Rezultatele evaluărilor sunt prezentate în rapoarte de evaluare. Toate rapoartele de evaluare ar trebui să prezinte clar scopul şi utilizarea evaluării. Raportarea evaluării, pe lângă cerinţele de pentru raportarea financiară, ar trebui ca să conţină o identificare clară a clasei de active în care este inclus proprietatea, ca şi a bazei pentru această includere.

1.2.2 Tipuri de proprietate supuse evaluării

Evaluările se referă la tipuri de proprietate diferite sau la

proprietăţi a căror valoare includ mai multe tipuri de proprietate. Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare

recunoaşte prin termenul proprietate supusă evaluării: - proprietatea imobiliară; - proprietatea mobiliară (bunuri mobile); - active financiare; - întreprinderi. În ultimul timp au apărut noi clase de proprietate şi implicit

instrumente noi de evaluare, dar divizarea proprietăţii în cele patru categorii distincte este recunoscută de mult timp pe plan internaţional.

19

1.2.2.1 Proprietatea imobiliarã DEFINIRE Proprietatea imobiliară este un concept juridic. Este

distinct de bunul imobil, care este doar un activ fizic. Proprietatea imobiliară include toate construcţiile şi amenajările de la suprafaţă şi din subteran

De regulă, proprietatea imobiliară este inclusă, din punct de vedere contabil, în categoria activelor de natura imobilizărilor corporale. Ca excepţie, proprietatea imobiliară poate fi considerată ca activ curent, când, este deţinută în stoc pentru vânzare.

Drepturile reale imobiliare se exercită asupra unui bun imobil, fiind înregistrat într-un document formal, un titlu de proprietate. Cuprind toate prerogativele, avantajele şi beneficiile legate de proprietatea asupra bunurilor imobile. Dreptul de proprietate imobiliară are următoarele atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Acestea includ dreptul de a utiliza, ocupa, vinde, închiria, lăsa moştenire, dona sau de a alege a exercita oricare sau nici unul dintre acestea.

ASPECTE SPECIFICE Prerogativele dreptului real imobiliar sunt stabilite prin lege

fiind şi subiect al unor limitări impuse de către stat, precum impozitarea, exproprierea, confiscarea, reglementarea, planificarea urbană sau preluarea proprietăţilor fără proprietar sau moştenitor. Dreptul de proprietate absolut, care este limitat numai de stat, este cunoscut sub denumirea de drept de proprietate deplin. Şi alte prevederi legale decât cele impuse de către stat pot impune restricţii asupra exercitării drepturilor inerente aferente unei proprietăţi imobiliare, putând afecta utilizarea, dezvoltarea sau transferul proprietăţii. Există şi alte drepturi de proprietate asociate cu proprietatea imobiliară care privesc interese de natură financiară.

În condiţiile legii, un anumit atribut poate fi separat, transferat, închiriat sau înstrăinat. Contractele de închiriere sunt înţelegeri prin care se creează alte drepturi reale imobiliare, proprietarul menţinându-şi dreptul de dispoziţie, dar transferând sau asigurând chiriaşului dreptul de ocupare şi de utilizare pentru un timp determinat şi în anumite condiţii. În cazul în care chiriaşul transferă unui terţ, numit subchiriaş (sublocatar) dreptul de ocupare şi utilizare are loc subînchirierea. Servitutea reprezintă un beneficiu necorporal asupra proprietăţii, care încredinţează utilizarea unei părţi a acesteia fără a duce la dobândirea proprietăţii. Drepturile de trecere sunt dobândite prin uz, contract sau lege. Coproprietatea poate fi creată prin împărţirea legală a drepturilor de proprietate între mai mulţi proprietari. Ipotecarea proprietăţii imobiliare apare când aceasta este utilizată ca şi

20

colateral pentru garantarea unei finanţări dând naştere unui beneficiu financiar.

CARACTERISTICI Caracteristicile proprietăţilor imobiliare, de care trebuie să

se ţină cont în evaluare sunt: - localizarea, inclusiv descrierea fizică, juridică şi

economică; - dreptul de proprietate; - alte proprietăţi, drepturi sau adăugiri care nu sunt

proprietate imobiliară dar sunt incluse; - închirieri, ipotecări, servituţi, restricţii, impedimente,

condiţionări sau clasificări speciale; - dacă proprietatea reprezintă un drept parţial, fracţionar

sau un segment fizic dintr-o parte mai mare. Evaluatorul trebuie să analizeze în ce măsură proprietatea

imobiliară şi drepturile asociate afectează valoarea proprietăţii. Rezultă că, în general, se evaluează dreptul de proprietate asupra activului şi nu proprietatea ca entitate fizică.

1.2.2.2 Proprietatea asupra bunurilor mobile

DEFINIRE Bunurile mobile sunt definite ca obiecte care pot fi

identificabile, portabile, corporale sau necorporale, considerate de publicul larg drept mobile

Proprietatea asupra bunurilor mobile se referă la proprietatea asupra unui bun, altul decât o proprietate imobiliară4.

TIPOLOGIE Bunurile mobile pot fi corporale sau necorporale. ASPECTE SPECIFICE Evaluările de bunuri mobile reprezintă o gamă mai largă, dar

întotdeauna, tipul de valoare determinat trebuie să fie consecvent cu scopul evaluării.

Evaluarea care include simultan bunuri mobile şi proprietatea imobiliară trebuie să identifice bunurile mobile şi să ia în considerare efectele acesteia asupra estimării valorii.

Bunurile mobile trebuie distinse clar de proprietatea imobiliară, uneori fiind posibilă excluderea.

În evaluarea activelor unei întreprinderi, inclusiv în cazul insolvenţei, evaluatorul trebuie să stabilească dacă aceste active vor fi evaluate ca parte a valorii de exploatare continuă sau ca active individuale.

4 Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VI-a, 2003, pag 70

21

1.2.2.3 Active financiare DEFINIRE Activele financiare rezultă din divizarea legală asupra altor

proprietăţi, dintr-un drept opţional de a vinde sau cumpăra o proprietate la un preţ dat şi într-o perioadă stabilită, sau prin crearea unor instrumente investiţionale.

Pot să rezulte din divizarea legală a proprietăţii asupra întreprinderii sau proprietăţii imobiliare (asocieri, societăţi comerciale, societăţi mixte, coproprietatea). De asemenea pot să rezulte dintr-un drept opţional de a vinde sau cumpăra o proprietate (imobiliară, acţiuni sau alte instrumente financiare). Şi prin crearea unor instrumente investiţionale bazate pe un pachet de active imobiliare pot să rezulte active financiare.

FORMAREA ACTIVELOR FINANCIARE 1. Proprietatea asupra activelor financiare poate fi divizată în

mod legal pentru a crea asocieri în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice deţin în comun o proprietate sau o întreprindere şi îşi împart profiturile sau pierderile acesteia. Principalele entităţi juridice sunt societăţile comerciale, aşa cum sunt definite de lege5. Alte entităţi juridice sunt asocierile în participaţie şi sindicalizările.

O asociere în participaţie este o combinaţie de două sau mai multe entităţi care se unesc în scopul specific de realizare a unui anumit proiect cu o durată limitată a asocierii. Investitorii sindicalizaţi sunt parteneri limitaţi, cu scopul de a se strânge fonduri pentru realizarea unor proiecte.

2. Opţiunea este o înţelegere de a menţine o ofertă de a vinde, a cumpăra, sau a închiria o proprietate într-o anumită perioadă şi la un preţ dat, creând un drept contractual a cărei exercitare este dependentă de îndeplinirea unor condiţii specificate. Deţinătorul poate alege să-şi exercite sau nu opţiunea.

3. Investiţiile prin deţinerea de valori mobiliare sau de instrumente reprezintă o alternativă la proprietatea directă, reflectând poziţie de proprietate şi / sau de datorie. Piaţa pentru astfel de valori mobiliare include sectorul privat, instituţional şi public. Actorii principali sunt investitorii individuali pe piaţa de capital, societăţi, fonduri mutuale, companii de asigurare şamd. Instrumentele de investiţie mobilizate includ fonduri imobiliare, fonduri ipotecare sau de alte valori mobiliare bazate pe ipoteci, firme imobiliare etc.

5 Legea nr. 31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată.

22

Activele financiare sunt active necorporale şi pot include drepturi inerente:

- deţinerii unui pachet de acţiuni sau obligaţiuni; - deţinerii unei întreprinderi sau proprietăţi; - din cadrul unui contract care garantează o opţiune, care

poate fi exercitată sau nu. CATEGORII DE ACTIVE FINANCIARE În definirea activelor financiare trebuie ţinut cont şi de

Standardele Internaţionale de Raportare Financiară. Un activ financiar, este orice activ care este fie numerar, fie

un drept contractual de a încasa numerar sau alte active financiare de la altă întreprindere, fie un drept contractual de a schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt potenţial favorabile sau un instrument de capitaluri proprii ale altei întreprinderi.

O datorie financiară este orice datorie contractuală fie de a vărsa numerar sau alt activ financiar unei alte întreprinderi, fie de a schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt potenţial nefavorabile.

Un instrument financiar reprezintă orice contract care generează simultan un activ financiar pentru o întreprindere şi o datorie financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă întreprindere. Instrumentele financiare au o sferă largă, respectiv de la instrumente financiare primare tradiţionale precum obligaţiunile la forme variate de instrumente financiare derivate. Instrumentele financiare derivate dau uneia dintre părţi, dreptul contractual de a schimba active financiare cu altă parte, în condiţii ce sunt potenţial favorabile, sau o datorie contractuală de a schimba active financiare cu altă parte în condiţii ce sunt potenţial nefavorabile Creează drepturi şi datorii, ce au ca efect transferarea între părţi a unuia sau mai multor riscuri financiare, inerente unui instrument financiar primar de bază. Multe tipuri de instrumente financiare derivate încorporează un drept sau o datorie de a face schimburi viitoare. Din aceste puncte de vedere, o operaţiune de leasing financiar este considerată un instrument financiar. Un instrument financiar compus este un instrument financiar care, din punctul de vedere al emitentului, conţine atât un element de datorie, cât şi de capital.

Un instrument de capital propriu este orice contract care certifică existenţa unui interes rezidual în activele unei întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale. Includ acţiunile comune, unele tipuri de acţiuni preferenţiale, precum şi bonurile de subscriere de active sau opţiuni pentru subscrierea sau cumpărarea de acţiuni de la întreprinderea emitentă.

Activele şi datoriile financiare monetare (denumite şi instrumente financiare monetare) sunt active şi datorii financiare ce urmează a fi încasate sau plătite în bani, pentru o sumă determinată sau determinabilă.

23

Există şi instrumente care nu sunt active financiare. O opţiune sau alt instrument similar, achiziţionat de o întreprindere, care îi dă dreptul de a răscumpăra propriile instrumentele de capitaluri proprii nu se constituie într-un activ financiar al întreprinderii. De asemenea nici operaţiunea de leasing operaţional nu este considerată activ financiar. Drepturile şi obligaţiile contractuale care nu implică transferul activului financiar, ci prevăd executarea prin primirea sau livrarea doar a unui activ fizic nu sunt cuprinse în sfera de definiţie a activelor financiare.

ASPECTE SPECIFICE Există mai multe situaţii în care activele financiare trebuie

evaluate: - când sunt incluse între activele unui investitor, cu scopul

de a stabili valoarea totală a activelor deţinute; - când un investitor doreşte să îşi vândă participaţia sa; - când sunt moştenite, pentru stabilirea impozitului aferent

sau pentru luarea unei hotărâri judecătoreşti; - când un asociat doreşte să cumpere un activ financiar,

inclusiv pentru aport la capital. - când există o opţiune ce creează un puternic efect de

îndatorare şi de reducere a vandabilităţii proprietăţii; - când este necesară garantarea emisiunilor; - când se face în scopul emiterii rating-lui valorilor

mobiliare.

1.2.2.4 Întreprinderile DEFINIRE Întreprinderea este o entitate agricolă, industrială, de

construcţii, comercială, de servicii sau financiară care desfăşoară o activitate economică.

Întreprinderile sunt entităţi constituite în mod legal. În general, sunt unităţi distincte de exploatare, generatoare de profit şi care furnizează clienţilor produse sau servicii.

Întreprinderile au o gamă largă de activităţi economice. Aparţin fie sectorului privat, fie celui de stat.

Activităţile economice includ: agricultură, silvicultură, industrie, construcţii, comerţ, turism, tehnologia informaţiei şi comunicaţii, servicii prestate în principal întreprinderilor şi servicii prestate în principal populaţiei, servicii financiare, asistenţă medicală, educaţie, servicii sociale, ecologice şamd. Activităţile sunt definite, reglementate şi clasificate în CAEN6.

Societatea comercială este o personalitate juridică - subiect de drept autonom - având scop lucrativ şi fiind formată din cel puţin două persoane care se învoiesc să pună ceva în comun pentru a

6 CAEN - Clasificarea Activităţilor Economiei Naţionale

24

desfăşura acte şi fapte de comerţ şi de a împărţi foloasele rezultate.

Compania operaţională este o afacere cu o activitate economică de producţie, vânzare sau comercializare a unui produs sau serviciu.

Continuitatea activităţii presupune că o întreprindere îşi va continua activitatea în viitorul previzibil, fără intenţia sau nevoia de a fi lichidată sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea.

CATEGORII DE ÎNTREPRINDERI Întreprinderile se pot împărţi în mai multe categorii: - asociaţiile familiale, asocierile în participaţie; - societăţile în nume colectiv sau în comandită simplă,

societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni; - societăţile comerciale închise şi cele deschise(listate); - grupuri de întreprinderi, holdinguri. Întreprinderile şi proprietăţi asimilate cu o întreprindere,

proprietăţi generatoare de afaceri, proprietăţi comerciale specializate sau entităţi operaţionale distincte sunt evaluate la valoarea de piaţă.

1.2.3 Metodele de evaluare

Evaluarea diferitelor tipuri de proprietate implică surse

diferite de informaţii, care reflectă în mod adecvat piaţa pe care proprietatea este evaluată.

Estimarea oricărui tip de valoare, de piaţă sau din afara pieţei, cere ca evaluatorul să aplice una sau mai multe abordări în evaluare, cunoscute sub denumirea de metode de evaluare.

Termenul abordare în evaluare se referă la metodologii analitice general acceptate utilizate de obicei. Fiecare abordare în evaluare are metode alternative de aplicare.

În general, abordările şi metodele de evaluare sunt comune tuturor tipurilor de evaluări, incluzând proprietatea imobiliară, bunurile mobile, întreprinderile şi activele financiare.

Abordarea evaluării poate fi realizată: - prin cost - prin comparaţiei vânzărilor - prin venit şi corespunzător metodelor de evaluare pot fi: - metoda costului - metoda comparaţiei vânzărilor - metoda capitalizării veniturilor

25

Evaluările bazate pe piaţă, în mod normal, utilizează una sau mai multe metode în evaluare, prin aplicarea principiului substituţiei7, utilizând informaţii derivate din piaţă. 1. Metoda de evaluare pe bază de cost este o abordare comparativă care ia în considerare pentru tranzacţionarea unei anumite proprietăţi, ca substitut alternativa de a construi o altă proprietate, fie ca o copie identică a originalului, fie ca o proprietate cu aceeaşi utilitate. Metoda presupune o estimare a deprecierii pentru proprietăţile mai vechi cu sau fără deficienţe în funcţionare În conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare GN 8 paragraf 5.3 „în absenţa informaţiilor de piaţă, costul de înlocuire net este privit ca o metodă acceptabilă pentru evaluarea activelor specializate, însă evaluatorul trebuie să includă în raport observaţii de piaţă referitoare la valoarea terenului sau la costul curent şi la cotele de depreciere”.

2. Metoda de evaluare prin comparaţia vânzărilor este o abordare comparativă care ia în considerare vânzările proprietăţilor similare sau substituibile şi informaţiile referitoare la piaţă, stabilind o estimare a valorii prin procese de comparaţie. Proprietatea evaluată este comparată în general cu vânzările unor proprietăţi similare, tranzacţionate pe o piaţă deschisă, sau luând în considerare oferte de vânzare.

3 Metoda de evaluare prin capitalizarea venitului este o abordare comparativă care ia în considerare informaţiile referitoare la veniturile şi cheltuielile aferente proprietăţii evaluate şi estimează valoarea printr-un proces de capitalizare. Capitalizarea leagă venitul (de obicei, venitul net) de un anumit tip de valoare prin convertirea venitului într-o estimare de valoare. Venitul luat în calcul este venitul net, sumă rămasă la dispoziţia unei părţi interesate. Metoda foloseşte rate de capitalizare (relaţie directă), rate de actualizare (care reflectă fructificarea investiţiei),sau ambele. Conform principiului substituţiei, fluxul de venit care produce cea mai mare recuperare şi fructificare, corespunzătoare unui anumit nivel de risc, conduce la cea mai probabilă mărime a valorii.

7 Conform acestui principiu o persoană prudentă nu va plăti pentru un bun sau serviciu mai mult decât costul de achiziţie pentru un bun sau serviciu acceptabil ca substitut, în absenţa factorilor timp, risc sau neadecvare. Costul cel mai mic al celei mai bune alternative, pentru un bun substitut sau pentru un bun identic, va tinde să reflecte valoarea de piaţă.

26

1.2.4 Concepte şi principii de evaluare

1.2.4.1 Evaluarea imobilelor Baza obiectivă pentru estimarea valorii de piaţă a

proprietăţii imobiliare o constituie valorile specifice atribuite anumitor drepturi în proprietatea imobiliară de către participanţi pe o piaţă în care un activ se cumpără şi se vinde.

Scopurile evaluării proprietăţii imobiliare sunt diverse: - raportări financiare; - tranzacţii care implică transferul proprietăţii (inclusiv

lichidarea); - credite sau împrumuturi garantate cu proprietatea; - litigii; - probleme de impozitare (inclusiv executarea silită); - consultanţa; - luarea unor decizii investiţionale. Există aspecte speciale în evaluarea proprietăţii imobiliare: - fuziunea unor proprietăţi (valoarea din fuziune); - separarea participaţiilor la o proprietate (valoarea

componentelor); - stabilirea efectelor unor modificări de dezvoltare a

infrastructurii sau de schimbare a zonei; - situaţia pieţelor în declin, când valoarea de piaţă este

susţinută în mică măsură de date, caz în care se folosesc alţi indicatori ai valorii sau ai performanţelor proprietăţii.

Valoarea de piaţă reprezintă baza de stabilire a valorii pentru proprietăţii imobiliare, în situaţiile în care evaluările se folosesc pentru:

- întocmirea rapoartelor financiare; - a asista un cumpărător, un vânzător sau pentru a ajuta

ambele părţi să determine preţul de vânzare pentru o anumită tranzacţie;

- stabilirea bazelor pentru reorganizarea judiciară; - stabilirea valorii de lichidare în cazul falimentului; - fuziunea unor proprietăţi multiple; - estimarea valorii unei proprietăţi cu care se garantează

un credit ipotecar sau pentru a stabili o bază de asigurare sau de garantare a unui credit cu o proprietate;

- exproprieri pentru cauza de utilitate publică; - în litigii sau arbitraj asupra unor dispute asupra unor

contracte sau interese parţiale; - acoperirea unor daune; - estimarea valorii de impozitare;

27

- separarea activelor în active amortizabile şi active neamortizabile

- determinarea taxelor legate de donaţii sau moşteniri; - clienţi interesaţi (investitori, asigurători, licitatori,

lichidatori, administraţia locală); - alte scopuri (analize de piaţă, studii fezabilitate, analize

cost / beneficiu, determinarea valorii contabile a unor acţiuni şi pentru stabilirea evoluţiei chiriei şi ratelor de leasing).

Se pot folosi mai multe metode pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare.

Evaluatorul trebuie să reconcilieze valorile rezultate din aplicarea simultană a mai multor metode de evaluare. Dacă proprietatea este închiriată sau este supusă unor alte interese parţiale, evaluatorul trebuie să facă ajustări pentru a reflecta drepturile de proprietate care se evaluează.

Pentru evaluarea proprietăţilor imobiliare se folosesc, în general, abordările prin cost, comparaţii ale vânzărilor, capitalizarea veniturilor şi metodele asociate cu aceste abordări. Aceste abordări sunt bazate pe principiul substituţiei, stabilindu-se dacă există mărfuri sau servicii similare sau asemănătoare, cele cu preţul sau tariful cel mai mic atrăgând cea mai mare cerere şi probabilitate de vânzare.

1. Metoda bazată pe cost stabileşte valoarea proprietăţii imobiliare prin estimarea costurilor aferente. O estimare obţinută de abordarea prin cost reprezintă valoarea unei proprietăţi depline. Estimarea costului de achiziţionare a terenului şi / sau construirea unui imobil nou cu utilitate egală sau adaptarea unei proprietăţi vechi la aceiaşi utilizare, fără costurile legate de timpul de construcţie sau adaptare este o procedură larg utilizată. La costurile terenului şi de construcţie se poate adăuga un profit estimat pentru promotorul imobiliar. În cazul proprietăţilor mai vechi, abordarea prin cost ia în considerare şi o estimare a deprecierii, care include deteriorarea fizică şi deprecierea funcţională. În cazul proprietăţilor mai noi, costul şi valoarea de piaţă sunt cele mai apropiate. În evaluarea proprietăţilor specializate sau cu piaţă limitată, care sunt vândute rar, metoda este deosebit de utilă. De asemenea, se poate aplica metodologia costului de înlocuire net pentru a determina un surogat pentru valoarea de piaţă a proprietăţilor specializate.

2. Metoda bazată pe comparaţia vânzărilor stabileşte limitele valorii de piaţă a proprietăţii imobiliare prin analiza preţurilor de piaţă plătite pentru proprietăţile imobiliare similare. Trebuie să existe un indiciu clar că părţile implicate în tranzacţie au fost motivate în mod tipic, trebuind eliminate preţurile care reflectă motivaţii diferite. Proprietatea imobiliară este comparată cu preţurile de vânzare sau ofertele unor proprietăţi similare, care au

28

fost tranzacţionate recent pe o piaţă liberă. Preţurile sunt analizate prin elemente de comparaţie corespunzătoare şi ajustate pentru diferenţele faţă de particularităţi. Trebuie să se ţină cont de drepturile de proprietate, acestea trebuind să fie identice cu cele asociate cu proprietăţile comparabile, altfel fiind necesare ajustări adecvate. Metoda este aplicabilă numai atunci când există date suficiente despre piaţă. Metoda bazată pe capitalizarea venitului presupune că valoarea de piaţă a proprietăţilor imobiliare este determinată pe baza capacităţii acestora de a genera venit. Se bazează pe principiul previzional, conform căruia valoarea este creată de beneficiile viitoare anticipate (fluxurile de venit net). Metoda ia în considerare informaţiile asupra veniturilor şi cheltuielilor comparabile pentru a stabili venitul net al proprietăţii imobiliare evaluate. Capitalizarea se face prin aplicarea unei singure rate de capitalizare (rată totală ce include toate riscurile) asupra venitului dintr-un singur an. Se poate folosi şi procedeul de actualizare prin aplicarea unei rate de actualizare (care ar trebui să reflecte randamentul investiţiei sau un anumit cost al capitalului) asupra unei serii de venituri nete previzionate pentru o anumită perioadă. Ipotezele pentru estimările valorii prin capitalizarea venitului pot fi comparate cu performanţa unei proprietăţi alternative şi a investiţiilor financiare, deoarece în ambele cazuri investitorii urmăresc nivelul ratei rentabilităţii. Metoda este utilă pentru evaluarea proprietăţii în totalitatea sa, deci implicit a capitalului proprietăţilor închiriate.

1.2.4.2 Evaluarea bunurilor mobile

Evaluarea bunurilor mobile se poate face prin utilizarea

tehnicilor incluse în cele trei mari categorii de metode de evaluare. - prin cost; - prin comparaţia vânzărilor; - prin capitalizarea veniturilor. Dacă se constată că bunurile mobile, incluse într-o

proprietate sunt fie superioare, fie inferioare faţă de cele aflate în proprietăţile comparabile, trebuie să se introducă corecţii pentru a ajusta contribuţia diferită la valoare a acestor bunuri.

Dacă este cazul, trebuie determinat gradul de deteriorare fizică, depreciere funcţională şi depreciere economică care afectează elementele bunurilor mobile, prin luarea în considerare a duratei de viaţă economică rămasă a imobilelor cu care sunt asociate bunurile mobile.

29

1.2.4.3 Evaluarea activelor financiare Evaluarea activelor financiare este un demers dificil care

implică o serie de cunoştinţe aprofundate şi foarte specializate. Evaluatorul trebuie să adapteze abordarea sau metodele la natura activului financiar de evaluat.

Valoarea activelor financiare poate fi privită în mod individual dar şi ca ansamblu. Ca regulă generală, mai întâi se stabileşte valoarea totală a unei proprietăţi, înainte de a evalua fracţiunile proprietăţii.

În evaluarea activelor financiare, trebuie identificate exact drepturile de proprietate, dacă este vorba de o poziţie majoritară sau minoritară, de un drept contractual sau un drept majoritar sau minoritar asupra unei investiţii imobiliare mobilizate. Trebuie examinate clauzele contractuale sau actele constitutive pentru a verifica cota procentuală din proprietate pe care o reprezintă subiectul evaluării. Astfel, valoarea tuturor activelor financiare, luate ca ansamblu, asupra unei proprietăţi, poate fi mai mică sau mai mare decât suma tuturor participaţiilor individuale asupra acelei proprietăţi.

De asemenea, şi în cazul activelor financiare se pot folosi toate cele trei abordări ( prin cost, prin comparaţia vânzărilor, prin capitalizarea veniturilor).

În cadrul metodei prin comparaţia vânzărilor, trebuie determinat dacă în preţul de cumpărare sunt incluse şi active non-imobiliare, caz în care trebuie estimat efectul lor asupra valorii. Aceste elemente pot include finanţări speciale, garanţii privind ocuparea sau venitul şi servicii de management.

Opţiunile de cumpărare sunt considerate la cost de cumpărător, când opţiunea este exercitată. Costul unei opţiuni exercitate de a cumpăra o proprietate se adaugă la preţul de vânzare al proprietăţii imobiliare, dar cu luarea în considerare a efectului de îndatorare produs asupra preţului final de tranzacţie.

Preţul acţiunilor asupra unei investiţii este stabilit pe pieţele pe care acestea sunt tranzacţionate.

1.2.4.4 Evaluarea întreprinderilor

Întreprinderile pot fi evaluate din scopuri diferite: - estimarea valorii pachetelor de acţiuni deţinute de

acţionarii unei întreprinderi; - achiziţia sau vânzarea unei întreprinderi individuale; - fuziunea sau divizarea; - cotarea la bursă şi delistarea de la bursă; - evaluarea performanţelor manageriale; - obţinerea de credite.

30

Evaluatorul trebuie să definească în mod clar întreprinderea de evaluat şi pachetul de acţiuni sau părţi sociale care sunt supuse evaluării. De asemenea trebuie să ia în considerare drepturile, privilegiile sau condiţiile aferente dreptului de proprietate, precum şi forma juridică a proprietăţii.

Evaluările de întreprinderi se pot baza pe valoarea de piaţă a întreprinderii, care nu este neapărat echivalentă cu valoarea de utilizare a întreprinderii. Evaluările de întreprinderi în scopul raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de piaţă. Evaluările de întreprinderi fundamentate pe premisa continuităţii activităţii se bazează pe valoarea de utilizare (dacă scopul evaluării este elaborarea situaţiilor financiare ale întreprinderii, valoarea de utilizare are un înţeles aparte).

O proprietate asupra unei întreprinderi poate fi indivizibilă sau poate aparţine mai multor acţionari şi / sau poate implica o poziţie majoritară sau minoritară.

În evaluările de întreprinderi se utilizează trei categorii de abordări pentru a ajunge la valoare, dar, de obicei, evaluatorii reconciliază rezultatele obţinute prin două sau mai multe metode.

1. Abordarea bazată pe active a evaluării ia în considerare bilanţul unei întreprinderi, prin care se compară toate activele şi toate datoriile la valoarea de piaţă sau la o valoare contabilă adecvată. În mod obligatoriu, dacă se utilizează abordarea pe bază de active în evaluare pentru întreprinderi care-şi vor continua activitatea, valoarea obţinută trebuie să fie considerată împreună cu estimările de valoare obţinute din alte metode (ex: Metoda activului net corijat).

2. Abordarea prin capitalizarea venitului calculează valoarea prezentă a veniturilor nete sau beneficiilor anticipate, având în vedere evoluţia estimată a acestora şi momentul obţinerii lor, riscul asociat şi valoarea în timp a banilor. Venitul este convertit în valoare fie prin capitalizarea directă a unui nivel reprezentativ al venitului, fie prin actualizare, caz în care în care veniturile nete estimate a se încasa în mai multe secvenţe de timp viitoare sunt convertite într-o valoare prezentă prin aplicarea unei rate de actualizare (ex. Metoda fluxurilor de numerar actualizat ).

3. Abordarea prin comparaţia vânzărilor stabileşte valoarea prin compararea întreprinderii evaluate cu întreprinderi similare, cu pachete de acţiuni sau cu acţiuni care au fost tranzacţionate pe o piaţă financiară. Întreprinderea evaluată trebuie să fie din acelaşi domeniu de activitate cu cele comparate şi să depindă de aceleaşi variabile economice (ex. Metoda multiplicatorilor de piaţă).

31

1.3 Organizaţii pe plan mondial şi plan naţional

1.3.1 Organizaţii pe plan mondial Ritmul rapid al schimbărilor economice şi ritmul rapid de

globalizare a pieţelor investiţionale a contribuit la recunoaşterea importanţei evaluării proprietăţii în mod profesional şi a accentuat necesitatea apariţiei şi dezvoltării unor standarde recunoscute pe plan internaţional pentru evaluarea proprietăţii.

Membrii comisiei tehnice a Royal Institution of Chartered Surveyors (RICS) şi reprezentanţi ai organismelor din domeniul evaluării din Statele Unite au demarat un dialog, care a dus la înfiinţarea, în anul 1981 a Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Evaluare a Activelor (TIAVSC). În anul 1994, Comitetul şi-a schimbat denumirea, iar în prezent este cunoscut sub denumirea Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC).

Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare este o asociaţie non-profit fiind formată din organizaţii profesionale în domeniul evaluării la nivel mondial care sunt unite printr-un singur act constitutiv.

Obiectivele IVSC sunt : - să elaboreze şi publice, standarde pentru evaluare şi să

promoveze adoptarea lor la nivel global; - să armonizeze standardele printre ţările lumii, să

identifice diferenţele în interpretare şi/sau aplicare. Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare este

o organizaţie internaţională. Comitetul a fost înfiinţat iniţial de 20 de asociaţii

profesionale, în anul 2001 a ajuns să cuprindă 36 asociaţii profesionale naţionale ce au statutul de membru deplin, 11 ţări au statutul de observator, iar 3 ţări sunt reprezentate de corespondenţi.

IVSC este o organizaţie non-guvernamentală (ONG), membră a Naţiunilor Unite, din mai 1985 fiindu-i acordat statut în cadrul Consiliului Economic şi Social. Lucrează în cooperare cu ţările membre menţinând legătura cu agenţiile internaţionale, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO), Comisia Uniunii Europene, Banca pentru Reglementări Internaţionale (BIS). De asemenea, IVSC menţine o relaţie strânsă cu organismele de elaborare a standardelor cum ar fi Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASB), Federaţia Internaţională a Contabililor (IFAC) şi Organizaţia Internaţională a Comisiilor pentru Valori Mobiliare (IOSCO).

32

1.3.2 Organizaţii pe plan naţional Pe plan naţional se disting două mari organizaţii: - IROVAL - Institutul Român de Evaluare; - ANEVAR - Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din

România. Meseria de evaluator este reglementată de ANEVAR. Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România este

membră în Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare.

1.4 Profesia de evaluator

1.4.1 Tipuri de evaluatori autorizaţi şi aria de responsabilitate Evaluatorul este persoana care are pregătirea profesională

necesară, capacitatea şi experienţa de a efectua o evaluare. În prezent în România există patru categorii de evaluatori

autorizaţi: - evaluatori de proprietăţi imobiliare; - evaluatori de bunuri mobile; - evaluatori de active financiare; - evaluatori de întreprinderi. Experţii evaluatori trebuie să fie cu studii superioare şi să

aibă absolvite cursurile de specialitate organizate de ANEVAR. Evaluatorii trebuie să fie fără excepţie membrii ANEVAR, iar aria de responsabilitate se extinde pentru categoria de evaluări pentru care sunt acreditaţi. Un evaluator poate să fie acreditat şi să profeseze în toate cele patru categorii, cu condiţia ca pentru fiecare în parte să urmeze cursurile de rigoare şi să absolve examenul.

În cadrul programului de pregătire continuă, membrii ANEVAR trebuie ca cel puţin odată la 2 ani să fie cuprinşi într-un ciclu de studii.

De asemenea evaluatorii trebuie să facă dovada că profesează, că sunt membri activi.

De asemenea fiecare categorie de evaluator trebuie să aibă încheiată o asigurare de răspundere profesională.

Este esenţial ca evaluările realizate în conformitate cu Standardelor Internaţionale de Evaluare să fie efectuate de evaluatori profesionişti, competenţi, cinstiţi, fără interese proprii şi prejudecăţi.

Evaluatorii vor promova şi menţine în permanenţă încrederea în profesiunea de evaluator.

Evaluatorii trebuie să respecte Standardelor Internaţionale de Evaluare (IVS - International Valuation Standards) din necesitatea de a aplica prevederile legii sau ale regulamentelor. O evaluare elaborată pe baza Standardelor Internaţionale de Evaluare îl obligă pe evaluator să respecte Codul Deontologic.

33

Rapoartele elaborate de evaluatori trebuie să fie clare, să nu inducă în eroare şi să prezinte toate aspectele esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evaluării 8. Pentru a deveni evaluator se impune obţinerea unei autorizaţii înainte ca persoana să îşi desfăşoare activitatea în acest sens.

Evaluatorul trebuie să fie o persoană cu o bună reputaţie care:

- a obţinut o pregătire profesională adecvată în cadrul unui centru de pregătire recunoscut, sau o calificare academică echivalentă;

- este membru al unui organism naţional profesional de evaluare recunoscut de IVCS;

- are experienţă adecvată şi este competent pe piaţa şi categoria respectivă de proprietate sau active;

- cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile;

- urmează un program de instruire profesională continuă; - respectă cerinţele Codului Deontologic prevăzut de IVS. Evaluatorul trebuie să respecte cerinţele privind

imparţialitatea, obiectivitatea profesională, transparenţa solicitată. Evaluatorul intern este evaluatorul angajat în cadrul

întreprinderii care deţine activele sau în cadrul firmei responsabile cu elaborarea rapoartelor şi / sau înregistrărilor financiare ale întreprinderii.

Evaluatorul extern este un evaluator care nu are legături semnificative cu compania client sau cu subiectul misiunii, de natură să pericliteze rezultatele studiului. O astfel de persoană este numită evaluator independent.

Conform statulului ANEVAR principalele categorii de membrii ANEVAR sunt următoarele:

- membri titulari - peroane fizice - membri acreditaţi - persoane fizice - membri asociaţi – persoane juridice

1.4.2 Codul Deontologic Codul Deontologic nu are nici o autoritate legală şi nu

reprezintă decât o completare a regulilor, statutelor şi regulamentelor asociaţiilor naţionale sau organizaţiilor care controlează sau monitorizează activităţile evaluatorilor8.

Evaluările efectuate în conformitate IVS sunt acceptabile pentru utilizatorii finali, atunci numai când sunt elaborate de un membru instruit în cadrul unui organism naţional profesional şi

8 Codul Deontologic, Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VI-a, 2003, pag 51

34

recunoscut, care pune în aplicare standarde obligatorii de calificare, competenţă, experienţă, etică şi comunicare în evaluare.

În România organismul recunoscut este ANEVAR. Evaluatorii trebuie să menţină în permanenţă un standard

înalt de onestitate şi integritate. Activităţile se vor desfăşura astfel încât să nu fie prejudiciaţi clienţii, terţii, publicul, profesia sau organismul naţional profesional din care evaluatorii fac parte.

Evaluatorii trebuie să respecte o serie de condiţii de etică profesională legate de: competenţă, integritate, imparţialitate, confidenţialitate, evitarea oricăror conflicte de interese.

1.5 Raportul de evaluare

1.5.1 Principii de întocmire

Raportul de evaluare trebuie să respecte condiţii bine

definite pentru a fi reprezentativ. Ipotezele care stau la baza unei evaluări sunt supoziţii

rezonabile considerate ca fiind adevărate, care implică fapte, condiţii, sau situaţii ce afectează subiectul sau abordarea unei evaluări, care pot fi ori nu verificate sau nu necesită o verificare. După ce au fost declarate, ipotezele trebuie acceptate în vederea înţelegerii evaluării, deoarece într-un anume grad, evaluările depind de acceptarea ipotezelor.

Condiţiile limitative sunt restricţii impuse evaluărilor de clienţi, de evaluator, de terţi sau de lege.

Înainte de a se încheia un contract de efectuare a unei evaluări, evaluatorii trebuie să identifice în mod corespunzător problema care trebuie abordată şi să fie siguri că posedă experienţa şi cunoştinţele, sau să se asocieze cu un profesionist care posedă experienţă sau cunoaşte forţele pieţei, limba şi legislaţia, pentru a-şi îndeplini misiunea în mod competent.

Evaluarea trebuie să fie caracterizată de eficienţă şi conştiinciozitate. Se va acţiona prompt şi eficient pentru îndeplinirea cerinţelor clientului care va fi informat şi asupra stadiilor derulării evaluării. Pretenţiile clientului vor fi refuzate în cazul în care circumstanţele împiedică efectuarea investigaţiilor necesare, de bună calitate şi finalizarea într-un timp rezonabil a evaluării. Instrucţiunile scrise vor fi primite de la client şi vor fi confirmate în scris de evaluator, conţinând detalii suficiente pentru a evita orice interpretare eronată, înainte de raportarea evaluării. Se vor face verificări şi investigaţii pentru a se asigura că datele pentru analiza în evaluare sunt corecte.

Se va întocmi un dosar de lucru pentru fiecare evaluare care, la finalizare, va conţine o copie a originalului, pe hârtie sau în formă electronică a tuturor rapoartelor scrise, a corespondenţei şi a notificărilor plus însemnările din dosar, care întăresc opiniile evaluatorului prin verificări, comparare obiectivă, deducţie şi calcul.

35

Dosarul va fi reţinut pentru o perioadă de cel puţin cinci ani de la finalizarea contractului.

Prezentarea informaţiilor este un pas esenţial în evaluare, evaluatorii trebuind să elaboreze şi să comunice analizele, opiniile şi concluziile lor către utilizatorii serviciilor prestate de ei, prin rapoarte corecte care vor dezvălui orice informaţii ce ar putea afecta obiectivitatea.

Raportul de evaluare va trebui să facă o descriere clară şi precisă a ariei de aplicabilitate a evaluării, a subiectului şi a scopului acesteia, prezentând orice ipoteze, scenarii sau condiţii limitative care afectează în mod direct evaluările. Dacă este cazul, trebuie indicat efectul acestor elemente asupra valorii.

Raportul trebuie să furnizeze suficiente informaţii pentru a descrie activitatea desfăşurată, concluziile obţinute şi contextul în care s-au format.

De asemenea trebuie să conţină orice relaţie personală sau a firmei, directă sau indirectă, cu proprietatea sau compania eventuală indicând posibile conflicte de interese (de exemplu evaluatorul intern trebuie să arate relaţia sa cu entitatea care controlează activele).

Raportul de evaluare trebuie să stabilească o restricţie de nepublicare a unei evaluări sau a concluziilor acesteia fără acord prealabil, astfel încât să se păstreze un control asupra formei şi contextului în care evaluările sunt dezvăluite public.

De asemenea pot exista devieri rezonabile de la Standardele Internaţionale de Evaluare care vor trebui prezentate, indicându-se şi faptul dacă au fost sau nu evitabile. În raportul de evaluare să fie inclusă o expunere privind raţiunea existenţei unor devieri, care oricum trebuie să fie rezonabilă, să respecte principiile eticii şi limitele de competenţă.

Contractele de evaluare se pot referi la una sau mai multe proprietăţi dând o importanţă deosebită modului în care se face raportarea valorilor.

Stilul raportului trebuie ajustat în funcţie de natura evaluării şi de nevoile clientului, respectându-se şi anumite cerinţe minime cu privire la conţinut.

1.5.2 Conţinutul minim al unui raport de evaluare

Conţinutul minim al unui raport de evaluare trebuie să cuprindă următoarele elemente9:

- identitatea evaluatorului şi data raportului; - identitatea clientului; - instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi

utilizarea evaluării; - baza de evaluare, incluzând tipul şi definiţia valorii;

9 În conformitate cu Standardul Internaţional de Evaluare nr. 3 - RAPORTAREA EVALUĂRII

36

- identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile) proprietăţii (proprietăţilor) care vor fi evaluate;

- data şi amploarea inspecţiilor; - aria de aplicabilitate şi amploarea activităţii în misiunea

de evaluare; - orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze

speciale, neobişnuite sau extraordinare; - o declaraţie de conformitate prin care se arată că

evaluarea a fost făcută prin respectarea standardelor şi a altor cerinţe de prezentare;

- calificarea profesională şi semnătura evaluatorului; şi Conform exigenţelor din unele ţări, în anumite cazuri, o certificare specifică din partea evaluatorului într-o formă standard;

- prezentarea modelelor de evaluare utilizate şi fundamentarea utilizării lor;

- rezultatele evaluării obţinute prin aplicarea metodelor de evaluare adoptat;

- argumentarea adecvării şi rezonabilităţii metodei şi, respectiv, a valorii adoptate.

1.6 Aspecte specifice ale evaluării în cazul insolvenţei

1.6.1 Rolul evaluării şi a evaluatorului

Rolul evaluării şi a evaluatorului este stipulat în mod

expres în PROIECTUL DE LEGE PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI la Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”.

La §1 „Măsuri premergătoare lichidării” este un articol care prevede în mod expres implicarea evaluatorului autorizat.

Art. 115 (1) Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate ale debitorului, şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul.

(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.

La §2 „Efectuarea lichidării” este un articol care prevede în mod expres implicarea evaluatorului autorizat.

Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

37

(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.

(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi în bloc (prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente).

Obiectul evaluării îl reprezintă averea debitorului aşa cu este prevăzută în proiect (Capitolul 1 DISPOZIŢII GENERALE) la Art.3(2)

Art.3 (2) Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei – care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă).

Scopul evaluării este stabilirea valorii maxim posibile a averii debitorului. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, evaluatorul va evalua bunurile din averea debitorului atât individual cât şi în bloc, având obligaţia să recomande cea mai bună variantă.

1.6.2 Cerinţe de conduită

Evaluatorul va trebui să respecte o serie de cerinţe de

conduită, ce constau în obligaţia de a face sau a nu face anumite lucruri.

Un evaluator autorizat are obligaţia de a respecta întotdeauna următoarele condiţii:

- trebuie să respecte legile şi reglementările ţării în care îşi desfăşoară activitatea;

- să posede cunoştinţele, competenţa şi experienţa necesară pentru a îndeplini misiunea în mod eficient;

- să ia toate măsurile necesare pentru a nu se ivi conflicte între interesele clienţilor şi cele ale altor terţi, ale

38

evaluatorului, ale firmei sale, rudelor, prietenilor sau asociaţilor10;

- să aibă grijă ca orice subordonat, să respecte Codul Deontologic al IVS;

- să trateze problemele clientului cu discreţia şi confidenţialitatea corespunzătoare;

- să efectueze evaluarea cu independenţă, obiectivitate, imparţialitate;

- să nu condiţioneze onorariul de orice aspect al raportului;

- să raţioneze imparţial şi să-şi justifice motivele pentru care este de acord sau nu cu concluziile raportului altui evaluator.

În nici un caz, un evaluator autorizat nu are voie: - să acţioneze în mod înşelător sau fraudulos; - să redacteze şi să comunice în mod conştient un raport

ce conţine analize false, inexacte sau părtinitoare; - să contribuie sau să participe la un serviciu de evaluare

pe care alţi evaluatori îl consideră ca nejustificat; - să pretindă în mod conştient o prezentare a calificărilor

profesionale pe care nu le posedă; - să folosească în mod conştient pretenţii sau reclame

false, eronate sau exagerate; - să acţioneze pentru una sau mai multe părţi în aceeaşi

problemă, cu excepţia consimţământului în scris; - să accepte o raportare a unor opinii şi concluzii

predeterminate; - să accepte raportarea unor condiţii ipotetice asumate, ce

nu pot fi realizate într-un timp rezonabil; - să pună în dependenţă onorariul cu rezultatul evaluării; - să se bazeze pe informaţiile furnizate de orice parte care

nu are calificare corespunzătoare; - să se bazeze pe concluzii fără suport sau prejudecată; - să divulge informaţiile sensibile, altor persoane decât

celor autorizate de client, cu excepţia cazului în care legea solicită acest lucru în mod expres.

10 Posibilele conflicte ce sunt cunoscute înainte de efectuarea evaluării vor fi evidenţiate în scris, înainte de acceptarea instrucţiunilor clientului. Orice conflicte, pe care evaluatorul le cunoaşte ulterior începerii evaluării, trebuie să fie imediat comunicate. Dacă respectivele conflicte sunt percepute după finalizarea evaluării, comunicarea acestora trebuie făcută într-o perioadă de timp rezonabilă.

39

2 Prezentarea Standardelor Internaţionale de Evaluare

2.1 Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare

Evaluarea porneşte întotdeauna de la noţiunea de

proprietate şi apoi de la noţiunea de valoare. Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare

recunoaşte prin termenul proprietate supusă evaluării: proprietatea imobiliară, proprietatea mobiliară (bunuri mobile), active financiare, întreprinderi.

Efectuarea evaluărilor se poate face pe două pe baze de valori:

- pe baza valorii de piaţă; - pe baze diferite de valoarea de piaţă. Evaluările utilizează conceptele de piaţă, preţ, cost şi

valoare, relevante pentru ambele baze de evaluare.

TIPURI DE PROPRIETATE

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

BUNURI MOBILE

ACTIVEFINANCIARE

ÎNTREPRINDERI

TIPURI DE VALOARE

VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE PROPRIETATE

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

BUNURI MOBILE

ACTIVEFINANCIARE

ÎNTREPRINDERI

TIPURI DE VALOARE

VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE PROPRIETATE

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

BUNURI MOBILE

ACTIVEFINANCIARE

ÎNTREPRINDERITIPURI DE PROPRIETATE

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

BUNURI MOBILE

ACTIVEFINANCIARE

ÎNTREPRINDERITIPURI DE PROPRIETATE

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

BUNURI MOBILE

ACTIVEFINANCIARE

ÎNTREPRINDERI

TIPURI DE VALOARE

VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALOARE

VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALOARE

VALOAREA DE PIAŢĂ

TIPURI DE VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢĂ

Schema 2.1.1.Tipurile de proprietate şi tipuri de valoare Valorile diferite de valoarea de piaţă sunt foarte eterogene,

referindu-se la situaţii diverse.

VALORI DIFERITE DE

VALOAREA DE PIAŢĂ

VALOAREA DE UTILIZARE

VALOAREA DE INVESTIŢIE SAU SUBIECTIVĂ

VALOAREA DE EXPLOATARE CONTINUĂ

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA DE ASIGURARE

VALOAREA DE IMPOZITARE

VALOAREA DE RECUPERARE

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA SPECIALĂ

VALOAREA DIN FUZIUNE

VALORI DIFERITE DE

VALOAREA DE PIAŢĂ

VALOAREA DE UTILIZARE

VALOAREA DE INVESTIŢIE SAU SUBIECTIVĂ

VALOAREA DE EXPLOATARE CONTINUĂ

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA DE ASIGURARE

VALOAREA DE IMPOZITARE

VALOAREA DE RECUPERARE

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA SPECIALĂ

VALOAREA DIN FUZIUNE

VALOAREA DE UTILIZARE

VALOAREA DE INVESTIŢIE SAU SUBIECTIVĂ

VALOAREA DE EXPLOATARE CONTINUĂ

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA DE ASIGURARE

VALOAREA DE IMPOZITARE

VALOAREA DE RECUPERARE

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA SPECIALĂ

VALOAREA DIN FUZIUNE

VALOAREA DE UTILIZARE

VALOAREA DE INVESTIŢIE SAU SUBIECTIVĂ

VALOAREA DE EXPLOATARE CONTINUĂ

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA DE ASIGURARE

VALOAREA DE IMPOZITARE

VALOAREA DE RECUPERARE

VALOAREA DE LICHIDARE SAU VÂNZARE FORŢATĂ

VALOAREA SPECIALĂ

VALOAREA DIN FUZIUNE

Schema 2.1.2.Tipurile de valori diferite de valoarea de piaţă

40

Evaluările pe baza valorii de piaţă implică existenţa unei pieţe funcţionale în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii, evaluatorul trebuind să stabilească cea mai bună sau cea mai probabilă utilizare a proprietăţilor. Analizele sunt elaborate pe baza informaţiilor specifice pieţelor şi prin metode care să reflecte acţiunile participanţilor. Conceptul de valoare de piaţă este legat de percepţiile colective şi de comportamentul participanţilor pe piaţă, care recunoaşte factorii ce pot influenţa tranzacţiile şi îi separă de alte considerente. Metodele de evaluare pe baza pieţei derivă din aplicarea abordărilor valorii prin cost, comparaţia vânzărilor şi capitalizarea venitului.

Evaluările pe alte baze decât valoarea de piaţă trebuie să includă definiţia clară a valorii aplicate în raport, asigurându-se faptul că valoarea definită nu va fi interpretată ca valoare de piaţă. În acest caz trebuie să se utilizeze metodele corespunzătoare şi să analizeze suficiente informaţii pentru estimarea rezonabilă a valorii.

Principiile, metodele şi tehnicile de evaluare sunt înţelese în cadrul profesiei de evaluator şi sunt recunoscute de mediul de afaceri.

Tipologia împarte standardele internaţionale în 3 categorii mari: 1. Standarde Internaţionale de Evaluare de Bază

IVS1. Valoarea de piaţă – bază de evaluare (SIE1) IVS2. Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă (SIE2) IVS3. Raportarea evaluării (SIE3)

2. Standarde Internaţionale de Aplicaţie în Evaluare IVA1. Evaluarea pentru raportarea financiarã (SIAE1) IVA2. Evaluarea pentru garantarea împrumutului (SIAE2)

3. Standarde Internaţionale de Practică în Evaluare GN1. Evaluarea proprietăţii imobiliare (SIPE1) GN2..Evaluarea pentru închiriere / leasing (SIPE2) GN3..Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor (SIPE3) GN4..Evaluarea activelor necorporale (SIPE4) GN5..Evaluarea bunurilor mobile (SIPE5) GN6..Evaluarea întreprinderii (SIPE6) GN7..Substanţele periculoase şi toxice în cadrul evaluării (SIPE7) GN8. Abordarea prin cost pentru raportarea financiară (CIN) GN9..Analiza fluxului de numerar actualizat (SIPE9) GN10..Evaluarea proprietăţilor agricole (SIPE10) GN11.Verificarea evaluării (SIPE11) GN12. Evaluarea proprietăţilor specializate generatoare de afaceri GN13. Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii GN 14. Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă. Standarde Internaţionale de Evaluare trebuie utilizate şi

înţelese în totalitatea lor.

41

STANDARDE DE

EVALUARE

SIE 2 (IVS 2) EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE

DE VALOAREA DE PIAŢĂ

SIE 3 (IVS 3) RAPORTAREA

EVALUĂRII

SIE 1 (IVS 1) EVALUĂRI BAZATE PE VALOAREA DE PIAŢĂ

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

APLICAŢII ÎN EVALUARE

SIAE1 (IVA 1) EVALUAREA PENTRU

RAPORTAREA FINANCIARÃ

SIAE (IVA 2) EVALUAREA PENTRU

GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

PRACTICĂ ÎN EVALUARE

SIPE 1 (GN 1) EVALUAREA PROPRIETĂŢII

IMOBILIARE

SIPE 2 (GN 2) EVALUAREA PENTRU

ÎNCHIRIERE / LEASING

SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR

ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) EVALUAREA ACTIVELOR

NECORPORALE

SIPE 5 (GN 5) EVALUAREA BUNURILOR

MOBILE

SIPE 6 (GN 6) EVALUAREA

ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SUBSTANŢELE PERICULOASE ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE

SIPE 8 (GN 8) COSTUL DE ÎNLOCUIRE

NET

SIPE 9 (GN 9) ANALIZA FLUXULUI DE

NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) EVALUAREA

PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE

SIPE 11 (GN 11) VERIFICAREA

EVALUĂRII

S T A N D A R D E L E I N T E R N A Ţ I O N A L E D E E V A L U A R E

STANDARDE DE

EVALUARE

SIE 2 (IVS 2) EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE

DE VALOAREA DE PIAŢĂ

SIE 3 (IVS 3) RAPORTAREA

EVALUĂRII

SIE 1 (IVS 1) EVALUĂRI BAZATE PE VALOAREA DE PIAŢĂ

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

APLICAŢII ÎN EVALUARE

SIAE1 (IVA 1) EVALUAREA PENTRU

RAPORTAREA FINANCIARÃ

SIAE (IVA 2) EVALUAREA PENTRU

GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

PRACTICĂ ÎN EVALUARE

SIPE 1 (GN 1) EVALUAREA PROPRIETĂŢII

IMOBILIARE

SIPE 2 (GN 2) EVALUAREA PENTRU

ÎNCHIRIERE / LEASING

SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR

ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) EVALUAREA ACTIVELOR

NECORPORALE

SIPE 5 (GN 5) EVALUAREA BUNURILOR

MOBILE

SIPE 6 (GN 6) EVALUAREA

ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SUBSTANŢELE PERICULOASE ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE

SIPE 8 (GN 8) COSTUL DE ÎNLOCUIRE

NET

SIPE 9 (GN 9) ANALIZA FLUXULUI DE

NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) EVALUAREA

PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE

SIPE 11 (GN 11) VERIFICAREA

EVALUĂRII

STANDARDE DE

EVALUARE

SIE 2 (IVS 2) EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE

DE VALOAREA DE PIAŢĂ

SIE 3 (IVS 3) RAPORTAREA

EVALUĂRII

SIE 1 (IVS 1) EVALUĂRI BAZATE PE VALOAREA DE PIAŢĂ

STANDARDE DE

EVALUARE

SIE 2 (IVS 2) EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE

DE VALOAREA DE PIAŢĂ

SIE 3 (IVS 3) RAPORTAREA

EVALUĂRII

SIE 1 (IVS 1) EVALUĂRI BAZATE PE VALOAREA DE PIAŢĂ

STANDARDE DE

EVALUARE

SIE 2 (IVS 2) EVALUĂRI PE BAZE DIFERITE

DE VALOAREA DE PIAŢĂ

SIE 3 (IVS 3) RAPORTAREA

EVALUĂRII

SIE 1 (IVS 1) EVALUĂRI BAZATE PE VALOAREA DE PIAŢĂ

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

APLICAŢII ÎN EVALUARE

SIAE1 (IVA 1) EVALUAREA PENTRU

RAPORTAREA FINANCIARÃ

SIAE (IVA 2) EVALUAREA PENTRU

GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

APLICAŢII ÎN EVALUARE

SIAE1 (IVA 1) EVALUAREA PENTRU

RAPORTAREA FINANCIARÃ

SIAE (IVA 2) EVALUAREA PENTRU

GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

APLICAŢII ÎN EVALUARE

SIAE1 (IVA 1) EVALUAREA PENTRU

RAPORTAREA FINANCIARÃ

SIAE (IVA 2) EVALUAREA PENTRU

GARANTAREA ÎMPRUMUTULUI

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

PRACTICĂ ÎN EVALUARE

SIPE 1 (GN 1) EVALUAREA PROPRIETĂŢII

IMOBILIARE

SIPE 2 (GN 2) EVALUAREA PENTRU

ÎNCHIRIERE / LEASING

SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR

ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) EVALUAREA ACTIVELOR

NECORPORALE

SIPE 5 (GN 5) EVALUAREA BUNURILOR

MOBILE

SIPE 6 (GN 6) EVALUAREA

ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SUBSTANŢELE PERICULOASE ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE

SIPE 8 (GN 8) COSTUL DE ÎNLOCUIRE

NET

SIPE 9 (GN 9) ANALIZA FLUXULUI DE

NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) EVALUAREA

PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE

SIPE 11 (GN 11) VERIFICAREA

EVALUĂRII

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

PRACTICĂ ÎN EVALUARE

SIPE 1 (GN 1) EVALUAREA PROPRIETĂŢII

IMOBILIARE

SIPE 2 (GN 2) EVALUAREA PENTRU

ÎNCHIRIERE / LEASING

SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR

ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) EVALUAREA ACTIVELOR

NECORPORALE

SIPE 5 (GN 5) EVALUAREA BUNURILOR

MOBILE

SIPE 6 (GN 6) EVALUAREA

ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SUBSTANŢELE PERICULOASE ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE

SIPE 8 (GN 8) COSTUL DE ÎNLOCUIRE

NET

SIPE 9 (GN 9) ANALIZA FLUXULUI DE

NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) EVALUAREA

PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE

SIPE 11 (GN 11) VERIFICAREA

EVALUĂRII

STANDARDE INTERNAŢIONALE DE

PRACTICĂ ÎN EVALUARE

SIPE 1 (GN 1) EVALUAREA PROPRIETĂŢII

IMOBILIARE

SIPE 2 (GN 2) EVALUAREA PENTRU

ÎNCHIRIERE / LEASING

SIPE 3 (GN 3) EVALUAREA INSTALAŢIILOR, MAŞINILOR

ŞI ECHIPAMENTELOR

SIPE 4 (GN 4) EVALUAREA ACTIVELOR

NECORPORALE

SIPE 5 (GN 5) EVALUAREA BUNURILOR

MOBILE

SIPE 6 (GN 6) EVALUAREA

ÎNTREPRINDERII

SIPE 7 (GN 7) SUBSTANŢELE PERICULOASE ŞI TOXICE ÎN EVALUĂRE

SIPE 8 (GN 8) COSTUL DE ÎNLOCUIRE

NET

SIPE 9 (GN 9) ANALIZA FLUXULUI DE

NUMERAR ACTUALIZAT

SIPE 10 (GN 10) EVALUAREA

PROPRIETĂŢILOR AGRICOLE

SIPE 11 (GN 11) VERIFICAREA

EVALUĂRII

S T A N D A R D E L E I N T E R N A Ţ I O N A L E D E E V A L U A R E

Schema 2.1.3.Tipologia Standardelor Internaţionale de Evaluare

Comunicarea rezultatelor evaluării depinde de conţinutul şi

prezentarea raportului de evaluare. O importanţă deosebită se acordă transmiterii concluziei cu privire la valoare utilizatorilor evaluării, confirmării bazei de evaluare / definire a valorii, scopului evaluării, ipotezelor sau condiţiilor limitative. Un alt aspect important este legat de furnizarea unor detalii privind procesele analitice şi informaţiile empirice pentru a ajuta beneficiarul să înţeleagă mai bine raportul. Alte informaţii esenţiale care trebuie conţinute în raportul de evaluare includ: numele evaluatorului, proprietatea şi drepturile de proprietate supuse evaluării, data evaluării şi data raportului de evaluare, amplitudinea analizelor, corelaţiile cu SIE.

Un raport de evaluare bine elaborat îndeplineşte două funcţiuni de bază:

- este bine elaborat, fiind uşor de înţeles modalitatea de obţinere a rezultatelor;

- este comunicat într-un mod clar. Legătura Standardelor Internaţionale de Evaluare cu

Insolvenţă rezultă din proiectul de lege la Art 116 (3) (Capitolul 3, secţiunea a 7-a, §2): ... va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

42

2.2 Standarde internaţionale de evaluare

2.2.1 Valoarea de piaţă – bază de evaluare Denumire: IVS1 Valoarea de piaţă - bază de evaluare

(SIE1) Obiectivul standardului este de a oferi o definiţie uzuală a

valorii de piaţă şi de asemenea, să explice criteriile generale referitoare la această definiţie şi la aplicarea ei în evaluarea proprietăţii, atunci când scopul şi utilizarea propusă a evaluării cer estimarea valorii de piaţă11.

Definiţie: Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Pentru a estima valoarea de piaţă, trebuie să se determine mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare. Această utilizare poate fi pentru continuarea utilizării existente a proprietăţii sau pentru unele utilizări alternative. Aceste determinări sunt realizate din evidenţa pieţei.

Valoarea de piaţă se estimează prin aplicarea metodelor de evaluare care reflectă natura proprietăţii şi circumstanţele în care aceasta va fi cel mai probabil tranzacţionată pe piaţă. Toate metodele de măsurare a valorii de piaţă, dacă pot fi utilizate şi aplicate corect şi adecvat, vor conduce la reflectarea valorii de piaţă, atâta timp cât se bazează pe criterii derivate din piaţă.

Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ:

- metoda de evaluare pe bază de cost; - metoda de evaluare prin comparaţia vânzărilor; - metoda de evaluare prin capitalizarea veniturilor

(inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat). Evaluatorul autorizat va lua în considerare fiecare metodă

posibilă de utilizat pentru a obţine o largă analiză a valorii de piaţă. De asemenea va determina care dintre metode este cea mai potrivită sau dacă mai multe sunt potrivite, va concilia rezultatele.

Aria de aplicabilitate a IVS1 Valoarea de piaţă - bază de evaluare (SIE1) se extinde asupra valorii de piaţă a proprietăţilor. Condiţia necesară este ca proprietatea să fie privită ca fiind de vânzare pe piaţă, în contrast cu evaluarea acesteia ca parte a valorii totale a întreprinderii care îşi va continua activitatea normală de exploatare sau pentru alt scop.

11 IVS1- Valoarea de piaţă - bază de evaluare, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 95

43

Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de evaluare

Rapoartele de evaluare trebuie să fie clare şi vor conţine: - o referinţă specifică la definiţia valorii de piaţă în

conformitate cu standardul; - o referinţă specifică privitoare la proprietate (de utilitate

existentă, de cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare);

- o prezentare a tuturor ipotezelor. Se va identifica în mod clar: - data efectivă a evaluării (data la care valoarea estimată

este valabilă); - scopul şi utilizarea propusă a evaluării; - alte criterii relevante să asigure o interpretare

corespunzătoare a rezultatelor evaluării. - dacă este implicat un evaluator intern. - orice deviere de la IVS1 care trebuie corelată cu

prevederile conţinute de IVS 3 Raportarea evaluării. Utilitatea în cazul insolvenţei Pentru maximizarea valorii averii debitorului (aşa cum

prevede proiectul de lege la Art 116, Capitolul 3, secţiunea a 7-a, §2) , lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora.

În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate:

- atât individual; - cât şi în bloc. Standardul IVS1 se poate aplica evaluării activelor

individuale din averea debitorului, pentru care există o piaţă funcţională.

Standardul IVS1 nu se poate aplica evaluării activelor în bloc din averea debitorului.

2.2.2 Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă

Denumire: IVS2 Baze de evaluare diferite de valoarea de

piaţă (SIE2) Standardul (IVS 2) are două obiective12: - în primul rând să identifice şi să explice bazele de

evaluare altele decât valoarea de piaţă şi să stabilească standarde pentru aplicarea lor;

- în al doilea rând, să prezinte deosebirea dintre aceste baze şi valoarea de piaţă.

Există circumstanţe în care sunt necesare alte baze de evaluare decât valoarea de piaţă. Esenţială este înţelegerea clară

12 IVS2 Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003,pag 109

44

a diferenţelor între dintre baza de evaluare valoarea de piaţă şi bazele de evaluare în afara valorii de piaţă, ca şi efectele pe care diferenţele le pot exercita.

Alte valori decât cea de piaţă se estimează când scopul evaluării implica baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă..

Valorile diferite de valoarea de piaţă sunt următoarele: - valoarea de utilizare; - valoarea de investiţie sau subiectivă; - valoarea de exploatare continuă; - valoarea de lichidare sau vânzare forţată; - valoarea de asigurare; - valoarea de impozitare; - valoarea de recuperare; - valoarea specială; - valoarea din fuziune; - valoarea de garantare a creditului ipotecar; - alte expresii ale valorii. Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de

evaluare Pentru evaluările care nu sunt bazate pe valoarea de piaţă

este necesar să se specifice clar, care este scopul folosirii lor şi transparenţa totală a bazelor de evaluare utilizate, a aplicabilităţii şi limitărilor acestora.

Fiecare raport va conţine o expunere a condiţiilor limitative sau o prezentare similară. De asemenea trebuie să conţină o certificare a valorii / declaraţie de conformitate semnate sau un certificat. Trebuie să se arate cum se face distincţia între valoarea de piaţă şi orice altă formă de evaluare aplicată.

Utilitatea în cazul insolvenţei Standardul IVS2 se poate aplica evaluării activelor

individuale din averea debitorului, pentru care nu există o piaţă funcţională.

Standardul IVS2 se poate aplica evaluării activelor în bloc din averea debitorului, în cazul în care activele respective pot fi utilizate pentru derularea unei afaceri, caz în care se poate determina valoarea de exploatare continuă.

În cazul reorganizării judiciare, aşa cum prevede proiectul de lege la Capitolul 1 „Dispoziţii generale” Art1(18) sau a falimentului aşa cum se prevede la Art.1 (21) în multe cazuri cea mai reprezentativă valoare poate fi valoarea de lichidare a unor active.

Valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forţată este suma care ar putea fi primită, în mod rezonabil, din vânzarea unei proprietăţi, într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de marketing necesară, specificată în definiţia valorii de piaţă.

Perioada prea scurtă poate rezulta şi din prevederile Art. 5 alin. (2) din Cap.2: „Organele prevăzute la Art. 5 alin. (1) trebuie să

45

asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.”

2.2.3 Raportarea evaluării

Denumire: ISV3 Raportarea evaluării (SIE3) Raportul de evaluare prezintă concluzia asupra valorii. Raportul de evaluare este un document care înregistrează

instrucţiunile pentru o anumită misiune de evaluare, baza de evaluare şi scopul evaluării ca şi rezultatele analizei care a condus la opinia privind valoarea.

Fiind etapa finală a procesului de evaluare, importanţa critică rezidă în comunicarea concluziei asupra valorii, a bazei de evaluare, a scopului evaluării şi a oricăror ipoteze si condiţii limitative.

Obiectivele principale ale standardului: - să comenteze cerinţele privind raportarea, care

corespund celei mai bune practici profesionale; - să identifice elementele esenţiale care trebuie incluse în

rapoartele de evaluare. Aria de aplicabilitate se poate privi din mai multe puncte de

vedere: - cerinţele privind raportarea, se aplică tuturor tipurilor de

rapoarte de evaluare; - conformitatea cu cerinţele privind raportarea este cerută

atât evaluatorilor externi, cât şi celor interni; - includerea aspectelor specifice când evaluarea se referă

la scopuri şi tipuri specifice de proprietate. Conţinutul minim al unui raport de evaluare trebuie să

cuprindă următoarele elemente: - identitatea evaluatorului şi data raportului; - identitatea clientului; - instrucţiunile, data efectivă a valorii estimate, scopul şi

utilizarea evaluării; - baza de evaluare, incluzând tipul şi definiţia valorii; - identitatea, situaţia juridică şi locaţia (locaţiile)

proprietăţii (proprietăţilor) care vor fi evaluate; - data şi amploarea inspecţiilor; - aria de aplicabilitate şi amploarea activităţii în misiunea

de evaluare; - orice ipoteze şi condiţii limitative şi orice ipoteze

speciale, neobişnuite sau extraordinare; - o declaraţie de conformitate prin care se arată că

evaluarea a fost făcută prin respectarea standardelor; - calificarea profesională şi semnătura evaluatorului; şi

Conform exigenţelor din unele ţări, în anumite cazuri, o

46

- certificare specifică din partea evaluatorului într-o formă standard;

- prezentarea modelelor de evaluare utilizate şi fundamentarea utilizării lor;

- rezultatele evaluării obţinute prin aplicarea metodelor de evaluare adoptat;

- argumentarea adecvării şi rezonabilităţii metodei şi, respectiv, a valorii adoptate

Cerinţe specifice de prezentare a informaţiilor sunt legate

de ipostaza evaluatorului în misiunea de evaluare şi faţă de terţii interesaţi.

Dacă evaluările sunt făcute de un evaluator intern, în raportul de evaluare vor fi prezentate informaţii specifice referitoare la existenţa şi natura relaţiei dintre evaluator şi entitatea care controlează activul.

Dacă evaluatorul participă la misiunea de evaluare în altă calitate decât cea de evaluator, de exemplu ca agent independent sau imparţial, consultant al întreprinderii sau ca mediator, evaluatorul trebuie să prezinte rolul specific în fiecare dintre aceste misiuni.

Utilitatea în cazul insolvenţei Ca o bună practică, deşi legea nu prevede în mod expres, ar

putea fi precizarea în detaliu de către evaluator la scopului evaluării şi a fazei procedurii pentru care elaborează raportul. De exemplu evaluarea poate interveni ca un capitol distinct în structura planului de reorganizare13. De asemenea evaluarea poate să intervină în lichidare, aspect prezentat în textele anterioare.

2.3 Standarde internaţionale de aplicaţie în evaluare

2.3.1 Evaluarea pentru raportarea financiarã

Denumire: IVA1 Evaluarea pentru raportarea financiarã

(SIAE1) Obiectivul standardului este de a explica principiile care

stau la baza evaluărilor realizate pentru utilizarea în situaţiile financiare şi în conturile adecvate ale întreprinderilor14.

Standardul prezintă criteriile care trebuie luate în consideraţie în realizarea evaluărilor pentru elaborarea situaţiilor financiare şi a conturilor adecvate. Pentru precizia tehnică, evaluatorii trebuie să ia în considerare Standardele Internaţionale

13 vezi structura minimă a planului de reorganizare „Manual de Bune Practici”, PricewaterhouseCoopers, 2005 14 IVA1 Evaluarea pentru raportarea financiarã, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 135

47

de Contabilitate, Standardele Internaţionale de Raportare Financiară sau reglementările naţionale relevante.

Aria de aplicabilitate se referă la toate clasele de active, incluse în orice situaţie financiară, care corespund calificării şi experienţei evaluatorilor. IVS sunt elaborate în concordanţă cu IAS şi IFRS.

Cerinţele de prezentare a informaţiilor derivă din coroborarea IVS3 cu IFRS1. Astfel, evaluatorul trebuie să prezinte toate informaţiile necesare conform IVS 3, Raportarea evaluării, dar şi în conformitate cu IFRS1, cu solicitările impuse de Standardele Internaţionale de Contabilitate, iar dacă este cazul trebuie să prezinte cadrul legislativ şi orice deviere de la aceste standarde.

Utilitatea în cazul insolvenţei În cazul insolvenţei, un evaluator autorizat poate determina

efectele aplicării IVA1 în momentul în care se depune bilanţul certificat. În mod expres la Art. 28 - alin (1) litera (a) şi (f) (Capitolul 3 Procedura, Secţiunea 1 Cererile introductive, § 1. - Cererea debitorului) se prevede că: „Cererea debitorului va trebui să fie însoţită de următoarele acte: a) bilanţul certificat de către administrator şi cenzor / auditor, balanţa de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii; ...f) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii;...)

2.3.2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului

Denumire: IVA2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului

(SIAE2) Scopul standardului este de a oferi instrucţiuni evaluatorilor

care elaborează evaluările pentru garantarea împrumuturilor, oferind cadrul în care se pot face evaluări pentru instituţiile de creditare şi alte instituţii care oferă finanţări, care trebuie garantate15.

Cadrul oferit este mai degrabă pentru instituţiile de creditare şi alte instituţii care oferă finanţări, care trebuie garantate, decât pentru creditele destinate persoanelor fizice sau întreprinderilor. Majoritatea acordurilor de finanţare sunt garantate cu anumite active. De regulă se preferă ipoteca imobiliară, dar garanţiile pentru un împrumut în alte acorduri de finanţare pot fi definite mai pe larg.

În anumite situaţii, chiar activul net al unei întreprinderi poate fi pus ca garanţie. Chiar dacă proprietăţile diferă din multe puncte de vedere, principiile de evaluare sunt aceleaşi.

Aria de aplicabilitate se referă la toate situaţiile în care evaluatorii sunt solicitaţi să avizeze sau să raporteze instituţiilor de

15 IVA2. Evaluarea pentru garantarea împrumutului, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 185

48

creditare sau altor furnizori de capital de împrumut, în cazurile în care evaluările sunt efectuate pentru garantarea împrumuturilor. Acest Standard trebuie perceput ca o continuare a IVS 1.

Cerinţe de prezentare a informaţiilor în raportul de evaluare sunt specifice.

În general, rapoartele elaborate în conformitate cu acest standard vor respecta cerinţele de raportare prezentate de IVS 1, eventual IVS2 şi IVS 3. În particular acestea vor conţine trimiteri specifice la definiţia valorii în cazul acestui standard, împreună cu trimiteri la utilitatea sau cea mai bună utilizare a proprietăţii. De asemenea, să prezinte data evaluării, scopul, funcţionalitatea şi alte criterii relevante pentru a asigura interpretarea corectă. Dacă există valori alternative legale adecvate, acestea trebuie raportate. În raportarea unei de valori de piaţă estimată pentru garanţiile unui împrumut, evaluatorul va respecta aceleaşi reguli ca şi în cazul IVS1 şi INS3.

Utilitatea în cazul insolvenţei Utilitatea este prevăzută în mod expres (de Articolul 39

Aliniatul 1 litera A, din Capitolul 3 Procedura, Secţiunea a 2 a Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii).

Art. 39 - (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 38 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute de art. 121 alin. (1) punctul 1,a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii:

A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de creanţe garantate cu acel obiect; şi

a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus; sau

b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează.

B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:

a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;

b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;

c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pierderii sau deteriorării.

49

(3) Reclamantul într-o cerere de ridicare a suspendării trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. a), rămânând debitorului / administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente.

2.4 Standarde internaţionale de practică în evaluare

2.4.1 Evaluarea proprietăţii imobiliare

Denumire: GN1 Evaluarea proprietăţii imobiliare (SIPE1) Scopul standardului constă în clarificarea fundamentelor în

evaluarea proprietăţii imobiliare16. Standardul presupune că evaluatorii cunosc complexitatea

pieţelor şi a proprietăţilor imobiliare. Ipoteza de la care pleacă standardul este că dacă sunt urmate Principiile General Acceptate de Evaluare (GAVP), diferenţele de pe pieţele imobiliare şi dintre proprietăţi vor fi reflectate cu acurateţe şi credibilitate. Evaluarea proprietăţii imobiliare necesită o pregătire, instruire şi experienţă speciale. Standardul furnizează cadrul pentru aplicarea metodelor general acceptate, utilizate pentru evaluarea proprietăţii imobiliare. De asemenea trebuie bine înţelese relaţiile dintre GN6 „Evaluarea întreprinderii” şi GN1 „Evaluarea proprietăţii imobiliare”. În evaluarea întreprinderii se poate regăsi şi proprietatea imobiliară, care poate fi doar o componentă. Proprietatea imobiliară este evaluată ca o entitate distinctă, ca active fizice asupra cărora se aplică anumite drepturi de proprietate. Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este întotdeauna evaluată în concordanţă cu IVS1. Când estimarea valorii proprietăţii imobiliare este o componentă a evaluării întreprinderii, se estimează valoarea de piaţă a acelei proprietăţi imobiliare.

Elementele principale ale standardului includ: - o identificare a termenilor şi definiţiilor cheie; - o sinteză a procesului de evaluare şi logica sa; - o prezentare a importanţei principiilor şi conceptelor; - o prezentare a cerinţelor adecvate de prezentare a

informaţiilor şi de raportare; - exemple de abuzuri şi confuzii; - o prezentare a instrucţiunilor de aplicare a evaluării. Aria de aplicabilitate trebuie înţeleasă într-un sens mai

larg. Standardul este elaborat pentru a oferi sprijin în elaborarea sau în utilizarea evaluărilor de proprietate imobiliară.

Aplicarea specifică a procedurilor de evaluare calitative şi cantitative nu face obiectul standardului, dar presupune că evaluatorii sunt instruiţi în astfel de proceduri şi că aceste

16 GN1 Evaluarea pentru garantarea împrumutului, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 199

50

proceduri sunt incluse în practicile general acceptate. De obicei se aplică mai multe metode de evaluare, iar apoi rezultatele se reconciliază. Scopul este de a obţine valoarea de piaţă sau o altă valoare specificată.

2.4.2 Evaluarea pentru închiriere / leasing

Denumire: GN2 Evaluarea pentru închiriere / leasing

(SIPE2) Pentru a evita neînţelegerile sau interpretările eronate,

trebuie făcută clar distincţia între aspectele legale şi cele fizice, implicate în analiza drepturilor de a închiria.

Această clasă de proprietate este, atât pentru dreptul absolut de proprietate, cât şi pentru proprietatea închiriată, comun pentru toate tipurile de active imobiliare evaluate. O proprietate poate să conţină una sau mai multe dezmembrări ale dreptului de proprietate, fiecare dintre acestea având o valoare de piaţă17. Relaţiile între diferitele drepturi de proprietate asupra aceleiaşi proprietăţi pot fi complexe şi trebuie clar delimitate de evaluator pentru a nu genera confuzii. Nu se recomandă evaluarea distinctă a drepturilor de închiriere, ale căror valori estimate să fie apoi însumate pentru a se ajunge la mărimea unui tip de valoare definit pentru proprietatea imobiliară. Contractele de închiriere / leasing stabilesc drepturi care sunt diferite de dreptul deplin de proprietate.

Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul stabileşte definiţiile, principiile şi aspectele importante ce trebuie luate în considerare în evaluarea drepturilor de închiriere / leasing, ţinând cont de referinţele speciale conţinute în IVS 1 şi IVS2. Standardul se poate aplica doar unde locatorul / chiriaşul deţine un drept asupra terenului şi / sau clădirilor, drept care reprezintă o formă distinctă a dreptului legal de proprietate.

2.4.3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor

Denumire: GN3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi

echipamentelor (SIPE3) Standardul încearcă să evite impactul neînţelegerii sau a

diferenţelor conceptuale referitoare la evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor. Responsabilitatea în alegerea metodelor de evaluare corecte pentru îmbunătăţirea înţelegerii evaluării revine evaluatorului autorizat. Standardul defineşte instalaţiile, maşinile şi echipamentele o clasă generală de proprietate, diferită de proprietatea imobiliară, asimilată în contabilitate sub denumirea de active corporale.

17 GN2 Evaluarea pentru închiriere / leasing, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 223

51

Obiectivul standardului este de a oferi evaluatorilor clarificări şi instrucţiuni pentru elaborarea evaluărilor de instalaţii, maşini şi echipamente18.

Împreună cu IVA1, GN3 clarifică şi extinde conceptul de evaluare a activelor de natura imobilizărilor corporale, altele decât proprietatea imobiliară, făcând distincţia dintre evaluările pentru raportarea financiară de alte baze de evaluare. Principiile, metodele şi tehnicile pot să difere în funcţie de motivul evaluării acestei clase de proprietăţi. În scopul raportării financiare, instalaţiile, maşinile şi echipamentele sunt evaluate ca alte active, aplicându-se conceptele de valoare de piaţă şi costul de înlocuire net. Atunci când scopul evaluării este diferit de raportarea financiară, aceste active sunt evaluate prin aplicarea unei baze de evaluare adecvate.

Situaţia se poate complica deoarece aceste active se pot combina pentru a constitui o mare varietate de situaţii, solicitând o evaluare profesionistă a utilităţii proprietăţii evaluate. De asemenea trebuie luate în considerare caracteristicile fizice, funcţionale şi economice proprietăţilor de această natură. În plus, pot fi vândute în conjuncţie cu o varietate de alte active, grupate şi vândute separat. Unele active pot fi divizate în componente separate şi apoi vândute.

Metodele de evaluare includ aceleaşi abordări ca în cazul altor standarde: prin comparaţia vânzărilor, prin cost, prin capitalizarea venitului.

Fiind de regulă vorba de active puternic specializate, abordarea prin cost se face pe baza costului de înlocuire net.

Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul cuprinde definiţii, principii şi consideraţii referitoare la evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi a echipamentelor, dar trebuie aplicat cu referiri particulare la IVS1, IVS2 şi IVA1.

Regula de bază în aplicarea GN3 este dat diferenţierea între evaluările pe baza valorii de piaţă şi cele pe alte baze decât valoarea de piaţă, respectiv de separarea între evaluările pentru raportarea financiară şi cele cu alte scopuri.

2.4.4 Evaluarea activelor necorporale

Denumire: GN4 Evaluarea activelor necorporale (SIPE4) Obiectivul standardului este de a asigura calitatea lucrărilor

pentru raportarea situaţiilor financiare şi pentru evaluările de active necorporale19.

18 GN3 Evaluarea instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 237 19 GN4 Evaluarea activelor necorporale, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 245

52

Evaluările de active necorporale se fac la valoarea de piaţă folosind IVS1 sau pe alte baze de evaluare folosind IVS2.

Metodele aplicate în evaluarea de active necorporale, în general, sunt aceleaşi ca şi cele folosite la alte tipuri de evaluări, însă anumiţi termeni pot avea sensuri sau utilizări diferite.

Trebuie făcută distincţia între valoarea activelor necorporale individuale, care sunt active necorporale identificabile şi ca elemente componente ale unei proprietăţi sau afaceri.

Aria de aplicabilitate este dată de modalitatea de construire, adică la efectuarea sau la utilizarea serviciilor de evaluare a activelor necorporale.

Pe lângă Standarde Internaţionale de Evaluare, în evaluările de active necorporale pot fi aplicate şi alte principii.

2.4.5 Evaluarea bunurilor mobile

Denumire: GN5 Evaluarea bunurilor mobile (SIPE5) Scopul standardului este de a îmbunătăţi consecvenţa şi

calitatea evaluărilor de bunuri mobile în avantajul utilizatorilor serviciilor de evaluare a bunurilor mobile20.

Evaluările bunurilor mobile se realizează aplicând prevederile IVS1 când baza de evaluare este valoarea de piaţă, respectiv aplicând prevederile IVS2 când baza de evaluare este alta decât valoarea de piaţă.

Conceptele şi procesele aplicate în evaluarea bunurilor mobile, în general sunt aceleaşi cu cele folosite pentru alte tipuri de evaluări, chiar dacă unii termeni pot avea definiţii alternative, iar aplicabilitatea metodelor specifice poate să difere. Când se folosesc termeni cu mai multe semnificaţii trebuie să se specifice diferenţele. Trebuie acordată o atenţie deosebită distincţiei între valorile de piaţă corespunzătoare bunurilor mobile şi componentele pieţei.

Aria de aplicabilitate este dată de utilitatea standardului, adică pentru a fi folositor la prestarea sau utilizarea serviciilor de evaluare referitoare la bunuri mobile.

Standardul conţine un comentariu amplu al procesului de evaluare a bunurilor mobile, pe lângă alte elemente comune altor standarde. cu scopul de a caracteriza procedeele implicate în evaluările bunurilor mobile şi pentru a furniza o bază de comparaţie cu alte tipuri de evaluări. Pe lângă Standarde Internaţionale de Evaluare, în evaluările de bunuri mobile pot fi aplicate şi alte principii.

20 GN5 Evaluarea bunurilor mobile, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 259

53

2.4.6 Evaluarea întreprinderii Denumire: GN6 Evaluarea întreprinderii (SIPE6) Scopul standardului este de a îmbunătăţi conţinutul şi

calitatea evaluărilor de întreprinderi în cadrul comunităţii internaţionale, în beneficiul orientării utilizatorilor situaţiilor financiare şi ai evaluărilor de întreprinderi21.

Evaluarea unei întreprinderi se poate realiza aplicând prevederile IVS1 când baza de evaluare este valoarea de piaţă sau aplicând prevederile IVS2 când baza de evaluare este alta decât valoarea de piaţă.

Conceptele şi procesele aplicate în evaluarea întreprinderilor, în general sunt aceleaşi cu cele folosite pentru alte tipuri de evaluări, chiar dacă unii termeni pot avea definiţii alternative, iar aplicabilitatea metodelor specifice poate să difere. Când se folosesc termeni cu mai multe semnificaţii trebuie să se specifice diferenţele. Standardul GN6 prezintă un set de definiţii importante utilizate în evaluările de întreprinderi.

Trebuie făcută o distincţie clară între valoarea unei entităţi de afaceri, evaluarea activelor deţinute de acea entitate şi alte aplicaţii posibile diferite. De asemenea trebuie luate în considerare, unde este cazul, principiile de continuitate a activităţii.

În evaluarea întreprinderii se folosesc două mari premise: - premisa continuităţii activităţii; - premisa lichidării. Premisa continuităţii activităţii este o premisă a evaluării,

conform căreia se consideră că o întreprindere îşi va continua activitatea de exploatare într-un orizont de timp nelimitat. Premisa continuităţii activităţii reprezintă o alternativă la premisa lichidării. Adoptarea premisei continuităţii activităţii permite ca întreprinderea să fie evaluată la o valoare mai mare decât valoarea ei de lichidare şi este esenţială pentru estimarea valorii de piaţă a întreprinderii.

Tipurile de valori specifice evaluării de întreprinderi vehiculate de standard sunt:

- valoare netă contabilă şi valoarea contabilă corectată; - valoare de piaţă; - valoarea de exploatare continuă. Evaluatorul de întreprindere este o persoană care prin

pregătire, instruire şi experienţă este calificată să efectueze o evaluare a unei întreprinderi, participaţii, acţiuni şi / sau a activelor necorporale.

Principalele abordări în evaluare aplicabile unei întreprinderi sunt:

21 GN6 Evaluarea întreprinderii, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 273

54

- pe bază de active, când estimarea valorii unei întreprinderi şi / sau unei participaţii la capital se face utilizând metode bazate pe valoarea activelor întreprinderii, minus datoriile;

- prin capitalizarea venitului, când estimarea valorii întreprinderii, participaţii sau unei acţiuni se face prin folosirea uneia sau mai multor metode prin care valoarea este estimată prin convertirea beneficiilor (câştigurilor) anticipate în valoare;

- prin piaţă, când estimarea valorii unei întreprinderi, participaţii sau unei acţiuni se face prin folosirea uneia sau mai multor metode care compară subiectul evaluat cu alte întreprinderi similare, participaţii sau acţiuni similare care au fost vândute pe o piaţă specializată.

În general, în estimarea valorii întreprinderii se folosesc mai multe metode specifice de evaluare. Este rolul evaluatorului de a reconcilia valorile.

Aria de aplicabilitate este în general mai largă decât în cazul altor standarde. Standardul a fost elaborat să sprijine efectuarea sau utilizarea evaluărilor de întreprinderi. În plus, faţă de elementele comune cu alte standarde, GN6 conţine o analiză mai amănunţită a procesului de evaluare a întreprinderii, cu rolul de a prezenta o bază de comparaţie cu alte tipuri de evaluări.

Pe lângă Standardele Internaţionale de Evaluare, în evaluarea întreprinderii pot fi aplicabile şi alte principii de bază ale evaluării.

2.4.7 Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în

cadrul evaluării Denumire: GN7 Consideraţii privind substanţele periculoase

şi toxice în cadrul evaluării (SIPE7) Obiectivul standardului este de a sprijini evaluatorii în

efectuarea evaluărilor în cazul în care substanţele periculoase sau toxice pot influenţa valorile proprietăţii22. Substanţele periculoase şi toxice fac parte din acei posibili factori de mediu care, când este cazul, sunt luaţi în consideraţie în mod specific de către evaluatori.

Standardul conţine concepte, principii şi consideraţii generale care îi orientează efectuarea evaluărilor când sunt prezente substanţe periculoase sau toxice, care pot influenţa valoarea proprietăţii.

Când se iau în considerare efectele asupra valorii ale unor astfel de riscuri, trebuie apelat la recomandările unor experţi.

Aria de aplicabilitate este aferentă tuturor evaluărilor de proprietăţi care includ riscuri provenite din existenţa sau utilizarea

22 GN7 Consideraţii privind substanţele periculoase şi toxice în cadrul evaluării, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 299

55

substanţelor toxice şi care pot influenţa valoarea de piaţă sau o altă valoare recunoscută, dar numai cu respectarea cerinţelor de ordin legislativ.

2.4.8 Costul de înlocuire net

Denumire: GN8 Abordarea prin cost pentru raportarea

financiară – (CIN) (SIPE8) Scopul standardului este de a informa pe utilizatorii şi

elaboratorii rapoartelor de evaluare asupra interpretării corecte a conceptului de cost de înlocuire net, utilizat în practica internaţională de evaluare23. În conformitate cu paragraful 5.3 „în absenţa informaţiilor de piaţă, costul de înlocuire net este privit ca o metodă acceptabilă pentru evaluarea activelor specializate, însă evaluatorul trebuie să includă în raport observaţii de piaţă referitoare la valoarea terenului sau la costul curent şi la cotele de depreciere”.

Are o utilitate deosebită în evaluările pentru raportarea

financiară. Aria de aplicabilitate este dată de faptul că standardul

stabileşte procedurile care trebuie să fie urmate de evaluatori în adoptarea, ca bază de evaluare, a costului de înlocuire net în corelaţie cu IVS2 (Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă) şi IVA1 (Evaluarea pentru raportarea financiară).

2.4.9 Analiza fluxului de numerar actualizat

Denumire: GN9 Analiza fluxului de numerar actualizat

(SIPE9) Scopul standardului este de a prescrie Principiile de

Evaluare General Acceptate (GAVP), cea mai bună practică şi atenţia deosebită pe care evaluatorii trebuie să o acorde, în efectuarea analizei fluxului de numerar actualizat, pentru evaluările bazate pe piaţă şi pe baze diferite de piaţă şi să facă distincţia între aplicarea analizei în aceste două tipuri diferite de misiuni de evaluare24.

Analiza fluxului de numerar actualizat (DCF) reprezintă o tehnică de modelare financiară bazată pe ipotezele explicite referitoare la venitul şi cheltuielile previzionate aferente unei proprietăţi sau întreprinderi. Ipotezele se referă la cantitatea,

23 GN8 Costul de înlocuire net, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 309 24 GN9 Analiza fluxului de numerar actualizat, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 321

56

calitatea, variabilitatea, momentul şi durata intrărilor şi ieşirilor care sunt actualizate la valoarea prezentă.

Este una din metodologiile de evaluare din cadrul abordării prin capitalizarea venitului.

Analiza fluxului de numerar actualizat este utilizată în evaluarea proprietăţii imobiliare, a întreprinderilor şi activelor necorporale, în analizele investiţiilor şi ca procedură de contabilitate pentru estimarea valorii de utilizare.

Evaluările bazate pe GN9 sunt fundamentate pe analiza datelor istorice şi pe ipotezele referitoare la condiţiile viitoare de piaţă care afectează cererea, oferta, venitul, cheltuielile şi potenţialul de risc, care determină capacitatea proprietăţi sau întreprinderi de a genera venit.

Aria de aplicabilitate se referă la evaluările bazate pe piaţă şi cele din afara pieţei, luând în considerare structura şi componentele modelelor şi cerinţele de raportare pentru evaluările bazate pe analiza fluxurilor de numerar. Aria de aplicabilitate se extinde şi asupra naturii rezonabile şi sustenabile, a ipotezelor pe care se bazează o astfel de analiză.

2.4.10 Evaluarea proprietăţilor agricole

Denumire: GN10 Evaluarea proprietăţilor agricole (SIPE10) Proprietăţile şi în mod special terenurile destinate utilizării

agricole sunt astfel subiectul principal al serviciilor de evaluare, datorită multor motive, printre care enumerăm transferul public şi privat al dreptului de proprietate, impozitarea, stabilirea garanţiei pentru finanţare şi pentru studii economice, de amenajare a teritoriului şi de investiţii. Evaluările credibile ale terenurilor agricole sunt esenţiale pentru a asigura capitalul necesar pentru sprijinirea continuităţii bazei economice, pentru a promova utilizarea productivă a terenului, pentru a păstra încrederea în pieţele de capital şi pentru a respecta cerinţele generale de raportare financiară25.

Proprietatea agricolă posedă caracteristici specifice. Pentru ca evaluările să fie corecte, evaluatorul trebuie să

posede cunoştinţe solide şi să poată înţelege elementele fizice şi economice care afectează capacitatea de producţie a terenurilor agricole şi valoarea mărfurilor produse pe acestea. Dacă nu posedă astfel de cunoştinţe, trebuie să folosească opinia unui expert.

Aria de aplicabilitate se referă la caracteristicile specifice ale valorii proprietăţilor agricole şi cerinţele de bază ale standardelor GN aplicate în agricultură.

25 GN10 Evaluarea proprietăţilor agricole, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 321

57

2.4.11 Verificarea evaluării Denumire: GN11 Verificarea evaluării (SIPE11) Verificarea evaluării este o verificare cu raţionament

profesional imparţial a activităţii unui evaluator efectuată de un alt evaluator26.

Scopul standardului derivă din necesitatea de a garanta acurateţea, corectitudinea şi calitatea rapoartelor de evaluare.

Verificările ca parte a practicii profesionale, se fac luând în considerare corectitudinea, consecvenţa, credibilitatea şi completitudinea evaluărilor. O verificare trebuie să analizeze soliditatea evaluării din punct de vedere al adecvării şi relevanţei datelor utilizate şi a cercetărilor efectuate, a corectitudinii metodelor şi tehnicile folosite, adecvării şi credibilităţii analizelor, opiniilor şi concluziilor şi în general a faptului că raportul verificat respectă Principiile de Evaluare General Acceptate (GAVP). O verificare poate solicita intervenţia experţilor cu cunoştinţe de specialitate oferind o viză de control credibilă cu privire la evaluarea verificată.

Motivele efectuării verificărilor evaluărilor sunt diferite: - precauţia necesară pentru raportarea financiară; - mărturia de expert judiciar în procedurile şi

circumstanţele legale; - oferirea unei baze pentru deciziile în afacere; - determinarea faptului că se respectă cerinţele

reglementate de standarde şi de lege. Există mai multe tipuri de verificări: - verificare administrativă (de conformitate); - verificare tehnică; - verificare de birou; - verificare în teren. Aria de aplicabilitate a standardului se referă la elaborarea

şi raportarea verificării evaluărilor, fiind obligatorie pentru fiecare evaluator care efectuează o verificare.

2.4.12 Evaluarea proprietăţii specializate generatoare de afaceri

Denumire: GN12 - Evaluarea proprietăţii specializate generatoare de afaceri (PSGA) Aria de aplicabilitate Proprietăţile specializate generatoare de afaceri (PSGA) sunt proprietăţi individuale, precum hoteluri, staţii de benzină, restaurante, care, în mod uzual, sunt tranzacţionate pe piaţă în 26 GN11 Verificarea evaluării, Standarde Internaţionale de Evaluare, IVSC, Ediţia a VI-a, 2003, pag 339

58

timp ce rămân operaţionale. Aceste proprietăţi includ nu numai teren şi clădiri, ci şi alte active fixe (mobilier, utilaje şI echipamente) şi o componentă comercială, formată din active necorporale (inclusiv fondul comercial transferabil). Acest Standard de Practica (GN) oferă o orientare atât în evaluarea PSGA-urilor în întregul lor, ca active operaţionale, cât şi în alocarea valorii PSGA pe principalele componente.

2.4.13 Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii

Denumire: GN13 - Evaluarea globală pentru impozitarea proprietăţii Aria de aplicabilitate

Obiectivul acestui Standard Internaţional de Practica în Evaluare constă în asigurarea unui cadru pentru realizarea misiunii evaluării globale în vederea impozitării proprietăţii în funcţie de valoare, aplicabil tuturor statelor membre ale IVSC. Procesul de evaluare globală poate fi utilizat ca o metodologie pentru impozitarea proprietăţii în funcţie de valoarea acesteia sau ca studii statistice şi economice subordonate programelor Administraţiilor Financiare. Baza de evaluare, pentru evaluarea globală, este valoarea de piaţă, aşa cum a fost definită în IVS 1, secţiunea 3, referitor la orice modificare a conceptului care este specificat în instrucţiuni sau acte normative relevante. Dacă acestea stipulează o altă bază de evaluare, diferită de valoarea de piaţă, aşa cum este definită mai sus, evaluatorii ar trebui să aplice metode de evaluare adecvate, pentru a realiza obiectivele Standardelor IVSC în aceste circumstanţe.

2.4.14 Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă

Denumire: GN14 - Evaluarea proprietăţilor din industria extractivă Aria de aplicabilitate Obiectivul acestui Standard de Practică (GN) este de a clarifica şi de a oferi instrucţiuni pentru evaluarea activelor sau drepturilor (intereselor) deţinute de entităţi care funcţionează în industria extractivă.

59

Este necesară realizarea unor evaluări credibile ale activelor din industria extractivă, inclusiv ale intereselor (drepturilor) în proprietăţi din ramură, pentru a asigura disponibilitatea investitorilor de a sprijini, cu capitalul necesar, continuitatea functionării industriei extractive - componentă de bază a economiei mondiale, promovarea unor modalităţi productive de folosire a resurselor naturale minerale şi petroliere şi menţinerea încrederii în pieţele de capital.

60

3 Evaluarea în cazul insolvenţei

3.1 Evaluarea şi insolvenţă Evaluarea în cazul insolvenţei27 se face în conformitate cu

Standardele Internaţionale de Evaluare. Obiectul evaluării în reprezintă averea debitorului, aşa cum

este prevăzută această avere în proiectul de lege la Capitolul 1 DISPOZIŢII GENERALE, Art3 (2).

Scopul evaluării este stabilirea valorii maxim posibile a averii debitorului. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, evaluatorul va evalua bunurile din averea debitorului atât individual cât şi în bloc, având obligaţia să recomande cea mai bună variantă.

Rolul evaluării şi a evaluatorului este stipulat în mod expres în PROIECTUL DE LEGE PRIVIND PROCEDURA INSOLVENŢEI la Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, la §1 „Măsuri premergătoare lichidării” în articolul 115 şi La §2 „Efectuarea lichidării” în articolul 116.

Raportul de evaluare, pe lângă cerinţele minime prezentate în capitolele anterioare va trebui să prezinte scopul evaluării care în acest caz se va referi la procedura insolvenţei şi principiul de maximizare a averii debitorului.

Deşi legea nu stipulează în mod expres la alte articole, în practica internaţională şi naţională s-au desprins câteva practici care pot impune necesitatea efectuării evaluării şi în alte etape ale procedurii insolvenţei decât lichidarea.

Astfel scopul evaluării trebuie coroborat cu scopul legii aşa cum este prevăzut în Capitolul 1 „Dispoziţii generale” la articolul 2.

Art. 2 Scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, fie prin reorganizarea activităţii acestuia, prin instituirea unui plan care să prevadă restructurarea activităţii sale şi / sau lichidarea unor bunuri din averea lui, până la stingerea pasivului, fie prin faliment.

3.2 Relaţia dintre evaluator şi participanţii la procedura

insolvenţei Participanţii la procedura insolvenţei sunt prevăzuţi în mod

expres de lege28, aceştia fiind: - instanţele judecătoreşti; - judecătorul-sindic; - adunarea creditorilor, comitetul creditorilor;

27 Noţiunea de insolvenţă se înţelege în temeiul aliniatului 1, literele (a) şi (b) ale articolului 3 din Capitolul 1 Dispoziţii generale 28 Capitolul 2 PARTICIPANŢII LA PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

61

- administratorul special; - administratorul judiciar; - lichidatorul. Între evaluatorul autorizat şi participanţii la procedura

insolvenţei pot să apară diverse relaţii şi rapoarte juridice. În cadrul unei proceduri de faliment principalele domenii

care necesită angajarea unor experţi independenţi sunt: evaluarea patrimoniului debitorului, tehnic, contabil, judiciar, mediu29.

Potrivit codului de procedură civilă, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa sau judecătorul-sindic consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor (creditori, comitetul creditorilor) ori din oficiu, unul sau mai mulţi experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza.

În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi judecătorul-sindic va putea solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţile (creditorii, debitorul, comitetul creditorilor) fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări.

3.2.1 Evaluatorul şi judecătorul sindic

În unele situaţii, judecătorul-sindic va putea desemna un

expert evaluator. Acest lucru rezultă din Art.10 (Capitolul 2 participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Secţiunea a 2 a Judecătorul-sindic): „În îndeplinirea îndatoririlor sale, judecătorul-sindic va putea desemna, prin încheiere, persoane de specialitate, stabilindu-le şi retribuţia. Retribuţiile vor fi plătite în conformitate cu art. 4 alin (1)”.

3.2.2 Evaluatorul şi creditorii

În ceea ce priveşte relaţia dintre evaluator şi adunarea

creditorilor, aceasta poate decurge indirect din articolul 15 (Capitolul 2 Participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Secţiunea a 3 a Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor) .

În ceea ce priveşte relaţia dintre evaluator şi comitetul creditorilor rezultă din Art. 115 (1) unde se prevede că: „...Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea

29 pentru detalii vezi Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

62

bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul.” 30

Evaluatorul va trebui să elaboreze raportul de evaluare astfel încât să evite iscare conflictelor de interese. Un creditor membru al comitetului creditorilor va fi considerat în conflict de interese atunci când în aspectul discutat el are un interes contrar interesului concursual al masei credale. Creditorii garantaţi se pot afla, în conflict de interese atunci când se vor discuta rapoartele de evaluare ale unor active care servesc drept garanţie acelor creditori. Dorind rapiditatea realizării creanţei garantate, aceştia vor fi tentaţi să accepte cea mai mică valoare la care le este acoperită creanţa şi să nu ţină cont de faptul că este in interesul celorlalţi creditori obţinerea unui preţ superior valorii creanţei garantate de activ.

3.2.3 Evaluatorul şi debitorul

În ceea ce priveşte relaţia evaluatorului cu debitorul,

aceasta decurge direct din articolul 116(3) unde se prevede că: „Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.” 31

Relaţia dintre evaluator şi administratorul special poate să apară (dacă există un astfel administrator special care să reprezinte interesele debitorului) în cazul inventarierii patrimoniului, evaluării elementelor patrimoniale acestea semnează împreună cu părţile implicate actele aşa cum prevede Art.115(2): „ ...va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar” şi în funcţie de rolul dat de lege în Art.18 (Capitolul 2, Secţiunea a IV a Administratorul special).

3.2.4 Evaluatorul şi practicianul în insolvenţă

Legătura dintre evaluator şi administratorul judiciar iese

în evidentă în prevederile care reglementează rolul administratorului judiciar ca şi participant la procedura insolvenţei, fapt ce reiese din Art.23 (Capitolul 2 Participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Secţiunea a 4 a Administratorul judiciar): „În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de

30 Art.115(1), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, §1 „Măsuri premergătoare lichidării” 31 Art.116(3), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, l§2 „Efectuarea lichidării”

63

specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor în care s-a stabilit că acestea vor fi achitate din fondul constituit conform. art.4.”

Legătura dintre evaluator şi lichidator este evidentă în Art. 116(3): „Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare”. În primul caz evaluatorul este extern iar în al doilea caz evaluatorul este intern. Implicaţiile poziţiei evaluatorului sunt esenţiale şi trebuie menţionate în conformitate cu standardul IVS3 Raportarea Evaluării.

3.3 Locul şi rolul evaluării în procedura insolvenţei

Pe plan mondial există recomandări privind principalele

caracteristici pentru cadrul legal al insolvenţei corporative32 dintre care pe evaluator îl privesc în mod direct următoarele:

- să asigure maximizarea valorii debitorului prin oferirea posibilităţii de reorganizare;

- să asigure un echilibru atent între reorganizare şi lichidare.

- să prevină iniţiativele premature şi mai ales individuale ale creditorilor de a dezmembra şi mai ales de a vinde pe bucăţi activele debitorului insolvent;

- să ofere unui cadru transparent de desfăşurare care să se bazeze pe accesul liber la informaţie a tuturor participanţilor la procedură.

Descrierea prevăzută de legea privind procedura insolvenţei este un instrument, care se doreşte echidistant între debitorul insolvent şi creditorii săi:

- din perspectiva debitorului, scopul legii este atins dacă se reuşeşte reabilitarea acestuia şi reîntoarcerea lui la activitate normală;

- din perspectiva creditorilor, scopul legii este atins în cazul realizării unui echilibru între nivelul de recuperare a creanţelor şi timpul scurs între data deschiderii procedurii şi momentul distribuirii sumelor;

- din perspectiva mediului de afaceri importante sunt: transparenţa procedurii de insolvenţă, predictibilitatea şi accesul facil la remediile oferite de aceasta.

Evaluarea în cazul insolvenţei se face în contextul textului de lege, aşa cum este prezentat în articolul 3 la Capitolul 1 „Dispoziţii generale”:

32 Directivele Băncii Mondiale privind procedurile de insolvenţă

64

Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

(1) Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:

a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

... (21) Prin procedura falimentului se înţelege procedura de

insolvenţă concursuală şi colectivă care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

(22) Procedura generală reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la art. 1 alin (2), intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în procedura de faliment, sau separat, doar în reorganizare judiciară sau doar în faliment.

(23) Procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (2) intră direct în procedura de faliment.

3.3.1 Rolul evaluării în deschiderea procedurii

Evaluarea poate să apară ca şi o componentă în rapoartele

din perioada de observaţie. În exercitarea atribuţiilor sale33 în perioada legală de la

deschiderea procedurii administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să întocmească două rapoarte esenţiale pentru continuarea ulterioară a procedurii pe care trebuie să le depună în termenele legale la dosarul cauzei şi să le comunice membrilor comitetului creditorilor.

Rezultate ale evaluărilor pot să apară ca elemente componente în cadrul raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă aşa cum acest raport este prezentat în articolul 20 aliniatul 1 litera (b) din lege (vezi Capitolul 2, Secţiunea a 4-a): „...examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi 33 Art. 20 (lit a-n) Capitolul 2, Secţiunea a 4-a

65

asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138 din lege...”

În acest caz poate să apară nevoia verificării evaluării în conformitate cu standardul GN11, când pentru raportarea financiară a debitorului s-au efectuat evaluări în conformitate cu IVA1.

Un alt caz în care poate să apară nevoia evaluării unui activ este atunci când există suspiciuni că acel activ a fost înstrăinat la o valoare mult prea mică, creând un prejudiciu patrimoniului debitorului şi implicit intereselor creditorilor, situaţia putând fi încadrată la bancruta frauduloasă aşa cum prevede aliniatul 2 din articolul 142 (Capitolul 5 Infracţiuni şi pedepse).

3.3.2 Rolul evaluării în procedura generală

3.3.2.1 Rolul evaluării în reorganizarea judiciară

Legea prevede două categorii mari de planuri de

reorganizare: a) planuri bazate pe reducerea activului debitorului

(respectiv lichidarea parţială sau totală a acestuia) în vederea achitării în totalitate a creanţelor restante;

b) planuri care prevăd reorganizarea operaţională şi / sau financiară a debitorului având drept urmare o restituire a obligaţiilor faţă de creditori în cuantum cel puţin egal cu cel la care s-ar şi îndestulat aceştia în cazul în care asupra debitorului s-ar fi iniţiat procedura de faliment.

În cadrul aliniatului 2 al articolului 94 (Capitolul 3, Secţiunea a 5 a Planul) se prevede că: „Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare.” Tot aici în articolul 95 se precizează ce va conţine în mod obligatoriu planul de organizare.

Unii specialiştii pe plan internaţional propun ca bune practici o structură minimă a planului de reorganizare34.

Structura planului de reorganizare trebuie să includă cel puţin următoarele elemente:

1) Informaţii generale referitoare la debitor 2) Prezentarea activului societăţii debitoare 3) Evaluarea patrimoniului 4) Surse de finanţare pe perioada reorganizării 5) Pasivul societăţii 6) Previziunea situaţiilor financiare ale societăţii debitoare pe

perioada reorganizării

34 Pentru detalii vezi 8.2. Planul de reorganizare, Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

66

În cazul reorganizării scopul evaluării este asigurarea premiselor pentru aplicarea unui tratament corect şi echitabil fiecărui titular de creanţe, prin oferirea unei recuperări cel puţin la fel de mare ca în situaţia falimentului.

Estimarea valorii imobilizărilor corporale trebuie făcută în cazul a două situaţii distincte:

- în condiţiile continuării activităţii (în conformitate cu IVS2, GN6, GN9)

- în condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a bunurilor (conform valorii de lichidare prevăzut în IVS2, sau dacă este posibil valoarea de piaţă conform IVA1)

3.3.2.2 Rolul evaluării în faliment

Rolul evaluării în cazul falimentului este dat de: - Art.115(1), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a

„Falimentul”, §1 „Măsuri premergătoare lichidării”: Art. 115 - (1)Inventarul va trebui să descrie toate bunurile

identificate ale debitorului, şi să indice valoarea lor aproximativă la data inventarului. Cu aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va angaja un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului, pentru evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul.

(2) Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.

- Art.116 (3 şi 4), Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 7-a „Falimentul”, l§2 „Efectuarea lichidării”:

Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.

(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

67

(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi în bloc; prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente.

Identificarea, conservarea şi recuperarea bunurilor este o etapă a procesului de lichidare prin care se urmăreşte şi punerea în siguranţă a bunurilor şi totodată stabilirea valorii orientative a acestora pe care să se fundamenteze analizele şi în consecinţă deciziile iniţiale ale lichidatorului. Un alt aspect este cel referitor la evaluarea bunurilor atât separat cât şi ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare, dacă este cazul. Această ultimă parte (referitoare la evaluarea ca unul sau mai multe ansambluri în stare de funcţionare) este necesară acolo unde debitorul mai desfăşoară activitate sau unde există premise ca activitatea să fie reluată, ceea ce ar putea să ducă la vânzarea bunurilor ca unul sau mai multe ansambluri în vederea creşterii cuantumului sumelor recuperate. Când se pune problema evaluării ansamblului sau a mai multor ansambluri în stare de funcţionare, acest lucru necesită un interval de timp mai mare datorită lucrărilor de evaluare laborioase.

După ce lichidatorul afişează tabelul definitiv consolidat, raportului dintre activul şi masa pasivă a debitorului sunt stabilite clar. În aceste condiţii, se poate trece la lichidarea bunurilor care se află în patrimoniul debitorului în vederea satisfacerii creanţelor înscrise în tabelul definitiv consolidat în ordinea de prioritate prevăzută de lege.

În condiţiile în care unul dintre rolurile de bază ale lichidatorului este maximizarea valorificării averii debitorului, legea introduce expres o flexibilitate mare în alegerea metodei de vânzare a proprietăţilor, asumându-se că lichidatorul va face toate demersurile care îi stau la îndemână pentru a identifica cât mai mulţi potenţiali cumpărători pentru aceste active.

Inventarierea bunurilor debitorului constituie etapa imediat următoare. În special în cazul proprietăţilor industriale, pe parcursul inventarierii, lichidatorul, asistat de expertul evaluator, va trebui să determine o imagine cât mai fidelă a activului şi pasivului debitorului, ţinând cont de condiţiile specifice trecerii la închiderea operaţională. Principalele active, imobile, maşini şi echipamente, şi mijloace de transport vor fi analizate pe fişe individuale atât din perspectiva tehnică cât şi din perspectiva modului în care ele vor putea fi valorificate.

Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, este aprobată de către adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. În acelaşi timp, odată cu

68

propunerea de vânzare, lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.

Instrumentele principale de decizie cu privire la strategia de vânzare ar trebui să fie raportul de inventariere şi rapoartele de evaluare a averii debitorului (în ansamblu şi pe bucăţi).

Decizia privind alegerea uneia dintre modalităţile posibile de vânzare(între vânzarea în bloc; ca un ansamblu în stare de funcţionare; vânzarea pe bucăţi), trebuie să plece din analiza a două aspecte:

- nivelul de încredere în faptul că pentru activitatea pentru care au fost constituite activele există cerere pe piaţă şi, pe cale de consecinţă, starea de insolvabilitate s-a datorat unor factori interni respectivei activităţi şi nu unor factori externi (în acest caz recurgându-se de preferinţă la IVS1);

- valoarea de utilizare alternativă a proprietăţii industriale, altfel spus, estimarea valorii pe care aceasta ar avea-o din perspectiva schimbării domeniului de activitate în care să opereze (în acest caz recurgându-se de preferinţă la IVS2).

Analiza trebuie făcută de un expert evaluator specializat în evaluarea întreprinderilor şi pe baza standardului de evaluare GN9 Evaluarea întreprinderilor. În cazul în care se doreşte vânzarea în bloc a bunurilor debitorului, potenţialii cumpărători pot fi interesaţi mai mult de valoarea afacerii care nu este echivalentă cu valoarea totală a bunurilor debitorului.

Se recomandă ca raportul expertului evaluator să cuprindă următoarele capitole35:

- elementele de identificare ale bunurilor; - descrierea bunurilor; - evaluarea bunurilor atât individual cât şi în bloc; - sarcinile de care grevează bunurile; - modalităţile de vânzare; - celelalte aspecte generale prevăzute de IVS3; - raportarea evaluării. Un alt aspect important este existenţa unor garanţii pe o

parte a proprietăţii care se vinde în bloc. Deoarece preţul aferent acelei părţi se va distribui către creditorul garantat şi numai diferenţa se va distribui spre restul creditorilor, în raportul de evaluare va trebui să se evidenţieze valoarea garanţiilor raportată la valoarea totală a activului precum şi orice aspecte speciale prevăzute de standardul IVA2 „Evaluarea pentru garantarea împrumutului”. Această valoare trebuie adusă la cunoştinţa creditorilor pentru ca să se poată exprima din timp asupra modului în care preţul se va împărţi în conformitate cu articolele 121 şi 123

35 pentru detalii vezi Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

69

(Capitolul 3 Procedura, Secţiunea a 7-a Falimentul, §.3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării)

După obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor asupra modalităţii de vânzare (pe baza informaţiilor culese în timpul inventarierii, a rezultatelor evaluării şi a opţiunilor strategice) lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate, după care va testa interesul pieţei pentru respectivele proprietăţi.

3.3.3 Rolul evaluării în procedura simplificată

Având în vedere particularităţile procedurii simplificate,

evaluarea va avea un conţinut specific. Evaluarea patrimoniului debitorului are ca scop estimarea

valorii de lichidare a acestuia. Valoarea de lichidare va fi estimată atât pentru varianta unei

vânzări în bloc a patrimoniului cât şi pentru varianta în care vânzarea acestuia se va face pe active sau chiar individual. Având în vedere necesitatea minimizării cheltuielilor de lichidare în scopul maximizării sumelor care vor fi distribuite creditorilor, va fi preferată evaluarea patrimoniului în bloc sau pe active componente, evaluarea pe elemente singulare de patrimoniu urmând a fi făcută doar în cazul identificării unor bunuri a căror valoare este maximizată numai în cazul unor tranzacţii separate. Experţii care vor efectua evaluarea patrimoniului debitorului vor fi selecţionaţi numai dintre membrii ANEVAR. În cazul în care patrimoniul include elemente care nu sunt specifice ariilor de specializare a membrilor ANEVAR, evaluarea acestora va fi realizată de experţi specializaţi şi atestaţi pe domeniul respectiv

Evaluarea individuală a activelor din patrimoniului debitorului va fi făcut de experţi ANEVAR şi numai în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare elaborate de IVSC. Experţii trebuie selecţionaţi funcţie de specializarea lor (proprietăţi imobiliare, bunuri mobile, întreprinderi, active financiare).astfel încât să fie acoperite toate ariile de expertiză. În cazul în care evaluarea patrimoniului va necesita angajarea mai multor experţi care să acopere ariile de expertiză menţionate rezultatele evaluării vor fi prezentate în rapoarte ataşate, însoţite de o scrisoare de transmitere care va prezenta sintetic valorile estimate semnate şi ştampilate de către expertul / experţii care au participat la elaborarea acestuia. După caz expertul sau experţii vor face o analiză a structurii patrimoniului pe elemente componente şi vor colabora la identificarea activelor de bază, respectiv cele care participă la realizarea obiectului de activitate al debitorului şi activele complementare, respectiv cele care nu participă la realizarea obiectului de activitate al debitorului şi care pot face obiectul unei valorificări rapide.

70

Evaluarea activelor cu caracter special din patrimoniul debitorului are loc în cazul existenţei unor active al căror specific este în afara ariilor de expertiză specifice ANEVAR evaluarea acestora va fi făcută de experţi specializaţi, atestaţi în domeniu. În funcţie de necesităţile impuse de derularea procedurii de faliment lichidatorul va proceda după caz la angajarea experţilor pe domeniile menţionate în cazul unor arbitraje, litigii, contestaţii, etc. În cazul unor bunuri mobile de mare complexitate şi strictă specializare va fi elaborată numai în baza unor rapoarte de inspecţie efectuate de experţi tehnici sau inspectori autorizaţi în domeniul respectiv şi care sunt, de preferinţă, membri ANEVAR.

3.3.4 Evaluatorul şi închiderea procedurii

În momentul în care are loc închiderea procedurii

evaluatorul, ca de fapt orice participant la procedura falimentului sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, aşa cum prevede legea la articolul 136 (Capitolul 3 „Procedura”, Secţiunea a 8 a „Închiderea procedurii”)

Art. 136 - Prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul / lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi. 3.3.5 Alte momente posibile de apariţie a necesităţii evaluării

Un caz special este cazul evaluării bunurilor care

constituie obiectul unor garanţii. Aspectele sunt prevăzute la Art. 39 (Capitolul 3 „Procedura”,

Secţiunea a 2 a „Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii”) prezentat la IVA2 Evaluarea pentru garantarea împrumutului. Evaluarea bunului care constituie obiectul garanţiei se va efectua în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare.

În ipoteza în care, pe parcursul procedurii, unul dintre creditorii deţinând o creanţă garantată formulează una sau mai multe cereri de ridicare a suspendării legale, în condiţiile textului Art.40, judecătorul sindic va trebui să îi dispună administratorului judiciar / lichidatorului să analizeze dovezile aduse de către reclamant. Baza teoretică a acestei posibilităţi acordate creditorilor garantaţi, consacrată şi la Art. 121, aliniatul 3 din Lege (Capitolul 3 Procedura, Secţiunea a 7-a Falimentul, §.3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării), o reprezintă posibilitatea acordată acestora de a-şi satisface creanţele cu prioritate din vânzarea bunurilor afectate garanţiei lor.

71

Pentru a evita conflictul de interese şi pentru că există interconectări între distribuţia pentru creditorii garantaţi şi cea pentru creditorii chirografari, este important ca vânzarea acestor bunuri să se facă la valoarea lor cea maximă, nu la cea care mulţumeşte numai pe creditorul garantat, excedentul urmând a fi alocat satisfacerii creditorilor chirografari. În acest caz este necesară consultarea comitetului creditorilor. Legea prevede că o astfel de vânzare poate avea loc numai dacă valoarea bunului este complet acoperită de valoarea creanţei garantate. În cazul în care preţul de vânzare obţinut excede această valoare, iar creditorii chirografari se opun vânzării bunului, vânzarea nu poate avea loc, chiar dacă bunul nu este determinant pentru un eventual plan de reorganizare. Prevederile se aplică numai garanţiilor reale mobiliare sau ipotecilor precum şi drepturilor de retenţie aparţinând creditorilor care au dobândit o creanţă legată de un bun.

Un caz special ce decurge din primul este excepţia de la interzicerea curgerii dobânzilor, aşa cum este prevăzut în Art.41 aliniatul 2: „Prin excepţie de la alin. (1), creanţele garantate se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin (1) lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate de acea garanţie. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător raportul dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei”. Creanţele faţă de care operează interzicerea curgerii dobânzilor sunt cele fără garanţii reale ori drept de retenţie de orice fel, inclusiv creanţele bugetare.

Trebuie să se facă o distincţie clară între creanţe şi părţi: - negarantate, care exced faţă de valoarea sau preţul

bunului; - parţial garantate; - integral garantate. Existenţa unei parţi negarantate a creanţei este identificată

prin calculul aritmetic al diferenţei între elementele de determinare a excedentului, care sunt:

- evaluarea bunului la data constituirii garanţiei sau reevaluarea la data înregistrării creanţei sau la data verificării creanţei ori preţul obţinut din vânzarea bunului;

- cuantumul creanţei la data cererii de deschidere a procedurii.

Un alt caz special este cazul evaluării valorilor mobiliare. În conformitate cu Art. 119 - Valorile mobiliare vor fi vândute în condiţiile Legii 297/2004 privind piaţa de capital. Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau

72

orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.

Valorile mobiliare deţinute de debitoare pot fi vândute numai prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare sau al altor intermediari autorizaţi de C.N.V.M.

Cererea declanşării procedurii de insolvenţă de către CNVM (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare) este un alt caz special.

C.N.V.M. instituie măsuri de administrare specială36 în situaţia în care constată că o entitate autorizată37 se află în situaţia de a deveni insolvabilă sau în situaţia în care oricare dintre administratorii judiciari, directorii executivi sau auditorii acesteia se fac vinovaţi de:

a) încălcarea prevederilor prezentei legi ori a reglementărilor emise de C.N.V.M., care a produs sau poate produce prejudicii importante sau care pune în pericol buna funcţionare a pieţei de capital;

b) încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia de funcţionare;

c) administrarea necorespunzătoare a instrumentelor financiare şi fondurilor aparţinând investitorilor.

În situaţia constatării unor disfuncţionalităţi majore, C.N.V.M. va putea solicita dizolvarea consiliului de administraţie al entităţilor autorizate şi va numi o persoană fizică sau juridică specializată, care va asigura administrarea. Administratorul special prezintă C.N.V.M. un raport scris cu privire la situaţia financiară a entităţii autorizate şi anexează documente referitoare la evaluarea activelor şi pasivelor, situaţia recuperării creanţelor, costul menţinerii activelor şi situaţia lichidării debitelor. După primirea raportului administratorului special, C.N.V.M. va decide, dacă este cazul, asupra prelungirii activităţii administratorului special, pe o perioadă limitată. În situaţia prelungirii activităţii, administratorul special va prezenta, lunar, C.N.V.M. evaluarea situaţiei financiare a respectivei entităţi autorizate.

3.4 Răspunderea evaluatorului

În mod expres legea nu se referă la răspunderea

evaluatorului autorizat, însă în prevederile legale (Capitolul 4 „Răspunderea membrilor organelor de conducere” şi Capitolul 5 „Infracţiuni şi pedepse”) sunt prevăzute toate aspectele care pot atrage această răspundere.

36 Conform Legii nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital 37 Prin entităţi autorizate se înţeleg acelea care sunt autorizate să opereze pe pieţe financiare precum şi alte entităţi ce nu sunt autorizate ori reglementate, dar al căror unic obiect de activitate este investiţia în valori mobiliare.

73

În ceea ce priveşte categoria persoanelor răspunzătoare, în reglementarea actuală a legii, legiuitorul nu a mai limitat responsabilitatea doar la administrator judiciari, lichidatori, directori, cenzori, cum era prevăzută în reglementările anterioare, ci a extins categoria persoanelor răspunzătoare la orice persoană care a contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a societăţii. Legea nu dispune în mod expres cu privire la identitatea acestor persoane, astfel încât, în această categorie pot fi incluşi, în anumite condiţii, şi evaluatorii.

Răspunderea se extinde şi asupra evaluatorilor care au efectuat evaluări pentru debitori înainte de declanşarea procedurii de insolvenţă.

Referinţe bibliografice

1. Standarde Internaţionale de Evaluare, Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare, Ediţia a VII-a, 2005

2. Evaluarea întreprinderii - Teorie şi aplicaţie, Alexandru Buglea, Lorant Eros-Stark, Editura Mirton, Timişoara 2003

3. Evaluarea întreprinderii; Editura IROVAL 2003, Sorin V Stan 4. Evaluarea întreprinderii - Teorie şi studiu de caz, Alexandru

Buglea, Lorant Eros-Stark, Editura Marineasa, 2001 5. Legea Insolvenţei. Manual de Bune Practici,

PricewaterhouseCoopers, 2005 6. Legea nr. 31/1990 privind Societăţile Comerciale, republicată. 7. Legea nr. 297 din 28 iunie 2004 privind piaţa de capital

74

Titlul II Elemente de contabilitate 4 Aspecte privitoare la organizarea contabilităţii 4.1 Obiectul contabilităţii agenţilor economici

Discutabilă sub aspectul caracterului ştiinţific al său, contabilitatea s-a impus în viaţa socială şi economică drept principala formă a evidenţei economice cu sarcini şi funcţii specifice). Ea înregistrează, urmăreşte şi controlează, în mod documentat, exhaustiv, neîntrerupt fenomenele şi procesele economice exprimate valoric (dar şi cu ajutorul etalonului natural). De-a lungul timpului, literatura contabilă a conturat mai multe concepţii38 privitoare la obiectul contabilităţii, însă ele pot fi grupate pe patru39 categorii: concepţia administrativă, concepţia juridică, concepţia juridică şi concepţia financiară.

Concepţia administrativă aparţine scolii italiene (E. Pisani, G. Massa, V. Gitti) în baza căreia obiectul contabilităţii este reprezentat de reflectarea şi controlul valoric al faptelor administrative în vederea obţinerii, cu eforturi minime, de efecte economice maxime.

Concepţia juridică consideră obiectul contabilităţii patrimoniul unei persoane privit din punct de vedere juridic, adică drepturi (de proprietate şi creanţă) în activ şi obligaţiile corespunzătoare (faţă de terţi), contabilitatea fiind „ştiinţa înregistrării egalităţilor de schimb din patrimoniul unei persoane”. Concepţia juridică a fost dominată de şcoala germană de contabilitate (Fr. Hugli, R. Reisch, I.C. Kreibig) şi preluată la noi de profesorii G. Trancu Iaşi, S. Iacobescu şi Al. Sorescu.

Concepţia economică consideră obiectul contabilităţii ca find circuitul capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui (capital fixe şi capital circulant) şi al modului de dobândire (capitaluri proprii, şi capitaluri străine). Concepţia economică a cunoscut dezvoltarea în şcolile de contabilitate europene (J. Fr. Schar, R:P. Coffy, E. Leautey, A. Guibbault) şi a fost susţinută în România de profesorii I. Evian, C. Panţu şi D. Voina.

Concepţia financiară consideră drept obiect al contabilităţii studierea şi abordarea laturii valorice a existenţei, mişcării şi transformării resurselor patrimoniale, privite sub aspectul provenienţei (resurse permanente şi resurse temporare) şi din punct de vedere al utilizării (utilizări durabile şi utilizări ciclice).

38 Ovidiu Bunget – Repere ale evoluţiei contabilităţii, Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 121 şi următoarele 39 Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă – Bazele contabilităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1997, p. 31

75

Într-o îmbinare reuşită, concepţia financiară şi concepţia financiară domină studiile şi tendinţele contemporane, stând la baza elaborării principiilor de drept contabil conţinute în Standardele Internaţionale de Raportare Financiară

4.2 Contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune

Conform Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, „societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitate de gestiune adaptată specificului activităţii.”

Contabilitatea financiară (sau generală) se organizează şi se conduce conform unor norme unitare care au caracter obligatoriu pentru toate unităţile patrimoniale sau cu caracter non-patrimonial (denumite de noi în continuare „entităţi”)şi are ca obiectiv principal furnizarea de informaţii destinate atât entităţii însăşi, cât şi terţilor. Din punct de vedere doctrinar, se admite faptul că informaţia financiară furnizată de contabilitatea financiară organizată după normele contabile româneşti (de inspiraţie europeană40 şi internaţională41) are drept principali beneficiari creanţierii entităţii (spre deosebire de normele anglo-saxone unde beneficiarii prioritari ai informaţiilor contabilităţii financiare sunt investitorii).

Având în vedere cele prezentate mai sus, în mod sintetic, contabilitatea financiară se caracterizează prin următoarele aspecte:

- este organizată pe baza unor norma unitare şi obligatorii, având la bază un plan de conturi, cerinţă impusă, în primul rând, din motive fiscale şi de necesitatea realizării controlului financiar-fiscal al statului; aceste norme îmbracă forma, în cele mai multe cazuri, unor ordine ale ministrului finanţelor publice sau, uneori, hotărâri ale Guvernului.

- are ca obiect circuitul patrimonial al entităţii luat în totalitatea şi structuralitatea sau activităţi fără scop patrimonial; scopul său este de a determina periodic, de regulă la închiderea exerciţiului financiar şi în primul rând, situaţia patrimoniului şi situaţia financiară a entităţii;

- asigură şi gestionează informaţiile necesare întocmirii situaţiilor financiare formate, după caz, din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificării capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de trezorerie şi notele explicative.

40 Directiva a IV-a (Directiva 78/660 a Comunităţilor Economice Europene din 25 iulie 1978) referitoare la conturile anuale ale unor societăţi, 41 Standardele Internaţionale de Raportare Financiară

76

Contabilitatea de gestiune se organizează de fiecare unitate în parte în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii, având drept obiective finale determinarea costurilor, calcularea rezultatelor şi rentabilităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor executate, întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi, precum şi urmărirea şi controlul executării acestora.

Din cele menţionate anterior rezultă că principalele funcţii ale contabilităţii de gestiune pot fi rezumate după cum urmează:

- determinarea costurilor pe produse, lucrări şi sectoare de activitate;

- determinarea diferitelor marje şi rezultate analitice pe produse şi/sau activităţi;

- furnizarea de informaţii necesare elaborării bugetelor şi costurilor previzionate;

- furnizarea de informaţii operative necesare managementului societăţii în pilotarea activităţilor entităţii;

- determinarea performanţelor (rentabilitate, productivitate etc.) la nivelul activităţilor şi sau produselor, lucrărilor, serviciilor.

Contabilitatea de gestiune furnizează toată informaţia contabilă care este cuantificată, prelucrată şi transmisă pentru utilizarea internă de management. Ea descrie circuitul managerial al întreprinderii, definit de activităţile consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.

Ca organizare şi funcţionare, contabilitatea de gestiune se bazează pe concepte şi principii pur interne al căror conţinut este liber de normalizare, acesta fiind definit în funcţie de propriile convenţii ale fiecărei entităţi.

Deşi organizarea contabilităţii de gestiune este obligatorie42, aceasta beneficiază de o libertate separată în ceea ce priveşte posibilitatea de adaptare de către fiecare întreprindere, în funcţie de specificul activităţii şi de nevoile de informare în vederea actului decizional. 4.3 Sisteme de contabilitate

Evoluţia contabilităţii, ca teorie şi practică, se caracterizează prin demersul continuu de dezvoltare a bazei sale conceptuale şi de perfecţionare a modului de transpunere practică. Forma de organizare şi de funcţionare a contabilităţii entităţilor se diferenţiază, în principal, în raport de cultura şi concepţia contabilă adoptată.

42 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune

77

i) În funcţie de concepţia de reprezentare a obiectului contabilităţii, literatura şi practica contabilă a creat mai multe sisteme de contabilitate, dintre care, contabilitatea în partidă simplă şi contabilitatea în partidă dublă sunt cele mai dominante.

Contabilitatea în partidă simplă poartă această denumire nu pentru că nu ar fi prea elaborată ci pentru că, în concepţia ei de reprezentare, o operaţiune economică este reprezentată într-o singură partidă. În România, această formă de contabilitate este specifică persoanelor fizice autorizate, asociaţiilor familiare etc.

Contabilitatea în partidă dublă concepe reprezentarea operaţiilor economice prin recunoaşterea fiecăreia în două părţi: o partidă arată originea, iar o alta arată destinaţia.

ii) În funcţie de concepţia de organizare a conturilor în circuitul economic au fost construite sisteme de contabilitate cu un singur circuit (monist) şi sisteme de contabilitate cu două circuite (dualist). În această direcţie, cele mai marcante şi mai influente culturi contabile din lume sunt „cultura europeană” şi „cultura anglo-saxonă”.

Sistemul de contabilitate cu un singur circuit (monist) presupune organizarea, în cadrul unei entităţi, a unu singur circuit contabil, deci o singură contabilitate, atât pentru latura internă cât şi pentru latura externă.

Sistemul de contabilitate cu dublu circuit (dualist) organizează informaţiile contabile încât delimitează două circuite separate, dar corelate: un circuit care are drept obiect înregistrarea elementelor şi operaţiunilor patrimoniale legate de schimburile şi relaţiile cu terţii, precum şi rezultatele financiare şi un al doilea circuit care înregistrează operaţiunile gestiunii interne privind producţia, costurile şi rentabilitatea produselor, lucrărilor, serviciilor şi activităţilor realizate. În acest context se formează circuitul contabilităţii financiare sau generale şi circuitul contabilităţii de gestiune. Aşa cum am menţionat în subcapitolul precedent, pentru contabilitatea din România operează sistemul de contabilitate dualist. 4.4 Normalizarea contabilă

Nevoia de armonizare şi uniformizare în contabilitate impune normalizarea sa. Normalizarea contabilă presupune:

i) definirea de norme şi principii generale bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi utilizatorii informaţiei contabile;

ii) aplicarea lor practică în vederea asigurării comparabilităţii informaţiilor contabile în timp şi în spaţiu.

Interesul armonizării trebuie văzut în nevoia de omogenizare a informaţiilor furnizate, analiza în timp şi în spaţiu a informaţiei contabile, dar şi asigurarea comparabilităţii la diferitele niveluri

78

economice în ceea ce priveşte producţia şi sinteza informaţiei contabile.

Pentru a defini normalizarea contabilă pot fi utilizate două mijloace principale:

a) Un instrument tehnic utilizat în normalizarea contabilă reprezentat de sistemul contabil de întreprindere. Contabilitatea este legată de existenţa unei entităţi, de acel loc unde ea este produsă şi se concretizează. În fapt, sistemul contabil de întreprindere este instrumentul ideal al normalizării contabile.

Calitatea anterior menţionată atribuită sistemului contabil de întreprindere are în vedere că el permite:

- definirea clară şi precisă a termenilor, normelor, principiilor generale, regulilor tehnice şi documentele de sinteză;

- adaptarea soluţiilor comparabile în timp şi spaţiu la mărimea şi specificitatea activităţii întreprinderilor, precum şi la dificultăţi sau la specificităţi determinate de evenimente sau situaţii;

- o formare adecvată a personalului producător de informaţii contabile.

Normele, regulile contabile şi tot ceea ce se referă la ordonanţarea conturilor se pot formaliza prin:

- planul contabil general, ţări în care normalizarea rezultă dintr-o largă înţelegere între autorităţile publice, organismele profesionale şi utilizatori (ex. Franţa, etc.);

- principii contabile general admise şi planuri de conturi, ţări în care practicile contabile sunt guvernate de legi, regulamente şi practici administrative (ex. Germania, România etc.);

- norme (standarde) contabile, ţări în care profesiunea contabilă reglementează practicile, în colaborare cu mediile de afaceri şi cu grupurile de utilizatori (ex. Statele Unite ale Americii etc.).

Doctrinar, în elaborarea normelor contabile s-au conturat două tipuri de şcoală: cea care preconizează un demers conceptual sau deductiv, principiile sunt determinate de un raţionament urmând să se regăsească în metodele ce trebuie puse în practică (cazul majorităţii ţărilor europene) şi ce bazată pe un demers pragmatic sau inductiv care pleacă de la tradiţie sau experienţe pentru a construi norme (ţările anglo-saxone).

Pentru ca normalizarea contabilă să poată realiza obiectivele ce-i sunt destinate este necesar ca elaborarea să fie opera unei instituţii eficace în măsură să asigure:

- definirea sistemului contabil general; - elaborarea normelor contabile; - adaptările profesionale necesare; - actualizarea sistemului ori sistemelor definite;

79

- trecerea în cont a evoluţiilor naţionale şi internaţionale, a teoriilor contabile şi a soluţiilor tehnice.

b) O instituţie de esenţă publică sau profesională. De exemplu, în Franţa, instituţia este una statală (publică) denumită Consiliul Naţional al Contabilităţii; în Marea Britanie, instituţia este cea a profesiei contabile (Accounting Standards Board), iar în Statele Unite ale Americii asistăm la o variantă mixtă, în care intervenţia statului face obligatorii normele elaborate de organismele profesiei liberale.

Corespunzător celor două categorii de instituţii, normele şi principiile contabile sunt reglementate pe cale legală (abordare politică) şi sub forma unor „principii general admise” rezultate din experienţa practică şi codificate de specialiştii contabilităţii organizaţi în asociaţii profesionale (abordare pragmatică). Determinativul „general admise” relevă faptul că entităţile nu sunt legal obligate să se conformeze acestor reguli, dar ele sunt acceptate sub forma unor cutume, iar entităţile sunt puse în situaţia de a le aplica printr-o coerciţie indirectă.

În România, normalizarea contabilă este de factură publică. Fără a fi considerată încheiată, ea este realizată de către Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia de Reglementări Contabile asistată de Colegiul Consultativ al Contabilităţii şi Raportării Financiare format din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice, Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, universitari şi reprezentanţi ai instituţiilor interesate în reforma şi evoluţia contabilităţii.

În România, normele contabile şi formalizarea corespunzătoare se concretizează, în prezent, în Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, şi, apoi, o serie de ordine ale ministrului finanţelor publice emise în aplicarea prevederilor legii contabilităţii. 4.5 Sursele dreptului contabil43

Printre sursele principiilor şi regulilor contabile actuale se disting cele legale (legi emise de Parlament, completate de o serie de reglementări emise de puterea executivă şi structurile ei), pe de o parte, şi surse jurisprudenţiale şi doctrinare, pe de altă parte.

A) Sursele legale Aşa cum am precizat şi anterior, sursele legale sunt

reprezentate de o serie de legi, precum şi de reglementări ale puterii executive care au avut o evoluţie determinată de necesităţile economice apărute

B) Surse jurisprudenţiale şi doctrinale 1) Jurisprudenţa

43 Ovidiu Bunget Constantin – Repere ale evoluţiei contabilităţii, teză de doctorat, coordonator ştiinţific profesor universitar dr. Mihail Epuran, 2005

80

Dacă sursele legale de drept contabil în România sunt cele importante, sursele jurisprudenţiale „inovante” ale dreptului contabil sunt foarte puţin utilizate: aceasta nu pentru că hotărârile, deciziile etc. instanţelor relative la conflicte unde intervine contabilitatea sunt rare, ci pentru că instanţele româneşti se pronunţă asupra unui aspect numai dacă legea sau o altă reglementare prevede aspectele supuse judecăţii. De asemenea, se poate preciza că, instanţele nu au avut de soluţionat cauze pure de drept contabil, poate cu excepţia câtorva referitoare la ţinerea contabilităţii, înregistrarea anumitor documente în contabilitate etc., marea parte a problemelor supuse judecăţii fiind probleme de drept comercial, civil sau penal cu conexiuni contabile.

În ultimii ani se poate constata că, la instanţele de drept penal sau de drept comercial, judecătorii iau în considerare şi aspectul neaplicării unei anume dispoziţii de drept contabil (lege, ordonanţă, decret etc.) care ar putea constitui elementul material al unei infracţiuni. Acest element material poate surveni fie de la nivelul modului de stabilire al conturilor anuale,44 (fals în înscrisuri, bancrută etc.) sau la nivelul modului de utilizare (delicte relative la prezentarea şi publicarea conturilor anuale care nu prezintă „imaginea fidelă”, distribuirea de dividende fictive, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, delapidarea etc.).

După 1991, şi instanţele de judecată au jucat un rol esenţial în construcţia dreptului contabil. Uneori, anumite hotărâri ale instanţelor au fost urmate de elaborarea de norme contabile scrise. De asemenea, hotărârile instanţelor referitoare la publicarea sau prezentarea de conturi care nu dau o „imagine fidelă” sau relative la repartizarea de dividende fictive au contribuit din plin, implicit, la afirmarea principiului prudenţei.

2) Doctrina contabilă românească Opiniile şi recomandările diferitelor organisme publice sau

profesionale (Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi, Camera Auditorilor, Uniunea Naţională a Practicienilor în Reorganizare şi Lichidare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Asociaţia Generală a Economiştilor, Asociaţia Română de Contabilitate etc.) ar putea fi adăugate dispoziţiilor şi reglementărilor dreptului contabil. Însă, acestea practic sunt ca şi inexistente, atâta timp cât întregul proces de normalizare cade în sarcina Direcţiei de Reglementări Contabile din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Punctele de vedere exprimate în diverse publicaţii vin doar să dea anumite explicaţii sau să se exprime asupra unor probleme nelămurite, dar care pentru a fi acceptate trebuie să îmbrace forma oficială.

Deşi, aşa cum arătam într-un capitol precedent, prin Hotărârea de Guvern nr. 575/1992 s-a înfiinţat Colegiul Consultativ

44 În România, destul de puţine cazuri s-au putut identifica, dar trebuie să amintim celebrele scandaluri financiare de dincolo de Ocean: Enron şi Worldcom

81

al Contabilităţii şi Raportării Financiare care fiinţează pe lângă Ministerul Finanţelor, ca organism mixt, «cu participarea unei game largi de „actori” interesaţi de normalizarea contabilităţii (reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor, CECCAR, BNR, Curţii de Conturi şi altor organisme centrale, directori financiari-contabili, universitari etc.) având scopul declarat de a elabora propuneri şi recomandări privind perfecţionarea şi aplicarea standardelor contabile, procesul de normalizare contabilă românească continuă să aibă o puternică dominantă publică, deoarece acest organism nu şi-a format şi publicat propria doctrină contabilă sub formă de avize, propuneri sau recomandări privind normele contabile».45

Răspunsurile administraţiei la întrebările agenţilor economici46 şi doctrina administraţiei publice pot fi considerate surse de drept contabil. Ele aduc precizări asupra interpretărilor date de diverse norme aplicabile: acestea sunt, în principiu, simple păreri şi nu au forţă obligatorie, ceea ce nu se poate spune în materie fiscală. Alături de aceste practici, un rol deosebit îl au circularele, instrucţiunile, precizările şi diverse alte documente emise de Ministerul Finanţelor cu caracter fiscal şi contabil.

3) Doctrina internaţională 3.1. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene Comisia Comunităţilor Europene a fost însărcinată, în baza

art. 54-3 lit. g a Tratatului de la Roma, să elaboreze directive a căror finalitate este de a realiza o armonizare a dreptului societăţilor.

În domeniul dreptului contabil, până la acest moment, au fost aprobate trei directive:

- Directiva a IV-a (Directiva 78/660 a Comunităţilor Economice Europene din 25 iulie 1978) relativă la conturile anuale ale unor societăţi,

- Directiva a VII-a (Directiva 83/349 a Comunităţilor Economice Europene din 13 iunie 1983) relativă la conturile consolidate,

- Directiva a VII-a (Directiva 84/253 a Comunităţilor Economice Europene din 10 aprilie 1984) relativă la agrearea persoanelor însărcinate cu controlul legal al documentelor contabile.

Cele trei texte fixează condiţiile juridice minimale în scopul asigurării coordonării dispoziţiilor naţionale ale statelor membre ale Comunităţii. Ele sunt completate de Directiva 86/635 a Comunităţilor Economice Europene din 8 decembrie 1986 relativă la conturile societăţilor bancare şi instituţiilor de credit.

45 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 487 46 Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş are o pagină pe Internet unde contribuabilii pot adresa on-line întrebări

82

Aceste directive au fost transpuse în dreptul românesc, în mod deosebit, prin Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii republicată, modificată şi completată, prin Ordinul 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, Ordinul ministrului finanţelor nr. 772/2000 pentru aprobarea Normelor privind consolidarea conturilor, care reglementează conturile consolidate ale societăţilor de grup, Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar (vezi şi OMF 1752/2005).

3.2. Recomandările Comitetului de Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC)

La 29 iunie 1973 s-a semnat, la Londra, de către reprezentanţii principalelor organisme contabile naţionale din Australia, Canada, Franţa, Germana, Irlanda, Japonia, Marea Britanie, Mexic, Olanda şi SUA, carta creării unui organism internaţional, Comitetul de Standarde Internaţionale de Contabilitate (International Accounting Standards Committee) ce avea drept obiectiv crearea de norme contabile de bază care să fie acceptate în întreaga lume. Astăzi, acest organism profesional reuneşte 120 organizaţii contabile profesionale din 89 de ţări care îi sunt membrii: acestea îi reprezintă, în primul rând, pe contabilii ce-şi exercită profesia liberală, dar şi reprezentanţi din industrie, finanţe, comerţ, învăţământ, servicii publice, din întreaga lume.

Filosofia IASC se concentrează asupra unei dezvoltări contabile comune.47 În fapt, pentru IASC, armonizarea principiilor contabile este necesară în întreaga lume deoarece principiile contabile elaborate sau care erau în curs de elaborare (reflexie), şi care stăteau la baza întocmirii situaţiilor financiare de sinteză, prezentau diferenţe semnificative. Din aceste considerente se are în vedere o abordare internaţională comună urmându-se următoarele căi:

- participarea la discuţii de fiecare dată când o ţară încearcă să-şi extindă textele de norme contabile;

- adaptarea standardelor internaţionale pentru ţările care nu au norme contabile naţionale,

- utilizarea standardelor internaţionale ca şi bază pentru elaborarea normelor naţionale,

- compararea standardelor internaţionale cu normele naţionale cu scopul eliminării diferenţelor semnificative,

47 Alain Burland – Comptabilité et Droit Comptable – L’inteligence des comptea et leur cadre légal sous la direction d’Alain Burland avec le concurs de Fraçois-Denis Poitrial et Eduard Salustro – Gualino éditor, Paris, 1998, p. 27

83

- convingerea autorităţilor naţionale asupra avantajelor unei armonizări cu standardele de contabilitate internaţionale.

IASC arată că misiunea sa de armonizare va trebui să rămână compatibilă cu dispoziţii mai detaliate existente în anumite ţări sau să aibă în vedere necesitatea adaptării la circumstanţele naţionale. IASC nu dispune de nici o putere de constrângere pentru a-şi impune propriile norme sau să aplice sancţiuni. Nu rămâne decât să-şi convingă interlocutorii (cei care prezintă şi cei care utilizează situaţiile financiare, membrii organizaţiilor profesionale contabile, organizaţii interguvernamentale etc.) de avantajele adoptării standardelor de contabilitate internaţionale. Chiar dacă ele nu sunt întotdeauna aplicate, standardele de contabilitate internaţionale reprezintă un corp doctrinar de interes major, o sursă deloc neglijabilă în procesul de armonizare contabilă internaţională. În număr de 41 (o parte dintre ele au fost eliminate şi/sau înlocuite), IAS cuprind, în general, norme proprii, scrise cu caractere groase, la care se adaugă comentarii ce dezvoltă regulile stabilite prin norme.

3.3. Recomandările Organizaţieis Naţiunilor Unite (ONU), ale Organizaţiei pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE) şi Organizaţiei internaţionale a comisiilor de valori mobiliare (IOSCO)

a) Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Comisia societăţilor transnaţionale a Organizaţiei Naţiunilor

Unite (ONU) a elaborat recomandări referitoare la constituirea de norme contabile şi conţinutul conturilor anuale ale societăţilor transnaţionale.

b) Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE)

Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE) a publicat „principiile directoare ale intenţiei întreprinderilor” care cuprind recomandări făcute întreprinderilor de a publica şi informa publicul astfel încât acesta să dispună de cât mai multe informaţii relevante despre activitatea internă şi internaţională a întreprinderii.

c) Organizaţia internaţională a comisiilor de valori mobiliare

84

Această organizaţie lucrează împreună cu IASC şi IFAC (Federaţia Internaţională a Contabililor) în vederea definirii principiilor contabile şi a normelor de verificare pe care autorităţile de reglementare să le accepte în cazul plasamentelor internaţionale. România este reprezentată la IOSCO de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM).48

4.6 Planul de conturi

Contul este un mijloc (instrument) de consemnare, de calcul şi de cunoaştere a situaţiei modificărilor succesive ale unui element a cărui natură economico-juridică a fost în prealabil definită (element de activ, de pasiv, de cheltuieli, de venituri etc.).

Planul de conturi reprezintă formalismul propriu ţinerii contabilităţii. Acesta cuprinde sistemul de conturi; în cadrul său fiecare cont sintetic (de gradul I) se dezvoltă pe conturi sintetice de gradul II şi conturi analitice pentru cuprinderea elementelor de patrimoniu şi activităţi (operaţii) fiind delimitat de următoarele caracteristici:

- simbolul contului; - denumirea; - încadrarea într-o anumită clasă sau grupă în raport de

un anumit criteriu de clasificare; - un conţinut economic; - funcţiunea contabilă (cum se debitează şi cum se

creditează); - corespondenţa cu alte conturi. De asemenea, este prezentată şi o monografie privind

înregistrarea în conturi a principalelor operaţiuni economico-financiare.

Planul de conturi general românesc este, aşa cum se poate deduce din prezentările anterioare, un produs guvernamental fiind standardizat la nivel naţional (el este acelaşi pentru toţi agenţii economici). La nivelul domeniilor, agenţilor economici există însă diferenţieri în funcţie de elementele descrise, recunoscute şi evaluate în situaţiile financiare.

Se apreciază că opţiunea pentru un sistem de contabilitate cu un plan de conturi este proprie primei faze de dezvoltare a 48 CNVM este o autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică care a luat fiinţă pe baza legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori. Această lege, modificată şi abrogată de Ordonanţa de urgenţă nr. 25/13 martie 2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum şi Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital reglementează statutul CNVM, crearea şi funcţionarea pieţelor de valori mobiliare cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestor pieţe, în scopul mobilizării economiilor băneşti şi disponibilităţilor financiare prin intermediul valorilor mobiliare în condiţii adecvate de protecţie pentru investitor. CNVM adoptă norme prin regulamente şi instrucţiuni care sunt puse în aplicare prin ordin al preşedintelui acestui organism; actele individuale sunt deciziile, ordonanţele, atestările şi avizele.

85

contabilităţii. Ulterior, pe măsura dezvoltărilor economice, sociale şi democratice, o dată cu acceptarea standardelor de contabilitate, „proces special complicat care impune un marketing abil într-un context politic”, descentralizarea şi individualizarea planurilor de conturi la nivelul entităţilor poate fi o realitate. 4.7 Documente justificative, documente financiar contabile

şi registrele de contabilitate49

A) Documente justificative şi documente contabile Persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, legea

contabilităţii, republicată, consemnează operaţiunile economico-financiare, în momentul efectuării lor, în documente justificative, pe baza cărora se fac înregistrări în jurnale, fişe şi alte documente contabile, după caz.

Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale:

- denumirea documentului; - denumirea şi, după caz, sediul unităţii care întocmeşte

documentul; - numărul documentului şi data întocmirii acestuia; - menţionarea părţilor care participă la efectuarea

operaţiunii economico-financiare (când este cazul); - conţinutul operaţiunii economico-financiare şi, atunci

când este necesar, temeiul legal al efectuării acesteia; - datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii

economico-financiare efectuate; - numele şi prenumele, precum şi semnăturile

persoanelor care răspund de efectuarea operaţiunii economico-financiare, ale persoanelor cu atribuţii de control financiar preventiv şi ale persoanelor în drept să aprobe operaţiunile respective, după caz;

- alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operaţiunilor efectuate.

Documentele care stau la baza înregistrărilor în contabilitate pot dobândi calitatea de document justificativ numai în condiţiile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare.

Documentele provenite din relaţiile de cumpărare a unor bunuri de la persoane fizice pot fi înregistrate în contabilitate numai în cazul în care se face dovada intrării în gestiune a bunurilor respective. În cazul în care documentele respective se referă la cheltuieli pentru prestări de servicii efectuate de persoane fizice impuse pe bază de norme de venit, pentru a fi înregistrate în contabilitate, acestea trebuie să aibă la bază contracte sau

49 Conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 privind registrele şi formularele financiar-contabile

86

convenţii civile, încheiate în acest scop, şi documentul prin care se face dovada plăţii.

Documentele contabile - jurnale, fişe etc. - care servesc la prelucrarea, centralizarea şi înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor consemnate în documentele justificative, întocmite manual sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, trebuie să cuprindă elemente cu privire la:

- felul, numărul şi data documentului justificativ; - sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate; - conturile sintetice şi analitice debitoare şi creditoare; - semnăturile pentru întocmire şi verificare. B) Completarea şi corectarea erorilor din documente Înscrierea datelor în documente se face cu cerneală, cu

pastă de pix, sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, după caz.

În documentele justificative şi în cele contabile nu sunt admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea sau file lipsă.

Erorile se corectează prin tăierea cu o linie a textului sau a cifrei greşite, pentru ca acestea să poată fi citite, iar deasupra lor se scrie textul sau cifra corectă.

Corectarea se face în toate exemplarele documentului justificativ şi se confirmă prin semnătura persoanei care a întocmit/corectat documentul justificativ, menţionându-se şi data efectuării corecturii.

În cazul documentelor justificative la care nu se admit corecturi, cum sunt cele pe baza cărora se primeşte, se eliberează sau se justifică numerarul, sau al altor documente pentru care normele de utilizare prevăd asemenea restricţii, documentul întocmit greşit se anulează şi rămâne în carnetul respectiv (nu se detaşează), cu excepţia ordinului de deplasare (delegaţie), pe baza căruia se primeşte sau se restituie diferenţa dintre cheltuielile efective de deplasare şi avansul acordat.

La corectarea documentului justificativ în care se consemnează operaţii de predare-primire a valorilor materiale şi a mijloacelor fixe este necesară confirmarea, prin semnătură, atât a predătorului, cât şi a primitorului.

În cazul completării documentelor prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, corecturile sunt admise numai înainte de prelucrarea acestora, menţionându-se data rectificării şi semnătura celui care a făcut modificarea. Documentele prezentate în listele de erori, anulări sau completări (pe baza cărora se fac modificări în fişiere sau în baza de date a unităţii) trebuie să fie semnate de persoanele împuternicite de conducerea unităţii.

În cazul în care prelucrarea documentelor justificative se face de către unităţi prestatoare de servicii de informatică, în

87

relaţiile dintre aceste unităţi şi cele beneficiare este necesar ca, pentru asigurarea înregistrărilor în contabilitate, să se respecte următoarele reguli:

- documentele justificative să fie întocmite corect şi la timp de către unităţile beneficiare, acestea răspunzând de realitatea datelor înscrise în acestea;

- documentele contabile, întocmite de unităţile prestatoare de servicii de informatică pe baza documentelor justificative, trebuie predate unităţilor beneficiare la termenele stabilite prin contractele sau convenţiile civile încheiate, unităţile prestatoare de servicii de informatică răspunzând de corectitudinea prelucrării datelor;

- unităţile beneficiare trebuie să efectueze verificarea documentelor contabile obţinute de la unităţile prestatoare de servicii de informatică în sensul cuprinderii tuturor documentelor justificative preluate pentru prelucrare, respectării corespondenţei conturilor şi exactităţii sumelor înregistrate etc.

În vederea înregistrării în jurnale, fişe şi celelalte documente contabile a operaţiunilor economico-financiare consemnate în documentele justificative, potrivit formelor de înregistrare contabilă utilizate de unităţi, se poate face contarea documentelor justificative, indicându-se simbolurile conturilor sintetice şi analitice, debitoare şi creditoare, în conformitate cu planul de conturi general aplicabil.

Înregistrările în contabilitatea sintetică şi analitică se fac pe bază de documente justificative, fie document cu document, fie pe baza unui centralizator în care sunt înscrise mai multe documente justificative al căror conţinut se referă la operaţiuni de aceeaşi natură şi perioadă.

În cazul operaţiunilor contabile pentru care nu se întocmesc documente justificative, înregistrările în contabilitate se fac pe bază de note de contabilitate care au la bază note justificative sau note de calcul, după caz.

În cazul stornărilor, pe documentul iniţial se menţionează numărul şi data notei de contabilitate prin care s-a efectuat stornarea operaţiunii, iar în nota de contabilitate de stornare se menţionează documentul, data şi numărul de ordine al operaţiunii care face obiectul stornării.

Corectarea înregistrărilor făcute în contabilitate se face numai pe baza notelor de contabilitate întocmite în acest scop.

Înregistrările în contabilitate se fac cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor după data de întocmire sau de intrare a acestora în unitate şi sistematic, în conturi sintetice şi analitice, în conformitate cu regulile stabilite pentru fiecare formă de înregistrare în contabilitate.

Înregistrările în contabilitate se pot face manual sau utilizând sistemele informatice de prelucrare automată a datelor.

88

Registrele de contabilitate şi formularele comune pe economie, care nu au regim special de înseriere şi numerotare, privind activitatea financiară şi contabilă pot fi adaptate în funcţie de specificul şi necesităţile persoanelor prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, cu condiţia respectării conţinutului minimal de informaţii şi a normelor de întocmire şi utilizare a acestora. Acestea pot fi retipărite sau editate cu ajutorul sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor.

Numărul de exemplare al formularelor care nu au regim special de înseriere şi numerotare poate fi diferit de cel prevăzut în prezentele norme, în condiţiile în care procedurile proprii privind organizarea şi conducerea contabilităţii impun acest lucru.

În situaţia în care persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată, încredinţează activitatea de întocmire a documentelor justificative şi financiar-contabile unor persoane fizice sau juridice, în baza unui contract de prestări de servicii, normele de întocmire şi utilizare a formularelor respective se adaptează în mod corespunzător, fiind obligatoriu să se prevadă în contract clauze referitoare la întocmirea şi utilizarea formularelor în aceste condiţii.

Formularele comune pe economie, care nu au regim special de înseriere şi numerotare, privind reflectarea în contabilitate a operaţiunilor legate de taxa pe valoarea adăugată (Jurnal pentru vânzări, Jurnal pentru cumpărări ş.a.) sunt cele aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice în conformitate cu prevederile Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Neîntocmirea, întocmirea eronată şi/sau neutilizarea documentelor justificative şi financiar-contabile, conform prevederilor prezentelor norme metodologice, se sancţionează potrivit dispoziţiilor legale.

C) Registrele de contabilitate Datele consemnate în documentele justificative, după

prelucrarea şi verificarea lor sunt înregistrate cronologic şi sistematic în anumite formulare, denumite registre de contabilitate.

În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Cartea mare. Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.

Registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate.

Pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operaţiunilor efectuate se întocmeşte balanţa de verificare, cel puţin anual, la încheierea exerciţiului financiar, sau la termenele de întocmire a situaţiilor financiare periodice.

89

i) Registrul-jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează, în mod cronologic, toate operaţiunile economico-financiare.

ii) Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele de activ şi de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, inventariate de unitate, potrivit legii.

Registrul-inventar se întocmeşte la înfiinţarea unităţii, cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării unităţii, cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege pe bază de inventar faptic.

În acest registru se înscriu, într-o formă recapitulativă, elementele inventariate după natura lor, suficient de detaliate pentru a putea justifica conţinutul fiecărui post al bilanţului.

Registrul-inventar se completează pe baza inventarierii faptice a fiecărui cont de activ şi de pasiv. Elementele de activ şi de pasiv înscrise în Registrul-inventar au la bază listele de inventariere sau alte documente care justifică conţinutul acestora.

În cazul în care inventarierea are loc pe parcursul anului, în Registrul-inventar se înregistrează soldurile existente la data inventarierii, la care se adaugă rulajele intrărilor şi se scad rulajele ieşirilor de la data inventarierii până la data încheierii exerciţiului financiar.

iii) Cartea mare este un registru contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, la un moment dat Acesta este un document contabil de sinteză şi sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi al conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului pentru fiecare lună a anului curent Registrul Cartea mare poate conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de unitate Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare.

Registrul Cartea mare poate fi înlocuit cu Fişa de cont pentru operaţiuni diverse.

Editarea Cărţii mari se va efectua numai la cererea organelor de control sau în funcţie de necesităţile proprii

Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare se păstrează în arhiva entităţilor, timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani. păstrează în unitate timp de 10 ani de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de pierdere, sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de maximum 30 de zile de la constatare.

90

4.8 Formele de înregistrare contabilă

Formele de înregistrare în contabilitate reprezintă sistemul de registre, formulare şi documente contabile corelate între ele, care servesc la înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare efectuate pe parcursul exerciţiului financiar.

Principalele forme de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare în cazul unităţilor care conduc contabilitatea în partidă dublă sunt: „pe jurnale”, „maestru-şah” şi forma combinată „maestru-şah cu jurnale”.

În cadrul formei de înregistrare în contabilitate „pe jurnale”, principalele registre şi formulare care se utilizează sunt:

- Registrul-jurnal; - Registrul-inventar; - Cartea mare; - Jurnale auxiliare; - Balanţa de verificare. Trăsătura caracteristică acestei forme de contabilitate o

reprezintă utilizarea jurnalelor multiple care servesc la înregistrarea sistematică a operaţiunilor economice lunare.

În cadrul formei de înregistrare „maestru-şah”, principalele registre şi formulare care se utilizează sunt:

- Registrul-jurnal; - Registrul-inventar; - Cartea mare -şah; - Balanţa de verificare. Trăsătura caracteristică acestei forme de contabilitate o

constituie dezvoltarea pe conturi corespondente atât a rulajului debitor, cât şi a rulajului creditor al conturilor. Această formă de contabilitate utilizează registre separate pentru înregistrarea cronologică, sintetică sistematică, analitică sistematică, prin prelucrarea paralelă a datelor.

În cazul utilizării formei de înregistrare combinată „maestru-şah cu jurnale”, pe lângă formularele menţionate la forma de înregistrare „maestru-şah” se utilizează jurnalele auxiliare specifice formei de înregistrare „pe jurnale”.

4.9 Răspunderi pe linia organizării şi supravegherii contabilităţii

În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată „răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii entităţilor revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.”

În situaţii de insolvenţă, practicianul în insolvenţă, (administratorul judiciar sau lichidatorul) are obligaţia gestionării entităţii aflate în insolvenţă (art. 20, respectiv art. 25 din legea

91

insolvenţei). Prin urmare, el este cel responsabil de organizarea şi conducerea contabilităţii entităţilor aflate în insolvenţă.

Entităţile organizează şi conduc contabilitatea, de regulă, în compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare şi răspund împreună cu personalul din subordine de organizarea şi conducerea contabilităţii, în condiţiile legii.

Contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, cu modificările şi completările ulterioare, care răspund, potrivit legii. La persoanele juridice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte, care nu au personal calificat încadrat, potrivit legii, sau contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994 şi care au înregistrat o cifră de afaceri anuală de până la echivalentul în lei a 50.000 euro, răspunderea pentru ţinerea contabilităţii, potrivit legii, revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective (administratorul judiciar sau lichidatorul).

În cazul societăţilor pe acţiuni, acestea trebuie să aibă minim trei (art. 73)50 cenzori (număr impar) şi toţi atâţia supleanţi, aleşi de către adunarea generală a acţionarilor şi care acţionează în baza unui contract de mandatului. De asemenea, societatea declarată în stare de insolvenţă poate avea un auditor financiar extern independent, în locul cenzorilor, cu care are încheiat un contract civil de prestări de servicii. Practicianul în insolvenţă are posibilitatea de a denunţa respectivele contracte (art. 86 din legea insolvenţei), însă apreciem că, dacă în situaţia de insolvenţă, operaţiunile sunt realizate de către administratorul judiciar sau lichidator, sub controlul şi supravegherea judecătorului sindic, din motiv de interes public, verificarea faptului că bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urma sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului trebuie realizate de către auditori financiari externi independenţi care se vor exprima asupra modului în care au fost reflectate în contabilitate operaţiunile realizate şi nu asupra legalităţii respectivelor operaţiuni. În fapt, judecătorul, cu aprobarea adunării creditorilor, poate numi un expert care să se pronunţe asupra aspectelor de natură contabilă realizate de administratorul judiciar sau lichidator pe parcursul derulării procedurii.

50 Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

92

5 Aplicarea principiilor şi convenţiile contabile în cazul societăţilor aflate în procedura de insolvenţă

5.1 Concepte contabile de bază: conţinutul şi calitatea

informaţiei

La nivelul cel mai general, dreptul contabil pune în discuţie obligativitatea ţinerii contabilităţii şi defineşte informarea realizată prin intermediul situaţiilor financiare anuale, în termeni de conţinut şi din punct de vedere calitativ, prin prisma principiilor de regularitate, sinceritate şi imagine fidelă51. 5.1.1 Obligaţiile contabile şi conţinutul informării contabile

Nu se poate pune în discuţie un asemenea „principiu”, dat fiind gradul deosebit de ridicat de generalitate. Totuşi este util, pentru înţelegerea conceptelor fundamentale ale contabilităţii, de a ne referi la caracteristicile obligaţiei contabile aşa cum este ea definită în drept.

Codul civil român, ca de altfel şi alte coduri civile moderne, nu defineşte obligaţia. Este motivul pentru care această misiune şi-a asumat-o doctrina modernă. Termenul de „obligaţie” provine din cuvântul obligatio, care însemna în latina veche „a lega” (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia.52 Reiese că în dreptul roman, termenul de obligaţie, în accepţiunea sa iniţială, însemnă o legătură pur materială (vinculum corporis), concretă, între două persoane, constând în înlănţuirea debitorului faţă de creditor. În această concepţie, obligaţia era ius in personam, adică „un drept asupra unei persoane”, fiind asemănată dreptului de proprietate care era „un drept asupra lucrului” (ius in rem). Urmare a evoluţiei societăţii romane, cu timpul, noţiunea de obligaţie încetează a mai fi înţeleasă doar ca o simplă legătură materială (vinculum corporis), ea devine o legătură pur juridică (vinculum iuris), adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează, în caz de neexecutare, de bună voie, putând recurge la constrângere (adstringimur), procedând la executarea silită asupra bunurilor debitorului.

În terminologia juridică actuală, termenul de obligaţie are două înţelesuri.53 Într-un prim sens, propriu, prin obligaţie 51 Bunget Ovidiu Constantin – Contabilitatea românescă: între reformă şi convergenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 56 52 Vladimir Hanga – Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 345 53 Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 12

93

înţelegem raportul juridic în întregul său, cu ambele laturi, activă şi pasivă. Într-un alt sens, mai larg, termenul de obligaţie este sinonim cu acela de îndatorire juridică, noţiune generică, prin care înţelegem îndatoririle juridice generale şi particulare.

Sub aspectul material, obligaţia contabilă de informare este atât una de mijloace, dar şi de diligenţă (mai ales dacă ne referim la conţinut). Punând în discuţie obligaţia de informare contabilă trebuie adus textul din legea contabilităţii care precizează (art. 1) că „Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie […].” Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene vizează doar societăţile de capitaluri; dreptul român, preluând din dreptul contabil francez, a lărgit această obligaţie la toate categoriile de comercianţi, incluzând aici atât societăţile de persoane, cât şi întreprinzătorii individuali (asociaţiile familiare, liber-profesioniştii etc.). Dorind să extindă câmpul obligaţiei informării prin contabilitate, textele de lege româneşti reprezintă mai degrabă dovada unui manifestări de voinţă de ataşament la noţiunea de „întreprindere” decât la alte categorii juridice tradiţionale. Se poate spune, din acest punct de vedere, că dreptul contabil român recunoaşte, implicit, principiul anglo-saxon al „entităţii” (entity) care defineşte unitatea de observare a faptelor contabile: „o întreprindere este considerată entitate distinctă, separată nu numai de creditorii şi clienţii săi, ci şi de proprietarul sau proprietarii săi. Ea trebuie să aibă un set complet diferit de înregistrări, iar rapoartele şi evidenţele sale financiare trebuie să se refere numai la propriile operaţiuni financiare.”54 Fără a merge prea departe, rezultă cu claritate că întreprinderea este subiectul de drept care este supus obligaţiei de informare asupra operaţiunilor desfăşurate de ea însăşi; acest lucru poate determina anumite dificultăţi în aplicarea principiilor contabile.

În ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei, trebuie făcute două observaţii: - textele de lege vizează, pe de o parte, procedurile, iar pe de altă parte situaţiile financiare anuale, primele fiind calea de realizare a secundelor: „înregistrarea operaţiunilor patrimoniale în contabilitate se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau de înregistrare în unitate, în conturi sintetice şi analitice, cu ajutorul registrului jurnal şi al cărţii mari […]” (pct. 4, alin. 2 din Regulamentul de aplicare al legii contabilităţii); de asemenea se precizează obligaţia efectuării „inventarierii generale a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată

54 Belverd Needles Jr., Henry Anderson şi James Caldewell – Principiile de bază ale contabilităţii, Editura Arc, Chişinău, 2000, p. 13

94

pe an pe parcursul funcţionării sale, în cazul fuziunii sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege” (art. 8 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată), iar apoi întocmirea de „situaţii financiare anuale, inclusiv cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii […].”(art. 27 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată). Rezultă cu claritate, procedura obligatorie de construcţie a situaţiilor financiare („Întocmirea situaţiilor financiare anuale trebuie să fie precedată de inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv şi a celorlalte bunuri şi valori aflate în gestiune şi administrare, potrivit normelor emise în acest scop de Ministerul Finanţelor Publice”), însă dacă ne referim la informare, avem în vedere doar „situaţiile financiare”. Dar este evident că modul de realizare a procedurilor de înregistrare curentă şi de efectuare a inventarierii condiţionează calitatea informaţiei contabile. Principiile contabile, despre care o să discutăm, au drept „target” mai cu seamă la situaţiile financiare anuale, dar se aplică de aceeaşi manieră şi procedurilor curente. - documentele financiare de sinteză nu se rezumă doar la „conturi” (prezentate de o manieră sistematică în Registrul Cartea Mare) în sens strict, ele fiind formate dintr-o serie de componente care ţin seama de cadrul juridic aplicabil astfel: pentru persoanele juridice care aplică reglementări contabile armonizate cu directivele Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (Ordinul ministrului finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate) situaţiile financiare anuale se compun din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative (vezi şi OMF 1752/2005); pentru persoanele juridice care aplică reglementări contabile simplificate armonizate cu directivele europene se compun din bilanţ, cont de profit şi pierdere, politici contabile şi note explicative şi opţional, situaţia fluxurilor de trezorerie; instituţiile publice întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale, care se compun din bilanţ, cont de execuţie şi anexe. Dominată, în anii ’90 de un anume conservatorism şi uniformitate asociată cu o redusă sau formală intervenţie a controlului profesional, informarea financiară, cel puţin „pe hârtie”, la ora actuală se doreşte a fi un prim pas spre o comunicare pertinentă.

Dacă situaţiile financiare „principale” (bilanţul contabil, contul de rezultate) sunt normalizate, nu acelaşi lucru se poate spune despre situaţiile financiare „secundare” (mai ales note şi politicile contabile) care ţin de o anume încadrare juridică a celui care publică situaţiile financiare, dar şi de profesionalismul (sau interesul) managementului financiar contabil; rezultă, în mod evident, rolul pe care trebuie să-l joace, pe această piaţă a cererii

95

şi ofertei de informaţii financiare, profesionistul contabil independent, obiectiv şi competent.

Pe de altă parte, complementar situaţiilor financiare, consiliul de administraţie/administratorul trebuie să elaboreze un raport55 care conţine, în principal, următoarele:

- o analiza fidelă a evoluţiei activităţii întreprinderii pe durata exerciţiului financiar şi a situaţiei sale la încheierea acestuia;

- valoarea dividendelor propuse, care a fost recomandată de consiliul de administraţie şi aprobată de asociaţi/acţionari;

- informaţii privind evenimente importante survenite de la încheierea exerciţiului financiar, care au afectat întreprinderea;

- informaţii asupra evoluţiei probabile a activităţii întreprinderii;

- informaţii asupra activităţilor din domeniul cercetării şi dezvoltării;

- următoarele informaţii în ceea ce priveşte acţiunile proprii ale întreprinderii, care au fost achiziţionate sau deţinute la orice moment în cursul exerciţiului financiar:

- motivele oricăror achiziţii efectuate în cursul exerciţiului financiar;

- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor achiziţionate şi vândute în cursul exerciţiului financiar şi ponderea pe care o reprezintă în capitalul social;

- în cazul achiziţiilor sau vânzărilor, valoarea plaţilor sau încasărilor pentru acţiunile respective;

- numărul şi valoarea nominală ale tuturor acţiunilor achiziţionate şi deţinute de întreprindere, precum şi ponderea pe care o reprezintă acestea în capitalul social;

- numărul şi valoarea acţiunilor anulate; - numele şi pregătirea profesională a fiecărui

administrator; - politica privind protecţia mediului. Din punct de vedere al formei şi conţinutului se poate spune

că suntem în „consonanţă” cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene care pretinde (art. 46) ca raportul de gestiune să furnizeze o expresie fidelă despre situaţia economico-financiară a entităţii şi evoluţiei afacerilor.

55 Reglementări contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, pct. 7.1.

96

5.1.2 Calitatea „imaginii fidele”

Imaginea fidelă reprezintă calitatea pe care trebuie să o aibă informarea contabilă, rezultatul pe care trebuie să-l atingă. Situaţiile financiare ale întreprinderii trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi completă […]” (art. 23 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii). Acesta este mai mult decât un principiu director, este un imperativ, iar toate principiile şi regulile contabile i se vor subordona. Acest meta-principiu se „bucură” de o oarecare ambiguitate. Vehicularea acestei noţiuni, în România, s-a realizat mai cu seamă în plan teoretic, fapt datorat unor numeroase considerente obiective, care ţin de modul de reglementare al dreptului contabil, dar şi subiective, care ţin de existenţa unor mentalităţi contabile tehniciste. Lipsa de „priză” evidentă vizează atât noţiunea de „imagine” cât şi cea de „fidelă” care, în accepţiunea multor contabili români, ar ţine de alte domenii, şi mai puţin de contabilitate.

b1) despre „imagine” O primă problemă ce se pune este cea de a cunoaşte

obiectul acestei „imagini”; ce trebuie să vedem în această transpunere, imagine? „Patrimoniul, situaţia financiară şi rezultatele obţinute” conform Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată care reia cuvânt cu cuvânt prevederea din Codul comercial francez (art. 9, alin. 5) şi Directiva a IV-a (art. 2-3). Obiectul este deci unul plurivalent şi, oarecum, imprecis; cu atât mai mult cu cât nici un alt text de lege nu vine să facă alte precizări. Textul iniţial al Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii (art. 12) ce prevedea faptul că „Obiectul contabilităţii îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile […], precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute […]”, precum şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate prin inventariere ne-ar putea duce la concluzia că obiectul contabilităţii s-ar limita la elementele de natură patrimonială, rezultând, de aici, o regulă practică: nu pot figura în bilanţ decât bunurile asupra cărora organizaţia exercită un drept de proprietate precum şi creanţe şi datorii stabilite pe baza inventarului. Această regulă implicită este uneori ridicată la rangul de normă („principiul patrimonialităţii”) care însă este adesea contestată prin referinţa „principiului realităţii” care „vorbeşte” de prevalenţa realităţii economice în raport cu aparenţa juridică. Acest principiu este specific sistemelor contabile nord-americane şi anglo-saxone (substance over form principle) şi greu de acceptat în ţările de drept roman, în România accepţiunea sa practică nu „sare”, încă, departe de cea a principiului patrimonialităţii. De altfel prevalenţa acestei noţiuni este departe de a fi absolută. În fapt, cei care întocmesc situaţiile financiare sunt «invitaţi să ţină cont de realitate şi de aparenţă, nu numai de prima în locul celei de-a doua. Poate

97

că „realitatea” şi „aparenţa” nu au o încărcătură filosofică prea mare, dar ele sunt mai subiective. Cuvintele cheie ”substance” şi ”form” exprimă, atât în engleză cât şi în franceză (de altfel, şi în română), concepte complementare: orice element al universului material este definit prin substanţa şi forma sa.»56 Legea şi doctrina contabilă românească a înregistrat „evenimente deviaţioniste”, cei drept particulare, de la principiul patrimonialităţii justificate de impactul unor activităţi generate de contextul economiei de piaţă (leasing-ul, vânzarea-cumpărarea de bunuri cu clauza transferului dreptului de proprietate etc.). Importanţa criteriului patrimonialităţii este relativă, mai cu seamă că ea vizează doar bilanţul, obiectul imaginii fidele fiind o noţiune mai largă decât cea de „situaţia patrimonială” şi anume situaţia financiară. De altfel bilanţul, contul de rezultate exprimă doar cifre, care nu pot fi relative, iar înţelegerea în fapt şi în drept a „valorii” acestor cifre trebuie să nu ignore conţinutul notelor explicative şi a politicilor contabile (anexele bilanţului) care oferă informaţii despre substanţa şi forma patrimoniului. Imaginea, ca şi la o hartă geografică, este relevantă doar prin prisma utilizării unui limbaj comun, al culorii, al cuvintelor şi cifrelor.

Dreptul contabil introduce, alături de noţiunea juridică de „patrimoniu” din dreptul civil şi noţiunea de „situaţie financiară”. Un punct comun al celor două poate fi găsit în atenţia ce se acordă terţilor, poate, ca ultim scop al informaţiei contabile. Patrimoniul social al întreprinderii constituie pentru terţi o garanţie imediată,57 iar examinarea situaţiei financiare permite efectuarea de judecăţi asupra viabilităţii întreprinderii şi, adăugând la acestea referinţa rezultatelor obţinute, aprecierea rentabilităţii şi profitabilităţii, dacă avem în vedere investitorii potenţiali. Însă „imaginea” se poate obţine prin luarea în considerare a tuturor componentelor, de la caz la caz, prevăzute de art. 27 alin. 3 şi alin. 4 al Legii contabilităţii, în complementaritatea lor pentru ca să putem discuta şi de „fidelitate”.

b2) despre „fidelitate” Ambiguitatea adesea denunţată de conceptul imaginii fidele,

provine, mai cu seamă dintr-un considerent dublu subiectiv: imaginea este destinată utilizatorilor de informaţii şi furnizată de producătorii ei, în cele mai multe cazuri, persoane diferite. Fidelitatea presupune că producătorul informaţiei contabile are capacitatea de a aprecia calitatea informaţiei contabile, nu subiectiv, în raport cu cerinţele sale, ci ţinând seama de destinatarii ei externi, cu alte cuvinte de a se pune „în pielea” altui lector al acestor informaţii financiare decât el însuşi. Situaţiile financiare trebuie să pună în evidenţă orice fapt ce poate avea influenţă

56 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 395 57 Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, art. 3 alin. (1)

98

asupra judecăţilor beneficiarilor informaţiei contabile. Fidelitatea presupune o informare (informaţie) completă, însă nu poate fi limitată la acest criteriu de exhaustivitate (care poate fi considerat ca şi element al principiului sincerităţii), clară, inteligibilă, uşor de exploatat (fără a pierde însă din relevanţă).

Fidelitatea informării contabile rezultă în mod implicit din textele legale, de aceea discutăm de o concepţie subiectivă a fidelităţii justificată, de asemenea şi de imprecizia constatată relativă la imagine. Nu este vorba de o „fotografie mişcată”, care ar reda o imagine imprecisă, dubioasă, ci de una pertinentă pentru diverşii utilizatori ai informaţiei contabile, interesaţi, poate, de elemente diferite, iar a da un plus de „precizie” poate conduce la privilegierea unor anume categorii de utilizatori. Putem discuta, totuşi, de două interpretări ce se dau principiului imaginii fidele:

- o concepţie obiectivă, pe care o putem califica drept o abordare maximală, conform căreia contabilitatea trebuie să reflecte realitatea economică. Această afirmaţie se poate situa la un nivel înalt de abstractizare încât este destul de dificil să i se realizeze reguli operaţionale şi se poate „aluneca” spre un alt principiu, al prevalenţei realităţii economice asupra formei juridice.

- o accepţiune minimalistă, conform căreia imaginea este „fidelă” dacă ea este conformă regulilor contabile şi, în particular, dacă se respectă principiile de regularitate şi sinceritate.

Imaginea fidelă nu se confundă cu o copiere exactă a realităţii.58 Imaginea fidelă este reprezentată de „imaginea în care se poate avea încredere”,59 imaginea căreia i se poate da credit; aceasta deoarece „s-a acreditat ideea că pot exista mai multe imagini fidele”.

b3) accepţiunea principiului Regulile dreptului contabil continental-european tradiţional

nu făceau referiri la noţiuni cum ar fi „fidelitate”, „loialitate” în ceea ce priveşte informarea contabilă. Aceasta deoarece, bazată pe o doctrină şi o practică ce ţinea de reflectarea exactă a realităţii economice (să nu uităm că o parte din cei care au studiat relaţia contabilităţii cu mediul au stabilit că există origini matematice ale contabilităţii), contabilitatea, voles noles, sub condiţia dovedirii falsului, era considerată ca fiind un „instrument de precizie”, iar noţiunea de „fidelitate” aducea cu sine o umbră de incertitudine. Este adevărat că vorbim de precizia cifrelor care nu ar lăsa nici un dubiu de interpretare, dar rigoarea poate crea chiar şi haos. Dar tot aşa de bine s-ar putea spune că nimic nu este dat, totul este o

58 Ioan Oprean şi colaboratorii – Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil. Sinteza şi valorificarea informaţiei contabile, Editura Intelcredo, Deva, 1997, p. 101 59 Michel Capron – Contabilitatea în perspectivă, traducere în limba română, Editura Humantas, Bucureşti, 1994, p. 138

99

construcţie! Obiectivul imaginii fidele a situaţiilor financiare, ca noţiune, a fost împrumutat de la britanici şi introdus prin Directiva a IV-a din 25 iulie 1978. În dreptul contabil continental nu s-a dat niciodată o definiţie „imaginii fidele”, iar aceasta a făcut şi cu siguranţă va mai face să mai curgă multă cerneală!

A true and corect view (o imagine adevărată şi corectă) a apărut întâia oară în Legea societăţilor comerciale (Companies Act), în 1947, însă, sub influenţa practicilor de audit şi contabilitate care vedeau în această expresie o rigurozitate excesivă, s-a transformat în a true and fair view (o imagine adevărată şi loială), iar apoi au fost utilizaţi şi alţi termeni ca full (complet), true (adevărat), correct (corect). Exprimarea era prea pretenţioasă, chiar şi pentru comitetul de realizare a Directivei a IV-a care era condus de un reputat specialist german, Wilhem Elmendorff, şi cunoscând aptitudinile prudenţialiste ale doctrinei contabile şi financiare ale legilor germane, era greu de crezut că o exprimare neclară ar putea pătrunde într-o reglementare a Comunităţilor Economice Europene. Şi totuşi s-a putut!

O dată cu dezvoltarea Pieţei Comune, cadrul instituţional şi spaţiul economic al organizaţiilor au suferit o serie de modificări: înainte de a discuta de o bună funcţionare a pieţei unice trebuia asigurat un mediu economic şi monetar omogen. Din aceste considerente, obiectivele Directivei a IV-a în materie de armonizare contabilă au fost:

- realizarea unor dispoziţii acceptabile şi comparabile pentru a-i ghida în mod raţional pe investitorii de capitaluri,

- blocarea intenţiilor de constituire de societăţi comerciale acolo unde exigenţele în materia conturilor anuale sunt foarte slab dezvoltate,

- dezvoltarea relaţiilor comerciale şi participaţiilor societăţilor,

- realizarea unei securităţi juridice graţie unei omogenizări a obligaţiilor societăţilor localizate în diferite ţări comunitare.

Cadrul contabil adoptat se dorea a avea vocaţia unei contabilităţi europene, chiar internaţionale. Ţinându-se seama de natura juridică a Directivei, textul ei trebuia introdus (lucru de altfel realizat) în legislaţia contabilă a fiecărui stat membru al Comunităţii.

b4) despre relativitatea conceptului de imagine fidelă Textul oficial al Directivei a IV-a precizează: „Conturile

anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor societăţii.” (secţiunea I, art.2 al. 3). Aşa cum am menţionat, lipsa unei definiţii fac din orice reflecţie o poveste fără de sfârşit. Dacă bilanţul şi contul de rezultate prezintă valori matematice, totuşi ele se „bucură” de o anumită precizie care

100

exprimă o realitate! Cine este imprecis, imaginea sau fidelitatea? Sau ambele?

Am putea spune că „imaginii fidele”, atâta timp cât nu este definită, i s-ar putea face o interpretare „infidelă”. Contabilitatea se doreşte a fi o reprezentare a realului, aşa precum o hartă ar reprezenta o realitate geografică. Vorbim oare de realitatea/situaţia „economică” şi deci situaţiile financiare ar servi pentru analiza economică a drepturilor şi obligaţiilor respectivei entităţi? Trebuie să credem pentru a avea încredere în „imaginea fidelă”? În lipsa unei definiţii se presupune că este măcar necesară o înţelegere mai bună a implicaţiilor pe care le aduce în mod obligatoriu, mai ales în ceea ce priveşte conţinutul informativ al documentelor susceptibile a exprima imaginea fidelă a întreprinderii. De aici se pare că un rol însemnat l-ar avea anexele (notele explicative) la situaţiile financiare.

Una din tehnicile de interpretare a unei noţiuni utilizată în drept este ca atunci când o noţiune nu este bine definită să se admită, per a contrario, o interpretare a termenului prin opoziţie cu alţi termeni specifici, definiţi cu precizie. „Imaginea” este reprezentarea situaţiei entităţii, care va avea impact asupra terţilor. Situaţiile financiare sunt vectorii informării partenerilor de afaceri ai entităţii, iar rolul contabilităţii este de a da expresia dimensiunii faptelor consemnate în documente. Contabilitatea „traduce”, într-un limbaj adecvat realitatea economică şi juridică a entităţii, dar metodele de realizare a „traducerii” evoluează, iar principiile şi convenţiile contabile nu sunt intangibile şi nici instituite ca dogme. Fidelitatea imaginii furnizate nu trebuie să fie una „din cărţi”, ci cea a patrimoniului, performanţelor şi situaţiei financiare a entităţii. Nu se pune problema unei fidelităţi 100%, ci a unei fidelităţi care să satisfacă cerinţele unei informări financiare, obiective pentru utilizatorii situaţiilor financiare. Situaţiile financiare nu trebuie să conţină deformaţii marcante în raport cu situaţia pe care trebuie să o reprezinte sau cu nevoile celor pentru care va trebui să existe. „Imaginea nu poate fi fidelă decât în raport cu interpretarea pe care o va face utilizatorul; trebuie ştiut, deci, cine este destinatarul imaginii….Fiecare caută propriul adevăr!”60 Limbajul utilizat în prezentarea situaţiilor financiare trebuie să fie un limbaj acceptat atât de contabili, cât şi de utilizatori. Cât de sofisticat trebuie să fie el pentru a prezenta imaginea fidelă a situaţiilor financiare?

b5) imaginea fidelă şi cercetarea realităţii companiilor Construirea imaginii fidele rezultă, mai cu seamă, din

utilizarea cu competenţă şi bună credinţă a regulilor naţionale (şi de ce nu, comunitare sau internaţionale). Reprezentarea convenţională care se dezvoltă dintr-un joc de imagini şi accepţiuni nu trebuie a mai fi considerată o stare „îngheţată”. Imperativele de

60 Jean-Michel Matt şi Alain Mikol – L’Image fidèle, la doctine et la loi, Revue française de comptabilité, nr. 174/1986, p. 39-50

101

fidelitate a reprezentării economice a unei companii, relevă, de o manieră singulară dizarmoniile noţiunii, fragilitatea corelate cu utilitatea sa. Considerate compatibile cu convenţiile contabile, dizarmoniile imaginii fidele pun în mare impas analizele realităţii economice dintr-o companie. În acest sens trebuie să cităm doar câteva din insuficienţele armonizării contabile europene:

- influenţa încă semnificativă a fiscalităţii asupra contabilităţii;

- o determinare eterogenă a conţinutului şi valorii imobilizărilor necorporale;

- o aplicare diversificată a principiului costurilor istorice ori a utilizării derogărilor;

- deprecierea sistematică ori menţinerea la costul istoric în ceea ce priveşte imobilizările financiare;

- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli limitate la nivelul datoriilor incerte sau cele referitoare la provizioanele „dinamice” pentru cheltuieli;

- reguli de evaluare diferenţiate pentru conturile consolidate şi conturile sociale.

Aceste „distorsiuni” devin mai vizibile mai ales în prezent în ţările Uniunii Europene când întocmirea situaţiilor financiare în euro permite realizarea de comparaţii imediate şi, în plus, utilizarea standardelor internaţionale de contabilitate obligă la aplicarea de tratamente contabile identice în prezentarea conturilor consolidate pentru societăţile cotate.

Imaginea fidelă este fragilă pentru că este incompletă şi manipulabilă. „Diluarea” are loc mai ales în contextul internaţionalizării finanţării companiilor. Imaginea fidelă se dovedeşte, în prezent, a fi incompletă deoarece nu răspunde la probleme ca de exemplu:

- tratamentul precis aplicabil operaţiunilor: în faţa inovaţiilor de natură comercială, juridică, economică ori financiară care nu au corespondent în soluţii contabile normalizate sau reglementări contabile imediate, contabilii fac probe de imaginaţie;

- natura informaţiilor ce trebuie furnizate: conturile anuale nu prezintă toate riscurile cu care se confruntă o companie.

- pe de altă parte, vorbim de informări contabile şi financiare pe segmente, interimare, previzionale care sunt incomplete ori, prin natura lor, aceste informări sunt în primul rând cifre ce nu ţin seama întotdeauna de efecte colaterale;

- tratamentul contabil al unei tranzacţii sau al unui risc, dacă ele depind de contextul conjunctural sau operaţional al unui eveniment, de psihologia, de intenţia investitorului sau de cea a celui care a întocmit situaţiile

102

financiare, în acest context, nu va apare de o manieră explicită.

Ceea ce considerăm că ar trebui remarcat este faptul că toate aceste elemente, dificil de reperat, pot să condiţioneze prezentarea şi evaluarea contabilă şi o schimbare a unuia dintre aceşti parametri induce o schimbare în această prezentare sau evaluare.

Imaginea fidelă poate fi manipulată atâta timp cât discutăm de schimbări inopinate, accelerate sau retroactive ale metodelor de prezentare sau evaluare ce vizează decizii de oportunitate sau chiar „fapte arbitrare”. Dacă ne referim la sistemul românesc al „normelor metodologice de închidere”, acest fapt devine şi mai evident.

Imaginea fidelă poate fi privită ca o anumită regularitate în raport cu o gestiune optimă a opţiunilor contabile ce au un impact asupra mărimii sau prezentării rezultatului sau care ameliorează prezentarea bilanţului sau a fluxurilor de numerar. Această supleţe a putut fi „acoperită” prin indicarea abilă sau prudentă a faptului că „situaţiile financiare prezintă o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatelor companiei”. Imagine fidelă este faţeta „perversă” a contabilităţii creative, atâta timp cât tranzacţiile sunt iniţiate spre obţinerea unei imagini dorite.

Pe de altă parte, imaginea fidelă obţinută ca urmare a aplicării normelor naţionale de drept, chiar inspirate din directivele europene, este una cu cea rezultată din aplicarea normelor contabile internaţionale? Introducerea cu titlu derogatoriu a acestor norme, face ca în legislaţia naţională să se adopte respectivele norme în strânsă corelaţie cu directivele europene. Directivele fiind neschimbate, putem ajunge la concluzia că în materie de imagine fidelă putem vorbi de reguli ale geometriei variabile. Având în faţă jocuri de imagini personalizate ce construiesc companiile şi grupurile multinaţionale, noţiunea de imaginea fidelă se dovedeşte, poate, a fi nefinisată şi fragilă.

În România, deşi legea contabilităţii nu precizează în mod expres despre calitatea informării financiare, prin prisma prezentării principiilor contabile, reglementările contabile, altele decât legea, dau un rol particular acestui principiu, situându-l deasupra tuturor altor reguli. Aplicarea prescripţiilor de drept contabil nu este chiar atât de suficientă pentru a fi absolut convinşi că „situaţiile financiare principale” prezintă o imagine fidelă, din care motive sunt necesare informaţii suplimentare ce trebuie prezentate în notele explicative (anexe).

În plus, trebuie remarcat faptul că, legea contabilităţii nu face distincţie, în ceea ce priveşte imperativul imaginii fidele, între o entitate aflată în on going concern şi o societate aflată în procedură de insolvenţă: prin urmare, furnizarea unei imagini fidele este obligatorie în ambele situaţii.

103

5.1.3 Caracteristicile de regularitate şi sinceritate

Contabilitatea este produsul unei îndelungate practici economice, în cadrul căreia omul a dorit să cunoască cât mai exact starea de fapt (dar şi de drept) a fenomenelor şi proceselor economice, exprimată la un moment dat prin limbajul cifrelor. Criteriul de performanţă al informaţiei contabile îl constituie imaginea fidelă, măsura în care aceasta redă realitatea obiectivă, completă şi pertinentă a tuturor faptelor consemnate. Pentru contabilitatea continentală, imaginea fidelă reprezintă un obiectiv fundamental, în timp ce pentru contabilitatea anglo-saxonă este un principiu fundamental către care converg toate celelalte principii.61 Imaginea fidelă este suma dintre regularitate şi sinceritate. Aceste două principii sunt întotdeauna evocate împreună, ca o dublă obligaţie, pe de o parte impunerea făcută de legea contabilităţii, iar pe de altă parte ca fiind strâns legate, în fapt, de obiectivul de imagine fidelă.

Obligaţia de regularitate, în sine poate apărea ca fiind un non-sens: ea impune, de o manieră pe cât de simplă din punct de vedere al exprimării, pe atât de complexă sub aspectul fondului problematicii, conformitatea cu regulile şi procedurile în vigoare, respectiv aspectul că orice informaţie relativă la situaţia financiară, patrimoniu şi rezultate este obţinută prin respectarea regulilor şi procedurilor în vigoare, pornind de la principiile de bază. Pe aceste considerente se pot face două remarci:

- ideea de a menţiona procedurile alături de reguli exprimă faptul că această conformitate nu trebuie să fie apreciată numai la nivelul informaţiei produse şi prezentate publicului, ci include şi ideea de organizare internă contabilă a unei întreprinderi, modul de realizare a înregistrărilor operaţiunilor: schemele de tratament contabil, documentele justificative ce stau la baza informaţiilor din situaţiile financiare etc.

- definiţia prezentată de legiuitor ne trimite la un ansamblu normativ care nu se rezumă doar la norme de drept scris; vorbind de „reguli în vigoare” putem lua în discuţie reglementările profesionale, doctrina, jurisprudenţa. Ierarhia regulilor este cea de drept comun în materia dreptului civil şi comercial, atât în ceea ce priveşte acţiune în timp cât şi acţiune în spaţiu (conflictul de legi).

Trebuie remarcat faptul că dreptul contabil românesc nu face nici o referire la noţiunea de iregularitate ori de contabilitate fictivă, aşa cum este prevăzut în dreptul contabil francez. Putem însă înţelege că lipsa regularităţii conduce la o „contabilitate falsă” şi implicit este adus în discuţie principiul de sinceritate. Este drept 61 Niculae Tabără şi Emil Horomnea – Dimensiunile etice ale profesiunii contabile în Revista Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor nr. 12/2000, p. 51

104

că, de o manieră implicită, putem accepta că şi iregularitatea este prezentată şi sancţionată în sensul că „Efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform legii.”62 Nu putem însă să fim extremişti şi să considerăm ca fiind neconforme cu regulile anumite operaţiuni atâta timp cât informaţia furnizată este de bună credinţă; dar anumite iregularităţi vor putea conduce la acuzaţia de situaţii financiare ce nu oferă o imagine fidelă (absenţa inventarului, a situaţiilor financiare, a jurnalelor auxiliare de contabilitate, confuzii în ceea ce priveşte clasificarea unor cheltuieli şi a cheltuielilor entităţii etc.): drept consecinţă putem afirmă că între regularitate şi fidelitate există strânse legături.

Referindu-ne la sinceritate, literatura de specialitate o defineşte, preluând în cea mai mare parte prescrierea din Planul contabil francez, ca reprezentând „aplicarea cu bună credinţă a regulilor şi procedurilor, în funcţie de cunoştinţa pe care trebuie să o aibă, în mod normal, asupra realităţii şi importanţei operaţiunilor, evenimentelor şi situaţiilor.”63

Sinceritatea64 conturilor presupune, în primul rând sinceritatea producătorului informaţiei contabile faţă de utilizatorii interni şi externi ai acesteia. Discutăm aici de o concepţie subiectivă a „sincerităţii” care vizează calitatea morală (şi nu cea juridică!) a contabilului: buna credinţă, în condiţiile în care a atins competenţa profesională necesară. Aceasta presupune lipsa unor intenţii de natură frauduloasă şi considerarea responsabilă a faptului că informaţia contabilă trebuie să fie conformă realităţii cunoscute, importanţei operaţiunilor realizate. Putem avea, de asemenea o latură obiectivă a principiului sincerităţii, conform căruia contabilul trebuie să-şi manifeste profesionalismul în aplicarea corectă a principiilor contabile şi să oferea informaţii şi date suplimentare care să ajute lectorul situaţilor financiare la înţelegerea corectă şi exhaustivă a acestora.

62 „Art. 289 Falsul intelectual – Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte.” – Constantin Crişu - Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2001, p. 150 63 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 426 64 „Sinceritatea nu este adevăr. (…). Totuşi se poate spune că, în opoziţie cu adevărul care caută a conforma acţiune propriei conştiinţe la spectacolul lucrurilor, sinceritatea încearcă să conformeze acţiunea propriei conştiinţe la spectacolul pe care îl prezint” – Louis Navelle, L’Erreur de Narcisse

105

Ceea ce se poate constata este faptul că informarea contabilă răspunde la un tri-principiu, sau mai exact, la un singur principiu cu trei faţete: realizarea unei imagini fidele presupune respectarea regulilor de informare şi comunicare către utilizatori, cu bună credinţă şi loialitate, a unor situaţii financiare anuale suficient de complete şi clare pentru a-şi putea forma judecăţile de valoare. În fapt, avem de discutat doar de „o bună informare”.

Relaţiile imagine-realitate, conformitate-derogare, sinceritate-responsabilitate, neutralitate-credibilitate socială a informaţiei deschid noi abordări care exprimă complexitatea conceptului de imagine fidelă. Imaginea fidelă nu reprezintă doar „un deziderat spre care contabilitatea tinde în permanenţă, dar care nu se poate realiza în sensul absolut”.65 „Adevărul spus de contabilitate nu este decât un filtru care permite înţelegerea unei realităţi”, iar de aici şi exigenţele pe care contabilitatea trebuie să şi le autoimpună în faţa unor utilizatori diferiţi, dar şi a unor reguli diferite.

Diferenţa dintre conformitatea cu regulile şi sinceritate este similară diferenţei dintre litera (litera legii) şi spirit.66 Regularitatea vizează operaţiuni simple şi repetitive care pot fi standardizate, în timp ce sinceritatea vizează, mai degrabă, operaţiuni complexe, ce presupun anumite demersuri cu o anumită doză de subiectivism.

Urmând demersurile realizate pe plan mondial, organismele profesionale ale contabililor, organismele de normalizare, autorităţile publice au avut în vedere în permanenţă găsirea mijloacelor pentru ca informarea contabilă să fie utilă. Eforturile lor s-au concertat spre formarea de contabili şi a unui fundament solid al profesiei contabile, norme de lucru, de conduită etică profesională, includerea în textele de lege a răspunderii celor care întocmesc situaţiile financiare anuale şi a celor îndrituiţi cu verificarea acestora etc. Dar în ultimul sfert de secol lumea a devenit mult mai liberală, mai bogată, mai diversificată şi mai complexă. Concurenţa a devenit puternică, iar riscurile de afaceri ca de altfel şi oportunităţile se difuzează uşor de la o ţară la alta. Problema comunicării financiare se situează mai cu seamă la nivelul grupurilor multinaţionale. În aceste cazuri nu se mai poate spune că buna informare este cea care se bazează pe reglementările naţionale. Exemplul tipic ce se prezintă în literatură este cel al companiei germane Daimler Benz când, cu ocazia introducerii pentru prima dată spre a fi listată pe Wall Street, în 1993, cu ocazia conversiei situaţiilor financiare s-au constatat diferenţe cifrate la aproximativ 44% pentru capitalurile proprii determinate conform regulilor americane de contabilitate în raport

65 Emil Horomnea – Contabilitatea de la geneză la performanţă şi controverse, în Revista de Finanţe Credit, Contabilitate, nr. 2/2000 66 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 428

106

cu regulile germane precum şi o diferenţă semnificativă la nivelul rezultatului companiei. În ambele cazuri contabilitatea a fost „conformă regulilor şi sinceră”! Cifrele sunt demne de încredere în ambele cazuri pentru că sunt generate conform regulilor şi uzanţelor din fiecare ţară, fără însă a indica aceleaşi rezultate.

Relativitatea contabilă în context juridic, economic şi social, ţinând seama de necesităţile şi situaţiile întreprinderii a devenit o stare de fapt de care trebuie să se ţină seama cu mare atenţie de către cei care realizează analize financiare, precum şi pentru utilizatorii informaţiei financiare. 5.2 Principiile şi convenţiile generale de elaborare a

informaţiei financiar-contabile şi aplicarea acestora în cazul societăţilor aflate în procedura de insolvenţă

Realizarea obiectivului de imagine fidelă este condiţionată

de respectarea cu bună credinţă a principiilor sau convenţiilor contabile. Aceste principii, în dreptul contabil, sunt enunţuri de esenţă conceptuală foarte generale şi delimitate ca sistem de referinţă pentru construirea informaţiei contabile privind situaţia patrimoniului, situaţia financiară şi rezultatul obţinut.67

Principiile contabile general admise sunt reguli de ordine şi bun sens, generate de practică pe baza cărora profesioniştii contabili îşi fundamentează munca lor, toate fiind subordonate obiectivului fundamental al contabilităţii, acela de imagine fidelă. Literatura principiilor şi a convenţiilor contabile este foarte abundentă şi impune astfel o schemă a acestora. De asemenea, fiind rezultate din practică, aceste principii pot să se modifice o dată cu modificările din practica şi teoria contabilă, unele principii noi se generează, altele pot deveni desuete sau chiar divergente. O asemenea dinamică reflectă faptul că realitatea economică are multiple aspecte şi că principiile trebuie aplicate în raport cu câmpul de acţiune al contabilităţii. Din punct de vedere juridic nu se poate vorbi de o listă exhaustivă a principiilor contabile, însă, în literatura contabilă, cei mai mulţi autori insistă asupra aceloraşi convenţii fundamentale. Ele sunt admise prin acceptarea, adesea, tacită. Ele au ca punct de pornire experienţe, raţiuni, cutume şi uzanţe şi într-o oarecare măsură, necesităţi practice. Nu numai că aceste principii se completează reciproc, dar ele se suprapun, parţial, pentru a genera un ansamblu coerent şi logic. Totuşi nu este facil de a face clasificări în jurul unei anumite problematici sau teme, deşi acestea nu lipsesc în literatura contabilă.

Sistemul de drept contabil român face o prezentare, mai completă, a principiilor şi regulilor contabile în Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor

67 Oprea Călin şi Mihai Ristea - Contabilitate generală, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999, p. 32

107

contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, Secţiunea 5 „Principii şi reguli contabile”, astfel: principiul continuităţii activităţii, principiul permanenţei metodelor, principiul prudenţei, principiul independenţei exerciţiului, principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv, principiul intangibilităţii, principiul noncompensării, principiul prevalenţei economicului asupra juridicului, principiul pragului de semnificaţie (vezi şi OMF 1752/2005). 5.2.1 Principiul continuităţii activităţii (on going concern

assumtion). a) Despre principiu „Acesta presupune că întreprinderea îşi va continua în mod normal funcţionarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii întreprinderii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii activităţii, această informaţie trebuie prezentată împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu îşi mai poate continua activitatea.”68

Acest principiu este adesea văzut ca un argument justificativ al recursului la costul istoric: în ipoteza că întreprinderea îşi va continua în mod normal activitatea, afacerile în curs se vor derula în continuare, imobilizările vor fi utilizate în mod adecvat etc. Regula valorii de piaţă (valabilă în condiţiile opticii lichidative), este implicit eliminată din considerente de pertinenţă. Întreprinderea este percepută ca un proces continuu de creare de valori prin transformarea factorilor de producţie în produse şi venituri, ca o trecere de la costuri (istorice) la valori.

Principiul continuităţii vine să rezolve paradoxul pe care îl constituie faptul de a prezenta o informare periodică asupra unei activităţi continue69. El realizează o reconciliere între decupajul temporar al vieţii întreprinderii şi realitatea economică: situaţiile financiare trebuie interpretate din perspectiva continuităţii activităţii

68 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39 69 Ovidiu Bunget, Alin Dumitrescu - Principiului continuităţii activităţii şi opinia auditorului financiar extern asupra situaţiilor financiare, Revista Contabilitatea, Expertiza şi Auditul Afacerilor nr. 10/2005

108

şi că ele nu reprezintă o stare finală. Luarea în calcul a continuităţii activităţii condiţionează semnificaţia informaţiilor din situaţiile financiare anuale: dacă acest lucru nu se verifică în practică, situaţiile financiare întocmite pe baza principiilor care decurg din această convenţie sunt false sau cel puţin nu sunt fidele. Continuitatea activităţii nu este o ipoteză pe care, în mod tacit, o putem accepta, ci ea trebuie să fie verificată.

Obligaţia implicită de apreciere şi de realizare de judecăţi vis à vis de continuitate ridică o dublă întrebare: până la ce nivel trebuie să meargă această verificare şi care sunt criteriile de verificare a continuităţii? Aprecierea stării de (ne)continuitate poate să ne conducă la aprecierea realizării unui diagnostic economic al întreprinderii. Însă chiar şi prin realizarea unei asemenea lucrări proba continuităţii activităţii se poate dovedi un eşec.

Proba continuităţii activităţii nu trebuie să fie un obiectiv în sine: ideea de prezumare implică mai degrabă faptul că această convenţie va fi acceptată în lipsa probei contrarii, cea a necontinuităţii. Pe de altă parte, faptul că întreprinderea cunoaşte la un moment dat anumite dificultăţi (greutăţi de realizare a exportului, chiar dacă acesta reprezintă ponderea în cifra de afaceri, datorită unor evenimente temporare, gen războaie zonale etc. cu efect asupra desfăşurării activităţilor de producţie) nu reprezintă în mod obligatoriu o încetare totală sau parţială a activităţii. Este indicat a nu se exagera în ceea ce priveşte această obligaţie de verificare, ţinându-se seama şi de următoarele observaţii:

- nu se pune problema de a face o judecată de valoare relativă la continuitatea activităţii pe termen lung, ci doar de a valida semnificaţia informaţiei produse în fiecare exerciţiu financiar: rezultă că aprecierea continuităţii activităţii se va întinde doar asupra unui exerciţiu financiar (care în România corespunde cu anul civil), deci pentru doisprezece luni viitoare;

- faptul că anumite impedimente particulare şi temporale fac nesigură într-un anumit fel continuitatea activităţii, nu justifică abandonul acestei convenţii, aceasta putându-se reflecta în viitor poate într-o cesiune parţială sau totală de activitate şi reflectată ca atare în situaţiile financiare;

- nu este vorba de a face opţiunea între o continuitate foarte probabilă şi perspectiva cedării activităţii: informaţia poate fi nuanţată în cadrul notelor explicative la situaţiile financiare. În ipoteza că principiul continuităţii activităţii suferă erodări, riscul ce există poate fi menţionat (precizându-se natura acestor dificultăţi ori raţiunile pentru care principiul a fost totuşi menţinut), stare ce vine să relativizeze acest principiu.

109

Având în vedere aceste considerente se poate afirma că principiul continuităţii trebuie definit mai degrabă per a contrario, aşa cum este realizat în cadrul Standardelor Contabile Internaţionale de Contabilitate, pentru care el exprimă faptul că la data întocmirii situaţiilor financiare, comercianţii (persoane fizice sau juridice) „nu au intenţia şi nici obligaţia de a se pune în stare de lichidare sau de reducere semnificativă a activităţilor lor.” (IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare § 7). Raţionând optimist, se poate afirma că orice întreprindere care nu este în încetare de plăţi (insolvenţă70), deci care nu este în reorganizare judiciară sau faliment, va fi prezumată că îşi va continua activitatea pe un viitor de încă 12 luni.71

Din punct de vedere juridic, postulatul continuităţii a fost menţionat mai întâi în textele anglo-saxone şi internaţionale. Europa comunitară, la rândul ei, menţionează acest principiu în recomandarea Comisiei Europene nr. 4 din 1978 şi Directiva a IV-a. Deşi nu au menţionat acest principiu, planurile contabile, emise de organismul normalizator francez, în 1947 şi 1957, au publicat reguli care să fie în acord cu practicile general admise, legate de continuitatea exploatării: amortizarea imobilizărilor, utilizarea conturilor de regularizare, etalarea anumitor cheltuieli înscrise în activ, evaluarea în costurile istorice etc. Cu toate că Planul contabil general francez din 1982 nu menţionează continuitatea în

70 „Prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” – art. 1 alin. 2 din Legea nr. 64/1994 republicată, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului 71 Un indiciu relativ la starea de necontinuitate a activităţii îl poate reprezenta înregistrarea continuă de pierderi (prin analogie cu prevederile din dreptul fiscal relative la realizarea controlului financiar de fond în situaţia în care întreprinderea înregistrează pierderi timp de trei ani consecutivi) un număr de ani cu impact asupra mărimii capitalurilor proprii. De altfel, art. 153, alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, legea societăţilor comerciale prevede că „dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.” Responsabilităţi pe linia judecării în going concern a activităţii unei întreprinderi revin şi cenzorilor, dar mai cu seamă auditorilor externi independenţi care trebuie să facă public starea de necontinuitate prin raportul lor. Aşa cum reiese şi din definiţia de la nota anterioară, legiuitorul a instituit în mod implicit o manieră de identificare-atenţionare a situaţiei de nerespectare a principiului continuităţii activităţii. De aici se pot desprinde trei posibilităţi: - principiul continuităţii activităţii este acceptat în mod tacit dacă nici un fapt nu a fost în măsură să demonstreze contrariul; totuşi, este indicat ca în notele explicative, la politici, principii şi metode contabile, să se precizeze bazele întocmirii situaţiilor financiare, - continuitatea este pusă sub semnul întrebării, dar nu compromisă – în acest caz sunt necesare explicaţii obligatorii în notele explicative la situaţiile finaciare, cu precizarea impactului asupra bilanţului şi contului de rezultate, - continuitatea este compromisă, în acest caz situaţiile financiare trebuie întocmite şi prezentate pe baze diferite intrând în rol prevederile Legii nr. 64/1994 republicată, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

110

secţiunea dedicată principiilor generale (de altfel, foarte puţin dezvoltată), el face referire la aceasta atunci când tratează evaluarea bunurilor şi regulile de prezentare a documentelor de sinteză. În schimb, legea contabilă din 1983 inserează continuitatea într-un articol distinct al Codului de Comerţ. Până la aplicarea legii din 1 martie 1984, privind prevenirea dificultăţilor întreprinderilor, comisarii de conturi (auditorii legali) francezi manifestau o atitudine relativ pasivă faţă de acest principiu. Astăzi, prin legea amintită mai sus (aplicabilă societăţilor mari), se solicită comisarului de conturi o vigilenţă mult mai mare. Comisarul de conturi poate declanşa „procedura de alertă”, cerând explicaţii consiliului de administraţie, convocând reunirea acestuia sau întocmind un raport special care să fie prezentat adunării generale a acţionarilor, în cazul în care, în urma examinării situaţiei întreprinderii, sunt relevate aspecte care vin să compromită continuitatea activităţii.

Continuitatea exploatării este o ipoteză care conduce la evaluarea bunurilor, în funcţie de utilitatea lor, presupunând că dimensiunea activităţii întreprinderii se va menţine fără o reducere sensibilă într-un viitor previzibil. Ea implică, deci, analiza întreprinderii, ceea ce presupune fie confirmarea orizontului său economic, în care nu intervin insuficienţe majore în activitate, fie afirmarea stării de necontinuitate.

Legăturile dintre principiul continuităţii activităţii şi celelalte principii sunt dificil de pus în evidenţă, aceasta nu pentru că ele nu există sau sunt de slabă intensitate, ci dimpotrivă, pentru că acest principiu este adiacent celei mai mari părţi a principiilor de drept contabil. Fără a avea pretenţia de a face o demonstraţie exhaustivă, se poate observa că:

principiul continuităţii este complementar principiului independenţei exerciţiului, în sensul că procedura de etalare a cheltuielilor înregistrate în avans ori a cheltuielilor de cercetare dezvoltare (în anumite condiţii), ce vor fi repartizate pe mai multe perioade viitoare, conduce la supoziţia perenităţii întreprinderii;

principiul continuităţii legitimează, în parte, aplicarea principiului nominalismului, în speţă, în cazul activelor amortizabile care în bilanţ apar la valoarea netă contabilă ce rezultă dintr-o repartiţie a costului unui bun (corporal sau necorporal) pe o durată probabilă de utilizare,72 pe baza unui plan de amortizare; continuitatea activităţii este văzută aici implicit prin prisma faptului că aceste bunuri au fost achiziţionate pentru a fi utilizate până la expirarea duratei lor de viaţă.

72 În România amortizarea activelor corporale şi necorporale se realizează în baza prevederilor Legii nr. 15/1994, republicată, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale şi a Hotărârii Guvernului nr. 964/1998 pentru aprobarea clasificaţiei şi a duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe

111

Ceea ce pare mai interesant, din punctul nostru de vedere, este studiul implicaţiilor principiului continuităţii activităţii raţionând per a contrario, punându-ne să judecăm prin prisma abandonării acestui principiu. În acest caz, imperativul imaginii fidele conduce la a prezenta situaţiile financiare în ipoteza lichidării (totale sau numai parţiale, pe bază de plan):

- de unde, în mod logic, au loc schimbări de metode, şi implicit o să asistăm la derogări de la principiul permanenţei metodelor;

- principiul independenţei exerciţiilor (sau al specializării) va trebui, de asemenea, abandonat: pentru că repartizarea cheltuielilor pe mai multe exerciţii devine nefondată, acestea trebuie integrate, în totalitatea lor, în exerciţiul în care s-a constatat starea de inaplicabilitate a principiului continuităţii activităţii. De asemenea, o atenţie sporită trebuie acordată elementelor de active imobilizate necorporale de tipul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, cheltuielilor de constituire, aplicaţii informatice etc., active ce prezintă interes sub aspectul prezentării lor în situaţiile financiare doar privite prin prisma principiului continuităţii activităţii întreprinderii;

- pe de altă parte, regulile de evaluare ce au la bază principiul nominalismului devin inoperante deoarece ne punem problema de a prezenta situaţii financiare în valori lichidative; acest fapt ne poate conduce la apariţia de plus-valori de activ ori de elemente de activ non-recunoscute prin prisma aplicării principiului continuităţii activităţii. Este posibil ca o dată abandonat principiul continuităţii activităţii să asistăm la apariţia de noi datorii în pasivul bilanţier (generate de contractele oneroase, litigii etc.).

Putem constata că cele trei principii metodologice (principiul independenţei exerciţiului, principiul permanenţei metodelor şi principiul nominalismului) ale contabilităţii sunt strâns legate de principiul continuităţii activităţii. b) În situaţii noi, abordări noi

Date fiind prezentările de mai sus, aplicarea principiului continuităţii trebuie nuanţat după cum discutăm de o reorganizare când efectele judecăţilor profesionale vizează doar o parte din activele societăţii şi respectiv faliment, când se va consemna un abandon al principiului, activitatea societăţii fiind subordonată exigenţelor lichidării.

Trecerea la starea de insolvenţă a societăţilor comerciale, deşi menţine personalitatea juridică, are drept consecinţă întreruperea activităţii economice normale a societăţii comerciale. Scopul activităţii ei nu îl mai constituie obţinerea de beneficii, ci finalizarea lichidării acesteia. Obiectivele activităţii se limitează la derularea operaţiilor comerciale în curs în momentul dizolvării,

112

vânzarea activelor şi plata datoriilor, iar documentele emise poartă menţiunea că societatea este în lichidare („în faliment”).

Luând în considerare Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), activele societăţii sunt deţinute pentru vânzare, potrivit IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de întrerupere”, deoarece sunt disponibile imediat pentru vânzare în starea actuală, vânzarea prezintă un grad înalt de probabilitate, întrucât trebuie identificat cumpărătorul activului sau grupului de active, vânzarea trebuie să se facă în cadrul unei pieţe active, la un preţ rezonabil, cât mai aproape de valoarea justă actuală.

Dacă în caz de continuitate, evaluarea patrimoniului şi, implicit, determinarea rezultatelor se realizează ţinând seama de valoarea de utilitate a bunurilor; în caz de necontinuitate, se va recurge la alte valori decât valoarea de utilitate, numite, în teorie şi în practică, valori lichidative (respectiv valoarea care se obţine din vânzarea forţată a activelor întreprinderii, într-un termen limitat, valoare, de regulă, mai scăzută decât valoarea actuală).

În situaţia lichidării bunurilor, valoarea lor se reduce sensibil deoarece pot să nu aibă aceeaşi utilitate pentru cumpărător, vânzarea antrenează anumite cheltuieli, manifestarea unor elemente ale psihologiei vânzării forţate etc.

Numai prezentarea bilanţului contabil la valori lichidative poate să asigure o imagine fidelă asupra situaţiei financiare a patrimoniului şi a rezultatelor lichidării. c) Adecvarea principiului continuităţii activităţii

Continuitatea exploatării şi aplicarea principiului în discuţie ar fi lipsite de utilitate practică, iar prezentarea aspectelor teoretice ar fi realizată doar de dragul etalării diferitelor cunoştinţe teoretice dacă ea nu ar fi susţinută de criterii de apreciere, de o analiză a consecinţelor contabile şi de o abordare a evaluării în condiţii lichidative.

Factorii care pot afecta capacitatea întreprinderii de a-şi realiza obiectivele curente şi strategice se manifestă într-o gamă diversificată şi din diferite medii, având intensităţi diferite de la un caz la altul. Cele mai frecvente sunt dificultăţile de ordin financiar, dar nu trebuie neglijate nici cele de ordin comercial, tehnic, social, reglementar, chiar politic.

Relevarea criteriilor nefavorabile relative la continuitatea exploatării poate să rezulte:

- din analiza conturilor anuale ale exerciţiului curent şi exerciţiilor precedente, care reliefează o anumită situaţie economică şi financiară în curs de degradare;

- din conturile previzionale ale întreprinderii sau din datele previzionale ale unui sector de activitate (elemente ale contabilităţii de gestiune);

- din luarea la cunoştinţă a evenimentelor posterioare închiderii conturilor.

113

În literatura de specialitate străină, dar şi în standardul internaţional de audit: ISA 570 „Principiul continuităţii activităţii”, criteriile73 sunt grupate astfel: Indiciile financiare se referă la:

- datoria netă sau situaţia datoriei nete curente. - apropierea scadenţei împrumuturilor cu termen fix fără

perspective realiste de reînnoire sau rambursare, sau bazarea excesivă pe împrumuturile pe termen scurt pentru finanţarea activelor pe termen lung.

- semne de retragere a sprijinului financiar de către debitori şi alţi creditori.

- fluxuri de numerar operaţionale negative indicate de situaţiile financiare istorice sau prognozate.

- indicatori financiari cheie nefavorabili. - pierderi substanţiale din exploatare ori deteriorarea

semnificativă a valorii activelor utilizate pentru generarea fluxurilor de numerar.

- restanţe sau întreruperi în plata dividendelor. - incapacitatea de a plăti creditorii la data scadenţei. - dificultate în conformarea cu termenii acordurilor de

împrumut. - schimbarea tranzacţiilor pe credit în tranzacţii cu plata la

livrare cu furnizorii. - incapacitatea de a obţine finanţare pentru dezvoltarea

de noi produse esenţiale sau alte investiţii esenţiale. Indiciile din exploatare constă în:

- pierderea de membrii cheie din conducere fără înlocuirea lor.

- pierderea unei pieţe principale, a franşizei, a licenţei sau a unui furnizor principal.

- dificultăţi cu forţa de muncă sau deficienţe importante în aprovizionare.

73 Ovidiu Bunget, Alin Dumitrescu - Aplicarea principiului continuităţii activităţii în cazul entităţilor aflate în stare de insolvenţă, Revista Phoenix nr. 3/2005

Criterii care sugerează încălcarea principiului continuităţii activităţii

Indicii financiare Indicii din

exploatare

Alte indicii

114

Alte indicii se referă la: - neconformitatea cu cerinţele referitoare la capital sau cu

alte cerinţe legale. - acţiuni în justiţie pe rol împotriva entităţii, care, dacă au

succes, pot avea drept rezultat obligaţii care probabil nu pot fi îndeplinite.

- schimbări legislative sau de politică guvernamentală aşteptate să aibă un impact negativ asupra entităţii.

Semnificaţia unor astfel de evenimente sau condiţii, deseori, poate fi redusă de alţi factori. De exemplu, efectul incapacităţii unei entităţi de a-şi onora în mod firesc obligaţiile de plată poate fi ponderat de planurile conducerii de a menţine un nivel adecvat al fluxurilor de numerar prin mijloace alternative, cum ar fi vânzarea de active, reeşalonarea rambursării împrumuturilor sau obţinerea unui capital suplimentar. În mod similar, pierderea unui furnizor principal poate fi micşorată de disponibilitatea unei surse alternative de aprovizionare.

Trebuie precizat că întinderea fiecărui criteriu sau indiciu, luat izolat, poate să nu fie semnificativă şi deci să nu afecteze continuitatea exploatării. În general, numai acumularea mai multor criterii nefavorabile şi complementaritatea lor pot să exprime un risc real asupra continuităţii.

În acelaşi timp, fiecare criteriu trebuie confruntat cu realitatea întreprinderii, analiza acestuia ţinând cont de evoluţia lui pe o anumită perioadă.

Potrivit Companiei Naţionale a Comisarilor de Conturi (CNCC) din Franţa (instituţia care reuneşte comisarii de conturi: auditorii legali) a formulat o listă a acestor criterii, care cuprinde: Criterii bazate pe situaţia financiară:

- situaţia netă negativă; - fondul de rulment insuficient sau într-o stare de

deteriorare evidentă; - situaţia de trezorerie negativă sau agravată în

asemenea proporţii încât ar solicita cereri de reeşalonare a scadenţelor sau ar conduce la imposibilitatea plăţii creditorilor la scadenţă;

- imposibilitatea de a reînnoi, la scadenţă, creditele indispensabile sau de a obţine finanţări suplimentare necesare;

- cererea formulată de terţi privind acordarea unor asigurări exorbitante întreprinderii;

- căutarea de surse de finanţare excesiv de oneroase; - creditul-furnizori inferior normelor sau nul; - starea financiară precară a unui debitor important; - abandonul politicii obişnuite de distribuire a dividendelor

sau dividende distribuite în pofida unor importante rezultate deficitare;

115

- absorţia unei filiale în dificultate sau „filializarea” unui sector important;

- decizia societăţii mamă de a suprima susţinerea financiară a unei filiale;

- garanţii conferite unor filiale aflate, şi ele, în dificultate. Criterii bazate pe exploatare:

- capacitatea de autofinanţare negativă (rezultatul exploatării negativ sau insuficient pentru acoperirea amortismentelor economice);

- pierderi importante de clientelă (pierderea unor pieţe importante, reducerea numărului de comenzi sub pragul de rentabilitate);

- dispariţia unor surse importante de venit, direct sau prin intermediul filialelor;

- grad de subactivitate mare şi continuu, în anumite sectoare ale întreprinderii;

- pierderi de licenţă şi de brevete, reînnoirea concesiunilor;

- ruptură în regimul de aprovizionare cu materii prime esenţiale.

Alte criterii: - conflicte sociale grave şi repetate; - distrugerea capacităţii de producţie; - schimbări nefavorabile de lege sau de proiecte de lege; - conflicte grave în activitatea unor clienţi sau furnizori

importanţi; dificultăţi politice serioase în ţara partenerilor comerciali străini;

- plecarea salariaţilor indispensabili; - consecinţe ale procedurilor judiciare în curs; - neexecutarea de către terţi sau întreprindere a unor

convenţii esenţiale (pe linie de distribuţie, prelucrare la terţi a unor componente din contract etc.);

- dependenţa semnificativă de succesul unui proiect (nepracticarea unui portofoliu de activităţi, asiguratoriu din punct de vedere al riscului);

- catastrofe naturale în întreprindere sau la un terţ. În acelaşi timp, în listă sunt menţionate şi modalităţile de

atenuare a influenţelor nefavorabile: În domeniul valorilor de activ şi de pasiv:

- cesiunea activelor care nu mai sunt necesare exploatării;

- posibilitatea reaprovizionării şi reînnoirii cu întârziere a unor stocuri sau imobilizări;

- recursul la contractele de leasing financiar; - negocierea unui nou scadenţar al datoriilor; - reînnoirea împrumuturilor, la scadenţă; - reducerea sau suprimarea dividendelor de distribuit;

116

- recursul la deţinătorii de capitaluri sau intrarea de noi asociaţi.

În domeniul exploatării: - suprimarea sectoarelor de activitate cu capacităţi de

autofinanţare negative; - amânarea cheltuielilor de întreţinere sau de cercetare-

dezvoltare; - reducerea cheltuielilor generale; - funcţionarea provizorie în regim de subactivitate; - creşterea dividendelor obţinute de la filiale şi a altor

venituri decât încasările curente; - obţinerea de subvenţii de exploatare.

În alte domenii se manifestă posibilitatea de: - a înlocui rapid clienţi şi furnizori aflaţi în dificultate; - a găsi noi pieţe şi a lansa noi produse; - a înlocui persoanele, în pricipiu, indispensabile (care au

plecat din întreprindere). În prezent, în România se pot considera drept indicii de

nerespectare a principiului continuităţii activităţii şi restricţiile ce vor fi impuse de Uniunea Europeană în diverse sectoare economice vis-à-vis de calitatea de membru al acesteia, aspect care poate fi conturat şi de experienţa fostelor ţări comuniste care au devenit, recent, membre, experienţă ce relevă o intensificare a mediului concurenţial odată cu libera circulaţie a capitalului, produselor şi forţei de muncă, fapt care a determinat în mod direct falimentul unui procent semnificativ din numărul societăţilor comerciale, societăţi ce reprezentau actori importanţi pe scena economiilor respective.

Un alt indiciu al nerespectării principiului continuităţii activităţii, propriu economiei româneşti, poate fi reprezentat şi de nerespectarea convenţiilor de eşalonare a obligaţiilor faţă de bugetul consolidat al statului agreate de către un număr important de entităţi mari privatizate, care prevăd că anumite datorii erau/sunt „amânate în vederea scutirii”, urmând ca, în cazul nerespectării obligaţiilor de plată a eşalonărilor, sumele „amânate în vederea scutirii” să fie „activate” şi să devină exigibile.

d) Consecinţele (ne)aplicării principiului continuităţii activităţii

Plecând de la diferitele criterii de apreciere, analiza efectuată, cu ocazia întocmirii situaţiilor financiare anuale, permite degajarea a trei tipuri de situaţii:

1. Nu există nici un risc sau incertitudine privind capacitatea întreprinderii de a-şi continua activitatea într-un viitor previzibil.

2. Există un anumit număr de riscuri şi incertitudini, capacitatea întreprinderii de a continua activitatea depinzând de realizarea sau nerealizarea acestora.

117

3. Ţinând cont de diferitele elementele de apreciere, este foarte probabil ca întreprinderea să se găsească într-un viitor apropiat, în starea de incapacitate de a continua exploatarea.

Deşi, în practică, este foarte dificil să se opteze clar pentru una din situaţii, acest lucru trebuie realizat deoarece fiecare din cele trei situaţii conduce la consecinţe contabile distincte, referitoare la aplicarea principiului continuităţii activităţii:

1. Continuitatea exploatării este asigurată – este situaţia cea mai simplă, fiind întâlnită în cazul majorităţii întreprinderilor. Situaţiile financiare sunt întocmite prin aplicarea celorlalte principii, a regulilor şi metodelor contabile general admise.

Absenţa, în notele explicative, a unor informaţii referitoare la acest aspect semnifică, implicit, pentru utilizatorii situaţiilor financiare, că entitatea se regăseşte în situaţia normală de continuitate a activităţii şi că situaţiile financiare au fost întocmite în baza acestui principiu de bază.

2. Continuitatea activităţii este nesigură – este situaţia frecventă, pentru întreprinderile aflate în dificultate.

Incertitudinea legată de capacitatea întreprinderii de a-şi continua activitatea nu justifică, în mod normal, abandonul principiului continuităţii activităţii: măsurile luate sau în curs de execuţie explică menţinerea convenţiei, în vederea întocmirii situaţiilor financiare.

Această situaţie presupune două situaţii: a) incertitudinile planează în momentul întocmirii situaţiilor

financiare – această situaţie trebuie să antreneze prezentarea în notele explicative a ipotezelor şi a condiţiilor care justifică menţinerea per a contrario a principiului continuităţii activităţii.

b) incertitudinile au dispărut în momentul întocmirii situaţiilor financiare – acest caz presupune prezentarea, opţională, a situaţiei în notele explicative.

3. Continuitatea activităţii nu este sigură – atunci când întreprinderea nu poate să continue exploatarea fie din intenţia sa, fie din obligaţie sau din iniţiativa terţilor creditori, convenţia contabilă de continuitate trebuie abandonată şi prezentată per a contrario, fapt care determină prezentarea activelor la nivelul unor valori lichidative. O astfel de prezentare este relativ rară, deoarece spiritul de siguranţă asupra unui eveniment cum este încetarea activităţii trebuie să guverneze întocmirea situaţiilor financiare. În baza acestei certitudini, numai valorile lichidative (chiar dacă ele sunt estimate sau aproximate, datorită dificultăţilor de determinare) sunt acelea care creează premisele pentru obţinerea unei imagini fidele asupra situaţiilor financiare, patrimoniului şi rezultatului întreprinderii.

În situaţia de insolvenţă abandonul principiului continuităţii activităţii este o certitudine cu consecinţe asupra celorlalte principii

118

contabile, asupra evaluării activelor şi pasivelor, precum şi în ceea ce priveşte prezentarea informaţiei contabile:

1) Efecte asupra celorlalte principii contabile: - principiul permanenţei metodelor nu mai este aplicată,

deoarece valorile lichidative sunt, cel mai adesea, diferite de costurile istorice, precum şi din necesitatea înregistrării activelor şi pasivelor latente, generate direct de încetarea activităţii;

- principiul independenţei exerciţiilor nu mai este nici ea aplicată, deoarece trebuie pus în evidenţă ansamblul de evenimente viitoare iminente: concedierea, impozitele generate de lichidarea întreprinderii, abandonarea contractelor etc.

- principiul prudenţei continuă să fie respectat într-o anumită măsură, dar cu un amendament: dacă se dovedeşte necesar pentru aprecierea datoriilor şi cheltuielilor, precum şi pentru determinarea plusurilor de valoare eventuale, aplicarea lui este atenuată deoarece aceste plusuri de valoare trebuie contabilizate.

- principiul prevalenţei economicului asupra juridicului nu mai poate fi recunoscut în gestiunea societăţii, în special la lichidarea judiciară. Dacă într-o societate normală există prevalenţa economicului asupra juridicului, în cazul lichidării judiciare, activitatea se desfăşoară sub controlul judecătorului sindic, care urmăreşte în primul rând interesele creditorilor.

2) Efecte asupra evaluării activelor şi pasivelor. Principiile costurilor istorice este abandonat, elementele

de activ sunt evaluate la valoarea lor de realizare, iar pasivele la valoarea actuală.

Activele imobilizate sau grupurile cedate se evaluează la cea mai mică valoare, dintre valoarea contabilă şi valoarea justă, mai puţin costurile cedării. Dacă activul imobilizat face parte dintr-un grup, evaluarea se aplică grupului de active (activele şi dotările direct asociate acestor active într-o tranzacţie unică), ca un tot unitar, astfel ca grupul respectiv să fie evaluat la cea mai mică valoare dintre valoarea contabilă şi valoarea justă mai puţin costurile de vânzare74.

În situaţia în care nu există posibilitatea de a determina o valoare de piaţă deoarece acel grup de active este rar vândut, acestea sunt evaluate conform IAS 16 „Imobilizări corporale” la costul de înlocuire mai puţin amortizarea.

În legătură cu amortizarea activelor imobilizate în perioada lichidării, se pune problema dacă aceasta să se calculeze sau nu. Legislaţia din România prevede ca amortizare să se calculeze şi să se includă pe cheltuielile exerciţiului până la scoaterea lor din gestiune. Apreciem că, dacă activele imobilizate nu mai aduc beneficii economice viitoare, întrucât nu mai funcţionează,

74IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare ţi activităţi în curs de întrerupere”

119

conducerea unităţii trebuie să dea o decizie de trecere în conservare, şi prin urmare acestea nu se mai amortizează. În acest mod se respectă şi IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de întrerupere”, care prevede că activele şi grupurile de active destinate vânzării nu se amortizează.

Principiul prudenţei va conduce la evaluarea unui plus de valoare numai dacă acesta este sigur.

În scopul unei delimitări mai precise şi utilizării într-o manieră adecvată a noţiunii de „valoare lichidativă”, ne vom opri în continuare asupra unei prezentări a elementelor bilanţiere în condiţiile dihotomiei: cost istoric – valoare lichidativă.

În situaţia imobilizărilor necorporale, dacă atunci când se respectă principiul continuităţii activităţii, acestea sunt prezentate în situaţiile financiare la valoarea contabilă, valoare care, în accepţiunea standardelor internaţionale de contabilitate, reflectă diferenţa dintre valoarea de intrare şi valoarea amortizată şi/sau provizionată, după caz, primând, deci, principiul costului istoric; în situaţia în care principiul este perceput per a contrario, tratamentul aplicat diferă în funcţie de natura activului necorporal:

- cheltuielile de constituire sunt recunoscute direct ca şi cheltuieli, aspect care are un impact direct asupra rezultatului;

- cheltuielile de dezvoltare, de asemenea, sunt recunoscute ca şi cheltuieli, cu excepţia cazului în care există o altă entitate care doreşte să achiziţioneze şi să continue activitatea de dezvoltare, fapt care conferă activului necorporal o valoare de realizare;

- alte imobilizări necorporale trebuie considerate la valoarea de realizare, în cazul în care sunt vandabile, dar trebuie să se manifeste o prudenţă maximă deoarece valoarea acestor active depinde, adesea, de capacitatea întreprinderii de a se dezvolta şi de a realiza profituri, fapt care, în cazul necontinuităţii activităţii şi a lipsei de cumpărători, antrenează pierderi.

În ceea ce priveşte imobilizările corporale şi financiare, atunci când se respectă principiul continuităţii activităţii, acestea sunt prezentate în situaţiile financiare la valoarea contabilă, respectiv costul de achiziţie, primând principiul costului istoric. În cazul nerespectării principiului continuităţii activităţii, valoarea activelor imobilizate corporale este valoarea actuală, determinată prin referinţă la o valoare de piaţă sau valoarea rezultată dintr-o promisiune de vânzare (valoare de lichidare). Calculul amortizării imobilizărilor, efect al punerii în practică principiului continuităţii activităţii, în opinia noastră, va trebui să înceteze; activele trebuie să fie evaluate la valoarea de lichidare şi recunoscute drept active deţinute pentru vânzare, conform IFRS 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de întrerupere” şi prezentate ca atare în notele explicative la situaţiile financiare.

120

Pierderile constatate nu vor avea caracterul reversibil, ci mai degrabă vor fi recunoscute drept cheltuieli cu amortizarea decât cheltuieli cu amortizările.

În cazul stocurilor, respectarea principiului continuităţii determină prezentarea stocurilor în situaţiile financiare la cost de achiziţie sau de producţie, iar în cazul deprecierii acestora se constituie provizioane. Atunci când nu se mai respectă principiul continuităţii activităţii, stocurile trebuie reflectate la valoarea de realizare care, în cele mai multe cazuri, este inferioară valorii contabile nete. O discuţie aparte vizează producţia în curs de execuţie (şi chiar imobilizările în curs de execuţie) care are o valoare nulă dacă nu se poate vinde. Pentru contractele pe termen lung, pot exista situaţii în care trebuie recunoscute pierderi suplimentare (mai degrabă sub forma unor pierderi definitive decât sub forma constituirii de provizioane suplimentare).

În condiţii de continuitate, creanţele sunt evidenţiate la valoarea nominală constituindu-se, atunci când este necesar, provizioane pentru depreciere pentru creanţele a căror realizare este incertă. Atunci când nu se respectă principiul continuităţii activităţii, se poate pune în discuţie suplimentarea provizionului, iar pentru conturile de regularizare, recunoaşterea ca şi cheltuieli ale exerciţiului.

Titlurile de plasament sunt evidenţiate la costul de achiziţie, iar în cazul înregistrării unor cursuri bursiere inferioare, se constituie provizioane pentru depreciere, aspecte reflectate atunci când se respectă principiul continuităţii. Dacă entitatea nu mai respectă principiul continuităţii activităţii, valoarea de prezentare a titlurilor de plasament este cursul bursier sau valoarea de negociere pentru titlurile necotate.

Atunci când respectă principiul continuităţii exploatării, datoriile sunt prezentate la valoarea nominală. În momentul în care nu se mai aplică principiul continuităţii activităţii, pasivul va trebui să ţină cont de toate costurile de exploatare, până la încetarea activităţii şi de toate datoriile cauzate de încetarea activităţii.

O aplicaţie particulară a principiului continuităţii activităţii o reprezintă şi textul art. 41 din legea insolvenţei: (1) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. (2) Prin excepţie de la alin. (1), creanţele garantate se înscriu în tabelul definitiv şi/sau în tabelul definitiv consolidat, după caz, la valoarea garanţiilor, evaluată în conformitate cu art. 39 alin (1) lit. A, dar nu mai mult decât valoarea totală a creanţei garantate de acea garanţie. Creanţele bugetare garantate nu sunt supuse evaluării prevăzute de art. 39 din lege. La distribuţia preţului garanţiei, creditorul garantat va fi îndreptăţit să calculeze accesoriile la creanţa garantată până cel mult la data vânzării

121

bunului, cu condiţia ca preţul bunului să fie corespunzător mai mare decât valoarea iniţial evaluată. În cazul în care preţul va fi inferior valorii evaluate, la distribuţie se va ajusta corespunzător raportul dintre partea garantată şi cea negarantată a creanţei (3) In cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările sau penalităţile de orice fel ori cheltuielile accesorii la obligaţiilor născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează prevederile alin. (1) şi (2) se aplică corespunzător pentru calculul accesoriilor cuprinse în programul de plăţi, la data intrării în faliment. (4) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numite generic accesorii, nu vor putea fi adăugate creanţelor născute ulterior datei deschiderii procedurii simplificate cât şi celei generale în cazul în care nici un plan de reorganizare nu este confirmat.

Practic, stoparea calcului dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor de orice fel ori cheltuielilor, numite generic accesorii vine în contradicţie cu logica desfăşurării unei exploataţii curente normale oricărei activităţi economice.

3) Efecte asupra informaţiei contabile În notele explicative, trebuie să se menţioneze principiile şi

metodele utilizate pentru evaluarea activelor şi datoriilor şi pentru aprecierea ansamblului riscurilor. Trebuie prezentate, de asemenea, motivele abandonării anumitor principii general, precum şi influenţa acestui aspect asupra situaţiilor financiare.

O atenţie deosebită trebuie acordată: - sistării contractelor în curs de desfăşurare care

antrenează penalizări; - obligaţiilor fiscale care decurg din lichidare; - subvenţiilor pentru investiţii care trebuie virate la venituri; - indemnizaţiilor şi salariilor compensatorii antrenate de

desfacerea contractelor de muncă; - datoriilor contingente care în momentul declanşării

procedurii de faliment pot deveni exigibile. 5.2.2 Principiul prudenţei (conservatism principle)

a) Despre principiu „Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenţei. În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte: a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exerciţiului financiar; b) se va ţine seama de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar

122

dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului; c) se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere.”75

Dacă definiţia din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate este destul de exhaustivă şi explicită (vezi şi OMF 1752/2005), definiţia din Hotărârea Guvernului României nr. 704/1993 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii contabilităţii (abrogată în prezent), arăta, că respectarea principiului prudenţei presupune faptul de a nu fi „admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile generate de desfăşurarea activităţii în exerciţiul curent sau anterior.”

În materie de evaluare, obiectivul primordial este exactitatea. Dar se ştie că, în numeroase cazuri, acest obiectiv este un ideal inaccesibil.76 Principiul prudenţei are mai degrabă caracterul unei soluţii de aplicat, recomandând, în caz de incertitudine, o atitudine precaută de realizare de judecăţi. El este rezultatul practicii profesioniştilor contabili preocupaţi de aprecierea rezonabilă a faptelor cu scopul de a nu transfera în viitor incertitudinile prezente susceptibile să greveze patrimoniul şi rezultatele întreprinderii. Principiul prudenţei a fost recunoscut de jurisprudenţă încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea reprezentând „atitudinea de spirit a celui care, reflectând la consecinţele actelor sale, îşi ia toate măsurile pentru a evita erorile şi neplăcerile posibile, se abţine la tot ceea ce ar putea fi sursă de neajunsuri”.77

O observaţie ce o putem face vizează faptul că foarte mulţi cercetători contabili leagă acest principiu în primul rând de fiscalitate, îi dedică foarte multe aprecieri legate de aspectele de tehnica înregistrărilor contabile, lăsând pe plan secundar aspectul considerat de noi esenţial, şi anume faptul că acest principiu a fost generat în primul rând de practică, şi ca atare importantă este buna diligenţă a profesionistului contabil, în special a auditorului financiar extern independent. Situaţiile financiare vor trebui elaborate ţinându-se seama de toate precauţiunile necesare pentru a evita prezentarea către terţi a unei situaţii financiare nete ori a

75 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39 76 Credem că evaluarea performanţelor universitare este un bun exemplu! 77 Costel Istrate – Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 27

123

unor profituri supraevaluate.78 Pe de altă parte nu trebuie să cădem în cealaltă extremă, a prezentării unei situaţii subevaluate. Poate şi din acest motiv, al subiectivismului în aplicare, principiul prudenţei, în planul logicii, este contestabil.79

Aplicarea principiul prudenţei are în vedere aplicarea unui tratament asimetric al incertitudinii:

- atunci când se prevede o diminuare viitoare a valorii patrimoniului sau a rezultatului, va trebui să anticipăm pierderile sau minus-valorile latente;

- atunci când se anticipează câştiguri potenţiale, beneficiile sau plus-valorile latente nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare; câştigurile nu sunt recunoscute pentru că nu sunt realizate.

Prudenţa, complement al imaginii fidele, constă în a nu prezenta o imagine prea favorabilă prin ignorarea unor fapte sau evenimente de care se are ştiinţă astăzi şi care pot avea impact în viitor asupra situaţiilor financiare.80 Această referinţă implicită la finalitatea informării contabile este foarte importantă deoarece permite evitarea unei deviaţii de la principiul prudenţei: nu se pune în discuţie producătorul de informaţie contabilă în sensul de a se comporta „prudent” cu scopul de a se proteja pe el însuşi, ci de al proteja pe destinatarul şi utilizatorul informaţiei, care să nu-şi bazeze analizele pe un patrimoniu supraevaluat. Prudenţa se regăseşte în sinceritate (în sensul de a prezenta în situaţiile financiare fapte susceptibile de a influenţa destinatarul informării) şi trebuie să servească noţiunea de imagine fidelă.

Rămâne în discuţie ideea de anticipare a riscurilor care este mai puţin clară decât cea de realizare de câştiguri. Riscul este omniprezent în activitatea economică: până la ce nivel trebuie să fim „prudenţi”? Aprecierea „rezonabilă” se bucură de un real subiectivism influenţat de factori dintre cei mai diverşi. Aplicarea principiului prudenţei vizează evenimente care au intervenit în cursul exerciţiului, dar şi evenimentele ulterioare închiderii exerciţiului financiar şi care pot avea impact asupra situaţiilor

78 Francis Rousse – Normalisation comptable. Pricipes et pratiques, Ministère de la Coopération et du Dévelopement, Collection Métodologie, Paris, 1989, p. 134 79 Daniel Boussard - La modélisation comptable en Question(s), Edition Economica, Paris, 1997, p. 117 80 „Cei care elaborează situaţii financiare trebuie să se confrunte cu incertitudini care, inevitabil, planează asupra multor evenimente şi circumstanţe, cum ar fi încasarea creanţelor îndoielnice, durata de utilizare probabilă a utilajelor şi echipamentelor şi numărul eventualelor reclamaţii cu privire la produsele în garanţie. Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin prezentarea naturii şi valorii lor, dar şi prin exercitarea prudenţei în întocmirea situaţiilor financiare. Prudenţa înseamnă includerea unui grad de precauţie în exercitarea raţionamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiţii de incertitudine, astfel încât activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile să nu fie subevaluate.” – Standarde Internaţionale de Contabilitate 2001, Cadrul general paragraful 37, p. 67

124

financiare anuale. Este o regulă practică, dar nu indestructibilă dacă ne gândim că această regulă a individualizării riscurilor poate fi „răsturnată” de constituirea de provizioane pentru riscuri statistice, unde este vorba de o eventualitate şi mai puţin de o probabilitate, limita de anticipare a riscurilor nefiind clar precizată.

Prezentările anterioare ne-au condus clar la ideea că forma practică de aplicare a principiului prudenţei îşi găseşte reflectarea sub forma provizioanelor. Deprecierile elementelor de activ sunt constatate şi calculate la finele fiecărui exerciţiu financiar. Dacă este cazul, ele se acumulează an de an şi, din punct de vedere al gestiunii financiar contabile sunt:

- fie prezentate în formă subtractivă în bilanţ, în raport cu costul istoric al fiecărui element de activ, pentru ca terţii să fie informaţi asupra valorii reale;

- fie adăugate valorii situaţiei nete ca şi element de autofinanţare a întreprinderii; în fapt, îşi regăsesc impactul într-o reducere a valorii excedentului brut de exploatare, ca o economie, şi pot fi considerate, pe cale de consecinţă, ca o generare de resurse durabile.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite dacă se constată, la finele exerciţiului financiar, o mare probabilitate ca într-un viitor apropiat să se constate pierderi ca urmare a unor evenimente anterioare constrângătoare care vor genera ieşiri de beneficii şi care pot fi estimate de o manieră rezonabilă (o sumă aproximativă). Ca şi deprecierile elementelor de activ (provizioanele pentru deprecieri), provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli au impact asupra excedentului brut de exploatare şi sunt un element al capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.

Reglementările contabile româneşti în materie au fost aproape ignorate relativ la aplicarea principiului prudenţei. Aplicarea acestuia s-a dovedit reală (şi nici aici întotdeauna, întreprinderile vizate de noi fiind acelea care au apelat la credite bancare, cu un grad de îndatorare ridicat, aflate la limita profitabilităţii) doar în ceea ce priveşte reglementările fiscale relative la deductibilitatea provizioanelor:81

- provizioanele pentru clienţii neîncasaţi, în cazul declarării falimentului acestora (departe de starea de „normalitate” ce obliga la constituirea de provizioane pentru pierderi din creanţe);

- provizioane pentru pierderi din diferenţe de curs valutar (care în fapt erau pierderi sau profituri financiare,

81 Hotărârea Guvernului nr. 335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare (abrogată) şi Hotărârea Guvernului nr. 830/2002 privind regimul deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici, ale băncilor, organizaţiilor cooperatiste de credit şi fondurilor de garantare

125

„transferate” în bilanţ prin intermediul conturilor de diferenţe de conversie, întreprinderile având posibilitatea-opţiunea de a înregistra doar pierderea din evoluţia nefavorabilă a cursurilor valutare cu impact asupra evaluării creanţelor şi datoriilor în valută, deductibilitatea fiind acordată doar la nivelul pierderii nete.

- provizioane pentru garanţii de bună execuţie, acordate clienţilor conform clauzelor contractuale, pentru efectuarea remedierilor în perioada de garanţie.

Reglementările fiscale relative la impozitul pe profit au mai prevăzut, de-a lungul timpului, pentru anumite domenii de activitate, constituirea de provizioane deductibile.

Dreptul contabil românesc nu acordă o importanţă privilegiată principiului prudenţei. În schimb toate cutumele, uzanţele şi mai cu seamă normele profesionale îl fac să ocupe un loc privilegiat, apărând ca unul interesant şi în acelaşi timp dominant în raport cu celelalte, fără însă a abuza de el prin „crearea de rezerve latente sau oculte”.82 În fapt, o subestimare deliberată a patrimoniului poate reprezenta o reducere a rezultatelor finaciare (contabile) ale unui an ca urmare a constituirii de provizioane nejustificate economic cu scopul reluării acestora într-un exerciţiu viitor mai puţin profitabil sau chiar cu pierderi, iar principiul prudenţei poate fi invocat cu succes pentru a justifica această manevră. În drept, putem discuta de un delict referitor la furnizarea unei imagini infidele. Însă există un alt aspect care justifică importanţa ce se dă acestui principiu şi anume acela de interzicere a distribuţiei de dividende în cursul exerciţiului („dividende în avans”).83

Implicaţiile principiului prudenţei sunt reflectate şi prin influenţa sa asupra altor principii:

- justifică (asociat cu principiul continuităţii activităţii) aplicarea principiului nominalismului, respectiv înscrierea în bilanţ a unei valori contabile rezultate din costul istoric (chiar şi în cazul unor plus valori latente), introducându-se însă şi o derogare în sensul că valoarea venală va trebui să substituie costul istoric dacă acesta îi este inferior,

82 „[…] exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de rezerve ascunse sau provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau a veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau a cheltuielilor […].” - Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 37, p. 52 83 „Se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani […] reprezentantul legal al societăţii, care […] încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de bilanţ contabil ori contrarii celor rezultate din acesta” – art. 265 pct. 5 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33/29 ianuarie 1998

126

- el influenţează direct principiul independenţei exerciţiului sub aspectul conectării cheltuielilor la veniturile exerciţiului,

- se regăseşte în principiul non-compensării, în sensul că nu este permisă compensarea câştigurilor realizate cu minus-valorile (pierderile) potenţiale.

Un aspect însemnat pe linia punerii în practică a principiului prudenţei a îl reprezintă prevederile din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei84 care la Titlul II „Asigurarea transparenţei şi stabilităţii în mediul de afaceri”, art. 9 (prin care se aduc modificări la Legea nr. 31/1991, republicată, legea societăţilor comerciale) se fac precizări referitoare la interzicerea utilizării rezervelor (diferenţelor favorabile) din reevaluarea patrimoniului pentru majorarea capitalului social; cu atât mai mult devine mai prohibitivă utilizarea acestor rezerve pentru acoperirea de pierderi înregistrate.

Din cele prezentate până acum, principiul continuităţii activităţii şi principiul prudenţei apar ca fiind două principii complementare, pe de o parte prin modul lor de articulare, iar pe de altă parte prin faptul că servesc (sub imperativul imaginii fidele) la definirea şi ghidajul tuturor celorlalte principii de drept contabil.

b) Consecinţele aplicării principiului prudenţei în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă

Aşa cum arătam anterior, aplicarea principiului prudenţei trebuie realizată în continuare, chiar dacă on going concern devine inoperant. Însă dacă se dovedeşte necesar pentru aprecierea datoriilor şi cheltuielilor, precum şi pentru determinarea plusurilor de valoare eventuale, aplicarea lui este atenuată deoarece aceste plusuri de valoare vor trebui recunoscute în situaţiile financiare.

Un caz tipic este cel care priveşte imobilizările corporale. Apreciem că valorificarea rezultatelor inventarierii la deschiderea procedurii de insolvenţă poate conduce la necesitatea reevaluării imobilizărilor corporale în vederea stabilirii unor baze de negociere, în funcţie de inflaţie, utilitatea bunului, starea lui şi preţul pieţei, efectuată de către evaluatori autorizaţi, sau conform IFR 5 „Active imobilizate deţinute pentru vânzare şi activităţi în curs de întrerupere”. Standardul IAS 16 „Imobilizări corporale”, prevede că dacă nu există nici o posibilitate de a identifica o valoare de piaţă întrucât acel gen de active este rar vândut, acestea sunt evaluate la costul de înlocuire, mai puţin amortizarea. Plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale trebuie reflectat în conformitate cu IAS 16 „Imobilizări corporale” în debitul sau creditul contului „Rezerve din reevaluare”. În cazul în care valoarea contabilă a unui activ este majorată în urma reevaluării, majorarea 84 Monitorul Oficial nr. 279/21 aprilie 2003

127

se înregistrează în creditul conturilor de capital sub formă de rezervă (diferenţă din reevaluare). Aceasta trebuie recunoscută ca venit, în măsura în care compensează o descreştere din reevaluarea aceluiaşi activ, recunoscută anterior ca o cheltuială. Dacă valoarea contabilă este diminuată ca rezultat al unei reevaluări, aceasta trebuie recunoscută ca o cheltuială. Ea va fi scăzută direct din surplusul din reevaluarea anterioară a aceluiaşi activ, în măsura în care diminuarea nu depăşeşte valoarea înregistrată anterior ca surplus din reevaluare.

Susţinem ideea efectuării reevaluării imobilizărilor corporale ale societăţilor în procedură de insolvenţă, dar la cedarea acestora va trebui avută în vedere „descărcarea” (debitarea), mai întâi a rezervelor din reevaluare şi numai eventuala diferenţă să fie recunoscută drept cheltuială a perioadei. Tot în acest context, în situaţia societăţilor aflate în insolvenţă, atunci când se pune problema reevaluării activelor corporale este mai indicat a se utiliza metoda eliminării amortizării din valoarea brută a activului înainte de reevaluare (adoptarea valorii de piaţă) decât metoda recalculării proporţionale a amortizării cu modificarea valorii brute a activului reevaluat (adoptarea valorii de înlocuire). 5.2.3 Principiul permanenţei metodelor (principle of consistency)

a) Despre principiu „Acesta presupune continuitatea aplicării aceloraşi reguli şi

norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurându-se comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile.

Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile referitoare la operaţiunile întreprinderii.

Este foarte importantă menţionarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor reportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii societăţii.”85

Principiul permanenţei metodelor prescrie constanţă în aplicarea de metode identice de la un exerciţiu la altul în prezentarea situaţiilor financiare succesive ale unei întreprinderi. Acest principiu îşi găseşte fundamentele în necesitatea asigurării unei bune înţelegeri a situaţiilor financiare şi în mod deosebit a unei comparabilităţi indispensabile a informaţiei financiare în timp.

85 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

128

Proiecţiile financiare pe care le realizează diverşii utilizatori ai situaţiilor financiare vor fi greu de realizat dacă seriile cronologice au la bază metode şi tratamente contabile diferite, iar interpretarea tendinţelor poate deveni dubioasă în măsura în care nu se cunoaşte dacă fluctuaţiile rezultă ca urmare a influenţei unor factori interni ori a unor factori externi (condiţiile economice, concurenţa etc.).

Dreptul contabil românesc nu se remarcă cu ceva deosebit relativ la abordarea principiului permanenţei metodelor. Principiul permanenţei metodelor vizează, aşa cum ne gândim în primă instanţă, informaţiile de natură cifrică, prezentarea metodelor de evaluare, însă noţiunea de permanenţă vizează şi procedurile de obţinere a informării.

Discutând de normalizare în materie de permanenţă a metodelor trebuie să notăm faptul că IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare § 7 prevede simplu „metodele contabile sunt prezumate a fi constante”, iar Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene prevede că „modelele de evaluare nu pot fi modificate de la un exerciţiu la altul” (art. 31-1b).

Finalitatea acestui principiu, şi anume dorinţa de a avea informaţii comparabile în timp, ne conduce la ideea unei „imagini fidele în dinamică”, principiul permanenţei metodelor vine să completeze inconvenientele periodicităţii informărilor asupra întreprinderii. Obiectivul prezentării de informaţii comparabile rezultă şi în mod implicit prin prevederea obligativităţii prezentării „paralele” a posturilor din situaţiile financiare atât pentru anul curent, cât şi pentru anul precedent, fapt ce prezumă în mod evident o continuitate în prezentare şi o omogenitate în metodele care au condus la determinarea acestor cifre corespondente.

Aşa cum reiese şi din definiţie, schimbarea de metode este permisă în situaţii excepţionale şi cu totul limitate de reglementarea contabilă: dacă legea/un standard contabil ori schimbarea de metode conduce la furnizarea de informaţii mai relevante sau mai credibile. Drept consecinţă, în opinia noastră, iar practica poate să confirme acest lucru, cazurile de schimbare de metode sunt foarte numeroase. Se pot menţiona câteva, fără a putea impune cuiva crezul că acestea sunt cele mai frecvente ori cele mai însemnate:

- posibilitatea de a înscrie în bilanţ (activ) anumite cheltuieli pentru ca apoi să fie etalate în timp: cheltuielile de cercetare dezvoltare, costurile generate de îndatorare ori cheltuielile reprezentate de diferenţele de curs valutar aferente unor achiziţii în devize în cazul în care întreprinderea decide la aplicarea tratamentului contabil alternativ prescris de Standardele Contabile Internaţionale,

- opţiuni legate de punerea în practică a principiului prudenţei ca de exemplu în cazul încetării capitalizării

129

- dobânzilor ori limitării posibilităţilor de provizionare relative la angajamentele pentru pensionare,

- alternativele prevăzute de diverse reglementări în ceea ce priveşte alegerea strictă a unei metode contabile, aici fiind vizate în mod deosebit metodele de amortizare, aşa cum sunt ele prevăzute de Legea nr. 15/1995 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată ori modul de evaluare a stocurilor („Metoda aplicată trebuie să fie considerată de administrator ca fiind cea mai adecvată situaţiei respective. Aceste metode sunt:

- metoda FIFO; - metoda LIFO; - metoda costului mediu ponderat; - altă metodă similară, recunoscută de

reglementările în vigoare. Metoda aleasă trebuie aplicată cu consecvenţă pentru

elemente similare stocurilor şi de la un exerciţiu la altul. Dacă în situaţii excepţionale decid să schimbe metoda pentru un anumit element de stocuri sau active fungibile, trebuie să se prezinte următoarele informaţii:

(i) motivul schimbării metodei; (ii) efectele sale asupra rezultatului exerciţiului.” 86 - opţiuni de prezentare: de exemplu un titlu deţinut poate

fi clasificat ca fiind imobilizare financiară respectiv investiţie financiară. Acest aspect poate viza atât conturile individuale cât şi conturile consolidate, atunci când se defineşte perimetrul de consolidare.

Pe de altă parte cel care întocmeşte situaţiile financiare, când a procedat la o modificare de metode, va trebui să precizeze motivul schimbării metodei cu „justificarea” opţiunii făcute. Problema apare ca fiind simplă atunci când o lege sau un standard contabil propune/obligă la aplicarea unei metode diferite sau noi, justificarea fiind imediat realizată în cadrul notelor explicative. Însă atunci când modificarea este realizată din iniţiativa întreprinderii, aceasta nu se poate justifica decât printr-un imperativ de imagine, (iar intrarea în procedura de insolvenţă este un imperativ în acest sens) pe care îl putem identifica într-una din următoarele situaţii:

- un principiu, regulă, metodă a fost aplicată inadecvat până la acel moment: este vorba deci, de a corecta o eroare putându-se invoca imaginea fidelă. În această situaţie, doctrina nu statuează starea ca fiind o schimbare reală de metodă, însă informaţii despre acest

86 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 46

130

- fapt trebuie prezentate în notele explicative la situaţiile financiare;

- modificări în condiţiile de activitate (exploatare) ale întreprinderii justifică o schimbare în modalităţile de aplicare a metodelor şi a regulilor (de exemplu, schimbarea planului de amortizare a unui activ poate avea la bază noile condiţii de exploatare care modifică durata sa probabilă de utilizare). Din punct de vedere doctrinar, în astfel de cazuri nu este obligatorie prezentarea de comparative în notele explicative.

- o „schimbare excepţională” a intervenit în viaţa unei întreprinderi şi justifică realizare unei alegeri din opţiunile oferite de reglementări: este practic singurul caz de schimbare de metodă în sens strict, informaţii suplimentare care să permită utilizatorului situaţiilor financiare să aprecieze impactul schimbării asupra bilanţului şi a contului de rezultat, în comparaţie cu exerciţiul precedent, trebuie furnizate în notele explicative la situaţiile financiare şi în plus să se „probeze” faptul că noua metodă dă o imagine mai fidelă.

Am dori să subliniem un aspect de nuanţă în sensul inexistenţei unei distincţii nete, în practică, între reguli şi metode pe de o parte şi modalităţi de aplicare, pe de altă parte. În fapt, este vorba de respectarea aceluiaşi principiu, însă precizăm că schimbarea de metodă nu trebuie să rezulte dintr-o decizie arbitrară a întreprinderii, mai cu seamă atunci când este afectat rezultatul exerciţiului.

b) Principiul permanenţei metodelor în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă

Fără nici un dubiu, situaţia excepţională generată de starea de insolvenţă solicită, aşa cum este precizat şi în IAS 8 „Modificări ale politicilor şi estimărilor contabile şi corectarea erorilor”, abandonul principiului permanenţei metodelor, pe de o parte de renunţarea automată la costul istoric şi de necesitatea realizării unor evaluări specifice.

Schimbarea de metodă nu trebuie confundată cu schimbarea modalităţilor de aplicare a metodelor. Acestea din urmă constituie, în cadrul aceleiaşi metode, modificări în ipotezele de calcul, reţinute pentru evaluarea aceluiaşi fenomen (de exemplu, deprecierea clienţilor, deprecierea stocurilor etc.).

În plus, comparabilitatea nu mai este pusă în discuţie, pe de o parte, în mod direct, pentru că schimbarea este evidentă, societatea intrând într-o nouă „eră” (ultima), iar pe de altă parte pentru că, în fapt, această „eră” este considerată un singur exerciţiu financiar, unic prin metode şi mod de aplicare a principiilor contabile.

131

O modificare a unei politici contabile, alta decât aceea făcută în urma promulgării unui nou standard sau a unei interpretări, trebuie, conform IAS 8 revizuit să fie contabilizată retrospectiv. Soldul de deschidere al rezultatului reportat pentru prima perioadă prezentată (exerciţiul financiar al lichidării).

Efectul cumulat al unei schimbări a politicii este, în general determinat calculând, în primul rând, venitul înainte de impozitare şi sub incidenţa noului principiu şi sub incidenţa vechiului principiu, pentru toate perioadele afectate. Se determină apoi diferenţa, dintre cele două sume ale venitului pentru fiecare perioadă anterioară. Apoi aceste diferenţe sunt ajustate pentru efecte fiscale. Acest total reprezintă ajustarea efectului cumulativ la începutul perioadei curente (exerciţiul financiar al lichidării). Efectul cumulativ va fi fie o adăugare la, fio o scădere din venitul perioadei curente, în funcţie de felul în care modificarea noului principiu afectează venitul.

În general, numai efectele directe ale modificării şi efectul fiscal al venitului aferent ar trebui să fie incluse în calculul efectului cumulativ (de exemplu, atunci când compania îşi modifică metoda de cost a stocurilor, numai efectele modificării costului bunurilor vândute, net de impozit, sunt considerate a fi directe). Efectele indirecte, cum ar fi efectul asupra plăţii dividendelor sau altor similare care au avut loc ca rezultat al modificării venitului net, nu sunt incluse în calculul efectului cumulativ.

În ceea ce priveşte corectarea erorilor fundamentale, acestea vor fi corectate prin ajustarea rezultatului reportat (capitalurilor de deschidere), ca tratament contabil de referinţă sau impactul unei corectări de erori fundamentale va putea fi recunoscut la rezultatul perioadei lichidării. 5.2.4 Principiul independenţei exerciţiului (cut off)

a) Despre principiu „Se vor lua în considerare toate veniturile şi cheltuielile

corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţină seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor.”87

Creată pentru a dura, o întreprindere îşi desfăşoară şi-şi dezvoltă activitatea de-a lungul timpului, fără ca finalul să fie previzibil. Însă este necesar, ca la anumite perioade, din motive de apreciere a gestiunii ori pentru informarea terţilor să se observe şi analizeze această stare de funcţionare continuă. Din acest motiv, viaţa întreprinderii este divizată în perioade contabile egale,

87 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

132

exerciţii financiare, care, în cele mai multe cazuri au durata de un an, însă în practică pot fi şi semestrul, trimestrul sau chiar luna. Acest „decupaj al filmului vieţii” unei întreprinderi este o obligaţie legală: „Bilanţul contabil şi contul de profit şi pierderi se vor întocmi în condiţiile prevăzute de lege.”88 „Persoanele prevăzute la art. 1 au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii, în condiţiile legii.”89 Fiecare din aceste informări succesive (definite bilanţ ori situaţii financiare anuale) este o informare independentă din punctul de vedere al alocării pe o anumită perioadă. Independenţa (specializarea ori separarea) exerciţiului implică „conectarea” cheltuielilor la veniturile perioadei contabile.

i) periodicitatea şi autonomia (independenţa) informării Dreptul contabil românesc statuează faptul că exerciţiul

contabil (periodicizarea) „începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, cu excepţia primului an de activitate, când acesta începe la data înfiinţării, respectiv înmatriculării […].”90 Aceasta reprezintă regula ce vine oarecum în consonanţă cu practicile şi cutumele româneşti relative la „bilanţul de la cumpăna dintre ani”. Excepţie prevăzută de lege se referă la faptul că „Guvernul, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice, poate aproba ca exerciţiu financiar să înceapă şi să se încheie şi la alte date decât cele prevăzute la alin. 9.” Ar părea ieşit din anumite tipare, însă, în opinia noastră un alt sistem de separaţie ar putea fi aplicat doar în situaţii cu totul excepţionale, ca de exemplu războaie, calamităţi etc. ori ca urmare a unor restricţii impuse de anumite cerinţe de raportare externă.

Informările impuse de asemenea periodicizare („exerciţiul financiar”) rezultă nu numai din prevederea explicită prevăzută de legea contabilităţii, dar şi din altele implicite. Noţiunea de „periodicitate”, respectiv principiul unei informări, în termeni contabili, asupra unui exerciţiu financiar-contabil rezultă şi din obligativitatea inventarului la care întreprinderea trebuie să procedeze cel puţin o dată pe an pentru a constata existenţa şi

88 Art. 177 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale 89 Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii 90 Art. 26 alin. (9) din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii

133

valoarea elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz.91

La momentul inventarului are loc evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea actuală (de utilitate) denumită şi valoare de inventar (valoarea estimată care se determină în funcţie de valoarea de piaţă şi utilitatea bunului pentru întreprindere) pentru determinarea căreia „întreprinderea utilizează referinţele şi tehnicile cele mai adaptate naturii şi caracteristicilor fiecărui element patrimonial: preţul pieţei, baremul mercurial, indici specifici etc.”92 Implicaţiile inventarului asupra „decupajului temporar” sunt mult mai multe: constituirea de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, înregistrarea cheltuielilor şi a veniturilor ce privesc respectivul exerciţiu financiar şi neînregistrate încă, cu alte cuvinte, efectuarea unui ataşament al cheltuielilor şi veniturilor la exerciţiul contabil adecvat. Situaţiile financiare anuale sunt stabilite ţinându-se seama de înregistrările contabile din cursul anului şi de inventar: această „închidere” a exerciţiului marchează limita unei perioade contabile, pentru care se determină şi rezultatul aferent, independent de exerciţiul precedent sau următor. Această afirmaţie aparent riguroasă a autonomiei perioadei de raportare cunoaşte totuşi o largheţe importantă, în sensul posibilităţii luării în considerare, în prezentarea situaţiilor financiare, şi a evenimentelor ulterioare închiderii exerciţiului financiar. Este vorba, în fapt, de aplicarea principiului prudenţei care impune să se ţină seama de riscurile ce pot surveni între data de închidere a exerciţiului financiar şi data de întocmire a situaţiilor financiare, respectiv data când sunt supuse aprobării adunării generale a acţionarilor/asociaţilor. Din capul locului precizăm că atunci când vorbim de evenimente ulterioare sunt vizate doar cele cu impact negativ asupra situaţiilor finaciare. Afectarea situaţiilor financiare prin constituirea de provizioane (bilanţul şi contul de rezultate) ori prin prezentarea doar ca informaţii în notele explicative depinde în

91 Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004 prevăd la pct. 3: „În temeiul prevederilor din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, unităţile au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an, pe parcursul funcţionării lor, în cazul funzionării, divizării sau încetării activităţii, precum şi în următoarele situaţii: a) la cererea organelor de control, cu prilejul efectuarii controlului, sau a altor organe prevazute de lege; b) ori de câte ori sunt indicii ca exista lipsuri sau plusuri în gestiune, care nu pot fi stabilite cert decât prin inventariere; c) ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune; d) cu prilejul reorganizarii gestiunilor; e) ca urmare a calamitatilor naturale sau a unor cazuri de forta majora; f) în alte cazuri prevazute de lege.” 92 Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu – Contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1993, p. 38

134

mod deosebit de judecata realizată în legătură cu calificarea unui anume fapt sau eveniment.

ii) ataşarea cheltuielilor la veniturile perioadei Principiul independenţei exerciţiilor dobândeşte adevăratul

său sens atunci când se discută despre determinarea rezultatului perioadei: acesta se determină prin luarea în considerare a tuturor cheltuielilor şi a tuturor veniturilor afectate exerciţiului financiar, aspect care pune în discuţie problema criteriilor de ataşament (conectare). Din acest punct de vedere discutăm de „contabilitatea de angajament” care are la polul opus „contabilitatea de casă”: efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit. Din acest punct de vedere am putea discuta de o „contabilitate a creanţelor şi a datoriilor”; iar de aici se poate spune că un venit se poate recunoaşte numai dacă întreprinderea are o creanţă corespondentă. Acest lucru rezultă din „rularea” principiului prudenţei: un câştig nu se recunoaşte ca fiind realizat numai dacă venitul este sigur (presupunând că în perioadele anterioare au fost angajate cheltuielile), posesia unei creanţe fiind cel mai bun criteriu de certitudine. Aşa cum am prezentat anterior, principiul prudenţei este puţin „părtinitor” în sensul unui tratament „asimetric” al cheltuielilor în raport cu veniturile, în speţă prin anticiparea riscurilor ce conduc la recunoaşterea, în contul de rezultate, a unei cheltuieli, numai probabile, cu provizioanele. Cu siguranţă noţiunea de provizion nu are nimic în comun cu noţiunea de cheltuială angajată; dar practic există o situaţie intermediară ce se plasează între datoria constatată şi riscul susceptibil a se transforma în datorie: este cazul unei cheltuieli care a luat naştere în cursul exerciţiului, în sensul că aceasta este identificată, ireversibilă şi se poate evalua, fără ca datoria să fi fost încă constatată. În atare condiţii, ea trebuie să fie considerată ca şi angajată şi înregistrată ca şi o „datorie provizorie” (furnizori-facturi de primit, dobânzi datorate, cheltuieli de plătit etc.). Pe de ală parte „contabilitatea de angajament” se situează la polul opus atunci când discutăm de „contabilitate prin operaţiuni”, adică înregistrarea veniturilor şi a cheltuielilor în funcţie de operaţia care le-a generat şi nu în funcţie de perioada în care au apărut, mai precis un ataşament al cheltuielilor la veniturile pe care le-au generat. Această optică nu este incompatibilă cu decupajul în exerciţii contabile anuale dacă raţionamentele se realizează global şi nu cu o desfăşurare logică pe operaţiuni. În fapt, dacă putem detalia activitatea unei întreprinderi în operaţiuni, se poate constata că cheltuielile corespunzătoare operaţiunilor nefinalizate la sfârşitul exerciţiului se regăsesc în valoarea stocurilor, producţiei (curente sau investiţii) în curs. Optica prezentată este de origine anglo-saxonă (matching principle) şi introduce o legătură de tip cauză-efect în raţionamentul contabil,

135

fără însă a avea o cvasiapliacabilitate. Se cunoaşte că pot fi identificate două tipuri de costuri: costuri ale produselor şi costuri ale perioadei. Această clasificare, în mod evident, nu indică faptul că ultimele nu au legătură cu procesul de producţie, însă ele nu pot fi puse în relaţie directă cu un anume produs, cu o anume tranzacţie ori cu o anumită componentă a cifrei de afaceri. Costul mărfurilor vândute, comisioanele plătite sunt doar două exemple clare de costuri aferente unor venituri. Chiriile, asigurările, anumite cheltuieli de publicitate, cheltuielile cu formarea profesională, etc. sunt costuri ale perioadei (după R.N. Anthony, cost of being in business). Aceste costuri se raportează direct perioadei când sunt atribuite pe baza celei mai bune afectări, chiar dacă uneori pot exista şi anume erori (de exemplu efectele viitoare ale investiţiilor în formarea profesională sunt foarte incerte şi ca atare trebuie să fie considerate cheltuieli ale perioadei şi nu cheltuieli ce se vor etala).

Noţiunea de ataşare a cheltuielilor la venituri este prezentă şi în sistemul de drept contabil românesc, ea conducând la mai multe reguli de ataşare fondate pe principiul contabilităţii de angajament. Acestea pot fi clasificate în trei grupe: regularizări, etalarea cheltuielilor şi venituri parţiale în contractele pe termen lung:

- cazul când nu există o concordanţă între ieşirea de stocuri sau realizarea de lucrări şi înregistrarea venitului corespondent: la data închiderii exerciţiului, factura este întocmită, însă bunurile nu sunt livrate ori prestarea de servicii nu a fost realizată, ori invers, bunurile sunt livrate, serviciile sunt prestate, însă factura nu a fost întocmită şi, implicit, creanţa nu a fost încă recunoscută. În ambele cazuri trebuie stabilită corespondenţa: în primul caz prin intermediul unui „cont de regularizare” care să afecteze doar bilanţul sub forma unui venit constatat în avans, iar în cel de-al doilea caz, cheltuielile fiind realizate, va fi afectat atât bilanţul prin intermediul unui cont „clienţi-facturi de întocmit”, iar contul de rezultate va fi afectat cu venitul aferent. Situaţia poate fi privită şi din unghi opus, când societatea s-ar afla în situaţia în care ar fi primit factura şi nu ar fi primit bunurile ori serviciile când nu se poate pune în discuţie afectarea unui cont de stocuri, imobilizări etc. ci tot un cont de regularizare (cheltuieli înregistrate în avans ori decontări din operaţiuni în curs de clarificare) sau situaţia în care bunurile şi serviciile au fost recepţionate fără a avea însă factură, caz în care obligaţia corelativă va fi evidenţiată, în bilanţ, într-un cont de furnizori-facturi de primit.

- cazul în care cheltuielile sunt asociate unei succesiuni de venituri viitoare: atunci când o cheltuială angajată în cursul exerciţiului are ca efect generarea de venituri în cursul exerciţiilor viitoare, ea poate fi proporţional reportată asupra perioadelor viitoare (respectiv repartizată asupra duratei probabile în cursul cărora vor fi constatate veniturile). Este cazul cheltuielilor de

136

constituire93 ori a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare (atunci când este vorba de un proiect bine individualizat şi cu serioase şanse de reuşită şi rentabilitate economică). Deşi nedefinite în planul structurilor contabilităţii financiare, „cheltuielile de repartizat” reprezintă cheltuieli nerepetitive ce au vocaţia de generare de beneficii economice viitoare (cheltuielile cu o campanie publicitară) sunt tot o consecinţă a aplicării principiului independenţei exerciţiului. Această procedură a etalării anumitor cheltuieli înscrise în activul bilanţier vine să răspundă şi ipotezei continuităţii activităţii întreprinderii. Însă apare conflictul94 dintre principiul prudenţei şi principiul independenţei exerciţiilor: principiul prudenţei solicită, aşa cum am discutat înregistrarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare ca şi o cheltuială, în timp ce principiul independenţei exerciţiului impune eşalonarea lor în fiecare exerciţiu; astfel amortizarea este eşalonată pe durata de folosinţă a activului imobilizat, nefiind calculată şi încorporată integral în cheltuielile exerciţiului în care au avut loc: are loc conectarea cheltuielilor la venituri;

- în cazul operaţiunilor cu perioadă lungă de realizare (mai mare de un an), cum este cazul lucrărilor de construcţii, problematica este puţin diferită: cheltuielile (eforturile) sunt angajate, chiar şi încasate în cursul unui exerciţiu, pe când veniturile corespondente nu sunt realizate decât în exerciţiile viitoare. În acest caz se pune problema reportării unei cote-părţi, dar şi anticiparea unei cote părţi a veniturilor (IAS 11 Contracte de construcţii prezintă în detaliu procedurile de urmat în astfel de situaţii).

În concluzie, se poate afirma că principiul independenţei exerciţiului vine să concilieze regula unei contabilităţi de angajament, ce poate reclama o imagine fidelă a patrimoniului, cu căutarea unei concordanţe între cheltuielile şi veniturile exerciţiului ce vizează oferirea unei imagini fidele a rezultatului.

b) Particularităţi ale aplicării principiului independenţei exerciţiilor în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă

Dacă, în mod normal, exerciţiul financiar, respectiv perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare coincide cu anul calendaristic (12 luni), în cazul persoanelor juridice care se lichidează, exerciţiul financiar începe la data încheierii exerciţiului financiar anterior şi se încheie în ziua precedentă datei când începe lichidarea. Perioada de lichidare este considerată un singur exerciţiu financiar, indiferent de durata sa.

93 O argumentare pertinentă este realizată de doamna profesoară dr. Corina Grosu în cadrul cursului de Contabilitatea de gestiune al Facultăţii de Ştiinţe Economice, secţia Contabilitate şi Informatică de Gestiune 94 Irimie Emil Popa – Mecanismul financiar-contabil al provizioanelor, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2003, p. 31

137

În acest sens, societăţile aflate în procedură de insolvenţă vor întocmi situaţii financiare la data deschiderii procedurii denumite situaţii financiare de deschidere în care vor avea în vedere şi rezultatele inventarierii efectuate pentru acea dată.

De asemenea, în respectarea prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi luarea în considerare a prevederilor Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, se impune separarea şi evidenţierea distinctă a obligaţiilor societăţii anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă. În plus, trebuie avut în vedere recunoaşterea unor obligaţii contingente, prezentate anterior în notele explicative la situaţiile financiare, şi care, în noile condiţii devin obligaţii curente (de exemplu scrisori de garanţie bancară, penalităţi şi majorări aferente convenţiilor de eşalonare a datoriilor faţă de bugetul conolidat al statului etc.) 5.2.5 Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere (time

period assumption)

a) Despre principiu „Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să

corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent, cu excepţia corecţiilor impuse de aplicarea IAS 8.”95 Acest principiu, aparent simplu, are totuşi o justificare profundă şi implicaţii precise. Identitatea bilanţului de închidere cu bilanţul de deschidere reprezintă o garanţie că nu există cezură, o ruptură între două perioade contabile: tot ceea ce nu a fost reflectat în situaţiile financiare ale unui exerciţiu va fi reflectat în situaţiile financiare ale exerciţiului următor. Din acest punct de vedere, principiul intangibilităţii apare ca un complement indispensabil principiului independenţei exerciţiilor: necesitatea „dării de seamă” impune decupajul activităţii continue a întreprinderii în perioade ce vor fi tratate de o manieră autonomă, însă aceste perioade se înşiruie fără nici o ruptură. Există o continuitate a informării, fără nici un moment „nevăzut”.

Această identitate nu este un tabu, deoarece între data de închidere a exerciţiului şi data de prezentare a situaţiilor financiare există un termen relativ lung, pe de o parte, iar pe de altă parte anumite politici şi metode contabile pot fi schimbate ori pot fi identificate anumite erori fundamentale care au afectat informarea contabilă. Implicaţia majoră a acestui principiu este că nu se poate lua în considerare un element ori stare ce a fost evidenţiat în

95 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

138

bilanţul de deschidere dacă aceasta nu a fost considerată şi în bilanţul de închidere al exerciţiului precedent (inclusiv evenimentele ulterioare datei de închidere). În mod practic, aplicarea acestui principiu interzice ca efectele schimbării metodelor sau politicilor contabile ori a corectării unor erori să fie imputate capitalurilor cu care întreprinderea îşi începe noul exerciţiu financiar. De asemenea, prin aplicarea acestui principiu trebuie să se realizeze o informare corectă a utilizatorilor externi ai informaţiei contabile pentru ca efectele schimbării metodelor sau politicilor contabile ori a corectării unor erori să se regăsească în situaţiile financiare ale exerciţiului expirat şi nu prin disimulare „scurtcircuitând” situaţia patrimonială de pornire în exerciţiul financiar curent.

Excepţia de la principiul intangibilităţii, şi anume aplicarea IAS 8 Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale şi modificări ale politicilor contabile vine să disturbe doctrina românească de până la aplicarea Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, în sensul acceptării ca, pe de o parte impactul retratării (în primul an de aplicare) situaţiilor financiare să se regăsească la nivelul capitalurilor proprii în contul 1172 „Rezultatul reportat provenit din adoptarea pentru prima data a IAS, mai puţin IAS 29”, iar ulterior, impactul modificărilor de politici contabile ori din corecţia unor erori fundamentale să afecteze nivelul capitalurilor proprii utilizând conturile 1173 „Rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile” şi respectiv 1174 „Rezultatul reportat provenit din corectarea erorilor fundamentale” (vezi şi OMF 1752/2005).

b) Particularităţi ale aplicării principiului intangibilităţii bilanţului de deschidere în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă

Aşa cum se poate observa, aplicarea principiului intangibilităţii bilanţului de deschidere conţine o componentă tehnică (identitatea bilanţului de deschidere cu cel de închidere96) şi una calitativă care vizează informarea utilizatorilor externi asupra efectelor schimbărilor de metode şi ale corectărilor de erori (aspect discutat de noi cu ocazia prezentării principiului permanenţei metodelor).

Intangibilitatea bilanţului de deschidere este un principiu care vizează fondul contabilităţii, în ceea ce priveşte funcţia sa 96 A se vedea şi Ordonanţa Guvernului nr. 22/1996 privind actualizarea şi completarea regimului general al contabilităţii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 170/1996 «„(5) Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea şi depunerea bilanţului contabil, vor fi corectate în anul în care acestea se constată, bilanţurile contabile ale exerciţiilor anterioare nemaiputând fi modificate."»

139

patrimonial-juridică.97 El se interpune între principiul continuităţii activităţii şi principiul independenţei exerciţiului, închiderea unui exerciţiu fiind începutul altuia, o „bornă” pe un drum, considerat iniţial, fără sfârşit. Dar o dată cu declanşarea procedurii de insolvenţă, primului exerciţiu financiar are o de regulă inferioară unui exerciţiu financiar normal, ca de altfel şi exerciţiul financiar aferent perioadei de lichidare. Însă cu excepţia modificărilor de metode contabile ori a corectării unor erori (fundamentale), principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere trebuie aplicat şi în cazul stării de insolvenţă, pentru ultimul exerciţiu al „vieţii” societăţii.

Bilanţul de deschidere a procedurii de insolvenţă este totuşi unul atipic, determinat de abandonul principiului continuităţii activităţii: este primul bilanţ al ultimei perioade de viaţă a unei societăţi comerciale. 5.2.6 Principiul necompensării (non-compensation principle)

„Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepţia compensărilor între active şi pasive admise de Standardele Internaţionale de Contabilitate.”98 Principiul necompensării are în vedere găsirea unei relaţii optime între calitatea informării contabile şi nivelul său de detaliere. Preocuparea este evidentă: jocul compensărilor poate disimula (deliberat sau nu) o parte a informării: prea detaliată, poate deveni ilizibilă, prea sintetică, poate deveni insuficientă.

Acest principiu interzice să se compenseze, de exemplu, o creanţă cu o datorie, chiar dacă ea priveşte acelaşi terţ (excluzând aici, bineînţeles, mecanismul compensărilor legale, compensărilor convenţionale ori judiciare). Cazul tipic este cel al avansurilor şi aconturilor virate de clienţi care vin să diminueze masa creanţei (discutând de aceeaşi persoană) şi, de o manieră simetrică, cel al avansurilor acordate furnizorilor, iar apoi cel al veniturilor şi cheltuielilor implicite generate. Pe aceeaşi ideea se poate înscrie şi practica necompensării liniilor de credit cu soldurile de disponibilităţi la bancă. Trebuie observat faptul că anumite tipuri de compensări sunt prevăzute explicit de reglementările contabile: este cazul reducerilor comerciale (rabaturi, remize şi risturnuri) acordate (primite) care vin să corecteze suma din factura de

97 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 407 98 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 39

140

vânzare (cumpărare).99 Doctrina contabilă românească relevă şi aplicarea implicită a acestui principiu, chiar dacă nu se dau exemple clare de necompensare: exemplificăm, în acest sens, existenţa, în bilanţul contabil a unor poziţii distincte „Avansuri încasate în contul comenzilor” (rândul 41), însă fără a se bucura de constanţă, deoarece, în ceea ce priveşte creanţele, principiul nu mai este respectat, la rândul 26 „Creanţe comerciale” realizându-se o compensare a conturilor de activ cu conturi de pasiv (ct. 4092+4111+4118+413+418-491).

La nivelul contului de rezultate, aplicarea principiului necompensării este mai delicată: pentru orice operaţiune care are drept efect un profit sau o pierdere, cheltuielile şi respectiv veniturile vor fi prezentate separat în posturi care să cuantifice acest efect. Interesul în sensul aplicării acestui principiu, în scopul unei bune informări, este evident şi dăm drept exemplu situaţia dobânzilor percepute (cont 766 „Venituri din dobânzi”) şi respectiv a dobânzilor plătite (cont 666 „Cheltuieli privind dobânzile”) care sunt prezentate distinct şi nu rezultat net, oferind astfel informaţii lizibile şi clare. Lucrurile pot fi privite diferit în situaţia realizării unor operaţiuni financiare complexe unde doar rezultatul final este semnificativ şi când aplicarea principiului necompensării devine inoperantă.

O aplicare particulară a principiului necompensării s-a regăsit în ceea ce priveşte diferenţele de conversie aferente creanţelor şi datoriilor în devize, aceasta corelată cu aplicarea principiului prudenţei: diferenţele de conversie activ şi diferenţele de conversie pasiv trebuiau să fie evidenţiate separat (era interzisă compensarea) pentru ca provizioanele pentru pierderi din schimb valutar să fie constituite, din motive prudenţiale, la nivelul pierderilor potenţiale reprezentate de diferenţele de conversie activ.

După cum se poate observa, principiul necompensării nu se referă la operaţiunea comercială de compensare a unei creanţe cu o datorie. El vizează modalitatea în care vor fi prezentate în situaţiile financiare elementele de active şi de pasive, cheltuielile şi veniturile. Deschiderea procedurii de insolvenţă are unele implicaţii din punct de vedere al aplicării principiului necompensării. Cu alte cuvinte, deşi discutăm de o entitate ce a avut active şi pasive,

99 „Cifra de afaceri netă, care trebuie prezentată la poziţia nr. 1 în contul de profit şi pierdere, cuprinde sumele provenind din vânzarea de bunuri şi servicii ce intra în categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adaugată şi a altor impozite şi taxe aferente.” – Capitolul V Explicarea unor termeni utilizaţi şi colaterali acestora, art. 12 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 99

141

înainte de deschiderea procedurii, unele ajustări mai sunt permise faţă de o situaţie normală în sensul celor prevăzute de art. 52 din legea privind procedura insolvenţei: „Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.”

Ce ar însemna acest lucru? În cursul inventarierii elementelor de activ şi de pasiv ale debitorului falit un terţ poate avea atât calitatea de debitor, cât şi cea de creditor. Înainte de întocmirea bilanţului de deschidere şi întocmirea tabelului de creanţe există posibilitatea compensării creanţelor individuale cu obligaţiile individuale ale aceluiaşi terţ. Practic are loc o compensare înainte de întocmirea şi prezentarea bilanţului de deschidere şi astfel un terţ (anterior debitor şi creditor) va apărea pe o singură poziţie. Trebuie menţionat faptul că acest „aranjament” admis de lege vizează doar creanţele şi obligaţiile reciproce şi nu posibilitatea stingerii unei creanţe prin preluarea unui activ corporal sau circulant. 5.2.7 Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de

pasiv100

„În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziţii din bilanţ se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv.”101 Introdus curând în dreptul contabil românesc, acest principiu urmăreşte evaluarea corespunzătoare, separată, a elementelor patrimoniale, fiind deci consecinţa unei optici patrimonialiste asupra contabilităţii. Evaluarea separată a elementelor de bilanţ rezultă din teoria riscurilor, obligând pe cel ce realizează informarea contabilă să ţină seama de caracteristicile fiecărui element de activ ori de pasiv. Ca atare, principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv apare atât în ceea ce priveşte evaluarea curentă, evaluarea la inventar, dar şi evaluarea în bilanţ. Legat de principiul prudenţei, principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv reprezintă o restricţie de pesimism sistematic ce are ca efect:

- un anumit comportament în evaluarea curentă a elementelor de activ, în funcţie de caracteristicile lor (bunuri fungibile sau bunuri nefungibile) şi de pasiv (legat de teoria obligaţiilor),

100 Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, art. 31. pct. 1, lit. e) 101 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, p. 40

142

- recunoaşterea minusurilor de valoare, chiar potenţiale, a riscurilor legate de un anumit activ sau pasiv, fără a recunoaşte plusurile de valoare numai când sunt efective ori activele contingente,

- realizarea unei corelaţii permanente între informaţiile rezultate din evaluarea curentă (valoarea contabilă) şi evaluările realizate periodic (valoarea de inventar) pentru a putea fi prezentate în bilanţ.

Trebuie menţionat şi faptul că aplicarea corectă a principiului evaluării separate a elementelor de activ şi de pasiv va trebui să aibă în vedere faptul că metodele de evaluare adoptate de întreprindere trebuie să fie aceleaşi în tot cursul exerciţiului, dar şi de la un exerciţiu la altul, iar în cazul schimbării metodelor de evaluare va trebui prezentată influenţa acestei situaţii asupra bilanţului şi a contului de rezultat.

Dacă în procedura de insolvenţă comercială, patrimoniul este elementul central, iar acesta este reflectat de bilanţul contabil, rezultă cu claritate că evaluarea separată a elementelor de activ şi a pasivelor (prin tabelul de creanţe) este un principiu contabil important. 5.2.8 Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului

(substance over form)

„Informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.” Pentru ca informaţia să prezinte, credibil, evenimentele şi tranzacţiile pe care le reprezintă, este necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în concordanţă cu fondul lor şi cu realitatea economică, şi nu doar cu forma lor juridică.102

Existent de o manieră implicită în dreptul contabil românesc (mai cu seamă în ceea ce priveşte contractele de leasing),103 principiul prevalenţei economicului asupra juridicului a fost introdus explicit prin „Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde de Contabilitate Internaţionale” (vol. II).104 Acest principiu îşi are originea în sistemele contabile nord-americane şi anglo-saxone, iar Standardele Internaţionale de Contabilitate au inserat acest principiu în Cadrul general.

Prevalenţa realităţii în faţa formei juridice poate conduce, pentru un susţinător convins al concepţiei juridice, la reacţii nebănuite, mergând până la afirmaţia că nerespectarea regulilor 102 Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 35, p. 66 103 Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 224/1997 104 Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Legislaţie Contabilă, Editura Economică, Bucureşti, 1999

143

juridice în întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare este o infracţiune, în sensul că „domnia dreptului ar fi opusă domniei realităţilor”. De aceea, interpretarea principiului nu trebuie realizată gramatical, stricto senso, ci prin prisma intenţie avute de reglementator. Nu este vorba de o ierarhizare vădită ale celor două caracteristici, ci mai degrabă o punere în vedere a unor problematici de exprimare a unor situaţii de fapt, dar şi de drept, în sensul recunoaşterii acestora în situaţiile financiare. Oricum, aparenţa juridică nu este exclusă („nu numai forma lor juridică”), principiul subliniază faptul că luând în considerare doar (în mod unic) latura legală a unei fapte, cei care întocmesc situaţiile financiare riscă să devină insuficienţi sau chiar superficiali. Aceştia sunt chemaţi să ţină seama de realitatea economică dar şi de aparenţa juridică. În consecinţă nu este vorba de o substituire ci de o juxtapunere a celor două noţiuni.

În ţările de drept roman (cazul Franţei), principiul prevalenţei economicului asupra juridicului nu este recunoscut de dreptul contabil, pe considerentul unui „atac” la imaginea fidelă conformă regulilor, şi ca atare discutăm de „o nouă realitate” care vine să conteste criteriul patrimonialităţii ori principiul prudenţei. Comentariile franceze, ca repulsie la anglicismul „substance over form” au partea lor de adevăr, la care subscriem şi noi, în sensul că acest principiu sugerează ideea că dreptul nu descrie ansamblul situaţiilor aferente „realităţii economice” lăsând doar să se înţeleagă acceptabilitatea acestuia doar în cadrul contractelor de locaţie, fără a detalia problematica, oarecum similară, a vânzărilor de bunuri cu privilegii sau cu clauză de rezervare a dreptului de proprietate ori cazul contractelor de construcţii pe termen lung nefinalizate. Un alt exemplu, referitor la angajarea sau nu a principiului prevalenţei realităţii asupra juridicului este dat de înregistrarea creanţelor, la valoarea nominală (art. 7 alin 2 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii), fără a analiza, a priori, solvabilitatea juridică a acestora.

În insolvenţă, practic ceea ce interesează intervenienţii este averea debitorului reprezentat de drepturile de propietate şi drepturile de creanţă evidenţiate în activul bilanţului şi pasivele debitorului reprezentate de drepturile de creanţă pe care le au partenerii anteriori deschiderii procedurii. Discutând despre activele societăţii, de foarte multe ori o parte dintre activele pe care le utilizează entităţile sunt preluate cu titlu de închiriere, leasing sau concesiune, deci active asupra cărora entitatea nu exercită un drept de proprietate (jus utendi, jus fruendi, jus abutendi). Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului va trebui, în fapt, abandonat, în recunoaşterea activelor (şi pasivelor, implicit), concepţia patrimonialistă asupra contabilităţii fiind cea care domină în procedura de insolvenţă. Prin urmare, lichidatorul, sub controlul judecătorului sindic, ca urmare a „schimbării” obiectului de activitate a entităţii va avea posibilitatea denunţării unor contracte

144

devenite oneroase, principiul contabil al prevalenţei economicului asupra juridicului fiind abandonat. 5.2.9 Principiul pragului de semnificaţie (materiality)

„Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau funcţii similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.” Este evident că prezentarea în situaţiile financiare a tuturor conturilor întreprinderii, chiar fie ea o microîntreprindere, reprezintă o lectură lungă, plicticoasă şi poate chiar de neînţeles. La polul opus, o prezentare foarte scurtă a acestor conturi nu va îndeplini rolul unei bune informări pe care şi-o doresc situaţiile financiare. Pentru un utilizator extern, acest principiu prezintă o importanţă deosebită, însă nu prezintă utilitate pentru cei care raţionează contabil foarte formalist. Un bun contabil nu va tratata cu aceeaşi unitate de măsură faptele fără importanţă semnificativă aşa cum sunt tratate alte fapte. De exemplu, un stilou, un registru etc. sunt active ale căror costuri vor trebui etalate proporţional cu durata lor de utilizare, pe mai multe exerciţii financiare. Este evident că aplicarea unui asemenea tratament contabil, sub aspectul costurilor, nu va fi compensat printr-un câştig de precizie în informarea financiară. De aceea contabilul va trebui să distingă ceea ce este semnificativ de ceea ce nu este.

„Relevanţa informaţiei este influenţată de natura sa şi de pragul de semnificaţie. În anumite cazuri, natura informaţiei este suficientă, prin ea însăşi, pentru a determina relevanţa sa. De exemplu, raportarea unui segment de activitate poate influenţa evaluarea riscurilor şi oportunităţilor unei întreprinderi, indiferent de semnificaţia rezultatelor obţinute în cadrul segmentului respectiv în perioada de raportare. În alte cazuri, atât natura, cât şi pragul de semnificaţie sunt importante, de exemplu, volumul valoric al stocurilor din fiecare categorie principală pe care o întreprindere ar trebui să le deţină pentru a avea o activitate adecvată. Informaţiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influenţa deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situaţiilor financiare. Pragul de semnificaţie depinde de mărimea elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite. Astfel, pragul de semnificaţie oferă mai degrabă o limită, decât să reprezinte o însuşire calitativă primară pe care informaţia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.”105

Principiul pragului de semnificaţie (importanţei relative) este dificil de aplicat pentru un „spirit cartezian”, pe de o parte, dar şi obiectiv discutând: oare, de exemplu, trebuie să fie descompuse

105 Standarde Internaţionale de Contabilitate 2000, Cadrul general paragraful 29-30, p. 65

145

facturile de telefon, ştiind că perioada de facturare nu corespunde cu o lună calendaristică, pentru a imputa fiecărei perioade costurile exacte aferente, cunoscând că valoarea lor diferă puţin de la o lună la alta? Pe de altă parte, ceea ce este material (semnificativ) pentru o întreprindere poate fi insignifiant pentru alta, o tranzacţie între o întreprindere şi unul dintre directorii săi nu poate îndemna la aceeaşi atenţie ca o tranzacţie de aceeaşi natură şi valoare pe care întreprinderea o are cu o terţă întreprindere, necontabilizarea unei cheltuieli nu are aceeaşi importanţă în ceea ce priveşte semnificaţia şi impactul asupra rezultatului etc. Ceea ce este important este cunoaşterea faptului dacă o omisiune, eroare, fapt influenţează opinia celui care citeşte situaţiile financiare, fiind vorba de unul din cele trei obiective importante ce trebuie luate în considerare în întocmirea situaţiilor financiare. Importanţa relativă nu trebuie să fie „un pretext pentru a neglija un domeniu de activitate sau pentru a disimula informaţiile obligatorii sau importante, pentru simplu motiv al cuantumului lor scăzut.”106

Acest principiu pare a avea următoarele domenii de aplicare: - în prezentarea bilanţului, a contului de rezultate, a situaţiei

fluxurilor de trezorerie ori a situaţiei modificărilor capitalului propriu, componente exhaustive prin natura lor ale situaţiilor financiare anuale, nu se pune în discuţie omiterea de la prezentarea anumitor elemente cu o însemnătate redusă, conturile cu o importanţă secundară fiind incluse în posturi a căror natură este cea mai adecvată, evitându-se prezentarea lor izolată;107 mai mult putem discuta de materialitate şi atunci când reglementările relative la forma de prezentare impun publicarea cifrelor în mii lei, implicit, orice sumă sub 1000 ROL devine nesemnificativă. În schimb, notele explicative la situaţiile financiare, unde elementele nu sunt

106 Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.398 107 „Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale unei persoane juridice poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă această detaliere conduce la prezentarea unei informaţii mai elocvente pentru utilizatorii de informaţii. De asemenea nu se menţin în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere acele elemente (posturi) pentru care nu există valori nici în exerciţiul financiar curent, nici în cel precedent.” – Ordinul ministrului Finanţelor publice nr. 2332/2001 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la închiderea exerciţiului financiar pe anul 2001 la persoanele juridice care, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 61/2001, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, pct. 48

146

prezentate de o manieră exhaustivă108, apare implicit obligaţia de furnizare doar a unor informaţii cu caracter semnificativ.109

- corelat cu ceea ce arătam mai sus principiul pragului de semnificaţie vine în complementaritatea aplicării altor principii de drept contabil: aprecierea stării de continuitate, realizarea unor compensări între active şi pasive sau între cheltuieli şi venituri, prezentarea unor evenimente ulterioare închiderii exerciţiului financiar (independenţa exerciţiilor), utilizarea estimărilor etc.

- privit prin prisma importanţei relative, sistemul de drept contabil porneşte a priori, clasificând întreprinderile româneşti în categorii distincte cărora li se aplică „pachete” de reguli diferite. Avem în vedere aici Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene şi respectiv Ordinul ministrului finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (vezi şi OMF 1752/2005).

Noţiunile de „importanţă relativă” şi „prag de semnificaţie” sunt larg utilizate de profesioniştii auditori. Pragul de semnificaţie reprezintă „nivelul, mărimea unei sume, peste care auditorul consideră că o eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta regularitatea şi sinceritatea conturilor anuale, cât şi imaginea fidelă a rezultatului, situaţiei financiare şi a patrimoniului întreprinderii.”110 Auditorii nu pot verifica fiecare tranzacţie care generează efecte asupra situaţiilor financiare auditate pentru că timpul afectat unei misiuni de audit nu poate, în mod normal, să ofere „satisfacţia” unor verificări exhaustive care ar compromite şansele de câştig ale acestora şi ar fi în discordanţă cu aria de aplicabilitate a misiunilor

108 „Notele explicative cuprinse în cap. III (10 la număr - n.n.) din reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 nu sunt limitative, existând obligativitatea păstrării ordinii de prezentare a notelor exemplificative în reglementările menţionate, celelalte note urmând să fie numerotate cu nr. 11.” – Ordinul ministrului Finanţelor publice nr. 2332/2001 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la închiderea exerciţiului financiar pe anul 2001 la persoanele juridice care, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin ordonanţa nr. 61/2001, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, pct. 46 109 „Notele explicative conţin informaţii suplimentare, relevante pentru necesităţile utilizatorilor în ceea ce priveşte poziţia financiară şi rezultatele obţinute. Notele explicative trebuie prezentate de o manieră sistematică. Fiecare element semnificativ al bilanţului, contului de profit şi pierdere, situaţiei fluxurilor de trezorerie şi al situaţiei modificărilor capitalului propriu trebuie însoţit de o trimitere la nota care cuprinde informaţii legate de acel element semnificativ” - Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în Reglementări contabile pentru agenţii economici, pct. 5.42, p. 49 110 Victor Munteanu - Control şi audit financiar, Editura Lucman Serv, Bucureşti 1998, p. 334

147

de audit.111 Pe aceste considerente auditorii acceptă, din start, că vor opera cu o anumită marjă de eroare, problema la care trebuie să dea răspuns profesionistul auditor este aceea a mărimii erorii pe care o poate accepta. Dimensiunea marjei de eroare determină pragul de semnificaţie care este în relaţie de inversă proporţionalitate cu mărimea (numărul) probelor (procedurilor) de audit şi implicit cu riscul de audit. Caracterul semnificativ al unei informaţii auditate constituie, mai degrabă, „un prag sau o demarcaţie decât un criteriu calitativ pe care această informaţie trebuie să-l posede pentru a fi utilă.”112

Stabilirea pragului de materialitate se realizează la începutul misiunii, individual, şi global, dar poate oscila pe parcursul misiunii, în funcţie de rezultatele controalelor auditorului, permiţându-i acestuia să aprecieze corespunzător domeniile, sistemele şi conturile semnificative şi cu risc, să aprecieze anomaliile detectate, astfel încât să emită o opinie corespunzătoare.

Alături de aceste principii prevăzute explicit în Reglementări contabile pentru agenţii economici (Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene şi respectiv Ordinul ministrului finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (vezi şi OMF 1752/2005), doctrina şi practicile contabile româneşti se înscriu pe „traiectoria internaţională”, în sensul identificării şi a altor principii (necodificate) şi anume:

5.2.10 Principiul entităţii (business entity principle)

a) Despre principiu Activitatea economică se desfăşoară în cadrul unor unităţi

distincte de persoanele care le-au creat, le conduc, finanţează sau care lucrează, indiferent de forma juridică în care sunt organizate: „(1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie, respectiv contabilitate financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitate de gestiune adaptată specificului activităţii. (2) Prevederile alin. (1) se aplică şi instituţiilor publice, asociaţiilor şi

111 „Raportul de audit trebuie să includă o declaraţie asupra faptului că auditul a fost planificat şi desfăşurat pentru a se obţine o asigurare rezonabilă asupra situaţiilor financiare şi că acestea nu conţin erori semnificative” .- ISA 700 Raportul asupra situaţiilor financiare, Audit Financiar 2000. Standarde. Codul privind conduita etică şi profesională, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 214 112 Laurenţiu Dobroţeanu şi CameliaLiliana Dobroţeanu – Audit – concepte şi practici.Abordare naţională şi internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 148

148

celorlalte persoane juridice cu şi fără scop lucrativ, precum şi persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente.”113

Entitatea contabilă este unitatea de observare pentru care se generează informarea contabilă. Acest concept este unul din fundamentele cadrului conceptual american care nu a fost transpus în dreptul contabil românesc de o manieră explicită. Aşa cum se deduce, principiul entităţii este datat înaintea altor principii, fiind generat de necesitatea clarificării, în contabilitate, a confuziei dintre patrimoniul personal al proprietarilor şi patrimoniul întreprinderii.114 Din considerente practice, poate susceptibil a fi criticate, în prezentarea noastră am „adoptat” noţiuni ca „întreprindere”, „societate”, „companie”, dar nu de o manieră restrictivă, termenul de „entitate” vizând atât comercianţii, persoane fizice sau juridice, cât şi necomercianţii. Dacă problema separaţiei entităţii economice reprezentate de întreprindere de proprietarii săi s-a pus înainte de emergenţa dreptului contabil, ceea ce dorim să punem în discuţie se referă la a cunoaşte dacă această entitate economică se confundă cu entitatea contabilă. În fapt, unitatea de observare a faptelor contabile se poate situa la un nivel mai generos (grupul-un ansamblu de întreprinderi legate juridic şi economic), sau, din contră, la un nivel mai riguros (un segment de activitate – uzină, departament, divizie), ori la nivelul tradiţional, cel al întreprinderii.

Ordinul nr. 772/2000 pentru aprobarea Normelor privind consolidarea conturilor115 pune în discuţie, în materia dreptului contabil românesc, problematica noţiunii de „grup” ca entitate: „Prezentele norme se aplică grupurilor a căror societate consolidantă este persoană juridică română. Grupul reprezintă „ansamblu de societăţi116 format din societatea care consolidează - persoană juridică română (consolidantă) - şi filialele acesteia - societăţi române şi străine.” În sensul celor arătate, se poate observa că nu există noţiunea juridică de grup ca subiect de drept (având personalitate juridică), în acest sens înscriindu-ne pe linia dreptului contabil european. Grupul de societăţi reprezintă o entitate economică dominantă, care cuprinde mai multe entităţi juridice independente, dintre care una le controlează pe celelalte,

113 Art. 1 din Legea nr. 82/1991, republicată, modificată şi completată prin Ordonanţa nr. 61/2001 114 Dorim să prezentăm un aspect demn de luat în seamă legat de apariţia şi existenţa acestui principiu în SUA şi anume faptul că cele mai importante companii sunt societăţile anonime şi, un fapt interesant, marile averi personale constau mai puţin în „active corporale”, ci mai cu seamă în „active financiare”, situaţie determinată, pe de o parte de cultura de afaceri americană, iar, pe de altă parte, dar nu de neglijat pentru spiritul pragmatic american, taxele pe succesiuni sunt destul de mari… 115 Monitorul Oficial nr. 374 din 11 august 2000 116 Cadrul juridic de organizare şi funcţionare îl reprezintă Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi legile speciale

149

fapt ce implică existenţa de relaţii de dependenţă între celelalte societăţi şi societatea de decizie. „Economicul predomină juridicului în activităţile moderne, dar se analizează totuşi aspectele din punct de vedere juridic pentru că acestea există de fapt. Doctrina a fost influenţată de economic, prezentându-se o vedere mai pragmatică a situaţiilor societăţilor influenţate de aspectul economic.”117 Per a contrario, absenţa personalităţii juridice poate să ne conducă la afirmaţia că o societate nu poate să o domine pe alta, societăţile în cadrul grupului sunt independente din punct de vedere juridic. Lipsa personalităţii juridice a grupului are impact asupra concepţiei patrimonialiste a contabilităţii în sensul negării existenţei noţiunii de patrimoniu social (purtător de drepturi şi obligaţii), dar şi asupra poziţiei sale ca subiect de drept civil, neputând fi acţionat în instanţă. Dezacordul dintre realitatea economică şi expresia juridică a ceea ce înţelegem prin „grup” conduce la dificultăţi şi în stabilirea limitelor noţiunii. Referinţa la „perimetrul de consolidare” ar părea o soluţie simplă, dar în acelaşi timp destul de „lejeră” (aici fiind incluse şi societăţile asupra cărora societatea-mamă exercită o „influenţă notabilă”), în plus textele lasă o oarecare supleţe în definirea acestui perimetru, riscând să raţionăm asupra unei „entităţi cu geometrie variabilă.”

Chiar dacă legea prevede că situaţiile financiare consolidate trebuie „să furnizeze o imagine fidelă şi corectă a activelor, datoriilor, poziţiei financiare, profitului sau pierderii aferente societăţilor incluse în consolidare, luate ca un tot unitar” (art. 22 alin. 2), acest ansamblu fiind considerat ca şi o entitate, obligaţiile sunt definite prin referinţă la societatea-mamă, grupul nefiind subiect de drept. Entitatea „grup” poate fi discutată doar sub aspectul unei informări pur economice şi nu ca subiect şi obiect de drept. În plus, asistăm la un fapt inedit ce vine să infirme considerarea, în mediul contabil românesc, grupului drept „entitate”: „Persoanele juridice care aplică Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice şi cu Standardele Internaţionale de contabilitate118 aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001, nu au obligaţia legală de a întocmi situaţii financiare consolidate (vezi şi OMF 1752/2005). Pentru necesităţi proprii de informare persoanele juridice pot întocmi situaţii financiare consolidate pe care le prezintă utilizatorilor de informaţii, alţii decât statului.” Nu mai punem în discuţie divergenţele de texte, însă deducem că, chiar statul nu recunoaşte, deocamdată, grupul ca entitate de drept. 117 Nicoleta Farcane, Dumitru Cotleţ – Consolidarea conturilor. Principii şi cazuri practice, Editura Eubeea, Timişoara, 2002, p. 11 118 Art. 53, alin 2 din Precizările privind unele măsuri referitoare la închiderea exerciţiului financiar pe anul 2002 la persoanele juridice care, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1784/2002

150

În ceea ce priveşte informarea sectorială, adică referinţa la o entitate de un nivel mai fin, problema devine mai delicată decât în cazul grupului, şi nu are acelaşi conţinut. Problematica raportării pe segmente este abordată de IAS 14 Raportarea pe segmente şi preluată implicit în dreptul contabil românesc prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate în sensul că la Nota 10 „Alte informaţii” este necesar să fie prezentate informaţii asupra ventilării cifrei de afaceri pe sectoare de activitate, pe segmente de piaţă şi de asemenea asupra rezultatului sectorial, repartizarea elementelor de activ pe sectoare şi metoda de valorizare a cesiunilor intersectoriale (vezi şi OMF 1752/2005).

Problema „entităţii” trebuie totuşi să fie abordată în cadrul unei reflexii de fond asupra nevoilor de informare asupra căreia situaţiile financiare trebuie să dea un răspuns. Dezbaterea trebuie purtată asupra „entităţii-grup” versus „entitate-întreprindere”. Este evident că situaţiile financiare consolidate, acolo unde este cazul, vehiculează un alt tip de informare comparativ cu informaţia din situaţiile financiare ale unei întreprinderi individuale (din grup), chiar dacă discutăm de aplicarea aceloraşi principii contabile: în timp ce situaţiile financiare ale unei întreprinderi sunt „dominate” de preocuparea protecţiei acţionarilor şi creanţierilor (creditorilor), situaţiile financiare consolidate se prezintă ca fiind un mijloc real de comunicare financiară. În concluzie, problema „entităţii” nu este deci neutră sub aspectul noţiunii de informare.

b) Particularităţi ale aplicării principiului entităţii în cazul societăţilor în procedură de insolvenţă

Următorul text de lege ne face să afirmăm că aplicarea principiului entităţii se aplică cu mult mai multă pregnanţă: „Art. 45 - (1) După rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea "în insolvenţă", „in insolvency”, „en procédure collective„.

(2) După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi corespondenţa vor purta, în condiţiile prevăzute la alin. (1), menţiunea "în reorganizare judiciară", in judicial reorganisation”, en redressement sau, după caz "în faliment", „in bankruptcy”, ” en faillite”. După intrarea în procedura simplificată se va face de asemenea menţiunea "în faliment", „in bankruptcy”, ” en faillite”.

(3) Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării obligaţiei debitorului menţionate la alin. (1) şi (2), vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat

151

actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului.”

În fapt avem de aplicare a principiului entităţii, însă pentru o nouă entitate, cu „rădăcini” în vechea entitate, dar cu o nouă identitate şi cu alte obiective: transformarea tuturor activelor în lichidităţi şi distribuirea acestora către creanţieri, într-o anumită ordine de prioritate, şi acţionarilor.

Din punct de vedere legal, entitatea în insolvenţă îşi păstrează numărul de înregistrare la Registrul Comerţului, codul unic de înregistrare, atributul fiscal; discutăm de o prelungire a existenţei entităţii sub o altă formă: în insolvenţă, în faliment, în reorganizare judiciară.

5.2.11 Principiul nominalismului monetar

Principiul nominalismului monetar impune exprimarea elementelor constituante ale patrimoniului, a veniturilor şi a cheltuielilor, în etalon monetar. Se presupune că unitatea este stabilă în timp, deci, implicit, că ea îşi conservă valoarea. Dacă în versiunea iniţială legea contabilităţii prevedea că „obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile (…)”, în versiunea republicată, această prevedere nu mai apare, dovadă că principiul nominalismului a fost pus sub semnul întrebării. Acest principiu este destul de controversat. Este evident că valoarea celor mai multe monede naţionale a fost erodată. Inflaţia, ce afectează inclusiv monedele de referinţă, vine să se adauge variaţiilor constante ale cursurilor de schimb. Inflaţia şi problemele sistemului monetar internaţional par să afecteze calitatea obiectivă a informării financiare. Nici un teoretician nu a putut da o soluţie completă şi necriticabilă la această problemă. Contabilitatea românească este un drum destul de minat, baleiind între nominalism, justificat de motive fiscale şi de prudenţă, şi valoare actuală, orientată spre viitor [putem da aici un exemplu: art. 7 alin. 2 din legea contabilităţii – „Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor nominală”, iar Standardele Internaţionale de Contabilitate au în vedere înregistrarea creanţelor la valoarea realizabilă anticipată, iar provizionul pentru creanţele incerte să fie calculat ca diferenţa dintre valoarea facturată şi valoarea actualizată a fluxurilor viitoare de numerar utilizând rata de actualizare efectivă aferentă unui instrument financiar similar (valoarea recuperabilă)]. Creşterile accentuate ale preţurilor fac din nominalism, pentru România, o premisă riscantă cu efecte asupra creşterii profiturilor, decapitalizare, distribuirea de dividende fictive etc.

152

6 Operaţiile contabile care se efectuează cu ocazia declanşării procedurii de insolvenţă

Atât în procedura generală cât şi în cea simplificată de

insolvenţă prevăzută în Legea privind procedura insolvenţei, intervine falimentul ca procedură care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmat de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Aplicarea procedurii de insolvenţă presupune efectuarea a o serie de operaţiuni contabile privind constatarea şi conservarea bunurilor debitorului, elaborarea de situaţii financiare de începere a lichidării şi de finalizare a ei, valorificarea activelor şi plata creditorilor. Aceste operaţiuni sunt reglementate de Legea privind procedura insolvenţei şi de Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1376/ 2004 de aprobare a Normelor Metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune,divizare,dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale, precum şi retragerea sau excluderea unor asociaţi din societăţile comerciale şi tratamentul fiscal al acestora. 6.1 Sigilarea şi conservarea bunurilor

Lichidarea averii debitorului presupune luarea unor măsuri premergătoare lichidării. Astfel după trecerea la faliment conform art. 113-115, din Legea insolvenţei, judecătorul-sindic va desemna un lichidator care are ca atribuţii aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor debitorului şi luarea măsurilor de conservare.

Legat de stabilirea masei active a debitorului o mare importanţă o are întocmirea listei bunurilor debitorului.

a. Întocmirea listei bunurilor debitorului. Cel care cunoaşte cel mai exact ce bunuri posedă nu poate

fi decât debitorul însuşi. De aceea, în momentul în care debitorul, aflat în stare de insolvenţă sau la care starea de insolvenţă este iminentă, introduce la tribunal o cerere în vederea declanşării procedurii insolvenţei, va trebui în mod necesar să-i anexeze mai multe acte, inclusiv a unei liste complete a tuturor bunurilor sale, incluzând toate conturile şi băncile prin care îşi rulează fondurile. Pentru bunurile grevate de datorii, va menţiona datele din registrele de publicitate (art. 28). În situaţia în care debitorul nu dispune în momentul înregistrării cererii de vreuna dintre informaţii este obligat să înregistreze la tribunal acea informaţie, în termen de 10 zile. În caz contrar, cererea lui se consideră ca declaraţie a stării de insolvenţă, judecătorul-sindic propunând procedura simplificată de insolvenţă (falimentul)

Dacă cererea de declanşare a procedurii insolvenţei este formulată de către creditori, debitorul este obligat ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii să depună la dosarul

153

cauzei lista tuturor bunurilor sale menţionate mai sus. Nerespectarea acestei dispoziţii fără motive temeinice se sancţionează cu amendă civilă care este aplicată persoanelor care îl reprezintă legal pe debitor.

În cazul în care apar modificări cu privire la ansamblul bunurilor deţinute şi debitorul nu face această precizare, sau nu o mai poate face deoarece dreptul de administrare a averii sale i-a fost ridicat de către instanţa judecătorească, obligaţia îi revine lichidatorului.

În cazul în care debitorul ulterior intrării în procedura simplificată de insolvenţă nu prezintă lista completă a bunurilor, a creditorilor şi alte documente prevăzute de art 28 din Legea insolvenţei, lichidatorul desemnat le va reconstitui în măsura posibilului, cheltuielile fiind suportate din averea debitorului.

b. Sigilarea bunurilor din averea debitorului. Una dintre obligaţiile lichidatorului o constituie sigilarea

bunurilor din averea debitorului a inventarierii bunurilor şi a luării măsurilor corespunzătoare conservării acestora. Apreciem că aceste măsuri privesc averea debitorului, fiind calificate ca şi măsuri de siguranţă, având caracter de urgenţă, luate în vederea protejării acestei averi astfel încât să fie posibilă satisfacerea proporţională a creanţelor creditorilor. Sigilarea bunurilor este o măsură preventivă cu caracter conservator fiind aplicată în scopul evitării de către debitor să-şi diminueze averea.

Acţiunea de sigilare precede pe cea de inventariere care stabileşte masa activă, atât descriptiv cât şi cantitativ şi valoric.

Judecătorul – sindic va dispune sigilarea bunurilor din averea debitorului, iar atunci când acesta posedă bunuri şi în alte judeţe, va trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a bunurilor. Documentele întocmite de alte tribunale, certificând că sigiliile au fost aplicate, se vor trimite judecătorului – sindic.

Obiectul sigilării bunurilor debitorului este constituit din bunurile existente în: magazine, magazii, depozite, birouri, corespondenţă comercială, arhivă, dispozitive de stocare şi prelucrare a informaţiei, contracte, mărfuri şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului.

Sunt exceptate de la sigilare următoarelor bunuri ale debitorului:

- obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, spre a evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;

- registrele de contabilitate; - cambiile şi alte titluri de valori scadente sau care

urmează să fie scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participare ale debitorului, care

154

vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate, sau pentru a efectua activităţile de conservare cerute;

- numerarul pe care lichidatorul îl va depuse la bancă în contul averii debitorului.

În cadrul măsurii de sigilare administratorul/lichidatorul are următoarele misiuni:

- de a stabili care bunuri vor trebui valorificate de urgenţă şi care sunt strategiile de punere în valoare a bunurilor, astfel încât valorificarea lor să fie maximă;

- de a determina gradul de perisabilitate a bunurilor, iar în funcţie de convingerea sa va trece la valorificarea acestora sau la depozitarea temporară şi conservarea lor până la finalizarea inventarului;

- de a ţine seama de costurile cu conservarea care să nu fie disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor, cu lichidităţile posibil de obţinut prin valorificarea lor şi cu posibilităţile materiale ale debitorului în vederea conservării bunurilor.

Dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul va putea proceda imediat la inventariere fără a aplica sigilii.

c. Conservarea bunurilor. Debutul efectuării acestor măsuri se plasează din punct de

vedere cronologic concomitent cu deschiderea procedurii insolvenţei şi durează până la reorganizarea cu succes a întreprinderii debitorului sau până la lichidarea efectivă a bunurilor din patrimoniul acestuia.

În raportul întocmit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au determinat insolvenţa debitorului un loc aparte îl ocupă bunurile de orice fel ale debitorului.

După identificarea şi sigilarea bunurilor debitorului, lichidatorul va aplica măsurile adecvate menţinerii bunurilor în cea mai bună stare. În acest fel, bunurile corporale vor fi păstrate în condiţii care să le asigure conservarea substanţei şi paza lor, iar drepturile patrimoniale vor fi protejate prin măsuri cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, exercitarea acţiunilor în justiţie, luarea inscripţiilor ipotecare, efectuarea somaţiilor.119

Bunurile exceptate de la sigilare vor fi excluse şi de la conservare, deoarece acestea sunt supuse valorificării.

Bunurile debitorului pot fi vândute de lichidator înainte de afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor doar cu caracter de excepţie, având drept justificare preocuparea de a împiedica diminuarea averii debitorului, datorită timpului necesar întocmirii tabloului de creanţe. În cadrul acestei categorii intră:

119 Gh. Gheorghiu – Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 179.

155

- bunurile care înregistrează o diminuare a valorii lor, odată cu trecerea timpului, şi anume, bunuri perisabile prin natura lor sau bunuri al căror preţ variază în funcţie de sezon;

- bunuri a căror conservare implică cheltuieli disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor,

- bunuri care îşi pierd total sau parţial valoarea; - bunurile „importante”, atât ca valoare intrinsecă cât şi ca

pondere în activitatea comercială a debitorului, pot fi vândute doar în urma propunerii lichidatorului autorizat de judecătorul – sindic.

Procedura aplicabilă valorificării bunurilor perisabile şi a celor supuse deprecierii iminente este lăsată la aprecierea lichidatorului care este pus în situaţia alegerii acelei proceduri de vânzare care se dovedeşte cea mai adecvată bunurilor, în funcţie de valoarea lor, gradul de perisabilitate, contextul pieţei, numărul de solicitanţi, astfel încât să obţină cel mai bun preţ, concomitent cu cele mai scăzute cheltuieli de conservare şi vânzare pentru bunurile respective.120

În conformitate cu reglementările în vigoare „perisabilităţile reprezintă scăzămintele care se produc în timpul transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii mărfurilor alimentare, menaj şi nealimentare cauzate de procese naturale:uscare, evaporare, pulverizare, descompunere, scurgere etc.” Nu se includ pierderile din normele de consum tehnologic, produse din neglijenţă, sustragerii sau alte cauze imputabile persoanelor vinovate sau determinate de forţa majoră. Acestea se stabilesc cu ocazia inventarierii.121

Pe de altă parte, bunurile imobile – de tipul instalaţii, fabrici, clădiri – care implică cheltuieli de conservare ridicate şi în acelaşi timp nejustificate, vor putea fi vândute ca urmare a propunerii lichidatorului, aprobată de judecătorul – sindic. Este important a se clarifica asupra situaţiei juridice a unor astfel de bunuri, dat fiind că decizia de a le conserva poate implica valori deosebit de mari – sau, dimpotrivă, de a le valorifica cât mai urgent – poate duce la obţinerea unor lichidităţi ce nu satisfac necesităţile masei credale şi care variază în funcţie de mai mulţi factori: metode de evaluare utilizate, conjunctura pieţei, posibilitatea vânzării ca un ansamblu sau individual, implicând întotdeauna un coeficient de risc sau de inspiraţie. De aceea apreciem că este necesară aprobarea vânzărilor de către judecătorul – sindic şi înştiinţarea debitorului şi creditorilor cu garanţii reale, în vederea depunerii de contestaţii. Propunerea lichidatorului trebuie să identifice imobilul prin situaţia

120 Radu Bufan- Reorganizarea judiciară şi falimentul. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.254 121 Hotărârea Guvernului nr. 831/ 2004 pentru aprobarea Normelor privind limitele admisibile de perisabilităţi la mărfuri în procesul de comercializare.

156

de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară, arătând în acelaşi timp sarcinile de care este grevat imobilul.

Alături de aceste măsuri care privesc conservarea bunurilor, lichidatorul poate lua şi măsuri de conservare a drepturilor debitorului:

- formularea de obiecţiuni la creanţele depuse; - urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului,

rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc.

d. Inventarierea averii debitorului. Din punct de vedere contabil inventarierea reprezintă o

lucrare preliminară elaborării situaţiilor financiare prin care se stabileşte mărimea reală a patrimoniului şi evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea actuală. Astfel inventarierea constă în ansamblul operaţiilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi pasiv, cantitativ valoric sau numai valoric la o anumită dată şi de stabilire a valorii actuale a lor.122

Privită sub aspectul procedurii insolvenţei inventarierea averii debitorului este operaţia prin intermediul căreia lichidatorul identifică, în mod concret, toate bunurile debitorului, în vederea cunoaşterii acestora şi a stării în care se prezintă, precum şi a evaluării lor.

Scopul inventarierii bunurilor constă în stabilirea bunurilor din averea debitorului, atât cele supuse lichidării judiciare cât şi cele nesesizabile, „nepuse sub sigiliu”, indiferent că sunt bunuri corporale sau necorporale.

Atunci când averea debitorului poate fi inventariată într-o singură zi în mod complet, lichidatorul va proceda la inventariere imediat, fără a mai aplica sigiliile. Chiar şi în ipoteza inventarierii într-o singură zi, bunurile debitorului nu pot rămâne nesupravegheate şi nedestinate realizării unui anumit scop. Aceasta va depinde de etapa în care se află debitorul supus procedurii: în reorganizare sau lichidare.

Deoarece lichidatorul este un profesionist şi este remunerat pentru activitatea pe care o desfăşoară, el va răspunde pentru orice culpă – culpa levis în abstracto – în ceea ce priveşte păstrarea bunurilor debitorului conform art.1600 Cod Civil.

Pe măsura desfăşurării inventarierii, lichidatorul este obligat să ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.123

Efectuarea inventarului se face în prezenţa debitorului, acesta din urmă fiind obligat să asiste la operaţie atunci când judecătorul sindic dispune aceasta. Nerespectarea dispoziţiei dată de judecătorul sindic în sensul participării debitorului la întocmirea listelor de inventar nu atrage sancţiunea nulităţii acestora sau

122 Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, Carmen Imbrescu – Teoria contabilităţii, Editura Economică, 2004, p. 435 123 art. 114 din Legea privind insolvenţa

157

inopozabilităţii faţă de debitor, ci dimpotrivă, dacă debitorul nu s-a prezentat el nu poate contesta datele din inventar. Semnătura debitorului pe listele de inventar are o valoare deosebită, deoarece atestă că listele întocmite sunt completate în mod corect, fără omisiuni sau adăugiri de bunuri şi că sunt descrise în modul în care se prezintă ele în realitate. Mai mult semnarea listelor de inventariere marchează momentul din care administrarea şi conservarea bunurilor debitorului trec în sarcina lichidatorului, descărcând pe acesta de obligaţia legală de a răspunde de ele.

Întocmirea listelor de inventariere trebuie să răspundă unor parametrii stabiliţi de lege, astfel se vor indica în cuprinsul acestora toate bunurile debitorului, cu descrierea fiecăruia, precum şi cu precizarea valorii lor aproximative la data întocmirii inventarului. Judecătorul sindic poate dispune ca, la întocmirea listelor de inventariere, să participe şi un expert evaluator, pe cheltuiala averii debitorului. Numirea expertului se va face atunci când există dificultăţi în aprecierea valorii bunurilor debitorului, care se pot referi la vechimea bunurilor, gradul de uzură.

Evaluarea bunurilor din averea debitorului, nu trebuie să fie exactă, ci doar aproximativă deoarece în caz de reorganizare nu ne interesează valoarea de achiziţie a bunului, ci posibilităţile concrete ale acestuia de a îndeplini funcţia dată prin planul de reorganizare în corelaţie directă cu celelalte componente ale averii debitorului şi cu perspectivele de redresare ale activităţii acestuia, iar în caz de lichidare nu prezintă importanţă valoarea de achiziţie a bunului ci suma care poate fi obţinută în mod real în urma valorificării acestuia, sumă care este mai greu de determinat, mai ales pentru bunurile care nu sunt în perfectă stare şi pentru care nu există o piaţă organizată.

Actul de inventar şi fiecare listă în parte se semnează de toţi participanţii la întocmirea acestuia: lichidator judiciar, expert şi debitor prin administratorul judiciar. Dacă debitorul nu participă la inventariere actul de inventar se semnează numai de lichidatorul judiciar. 6.2 Inventarierea elementelor de activ şi de pasiv 6.2.1 Conceptul şi scopul inventarierii

Inventarierea reprezintă o lucrare preliminară elaborării situaţiilor financiare respectiv a bilanţului prin care se stabileşte mărimea reală (faptică) a patrimoniului şi evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea actuală, iar documentul contabil care se întocmeşte este inventarul .

Inventarierea elementelor de activ şi pasiv în conformitate cu Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv (art. 1) constă în ansamblu

158

operaţiilor prin care se constată existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ – valoric sau numai valoric la data la care se efectuează.

Scopul principal al inventarierii îl constituie stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de activ şi pasiv a fiecărei unităţi, a bunurilor şi valorilor deţinute aparţinând altor persoane fizice sau juridice în vederea elaborării situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei unităţii pentru exerciţiu financiar respectiv.

În temeiul Legii nr. 82/1991 legea contabilităţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (art. 7) societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare dezvoltare şi celelalte persoane juridice au obligaţia să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute la începutul activităţii, cel puţin odată pe an pe parcursul funcţionării, în cazul fuziunii sau încetării activităţii şi în alte situaţii prevăzute de lege. 6.2.2 Organizarea şi etapele inventarierii

Răspunderea pentru organizarea şi efectuarea inventarierii, potrivit Legii nr. 82/1991 legea contabilităţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv, revine administratorului, ordonatorului de credite, sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii, respectiv a administrării patrimoniului.

Inventarierea anuală a elementelor de activ şi pasiv se face de regulă cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Aceasta este o lucrare complexă care se derulează în mai multe etape:

a – pregătirea inventarierii b – inventarierea propriu-zisă c – stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii. a. Pregătirea inventarierii este o etapă premergătoare

inventarierii propriu zise, etapă de care depinde eficienţa celorlalte etape. Aceasta necesită luarea unor măsuri de natură organizatorică şi contabilă prin care să se asigure desfăşurarea corectă a ei:

i) precizarea obiectului inventarierii; ii) numirea comisiilor de inventariere şi a subcomisiilor; iii) măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de

lucru a comisiei de inventariere; iv) măsuri care trebuie luate de către comisie pentru

efectuarea inventarierii. - Obiectul inventarierii îl pot constitui stocurile,

imobilizările, disponibilităţile băneşti, creanţele etc.,

159

- putând fi inventariere generală, sau parţială a unor categorii de active sau pasive.

Inventarierea anuală este obligatorie înainte de închiderea conturilor pentru toate unităţile, având ca scop reflectarea în bilanţ a situaţiei reale a patrimoniului. Ea fiind o lucrare premergătoare întocmirii bilanţului cuprinde toate bunurile proprii şi cele ce aparţin altor unităţi, însă se găsesc în unitatea respectivă în păstrare, închiriere, prelucrare, precum şi toate disponibilităţile băneşti drepturile şi obligaţiile întreprinderii, fiind o inventariere generală şi completă.

- Numirea comisiilor de inventariere şi a subcomisiilor conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv (art. 6) se face prin decizie scrisă de către persoanele care răspund de organizarea şi efectuarea ei potrivit legii. În decizia de numire se menţionează obligatoriu: componenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunile supuse inventarierii, data de începere şi terminare a ei. Comisia de inventariere este formată din cel puţin două persoane, iar la gestiunile mici (unităţi mici de desfacere cu amănuntul sau gestiuni din cadrul unor unităţi al căror număr de personal salariat este de una sau două persoane) poate fi efectuată de o singură persoană. Dacă este cazul, comisiile de inventariere sunt coordonate de către o comisie centrală care organizează, instruieşte şi controlează efectuarea operaţiilor de inventariere. Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii de depozite şi contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective.

- Dintre măsurile pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru a comisiei de inventariere conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv (art.8) menţionăm: - ţinerea la zi a evidenţei tehnico-operative a

gestiunilor de valori materiale şi confruntarea periodică a datelor cu cele din contabilitate;

- participarea la lucrările de inventariere a întregii comisii;

- asigurarea personalului necesar pentru manipularea valorilor materiale inventariate, respectiv sortare, aşezare, cântărire, măsurare, numărare etc.;

160

- asigurarea participării la identificarea bunurilor inventariate (calitate, sort, preţ etc.) a unor specialişti din celelalte compartimente ale unităţii;

- dotarea cu aparate şi instrumente pentru măsurare, cântărire, cataloage, formulare şi rechizite necesare;

- dotarea comisiei cu mijloace tehnice de calcul şi sigilare a spaţiilor inventariate;

- dotarea gestiunilor cu două rânduri de încuietori diferite.

- Măsurile organizatorice ce trebuie luate de către comisia de inventariere sunt: - declaraţie scrisă de la gestionar din care să rezulte

dacă: gestionează valori materiale şi în alte locuri de depozitare, are în gestiune bunuri aparţinând terţilor cu sau fără documente; are valori materiale nerecepţionate sau care trebuie expediate, primite sau eliberate; are plusuri sau minusuri, deţine numerar din vânzarea bunurilor; are documente de predare-primire neoperate în evidenţa gestiunii sau nepredate la contabilitate;

- să identifice toate locurile de depozitare a valorilor ce urmează a fi inventariate;

- închiderea şi sigilarea în prezenţa gestionarului, ori de câte ori se întrerup operaţiile de inventariere şi se părăseşte gestiunea;

- să bareze şi să semneze ultima operaţie din fişele de magazie;

- la unităţile de desfacere cu amânuntul care folosesc metoda global valorică se va întocmi de către gestionar, înaintea începerii inventarierii raportul de gestiune care cuprinde valoarea documentelor de intrare şi de ieşire a mărfurilor şi a numerarului depus la casierie şi predarea lui la contabilitate;

- să verifice dacă aparatele de măsură sunt în stare bună de funcţionare;

- să sisteze operaţiile de predare, primire, livrare a bunurilor, iar dacă nu este posibil, acestea se vor efectua în prezenţa comisiei cu menţiunea, „primit sau eliberat în timpul inventarierii”.

Lucrările premergătoare de natură contabilă cuprind: - înregistrarea tuturor operaţiilor economice şi financiare

în contabilitatea sintetică, analitică şi în evidenţa operativă (fişe de magazie, rapoarte de gestiune etc.);

- verificarea exactităţii înregistrărilor prin confruntarea datelor din contabilitate cu cele din evidenţa operativă şi prin întocmirea balanţelor de verificare sintetice şi analitice;

161

b) Inventarierea propriu-zisă, constă în constatarea, descrierea şi evaluarea elementelor patrimoniale.

Constatarea este operaţia de stabilire directă şi concretă (faptică) a stocurilor la locurile de depozitare a existenţei şi mărimii elementelor patrimoniale prin cântărire, măsurare, cubare, în funcţie de natura acestora. Fac excepţie bunurile materiale aflate în ambalaje originale intacte, care se despachetează şi verifică prin sondaje, materialele de masă (ciment în vrac, nisip, balast, rezervoare de benzină etc.) ce se inventariază prin calcule tehnice şi analize de laborator.

Bunurile cu grad mare de perisabilitate se inventariază cu prioritate fără a împiedica desfacerea imediată a lor.

În cazul imobilizărilor constatarea lor se efectuează astfel: - la imobilizările necorporale, prin verificarea existenţei şi

apartenenţei lor la unităţile deţinătoare, iar în cazul brevetelor, licenţelor, al know-how şi al mărcilor de fabrică, prin dovedirea existenţei lor pe baza titlurilor de proprietate.

- inventarierea terenurilor şi a clădirilor se face pe baza titlurilor de proprietate, a schiţelor de plasament al terenurilor şi a dosarului tehnic al clădirilor, etc.

Elementele de activ şi de pasiv a căror existenţă nu poate fi constatată prin inventariere fizică, se verifică pe baza datelor din contabilitate. Astfel, inventarierea mijloacelor băneşti de la bănci, a drepturilor şi obligaţiilor întreprinderii faţă de furnizori, creditori, bănci, clienţi etc., se face prin confirmarea soldurilor din contabilitate de către aceştia, a confruntării sumelor din contabilitate cu extrasele de cont a băncii şi cu documentaţia ce a stat la baza înregistrării lor. Disponibilităţile în valută şi în lei din casierie se inventariază prin confruntarea soldurilor din registrul de casă cu cele din contabilitate.

Obligaţiile constatate faţă de terţi la inventariere trebuie să corespundă în cazul insolvenţei unităţii debitoare cu totalul din Tabloul definitiv de creanţe.

Pe baza constatărilor făcute, elementele inventariate se înscriu în listele de inventariere unde pe lângă cantitatea faptică şi scriptică se descriu principalele caracteristici privind calitatea, starea lor, preţul unitar şi diferenţele constatate (plusuri şi minusuri, precum şi valorii de inventar figura nr. 3).

Listele de inventariere se întocmesc separat pentru: - locuri de depozitare şi gestionare, pe categorii de

bunuri; - bunuri proprii corespunzătoare calitativ; - bunuri depreciate, neutilizabile, fără desfacere, comenzi

în curs abandonate sau sistate; - creanţe şi obligaţii incerte şi în litigiu;

162

- bunuri aparţinând altor persoane fizice sau juridice (consignaţie, închiriere, prelucrare etc.), cărora li se trimite o copie de pe aceste liste;

- imobilizările şi producţia în curs de execuţie; - formulare cu regim special. Acestea se semnează filă cu filă de către comisia de

inventariere şi de către gestionari, iar pe ultima filă gestionarul menţionează următoarele: cantităţile s-au stabilit în prezenţa lui, bunurile respective se află în păstrarea sau răspunderea lui, dacă are bunuri neinventariate şi eventualele obiecţii.

Evaluare elementelor patrimoniale de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se efectuează cu respectarea principiului permanenţei metodelor, potrivit căruia regulile de evaluare trebuie menţinute asigurându-se comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile. Aceasta se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunurilor, starea lor şi de preţul pieţei astfel (Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu Directivele Europene (vezi şi OMF 1752/2005), Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv):

i) Bunurile de natura imobilizărilor, stocurile se evaluează la valoarea actuală, denumită şi valoare de inventar.

ii) Bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate a fiecărui element, stabilită în funcţie de utilitatea bunului pentru firmă şi de preţul pieţii.Ca urmare la stabilirea valorii de inventar a bunurilor se ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor (Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1753/2004pentru aprobarea normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi de pasiv pct.39)

Dacă valoarea de inventar este mai mare decât valoarea din contabilitate, potrivit principiului prudenţei, în listele de inventariere se înscriu valorile din contabilitate. În cazul în care valoarea de inventar stabilită în funcţie de utilitatea bunului şi preţul pieţii este mai mică decât valoarea din contabilitate, în listele de inventariere se va înscrie valoarea de inventar.

iii) Creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea lor nominală, iar cele incerte sau în litigiu la valoarea de utilitate stabilită în funcţie de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată.

iv) Creanţele, datoriile şi disponibilităţile băneşti în divize se evaluează la cursul în vigoare în ultima zi a exerciţiului.

v) Titlurile de valoare se evaluează la valoarea lor de utilitate dată de cotaţia lor la bursă la sfârşitul exerciţiului financiar, iar cele necotate la valoarea probabilă de negociere.

163

În vederea calculării plusurilor şi a minusurilor de inventar, elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de intrare în patrimoniu.

c. Stabilirea şi regularizarea rezultatelor inventarierii. În această etapă se determină rezultatele inventarierii prin

trecerea în listele de inventariere a soldurilor scriptice din contabilitate, stabilindu-se diferenţele contabile în plus sau minus faţă de mărimile faptice.

Diferenţele în plus sau în minus constatate la inventariere se tratează în contabilitate diferit, dacă acestea, sunt: a) diferenţe cantitative sau b) diferenţe valorice.

i) Diferenţele cantitative între stocurile faptice şi cele scriptice evaluate la valoarea de intrare în patrimoniu se înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, după efectuarea în prealabil a compensărilor admise de lege. Dacă cantităţile şi valorile constatate faptic sunt mai mari decât cele din contabilitate diferenţa reprezintă plus de inventar, iar în situaţia inversă minus de inventar, calcule făcute direct pe listele de inventariere.

Dacă plusurile şi minusurile constatate la inventariere sau produs în aceiaşi perioadă, la acelaşi gestionar, la sortimente asemănătoare unde sunt posibile confuzii (culoare, desen, aspect exterior etc.) şi în cadrul unei activităţi normale de serviciu, este posibilă compensarea plusurilor cu minusurile pentru cantităţile egale de plusuri şi minusuri, se interzice compensarea valorică.

Deci, pentru a se asigura concordanţa dintre datele din contabilitate cu realitatea, concretizată în datele inventarierii, se efectuează înregistrări menite să rectifice în plus sau minus datele din contabilitate cu plusurile cantitative, respectiv cu minusurile cantitative constatate, adică are loc regularizarea rezultatelor inventarierii.

ii) Diferenţe valorice (plus sau minus) rezultate prin compararea valorii contabile (Vc) sau a valorii nete contabile (Vcn) şi valoarea de inventar (Vi) sunt tratate potrivit principiului prudenţei astfel:

- Pentru elementele de activ Vi ≥ Vc ⇒ plus de valoare (+) nu se înregistrează în

contabilitate, elementele de activ îşi menţin valoarea de intrare sau contabilă.

Vi < Vc ⇒ minus de valoare (-) se înregistrează în contabilitate pe seama cheltuielilor cu provizioanele sau amortizări suplimentare. Valoarea activelor se menţine la valoarea contabilă (de intrare).

- Pentru elementele de pasiv de natura datoriilor Vi ≤ Vc ⇒ minus de valoare (-) nu se înregistrează în

contabilitate, elementele de pasiv îşi menţin valoarea contabilă.

164

Vi ≥ c ⇒ plus de valoare (+) se înregistrează în contabilitate prin constituirea pe seama cheltuielilor de provizioane, valoarea pasivelor se menţine la valoarea contabilă (intrare).

Rezultă, că în contabilitatea curentă elementele inventariate îşi menţin valoarea de intrare în patrimoniu.

Rezultatele inventarierii se consemnează de către comisia de inventariere în procesul verbal de inventariere din care rezultă:

- persoanele ce au participat la inventariere; - perioada şi gestiunile inventariate; - caracterul plusurilor şi a minusurilor constate, vinovaţii; - compensările efectuate; - bunurile depreciate, creanţele şi datoriile în litigiu; - valorificarea rezultatelor inventarierii - constituirea şi regularizarea provizioanelor, privind

deprecierea elementelor patrimoniale. Procesul verbal de inventariere, după aprobarea

propunerilor comisiei, serveşte compartimentului de contabilitate pentru punerea de acord a datelor din contabilitate cu realitatea.

Înregistrarea diferenţelor cantitative la inventariere. Diferenţele cantitative pot să fie plusuri sau minusuri (lipsuri) i) Plusurile cantitative constate la inventariere, ca urmare a

ţinerii necorespunzătoare a evidenţelor, funcţionarea defectuoasă a aparatelor de măsurat, intenţii de sustragere etc. se înregistrează ca orice intrare de mijloace economice.

ii) Lipsurile cantitative la inventariere pot fi imputabile şi neimputabile.

Lipsurile neimputabile se produc ca urmare a manipulării şi păstrării mijloacelor materiale. Înregistrarea în contabilitate a lor se face ca orice ieşire de mijloace, mărindu-se cheltuielile exerciţiului. Dacă lipsurile la inventariere sunt provocate de calamităţi, acestea măresc cheltuielile extraordinare privind calamităţile şi alte evenimente extraordinare.

Lipsurile imputabile pot preveni din neglijenţe, sustrageri, valoarea lor recuperându-se de la cei vinovaţi. Imputarea se face la valoarea actuală (de înlocuire), existentă la data producerii, sau constatării pagubei. La evaluarea pagubei se ţine seama de gradul de uzură stabilit prin probe legale, iar dacă aceasta nu este posibil se impută la valoarea integrală.

Înregistrarea diferenţelor valorice. Pentru elementele de activ minusul de valoare, reprezintă o

depreciere a acestora şi se înregistrează în contabilitate prin: i) constituirea pe seama cheltuielilor a provizioanelor pentru

deprecieri în cazul deprecierii reversibile: Vi < Vc => minus de valoare ii) înregistrarea unei amortizări suplimentare în cazul

deprecierii ireversibile: Vi ≤ Vcn Vcn = Vc-Ac

165

în care Ac reprezintă amortizarea cumulată. Aceste diferenţe valorice nu afectează direct conturile de

active, care rămân în contabilitatea curentă înregistrate la valoarea de intrare (contabilă).

În mod asemănător prin constituirea unui provizion, se înregistrează plusul de valoare în cazul elementelor de pasiv (datorii) valoarea pasivelor menţinându-se la valoarea de intrare.

La sfârşitul anului, în baza datelor cuprinse în listele de inventariere, procesele verbale de inventariere şi a bilanţului contabil anual, se întocmeşte Registrul-inventar (figura nr. 4), document obligatoriu de înregistrare anuală şi grupată a rezultatelor inventarierii patrimoniului şi a conţinutului unor posturi de bilanţ, servind ca probă în litigii.

Prin înregistrarea în contabilitate a diferenţelor cantitative (plusuri şi minusuri) constante la inventariere se asigură corelaţia dintre contabilitate şi realitate şi întocmirea unui bilanţ real. 6.3 Aspecte legale referitoare la refacerea contabilităţii

La baza înregistrării fiecărei operaţii economico-financiare în contabilitate stă un document care consemnează operaţia economică în momentul efectuării ei, dobândind astfel calitatea de document justificativ (art 6 alin 1 din Legea nr.82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată) în condiţiile în care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare (Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiar contabilă).

Nici o operaţie economică nu se poate înregistra în contabilitate fără un act scris în care să fie consemnată operaţia respectivă .Potrivit Legii nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată (art.6), „documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate”. Acestea sunt documente care probează legal o operaţiune.

Operaţiile economice consemnate în documente justificative sunt prelucrate, centralizate şi înregistrare în contabilitate cu ajutorul registrelor de contabilitate (Registrul Jurnal, Registrul Inventar,şi Cartea Mare) şi a altor documente contabile în funcţie de forma de contabilitate adoptată.

Înregistrarea în contabilitate a operaţiilor economico- financiare a debitorului aflat în insolvenţă potrivit art. 45 din Legea privind procedura insolvenţei prezintă următoarele particularităţi:

- după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorului sindic de deschidere a procedurii toate actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar

166

sau lichidator vor cuprinde în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile în limba română, engleză şi franceză menţiunea „ în insolvenţă”, „in insolvency”, „en procedure collective „.

- după intrarea în reorganizare judiciară sau faliment actele şi corespondenţa vor purta în condiţiile alin 1 menţiunea „în reorganizare judiciară”, „ in judicial reorganisation”, „en redressement” sau după caz „în faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”.După intrarea în procedura simplificată se face menţiunea „în faliment”, „in banckrupcy”, „en faillete”.

- prejudiciile suferite de terţii cu bună credinţă datorită nerespectării obligaţiilor debitorului privind întocmirea actelor cu menţiunile respective, vor fi reparate exclusiv de câtre persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai debitorului,fără a se atinge averea debitorului.

Aspectele legale privind refacerea contabilităţii privesc reconstituirea documentelor pierdute sau distruse, anularea de către judecătorul-sindic a unor acte ale debitorului care afectează patrimoniul acestuia în dauna drepturilor creditorilor etc.

Reconstituirea documentelor În caz de pierdere,sustragere sau distrugere a unor

documente contabile conform art. 26 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată se vor lua măsuri de reconstituire a acestora în termen de 30 zile, de la constatare pe baza unui dosar de reconstituire, întocmit pentru fiecare caz în parte.124 Acest dosar trebuie să conţină:

- sesizarea scrisă în termen de 24 ore de la constatare, a conducătorului, administratorului unităţii, coordonatorului de credite, sau a altei persoane care gestionează patrimoniul, de către orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor acte, evidenţe sau lucrări privind gestiunea elementelor patrimoniale;

- dacă pierderea, sustragerea sau distrugerea documentelor sau evidenţelor constituie o infracţiune se aduce la cunoştinţă şi organelor de urmărire penală;

- procesul-verbal de constatare a pierderii, distrugerii sau sustragerii întocmit în trei zile de la sesizare de către conducătorul unităţii. El conţine datele de identificare a actului dispărut; numele şi prenumele salariatului responsabil cu păstrarea actului; data şi împrejurările în care s-a constatat lipsa. Procesul-verbal este semnat de

124 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1850/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a registrelor şi formularelor comune pe economie privind activitatea financiar-contabilă, pct .27

167

- către conducătorul unităţii, conducătorul compartimentului financiar-contabil, angajatul responsabil cu păstrarea actului şi şeful ierarhic al acestuia;

- declaraţia scrisă a responsabilului cu păstrarea actului, a împrejurărilor în care acesta a dispărut;

- dovada sesizării organelor de urmărire penală sau sancţionării disciplinare a persoanei vinovate;

- dispoziţia scrisă a conducătorului unităţii pentru reconstituire;

- actul reconstituit în copie. Dacă documentul provine de la o altă unitate, reconstituirea

se va face de către unitatea emitentă la cererea scrisă a conducătorului unităţii solicitante.

Documentele şi evidenţele reconstituite poartă obligatoriu şi vizibil menţiunea „reconstituit“ arătându-se numărul şi data dispoziţiei pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.

Nu fac obiectul reconstituirii actele de cheltuieli nenominale (bonuri, bilete de călătorie etc.) pierdute sau sustrase înainte de înregistrarea în contabilitate, vinovaţii suportând paguba cauzată.

Găsirea ulterioară a documentului original care a fost reconstituit nu anulează sancţiunile disciplinare sau penale. În acest caz actul reconstituit se anulează pe bază de proces-verbal.

Vinovaţii răspund material de pagubele provocate din cauza dispariţiei, sustragerii sau distrugerii temporare a documentelor şi pentru cheltuielile făcute cu reconstituirea şi găsirea lor. Conducătorii unităţilor răspund de evidenţa tuturor reconstituirilor de documente şi de păstrarea dosarelor de reconstituire.

Anularea de către judecătorul-sindic a unor acte ale debitorului care afectează patrimoniul acestuia în dauna drepturilor creditorilor.

Administratorul judiciar şi lichidatorul potrivit atribuţiilor acestora (art. 20 alin. h, art. 25 alin. c) şi art. 79 şi 80 din Legea procedurii insolvenţei pot introduce acţiuni la judecătorul sindic pentru anularea unor acte ale debitorului care afectează patrimoniul acestuia în următoarele situaţii:

- acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii.

- acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte: - acte de transfer cu titlul gratuit efectuate în cei trei

ani anteriori deschiderii Fprocedurii,cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar,

168

- operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită şi efectuată în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii,

- acte încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile,

- acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare, sau în folosul lui, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer,

- constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii,

- plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii,

- alte operaţiuni prevăzute de lege încheiate de debitor în cei 2-3 ani anteriori deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice.

Anularea acestor acte, restituirea de către terţi debitorului a bunurilor şi valorilor altor prestaţii, a plăţilor anticipate ale datoriilor,etc, presupune reflectarea în contabilitatea debitorului a intrării în patrimoniu a bunurilor, a încasării prestaţiilor şi a plăţilor anticipate, diminuarea drepturilor de creanţă ale debitorului faţă de terţi, etc, deci este necesară refacerea contabilităţii ca urmare a anulării acestor acte. 6.4 Situaţiile financiare-documente de începere a lichidării

Documentele oficiale de prezentare a situaţiilor economico-financiare conform Legea nr.82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată (art 9) a unităţilor patrimoniale sunt situaţiile financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a celorlalte informaţii privind activitatea desfăşurată.

Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare - dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice, potrivit Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, republicată, modificată şi completată (art 28) au obligaţia să întocmească situaţiile financiare anuale, inclusiv în cazul fuziunii, divizării sau încetării activităţii.

În situaţia aplicării reglementărilor contabile simplificate conform Directivelor Europene (Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate,

169

armonizate cu directivele europene), situaţiile financiare cuprind: bilanţul, contul de profit şi pierderi, politicile contabile şi notele explicative (vezi şi OMF 1752/2005). 6.4.1 Bilanţul

A) Conceptul de bilanţ Bilanţul este un document de sinteză a situaţiei patrimoniului

întreprinderii la un moment dat. Prin bilanţ se reflectă principiul dublei reprezentări a averii integrată în patrimoniul unităţilor patrimoniale sub două aspecte:

a) sub aspect concret, natural-material, al destinaţiei şi utilităţii bunurilor în activitatea desfăşurată, bunuri ce constituie obiect al proprietăţii, pentru care se utilizează noţiunea de mijloace economice (avere),

b) sub aspectul raporturilor de proprietate, în cadrul cărora se dobândesc elementele de avere, respectiv al modului de dobândire (provenienţă), pentru care se utilizează noţiunea de surse economice.

Dubla reprezentare este determinată de faptul că reflectarea, urmărirea şi controlul averii agenţilor economici nu se pot limita doar la modul de utilizare (alocare) a bunurilor materiale şi băneşti, în activitatea desfăşurată de aceştia. Este necesar să se urmărească relaţiile de proprietate, faptul că aceste bunuri aparţin cuiva, că sunt în posesia unei persoane fizice sau juridice (proprietarului, asociaţilor, băncilor, creditorilor etc.), deci să se reflecte regimul juridic al bunurilor.125

În figura nr. 5, prezentăm conceptul de bilanţ pe baza dublei reprezentări a averii constituită în patrimoniu.

125 Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă ,Carmen Imbrescu - Teoria contabilităţii, Editura Economica, Bucureşti, 2004 p 131-132

170

care transpuse în

B I L A N Tdevin

ACTIV PASIV

MIJLOACE ECONOMICEconcrete, privite din punct devedere al destinaþiei, al utili-tãþii lor (REALITATEA PA-TRIMONIULUI)

SURSE DE PROCURAREA AVERII (relaþii de pro-prietate)

AVEREAELEMENT AL PATRIMONIULUI

Figura nr. 5 Dubla reprezentare a averii

Cele două părţi (laturi) ale bilanţului poartă denumirea de ACTIV - partea stângă şi PASIV - partea dreaptă.

Într-o altă manieră de exprimare, conceptul de bilanţ este definit ca o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat.

UTILIZĂRI = RESURSE

ACTIV = PASIV

Astfel, se consideră că prin bilanţ, capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la capital, rezerve, datorii, beneficii), cât şi al modului lor de utilizare concretă (bunuri economice, creanţe).

Bilanţul are deci două părţi, partea stângă activ, care cuprinde componenţa mijloacelor economice concrete, şi partea dreaptă pasiv, care oglindeşte sursele de provenienţă a acestor mijloace. Întrucât între totalul valorii mijloacelor economice şi totalul valorii surselor de provenienţă a acestora trebuie să fie o egalitate perfectă, rezultă că şi între valoarea activului şi valoarea pasivului bilanţului trebuie să existe o egalitate permanentă.

Reglementările contabile româneşti (Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene) precizează că bilanţul este „documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu grupate după natură şi lichiditate în cazul activelor şi după natură şi exigibilitate în cazul

171

pasivelor (datorii şi capital propriu), al persoanei juridice la încheierea exerciţiului financiar şi în celelalte situaţii prevăzute de lege” (vezi şi OMF 1752/ 2005). El constituie un document de cunoaştere şi caracterizare la un moment dat a situaţiei economico – financiare a unei unităţi economice.

Practica şi Directiva a IV - a a CEE cunoaşte două forme de scheme de bilanţ: - forma de tablou cu două părţi (partea stângă - activul, partea

dreaptă - pasivul), numită schema orizontală de bilanţ; (tabelul 1) - forma de listă verticală sau schema bilanţului vertical (tabelul 2).

Bilanţul sub formă de tablou cu două părţi pune în evidenţă egalitatea existentă între mijloace şi surse (utilizări şi resurse) şi este cea mai răspândită.

Bilanţul sub formă orizontală (bilaterală sau de cont) descris de Directiva a IV-a a CEE se prezintă în tabelul nr.4 adoptat în România în perioada 1994 – 2000 sub inspiraţie şi consiliere franceză.

Tabelul 1 - Bilanţ orizontal

Posturi de ACTIV Posturi de PASIV A. Capital subscris nevărsat (creanţe) B. Activ imobilizat C. Activ circulant D. Conturi de regularizare - activ E. Pierderea exerciţiului

A. Capitaluri proprii B. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli C. Datorii D. Conturi de regularizare – pasiv E. Beneficiul exerciţiului

Total ACTIV Total PASIV

Bilanţul sub forma listei verticale ordonează structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve şi alte componente ale situaţiei nete, finalitatea fiind tocmai prezentarea situaţiei nete a patrimoniului (Situaţia netă = Activul - Datorii faţă de terţi), formă adoptată şi în România.

Tabelul 2 - Bilanţ vertical

SOLD la Denumirea posturilor Începutul

anului Sfârşitul anului

A. ACTIVE IMOBILIZATE 21.890.000 25.000.000 I. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale III. Imobilizări financiare

3.000.000 13.890.000

5.000.000

3.000.000 17.000.000

5.000.000 B. ACTIVE CIRCULANTE 10.100.000 13.000.000 I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii financiare pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci

2.100.000 100.000 20.000

7.880.000

2.500.000 200.000 20.000

10.280.000 C. CHELTUIELI ÎN AVANS 10.000 - TOTAL ACTIV (A) 32.000.000 38.000.000

172

D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE PÂNĂ LA 1 AN (D)

3.000.000 7.000.000

E. ACTIVE CIRCULANTE NETE RESPECTIV DATORII CURENTE NETE (B+C=D - VENITURI ÎN AVANS)

7.080.000 6.000.000

F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CU RENTE (A+E - SUBVENŢII PENTRU INVESTIŢII)

28.970.000 31.000.000

G. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE PESTE 1 AN (D)

4.470.000 6.300.000

H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

500.000 400.000

I. VENITURI ÎN AVANS - Subvenţii pentru investiţii - Venituri în avans

-

30.000

- -

J. CAPITAL ŞI REZERVE I. Capital II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Rezultatul reportat VI. Rezultatul exerciţiului financiar

24.000.000 23.000.000

200.000 - -

300.000 500.000

24.300.00 23.000.000

200.000 -

50.000 300.000 750.000

Total PASIV (P) 32.000.000 38.000.000 Situaţia netă (A – D) 24.530.000 24.700.000

B) Delimitări şi definiţii privind activele. Activele în general sunt definite, ca fiind o resursă

controlată de către întreprindere ca rezultat a unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.

Beneficiile economice viitoare încorporate în active, reprezintă potenţialul lor de a contribui direct sau indirect la fluxul de numerar sau echivalentele numerarului către întreprindere. Acestea pot preveni din:

a) utilizarea activului separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii, sau producţia de bunuri destinate vânzării de către întreprindere;

b) activul este schimbat cu alte active; c) folosirea activului pentru stingerea unei datorii; d) distribuit proprietarilor întreprinderi. În funcţie de abordarea juridico- patrimonială a obiectului

contabilităţii, unde primează dreptul de proprietate şi de creanţă, activele sunt clasificate în funcţie de lichiditatea lor iar datoriile în funcţie de exigibilitate.

Astfel, activele (mijloacele economice) se divid în active imobilizate şi active circulante, în funcţie de rolul (destinaţia) lor în activitatea economică, criteriu ce ţine seama de perioada de timp pentru care bunurile sunt destinate să servească întreprinderii şi de care depinde lichiditatea lor, adică capacitatea activelor de a

173

parcurge mai rapid sau mai încet întregul circuit economic până la transformarea lor în bani.

Activele imobilizate reprezintă resurse controlate (bunuri şi valori) pe o perioadă îndelungată de timp, în activitatea unităţilor patrimoniale (de regulă mai mare de un an) care degajă prin utilizarea lor beneficii economice viitoare şi ca urmare îşi recuperează eşalonat valoarea prin includere în cheltuieli în mai multe exerciţii în funcţie de durata lor de utilizare.

Sub aspectul conţinutului (figura nr. 6) se deosebesc următoarele structuri de imobilizări:imobilizări necorporale, imobilizări corporale,imobilizări în curs şi imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale reprezintă resurse controlate timp îndelungat nemateriale (care nu se concretizează într-un bun material, fizic, concret) identificabile cu caracter non monetar, deţinute pentru a genera beneficii economice viitoare prin utilizarea lor pentru producţie, sau furnizarea de bunuri sau de servicii, ori pentru alte scopuri.

Imobilizările corporale sunt resurse controlate timp îndelungat peste un an, de natură materială, non monetare, concretizate în terenuri, construcţii, instalaţii tehnice mijloace de transportat, etc. destinate să genereze beneficii economice viitoare ca urmare a utilizării lor în activitatea de exploatare, a cedării dreptului de folosinţă sau în alte scopuri şi au o valoare mai mare decât limita stabilită de lege.

Imobilizările financiare sunt resurse controlate timp îndelungat, de natură monetară, deţinute în vederea obţinerii de beneficii economice viitoare, concretizate în titluri de participare în capitalul altor societăţi, alte titluri de valoare şi creanţe imobilizate.

Imobilizările în curs constituie resurse controlate timp îndelungat de natură corporală sau necorporală, în stadiu de execuţie până în momentul în care se finalizează şi se concretizează în imobilizări corporale sau necorporale.

Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se utilizează o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii, participă la un singur circuit economic modificându-şi în permanenţă forma. Acestea sunt destinate să asigure continuitatea ciclului de exploatare, fiind într-o permanenţă schimbare şi transformare în cadrul unui circuit închis.

Ciclul de exploatare (figura nr. 7) al unei persoane juridice reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de exploatare şi finalizarea acestora în numerar sau sub forma unui echivalent de numerar (investiţii financiare pe termen scurt, uşor convertibile în numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este nesemnificativ).

174

1. Imobilizări - Cheltuieli de constituire necorporale - Cheltuieli de dezvoltare - Concesiuni, brevete, licenţe mărci comerciale şi alte drepturi şi valori similare - Fond comercial - Alte imobilizării necorporale Active - Terenuri şi amenajări de terenuri imobilizate - Construcţii - Instalaţii tehnice, mijloace de transport, 2. Imobilizări animale, plantaţii corporale - Mobilier, aparatură birotică, echipament de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale - Imobilizări corporale în curs 3. Imobilizări - Avansuri acordate pentru imobilizări în curs corporale - Imobilizări necorporale în curs - Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale - Titluri de participare deţinute la societăţi în cadrul şi în afara grupului 4. Imobilizări - Imobilizări financiare sub formă de financiare interese de participare - Alte titluri imobilizate - Creanţe imobilizate Figura nr. 6 Structura activelor imobilizate Mijloace băneşti

Procesul de aprovizionare

CREANŢE Stocuri de materiale Produse expediate Procesul de exploatare Procesul de desfacere Produse finite Producţie

(vânzare) nefinită Figura nr. 7 Circuitul ciclului de exploatare

175

Deci, pe parcursul circuitului de exploatare activele circulante, se găsesc concomitent, fie în sfera exploatării, fie a circulaţiei (aprovizionarea – vânzare).

Un activ se consideră activ circulant când:126 - este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau

în scopul comercializării şi va fi realizat în termen de 1 an de la data bilanţului;

- constituie creanţe aferente ciclului de exploatare; - este reprezentat de numerar sau echivalent de numerar

a căror utilizare nu este restricţionată. În categoria activelor circulante se includ: - stocurile, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru

care nu a fost întocmită factura: - creanţele; - investiţiile financiare pe termen scurt; - mijloacele băneşti din casă şi de la bănci. Stocurile constituie active circulante: a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării

normale a activităţii; b) în curs de producţie în vederea vânzării pe parcursul

desfăşurării unei activităţi normale; c) materii prime, şi alte materiale ce urmează a fi folosite

în procesul de producţie sau pentru prestări de servicii.

În cadrul stocurilor se includ: Materia primă constituie substanţa principală în

componenţa produsului finit în care se regăseşte total sau parţial în forma ei iniţială sau transformată, cum sunt: fierul, oţelul în industria constructoare de maşini, seminţe în fabricaţia de uleiuri, firele în industria textilă etc.

Materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, furaje, seminţe etc.) participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare, fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit.

Materiale de natura obiectelor de inventar adică active ce nu îndeplinesc condiţiile imobilizărilor corporale.

Produsele care includ produsele finite, semifabricatele şi produsele reziduale.

Produsele finite reprezintă bunuri materiale a căror proces de fabricaţie s-a terminat şi nu au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul unităţii, corespund normelor de calitate, au fost recepţionate şi s-au întocmit documentele de predare la magazie.

Semifabricatele sunt produse a căror proces tehnologic s-a terminat într-o secţie (fază a fabricaţiei), întocmindu-se documentele de predare la depozit, urmând a fi prelucrate în

126 Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene

176

continuare pentru a intra în componenţa produselor finite sau vândute terţilor.

Produsele reziduale reprezintă produsele rebutate, ce nu corespund normelor de calitate, materiale recuperabile şi deşeurile.

Mărfurile sunt bunuri pe care unitatea patrimonială le cumpără în vederea revânzării, sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii.

Producţia în curs de execuţie reprezintă producţia care nu a parcurs toate fazele (stadiile) de prelucrare prevăzute de procesul tehnologic, precum şi cele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. Se includ şi lucrările şi serviciile precum şi studiile în curs de execuţie sau neterminate.

Investiţiile financiare pe termen scurt, includ titlurile de plasament reprezentând acţiunile proprii răscumpărate, acţiunile achiziţionate, obligaţiunile emise şi răscumpărate, obligaţiunile şi alte titluri de plasament achiziţionate în vederea realizării unui profit într-un termen scurt.

Creanţele reprezintă drepturile unei persoane juridice de a pretinde şi primi de la terţe persoane bunuri sau valori în virtutea unor operaţii comerciale, financiare,etc.

În patrimoniul unităţilor economice (societăţilor comerciale), drepturile de creanţă provin, în principal, din:

i) dreptul societăţii comerciale de a pretinde de la acţionari sau asociaţi depunerea aportului la capitalul social subscris prin contractul de constituire a societăţii sau prin subscripţie publică;

ii) drepturile întreprinderii furnizoare de a pretinde clienţilor săi preţul produselor şi mărfurilor livrate sau tariful lucrărilor şi serviciilor executate la termenele stabilite prin contracte;

iii) drepturile unităţii patrimoniale de a cere persoanelor cărora le-a acordat sume de bani (avansuri) pentru a efectua diferite operaţiuni (cumpărături, deplasări, lucrări etc.) justificarea şi decontarea acestora;

iv) alte drepturi faţă de terţe persoane, salariaţi, organisme sociale şi stat generate de operaţii contractuale sau legale.

Mijloacele circulante băneşti sunt reprezentate prin numerarul aflat în casieria unităţii, disponibilităţile băneşti existente în conturile de la bănci, alte valori băneşti (mărci poştale şi timbre fiscale, tichete de călătorie, bilete de tratament şi odihnă, efecte comerciale etc.).

În general, toate mijloacele economice (imobilizări, stocuri) sunt afectate în timp de acţiuni ale unor factori depreciativi, (uzura fizică, uzura morală, dezasortare, conjuncturi nefavorabile pe piaţă etc.).

Procesele de depreciere, în cele mai multe cazuri, acţionează sistematic, sunt tipice, astfel că se poate prevedea şi determina prin calcul valoarea lor în vederea recuperării sub forma amortizării în cazul imobilizărilor.

177

Alte deprecieri au caracter aleator, sunt atipice, ele se produc în anumite împrejurări, ca de pildă diminuarea valorii de utilitate a unor materii prime ca urmare a restructurării producţiei, scăderea preţurilor unor mărfuri etc. Pentru aceste deprecieri, în scopul recuperării şi luării lor în calculul rezultatelor financiare ale gestiunii, se estimează mărimea lor şi se constituie rezerve, care sunt denumite în literatura contabilă şi în metodologie provizioane.

C) Delimitări şi definiţii privind pasivele În pasivul bilanţului (pasivele) se includ capitalurile proprii

şi obligaţiile (datoriile). Datoriile sunt obligaţii actuale ale întreprinderii care provin

din evenimente trecute şi care trebuie să antreneze cu ocazia plăţii lor o ieşire de resurse generatoare de avantaje economice. (achiziţionare de bunuri, utilizarea de servicii, primirea unui credit de la bănci etc.)

O obligaţie reprezintă un angajament sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel; ea poate să aibă o bază contractuală, legală sau statutară; să rezulte din practici comerciale curente sau din dorinţa de a menţine relaţii bune de afaceri ori de a se comporta într-o manieră echitabilă.

Contabilitatea face distincţie între obligaţiile curente şi cele pe termen lung.

Obligaţiile curente sunt obligaţiile exigibile în cadrul ciclului normal de exploatare, adică într-un an de la data bilanţului, iar cele pe termen lung au exigibilitatea peste un an.

Obligaţiile faţă de terţi (externe) sunt acele obligaţii generate de activităţile curente de exploatare şi financiare în relaţiile cu băncile, furnizorii, creditorii şi statul în urma cărora în patrimoniul întreprinderii se formează angajamente (datorii).

Capitalul propriu (C) reprezintă dreptul proprietarilor (acţionari/asociaţi) asupra activelor (A) unei întreprinderi, după deducerea datoriilor acesteia (D), rezultând din relaţia (Ordinul ministrului finanţelor nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene (vezi şi OMF 1752/2005)):

C = A – D

În structura lui se includ: capitalul subscris (vărsat de către asociaţi şi nevărsat) prime de capital, rezerve constituite din profit, rezultatul reportat, adică profitul anilor precedenţi rămas nerepartizat şi rezultatul exerciţiului financiar (profit/pierdere).

Capitalul străin este partea din capital care provine de la terţi şi care este rambursabil la un anumit termen (împrumuturi din emisiune de obligaţiuni, credite bancare pe termen lung, alte împrumuturi şi datorii etc.).

178

Capitalul propriu împreună cu capitalul străin pe termen lung, constituie capitalul permanent.

* * *

Bilanţul se întocmeşte pe baza datelor din contabilitatea curentă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Ca urmare la închiderea exerciţiului, elementele de activ,se evaluează şi se reflectă în bilanţ la valoarea contabilă netă (valoarea de intrare după deducerea amortizării şi provizioanelor pentru deprecieri cumulate) iar elementele de pasiv de natura datoriilor la valoarea de intrare (contabilă) pusă de acord cu rezultatele inventarierii. 6.4.2 Contul de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierderi cuprinde cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor (activitate de exploatare, financiară şi extraordinară) precum şi rezultatul exerciţiului.

Realizarea obiectului de activitate a unităţilor patrimoniale generează cheltuieli şi apoi venituri din care se obţin rezultatele financiare.

Cheltuielile unităţii patrimoniale reprezintă sumele plătite sau de plătit pentru consumul de materii prime şi materiale, pentru lucrările executate şi serviciile prestate de terţi, plata personalului şi a altor obligaţii legale sau contractuale, amortizarea imobilizărilor, valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute, precum şi provizioanele constituite pentru acoperirea deprecierilor reversibile care afectează activele întreprinderii.

Cadrul general pentru înlocuirea şi prezentarea situaţiilor financiare elaborat de IASB şi reglementărilor contabile româneşti armonizate cu Directiva a IV-a CEE şi cu standardele internaţionale de contabilitate menţionează „cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşterii ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari”.

Deci cheltuielile pot lua forma: - reduceri de active în situaţia plăţii de lichidităţi sau a

consumului de active de natura stocurilor sau a imobilizărilor etc.

- creşterii datoriilor ca urmare a achiziţionării de active, sau diverse servicii de la terţi.

În contabilitate şi în contul de profit şi pierderi cheltuielile sunt grupate pe activităţi: activitatea de exploatare, financiară, extraordinară şi cheltuieli cu impozitul pe profit.

179

Veniturile unităţilor patrimoniale includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat din activităţi curente cât şi câştigurile din alte surse.

Activităţile curente reprezintă activităţile desfăşurate ca parte integrantă a obiectului de activităţi a unei persoane juridice, precum şi activităţile conexe acestora. Veniturile din activităţi curente se pot regăsi sub diverse forme: vânzări, comisioane, dobânzi, dividende, chirii.

Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice care pot apărea sau nu, ca rezultat al activităţii curente şi care nu diferă ca natură de veniturile obţinute din această activitate (sume rezultate din cedarea activelor imobilizate etc.).

În conformitate cu standardele internaţionale de contabilitate şi cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate veniturile „constituie creştere ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor” (vezi şi OMF 1752/2005).

Veniturile pot lua forma: a) creşteri de active, respectiv a numerarului, creanţelor,

bunurilor şi serviciilor primite în schimbul celor furnizate. b) lichidarea datoriilor în situaţia când o întreprindere

furnizează bunuri şi servicii unui creditor în scopul lichidării unei datorii, (împrumut).

Structura lor se face pe categorii de venituri după natura lor : activitate de exploatare,activitate financiară şi activitate extraordinară, în vederea comparării cu cheltuielile şi stabilirea rezultatelor financiar pe activităţi.

Rezultatele financiare sintetizează eficienţa activităţii economice a unităţii patrimoniale. Rezultatul exerciţiului (R) respectiv beneficiul (B) sau pierderea (P) se determină ca diferenţă între veniturile (V) şi cheltuielile (C) exerciţiului indiferent de data încasării sau plăţii lor.

Deci:

Profit (B) = Venituri > Cheltuieli Pierdere = Venituri < Cheltuieli. În contabilitate, profitul sau pierderea se stabileşte lunar,

cumulat de la începutul anului, iar rezultatul definitiv al exerciţiului se stabileşte anual şi reprezintă soldul final al contului 121 „Profit şi pierderi”.

R = V - C.

180

În bilanţ se înscriu rezultatele financiare nete respectiv profitul sau pierderea rezultată din toate activităţile obţinute ca diferenţă între totalul veniturilor şi cheltuielilor diminuată cu impozitul pe profit.

Cifra de afaceri include veniturile rezultate din livrări de bunuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii şi alte venituri din exploatare mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Cifra de afaceri netă cuprinde veniturile provenind din activitatea de exploatare după scăderea reducerilor comerciale, a TVA-ului şi a altor impozite şi taxe aferente.

În conformitate cu art. 34 din Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii republicată, modificată şi completată, situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice care organizează contabilitatea în partidă dublă trebuie să fie publicate. Fac obiectul publicării situaţiilor financiare anuale raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori după caz.

Conform art.33 alin. 2 a aceleiaşi legi „sunt supuse auditului financiar situaţiile financiare anuale şi cele privind încetarea activităţii ale persoanelor juridice care aplică reglementările contabile conform Standardelor Internaţionale de Contabilitate”.

Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani iar în caz de încetare a activităţii se predau arhivelor statului. 6.5 Valorificarea activelor şi depunerea sumelor realizate în

contul debitorului

Lichidarea bunurilor din averea debitorului în conformitate cu art. 116 din Legea privind procedura insolvenţei se efectuează de către lichidator sub controlul judecătorului sindic, după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului.

Bunurile debitorului pot fi vândute în bloc ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual. Vânzarea bunurilor se poate face prin licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, metodă aprobată de către adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor.

În vederea evaluării bunurilor destinate valorificării în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va folosi un evaluator propriu cu acordul comitetului creditorilor.

În cazul propunerii vânzării în bloc lichidatorul prezintă comitetului creditorilor un raport în care se menţionează:

- descrierea şi evaluarea bunurilor debitorului care se vând în bloc,

- sarcinile de care, eventual sunt grevate, - propuneri privind modalităţile de vânzare în bloc:

181

a) vânzare prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, precizându-se condiţiile minime ale contractului, respectiv preţul şi modalitatea de plată,

b) vânzarea prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu precizarea preţului minim propus,

c) vânzarea la licitaţie. O copie a raportului lichidatorului se va depune la grefa

tribunalului, putând fii studiată de orice persoană interesată. Dacă adunarea creditorilor aprobă raportul lichidatorului,

judecătorul-sindic va da printr-o încheiere dispoziţie lichidatorului să efectueze actele şi operaţiile de vânzare.

Aceleaşi prevederi se aplică şi pentru vânzarea în bloc a creanţelor deţinute de debitor faţă de terţe persoane.

Imobilele se pot vinde direct în urma propunerii lichidatorului, aprobată de câtre adunarea creditorilor.

În cazul valorificării activelor debitorului contabilitatea va evidenţia pe de o parte dreptul faţă de cumpărător pentru activul vândut, iar pe de altă parte venitul obţinut (preţul de vânzare) şi TVA-ul datorat bugetului de stat.

De asemenea contabilitatea va reflecta scăderea din gestiune a bunurilor vândute şi încasarea de la cumpărător a contravalorii bunurilor vândute.

Sumele încasate din vânzări în numerar se depun de către lichidator în contul averii debitorului deschis la o unitate bancară iar recipisele vor fi predate judecătorului sindic. Sumele încasate prin instrumente bancare (ordin de plată) se depun direct în contul bancar al debitorului. 6.6 Stabilirea masei pasive

Masa pasivă constituie totalitatea datoriilor comerciale şi necomerciale existente în patrimoniul debitorului supus procedurii sau totalitatea creanţelor pe care creditorii concurenţi le au împotriva debitorului. Toţi creditorii sunt virtuali participanţi la masa credală, dar pentru ca ei să devină creditori concurenţi trebuie să îndeplinească două condiţii:să facă o cerere de admitere a creanţelor în termenul prevăzut de lege şi să fie admişi în urma verificării creanţelor.

Stabilirea masei pasive constituie ansamblu de acte şi operaţiuni efectuate în condiţiile legii,pentru a determina datoriile debitorului .Astfel stabilirea masei pasive a debitorului presupune cunoaşterea creditorilor acestuia, iar în acest sens trebuie depusă lista creditorilor la dosarul de insolvenţă al debitorului.

Stabilirea masei pasive presupune următoarele etape: 1) Întocmirea listei creditorilor. Pe baza listei creditorilor se creează o imagine corectă a

tuturor obligaţiilor patrimoniale ale debitorului, precum şi a titularilor de creanţe împotriva debitorului, putându-se evalua gradul de

182

îndatorare a debitorului şi aprecia raportul dintre masa activă şi masa pasivă.

Atunci când procedura este declanşată la cererea debitorului, acesta este obligat să depună la dosar, alături de alte acte şi o listă a numelor şi adreselor creditorilor indiferente de creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, contestate sau necontestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă.

Dacă debitorul nu a prezentat lista creditorilor sau aceasta este prezentată într-un mod necorespunzător, judecătorul sindic poate să angajeze un expert contabil pe cheltuiala averii debitorului care folosind bilanţul, registrele contabile, şi documentele contabile şi extracontabile ale debitorului să o întocmească sau să o corecteze.

Posibilitatea ca lista creditorilor să nu fie completă apare în cazul în cazul în care nu este ţinută regulat contabilitatea de către debitor mai ales la societăţile mici sau la cele cu răspundere limitată cu un singur asociat; fie este vorba de creanţe care nu au fost stabilite printr-un înscris ; sau de facturi primite cu întârziere de către debitor pentru bunurile expediate sau servicii prestate acestuia de către creditori.

2) Notificarea creditorilor privind deschiderea procedurii de insolvenţă.

Privind procedura insolvenţei „toate creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii falimentului, acceptate de către lichidator în urma verificării acestora „. În tabel va fi menţionată atât suma solicitată de către creditor cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă.

3) Tabelul definitiv consolidat al creanţelor. După definitivarea tabelului suplimentar al creanţelor se va

întocmi de către lichidator tabelul definitiv consolidat al creanţelor Tabelul definitiv consolidat al creanţelor cuprinde, conform

art. 3 din Legea privind procedura insolvenţei „ totalitate creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor la tabelul preliminar suplimentar .În situaţia în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor sau după caz debitorului şi Oficiului Registrului contestaţiilor.

Conform art. 3 din Legea privind insolvenţa prin „ tabelul definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor.”În acest tabel se arată suma admisă şi rangul de prioritate al creanţei.

183

4) Tabelul suplimentar al creanţelor. Comerţului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii conform art 61 din Legea privind insolvenţa . Prin notificare creditorii sunt încunoştinţaţi asupra deschiderii procedurii împotriva debitorului şi posibilitatea de a depune declaraţia de creanţă, precum şi a condiţiilor de depunere a acesteia. Dacă nu s-a putut întocmi lista creditorilor sau aceasta este incompletă, judecătorul-sindic va putea dispune efectuarea notificării prin publicitate.

3)Depunerea la tribunal a cererii creditorilor de admitere a creanţelor având anexate documentele justificative şi verificarea lor de către administratorul judiciar.

4)Tabelul preliminar al creanţelor. Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul judiciar va

întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului precizând că sunt:chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente şi arătând pentru fiecare numele, denumirea creditorului, suma pentru care s-a cerut verificarea şi suma cu care a fost trecut în tabel.

5) Tabelul definitiv al creanţelor. După ce au fost soluţionate toate contestaţiile la creanţe,

administratorul judiciar va înregistra la tribunal şi va afişa tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia – garantată sau negarantată – a fiecărei creanţe.

Tabelul definitiv al creanţelor va fi întocmit de administratorul judiciar numai după rămânerea irevocabilă a soluţiei date asupra tuturor.

Tabelul suplimentar al creanţelor cuprinde conform art.3 din Lege, urmează a se întocmi o variantă actualizată a tabelului definitiv consolidat, în concordanţă cu programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare şi cu deducerea sumelor achitate pe parcursul desfăşurării acestuia.”

Din studiile realizate, a rezultat că, uneori, datoriile din bilanţ ale unei societăţi comerciale aflate în lichidare judiciară, nu corespund cu cele stabilite de către instanţa judecătorească în „Tabloul definitiv consolidat de creanţe”, care adesea sunt mai mari. Rezultă că bilanţul nu asigură o imagine fidelă privind poziţia financiară a societăţii, informaţiile nu sunt relevante şi credibile. Apreciem că se impune punerea de acord a datelor din contabilitate cu „Tabloul definitiv consolidat de creanţe” după aprobarea lui de către judecătorul sindic, prin reconstituirea documentelor,penalizări, etc.) sau pe venituri a celor în minus, faţă de fiecare creditor. În acest mod s-ar evidenţia în mod real obligaţiile faţă de fiecare creditor în parte şi lipsă la debitor sau prin trecerea pe cheltuieli a obligaţiilor în plus,(amenzi asigura imaginea fidelă a poziţiei financiare şi informaţii credibile despre societatea respectivă.

184

De asemenea, pentru a se urmări datoriile pe categorii de creditori şi pe fiecare creditor din „Tabloul consolidat de creanţe” aprobat de către judecătorul sindic, este necesară evidenţierea în conturile în afara bilanţului a datoriilor pe categorii: chirografare, garantate şi negarantate şi pe fiecare creditor în parte. Aceasta ar asigura o evidenţă clară a obligaţiilor, a le putea compara cu cele din tabloul de creanţe şi a urmări lichidarea lor în funcţie de gradul lor de prioritate. Tot în conturile de ordine şi evidenţă ar trebui evidenţiate activele şi datoriile contingente, potrivit IAS 37 „Provizioane, datorii şi active contingente” în toate cazurile în care societatea comercială a depus garanţii sau a gajat, respectiv a ipotecat, active proprii pentru garantarea unor obligaţii în favoarea creditorilor, menţionând, dacă este posibil, şi valoarea, pentru a urmări modul corect de plată a obligaţiilor garantate. 6.7 Distribuirea periodică către creditori a sumelor realizate

din lichidare

Lichidatorul este obligat să prezinte judecătorului sindic un raport de distribuire periodică, a sumelor obţinute din lichidare, între creditori, la fiecare trei luni, calculat de la data începerii lichidării. Pentru motive temeinice acest termen, poate fi prelungit cu cel mult o lună sau poate fi scurtat de către judecătorul-sindic conform art. 122 din Legea privind insolvenţa.

Raportul lichidatorului va cuprinde fondurile obţinute din lichidarea bunurilor din averea debitorului şi din lichidarea bunurilor altor persoane care le-au oferit pentru a garanta executarea obligaţiilor debitorului; retribuţia care se cuvine lichidatorului şi alte cheltuieli prevăzute de lege.

Deodată cu raportul, lichidatorul va depune şi planul de distribuire între creditori. Raportul împreună cu planul de distribuire între creditori se va prezenta comitetului creditorilor şi vor fi înregistrate la grefa tribunalului de către lichidator şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Procesul-verbal de afişare va fi întocmit şi semnat de grefierul care îl asistă pe judecătorul-sindic în acel dosar de faliment.

Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan în termen de 15 zile de la afişarea contestaţiilor care se vor soluţia în 20 de zile de la afişare de către judecătorul-sindic printr-o sentinţă.

Un punct central al procedurii lichidării îl constituie modul în care creditorii comerciantului aflat în lichidare judiciară sunt îndestulaţi din lichidarea activului, deoarece în majoritatea cazurilor nu există un activ suficient pentru a fi stinse toate creanţele împotriva averii debitorului.

Procedura lichidării fiind o procedură concursuală, colectivă şi egalitară doreşte o participare echitabilă a creditorilor la recuperarea creanţelor lor, dar face distincţie între creditorii

185

garantaţi şi cei privilegiaţi pe de-o parte şi cei chirografari pe de altă parte, consideraţi mai puţin diligenţi în a-şi garanta creanţele şi care suportă cea mai mare depreciere a creanţelor lor, fiind frecvente cazurile când nu primesc nimic în urma lichidării.

Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor debitorului, grevate de ipoteci în favoarea creditorului, de gajuri sau alte garanţii reale imobiliare, vor fi distribuite în primul rând pentru acoperirea taxelor, timbrelor şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile pentru administrarea acestor bunuri şi plata retribuţiilor persoanelor angajate. Sumele rămase vor fi destinate stingerii creanţelor creditorilor cu garanţii reale asupra bunurilor vândute cuprinzând capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile precum şi cheltuielile creanţelor garantate conform art.122 din legea privind insolvenţa.

În urma efectuării plăţilor ne putem găsi în trei situaţii: - acoperirea exactă şi stingerea integrală a creanţelor

garantate; - stingerea doar parţială a creanţelor garantate; - stingerea totală a creanţelor garantate şi degajarea unui

excedent de fonduri. Partea din creanţele cu garanţii reale, rămasă nestinsă va

avea regimul de creanţă chirografară şi care va concura cu celelalte creanţe chirografare la distribuirea finală.

Dacă după plata creanţelor garantate rezultă o diferenţă în plus din vânzarea bunurilor respective aceasta se depune de către lichidator în contul averii debitorului.

Un creditor cu creanţă garantată poate participa la distribuiri de sume înaintea vânzării bunului supus garanţiei. În acest caz sumele primite se scad din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul bunului vândut.

Ordinea de distribuire pentru toate creanţele chirografare în cazul falimentului este următoarea:

1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin Legea procedurii insolvenţei, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului şi plata persoanelor angajate;

2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţe rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;

3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;

4. creanţe bugetare; 5. creanţe reprezentând sumele datorate de către debitor

unor terţi în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

186

6. creanţe reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă aceasta este persoană fizică;

7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;

8. alte creanţe chirografare; 9. creanţe subordonate, în următoarea ordine de

preferinţă: - credite acordate persoanei juridice debitoare de către

un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori după caz, de către un membru al grupului de interes economic;

- creanţe izvorând din acte cu titlu gratuit. Prin planul de distribuire se va prevedea procentul, suma

alocată pentru fiecare creanţă. Procentul de satisfacere a creanţelor poate fi unic pentru toate categoriile de creditori sau diferenţial pentru fiecare categorie în parte. În cazul în care s-a prevăzut ca plata creanţelor să se facă într-un anumit procent sumele vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă din tabelul definitiv consolidat între creditorii de acelaşi rang. Nu este permisă satisfacerea diferenţiată a creditorilor din aceeaşi categorie, aceasta echivalând cu o favorizare a unora, în detrimentul celorlalţi.

Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară.

În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic, ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat al creanţelor, împotriva grupului sau societăţii, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau după caz membrilor, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în executare de lichidator prin executorul judecătoresc (art.126 din Legea privind insolvenţa.) După definitivarea tabelului suplimentar al creanţelor se va întocmi de câtre lichidator tabelul definitiv consolidat al creanţelor.

Cu ocazia distribuirii parţiale se vor consemna următoarele sume:

- sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă;

- sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat;

187

- sume proporţionale, datorate creanţelor admise provizoriu;

- rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.

Pentru creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai parţial, sau cu creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până la clarificarea situaţiei.

Înregistrarea în contabilitatea debitorului a plăţii creanţelor se face prin scăderea obligaţiei faţă de terţi (furnizori, buget, etc.) şi micşorarea disponibilităţilor băneşti la bancă. 6.8 Distribuirea finală şi raportul final

După transformarea averii debitorului în lichidităţi, a încasării creanţelor şi a soluţionării contestaţiilor privind creanţele creditorilor, lichidatorul are obligaţia de a întocmi raportul final şi bilanţul general al lichidării, în care vor fi precizate în detaliu operaţiunile de lichidare, sumele încasate şi sumele cuvenite creditorilor (tabelul 4). Tabelul 4 Raportul (planul)de distribuire finală între

creditori la data...........

TOTAL A. ÎNCASĂRI Disponibilităţi (Sold iniţial) la începutul lichidării 817.916Încasări din vânzarea bunurilor: - preţ de vânzare 2.323.875 din care: Suma netă (preţ de vânzare) 1.952.836TVA aferent vânzării bunurilor 371.039Alte încasări (inclusiv garanţii ulterior restituite) 586.674Încasări din dobânzi 87.344 TOTAL ÎNCASĂRI 2.997.893B. TOTAL PLĂŢI AFERENTE PERIOADEI FALIMENTULUI 1.940.177C. SOLD (DISPONIBIL în cont) 1.875.632Onorariul lichidatorului pe perioada…….. 113.800C.1. SOLD (disponibil în cont la data…..) 1.761.832Alte cheltuieli 160.350Onorariul lichidatorului 91.200TVA aferent plăţilor lichidatorului 16.150 Alte salarii şi contribuţii salariale 33.000Cheltuieli cu arhiva 5.000Cheltuieli de închidere a procedurii 15.000 Suma de distribuit (disponibil în cont) 1.601.482Distribuţii până la data de………… 1.483.667

188

Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 136.134Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 15.380Suma de distribuit în ordinea de prioritate prevăzută de art. 1.332.153Suma finală rămasă de distribuit după data de…. 117.815

Debitorului şi fiecăruia dintre creditori li se comunică în copie planul de distribuire finală, iar o altă copie se afişează la uşa tribunalului. În termen de maximum 30 de zile de la afişarea raportului final, judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor. Obiecţiile creditorilor la raportul final trebuie să fie înregistrate cu cel puţin 5 zile înainte de data adunării creditorilor.

Judecătorul-sindic se pronunţă în şedinţa adunării creditorilor prin încheiere asupra tuturor obiecţiilor la raportul final. Dacă obiecţiunile sunt respinse în totalitate, încheierea va aproba raportul final. Dacă obiecţiunile sunt admise, judecătorul-sindic va analiza necesitatea de modificare a raportului final sau de refacere a acestuia.

Dacă judecătorul-sindic a decis aprobarea raportului final, lichidatorul va face distribuirea finală către creditori, a tuturor sumelor de bani din lichidarea averii debitorului. Sumele creditorilor care în termen de 90 de zile nu solicită intrarea în posesie, vor fi depuse la bancă, în contul averii debitorului, iar extrasul de cont va fi depus la tribunal. Termenul de 90 de zile curge de la data pronunţării hotărârii de către tribunal.

În urma aprobării raportului final, care succede distribuirea averii debitorului şi depunerii fondurilor nereclamate la bancă, deci la cel puţin 90 de zile după aprobarea raportului final, lichidatorul adresează judecătorului sindic o cerere. El va solicita închiderea lichidării dacă toate sumele de bani obţinute din lichidarea patrimoniului debitorului au fost distribuite creditorilor iar sumele nereclamate au fost depuse în contul averii debitorului. Judecătorul-sindic dă o încheiere de închidere a procedurii care se comunică în scris debitorului, creditorilor şi camerei de comerţ şi industrie.

În baza raportului final de lichidare se reflectă în contabilitatea debitorului micşorarea obligaţiei faţă de terţi cu suma finală de distribuit şi necesarul disponibilităţilor băneşti din contul de la bancă. 6.9 Elaborarea bilanţului final de lichidare

Lichidatorul va depune judecătorului sindic odată cu raportul final privind lichidarea şi situaţiile financiare finale respectiv bilanţul final şi contul de profit şi pierdere din ultimul rezultând rezultatul lichidării ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.

Bilanţul final de lichidare reflectă mărimea activelor şi pasivelor societăţii în urma operaţiilor de lichidare (Tabelul 5) şi cuprinde:

189

- ca active soldul conturilor de disponibilităţi băneşti; - ca pasive, capitalurile proprii constituite în timpul

funcţionării, rezultatul operaţiilor de lichidare şi în cazuri excepţionale datoriile neachitate.

Tabelul 5

Bilanţ final Activ Pasiv Posturi de activ Posturi de pasiv Conturi la bănci 1.Capital social vărsat

2.Rezerve 3.Rezultatul lichidării (profit / pierdere)

Total activ Total pasiv

În urma operaţiilor de lichidare, bilanţul final poate prezenta una din următoarele variante:

i) rezultatul lichidării este pozitiv, acoperindu-se datoriile şi obţinându-se un câştig din lichidare,

ii) închiderea lichidării cu acoperirea datoriilor, fără un câştig din lichidare,

iii) închiderea lichidării cu datorii neachitate şi fără un câştig din lichidare.

Copii ale situaţiilor financiare vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi afişate la tribunal.

La închiderea procedurii de insolvenţă judecătorul-sindic decide ca pasivul debitorului, respectiv obligaţiile neplătite să fie suportate de membrii organelor de conducere a debitorului, sume ce pot fi folosite pentru plata creanţelor din Tabelul definitiv consolidat sau să ia o altă decizie privind datoriile ne plătite.

190

Titlul III Regimul fiscal al societăţilor aflate în procedura de insolvenţă

7 Noţiuni introductive

Evoluţia în paralel pe de o parte a legislaţiei fiscale, marcată în principal de apariţia şi modificarea Codului fiscal şi pe de altă parte a legislaţiei insolvenţei, caracterizată la rândul său prin repetate şi substanţiale modificări ale Legii nr. 64/1995 face dificilă interconectarea celor două serii de texte într-o manieră care să elimine sau să diminueze numărul mare de procese dintre fisc şi practicienii în insolvenţă ca reprezentanţi ai societăţilor aflate în procedura Legii nr. 64/1995.

Pe de altă parte nici lichidarea voluntară a societăţilor comerciale nu are din punct de vedere fiscal un regim uşor de identificat datorită multiplelor modificări ale textelor legale pertinente. Oricum conform dispoziţiilor O.G. nr. 79/1999 modificată în ambele situaţii de lichidare – atât voluntară cât şi judiciară – competenţa administrării lor revine practicienilor în insolvenţă.

Principalele probleme cu care se confruntă practicienii Legii nr.64/1995 în interpretarea şi aplicarea textelor fiscale se regăsesc printre următoarele:

- impozitarea diferenţei dintre încasările (veniturile) şi plăţile (cheltuielile) perioadei de lichidare, caracterizabile drept profit

- constituirea de provizioane asupra propriilor clienţi ai debitoarei aflate în insolvenţă, clienţi cu şanse reduse de a fi încasaţi

- regimul TVA aferente creanţelor deţinute de către debitoarea aflată în procedură asupra propriilor clienţi cu situaţii dificile

- caracterizarea ca venit a datoriilor debitoarei faţă de creditorii care nu-şi declară creanţele, nu obţin înscrierea acestora la masa credală sau fac remiteri de datorie în cadrul planului de reorganizare

- regimul unor cheltuieli care nu mai au sens a fi contabilizate în faliment, cum ar fi amortizarea

- regimul accesoriilor (dobânzi, majorări, etc.) datorate pentru creanţele bugetare născute după deschiderea procedurii Legii nr. 64/1995.

Interpretarea şi aplicarea coerentă, după reguli clare şi consistente în timp a textelor pertinente din aceste două serii de reglementări necesită în prealabil o incursiune în materia interpretării normelor dreptului fiscal.

Această operaţiune este necesară datorită faptului că din 1989 până în prezent, dreptul nostru fiscal nu s-a racordat în mod

191

evident la niciunul dintre cele două curente principale existente în materie în ţările europene dezvoltate, respectiv:

- concepţia interpretării stricte, chiar restrictive a textelor de natură fiscală, concepţie care nu admite metodele de interpretare prin analogie, teleologică, etc. (îmbrăţişată în Franţa şi Belgia)

- concepţia interpretării mai largi, bazate pe argumente raţionale, aflate în afara literei textului, care fac apel şi la scopul urmărit de legiuitor, la păstrarea unei egalităţi sau proporţionalităţi între categoriile de contribuabili, etc, dezvoltată mai ales în Germania.

Aspectele fiscale ale lichidării voluntare şi a celei judiciare sunt comune doar pentru anumite elemente care concură la stabilirea impozitelor şi taxelor aplicabile. În cele ce urmează elementele comune prezentate la lichidarea voluntară nu vor mai fi preluate şi la lichidarea judiciară. 8 Regimul fiscal al lichidării voluntare 8.1 Cadrul legal

Cadrul legal al lichidării voluntare este prevăzut de Legea nr. 31/1990127. Regimul fiscal al lichidării este descris de Codul fiscal care însă conţine o serie de texte ce pot conduce la confuzii şi necesită unele precizări pentru evitarea acestora.

- Art. 7 ,,Definiţii” stabileşte foarte clar că din operaţiunea de lichidare nu pot rezulta dividende, acesta fiind sensul neechivoc al definiţiei de la pct. 12. De aceea Codul fiscal nu face vorbire despre impozitul pe dividende în Titlul II ,,Impozit pe profit”; impozitul pe dividende este reglementat doar în Titlul III ca venit impozabil din investiţii al persoanelor fizice.

- Surplusul din lichidare, respectiv suma primită de către asociaţi (acţionari) peste capitalul subscris şi vărsat la societate are o reglementare proprie. Acest ,,bonis de liquidation” constituie un venit ,,din orice sursă” al persoanei juridice române, sau un venit impozabil din investiţii al persoanei fizice rezidente [art. 65, al. (1), lit. e), Cod fiscal].

Deoarece acest surplus nu era impozitat dacă beneficiarul venitului este un nerezident, modificările Codului fiscal intrate în vigoare de la 1.01.2006 completează această omisiune introducând la art. 115, al. (1) un (nou) text corespunzător, la lit. p1).

127 Modificată ultima oară prin Legea nr. 302/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 953 din 27 octombrie 2005

192

- Textul de principiu aplicabil în materia lichidării voluntare pare a fi art. 27, al. (2) Cod fiscal care dispune că ,,distribuirea de active de către o persoană juridică română către participanţii săi, fie sub formă de dividend, fie ca urmare a operaţiunii de lichidare, se tratează ca transfer impozabil, exceptându-se cazurile prevăzute la al. (3)”. Pe baza acestui text ,,transferul impozabil” respectiv valoarea activului net distribuit se va impozita cu titlu de ,,bonis de liquidation” (surplus din lichidare).

- Dacă în cursul operaţiunilor de lichidare se vor obţine venituri superioare cheltuielilor, această diferenţă constituie profit şi se impozitează fără a fi necesar alt text decât cel de principiu al art. 19 şi 21 din Codul fiscal. Totuşi pentru a se evita orice confuzii, Normele metodologice prevăd, la pct. 81, următoarele: ,,Profitul impozabil în cazul lichidării se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, calculate cumulat de la începutul anului fiscal, luându-se în calcul: profitul din lichidarea patrimoniului, sumele din anularea provizioanelor, sumele înregistrate în conturi de capitaluri proprii constituite din profitul brut şi care nu au fost impozitate la data constituirii, alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.”

8.2 Impozitarea rezervei legale

În interpretarea art. 81 din Norme trebuie făcute următoarele precizări:

- sumele rezultate din anularea provizioanelor constituie venituri impozabile, în cazul în care cheltuielile cu provizioanele au fost deductibile fiscal la data constituirii lor sau la o dată ulterioară

- sumele înregistrate în conturi de capitaluri proprii constituite din profitul brut şi care nu au fost impozitate la data constituirii sunt, în principal, rezervele legale (5% din profitul brut). Baza teoretică a impozitării rezervelor legale la lichidare o constituie lipsirea lor de rolul de ,,tampon” în acoperirea pierderilor înainte de a afecta capitalul, rol ce nu mai poate fi îndeplinit datorită lichidării societăţii.

Deşi Codul fiscal a intrat în vigoare la 1.01.2004, o reglementare la nivel corespunzător de act normativ (lege, ordonanţă) a existat şi în Legea nr. 414/2002; art. 9, al. (5), al acestui act normativ dispunea următoarele: ,,Schimbarea destinaţiei rezervelor si a fondurilor care au fost deductibile din profitul impozabil, potrivit prevederilor legale, prin distribuirea către acţionari, sub orice forma, cu ocazia lichidării, divizării, fuziunii, dizolvării societăţii sau a retragerii unui acţionar/asociat, va atrage

193

impunerea sumelor respective cu impozit pe profit si impozit pe dividende, conform prevederilor legale în vigoare. Fac excepţie sumele transferate în cazul dizolvării fără lichidare, daca succesorul de drept al contribuabilului menţine sistemul de impunere conform prezentei legi.”

Pe baza textelor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii [art. 15, al. (2)] considerăm că rezervele legale constituite înainte de 30.06.2002 nu sunt impozabile cu impozit pe profit nici la lichidare, în lipsa unui text expres care să stabilească acest impozit. 8.3 Rezervele provenite din reevaluarea imobilizărilor

corporale

Art. 22, al. (5) Cod fiscal, ca text de principiu, dispune următoarele: ,,Reducerea sau anularea oricărui provizion ori a rezervei care a fost anterior dedusă se include în veniturile impozabile, indiferent dacă reducerea sau anularea este datorată modificării destinaţiei provizionului sau a rezervei, distribuirii provizionului sau rezervei către participanţi sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui alt motiv. Prevederile prezentului alineat nu se aplică dacă un alt contribuabil preia un provizion sau o rezervă în legătură cu o divizare sau fuziune, reglementările acestui articol aplicându-se în continuare acelui provizion sau rezervă.”

În interpretarea acestui text sunt necesare următoarele precizări:

- rezervă (sau provizion) anterior dedusă înseamnă, în sens larg nu doar constituirea unui provizion fiscal deductibil dar şi spre ex., includerea în costuri, sub forma amortizării, a unei părţi din valoarea reevaluată (impactul reevaluării) înregistrată în conturile de imobilizări

- provizionul sau rezerva nu sunt active ci pasive şi deci nu se pot distribui către participanţi (asociaţi/acţionari), neintrând, într-o interpretare literală, în câmpul de aplicare al art. 27, al. 2 Cod fiscal în aplicarea căruia au fost emise normele metodologice de la pct. 80, 81 şi 82. La lichidare mai degrabă suntem în situaţia modificării destinaţiei rezervei (provizionului) lato sensu, datorită lichidării

Pct. 571 din Normele metodologice dispune următoarele: ,,În aplicarea prevederilor art. 22, alin. (5), corelate cu dispoziţiile art. 19 din Codul fiscal, surplusul din reevaluarea imobilizărilor corporale, care a fost anterior deductibil, evidenţiat potrivit reglementărilor contabile în contul ,,Rezultatul reportat” sau în contul ,,Alte rezerve”, analitice distincte, se impozitează la momentul modificării destinaţiei rezervei, distribuirii rezervei către participanţi sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii

194

contribuabilului sau oricărui alt motiv, inclusiv la folosirea acesteia pentru acoperirea pierderilor contabile. Pentru calculul profitului impozabil aceste sume sunt elemente similare veniturilor.” - Acest text fiscal, chiar dacă foarte neplăcut pentru practicienii

fiscali, este în concordanţă cu normele ce reglementează contabilitatea reevaluării, din reevaluare neputând rezulta consecinţe fiscale. - Prin reevaluare se majorează valoarea de înregistrare

(de inventar) a activelor imobilizate, concomitent cu creşterea de aceeaşi mărime a pasivului în conturile de rezerve (rezerve din reevaluare). La vânzarea sau casarea acestor imobilzări, practica contabilă curentă debitează valoarea amortizată şi ca diferenţă până la valoarea de inventar înregistrează cheltuieli, adică valoarea rămasă neamortizată.

Un tratament contabil corect ar pretinde însă debitarea contului de rezerve din reevaluare cu suma aferentă rezervelor constituite la fiecare reevaluare (din 1990 până la zi) pentru respectivul mijloc fix vândut. Astfel, efectul fiscal dispare, deoarece pe costuri se va înregistra doar valoarea rămasă neamortizată (foarte mică), calculată ca diferenţă între preţul de vânzare pe de o parte şi suma diferenţelor din reevaluare cu amortizarea cumulată pe de altă parte. În acest sens, prin Normele de aplicare a H.G. nr. 403/2000 s-au precizat şi înregistrările contabile ce trebuie făcute la reevaluare, dar şi ulterior la ieşirea mijlocului fix respectiv.

Acest mod de evidenţiere a reevaluărilor este în concordanţă cu OMFP nr. 94/2001 care armonizează reglementările contabile române cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, valabile în economii stabile, cu rata redusă a inflaţiei (vezi şi OMF 1752/2005).

Împărtăşim această optică pentru situaţiile juridice născute în perioada de stabilitate a preţurilor, însă considerăm că este inadecvată pentru active existente sau achiziţionate în deceniul ultim al sec XX deoarece conduce la aplicarea unui impozit pe un venit fără a-l putea corecta cu cheltuiala aferentă acestuia.

O încercare de ameliorare a efectelor fiscale ale acestor operaţiuni s-a manifestat prin modificările din 2004 care prevedeau că profiturile (câştigurile) din vânzarea de imobilizări se impozitează cu doar 10 %, comparativ cu cota normală de impozit pe profit de 25 % existentă la acea dată; această modificare a Codului fiscal nu a reuşit însă să reziste în timp.

195

- Impozitarea rezervelor din reevaluare are şi o logică economică şi fiscală evidentă: dacă s-a majorat activul şi efectul reevaluării a fost trecut în costuri, pentru a contribui la constituirea fondurilor de înlocuire a imobilzărilor, odată cu încetarea activităţii principiul on going concern nu mai acţionează, deci dispare premisa pe care s-a admis deductibilitatea acestor sume.

- Pe teren strict juridic, nu este însă clar de când produce efecte această dispoziţie, având în vedere că normele de înregistrare contabile standard ce prevăd debitarea ct. 105 datează oficial din anul 2000. Dacă admitem că aceasta este baza legală, este aplicabilă doar reevaluărilor efectuate începând cu H.G. nr. 403/2000; dacă însă admitem că logica contabilă ce prevede debitarea mai întâi a rezervelor (la vânzarea/ieşirea mijlocului fix) este în vigoare încă de la data apariţiei Legii nr. 82/1991, dispoziţia fiscală s-ar aplica pentru toate reevaluările efectuate ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

8.4 Rezerve/fonduri provenite din facilităţi fiscale

Textul art. 22, al. (6) Cod fiscal dispune următoarele:

,,Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale şi rezerve reprezentând facilităţi fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru acoperirea pierderilor. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, asupra acestor sume se recalculează impozitul pe profit şi se stabilesc dobânzi şi penalităţi de întârziere, de la data aplicării facilităţii respective, potrivit legii.”

Acest text a fost introdus în dreptul nostru fiscal prin Legea nr. 232/31 mai 2003 de aprobare a O.G. 36/30 ianuarie 2003, şi anume art. II, pct. 2 care modifică art. 2, al. (7) al Legii nr. 41472002.

În aplicarea acestui text legal, pct. 58 din Normele metodologice dispun că ,,Intră sub incidenţa art. 22, alin. (6) din Codul fiscal următoarele sume înregistrate în conturi de rezerve sau surse proprii de finanţare, în conformitate cu reglementările privind impozitul pe profit:

a) sumele reprezentând diferenţele nete rezultate din evaluarea disponibilului în devize, în conformitate cu actele normative în vigoare, care au fost neimpozabile;

b) scutirile şi reducerile de impozit pe profit aplicate asupra profitului investit potrivit prevederilor legii, inclusiv suma profitului investit, diferenţa dintre cota redusă de impozit pentru exportul de bunuri şi/sau servicii şi cota standard, precum şi cele prevăzute în legi speciale.”

O aplicare a acestor texte intervine în lichidare doar când societatea a înregistrat pierderi şi contul de pierderi este ,,închis”

196

(soldat) prin diminuarea contului de pasiv care evidenţiază rezervele provenite din facilităţile fiscale.

Totuşi, dispoziţiile severe ale pct. 58 par a fi contrazise de dispoziţiile pct. 82 din Norme care dispun că ,,La calculul impozitului pe profit datorat de contribuabilii care îşi încetează existenţa în urma operaţiunilor de lichidare nu sunt impozitate rezervele constituite din profitul net, inclusiv sumele aferente unor reduceri ale cotei de impozit, repartizate ca surse proprii de finanţare pe parcursul perioadei de funcţionare, potrivit legii, acestea fiind tratate în conformitate cu prevederile art. 22”. Din acest text reţinem că singurul caz în care nu se contrazice cu pct. 58 este cel în care societatea în lichidare nu are pierderi, în acest caz rezerva fiind neimpozabilă, textul legal aplicabil fiind art. 22, al. (6) Cod fiscal.

Şi în cazul în care rezervele ar fi utilizate pentru acoperirea pierderilor, considerăm că dispoziţiile pct. 58 nu sunt aplicabile decât acelor facilităţi fiscale (scutiri şi reduceri ale impozitului pe profit) constituie după intrarea în vigoare a Codului fiscal (2004). Aceste dispoziţii nu pot fi în nici un caz aplicabile facilităţilor fiscale acordate înainte de 02.02.2003 deoarece se încalcă principiul constituţional al neretroactivităţii legii consacrat la art. 15 al. (2) din Constituţia României.

S-ar putea totuşi susţine că ar fi suficiente - pentru a impozita rezervele provenite din facilităţi fiscale - şi textele deja invocate din legile anterioare, respectiv art. 9, al. (5) din Legea nr. 414/2002. Această interpretare extrem de largă pare totuşi excesivă faţă de textul care este supus interpretării şi care nu permite o astfel de extensie, pe nici o metodă de interpretare raţională. 9 Fiscalitatea societăţilor comerciale aflate în

insolvenţă 9.1 Fiscalitatea perioadei anterioare deschiderii procedurii A. Recalcularea profitului/pierderii

În perioada anterioară deschiderii procedurii, regimul fiscal al comerciantului este cel de drept comun. Odată însă cu deschiderea procedurii administratorul desemnat are atribuţia şi obligaţia de a verifica operaţiunile încheiate în perioada suspectă de 3 ani anteriori, putând anula unele acte făcute în paguba creditorilor. În cazul în care va proceda la anularea unor astfel de acte, în general transferuri de bunuri la preţuri derizorii, va corecta rezultatele financiare ale perioadei şi baza impozabilă aferentă cu aceste ajustări, operaţiuni din care pot rezulta obligaţii mai mari către stat, datorită ,,repunerii” unor operaţiuni caracterizate prin venituri mai mici (preţ vânzare derizoriu) şi cheltuielile deductibile mai mari (valoare rămasă) sau anulării actelor ,,comutative dezechilibrate”.

197

În acest caz obligaţiile fiscale mai mari, stabilite pentru perioade anterioare, vor atrage accesorii (dobânzi, majorări) care vor conduce la creşterea masei pasive în mod corespunzător.

Pentru a nu se denatura ordinea legală a distribuirii administratorul judiciar va verifica regularitatea şi sinceritatea situaţilor financiare din cei 5 ani anteriori; de regulă, în perioada anterioară încetării plăţilor, comercianţii încearcă să mascheze pierderile, înregistrând ca active bilanţiere anumite sume ce ar fi trebuit înregistrate pe cheltuieli, astfel: cheltuieli în avans, sume în curs de clarificare, producţie neterminată (supraevaluare), etc. Probabilitatea de a identifica astfel de manopere este foarte mare, deoarece de regulă, insolvenţa este expresia insolvabilităţii, a preponderenţei pasivului faţă de activ; în majoritatea cazurilor de societăţi insolvente, lipsa de cash este consecinţa unei activităţi deficitare, a pierderilor acumulate, ori menţinerea artificială în viată a acestor societăţi prin credite bancare înseamnă inclusiv ,,cosmetizarea” bilanţului. În acest caz, va modifica corespunzător contul de profit şi pierderi al exerciţiului financiar în care se găseşte, pentru a aplica corespunzător dispoziţiile art. 26, al. (1) Cod fiscal, ce dispune că ,,pierderea anuală stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi”

În cazul în care se descoperă astfel de erori sau alterări ale situaţiilor financiare, profitul declarat se va diminua sau se va transforma în pierdere, cu consecinţa diminuării masei credale atât cu diferenţa de impozit (pe profit şi dividende) cât şi cu accesoriile (majorări, dobânzi, etc.) aferente.

Creanţele bugetare reprezentând impozite şi taxe datorate diferitelor bugete vor fi declarate şi înscrise la masa credală, calculate până la data deschiderii procedurii. B. Regimul majorărilor, dobânzilor, penalităţilor

În sensul utilizat în prezent, calcularea de accesorii unei creanţe (în sensul C. pr. fisc. art. 22) înseamnă a-i adăuga dobânzi, majorări şi penalităţi; pentru identificarea acestor accesorii, legea fiscală foloseşte denumiri diferite, variabile în timp (penalităţi de întârziere, etc.).

Rolul economic esenţial al acestor accesorii constă în aceea că ele reprezintă o modalitate de conservare a valorii unei creanţe, punând la adăpost pe creditorul ce le poate invoca împotriva erodării valorii reale a creanţei sale datorită inflaţiei, etc.

Aceste accesorii au şi un rol educaţional important, reprezentând o sancţiune pentru încălcarea obligaţiei legale de plată a debitului (principalului) la termenul legal.

Pentru societăţile comerciale aflate sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 64/1995 republicată, următoarele texte legale sunt pertinente:

198

Legea nr. 64/1995, republicată: Art. 45: ,,Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel

ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi negarantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie, de orice fel, sau părţilor negarantate din creanţele garantate cu astfel de garanţii, de la data deschiderii procedurii, în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus.”

Art. 106, al. (4): ,,Prevederile art. 45 se aplică în mod corespunzător in ceea ce priveşte creanţele existente la data intrării în faliment.”

Art. 92, al. (7): ,,Pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere conform legii speciale în materie, până la data achitării acestora sau, după caz, până la data intrării în faliment.”

Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, republicată): Art. 118, al. (4): ,,Pentru obligaţiile fiscale neplătite la

termen, atât înainte, cât şi după deschiderea procedurii de reorganizare judiciară, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment. Pentru obligaţiile fiscale născute după data deschiderii procedurii de faliment şi neplătite la termen nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere.”

Interpretarea coroborată a textelor amintite conduce la următoarele concluzii în privinţa admisibilităţii acestor accesorii în perioada anterioară deschiderii procedurii:

- Pentru toate obligaţiile născute în perioada anterioară deschiderii procedurii se pot calcula dobânzi, majorări sau penalităţi până la data deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995

- Pentru obligaţiile născute în perioada anterioară deschiderii procedurii şi negarantate/părţile negarantate din obligaţiile garantate nu se mai pot calcula dobânzi, majorări sau penalităţi de la data deschiderii procedurii, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut astfel printr-un plan de reorganizare confirmat (art. 45, art. 92, al. (6) din Legea nr. 64/1995)

9.2 Fiscalitatea perioadei de observaţie A. Principalele repere

Perioada de observaţie este cea care începe odată cu deschiderea procedurii şi se încheie fie la începerea reorganizării, fie la intrarea în faliment consecutivă neaprobării niciunui plan.

199

Până la stabilirea de către adunarea creditorilor a modalităţii de continuare a procedurii, în cursul perioadei de observaţie activitatea societăţii poate continua. În cazul în care activitatea societăţii continuă în perioada de observaţie, exploatarea poate genera profit, în sensul că veniturile sunt în cuantum mai mare decât cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora. Orice profituri însă trebuie să servească satisfacerii creditorilor societăţii, dar dată fiind intrarea acesteia în procedura reorganizării judiciare şi falimentului, nu se mai pot face plăţi decât în condiţiile legii, orice distribuire trebuind să respecte ordinea de prioritate a creanţei şi proporţionalitatea gradului de îndestulare a creditorilor din aceeaşi categorie. Profitul realizat de societate la sfârşitul execiţiului financiar trebuie însă calculat luându-se în considerare şi eventualele datorii neplătite, angajate în cursul perioadei de observaţie care se constituie în cheltuieli ale exploatării aferente respectivului an.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 26, al. 1 din Codul fiscal, pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani. Datoriile neonorate ale societăţii din anii anteriori intrării în procedură vor genera pierdere fiscală care se va imputa asupra profitului realizat în anul intrării în procedura Legii nr. 64/1995 şi în anii următori. B. Clasificarea obligaţiilor fiscale pentru distribuire

Obligaţiile faţă de fisc născute în perioada de observaţie sunt în mod neechivoc purtătoare de dobânzi: majorări şi penalităţi, aşa cum se desprinde din textul art. 118, al. 4, teza I din Codul de procedură fiscală. Explicaţia acestui regim constă în asigurarea unei concurenţe corecte şi loiale între comercianţi, debitoarea fiind prezumată a se afla într-un regim fiscal normal.

Pentru acele proceduri în care nu se face o declaraţie a debitoarei că doreşte reorganizarea, născându-se, în baza textului art. 33, al. (1), lit. g) al Legii nr. 64/1995 prezumţia că debitoarea va intra în faliment, ar fi normal ca majorările, dobânzile, etc. să nu mai curgă deoarece societatea se îndreaptă spre lichidare. Concursul dintre creditori ar impune ca tuturor creanţelor născute în această perioadă să li se aplice aceleaşi reguli în materia dobânzilor şi majorărilor, însă, în prezent interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 118 Cod. Procedură fiscală nu permite stoparea calculării acestora.

Obligaţiile fiscale născute în această perioadă şi neplătite pot fi calificate diferit din punct de vedere al priorităţii lor la o viitoare distribuire, astfel:

- impozitele şi taxele pe clădiri, terenuri, mijloace de transport, etc. vor fi considerate cheltuieli de conservare şi administrare a bunurilor.

200

- impozitele şi taxele aferente continuării activităţii (ex: impozit pe salarii, TVA, etc.) vor fi considerate cheltuieli clasificate la prioritatea prevăzută de art. 122, pct. 2.

În această optică, practic toate creanţele fiscale născute după deschiderea procedurii nu vor mai fi clasificate la art. 122, pct. 4, aici urmând a fi incluse, per a contrario, doar cele născute înaintea deschiderii procedurii.

Practica nu a consacrat o anumită orientare în ce priveşte alocarea acestor datorii fiscale la poziţiile de la art. 122, pct. 1, pct. 2 sau pct. 4, în funcţie de natura lor lor; considerăm însă că o analiză a acestor datorii pe naturi este utilă pentru a preveni spre exemplu, perseverarea într-o reorganizare fără şanse, etc. Argumentul principal în favoarea acestei teze îl constituie egalitatea de tratament a creditorilor care susţin activitatea societăţii debitoare după deschiderea procedurii; în acest ,,concurs” fiscul nu trebuie să fie nici prioritizat dar nici dezavantajat ci trebuie să aibă acelşi regim ca şi ceilalţi creditori care susţin (creditează) activitatea debitoarei. C. Profiturile născute din diminuarea pasivului contabil

În procedura insolvenţei există cazuri în care apar diferenţe în minus între datoriile înregistrate în contabilitatea debitoarei şi sumele verificate şi acceptate în procedura constituirii masei credale.

Această situaţie se întâlneşte în cazul în care la deschiderea procedurii Legii nr. 64/1995, o seamă de datorii înscrise în contabilitate nu sunt reţinute (acceptate) în tabelul definitiv al creanţelor sau mai pur şi simplu nu sunt declarate de către creditori.

Concluzia – neplăcută pentru creditori care văd fiscul îmbogăţindu-se în urma renunţării lor decurge logic din următoarele dispoziţii legale:

- art. 1, alin. 1 din Codul fiscal care impune cadrul legal pentru impozitele şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Mai mult, articolul autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea codului.

- punctul 12 din Normele metodologice care precizează că baza documentară pentru determinarea veniturilor o reprezintă evidenţa contabilă şi normele contabile aferente.

- dispoziţiile normative contabile: OMF 94/2001 şi OMF 306/2002 abrogate recent prin OMF 1752/2005 care precizează că orice reducere a obligaţiilor constituie venit impozabil (vezi şi OMF 1752/2005).

201

- Art. 19 şi 20 Cod fiscal nu prevăd aceste sume printre veniturile neimpozabile, fiind în consecinţă venituri realizate “din orice sursă”.

9.3 Fiscalitatea reorganizării

În situaţia în care, în baza planului de reorganizare confirmat de creditori, activitatea societăţii continuă iar o parte din creanţele asupra acesteia au fost reduse, ca urmare a unor remiteri de datorie consimţite de către creditori, scăderea cuantumului obligaţiilor se evidenţiază ca un venit impozabil al societăţii. Astfel, societatea beneficiază de prestaţia sau bunul achiziţionat, fără a plăti în schimb echivalentul bănesc pe care s-a obligat prin contract să-l plătească, datorită faptului că creditorii au consimţit, prin intermediul planului de reorganizare, o remitere de datorie.

În perioada de reorganizare conform textului art. 118, al. 4 Cod procedură fiscală, majorările şi dobânzile continuă să curgă pentru acele obligaţii fiscale născute înăuntrul perioadei de reorganizare. Pentru creanţele bugetare născute în perioada de observaţie, regimul este identic; problema este că atunci când se întocmeşte planul nu pot fi prevăzute în plan şi datoriile născute ulterior întocmirii planului dar anterior aprobării lui, însă, în baza textului art. 118, al. 4, Cod procedură fiscală care nu distinge, nu putem trage decât o singură concluzie.

Pentru obligaţiile de la masa credală (născute anterior deschiderii procedurii), planul poate prevede protejarea acestora contra deprecierii, adăugând majorări, dobânzi, etc.; această soluţie rezultă din interpretarea textului art. 45 din Legea nr. 64/1995: ,,nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, şi negarantată … în afară de cazul în care, prin programul de plată a creanţelor cuprins în planul de reorganizare, se derogă de la prevederile de mai sus,,

Consideraţiile expuse la analiza creanţelor fiscale născute în perioada de observaţie referitoare la clasificarea lor drept cheltuieli de conservare şi administrare respectiv de continuare a activităţii sunt valabile şi pentru perioada de reorganizare.

Atât în perioada de observaţie cât şi în reorganizare, societatea debitoare este prezumată a se comporta ca orice alt agent economic (comerciant) într-o activitate normală, plătind impozitele prevăzute de lege, TVA, accize, etc.

Cu toate acestea, unele dispoziţii de natură fiscală par a nu mai recunoaşte această stare de ,,normalitate,,: spre ex. dispoziţiile art. 185 Cod fiscal care pot conduce la retragerea autorizaţiei de antrepozit fiscal societăţilor împotriva cărora s-a deschis procedura Legii nr. 64/1995.

202

9.4 Fiscalitatea falimentului (lichidarea judiciară) A. Particularităţi ale procedurii falimentului care au consecinţe de natură fiscală

În procedura falimentului – în care ajung şi majoritatea comercianţilor ce încep o reorganizare – există o serie de aspecte particulare ce vor influenţa modul de aplicare a reglementărilor fiscale, dintre care amintim pe cele mai importante:

- restrângerea treptată şi apoi încetarea activităţii de exploatare; această regulă este consecinţa principiului capacităţii restrânse de folosinţă, care dispune că o societate în lichidare poate face doar acele operaţiuni necesare pentru activitatea de lichidare nemaiputând începe operaţiuni comerciale noi.

- începerea de noi operaţiuni poate fi aprobată doar în mod excepţional de către creditori, când lichidatorul demonstrează documentat că pierderea pentru averea debitorului astfel înregistrată este inferioară comparativ cu cea la care se ajunge în ipoteza opririi activităţii.

Prin urmare, în faliment, majoritatea veniturilor vor proveni din activităţi financiare (dobânzi din sumele păstrate în bănci, în depozite la termen) şi din activităţi ,,excepţionale,, care constau în vânzarea bunurilor debitoarei. Cu toate acestea, legea nr. 64/1995 nu a consacrat expres, până în prezent, care sunt condiţiile în care continuarea activităţii este permisă, doar recenta modificare acordând dreptul respectiv comitetului creditorilor.

- restrângerea şi schimbarea structurii cheltuielilor, astfel: - nu se mai justifică cheltuieli cum ar fi cele de

protocol, sponsorizare/mecenat, etc. - cheltuielile de publicitate pot fi alocate doar pentru

vânzarea bunurilor - amortizarea nu mai este necesară în perspectiva

lichidării societăţii. - separarea clară a cheltuielilor înregistrate pe conturile

debitoarei, de cele suportate de către lichidator; având în vedere că lichidatorul conduce activitatea debitorului, sunt frecvente cazurile în care salariaţi ai debitorului sunt însărcinaţi cu executarea vânzării bunurilor, operaţiune care, cel puţin în cazurile în care se acordă onorariu de succes, trebuie realizată exclusiv cu personalul plătit de către lichidator. În prezent persistă încă o stare de confuzie provocată şi de lipsa de bune practici în acest domeniu; este extrem de important de delimitat care sunt cheltuielile ce urmează a fi suportate de către lichidator şi care vor fi suportate de către societatea debitoare, pentru a nu se denatura rezultatul lichidării. Chiar dacă limite foarte precise nu se pot

203

stabili la începutul operaţiunilor, pe parcurs, lunar sau trimestrial, această departajare este indicat să fie controlată şi certificată de către un auditor extern independent.

- activitatea lichidatorului trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât acesta să nu producă prejudicii debitoarei; spre exemplu, tot ceea ce vinde trebuie încasat imediat sau cu documente asiguratorii. În consecinţă, nu sunt admisibile cheltuielile cu provizioane pentru creanţe născute în timpul lichidării. De asemenea, cheltuielile cu dobânzile pot fi admise doar pentru creanţele garantate înscrise la tabelul definitiv al creanţelor.

B. Dispoziţiile legale pertinente pentru profitul realizat în această fază a procedurii a. Sediul materiei

Dispoziţiile legale pertinente pentru profitul realizat în această fază a procedurii sunt următoarele:

Cod fiscal, art. 27, al. (2): ,,Distribuirea de active de către o persoană juridică română către participanţii săi, fie sub formă de dividend, fie ca urmare a operaţiunii de lichidare, se tratează ca transfer impozabil, exceptându-se cazurile prevăzute la al. (3).”

În aplicarea acestei ultime prevederi legale, Normele metodologice dispun următoarele:

Pct. 80: ,,Distribuirea de active de către o persoană juridică română către participanţii săi se poate realiza în cazul lichidării”

Pct. 81: ,,Profitul impozabil în cazul lichidării se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, calculate cumulat de la începutul anului fiscal, luându-se în calcul: profitul din lichidarea patrimoniului, sumele din anularea provizioanelor, sumele înregistrate în conturi de capitaluri proprii constituite din profitul brut şi care nu au fost impozitate la data constituirii, alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor.”

Pct. 82: ,,La calculul impozitului pe profit datorat de contribuabilii care îşi încetează existenţa în urma operaţiunilor de lichidare nu sunt impozitate rezervele constituite din profitul net, inclusiv sumele aferente unor reduceri ale cotei de impozit, repartizate ca surse proprii de finanţare pe parcursul perioadei de funcţionare, potrivit legii, acestea fiind tratate în conformitate cu prevederile art. 22. Acelaşi tratament se aplică şi rezervelor constituite din diferenţe de curs favorabile capitalului social în devize sau din evaluarea, în conformitate cu actele normative în vigoare, a disponibilului în devize, dacă legea nu prevede altfel.” b. Reglementarea Codului fiscal în lumina principiului legalităţii

Interpretarea dispoziţiilor legale citate conduce la ideea că sunt aplicabile şi la lichidarea voluntară (administrativă) şi la faliment deoarece textele nu disting.

204

Singurul text care, în baza principiului legalităţii, poate produce efecte în materia fiscală, este textul art. 27 Cod fiscal care pune ipoteza distribuirii de active către acţionari sau asociaţi; deci evident doar cazul lichidării voluntare.

Pct. 81 din Norme, în maniera în care este redactat, duce însă la concluzia că în orice lichidare se va obţine profit dacă veniturile provenite din lichidare sunt superioare cheltuielilor efectuate pentru realizarea veniturilor. Deci textul pct. 81 constituie un adaos nefericit la textul art. 27, al. 2, singurul text legal în materie fiscală.

Dacă s-a dorit ca pct. 81 din Norme să constituie o detaliere a dispoziţiilor art. 27, al. 2 din Codul fiscal atunci evident este o eroare de sistematizare deoarece textul pct. 81 nu are nici o legătură cu distribuirea de active. În acest caz ar fi fost mai potrivit ca pct. 81 să fie plasat în explicarea principiului enunţat de art. 19 Cod fiscal care defineşte profitul impozabil.

În aceeaşi ordine de idei, se remarcă faptul că în Cod nu se mai reiau dispoziţiile anterioare ale art. 14, al. 1 din Legea 412/2002, care arata expres că, ,,în situaţia lichidării/dizolvării unui contribuabil, pentru determinarea profitului impozabil se ia în calcul şi profitul rezultat din lichidarea patrimoniului acestuia,,.

Putem oare considera că legiuitorul fiscal a considerat că nu mai este necesar un text distinct, fiind ,,acoperitor” pentru toate situaţiile textul art. 19 care defineşte profitul impozabil ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri? Dacă avem în vedere că acest text figurează la ,,reguli generale”, putem accepta această ipoteză, însă ar fi fost mai bine ca surplusul din lichidare să fie caracterizat expres ca „profit” („boni de liquidation”) şi pentru cazul falimentului, printr-un text al Codului fiscal şi nu prin norme.

Această precizare ar fi binevenită deoarece la un moment dat legiuitorul a acordat expres un regim mai favorabil vânzării de active, taxându-se cu doar 10%, surplusul (,,profitul”) obţinut din această activitate. C. Calcularea amortizării la societăţile aflate în faliment

Deşi legea fiscală nu prevede explicit, este evident că în faliment imobilizările nu mai sunt amortizabile, deci nu se mai poate admite deductibilitatea fiscală a acestui tip de cheltuieli.

Principalele argumente în acest sens sunt: - textul de principiu al art. 19 din Codul fiscal care

consideră deductibile cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor; ori, cum în faliment veniturile se obţin în principal din vânzarea bunurilor societăţii, producţia (activitatea) fiind oprită sau desfăşurându-se doar operaţiunile în curs de finalizare, amortizarea nu constituie o cheltuială aferentă veniturilor

205

- principiul continuităţii activităţii nu mai acţionează, societatea urmând a-şi înceta existenţa în viitorul previzibil

- textul Codului fiscal (titlul II, art. 24, al. 2) care arată că una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite de un mijloc fix amortizabil este că acesta ,,este deţinut şi utilizat în producţia sau livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative,, ori o societate în faliment nu se încadrează în aceste condiţii.

- prevederile art. 17 din Legea nr. 15/1994 referitoare la compensarea valorii neamortizate a mijloacelor fixe scoase din funcţiune; din interpretarea dispoziţiilor acestui articol rezultă că legea este concepută a fi aplicată doar societăţilor în funcţiune

- profitul contabil este irelevant în faliment, ceea ce contează fiind excedentul operaţiunilor de lichidare, deci încasări minus cheltuieli ; această sumă se distribuie creditorilor, şi nu profitul. Ori, cum amortizarea este o cheltuială dar nu şi o plată (o ieşire de cash), calcularea sau recalcularea ei nu afectează distribuţia;

D. Taxa pe valoare adăugată. Ajustarea bazei de impozitare a TVA

Codul fiscal prevede la art. 128 al. (3) lit. (b) că se asimilează livrării de bunuri şi ,, transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite”.

H.G. nr. 44/2004 care aprobă Normele metodologice de aplicare a legii prevede, la comentariul afectat acestor dispoziţii, condiţia ca debitorul să fie înregistrat ca plătitor de T.V.A.

Din aceste dispoziţii sumare, se pune problema dacă vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii nr.64/1995, constituie sau nu o operaţiune supusă T.V.A.

În primul rând, deşi majoritatea covârşitoare a doctrinei consideră că falimentul constituie o procedură de executare silită, nicăieri în Legea nr.64/1995 modificată nu există o dispoziţie clară, neechivocă, care să ratifice acest punct de vedere teoretic.

Singura prevedere în Legea 64/1995 ce ar putea fi adusă ca argument în acest sens o constituie cea de la art. 3 care defineşte averea debitorului ca ,,totalitatea bunurilor care pot face obiectul unei executări silite, în condiţiile C.pr.civ.”; acest text nu este însă suficient pentru ca, într-o interpretare sistematică, falimentul să fie considerat, în dreptul fiscal o executare silită.

Reamintim că, în doctrina actuală, din acest punct de vedere, procedura Legii nr.64/1995 este apreciată ca având

206

caracter de remediu (reorganizare), respectiv de executare silită (falimentul).128

Pe aceste considerente nu putem accepta ideea că, vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii nr.64/1995 este supusă T.V.A. în baza prevederilor art. 128 al.(3) lit.(b) Codul fiscal, respectiv că ar constitui o executare silită.

Vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor în procedura Legii 64 este totuşi, supusă T.V.A.-ului, însă dispoziţiile129 generale Codului fiscal, şi nu dispoziţiilor de excepţie ce reglementează executarea silită.

Baza legală a obligaţiei de a plăti T.V.A. de către comercianţii supuşi procedurii Legii nr.64/1995 o constituie următoarele prevederi ale Codului fiscal:

- art. 126 al. (1), operaţiunile îndeplinind cumulativ condiţiile următoare: - constituie o livrare de bunuri sau o prestare de

servicii efectuată cu plată - locul de livrare al bunurilor sau de prestare a

serviciilor este considerat a fi în România - sunt efectuate de persoane impozabile (plătitoare de

T.V.A.) - rezultă dintr-una din activităţile economice prevăzute

la art. 27 al.(2) - art. 128 al.(2) care explică noţiunea de bunuri, incluzând

bunurile mobile, bunurile imobile, bunurile de natură mobilă care nu pot fi detaşate fără a antrena deteriorarea mobilelor, etc.

Această concluzie este întărită de alte prevederi legale care exclud din operaţiunile impozabile anumite acte cum ar fi:

- transferurile efectuate cu ocazia fuziunii sau divizării - aportul în natură la capitalul unei societăţi comerciale În consecinţă, considerăm că debitorul comerciant aflat în

procedură va efectua operaţiunile de vânzare cu T.V.A., dacă nu sunt operaţiuni scutite, înscriindu-se în regimul general al T.V.A.

Din aplicarea acestei reglementări rezultă că, deşi unele bunuri – achiziţionate înainte de adoptarea T.V.A. – nu au condus la drept de deducere, în prezent dau naştere unei obligaţii de plată a T.V.A..

Noua reglementare fiscală prevede chiar şi posibilitatea recuperării TVA aferente facturilor neîncasate emise asupra clienţilor în faliment; în acest sens, art. 138, lit. d) din Cod prevede posibilitatea ajustării (diminuării) bazei de impozitare cu contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate care nu se

128 Stanciu D. Cărpenaru - Drept comercial român, ed. a IV-a, Ed. All Beck, 2002, p. 576

207

poate încasa din cauza falimentului beneficiarului, ajustarea fiind permisă cu data la care se declară falimentul.

Pentru a amâna momentul reducerii bazei impozabile, Comisia Centrală Fiscală a emis o extrem de bizară decizie (nr. 10/2004) în care interpretează textul legal referitor la declararea falimentului respectiv intrarea în faliment (conform noţiunilor utilizate de Legea nr. 64) asimilându-l cu închiderea falimentului; evident că această decizie nu are nici o forţă legală, deşi ar putea beneficia de o bază raţională; dacă însă voinţa reală a legiuitorului fiscal a fost în sensul de a lega ajustarea bazei de impozitare de închiderea procedurii falimentului şi nu de declararea (începerea) falimentului, singura soluţie o reprezintă modificarea corespunzătoare a textului art. 138, lit. d) din Codul fiscal. E. Problema deductibilităţii provizioanelor

Prevederi legale aplicabile ,,prin ricoşeu” sunt cele referitoare la deductibilitatea provizioanelor constituite pentru creanţele deţinute de către debitoarea în insovenţă asupra propriilor săi debitori. Aceste prevederi cunosc permanente modificări, în prezent fiind următoarele:

- art. 21, al. (2): ,,sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi: lit. n) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor neîncasate, în următoarele cazuri:

1. procedura de faliment a debitorilor a fost închisă pe baza hotărârii judecătoreşti;

2. debitorul a decedat şi creanţa nu poate fi recuperată de la moştenitori;

3. debitorul este dizolvat, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, sau lichidat, fără succesor;

4. debitorul înregistrează dificultăţi financiare majore care îi afectează întreg patrimoniul.

- art. 21, al. (4): ,,Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: lit. o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizion, potrivit art. 22, precum şi pierderile înregistrate la scoaterea din evidenţă a creanţelor incerte sau în litigiu, neîncasate, în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 21, al. (2) lit. n). În această situaţie, contribuabilii care scot din evidenţă clienţii neîncasaţi sunt obligaţi să comunice în scris acestora scoaterea din evidenţă a creanţelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;

- art. 22: ,,Provizioane şi rezerve” sunt deductibile:

208

al. (1), lit.c) ,,provizioanele constituie în limita unui procent de 20% începând cu data de 1 ianuarie 2004, 25% începând cu data de 1 ianuarie 2005, 30% începând cu data de 1 ianuarie 2006, din valoarea creanţelor asupra clienţilor, înregistrate de către contribuabili, altele decât cele prevăzute la lit. d), f) g) şi i), care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: 1. sunt înregistrate după data de 1 ianuarie 2004 2. sunt neîncasate într-o perioadă ce depăşeşte 270 zile de

la data scadenţei; 3. nu sunt garantate de altă persoană 4. sunt datorate de o persoană care nu este persoană afiliată

contribuabilului 5. au fost incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului

al. (5) ,,Reducerea sau anularea oricărui provizion ori a rezervei care a fost anterior dedusă se include în veniturile impozabile, indiferent dacă reducerea sau anularea este datorată modificării destinaţiei provizionului sau a rezervei, distribuirii provizionului sau rezervei către participanţi sub orice formă, lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui alt motiv. Prevederile prezentului alineat nu se aplică dacă un alt contribuabil preia un provizion sau o rezervă în legătură cu o divizare sau fuziune, reglementările acestui articol aplicându-se în continuare acelui provizion sau rezervă.”

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că devin deductibile provizioanele doar dacă clienţii debitorului sunt şi ei în faliment iar procedura a fost închisă; deci trebuie aşteptat până la închiderea procedurii, deşi, din rapoartele lichidatorului rezultă că nu mai rămâne nimic de distribuit creditorilor chirografari. Pentru atenuarea acestor efecte şi pentru deductibilitatea rapidă a acestor provizioane, noile dispoziţii legale privind procedura simplificată pot conduce la efecte pozitive. Bibliografie 1. Radu Bufan – Reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001 2. Radu Bufan – Tratat de drept fiscal, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005 3. Ovidiu Constantin Bunget – Contabilitatea românească: între

reformă şi convergenţă, Editura Economică, Bucureşti, 2005 4. Ovidiu Constantin Bunget – Repere ale evoluţiei contabilităţii,

Editura Economică, Mirton, Timişoara, 2005 5. Mihail Epuran, Valeria Băbăiţă, Carmen Imbrescu – Teoria

contabilităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004

209

Titlul IV Analiza economico-financiară în procedura de insolvenţă

Pe tot parcursul materialului ne vom referi la noua formă a

Legii 64/1995 modificată sub denumirea de „Lege” sau „Legea”. Scopul acestui capitol este acela de a identifica articolele din

Lege care presupun aplicarea elementelor de analiză economico-financiară, de a descrie pe scurt utilitatea analizei economico-financiare în context şi de a face trimitere la principalele elemente, metode şi tehnici care ar putea fi utilizate în efectuarea unei asemenea analize.

Capitolele următoare vor oferi mai multe detalii despre elementele, metodele şi tehnicile aplicabile.

10 Aspecte specifice ale analizei economico-

financiare înaintea deschiderii procedurii de insolvenţă

10.1 Temeiul legal

Articolele de Lege pentru aplicarea cărora este necesară

recurgerea la analiza economico-financiară sunt prezentate în continuare

Definiţii „Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de

mai jos au următoarele semnificaţii: 1. Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului

care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:

a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

………..” Cererea debitorului „Art. 27 - (1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este

obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

(2) Va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

………..

210

(4) Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice debitoare, pentru prejudiciile pricinuite.”

Cererile creditorilor „Art. 31 - (1) Orice creditor îndreptăţit să solicite

deschiderea procedurii prevăzută de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat de insolvenţă, poate introduce o cerere introductivă………….”.

10.2 Utilitate

În condiţiile în care fie că s-a depus sau nu o cerere de

deschidere a procedurii (de către debitor sau de către creditori) întrebarea primordială la care trebuie să se găsească un răspuns este dacă insolvenţa este sau nu iminentă sau dacă societatea se află sau nu deja în stare de insolvenţă.

Răspunsul, de multe ori, nu este unul simplu iar importanţa unui astfel de răspuns este evidentă, trebuind ca deopotrivă debitorul dar şi creditorii să fie protejaţi unul faţă de eventualele abuzuri ale celorlalţi.

Răspunsul la aceste întrebări se poate da de către persoane de specialitate (practicianul sau alţi experţi) în urma realizării unei analize economico-financiare, analiză ce trebuie adaptată fiecărui caz în parte.

În acest stadiu efectuarea analizei activităţii unei societăţi comerciale urmăreşte să identifice dificultăţi care au situat sau vor situa această societate în imposibilitatea efectuării plăţilor scadente.

De asemenea este necesar să se stabilească dacă aceste dificultăţi au un caracter accidental sau unul de permanenţă, în funcţie de care măsurile care se vor adopta vor privi respingerea cererii sau deschiderea procedurii, urmată de reabilitarea sau reorganizarea activităţilor viabile, respectiv lichidarea celor neviabile.

10.3 Principalele aspecte urmărite

O întreprindere se poate confrunta pe termen scurt cu

dificultăţi în desfăşurarea activităţii specifice, legate în special de criza de lichiditate. Dacă însă aceste dificultăţi persistă, situaţia întreprinderii se agravează, putând conduce la incapacitate de plată sau, altfel spus, la insolvenţă.

În ceea ce priveşte decizia referitoare la depunerea unei cereri de deschidere a procedurii sau judecarea unei astfel de cereri, din punct de vedere al analizei economico-financiare trebuie

211

lămurite noţiunile de insolvenţă vădită (prezentă) şi insolvenţă iminentă.

În general, Legea se referă la insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. În cele două situaţii amintite mai sus, insolvenţa este judecată prin apelarea la instrumente diferite, după cum este prezentat în continuare.

Insolvenţa vădită În accepţiunea Legii, insolvenţa este prezumată ca fiind

vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori care au pretins plata unor creanţe certe, lichide şi exigibile.

În practică, pentru a putea determina dacă un debitor se află sau nu în stare de insolvenţă vădită, trebuie ca:

- Să se demonstreze pe baza informaţiilor financiare că debitorul se află într-o evidentă criză de lichiditate; adică, la un moment dat, acesta nu dispune de suficiente active lichide pentru a face faţă datoriilor exigibile

- Să se ia în calcul ca informaţie relevantă pentru această analiză şi orice alte informaţii financiare pe care debitorul le poate pune la dispoziţie referitoare la resursele de care acesta deja dispune sau va dispune în perioada imediat următoare, cum ar fi (fără ca lista să fie exhaustivă): - Credite neutilizate: debitorul are credite neutilizate

pe care le poate accesa, sau dovedeşte în mod indubitabil că este în curs de a obţine astfel de credite

- Reversarea cauzelor care au dus la lipsa de lichiditate, printre altele cele referitoare la: încasarea de clienţi restanţi (prin prezentarea dovezii efectuării plăţii sau a garanţiei că aceasta va fi efectuată pe termen scurt), factoring (transformarea debitorilor în lichidităţi prin intermediul băncilor), rescadenţarea unor împrumuturi sau obţinerea unor termene de plată a creditorilor mai avantajoase, etc., cu condiţia ca aceste informaţii să arate în mod indubitabil faptul că criza de lichiditate a fost sau este pe cale să fie soluţionată într-un termen extrem de scurt

- Să se ia în calcul cazul în care debitorul nu plăteşte o creanţă din motive comerciale, cum ar fi contestarea cuantumului acesteia, etc, fapt care trebuie soluţionat în afara procedurii

O detaliere a modalităţilor de calcul şi de interpretare a indicatorilor de lichiditate este prezentată în cadrul capitolului 2.1.

212

Analiza financiară pe baza bilanţului (subcapitolele 2.1.1., 2.1.2, 2.1.3.).

În concluzie, utilizarea indicatorului de lichiditate ca şi criteriu de decizie în ceea ce priveşte stabilirea stării de insolvenţa vădită a unui debitor trebuie să fie făcută din considerente de ordin practic într-o manieră flexibilă, fără însă a tergiversa deschiderea procedurii atunci când situaţia o impune.

În cazurile starea de insolvenţă este dificil de apreciat pe baza dovezilor puse la dispoziţie, judecătorul sindic are opţiunea apelării la un expert care să se pronunţe asupra unei astfel de speţe.

Insolvenţa iminentă În ceea ce priveşte determinarea stării de insolvenţă

iminentă, analiza în acest caz este mai complexă decât în cazul anterior (cel al insolvenţei vădite).

Dificultatea sporită este dată în special de: - Necesitatea previzionării momentului apariţiei stării de

insolvenţă, (dificultatea realizării de previziuni, inclusiv prin apariţia de neevitat a laturii subiective, indiferent de onestitatea autorului)

- Luarea în sine a deciziei: este sau nu este, de această dată vorba de insolvenţă iminentă

Cu alte cuvinte, debitorul (societatea) unei estimări deloc uşoare în ceea ce priveşte probabilitatea apariţiei insolvenţei în perioada următoare (de obicei următoarele luni). De multe ori se întâmplă ca o stare previzionată de criză de lichiditate (aparent o stare de insolvenţă iminentă) să poată fi depăşită prin măsuri ce pot fi planificate în momentul constatării existenţei unui asemenea risc.

Pentru a putea prevedea insolvenţa iminentă şi a depune cererea de intrare în procedură, debitorul trebuie să:

- Realizeze o previziune a situaţiilor financiare ale societăţii (în special a fluxurilor de numerar) pe baza cărora să se confirme sau să se infirme un asemenea risc potenţial (insolvenţa iminentă)

- Inventarieze măsurile pe care le are la dispoziţie în perioada premergătoare crizei de lichidităţi previzionate, astfel încât să fie în măsură să estimeze riscul apariţiei stării de insolveţă

În condiţiile în care concluzia analizei anterior menţionate este că societatea se îndreaptă către o criză de lichidităţi pentru care nu sunt identificate modalităţi de evitare sau de rezolvare, atunci debitorul trebuie să introducă cererea de intrare în procedură.

Trebuie foarte clar menţionat că previzionarea unei crize de lichidităţi pentru care se cunosc şi măsurile de contracarare (criza este una temporară – situaţie frecvent întâlnită) nu constituie un caz în care trebuie solicitată deschiderea procedurii.

213

Întrucât analiza efectuată cu scopul determinării existenţei unei stări de insolvenţă iminentă este una complexă, debitorul are varianta apelării la un expert, fapt care are în plus avantajul lipsei subiectivităţii de care ar putea da dovadă debitorul atunci când este pus în situaţia investigării în mod critic a propriei afaceri.

De asemenea, judecătorul sindic, atunci când este pus în situaţia analizării daca la un moment dat debitorul ar fi trebuit sau nu să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte starea de insolvenţă iminentă, are la îndemână apelarea la un expert. În acest caz acesta trebuie să răspundă în plus la întrebarea dacă la data la care ar fi trebuit luată decizia introducerii unei cereri de către debitor, se poate considera că acesta în mod rezonabil ar fi putut să fie în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte insolvenţa iminentă.

Pentru o detaliere a metodelor şi tehnicilor de previziune aplicabile în vederea efectuării unei astfel de analize considerăm relevante capitolele 3.2. Previzionarea situaţiilor financiare şi 3.3. Aspecte ale analizei situaţiilor previzionate.

Pentru a sublinia diferitele situaţii în care se poate afla o societate din punct de vedere al degradării activităţii sale, mai jos sunt prezentate câteva scurte consideraţii referitoare la starea în care se poate afla la un moment dat aceasta, inclusiv din punctul de vedere al insolvenţei sau al insolvenţei iminente.

Degradarea activităţii societăţii poate fi sintetizată în trei componente:

- degradare economică; - degradare financiară; - degradare juridică. Degradarea economică a activităţii poate fi un semnal al

unor pierderi care semnalează faptul că societatea nu mai este rentabilă, generând mai multe cheltuieli decât venituri. Rezultatul activităţii nu mai produce profit, iar activitatea nu mai contribuie pozitiv la dezvoltarea economiei.

Cel mai frecvent, pentru detectarea nonprofitabilităţii, se utilizează un indicator al activităţii de exploatare care nu ţine cont de politicile financiare şi fiscale şi de amortizare, calculând soldul încasărilor şi cheltuielilor legate de activitatea industrială şi comercială. Acest indicator este excedentul brut de exploatare (EBE).

Analiza EBE ne conduce la concluzia că ultimul stadiu al degradării economice îl reprezintă înregistrarea unei valori adăugate negative.

Un alt indicator care reflectă starea de degradare a activităţii, dar care ia în considerare politica de amortizare, politica financiară cât şi cea fiscală, este rezultatul curent (Rc).

Degradarea financiară a activităţii este datorată faptului că societatea comercială nu poate acoperi din activele lichide,

214

datoriile exigibile, pasivul pe termen scurt fiind superior activului pe termen scurt.

Această situaţie generează imposibilitatea efectuării plăţilor scadente şi o situaţie tensionată cu partenerii de afaceri, în special cu creditorii şi furnizorii.

Pentru a urmări degradarea stării financiare se poate apela la:

- analiza structurală a activelor şi pasivelor pe termen scurt, pentru a evidenţia ponderea disponibilităţilor băneşti şi a datoriilor pe termen scurt ;

- analiza lichidităţii şi solvabilităţii societăţii, pentru a evidenţia dacă elementele de activ sunt suficiente pentru a acoperi datoriile societăţii ;

- analiza vitezei de rotaţie a creanţelor şi datoriilor pe termen scurt, pentru a urmări ce relaţie există între durata de încasare a creanţelor şi durata de plată a datoriilor;

- analiza echilibrului financiar, pentru a urmări dacă regulile echilibrului financiar sunt respectate (mijloacele economice permanente să fie acoperite din resurse permanente, iar mijloacele economice temporare să fie acoperite din resurse temporare).

Degradarea juridică a activităţii este generată de: - situaţia financiară dificilă, care, deşi nu presupune

încetarea plăţilor, priveşte societăţile comerciale care se confruntă cu dificultăţi de trezorerie şi care nu respectă echilibrul financiar.

sau chiar - încetarea plăţilor, datorată întreruperii efective (şi – în

anumite cazuri – definitive) a activităţii societăţii comerciale, caz în care situaţia întreprinderii este compromisă.

Dacă la nivelul unei întreprinderi are loc încetarea plăţilor, criza este în general avansată, relaţiile întreprinderii cu partenerii săi au devenit conflictuale şi în majoritatea cazurilor salvarea activităţii este aproape imposibilă

În aceste situaţii, degradarea din punct de vedere juridic presupune declanşarea stării de insolvenţă.

Chiar şi la acest nivel este important să se facă o distincţie între societăţile comerciale nerentabile, aflate în imposibilitatea de a-şi onora plăţile, care nu mai pot supravieţui şi societăţile comerciale cu o situaţie financiară bună, dar vulnerabile şi care se pot afla, temporar, în încetare de plăţi.

Cauzele care determină degradarea economică şi financiară a unei societăţi comerciale şi creşterea vulnerabilităţii acesteia se pot grupa în cauze exogene (Tab.1) şi cauze endogene (Tab.2).

215

Într-un studiu realizat în Franţa în 1986 pe un eşantion de 244 de întreprinderi aflate în dificultate130, s-a constatat că aceste dificultăţi pot fi grupate în 5 categorii:

- reducerea activităţii, pentru 33,2 % din cazuri; - reducerea rentabilităţii, pentru 17,5 % din cazuri; - probleme specifice de trezorerie, pentru 18,7 % din

cazuri; - probleme de management, pentru 23 % din cazuri; - cauze accidentale, pentru 7,5 % din cazuri.

130 Gresse, Carol, op.cit., pag. 28

216

Tabel nr. 1. Factori exogeni care conduc la creşterea vulnerabilităţii întreprinderii Sursa: Negrilă, A., Restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag.22

Tabel nr. 2. Factori endogeni care conduc la creşterea vulnerabilităţii întreprinderii Sursa: Negrilă, A., Restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pag.23

11 Aspecte specifice ale analizei economico-financiare la deschiderea procedurii de insolvenţă

11.1 Temeiul legal

Definiţii

„Art. 3 - În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

…………… 12. Activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi

operaţiuni financiare efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi:

a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;

b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;

c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente. ……………”

Administratorul judiciar „Art. 20 - (1) Principalele atribuţii ale administratorului

judiciar, în cadrul prezentei legi, sunt: a) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a

documentelor depuse conform prevederilor art. 28 şi art. 35 şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale, şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;b) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138 din lege, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;

……….. d) elaborarea planului de reorganizare a activităţii

debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;

e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului; sau

f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;

219

……….. h) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor

frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

i) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;

j) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;

………….. m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic,

încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;

…………..” „Art. 23 - În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale,

administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor, cu excepţia cazurilor în care va fi stabilit că acestea vor fi achitate din fondul constituit conform art.4 din prezenta lege.”

Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii

„Art. 39 - (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute de art. 121 alin. (1) pct.1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii:

A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de creanţe garantate cu acel obiect; şi

a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus; sau

b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează.

B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:

a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;

220

b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;

c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite a oferi o protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:

a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului, pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;

b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului, pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;

c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale, ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.

(3) Reclamantul într-o cerere de ridicare a suspendării trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. a), rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente.”

„Art. 49 - (1) Pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează:

……………… (2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile

menţionate la alin. (1) vor putea fi autorizate, în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 de zile de la data primirii acesteia.”

„Art. 59 – (1) Administratorul judiciar, sau după caz, lichidatorul în cazul procedurii simplificate va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

(2) În cazul în care debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2), raportul va indica dacă există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment.

221

(3) În cazul în care, prin raportul său administratorul judiciar arată că activitatea debitorului este reorganizabilă, acesta va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul de reorganizare să fie cel propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea acelui plan, sau dacă intenţionează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.

(4) Propunerea privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală, prevăzută la alin. (2) va fi supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia.

…………….”

11.2 Utilitate În această perioadă (de observaţie) administratorul trebuie

să întocmească un număr de rapoarte şi de analize esenţiale pentru desfăşurarea procedurii, pe baza cărora creditorii, judecătorul sindic sau chiar acesta trebuie să ia decizii cruciale (cu impact foarte mare asupra debitorului şi a sumelor care urmează a se recupera). Exemplele cele mai importante sunt:

- raportul prin care se propune continuarea perioadei de observaţie sau intrarea în procedura simplificată (falimentul) – într-un interval de 30 de zile de la desemnare

- raportul amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare ori a motivelor care nu permit reorganizarea – într-un interval de 60 de zile de la desemnare

- elaborarea planului de reorganizare a debitorului sau propunerea intrării în faliment

- stabilirea activităţilor curente, supravegherea gestionării patrimoniului sau conducerea în tot sau în parte a activităţii debitorului

- fundamentarea dovezii contrare în ceea ce priveşte cererea unui creditor de ridicare a suspendării (art.36) în vederea valorificării imediate a unei garanţii

- analizele în vederea anulării unor acte frauduloase sau a unor tranzacţii ce ar prejudicia drepturile creditorilor, menţinerii sau denunţării unor contracte sau propunerii unor tranzacţii

Având în vedere termenele prevăzute de Lege precum şi durata estimativă a perioadei de observaţie se poate trage concluzia clară că aceasta este o perioadă extrem solicitantă pentru participanţii la procedură.

Astfel, din punctul de vedere al administratorului, acesta trebuie în acelaşi timp să analizeze în amănunţime deopotrivă istoria societăţii, activitatea curentă şi perspectivele pe termen scurt, mediu şi chiar lung, pentru a putea răspunde întrebărilor şi

222

provocărilor pe care le ridică rapoartele şi analizele mai sus menţionate.

Analiza economico-financiară stă la baza tuturor rapoartelor şi analizelor menţionate, având ca scop final fundamentarea deciziilor extrem de importante care trebuie luate în această perioadă.

Unul dintre aspectele prezente în acest stadiu este efectuarea analizei activităţii unei societăţi comerciale, care are ca şi scop diagnosticarea stării financiare în vederea identificării punctelor slabe şi a punctelor forte a gestiunii financiare şi mai ales a acelor activităţi care generează pierderi.

Obiectivul analizei este de a furniza informaţii pentru pregătirea restructurării şi construirea bilanţului previzional, în situaţia reorganizării activităţii.

11.3 Principalele aspecte urmărite

Principalele aspecte urmărite (sinteza modalităţii de abordare), în cazul fiecăruia dintre rapoartele şi analizele mai sus menţionate, sunt prezentate în continuare.

Analiza în vederea continuării perioadei de observaţie – „Raportul de 30 de zile”

În vederea luării unei astfel de decizii (continuarea perioadei de observaţie sau propunerea intrării în faliment) sunt necesare, în principal:

- analiza situaţiilor financiare ale debitorului pe o perioadă anterioară deschiderii procedurii (de ex. cel puţin 3 ani), în paralel cu

- analiza elementelor de mediu intern (inclusiv elemente operaţionale) şi mediu extern care explică rezultatele înregistrate de debitor în perioada respectivă

- înţelegerea situaţiei actuale şi a perspectivelor continuării activităţii (redresării) debitorului, bazată pe previziuni financiare întocmite pentru o perioadă relevantă, chiar dacă acestea sunt în acest moment într-o formă incipientă

Practic, demersurile efectuate pentru întocmirea „Raportului de 30 de zile” constituie o bună parte din demersurile „Raportului de 60 de zile” ale cărui principale obiective cuprind depistarea cauzelor insolvenţei şi evidenţierea posibilităţilor reale de reorganizare, toate analizele efectuate până aici fiind folosite în continuare în pregătirea raportului menţionat, în cazul în care nu se decide intrarea în procedura simplificată (faliment).

223

„Raportul de 60 de zile” – Depistarea cauzelor insolvenţei şi analiza posibilităţilor de redresare

Pentru a putea răspunde obiectivelor raportului (cauzele şi împrejurările care au dus la starea de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi existenţa premiselor necesară atragerii răspunderii acestora şi opinie asupra posibilităţilor reale de reorganizare) sunt necesare, în principal:

- analiza situaţiilor financiare ale debitorului pe o perioadă anterioară deschiderii procedurii (de ex. cel puţin 3 ani), în paralel cu

- analiza elementelor de mediu intern (inclusiv elemente operaţionale) şi mediu extern care explică rezultatele înregistrate de debitor în perioada respectivă,

- ambele urmate de - concluzii din care să rezulte cauzele care au dus la

deteriorarea situaţiei societăţii, inclusiv eventuala contribuţie a managementului/ administratorilor la ajungerea în respectiva stare

- înţelegerea situaţiei actuale şi a perspectivelor continuării activităţii (redresării) debitorului, bazată pe previziuni financiare întocmite pentru o perioadă relevantă, într-o formă în care chiar dacă nu oferă garanţia reuşitei unei reorganizări, cel puţin arată posibilităţi reale de reorganizare

- conlucrarea cu debitorul şi/sau creditorii în vederea înţelegerii punctului de vedere pe care aceştia îl au referitor la situaţia societăţii şi eventualele posibilităţi de redresare, în vederea luării deciziei de participare şi/sau susţinere a unui plan propus de către aceştia sau de depunere a unui plan propriu

- contactul cu partenerii de afaceri ai debitorului în vederea estimării apetitului acestora în ce priveşte continuarea relaţiilor de afaceri cu debitorul (clienţi, furnizori, finanţatori)

La sfârşitul acestei perioade, fără ca planul de reorganizare să fie întocmit, trebuie totuşi ca liniile directoare ale acestuia să fie conturate, astfel încât să poată fi trasă concluzia existenţei unor posibilităţi reale de reorganizare.

Elaborarea planului de reorganizare

Elaborarea planului de reorganizare trebuie privită ca o continuare a celor două rapoarte anterior analizate (cel de 30 şi cel de 60 de zile). Practic, în momentul în care se ajunge la elaborarea acestui plan, concluzia Raportului de 60 de zile este aceea că există posibilităţi reale de reorganizare.

Înainte de orice alte consideraţii, trebuie făcute două precizări importante:

224

- Nici una dintre părţile interesate (debitor sau creditori) nu trebuie să aştepte momentul finalizării raportului de 60 de zile pentru a finaliza un plan de reorganizare; dimpotrivă, acesta poate fi depus chiar şi odată cu cererea de deschidere a procedurii, în cazul în care debitorul depune această cerere, solicitând totodată intrarea în procedura reorganizării judiciare

- Dacă toate lucrurile decurg normal, ar trebui ca ulterior finalizării raportului de 60 de zile, planul de reorganizare să fi fost deja întocmit într-o bună măsură, ceea ce ar face ca pentru finalizarea acestuia să mai fie necesare acţiuni referitoare în principal la fundamentarea premizelor pe baza căruia acesta a fost întocmit

Astfel, presupunând că ne aflăm în situaţia descrisă mai sus la al doilea paragraf (ceea ce înseamnă că planul a fost deja – în mare – conturat), ar trebui ca acţiunile celor care îl întocmesc să se concentreze asupra fundamentării principalelor premize luate în considerare, cum ar fi (fără ca enumerarea să fie exhaustivă):

- Demonstrarea existenţei/disponibilităţii surselor de finanţare necesare reuşitei planului, inclusiv analiza capitalului de lucru necesar

- Demonstrarea, într-un mod rezonabil, a existenţei cererii pentru produsele sau serviciile debitorului (cantităţi şi preţuri)

- Estimarea şanselor de vânzare a unor active la preţurile propuse, pe baza de studii ale pieţei sau cereri ale unor potenţiali cumpărători

- Fundamentarea costurilor aferente produselor şi serviciilor debitorului, etc

Stabilirea activităţilor curente, supravegherea sau conducerea activităţii debitorului

Activităţilor curente înseamnă, conform definiţiei date de Lege, acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său (cum ar fi continuarea activităţilor contractate, efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora sau asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente).

În opinia noastră identificarea activităţilor curente laolaltă cu decizia continuării acestora pe parcursul perioadei de observaţie trebuie să fie făcute având în vedere şi faptul că această decizie afectează nu numai pe termen scurt averea debitorului (şi implicit gradul de recuperare al creanţelor creditorilor) ci şi pe termen mediu şi lung (privite din perspectiva procedurii):

- Perspectivele de reorganizare ale debitorului, prin aceea că afectează activitatea pe termen scurt a acestuia (profitabilitate, capital de lucru, etc) şi percepţia pieţei

225

- asupra acestuia (de ex. un client pierdut eventual se mai poate recâştiga doar cu eforturi semnificative)

- Vânzarea în bloc a unor active în stare de funcţionare, prin aceea că, de exemplu, menţinerea unor activităţi (chiar şi în condiţiile înregistrării de pierderi) poate să ducă la vânzarea în stare de funcţionare la un preţ semnificativ mai mare decât dacă activele ar fi fost în stare de conservare

Pentru aceasta, trebuie efectuate în principal: - O analiză a activităţilor aflate în desfăşurare la

momentul deschiderii procedurii, în vederea stabilirii activităţilor curente (şi implicit a delimitării oricăror alte activităţi care ar mai putea fi în desfăşurare la acel moment)

- O analiză a acestor activităţi pentru a înţelege efectele financiare imediate ale desfăşurării lor, inclusiv în ceea ce priveşte înţelegerea nivelului normal al capitalului de lucru aferent

- O analiză a efectelor ce le-ar produce pe termen mediu şi lung decizia referitoare la activităţile curente (aceasta trebuie făcută în paralel/corelare cu cele două rapoarte, de 30 şi 60 de zile sau cu elaborarea planului de reorganizare, beneficiind de efortul făcut pentru întocmirea acestora).

În legătură cu stabilirea activităţilor curente este şi supravegherea gestiunii patrimoniului debitorului sau, după caz, conducerea în tot sau în parte a activităţii acestuia.

În plus faţă de cele efectuate în vederea stabilirii activităţilor curente, pentru a exercita oricare dintre formele de supraveghere sau conducere amintite, administratorul trebuie să:

- Înţeleagă activitatea debitorului (fără excepţie, toate rapoartele şi analizele anterior amintite contribuie covârşitor la obţinerea gradului de înţelegere necesar)

- Planifice/Bugeteze activitatea debitorului: fără ca acest lucru să constituie un scop în sine, fără întocmirea sau revizuirea unor planuri/bugete (exprimate deopotrivă în termeni operaţionali şi financiari) nu este posibilă urmărirea sau conducerea activităţii debitorului; în acest sens, având în vedere perioada încărcată pe care o presupune deschiderea procedurii, este necesară orice variantă de planificare care poate constitui o bază rezonabilă pentru verificarea rezultatelor ce urmează a se înregistra

- Urmărească rezultatele înregistrate în comparaţie cu planificarea/ bugetarea întocmită şi să explice cauzele înregistrării oricăror abateri faţă de acestea

226

Posibilitatea executării de către creditorii garantaţi a unor bunuri puse în garanţie

Analiza economico-financiară este de asemenea implicată în momentul în care se află în discuţie o cerere a unui creditor garantat, formulată în baza art.39 din Lege, cu ajutorul analizei trebuind să:

- se demonstreze că obiectul garanţiei prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus, în cazul în care creditorul garantat susţine contrariul, aceasta putând a fi demonstrat prin întocmirea unei variante a planului care să arate efectele acestei alterări, sau şi mai simplu prin demonstrarea faptului că desfăşurarea planul devine imposibilă

- se demonstreze că obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase se diminuează, prin estimarea fluxurilor de numerar actualizate (adică a valorii) ansamblului de bunuri în cele două variante (cu sau fără activul în discuţie)

Practic, în condiţiile în care în acelaşi timp se află în curs de întocmire un plan de reorganizare (sau mai mult decât atât un astfel de plan a fost deja întocmit), răspunsul la o astfel de întrebare nu ar trebui să constituie în sine o dificultate.

Denunţarea, menţinerea sau propunerea unor contracte/tranzacţii

În etapa imediat ulterioară deschiderii procedurii, deciziile referitoare la anularea unor acte frauduloase sau a unor tranzacţii ce ar prejudicia drepturile creditorilor, menţinerea sau denunţarea unor contracte sau propunerea unor tranzacţii trebuie să fie o consecinţă firească a analizelor şi rapoartelor aflate în curs de realizare în această perioadă.

Toate rapoartele şi analizele anterior prezentate (raportul de 60 de zile, planul de reorganizare, etc) aduc administratorul în posesia unor informaţii care îl fac să fie în măsură să ia, chiar în aceste moment incipient al procedurii, decizii de natura celor enumerate.

În continuare, după ce se va fi luat decizia referitoare la declanşarea reorganizării sau trecerea în lichidare, există oportunitatea finalizării unor astfel de analize şi luării deciziilor necesare pentru creşterea gradului de recuperare a creanţelor creditorilor.

Mai multe aspecte referitoare la modalitatea practică de luare a unor astfel de decizii va fi prezentată în cadrul capitolului 1.5. Alte aspecte specifice ale analizei economico-financiare în cadrul procedurii.

Ca o concluzie generală, toate analizele şi rapoartele prezentate în cadrul subtitlurilor de mai sus se sprijină pe metodele

227

şi tehnicile de analiză economico-financiară prezentate în capitolele 2. Analiza economico-financiară –– metode uzuale de analiză şi 3. Particularităţi ale analizei previzionale.

Mai jos sunt prezentate, cu titlu de exemplu, câteva dintre elementele de analiză la care se apelează, precum şi aspectele care trebuie atinse în legătură cu planul de reorganizare.

La acest nivel se realizează o analiză detaliată a situaţiilor financiare a agentului economic, pentru determinarea nivelului de performanţă şi a stării financiare.

Principalele capitole care se vor analiza în cadrul raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi asupra existentei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138 din lege, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea, sunt următoarele131: 1. Preambul (legislaţia aplicabilă, numirea administratorului,

premize avute în elaborarea raportului) 2. Obiectul de activitate, evoluţia şi structura capitalului social a

debitorului (dacă există date se va prezenta şi un scurt istoric al debitorului)

3. Analiza situaţiei patrimoniale (se va face analiză pe bilanţ contabil, iar dacă acesta este mai vechi de 12 luni, se vor lua în considerare informaţiile financiare avute la dispoziţie pentru perioada ulterioară ultimului bilanţ contabil)

4. Analiza indicatorilor bilanţieri în istoric (pe 3 ani în urmă de la data deschiderii procedurii)

5. Analiza contului de profit şi pierdere în istoric (pe 3 ani în urmă de la data deschiderii procedurii)

6. Indicatori financiari şi evoluţia acestora (pe 3 ani în urmă de la data deschiderii procedurii

7. Analiza activităţii comerciale desfăşurate (după caz se va face referire la marketingul societăţii, analiza vânzărilor, a contractelor etc.)

8. Analiza litigiilor: Analiza litigiilor în care debitorul are calitatea de pârât ; Analiza litigiilor în care debitorul are calitatea de reclamant

9. Organizarea (Organigrama) funcţională şi de conducere a debitorului

10. Analiză resurse umane - evoluţie 11. Analiza obligaţiilor/nivelului de îndatorare/surselor 12. Prezentarea cauzelor intrării în stare de insolvenţă 13. Analiza posibilităţii de reorganizare 14. Concluzii

Din perspectiva analizei situaţiei istorice, dar şi din perspectiva analizei posibilităţilor de reorganizare, analiza 131 Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

228

economico-financiară trebuie să fie una de tip structural, la nivel de produse/componente ale afacerii, de tipul diagnosticului financiar, care să evidenţieze totodată şi:

- produsele/afacerile la care se înregistrează pierderi sau o profitabilitate foarte redusă;

- produsele/afacerile cu o rotaţie greoaie a stocurilor; - produsele/afacerile cu o rotaţie greoaie a încasărilor; - volumul creanţelor şi rotaţia acestora pe clienţi; - volumul şi scadenţa datoriilor pe creditori (furnizori,

salariaţi, stat, clienţi, bănci) şi rotaţia acestora; - deficienţe ale politicii creditului client şi furnizori şi

motivele de manifestare; - activele cu grad redus de utilizare. precum şi să identifice posibilele soluţii de

remediere/îmbunătăţire sau renunţare referitor la activităţile sau produsele în discuţie, sau să permită tragerea unei concluzii referitoare la motivele care nu permit reorganizarea.

11.3.1 Analiza Contului de profit şi pierdere

Contul de profit şi pierdere permite urmărirea activităţii

desfăşurate de întreprindere pe tipuri de activităţi şi construirea indicatorilor care reflectă volumul şi eficienţa activităţii de producţie şi comercializare.

Pentru identificarea punctelor forte şi slabe ale nivelului de performanţă se vor urmări:

- evoluţia cifrei de afaceri, pe total şi pe produse, în preţuri curente şi preţuri constante;

- evoluţia profitului brut; - evoluţia marjei profitului brut; - evoluţia şi structura veniturilor; - evoluţia şi structura cheltuielilor; - evoluţia corelaţiei dintre consumul de resurse materiale

şi volumul producţiei; - evoluţia corelaţiei dintre consumul de resurse umane şi

volumul producţiei; - evoluţia corelaţiei dintre consumurile totale şi volumul

producţiei; - evoluţia corelaţiei dintre producţie şi vânzări; - evoluţia corelaţiei dintre vânzări şi încasări; - evoluţia corelaţiei dintre plăţi şi obligaţii de plată.

229

11.3.2 Analiza Bilanţului contabil

Starea financiară a societăţii comerciale rezultă din: - evoluţia capitalului permanent şi a structurii acestuia; - evoluţia gradului de îndatorare, globală şi la termen; - evoluţia echilibrului financiar (fond de rulment, necesar

de fond de rulment, trezorerie); - evoluţia structurii activelor circulante; - evoluţia si structura stocurilor; - evoluţia creanţelor; - evoluţia furnizorilor; - evoluţia şi structura lichidităţii şi solvabilităţii; - evoluţia vitezei de rotaţie a stocurilor; - evoluţia vitezei de rotaţie a creanţelor; - evoluţia vitezei de rotaţie a datoriilor; - evoluţia rentabilităţii.

12 Aspecte specifice ale analizei economico-

financiare în cazul reorganizării judiciare

12.1 Temeiul legal

Planul „Art. 94 …………. (3) Planul va putea să prevadă fie restructurarea şi

continuarea activităţii debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinaţie a celor două variante de reorganizare.

……………….” „Art. 95 - (1) Planul de reorganizare va indica perspectivele

de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului şi va cuprinde măsuri concordante cu interesele creditorilor şi ale membrilor sau asociaţilor/acţionarilor, precum şi cu ordinea publică, inclusiv în ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi directorilor.

(2) Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor.

(3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării.

(4) La recomandarea administratorului judiciar, după trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului, această perioadă va putea fi extinsă, cu cel mult încă o perioadă de un an, dacă propunerea este votată de cel puţin două treimi dintre creditorii aflaţi în sold la acea dată.

(5) Planul de reorganizare va menţiona: a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate în sensul

legii:

230

b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate; c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de

interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;

d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului.

(6) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:

A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul de dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către un administrator desemnat în condiţiile legii;

B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de provenienţă ale acestora;

C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmării planului;

D. fuziunea debitorului, în condiţiile legii; E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii

debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini, sau distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia le au faţă de averea debitorului;

F. Lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în vederea executării planului se face potrivit art. 116-120.

G. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului garantat, a unei garanţii sau protecţii echivalente, în condiţiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. c);

H. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;

I. modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii;

J. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare dintre persoanele menţionate la lit. C şi D, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru înscrierea în plan a unei emisiuni de titluri de valoare este necesar acordul expres, în scris, al creditorului care urmează să primească titlurile de valoare emise, acord ce se va da înainte de admiterea planului de către judecătorul-sindic, în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (3). Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările

231

ulterioare, operaţiunile cuprinse la acest punct sunt considerate operaţiuni exceptate în sensul art. 205 alin (1) din acea lege.

K. prin derogare de la prevederile alin. (6) litera J., planul de reorganizare nu poate prevedea conversia creanţelor bugetare în titluri de valoare.

L. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoană juridică - sau al persoanelor menţionate la lit. C. şi D. a unor prevederi:

a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot; b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni

ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a votului între aceste categorii; şi

c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar faţă de alte categorii de acţiuni, de reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile de acţiuni respective în ipoteza neonorării obligaţiei de plată a dividendelor.

(7) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată, şi de la Legea 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, planul propus de creditori poate prevedea modificarea, fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului, a actului constitutiv, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) planul propus de debitor oferă o recuperare mai redusă a creanţelor debitorului;

b) în caz de faliment membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire;

c) membrii sau asociaţii/acţionarii debitorului refuză să participe la planul propus de creditori.

(8) Înregistrarea menţiunii în registrul comerţului va fi solicitată de administratorul judiciar pe cheltuiala debitorului, în baza hotărârii de confirmare a planului de reorganizare care se va publica în Monitorul Oficial al României partea a VI-a”.

„Art. 98 ……………. (3) Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de

părţile legal îndreptăţite, care conţine toate informaţiile prevăzute de prezenta lege. Judecătorul-sindic poate să ceară unui practician în insolvenţă, să-şi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui. Plata expertului va fi suportată din averea debitorului.

………”

Reorganizarea „Art. 105 - (1) Dacă debitorul nu se conformează planului

sau desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare dintre

232

creditori, precum şi administratorul special poate solicita oricând judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment, în condiţiile art. 107 şi următoarele.

(2) Înregistrarea cererii menţionate la alin. (1) nu suspendă continuarea activităţii debitorului până când judecătorul-sindic nu hotărăşte asupra ei, printr-o încheiere.”

„Art. 106 - (1) Debitorul prin administratorul special sau, după caz, administratorul judiciar va trebui să prezinte, trimestrial, rapoarte comitetului creditorilor asupra situaţiei financiare a averii debitorului. Ulterior aprobării de către comitetul creditorilor, rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz, administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor.

(2) De asemenea, administratorul judiciar va prezenta şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii, în vederea recuperării acestora, potrivit art. 102 alin. (4), care va fi avizată de către comitetul creditorilor.

(3) În termen de 5 zile de la şedinţa comitetului creditorilor menţionată la alin. (1), comitetul creditorilor va putea convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor şi/sau administratorul judiciar, precum şi efectele acestora şi să propună, motivat şi alte măsuri.”

Trecerea în faliment

„Art. 107 - (1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în următoarele cazuri:

………………. C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt

îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderii averii sale;

…………………”

12.2 Utilitate

În ceea ce priveşte perioada de reorganizare (incluzând aici planul de reorganizare), analiza economico-financiară stă la baza:

- alegerii variantei de reorganizare şi întocmirii unui plan detaliat (incluzând aici soluţiile creative permise de lege)

- analizării planului propus de părţile legal îndreptăţite şi exprimării unei opinii privind posibilitatea de realizare a planului, la solicitarea judecătorului sindic

- întocmirii rapoartelor trimestriale asupra situaţiei financiare a averii debitorului (incluzând abaterile faţă de plan şi explicaţiile aferente)

- solicitării de aprobare a intrării în faliment, atunci când se consideră că planul va eşua

233

Trebuie făcută încă de la început precizarea foarte importantă referitoare la modalitatea în care trebuie să fie judecată conformarea debitorului faţă de planul aprobat precum şi aducerea de pierderi asupra averii sale. Abaterile faţă de un plan stabilit precum şi înregistrarea de pierderi temporare sunt posibile fără însă ca aceasta să însemne neapărat că planul va eşua.

Orice analiză şi decizie care se va face în acest sens trebuie să fie una de perspectivă (pe termen scurt şi mediu), care să poată să răspundă la întrebarea dificilă referitoare la necesitatea solicitării intrării în faliment.

În acest stadiu efectuarea analizei presupune calcularea indicatorilor economico-financiari, pe baza fluxului de numerar, contului de profit şi pierderi şi a bilanţului previzionate, care reflectă starea financiară după aplicarea măsurilor de redresare economico-financiară.

Printre mijloacele folosite în vederea atingerii obiectivelor urmărite prin planul de reorganizare, se regăsesc:

- îmbunătăţirea lichidităţii prin gestionarea mai bună a capitalului de lucru (obiectiv pe termen scurt şi mediu);

- restrângerea portofoliului de produse/activităţi la cele profitabile şi competitive;

- creşterea profitabilităţii societăţii (prin renegocierea preţului de vânzare, reorientarea spre alte pieţe, reducerea costurilor de producţie).

12.3 Principalele aspecte urmărite

Pentru succesul planului de reorganizare este necesar să fie

identificate şi aplicate un set de măsuri de urgenţă care să vizeze, în principal, restructurarea financiară (de exemplu, eşalonate pe maxim un trimestru), şi un program de activităţi cu caracter de permanenţă (de exemplu, eşalonat pe o durată de 3 ani) care privesc domeniul organizatoric, managerial şi tehnologic.

Structura planului de reorganizare trebuie să includă cel puţin următoarele elemente132:

1) Informaţii generale referitoare la debitor - Structura acţionariatului la momentul declanşării

procedurii de insolvenţă şi eventualele modificări propuse prin plan

- Managementul societăţii - Pieţe pe care acesta acţionează 2) Prezentarea activului societăţii debitoare - Prezentare generală - Necesarul de investiţii - Previziunea recuperării creanţelor deţinute 3) Evaluarea patrimoniului.

132 Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

234

Scopul evaluării este asigurarea premiselor pentru aplicarea unui tratament corect şi echitabil fiecărui titular de creanţe, prin oferirea unei recuperări cel puţin la fel de mare ca în situaţia falimentului. Estimarea valorii imobilizărilor corporale trebuie făcută în cazul a două situaţii distincte: - În condiţiile continuării activităţii - În condiţiile opririi activităţii şi a vânzării în lichidare a

bunurilor 4) Surse de finanţare pe perioada reorganizării - Finanţare prin aport de numerar - Finanţare prin apelarea la credite bancare - Finanţare prin vânzarea unora dintre activele debitorului În cazul în care aportul de capital se face într-o societate listată pe piaţa de capital şi prin efectuarea acestui aport unul dintre acţionari depăşeşte neintenţionat pragul de control, el nu va fi, prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, obligat să facă o ofertă publică celorlalţi acţionari deoarece el şi-a luat un risc în demersul de redresare al debitorului, la care ceilalţi acţionari nu au vrut să achieseze. 5) Pasivul societăţii - Tabelul creditorilor. Categorii de creditori. - Modalităţi de acoperire a datoriilor - Programul de plată

a creditorilor. 6) Previziunea situaţiilor financiare ale societăţii

debitoare pe perioada reorganizării - Contul de profit şi pierderi - Situaţia fluxurilor de numerar Programul măsurilor de urgenţă are ca şi obiective principale

restructurarea producţiei şi creşterea lichidităţii. Restructurarea producţiei poate fi realizată prin : - reorganizarea producţiei, care presupune:

- stoparea producţiei la produsele cu pierderi; - redimensionarea producţiei pentru produsele cu

rotaţie redusă a stocurilor şi creanţelor. - realizarea de economii la cheltuieli, prin:

- redimensionarea personalului; - creşterea productivităţii muncii; - redimensionarea stocurilor; - identificarea surselor de aprovizionare mai ieftine; - eliminarea pierderilor.

Creşterea lichidităţii, care poate fi realizată prin: - obţinerea de lichidităţi, care presupune:

- stabilirea activelor neutilizate sau cu utilizare redusă şi vânzarea lor;

- reducerea volumului creanţelor; - atragerea de noi surse de finanţare externe.

235

- restructurarea datoriilor, prin: - renegocierea termenelor de plată a furnizorilor; - reeşalonarea datoriilor faţă de bănci, stat, clienţi,

salariaţi etc. Programul de activităţi cu caracter continuu are ca şi obiectiv

principal redresarea financiară a societăţii comerciale şi urmăreşte, în principal, creşterea lichidităţii şi creşterea profitului. Aceste obiective derivate presupun măsuri specifice pentru fiecare subsistem funcţional al societăţii comerciale.

Creşterea lichidităţii poate fi realizată prin următoarele măsuri:

- la nivelul subsistemului financiar: - urmărirea riguroasă a încasării creanţelor; - obţinerea unor termene de plată mai relaxate; - redimensionarea activelor circulante; - studierea efectului de levier (de exploatare şi

financiar). - la nivelul subsistemului comercial:

- urmărirea clienţilor; - identificare de noi clienţi şi furnizori; - reducerea creanţelor; - urmărirea stocurilor la clienţi; - redimensionarea stocurilor; - direcţionarea politicii de creditare comercială.

- la nivelul subsistemului cercetare- dezvoltare: - identificarea de resurse materiale de substituţie;

- la nivelul subsistemului personal: - cursuri de recalificare; - selecţia şi perfecţionarea personalului; - pregătirea agenţilor comerciali şi de distribuţie; - îmbunătăţirea disciplinei.

- la nivelul subsistemului tehnic: - asigurarea dotării logistice; - fundamentarea necesarului de investiţii; - redimensionarea necesarului de aprovizionat; - îmbunătăţirea organizării producţiei.

Creşterea profitului poate fi realizată prin următoarele măsuri:

- la nivelul subsistemului financiar: - fundamentarea costurilor; - stabilirea şi urmărirea bugetelor pe proiecte şi

activităţi; - reducerea cheltuielilor comune.

- la nivelul subsistemului comercial: - creşterea vânzărilor; - dimensionarea nivelului producţiei în funcţie de

evoluţia cererii. - la nivelul subsistemului cercetare- dezvoltare:

236

- orientarea producţiei; - realizarea de noi produse; - elaborare, cercetarea şi implementarea de noi

tehnologii. - la nivelul subsistemului personal:

- redimensionarea necesarului de personal; - elaborarea şi perfecţionarea criteriilor de promovare

şi antrenare. - la nivelul subsistemului tehnic:

- urmărirea şi perfecţionarea calităţii; - implementarea investiţiilor; - introducerea standardelor de calitate; - încărcarea capacităţilor de producţie.

- la nivelul subsistemului productiv: - stabilirea obiectivelor şi sarcinilor individuale; - îndeplinirea sarcinilor de producţie; - îmbunătăţirea organizării muncii; - îmbunătăţirea disciplinei de producţie; - economii de costuri; - creşterea intensivă a productivităţii muncii; - creşterea gradului de utilizare a capacităţilor de

producţie; - reducerea cheltuielilor indirecte.

Programul măsurilor de urgenţă precum şi Programul de activităţi cu caracter continuu pregătesc, dacă mai este cazul, condiţiile de implementare şi realizare a programului de restructurare pe termen mediu şi lung.

Pe baza măsurilor care urmăresc creşterea gradului de lichiditate şi a profitului se va elabora bilanţul previzionat (precum şi fluxul de numerar şi contul de profit şi pierderi previzionate) care vor fi utilizate pentru aprecierea noii stări financiare a societăţii comerciale.

Cealaltă etapă importantă care urmează după alcătuirea şi votarea unui plan de reorganizare este urmărirea îndeplinirii prevederilor planului. Această activitate (de urmărire) este una extrem de importantă, consecinţa eşuării unui plan fiind intrarea în faliment a debitorului.

Pentru a putea să răspundă la întrebarea referitoare la respectarea planului de reorganizare, administratorul trebuie să:

- dispună de o planificare/bugetare detaliată (expresia la nivel de detaliu operaţional şi financiar a planului de reorganizare) a activităţii societăţii pe o perioadă cel puţin egală cu perioada propusă pentru reorganizare, la nivel lunar, trimestrial şi anual

- planificarea detaliată să fie bazată pe un model economico-financiar flexibil care să permită în orice moment adaptarea rapidă a planului la noile condiţii de

237

mediu (schimbare de preţuri, modificare a previziunilor în ceea ce priveşte vânzările, etc)

- sistemul de urmărire a rezultatelor activităţii debitorului să fie consistent cu planificarea-bugetare, astfel încât analizele de tip „realizat faţă de bugetat” să poată fi efectuate în timp real

- înţeleagă (explice) diferenţele „realizat faţă de bugetat” să stabilească cauzele obiective sau subiective care le-au generat şi să poată estima impactul acestora asupra şanselor de reuşită a planului (cu alte cuvinte, în orice moment – chiar şi când de exemplu se înregistrează pierderi temporare – să poată aprecia dacă planul este în pericol să eşueze)

- să deţină controlul asupra situaţiei în care se găseşte debitorul (cel puţin în ceea ce priveşte înţelegerea poziţiei financiare în care acesta se află) astfel încât să fie în măsură să preîntâmpine crize, să ia măsuri corective, sau la extremă să propună trecerea în faliment a debitorului.

13 Aspecte specifice ale analizei economico-

financiare în cazul falimentului

13.1 Temeiul legal

Efectuarea lichidării „Art. 116 - (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va

fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare - sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.

(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi

238

în bloc; prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente.”

Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării

„Art. 127 - Cu ocazia distribuirilor parţiale următoarele sume vor fi consemnate:

1. sume proporţionale datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat încă;

2. sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat;

3. sume proporţionale, datorate creanţelor admise provizoriu;

4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.”

13.2 Utilitate

Printre primele decizii comerciale ce trebuie luate ca urmare

a intrării în faliment se află decizia referitoare la modalitatea de vânzare a bunurilor (în bloc sau individual) decizie care trebuie să se bazeze pe:

- evaluarea individuală (în vederea vânzării separate) a bunurilor debitorului

- evaluarea pentru unul sau mai multe blocuri de active (ca ansamblu funcţional), evaluare care se bazează la rândul ei pe planurile de afaceri şi previziunile financiare care pot fi întocmite în mod rezonabil pentru acel bloc

De asemenea, luarea deciziilor privind încetarea sau continuarea activităţii, până la încheierea tranzacţiilor referitoare la vânzarea activelor, trebuie luată pe criterii economice, fundamentate de asemenea pe baza analizei economico-financiare.

O altă activitate în care analiza economico-financiară (previziunea) este implicată, este cea de estimare a rezervelor destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului, estimare ce se face cu ocazia distribuirii de sume realizate în urma lichidării.

Cu cât procesul de lichidare se află într-un stadiu mai incipient (altfel spus cu cât timpul necesar finalizării procedurii este mai mare), cu atât este mai complicată o astfel de estimare, care trebuie să prevadă evenimente viitoare îndepărtate (împreună cu reflectarea bănească a acestora).

239

13.3 Principalele aspecte urmărite În acest caz nu se efectuează o analiză pe bază de

indicatori, ci se urmăreşte desfăşurarea activităţilor specifice în aşa fel încât să se maximizeze averea distribuibilă a debitorului.

Oricare dintre activităţile desfăşurate presupun încasări (din vânzări de active imobilizate sau circulante şi din creanţe, etc), precum şi plăţi.

Dacă acestea sunt prevăzute a se desfăşura pe o perioadă suficient de mare (de exemplu pe o perioadă mai mare de un an), în orice estimări se realizează în vederea luării unor decizii comerciale se impune actualizarea lor.

Modalităţi de valorificare a bunurilor din averea debitorului

Unul dintre cazurile în care analiza economico-financiară şi previziunea sunt implicate este decizia de vânzare în bloc a unor bunuri ca un ansamblu în stare de funcţionare, prin bloc, ca ansamblu funcţional înţelegându-se o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente.

Preţul nedefalcat ce s-ar oferi pentru un astfel de ansamblu (bloc) se estimează ca valoare de randament a ansamblului funcţional, care se determină prin parcurgerea mai multor etape, dintre care amintim:

- stabilirea ansamblului/ansamblurilor de bunuri care ar trebui să funcţioneze împreună

- întocmirea unui plan de afaceri/ previziuni financiare pe termen mediu şi lung, în varianta de funcţionare care poate fi în mod rezonabil identificată ca reprezentând cea mai bună utilizare a ansamblului

- identificarea unei rate de actualizare (costul capitalului) care să reflecte cel mai bine riscurile asociate activităţii respective

- estimarea valorii ansamblului pe baza previziunilor financiare şi a ratei de actualizare

- ajustarea valorii obţinute astfel încât să se obţină un interval de negociere (sau bază de plecare a preţului de vânzare), prin care să se ţină cont de faptul că bunurile se vând în faliment

- compararea valorii estimate de vânzare în bloc cu suma valorii de vânzare individuală a activelor componente, astfel încât să se poată valida varianta de vânzare în bloc.

240

Estimarea rezervelor destinate cheltuielilor viitoare Estimarea rezervelor destinate să acopere cheltuielile

viitoare ale averii debitorului, estimare ce se face cu ocazia distribuirii de sume realizate în urma lichidării (distribuiri ce pot să se întindă de-a lungul unei perioade semnificative de timp) trebuie, în principiu, să apeleze la:

- previziunea cheltuielilor viitoare, pe o perioadă de timp care în anumite cazuri poate să depăşească semnificativ durata unui an (în cazul procedurilor complexe), care la rândul lor pot să cuprindă - cheltuieli de funcţionare (cheltuieli datorate

continuării activităţii sau cheltuieli aferente strict operaţiunilor de lichidare)

- cheltuieli excepţionale (cum ar fi costuri viitoare necesare acoperirii unor riscuri: de exemplu costurile estimate a fi necesare pentru plata despăgubirii aferente pierderii unor procese) pentru care de regulă se estimează un cost şi o probabilitate (de producere a evenimentului)

- previzionarea veniturilor viitoare: - din continuarea activităţii - din lichidarea averii debitorului, inclusiv a dobânzilor

viitoare

14 Alte aspecte specifice ale analizei economico-financiare în cadrul procedurii

14.1 Temeiul legal

Situaţia unor acte juridice ale debitorului Art. 80 - (1) Administratorul judiciar sau, după caz,

lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele acte:

………………. b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului

depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;

……………… d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru

stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;

……………….

241

f) plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.

g) actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de doi ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/ întârzia starea de insolvenţă sau de a frauda o persoană fizică sau juridică faţă de care era la data efectuării transferului unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting), realizate în baza unui contract financiar calificat, sau a devenit ulterior, debitor în sensul prezentei legi.

……………” „Art. 81 …………… (3) Administratorul judiciar/lichidatorul va putea menţine

contractele de credit şi va putea, cu acordul cocontractanţilor, să le modifice clauzele, astfel încât acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii ale debitorului. Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor, care va avea în vedere dacă ele sunt atât în folosul averii debitorului, cât şi în cel al averii creditorilor.”

Art. 86 - (1) În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar /lichidatorul poate să menţină sau să denunţe orice contract, închirierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atâta timp cât aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar /lichidatorul trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile, unei notificări a contractantului, prin care i se cere să opteze pentru menţinerea ori denunţarea contractului; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar /lichidatorul nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat.

(2) În cazul denunţării unui contract, o acţiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către contractant împotriva debitorului.

(3) Pe parcursul perioadei de observaţie, cu acordul cocontractanţilor, administratorul judiciar va putea menţine contractele de credit, sau să le modifice clauzele, astfel încât acestea să asigure echivalenţa viitoarelor prestaţii. Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor, care va verifica dacă ele sunt atât în folosul averii debitorului, cât şi în cel al averii creditorilor.

………….”

242

14.2 Utilitate

În discuţie fiind analiza unor acte juridice ale debitorului, există două mari categorii care trebuie analizate şi unde decizia comercială se ia de asemenea pe baza analizei economico-financiare:

- tranzacţii deja efectuate şi care ar putea fi (în anumite condiţii) anulate

- contracte de credit sau comerciale ce pot fi menţinute, modificate sau denunţate

14.3 Principalele aspecte urmărite

În vederea analizării contractelor încheiate de societate (în

vederea menţinerii, modificării sau anulării) trebuie avute în vedere, în principal, două chestiuni:

- dacă în prezent sau la momentul încheierii lor (după caz) valoarea prezentă netă (fluxurile de numerar actualizate) este sau era pozitivă

- dacă societatea are sau avea alternative mai bune În vederea analizării oportunităţii/necesităţii anulării

constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi a restituirii de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele actele enumerate la art. 80 din Lege, trebuie avut în vedere:

- investigarea existenţei cazurilor în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, pentru tranzacţii efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, unde trebuie depăşită dificultatea majoră a determinării condiţiilor de piaţă de la data efectuării tranzacţiilor

- identificarea situaţiilor în care suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer, unde dificultatea care trebuie depăşită se referă la estimarea sumelor distribuibile în caz de faliment

243

15 Analiza economico-financiară- metode uzuale de analiză

15.1 Analiza financiară pe baza bilanţului

15.1.1 Analiza ratelor de structură

Analiza structurii pasivului arată că societăţile comerciale

utilizează diferite surse de finanţare: surse proprii, reprezentate de capitalul social şi rezultatele obţinute; surse împrumutate, de natura împrumuturilor obligatare sau bancare (pe termen lung, mediu şi scurt) şi surse atrase (credite comerciale).

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii adoptate de întreprindere în domeniul financiar, prin evidenţierea unor aspecte privind stabilitatea financiară, autonomia financiară, precum şi gradul de îndatorare.

a) Rata stabilităţii financiare (rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent aflat la dispoziţia întreprinderii şi patrimoniul total, calculându-se cu relaţiile:

100*totalPasiv

permanent Capitalrsf =

100*totalPasiv

scurt termen pe Datoriirsf =

Dacă, de exemplu, se analizează evoluţia în timp a primei rate, putem identifica următoarele două cazuri:

- când rsf1 > rsf0, atunci are loc o creştere a ponderii capitalului permanent în totalul surselor de finanţare, în mărimi relative, a surselor stabile în raport cu sursele ciclice. Această sporire are loc prin: - majorarea capitalului social, prin aporturi în numerar

sau în natură; - creşterea profitului nerepartizat; - creşterea rezervelor; - constituirea de provizioane; - primirea de subvenţii; - contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu şi

lung; - lichidarea unor datorii pe termen scurt.

- când rsf1 < rsf0, atunci are loc o scădere a capitalului permanent în totalul pasivului, în mărimi relative a surselor stabile în raport cu sursele ciclice. Această diminuare are loc prin: - diminuarea capitalului social; - pierderi în cursul exerciţiului;

244

- repartizarea rezultatului exerciţiului pentru dividende;

- diminuarea sau anularea provizioanelor; - rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi

lung; - creşterea datoriilor pe termen scurt, într-un ritm

superior creşterii capitalului permanent. b) Rata autonomiei financiare exprimă gradul de

finanţare a elementelor de activ pe seama resurselor proprii şi se determină cu relaţia:

- rata autonomiei financiare globale (rafg):

100*totalPasiv

propriu Capitalrafg =

Reflectând ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanţare, raţia are o valoare optimă care diferă în funţie de tipul afacerii şi de mediul extern.

Mai mult, trebuie luată în considerare politica financiară a fiecărei întreprinderi, fiind până la urmă o operaţiune delicată aceea de stabilire a nivelului optim al ratei; doar ca un exemplu, ar putea ca într-un anumit caz să se considere satisfăcătoare o rată a autonomiei financiare globale care să fie mai mare decât 1/3.

Când rafg1 > rafg0, are loc creşterea ratei şi deci a autonomiei financiare globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât totalul resurselor (ICpr > IPt).

Când rafg1 < rafg0, are loc diminuarea gradului de autonomie financiară globală, ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai redus decât totalul resurselor (ICpr < IPt).

- rata autonomiei financiare la termen (raft):

raft 100*permanent Capital

propriu Capital=

sau

raft 100*lung şimediu termen pe iÎmprumutur

propriu Capital=

Rata autonomiei financiare la termen este considerată mai expresivă decât precedenta, deoarece exprimă structura capitalurilor permanente care asigură o finanţare îndelungată a întreprinderii.

c) Rata îndatorării măsoară ponderea datoriilor întreprinderii în total resurse, calculându-se în următoarele variante:

- rata îndatorării globale (rîg), ia în considerare totalul datoriilor faţă de terţi, indiferent de natura lor:

245

100*totalPasiv

DTS)(ÎTML totaleDatoriirîg+

=

ÎTML = împrumuturi pe termen mediu şi lung DTS = datorii pe termen scurt Este de dorit ca nivelul ratei să fie subunitar, îndepărtarea

de 1 (în sensul scăderii sub această valoare) semnificând reducerea îndatorării, respectiv creşterea autonomiei financiare.

Nivelul ratei de îndatorare globală poate fi explicitat prin următoarele rate:

- rata datoriilor bancare; - rata datoriilor comerciale; - rata datoriilor fiscale.

Rata datoriilor bancare (rdbc) evidenţiază ponderea pe care o au împrumuturile bancare (pe termen lung, mediu şi scurt) în totalul datoriilor întreprinderii:

100*totaleDatorii

bancare Datoriirdbc =

Rata datoriilor comerciale (rdc) evidenţiază ponderea obligaţiilor întreprinderii faţă de furnizori:

100*totaleDatorii

comerciale Datoriirdc =

Rata datoriilor fiscale (rdf) evidenţiază ponderea obligaţiilor întreprinderii faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale şi faţă de bugetele locale:

100*totaleDatoriifiscale Datoriirdf =

Rata altor datorii (rad) evidenţiază ponderea obligaţiilor întreprinderii faţă de personalul propriu sau alţi creditori:

100*totaleDatorii

datorii Alterad =

15.1.2 Analiza echilibrului financiar

Întreprinderile dispun de două mari categorii de resurse ale

pasivului bilanţier: capitalurile permanente compuse din capitaluri proprii şi datorii mai mari de un an şi datoriile pe termen scurt care sunt compuse din datoriile nefinanciare şi datoriile financiare.

Aceste resurse (capitaluri) finanţează activul imobilizat sau utilizările durabile (imobilizările necorporale, corporale şi

246

financiare) şi activul circulant sau utilizările temporare (stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, disponibilităţi).

La nivelul unei întreprinderi, analiza echilibrului financiar se poate realiza la trei nivele:

- echilibru pe termen lung, când se compară resursele permanente cu utilizările permanente şi când pentru măsurarea echilibrului se foloseşte indicatorul "fond de rulment" (FR);

- echilibru pe termen scurt, când se compară resursele temporare cu utilizările temporare, iar indicatorul folosit este "necesarul de fond de rulment"(NFR);

- echilibrul curent, când se urmăreşte nivelul trezoreriei (T), prin compararea disponibilităţilor cu nivelul creditelor bancare temporare.

Fondul de rulment se determină prin două modalităţi: a) pornind de la elementele cuprinse în partea

superioară a bilanţului, ca diferenţă între capitalul permanent şi imobilizările nete:

Ain-CPFR =

Fig. 1. Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de sus a bilanţului)

În această accepţiune, fondul de rulment reprezintă

excedentul de resurse permanente care asigură finanţarea activelor circulante. Acest excedent de resurse permanente degajat de partea de sus a bilanţului este folosit pentru acoperirea nevoilor de finanţare din partea de jos a bilanţului, fiind destinat reînnoirii activelor circulante.

b) pornind de la elementele cuprinse în partea de jos a bilanţului, ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt:

DTS-AcFR =

Fig. 2. Fondul de rulment financiar (calculat pe partea de jos a bilanţului)

Active imobilizate nete Fond de rulment

Capitaluri permanente

Datorii pe termen scurt Active circulante Fond de rulment

247

În această accepţiune, fondul de rulment evidenţiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţată de resursele pe termen scurt şi care este finanţată de resurse permanente.

Indiferent de modalitatea de calcul, fondul de rulment apare ca o "marjă de securitate financiară", care permite întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, diverselor riscuri care se manifestă pe termen scurt.

Analiza fondului de rulment permite stabilirea următoarelor corelaţii:

a) fondul de rulment creşte (FR1 > FR0). Această situaţie este considerată pozitivă deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanţată din capitalul permanent. Dacă această creştere s-a datorat însă creşterii gradului de îndatorare pe termen lung, prin apelarea la credite pe termen mediu şi lung, atunci vor creşte şi dobânzile, care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exploatării. Înseamnă că apelarea la credite pe termen lung are un efect favorabil asupra echilibrului financiar doar în situaţia în care eficienţa activităţii de exploatare este superioară ratei dobânzii bancare (re > rd).

Pornind de la structura fondului de rulment spunem că situaţia financiară a întreprinderii se îmbunătăţeşte dacă creşterea fondului de rulment s-a realizat pe seama creşterii capitalurilor proprii.

Creşterea fondului de rulment trebuie analizată cu atenţie, deoarece un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei bune gestiuni a resurselor, deoarece în locul resurselor permanente (mai costisitoare) se pot folosi resurse temporare (mai puţin costisitoare).

b) fondul de rulment scade (FR1 < FR0). Deşi această situaţie de cele mai multe ori este considerată negativă, scăderea fondului de rulment poate fi compensată printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante.

Reducerea fondului de rulment va avea consecinţe negative dacă se datorează reducerii capitalurilor proprii.

Dacă diminuarea fondului de rulment se datorează creşterii activelor imobilizate, situaţia financiară a întreprinderii ar trebui să se îmbunătăţească în perioada următoare datorită rezultatelor exploatării generate de investiţii.

c) fondul de rulment rămâne neschimbat (FR1 = FR0). Această situaţie teoretic poate fi posibilă, dar practic este mai puţin probabilă, deoarece presupune o armonizare totală a resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.

Factorii de influenţă care modifică fondul de rulment se prezintă în tabelul de mai jos:

248

Factori care diminuează fondul de rulment

Factori de creştere a fondului de rulment

1. Creşterea activului imobilizat:

• creşterea cheltuielilor de constituire şi cercetare –dezvoltare

• investiţii (necorporale, corporale, financiare)

1. Creşterea capitalului permanent:

• sporirea capitalului propriu prin:

• creşterea aportului asociaţilor

• creşterea rezultatului exerciţiului

• obţinerea de subvenţii • creşterea rezervelor • creşterea datoriilor pe

termen mediu şi lung: • emisiunea de obligaţiuni • contractarea de noi credite

pe termen mediu şi lung 2. Diminuarea capitalului permanent:

• reducerea capitalului propriu prin:

• reducerea capitalului social • distribuirea de dividende • înregistrarea de pierderi • distribuirea rezervelor • rambursarea

împrumuturilor pe termen mediu şi lung

• răscumpărarea obligaţiunilor

2. Diminuarea activului imobilizat:

• dezinvestiţii prin: • scoatere din funcţiune de

mijloace fixe • vânzarea activelor

necorporale, corporale şi financiare

• amortizare • încasarea unor

împrumuturi pe termen lung acordate de întreprindere

Factorii de variaţie ai fondului de rulment

Fondul de rulment poate avea următoarele valori: - FR = 0; Ac = DTS, adică activele pe termen scurt sunt

finanţate integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi, implicit, activele stabile sunt finanţate din capitaluri permanente. Neexistând fond de rulment, întreprinderea se află într-o situaţie riscantă generată de faptul că, pe de o parte, obligaţiile de plată au termene de plată bine precizate, iar pe de altă parte, transformarea activelor circulante în lichidităţi poate fi întârziată datorită disfuncţionalităţilor apărute în activitatea întreprinderii.

- FR > 0; Ac > DTS, există un surplus de surse permanente care poate fi alocat finanţării ciclului de exploatare. Existenţa unui fond de rulment pozitiv diminuează riscul de lichiditate în cazul unor dereglări ale ciclului de încasări şi plăţi.

249

- FR < 0; Ac < DTS, adică transformarea activelor circulante în lichidităţi nu acoperă datoriile pe termen scurt, ceea ce determină întreprinderea să apeleze la împrumuturi pe termen scurt pentru a-şi onora obligaţiile de plată. Mai mult decât atât, o parte a activelor imobilizate sunt acoperite tot din datorii pe termen scurt, întreprinderea nedispunând, în acest caz, de nici o marjă de securitate pe termen scurt, reprezentată de active lichide excedentare. Această stare reflectă un dezechilibru financiar ce însă trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere.

Nu întotdeauna un fond de rulment negativ este expresia unei activităţi ineficiente. Astfel, în cazul unui agent economic cu activitate de comerţ, echilibrul se poate menţine şi cu un fond de rulment negativ. În acest caz, ponderea redusă în totalul resurselor a capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen lung este compensată de rotaţia rapidă a elementelor ciclului de exploatare, care permit acoperirea unei părţi a utilizărilor stabile.

Ratele care se pot construi pe baza fondului de rulment:

- rata de finanţare a cifrei de afaceri

360CAFRrfCA ⋅=

- rata de finanţare a activelor circulante

360AcFRrfAc ⋅= sau 100

AcFRrfAc ⋅=

- rata de acoperire a necesarului de fond de rulment

100NFRFRrfNFR ⋅=

- rata de acoperire a datoriilor pe termen scurt

100DTSFRrfDTS ⋅=

Ultimele rate oferă o imagine a modului de finanţare a ciclului de exploatare. Dacă nivelul lor este > 100% ele semnifică faptul că FR a asigurat finanţarea integrală a activelor circulante, a necesarului de fond de rulment respectiv a datoriilor pe termen scurt.

Determinarea nivelului fondului de rulment, în practica financiară se realizează pe baza a trei strategii, cu implicaţii diferite din partea întreprinderilor.

O primă strategie este de a constitui un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante (Fig. 3.).

250

Fig. 3. Strategia echilibrată a FR Dacă se foloseşte această strategie, în perioada de vârf de

activitate se apelează la credite pe termen scurt, iar în perioada de gol de activitate apare un excedent de lichidităţi în fondul de rulment care să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt1. Această politică este considerată una de echilibru, care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate şi lichiditate: diminuarea disponibilităţilor "leneşe"2 va determina creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitărilor de credite pe termen scurt va determina creşterea capacităţii de plată, respectiv a autonomiei financiare a întreprinderii. Disponibilităţile "leneşe" sunt determinate de creşterea progresivă a trezoreriei nete, determinată de creşterea, tot progresivă, a fondului de rulment, disponibilităţi care, în lipsa unui plasament rentabil, au un cost de oportunitate ridicat.

O altă linie strategică ce poate fi adoptată de întreprindere este de a-şi constitui un fond de rulment care să acopere orice oscilaţii trimestriale a necesarului de active circulante (Fig. 4.).

1 Toma , M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pag.204 2 Stancu, I., Finanţe, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 326

Valori

Credite pe termen scurt

Necesar de fond de rulment

Excedent de lichiditati

Fond de rulment

Trim I Trim II Trim III Trim IV Timp

251

Fig. 4. Strategia prudenţială a FR

Este o politică prudenţială, ce se caracterizează prin renunţarea totală la creditul pe termen scurt şi înregistrarea permanentă de excedent de lichidităţi, care ar putea fi utilizate pentru acoperirea oricărei creşteri neaşteptate a activelor circulante. Pentru rentabilitatea generală a societăţii, devine imperios necesar să se găsească plasamente pe termen scurt pentru fructificarea excedentului.

A treia strategie constă în asigurarea unui fond de rulment inferior oscilaţiilor activelor circulante din cursul anului. Reprezentarea grafică a acestei strategii se regăseşte în figura 5.

Fig. 5. Strategia riscantă a FR

Valori

Credite pe termen scurt

Necesar de fond de rulment

Fond de ru lment

Timp Trim I Trim II Trim III Trim IV

Excedent de lichidităţi Fond de rulment

Necesar de active circulante

Timp

Valori

Trim I Trim II Trim III Trim IV

252

În acest caz întreprinderea apelează mereu la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor. Se poate aprecia ca o politică riscantă a fondului de rulment, întrucât întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul creditelor şi al dobânzilor. Totuşi, dacă nivelul rentabilităţii este mai mare decât nivelul dobânzii, această politică a fondului de rulment este acceptabilă întrucât apare efectul pozitiv de îndatorare.

Din cele trei reprezentări ale strategiilor privind fondul de rulment, se poate observa că fondul de rulment are caracter relativ stabil. Dacă nu au loc investiţii importante şi nici operaţiuni financiare pe termen lung, putem asista la o evoluţie progresivă a fondului de rulment, ca urmare a autofinanţării, respectiv a acumulărilor succesive de amortizări, provizioane şi profituri nete nerepartizate.

Necesarul de fond de rulment este acea partea din activele circulante care trebuie finanţată.

Relaţia de calcul este:

NFR = Active curente – Pasive curente

Sau

( ) renefinancia Datorii-CreanteStocuriNFR +=

Necesarul de fond de rulment indică mărimea capitalurilor pe care întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare între plata cumpărărilor şi a altor datorii de exploatare şi încasarea vânzărilor.

În practica economică, necesarul de fond de rulment este analizat pe două componente:

- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE); - necesarul de fond de rulment din afara exploatării

(NFRAE). Necesarul de fond de rulment din exploatare are un caracter

dual, incluzând o dimensiune structurală, ce rezultă din natura activităţii desfăşurate şi din condiţiile de exploatare, respectiv o dimensiune temporară, determinată de volumul activităţii, fluctuaţia cifrei de afaceri, a stocurilor, cât şi a variaţiei creditelor client, respectiv furnizor.

Elementele strict legate de exploatare corespund mărimii activelor şi pasivelor aferente operaţiilor de aprovizionare, producţie şi vânzare. În activ aceste mărimi înglobează în principal, stocurile, creanţele asupra clienţilor şi avansurile achitate de întreprindere cu ocazia unor comenzi făcute furnizorilor. În pasiv, aceste elemente înglobează, în principal, datorii contractate de întreprindere faţă de furnizorii săi şi anumiţi clienţi care au acordat avansuri asupra comenzilor lor în curs.

Astfel, necesarul de fond de rulment din exploatare evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de

253

exploatare, suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie durabilă, permanentă, de finanţare, pe când noţiunea de necesar de fond de rulment din afara exploatării este legată de operaţiuni diverse ale întreprinderii (operaţiuni de transfer, operaţiuni fiscale etc).

Pe parcursul desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale, evoluţia necesarului de fond de rulment este influenţată de următorii factori:

a) obiectul de activitate al agenţilor economici, care face ca în cazul celor cu activitate de producţie necesarul de fond de rulment să fie mai degrabă pozitiv, degajând o nevoie de exploatare, pe când în cazul celor cu activitate de comerţ sau prestări de servicii să poată să fie chiar şi negativ, degajând o resursă de exploatare. Cele două situaţii se datorează diferenţelor care există între duratele de imobilizare a stocurilor şi duratele creditului clienţi.

b) durata ciclului de exploatare a cărei modificare determină modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment prin:

- schimbarea tehnologiilor de fabricaţie; - modificarea structurii producţiei în favoarea unor

produse cu durată a ciclului de fabricaţie mai mare sau mai mică decât durata medie;

- măsuri de natură organizatorică, care conduc la diminuarea timpului de lucru.

c) mărimea cifrei de afaceri, care determină modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment. Limita inferioară a eficienţei creşterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond de rulment să fie inferior, cel mult egal, cu ritmul de modificare a cifrei de afaceri (INFR ≤ ICA).

d) mărimea valorii adăugate, determină, la fel ca şi cifra de afaceri, modificarea în acelaşi sens a necesarului de fond de rulment.

Astfel, pentru agenţii economici cu un nivel redus al valorii adăugate şi o durată a ciclului de exploatare mică, necesarul de fond de rulment din exploatare este foarte mic sau chiar poate degaja resurse nete de exploatare.

În cazul agenţilor economici cu un volum mare al valorii adăugate şi o durată a ciclului de exploatare mare, necesarul de fond de rulment înregistrează valori substanţiale.

Prima situaţie se regăseşte în cazul agenţilor economici cu profil comercial, pe când cea de-a doua în cazul agenţilor economici care produc echipamente tehnice şi tehnologice.

e) modul de gestionare a stocurilor, exprimat prin viteza de rotaţie a stocurilor, are o influenţă invers proporţională asupra necesarului de fond de rulment. Reducerea necesarului de fond de rulment presupune:

254

- creşterea vitezei de rotaţie a stocurilor de materii prime, materiale şi a stocurilor de produse finite;

- dimensionarea optimă a stocurilor; - reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi desfacere. f) indicele inflaţiei determină modificarea în acelaşi

sens a necesarului de fond de rulment; g) costurile de producţie, care determină: - reducerea necesarului de fond de rulment, ca urmare a

reducerii costurilor prin diminuarea consumurilor specifice de resurse materiale şi umane sau scăderea preţurilor şi tarifelor

- creşterea necesarului de fond de rulment ca urmare a depăşirii costurilor de producţie prin neîncadrarea în consumurile specifice de resurse sau prin creşterea preţurilor şi tarifelor;

h) nivelul datoriilor ciclice generat de obligaţiile întreprinderii faţă de furnizori, bugetul statului, salariaţi, care are o influenţă invers proporţională asupra necesarului de fond de rulment;

i) contextul economic, care are o influenţă asupra necesarului de fond de rulment prin factorii externi care pot influenţa mărimea acestuia, cum sunt creditul acordat clienţilor sau cel primit din partea furnizorilor. O mărime a acestora care influenţează negativ nevoia de fond de rulment impune revizuirea termenilor de negociere cu partenerii comerciali.

Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă modificarea necesarului de fond de rulment în perioada curentă faţă de perioada de bază în aşa fel încât necesarul de fond de rulment al perioadei curente poate fi mai mare, egal sau mai mic decât necesarul de fond de rulment al perioadei anterioare.

NFR1 > NFR0, semnifică o creştere a necesităţilor ciclice de finanţare a întreprinderii generată fie de creşterea activelor din exploatare şi din afara exploatării, fie de diminuarea datoriilor de exploatare şi din afara exploatării, fie de acţiunea simultană a acestor două cauze.

NFR1 < NFR0, semnifică o reducere a necesităţilor ciclice de finanţare a întreprinderii generată de diminuarea activelor din exploatare şi din afara exploatării, de creşterea datoriilor de exploatare şi din afara exploatării sau de acţiunea simultană a acestor două cauze.

Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenţia următoarele stări:

a) NFR > 0, Ac > Pc Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică faptul că

există un surplus de active ciclice în raport cu datoriile curente, pentru care întreprinderea trebuie să aloce resurse.

Un necesar de fond de rulment pozitiv reflectă:

255

(a) o situaţie normală dacă este determinată, de exemplu, de:

- politica de investiţii, care atrage creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare;

- creşterea vânzărilor; - mărirea duratei ciclului de fabricaţie, datorită creşterii

complexităţii produselor. (b) o situaţie anormală, dacă este determinată, de exemplu,

de: - existenţa unui decalaj nefavorabil între lichiditatea

activelor circulante şi exigibilitatea datoriilor din exploatare (a crescut durata în zile a încasărilor şi s-a redus durata în zile a plăţilor);

- existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă.

b) NFR < 0, Ac < Pc Necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce reflectă

existenţa unui surplus de resurse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi temporare).

Situaţia este pozitivă dacă este determinată, de exemplu, de:

- accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor; - angajarea unor datorii de exploatare cu termene de

plată mai relaxate. Pentru analiza NFR se mai folosesc şi următoarele rate:

- rata necesarului de fond de rulment

360CA NFRrNFR ⋅=

Această rată evidenţiază intervalul de timp în care necesarul de fond de rulment este acoperit prin cifra de afaceri (exprimată în zile).

Rata necesarului de fond de rulment se poate descompune în:

- 360CA

NFRErNFRE ⋅=

- 360CA

NFRAErNFRAE ⋅=

- rata de acoperire a necesarului de fond de rulment

- 100

NFRFRrfNFR ⋅=

256

Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment indică procentual cu cât participă fondul de rulment la acoperirea unor nevoi temporare. Cu cât rata este mai mare, cu atât societatea comercială nu va avea dificultăţi în plata datoriilor curente.

Trezoreria reflectă soldul final al ansamblului de fluxuri de încasări şi plăţi.

În practică, trezoreriei i-au fost ataşate mai multe noţiuni, ca totalul valorilor de casă, ansamblul activelor lichide, cel mai frecvent utilizată fiind cea de trezorerie netă. În această accepţiune, trezoreria reprezintă diferenţa dintre activul realizat şi disponibilul, pe de o parte, şi datoriile financiare pe termen scurt, pe de altă parte, respectiv diferenţa dintre valorile de trezorerie de activ şi valorile de trezorerie de pasiv.

Fig. 6. Fluxuri de intrare şi ieşire ale trezoreriei Sursa: Peyrard, Josette – Analyse financière avec exercises, 6e édition, Ed. Vuibert, Paris, 1996, pag.133

În categoria activelor de trezorerie se includ: - disponibilităţile (în casă şi în cont curent); - depozitele la termen; - activele financiare de trezorerie, ca:

- investiţii financiare pe termen scurt; - efecte comerciale de încasat; - acreditive; - bilete de trezorerie şi certificate de depozit; - avansuri de trezorerie.

Dezinvestiţii

Creanţe

Acţionari

Investiţii

Produse finite

Bănci şi instituţii

financiare

Obligaţiuni

TREZORERIE

Furnizori

Stocuri

Cheltuieli de exploatare

Proces de producţie

Flux de ieşire

Flux de intrare

257

În categoria pasivelor de trezorerie intră: - împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni cu scadenţă sub

un an corectate cu valoarea primelor privind rambursarea obligaţiunilor;

- partea din creditele bancare pe termen lung scadentă sub un an;

- datoriile ce privesc imobilizările financiare; - alte împrumuturi şi datorii asimilate, la care se adaugă

dobânzile aferente împrumuturilor şi datoriilor asimilate; - creditele bancare pe termen scurt. Analiza trezoreriei este analiza echilibrului financiar curent,

când se compară o mărime relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).

Trezoreria se calculează în general ca diferenţă între fondul de rulment sau fondul de rulment net global şi necesarul de fond de rulment:

NFR-FRT =

În acest fel, trezoreria este influenţată atât de modificarea fondului de rulment (financiar sau global), cât şi de modificarea necesarului de fond de rulment:

- dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment net global) este mai mic decât necesarul de fond de rulment, trezoreria netă este negativă;

- dacă fondul de rulment financiar (sau fond de rulment net global) este mai mare decât necesarul de fond de rulment, trezoreria netă este pozitivă.

Trezoreria pozitivă este rezultatul echilibrului financiar curent al întreprinderii, când fondul de rulment este superior necesarului de fond de rulment. Expresia trezoreriei pozitive se regăseşte sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă şi investiţiilor pe termen scurt.

NFR > 0

T > 0 FR > 0

Fig. 7. Trezoreria pozitivă Această situaţie favorabilă se concretizează într-o

îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit atât plata datoriilor pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente pe piaţa monetară sau financiară.

În acest caz se poate vorbi de o autonomie financiară pe termen scurt.

Chiar dacă înregistrarea unei trezorerii pozitive pe mai multe exerciţii financiare demonstrează o rentabilitate economică ridicată, nu întotdeauna o trezorerie pozitivă este semnul unei

258

situaţii favorabile, deoarece scopul întreprinderii nu este obţinerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activităţi eficiente.

Un fond de rulment pozitiv corelat cu un necesar de fond de rulment negativ va determina de asemenea o trezorerie pozitivă.

Dacă existenţa necesarului de fond de rulment negativ se datorează îmbunătăţirii gestiunii activelor curente şi a datoriilor curente, atunci la nivelul societăţii efectul se va regăsi în existenţa unor resurse suplimentare care au un efect favorabil asupra echilibrului financiar.

FR > 0 T > 0 NFR < 0

Fig. 8. Trezoreria pozitivă O trezorerie pozitivă se poate obţine şi dacă întreprinderea

înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment, de asemenea negativ, dar în mărime absolută mai mare.

FR < 0 T > 0

NFR < 0

Fig. 9. Trezoreria pozitivă În acest caz, deşi teoretic trezoreria pozitivă reflectă un

echilibru financiar al întreprinderii, practic întreprinderea, pe termen lung, se va confrunta cu un dezechilibru, deoarece o parte din imobilizări şi ciclul din exploatare sunt finanţate din datoriile pe termen scurt (furnizori, salariaţi, stat şi bănci).

Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar, când nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din resurse permanente.

Acest deficit monetar este acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt, întreprinderea fiind dependentă faţă de resursele financiare pe termen scurt.

În acest caz situaţia de dependenţă a întreprinderii are ca efect limitarea autonomiei financiare pe termen scurt.

FR > 0 NFR > 0 T < 0

Fig. 10. Trezoreria negativă Echilibrul financiar curent este grav afectat dacă la nivelul

societăţii se înregistrează un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment pozitiv.

În acest caz, pentru acoperirea nevoilor financiare atât pe termen lung cât şi pe termen scurt, se va apela la credite de

259

trezorerie care dacă nu sunt corelate cu măsuri de redresare a activităţii pot conduce la blocaj financiar.

FR < 0

NFR > 0 T < 0

Fig. 11. Trezoreria negativă În decursul desfăşurării activităţii sale, o societate

comercială poate să înregistreze o trezorerie pozitivă sau negativă (mai rar una nulă în situaţia, cu totul întâmplătoare, când fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment au aceeaşi mărime).

Fig. 12. Evoluţia trezoreriei

Cele mai frecvente cauze care conduc la o trezorerie negativă se pot grupa în133:

- criză de creştere, când are loc o creştere puternică a cifrei de afaceri. În acest caz, creşterea resurselor permanente este insuficientă pentru atingerea unui nivel al FR care să acopere NFR, a cărei creştere este proporţională cu cifra de afaceri.

133 Buglea, A., op. cit., pag. 202

TNFR

RF RNF

RF

Timp Trezoreria negativă

Trezoreria nulă Trezoreria pozitivă

260

Fig. 13. Criza de creştere

Ca şi modalităţi de remediere a situaţiei se recomandă

creşterea rentabilităţii, creşterea de capital sau reducerea necesarului de fond de rulment corelată cu încetinirea creşterii.

- criză de gestionare, caracterizată prin creşterea NFR într-un ritm mai mare decât nivelul de creştere al cifrei de afaceri. Această stare poate apare după mai multe exerciţii financiare pe parcursul cărora întreprinderea beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare, dar care nu este urmată de o creştere a cifrei de afaceri. În acest caz, întreprinderea acceptă noi facilităţi acordate clienţilor concretizate în creşterea creanţelor şi implicit a nevoii de fond de rulment.

Fig. 14. Criza de gestionare Îmbunătăţirea situaţiei întreprinderii se poate realiza prin

corelarea activelor ciclice cu pasivele ciclice realizată prin reducerea activelor şi creşterea pasivelor. În primul rând, în acest caz se va urmări creşterea eficienţei gestionării stocurilor şi a creditelor acordate clienţilor.

- politică financiară deficitară. Cauza acestei situaţii este generată de realizarea unor investiţii masive fără a se recurge la o finanţare pe termen lung. Ca şi efect, resursele permanente au fost alocate imobilizărilor,

T

bani [u.m.]

FR T

NFR T > 0

Evoluţia cifrei de afaceri

T < 0

NFR

FR

timp

T

bani [u.m.]

T > 0 Evoluţia cifrei de afaceri

T < 0

NFR

FR

timp

NFR

FR T

261

existând şi posibilitatea înregistrării unui fond de rulment negativ.

Remedierea situaţiei presupune efectuarea unei analize a investiţiilor care să conducă la restructurarea fondului de rulment printr-un aport de fonduri proprii, prin apelarea la împrumuturi pe termen mediu şi lung, prin creşterea aportului acţionarilor sau chiar prin cesionarea de imobilizări.

Fig. 15. Politică financiară deficitară - criză de rentabilitate. Înregistrarea unei rentabilităţi

reduse sau chiar de pierderi provoacă diminuarea capitalului propriu şi, implicit, reducerea fondului de rulment.

Fig. 16. Criză de rentabilitate

Restabilirea echilibrului pe termen lung presupune, în primul

rând, creşterea rentabilităţii, compensarea pierderilor prin aport de capital propriu şi numai dacă aceste variante au fost epuizate, apelarea la împrumuturi pe termen lung.

- diminuarea activităţii. Reducerea continuă a cifrei de afaceri determină reducerea necesarului de fond de rulment. Trezoreria se poate ameliora ca urmare a

T < 0

T

bani [u.m.]

T > 0

Evoluţia cifrei de afaceri

NFR

FR

timp

NFR

FR

T

T bani

[u.m.]

T > 0

Evoluţia cifrei deafaceri

NFR

FR

timp

NFR

FR

T

T < 0

262

- diminuării creanţelor de exploatare şi a stocurilor, în timp ce creditele furnizor rămân aceleaşi.

Fig. 17. Diminuarea activităţii Ca şi remedii pentru îmbunătăţirea situaţiei, în primul rând,

se impune reducerea nevoii de fond de rulment în acelaşi timp cu reducerea activităţii, apoi redresarea rentabilităţii şi activităţii şi abia în ultimul rând aportul de capital.

În mod practic, întreprinderile se confruntă, de cele mai multe ori, cu o trezorerie negativă, generată de corelaţiile dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment

În activitatea curentă, cauzele cele mai frecvente ale dezechilibrului financiar, care fac ca întreprinderea să intre în incapacitatea de a-şi onora obligaţiile pe care le are faţă de furnizori, stat, salariaţi, acţionari şi bănci, se regăsesc în:

- imobilizarea resurselor financiare în stocuri de materii prime şi materiale peste necesar, ca urmare a aprovizionării acestora în cantităţi exagerate sau într-o altă structură decât cea corespunzătoare nevoilor producţiei: - în producţia neterminată, ca urmare a nerespectării

disciplinei tehnologice şi a depăşirii ciclului de fabricaţie;

- în stocuri de produse finite, ca urmare a lansării în fabricaţie a unor produse fără desfacere asigurată, a calităţii necorespunzătoare sau a nelivrării la termen a produselor finite către beneficiari;

- nerealizarea profitului prevăzut sau înregistrarea de pierderi;

- neîncasarea la timp, de la clienţi, a contravalorii produselor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

T > 0

T

bani [u.m.]

Evoluţia cifrei de afaceri

NFR

FR

timp

NFR

FR

T

T < 0

263

15.1.3 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Lichiditatea întreprinderii este o formă a echilibrului financiar, fiind percepută în literatura de specialitate în mai multe sensuri1:

- în sens foarte larg, ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate, la un moment dat, în bani;

- în sens larg, ca fiind capacitatea pe care o are o întreprindere de a acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligaţiile pe termen scurt, ca elemente de pasiv (lichiditatea patrimonială);

- în sens restrâns, ca fiind capacitatea întreprinderii de a satisface prompt din disponibilităţi şi alte plasamente lichide, în maximum 10 – 20 zile, obligaţiile exigibile.

Ratele de lichiditate, cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de rate de trezorerie, măsoară capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor pe care le are pe termen scurt.

Analiza ratelor de lichiditate se realizează prin compararea ansamblului lichidităţilor potenţiale (active care pot fi transformate în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datorii care trebuie rambursate pe termen scurt).

Formele pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt: - rata lichidităţii generale; - rata lichidităţii reduse; - rata lichidităţii curente; - rata lichidităţii imediate. Rata lichidităţii generale (rlg) exprimă capacitatea

întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt (de exploatare) din activele de exploatare.

scurt) termen pe Pc(Datoriibanesti itatiDisponibilIftsCreanteStocurirlg

+++==

PcAc

unde: Ac – active circulante; Pc – pasive curente; Ifts – investiţii financiare pe termen scurt. De cele mai multe ori se consideră că lichiditatea generală

reflectă o situaţie favorabilă, bună, dacă are valori cuprinse între [1,2 ÷ 2] limita minimă a sa fiind 1.

Dacă rata lichidităţii generale are valori mai mari de 1,2 situaţia întreprinderii este bună, deoarece cel puţin pe termen scurt, datorită activelor circulante mai mari decât obligaţiile curente, aceasta are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile. 1 Băileşteanu, Ghe., op. cit., pag. 184

264

În acest caz, apariţia unor evenimente neprevăzute în mişcarea activelor circulante sau în deteriorarea valorii acestora este acoperită tocmai prin diferenţa dintre valoarea activelor circulante şi datoriile pa termen scurt.

Trebuie avut în vedere totuşi că o rată a lichidităţii generale mare nu înseamnă o activitate eficientă deoarece mărimea ratei este influenţată de nivelul stocurilor care de multe ori se concretizează printr-un nivel redus al lichidităţii (stocuri cu mişcare lentă, stocuri fără mişcare, stocuri degradate şi nevandabile, etc.).

Valoarea maxim acceptabilă a ratei lichidităţii generale este de 2, peste acest nivel considerându-se că activele circulante sunt gestionate necorespunzător.

Dacă rata lichidităţii generale este egală cu 1, situaţia întreprinderii este delicată deoarece există o corespondenţă deplină între activele circulante şi resursele corespunzătoare, şi orice întârziere în încasarea creanţelor conduce la imposibilitatea acoperirii obligaţiilor curente.

Dacă rata lichidităţii generale este mai mică decât 1, situaţia întreprinderii este riscantă, ea fiind în situaţia de a înregistra plăţi restante cu influenţă asupra fluxurilor băneşti şi financiare ale întreprinderii. În acest caz remedierea situaţiei se poate realiza prin reducerea nivelului stocurilor fără a influenţa însă continuitatea producţiei sau prin reducerea duratei creditului client.

Pentru analiza lichidităţii generale trebuie să ţinem seama de următoarele aspecte:

- asupra nivelului lichidităţii acţionează mai mulţi factori ca: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, viteza de rotaţie a activelor circulante, sezonalitatea, faza de maturitate a întreprinderii;

- nu este suficient ca rata lichidităţii generale să fie supraunitară, ci trebuie ca tendinţa acesteia să fie de creştere.

Rata lichidităţii reduse (rlr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate relativ rapid în disponibilităţi. În acest fel, pentru calculul ratei, se elimină influenţa lichidităţii stocurilor.

Ca modalităţi de calcul, rata lichidităţii reduse se poate determina:

- prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor circulante şi raportarea la valoarea pasivelor circulante:

scurt termen pe DatoriiSAc

PcSAcrl r

−=

−=

265

- prin raportarea sumei creanţelor, investiţiilor financiare pe termen scurt şi disponibilităţilor băneşti, la valoarea pasivelor circulante:

scurt) termen pe Pc(Datoriibanesti itatiDisponibilscurt termen pe financiare InvestitiiCreanterlr

++=

Mărimea optimă a acestui indicator este 1, dar această rată

este de regulă subunitară, considerându-se că un nivel între [0,6 ÷ 1] reflectă o bună capacitate de plată a obligaţiilor pe termen scurt.

Depăşirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a creanţelor (dificultăţi în încasarea lor), fie a disponibilităţilor (lipsa unei strategii în utilizarea acestora).

Rata lichidităţii curente (rlc), pune în corespondenţă elementele cele mai lichide ale activului cu obligaţiile pe termen scurt, reflectând capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din plasamente şi disponibilităţi.

Pcbanesti itatiDisponibilscurt termen pe financiare Investitiirlc

+=

Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între [0,4 ÷

0,6]. Rata lichidităţii imediate (rli) caracterizează capacitatea

întreprinderii de a rambursa prompt datoriile, ţinând cont de disponibilităţile existente.

scurt) termen pe (Datorii PcitatiDisponibilrli =

Valoarea optimă a acestei rate de lichiditate este cuprinsă

între [0,2 ÷ 0,3]. O valoare mai ridicată a acestei rate nu constituie o garanţie

că întreprinderea poate să-şi plătească datoriile pe termen scurt dacă celelalte elemente ale activului circulant au un grad redus de lichiditate.

Un nivel redus al acestei rate poate asigura menţinerea echilibrului financiar dacă întreprinderea deţine stocuri, creanţe sau titluri de plasament uşor mobilizabile, în concordanţă cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.

Analiza ratei lichidităţii imediate trebuie efectuată cu rezerve1 deoarece:

1 Tabără, N., Horomnea, E., Toma, C., Analiza contabil-financiară, Tipografia Moldova, Iaşi, 2001, pag. 159

266

- disponibilităţile se modifică semnificativ, în perioade scurte de timp, ca urmare a raportului dintre încasări şi plăţi;

- încasările substanţiale dintr-o anumită perioadă nu reprezintă neapărat un indiciu de echilibru financiar, ci pot fi cauzate de încasări lente în perioada imediat precedentă;

- nivelul relativ scăzut poate fi interpretat nu numai ca un semnal al dificultăţilor întâmpinate în recuperarea creanţelor, dar şi ca o politică de gestiune strictă a disponibilităţilor.

O altă formă a lichidităţii este lichiditatea patrimonială (lp) calculată cu relaţia:

100C

ATSDlp ⋅+++

=

unde: D - disponibilităţi în casă, cont, plafoane de credit aprobate; S - sume de încasat din vânzări de mărfuri, prestări servicii,

clienţi, debitori, etc.; T - titluri de credit negociabile – acţiuni, obligaţiuni, efecte

comerciale; A - elemente de activ – stocuri (mai puţin cele degradate),

clienţi (mai puţin cei neîncasaţi la termen); C - credite pe termen scurt şi alte datorii. Lichiditatea patrimonială indică o situaţie bună atunci când

valoarea indicatorului este mai mare sau cel puţin egală cu 100%. În activitatea practică nivelele optime ale indicatorilor de

lichiditate pot fi considerate orientative şi în consecinţă modificate corespunzător dacă se iau în considerare şi alţi factori, precum:

- condiţiile concrete de desfăşurare a activităţii de exploatare a fiecărei societăţi când deţinerea de active de natura stocurilor, creanţelor şi plasamentelor uşor mobilizabile permite transformarea lor rapidă în disponibilităţi;

- abilitatea de negociere cu clienţii şi furnizorii pentru obţinerea unor durate de încasare a creanţelor mai mici decât durata de plată a datoriilor pe termen scurt;

- folosirea eficientă a resurselor materiale prin obţinerea unor viteze de rotaţie a acestora, exprimată în număr de rotaţii, mai mari decât nivelul mediu al ramurii.

Indicatorii de lichiditate caracterizează calitatea activităţii economico – financiare, care scade atunci când mijloacele băneşti sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotaţie încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienţi neîncasaţi la timp, materiale şi materii prime degradate).

267

Gradul de lichiditate al elementelor de active circulante are o influenţă directă asupra echilibrului financiar. Cu cât nivelul lichidităţii este mai mic sau înregistrează o tendinţă de scădere, influenţa se transmite direct asupra necesarului de fond de rulment care va înregistra valori crescătoare.

În ultimă instanţă deprecierea gradului de lichiditate va influenţa structura utilizărilor temporare şi implicit echilibrul întreprinderii pe termen scurt.

Înregistrarea unui nivel al lichidităţii insuficient are consecinţe nefavorabile asupra mediului de afaceri, dintre care amintim:

- pentru întreprinderea în cauză: - limitarea şi chiar reducerea producţiei; - imposibilitatea achiziţionării de materii prime şi

materiale în momentul apariţiei unor situaţii favorabile pe piaţă;

- posibilităţi reduse de a achiziţiona cantităţi mari; - precipitarea actului decizional.

- pentru creditorii întreprinderii: - întârzieri în încasarea veniturilor financiare aferente

sumelor împrumutate; - neîncasarea sau încasarea cu întârziere a ratelor

scadente; - greutăţi în asigurarea echilibrului financiar avut în

vedere la acordarea împrumuturilor; - pentru clienţii întreprinderii:

- neprimirea la termen sau primirea cu întârziere a produselor contractate;

- perturbarea activităţii de exploatare; - modificarea condiţiilor creditului comercial.

Solvabilitatea poate fi definită în două modalităţi: - ca aptitudinea întreprinderii de a face faţă

angajamentelor sale în caz de lichidare1; - ca şi capacitatea unei firme de a-şi achita obligaţiile pe

termen lung2; Pornind de la aceste definiţii ale solvabilităţii se pot construi

mai multe rate de solvabilitate: - Solvabilitatea patrimonială (gsp) exprimă gradul în

care capitalul social asigură acoperirea obligaţiilor pe termen mediu şi lung, determinându-se cu relaţia:

1 Cristea, H., Ştefănescu, N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 1996, pag. 292 2 Higgins, RC, Analysis for Financial Management, Irwin, Homewood, H Boston, MA, USA, 1992, pag 6

268

100social Capital ITML

social Capitalgsp ⋅+

=

unde: ITML – împrumuturi pe termen mediu şi lung. Putem să considerăm o întreprindere ca fiind insolvabilă,

atunci când capitalurile proprii sunt negative datorită faptului că datoriile întreprinderii sunt mai mari decât valoarea activelor.

- Solvabilitatea patrimonială la termen (gspt)care se

construieşte în două variante:

DTSIMTLcirculante Activeeimobilizat Active

totaleDatoriiactiv Totalgs pt +

+==

unde: DTS – datorii pe termen scurt. O întreprindere aflată în stare de funcţionare spunem că

este solvabilă atunci când suma activelor fixe şi circulante este mai mare sau cel puţin egală cu totalul pasivelor exigibile. Înseamnă că o întreprindere poate să fie solvabilă chiar dacă la un moment dat ea nu are capacitate de plată şi nu dispune de lichiditatea financiară.

Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot fi temporare dacă societatea comercială este solvabilă.

Din acest motiv se spune că solvabilitatea unei întreprinderi este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidităţii (capacităţii de plată) se datorează unor situaţii conjuncturale.

Solvabilitatea patrimonială la termen, construită cu această relaţie, exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută, şi anume „situaţia netă”.

Valoarea optimă este influenţată de sectorul de activitate al întreprinderii, gradul de lichiditate şi exigibilitate şi de viteza de rotaţie a elementelor patrimoniale. Creşterea ponderii activelor imobilizate pentru numărător şi a datoriilor pe termen scurt pentru numitor în condiţiile în care datoriile pe termen scurt au un termen de exigibilitate mai mic decât durata de transformare a activelor circulante în lichidităţi, conduc la creşterea nivelului indicatorului, şi deci la creşterea nivelului optim.

totalefinanciare Datoriiactiv Totalgspt =

Indicatorul ne arată măsura în care datoriile financiare ale societăţii (aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu şi scurt) sunt acoperite pe seama activelor.

269

Solvabilitatea întreprinderii poate fi urmărită şi prin capacitatea de rambursare a datoriilor pe care le înregistrează, când putem folosi indicatorii:

- gradul de acoperire a serviciului datoriei (gsd), arată măsura în care întreprinderea îşi acoperă rata de rambursare a creditului pe termen mediu şi lung (Rc) şi dobânda aferentă creditului pe termen mediu şi lung (Db) din profitul net (PN) şi amortizare (A). Relaţia de calcul este:

DbRcplatite Dividente -A PNgsd +

+=

Cu cât indicatorul are un nivel mai scăzut cu atât el arată o marjă de siguranţă mai mică.

În acest caz relaţia evidenţiază oportunitatea creditului din punct de vedere al efectelor generate, considerâdu-se că acesta trebuie rambursat din veniturile viitoare obţinute şi nu din lichidarea activelor.

- capacitatea de rambursare a datoriilor (grd) exprimă măsura în care datoriile totale ale întreprinderii pot fi acoperite din rezultatele obţinute, calculânde-se cu relaţia:

totaleDatoriiexploatare debrut Excedentul

.

- gradul de acoperire al dobânzii (gad) arată gradul în care rezultatul exploatării poate acoperi cheltuielile cu dobânzile:

dobanzilecu leCheltuieliiexploatari Rezultatulgad =

15.1.4 Analiza ratelor de gestiune

Analiza gestiunii resurselor urmăreşte completarea

informaţiilor financiare statice, cu valoare descriptivă rezultate din analiza echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii cu informaţii care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului financiar, a cărui scop este acoperirea datoriilor din vânzările proprii.

Urmărirea modului de gestionare a resurselor se face cu ajutorul ratelor de gestiune (viteze de rotaţie) care arată rapiditatea cu care resursele trec prin toate stadiile până se reîntorc în formă bănească iniţială. Mai precis, cu ajutorul acestor rate se măsoară

270

viteza de transformare a activelor în lichidităţi, precum şi viteza de reînnoire a datoriilor.

Rata de gestiune a stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile până se reîntorc în formă bănească iniţială.

Folosind indicatorii de gestiune determinăm de câte ori, într-o perioadă de gestiune, stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare – fabricaţie – vânzare, respectiv durata în zile a unei rotaţii complete.

Cu cât viteza de rotaţie a stocurilor este mai mare, cu atât eficienţa folosirii lor este mai ridicată, deoarece efectele obţinute în urma folosirii acestora sunt mai mari.

Principalii factori care determină mărimea stocurilor se regăsesc în:

- nivelul previzionat al vânzărilor; - durata procesului de fabricaţie; - perisabilitatea produselor finite; - uşurinţa aprovizionării sau uşurinţa înlocuirii stocurilor; - consecinţele neasigurării unui anumit tip de materie

primă. Gestiunea stocurilor se urmăreşte cu ajutorul ratei de

gestiune exprimate prin: - numărul de rotaţii într-o anumită perioadă; - durata în zile a unei rotaţii.

mediuStocCAnr = sau 360

CAmediuStocdz ⋅=

Stoc mediu= Stoc iniţial + Stoc final

2

CA = cifra de afaceri În cadrul stocului mediu se includ:

- stocul de materii prime şi materiale; - stocul de producţie în curs; - stocul de produse finite. Factorii de influenţă asupra duratei unei rotaţii pot fi grupaţi

după mai multe criterii, dintre care pot fi reţinute două: (a) după locul unde se manifestă vom avea: - factori interni; - factori externi. Factorii interni sunt legaţi de activitatea agentului economic

şi se regăsesc în: - durata ciclului de producţie; - complexitatea procesului tehnologic; - particularităţile produselor stocate;

271

- caracterul sezonier al producţiei. Factorii externi sunt legaţi de mediul în care îşi desfăşoară

activitatea agentul economic, fiind regăsiţi în: - conjunctura economică; - relaţiile dintre întreprindere şi partenerii de afaceri

(furnizori, clienţi). (b) după stadiile circuitului activelor circulante, vorbim de

factori ai: - aprovizionării; - producţiei; - comercializării. În stadiul aprovizionării căile de creştere a vitezei de

rotaţie s-ar reduce la: - reducerea cheltuielilor cu materiile prime şi materialele; - reducerea la minimum necesar a stocurilor de materii

prime, materiale, obiecte de inventar. Măsurile de accelerare a vitezei de rotaţie în acest stadiu

vizează: - dimensionarea optimă a stocurilor; - aprovizionarea ritmică cu resurse materiale; - organizarea corespunzătoare a relaţiilor cu furnizorii şi

cu transportatorii, pentru asigurarea ritmicităţii şi continuităţii procesului de producţie;

- aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la sursele cele mai apropiate şi cu mijloacele de transport cele mai economice;

- urmărirea schimbărilor care au loc în tehnologia de fabricaţie şi adaptarea aprovizionării la necesităţile procesului de producţie;

- eliminarea degradărilor şi a pierderilor din timpul transportului;

- reducerea şi eliminarea stocurilor supranormative şi a cheltuielilor neeconomicoase;

- îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare şi manipulare prin folosirea mijloacelor mecanizate şi automatizate în vederea eliminării pierderilor, degradărilor şi sustragerilor de materiale.

În stadiul producţiei căile creşterii vitezei de rotaţie privesc: - reducerea duratei ciclului de producţie; - reducerea costurilor de fabricaţie. În acest stadiu, măsurile de creştere a vitezei de rotaţie sunt

mult mai complexe şi privesc: - perfecţionarea şi modernizarea tehnologiilor de

fabricaţie; - creşterea calităţii produselor şi eliminarea rebuturilor; - reducerea la minim a deşeurilor şi valorificarea

superioară a acestora; - mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;

272

- aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă; - îmbunătăţirea organizării muncii prin folosirea completă

a zilei de muncă; - ridicarea calificării personalului muncitor; - asigurarea ritmicităţii producţiei; - reducerea consumurilor specifice; - eliminarea circuitelor inutile; - creşterea productivităţii muncii; - raţionalizarea cheltuielilor de conducere, administraţie şi

servicii. În stadiul comercializării căile de creştere a vitezei de

rotaţie urmăresc reducerea duratei de imobilizare în produse finite şi creşterea ritmului de încasare a produselor livrate.

Măsurile în acest stadiu privesc: - încheierea, în termen, a contractelor de livrare a

produselor; - desfăşurarea ritmică a livrărilor, conform termenelor

stabilite; - organizarea depozitării de produse finite şi a

transportului de la secţiile de producţie la depozite; - îmbunătăţirea relaţiilor cu beneficiarii şi cu unităţile de

transport; - urmărirea modului de respectare a clauzelor

contractuale, atât de către unitate, cât şi de către clienţi: - promovarea unor programe de marketing care să

conducă la creşterea vânzărilor; - evitarea lansării în fabricaţie a unor produse fără

desfacere asigurată; - alegerea celei mai avantajoase forme de decontare; - urmărirea şi evidenţierea exactă a documentelor de

decontare; - reducerea şi eliminarea cauzelor care generează

refuzuri de plată; - aplicarea sancţiunilor economice şi financiare în cazul

neîmplinirii condiţiilor contractuale. Rata de gestiune a clienţilor (viteza de rotaţie a creanţelor)

ne arată cât de repede îşi încasează întreprinderea contravaloarea livrărilor de la clienţi, putându-se aprecia fie prin numărul de rotaţii al creditului clienţi, fie prin durata de încasare, în zile a creditului:

Clientimediu SoldCAnrCl = sau

360CA

Clientimediu SolddzCl ⋅=

273

Mărimea acestui indicator este influenţată de: - strategia întreprinderii furnizoare care, dacă este în

expansiune, va acorda un interval de timp de plată mai mare decât concurenţii ei;

- relaţiile stabilite cu clienţii, când se acordă un termen mai mare de plată pentru clienţii tradiţionali, pentru întreprinderi care prezintă garanţii serioase;

- specificul producţiei când pentru produsele perisabile intervalul este mult mai mic;

- conjunctura economică care este favorabilă, determinând întreprinderea să acorde un interval de timp mai mare;

- politica de credit practicată pe piaţă care determină ca atunci când dobânzile cresc să scadă durata creditului client, iar atunci când scad să crească aceste credite.

În analiza creditului client trebuie să ţinem seama de următoarele aspecte:

- dacă durata în zile a creditului este mare înseamnă că se folosesc resursele financiare ale întreprinderii.

- tendinţa de creştere a duratei în zile a creditului client este un semnal fie al înrăutăţirii situaţiei întreprinderii, fie a situaţiei clienţilor.

Rata de gestiune a furnizorilor (viteza de rotaţie) ne arată cât de repede întreprinderea îşi achită obligaţiile sale faţă de furnizori exprimându-se prin număr şi durata în zile a unor rotaţii.

Furnizorimediu SoldCAnrFz =

360CA

Furnizorimediu Solddz Fz ⋅=

În analiza creditului furnizor reţinem: - o durată în zile mare a creditului furnizor înseamnă că

întreprinderea foloseşte resursele acestuia. - dacă tendinţa este de creştere atunci întreprinderea se

poate confrunta cu dificultăţi de plată. Aprecierea ratelor de gestiune (a stocurilor, clienţilor sau

furnizorilor) se face prin compararea cu indicatori ai perioadelor anterioare, prin compararea cu indicatori obţinuţi de unităţi similare sau cu mărimi medii ale ramurii. Pentru fundamentarea concluziilor analizei este necesară şi urmărirea tendinţei ratelor de gestiune.

Gestiunea resurselor reflectă o activitate eficientă dacă ritmul de creştere al resurselor este mai redus decât ritmul de creştere al producţiei, respectiv al cifrei de afaceri.

274

Pe termen scurt, stabilitatea sau fragilitatea unei întreprinderi, generată de gestionarea resurselor de care dispune, depinde de trei factori:

1) stocurile şi intervalul lor de stocare; 2) clienţii şi intervalul lor de încasare; 3) furnizorii şi intervalul lor de plată.

15.1.5 Analiza rentabilităţii Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele

activului total al întreprinderii, fără a ţine seama de modul de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate) alocate pentru constituirea acestui activ. Din acest motiv, se spune că rata rentabilităţii economice este independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.

Relaţia de calcul a ratei rentabilităţii economice este:

100At

RE EBE;Re ⋅=

unde: EBE – excedentul brut din exploatare; RE – rezultatul exploatării; At – active totale Rata rentabilităţii economice, calculată cu această relaţie

exprimă nivelul de remunerare a activului total aflat la dispoziţia societăţii comerciale.

Rata arată nivelul excedentului brut al exploatării sau rezultatul exploatării obţinut la 100 lei active totale, valoarea sa informaţională fiind importantă pentru manageri, deoarece ei trebuie să asigure o bună gestionare a capitalului existent.

Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice cel mai frecvent utilizată consideră că rata este rezultatul produsului dintre o rată de rotaţie şi o rată a marjei:

100CARE

AeCARe ⋅⋅=

unde:

=AeCA

rata de rotaţie a activelor de exploatare;

=CARE

rata marjei (rata profitabilităţii comerciale).

275

Creşterea ratei rentabilităţii economice se poate realiza fie prin creşterea rotaţiei activelor, fie prin creşterea marjei comerciale:

- creşterea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare presupune: - optimizarea structurii activelor; - creşterea ponderii mijloacelor fixe; - creşterea ponderii mijloacelor fixe active; - reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs; - reducerea stocurilor de active circulante şi a duratei

în zile a unei rotaţii a acestora; - creşterea cifrei de afaceri.

- sporirea ratei marjei comerciale se poate realiza prin: - modificarea structurii producţiei vândute prin

creşterea ponderii produselor cu profitabilitate comercială mai mare;

- creşterea preţurilor de livrare ca urmare a îmbunătăţirii calităţii produselor;

- reducerea cheltuielilor de aprovizionare, exploatare şi comercializare;

- creşterea volumului fizic al producţiei, care va avea ca efect reducerea costurilor unitare, ca urmare a influenţei costurilor fixe.

Rata rentabilităţii financiare măsoară performanţa capitalului propriu, iar în mod indirect, oportunitatea menţinerii acestuia în afacere.

Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende şi creşterea capitalurilor proprii (creşterea rezultatelor), constituind un mijloc de stimulare a participării la creşterea capitalului social, atât pentru acţionarii existenţi, cât şi pentru noii acţionari.

Este dependentă atât de modalităţile de finanţare a activităţii, fiind sensibilă la modificarea structurii financiare, în special a gradului de îndatorare, cât şi de regimul de calcul al amortizărilor şi provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile pentru determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.

Dacă utilizăm ratele explicative putem să determinăm factorii de influenţă asupra riscului financiar.

rf = CprRex

care poate fi scrisă: rfCprDat)r(rr dee ⋅−+=

276

Unde: rf – rata rentabilităţii financiare Rex (Pn) – rezultatul exerciţiului (profit net) Cpr – capitalul propriu re – rata rentabilităţii economice rd – rata dobânzii Dat - datorii Dacă se consideră şi influenţa ratei impozitului pe profit:

( )pdf i1CprDatr

AeCA

CARE

AeCA

CAREr −⋅⎥

⎦

⎤⎢⎣

⎡⋅⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −⋅+⋅=

Unde: RE – rezultatul exploatării CA – cifra de afaceri Ae – active din exploatare ip – cota de impozit pe profit Utilizând formula de mai sus, factorii de influenta aferenţi

riscului financiar sunt după cum urmează:

viteza de rotaţie a activelor de exploatare re rata profitabilităţii comerciale ∆rf efect levier diferenţa dintre re şi rd

gradul de îndatorare impozitul pe profit

Întreprinderea care apelează la credite se poate găsi în una

din situaţiile următoare: - siguranţă, când re > rd, iar apelarea la credite va

conduce la îmbunătăţirea ratei rentabilităţii financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât rata îndatorării este mai mare;

- risc, când re < rd, iar apelarea la credite va conduce la diminuarea performanţelor financiare, ceea ce impune minimizarea gradului de îndatorare;

- indiferenţă, când re = rd, iar apelarea la credite nu influenţează gradul de risc al întreprinderii.

Reducerea riscului financiar presupune: - accelerarea vitezei de rotaţie a activelor de exploatare; - creşterea profitabilităţii comerciale; - fundamentarea politicii financiare care să permită

valorificarea conjuncturilor favorabile.

277

15.2 Analiza pe baza Contului de profit şi pierdere

15.2.1 Analiza veniturilor

Veniturile se grupează, pe categorii de venituri, după natura lor în:

- venituri din exploatare; - venituri financiare; - venituri extraordinare. a) Veniturile din exploatare sunt reprezentate de acele

venituri obţinute din activitatea de bază a societăţii comerciale, care se concretizează în:

- venituri din vânzarea mărfurilor, exprimă preţul de vânzare al bunurilor achiziţionate de la terţi (exclusiv TVA) şi revândute în aceeaşi stare sau preţul de vânzare al bunurilor obţinute în procesul de exploatare şi vândute prin magazinele proprii;

- producţia vândută reflectă preţul de vânzare (exclusiv TVA) al produselor finite, semifabricatelor şi produselor reziduale vândute, al lucrărilor, studiilor şi cercetărilor efectuate, al serviciilor prestate, precum şi veniturile din redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi activităţi diverse facturate;

- cifra de afaceri se determină prin însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor cu producţia vândută;

- venituri din producţia stocată, reprezintă variaţia în plus (situaţie de stocaj) sau în minus (situaţie de destocaj) între valoarea la cost de producţie a stocurilor de produse finite şi de producţie în curs de la finele perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale de produse finite şi de producţie în curs, neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite.

- venituri din producţia de imobilizări, reflectă valoarea imobilizărilor corporale şi necorporale realizate în regie proprie şi exprimată în costuri de producţie;

- producţia exerciţiului se obţine prin însumarea producţiei vândute cu veniturile din producţia stocată şi cu veniturile din producţia de imobilizări;

- venituri din subvenţii de exploatare, reprezintă subvenţiile primite de la buget, colectivităţi publice sau alte societăţi comerciale pentru acoperirea diferenţelor de preţ sau pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii (finanţarea activităţii de cercetare şi alte finanţări) de care beneficiază unitatea;

- alte venituri din exploatare, cuprinde venituri din: creanţe recuperate; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi

278

subvenţii primite; vânzarea activelor şi alte operaţii de capital; subvenţii pentru investiţii; alte venituri din exploatare;

- venituri din provizioane privind activitatea de exploatare reflectă veniturile din reluări (acumulări, diminuări sau consumuri) de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, pentru deprecierea imobilizărilor corporale, necorporale şi în curs şi pentru deprecierea activelor circulante.

b) Veniturile financiare reflectă remunerarea capitalului investit de societate (în alte societăţi sau pe piaţa financiară) sau manifestarea unor factori conjuncturali şi cuprind:

- venituri din imobilizări financiare; - venituri din investiţii financiare pe termen scurt; - venituri din creanţe imobilizate; - venituri din investiţii financiare cedate; - venituri din diferenţe de curs valutar; - venituri din dobânzi; - venituri din sconturi obţinute; - venituri din provizioane de natură financiară; - alte venituri financiare. c) Veniturile extraordinare cuprind veniturile obţinute de

societatea comercială din operaţii care nu au un caracter normal, nefiind generate de activitatea curentă (de exemplu daunele pretinse de deţinătorii de poliţe în urma producerii unor calamităţi).

Veniturile extraordinare sunt venituri rezultate din compensaţiile primite pentru cheltuieli sau pierderi din calamităţi sau alte evenimente extraordinare

15.2.2 Analiza cheltuielilor

Cheltuielile se grupează, pe categorii de cheltuieli, după

natura lor în: - cheltuieli de exploatare; - cheltuieli financiare; - cheltuieli extraordinare; - cheltuieli cu impozitul pe profit. a) Cheltuielile de exploatare reprezintă expresia

bănească a consumului de resurse pentru obţinerea de produse, executarea de lucrări sau prestarea de servicii şi cuprind:

- cheltuielile cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al materiilor prime, al materialelor de natura obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;

- cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi, cum sunt: cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile; redevenţe,

279

- locaţii de gestiune şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferuri; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare şi altele;

- cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu personalul, suportate de persoana juridică);

- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, care grupează cheltuielile generate de amortizarea imobilizărilor şi de constituirea sau suplimentarea provizioanelor pentru: riscuri şi cheltuieli; deprecierea imobilizărilor corporale, necorporale şi în curs; deprecierea elementelor de stocuri, creanţelor neîncasabile faţă de clienţi incerţi, rău platnici sau cu care unitatea este în litigiu;

- cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, faţă de bugetul central, bugetele locale sau alte organisme publice;

- alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc.).

b) Cheltuieli financiare reflectă echivalentul monetar pe care societatea comercială îl suportă pentru folosirea resurselor acordate de alţi agenţi economici pe termen lung, pentru acoperirea pierderilor care apar în condiţiile imposibilităţii de a recupera total sau parţial investiţiile efectuate pe termen lung sau pierderile generate de factori conjuncturali.

Aceste cheltuieli cuprind următoarele elemente: - pierderi din creanţe legate de participaţii; - cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; - diferenţe nefavorabile de curs valutar; - dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; - sconturile acordate clienţilor; - pierderi din creanţe de natură financiară etc. În această categorie se mai includ şi cheltuielile cu

amortizările şi provizioanele care vizează cheltuielile ocazionate de amortizarea primelor de rambursare a obligaţiunilor sau cheltuielile ocazionate de constituirea sau suplimentarea provizioanelor privind:

- riscuri şi cheltuieli; - deprecierea imobilizărilor financiare; - deprecierea titlurilor de plasament; - deprecierea creanţelor din conturile de decontări în

cadrul grupului şi cu asociaţii.

280

c) Cheltuieli extraordinare vizează cheltuielile generate de operaţii de natură extraordinară, cu caracter accidental, care pot apărea în activitatea unei societăţi comerciale (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

15.2.3 Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Contul de profit şi pierdere permite urmărirea activităţii

desfăşurate de întreprindere pe tipuri de activităţi, în care sunt reflectate toate operaţiunile care influenţează indicatorii de rezultate.

Fiecare dintre aceste operaţiuni este subordonată obţinerii unui rezultat net, prin obţinerea unui surplus financiar la fiecare nivel de activitate.

Pentru analiza Contului de profit şi pierdere se au în vedere următorii indicatori:

- cifra de afaceri; - excedentul brut al exploatării; - rezultatul exploatării; - rezultatul financiar; - rezultatul curent. a) Cifra de afaceri (CA) este formată din vânzările de

mărfuri şi producţia vândută, fiind indicatorul care măsoară volumul activităţii întreprinderii.

Ca şi modalitate de calcul, cifra de afaceri se determină prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi altor venituri din exploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Relaţia de calcul este:

CA = Qv + Vv + Vs

unde: Qv- producţia vândută (venituri din vânzarea produselor finite, a semifabricatelor, a produselor reziduale, din lucrări executate şi servicii prestate, din studii şi cercetări, din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, din activităţi diverse: comisioane, servicii prestate în interesul personalului, punerea la dispoziţia terţilor a personalului unităţii, din valorificarea ambalajelor, alte venituri realizate din relaţiile cu terţii). Vv- venituri din vânzarea mărfurilor; Vs- venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.

Una din cauzele dificultăţilor întreprinderilor este reducerea

activităţii care generează venituri insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor.

281

Pentru manageri întrebarea la care trebuie să răspundă este: care trebuie să fie gradul de utilizare minim al capacităţii de producţie sau care trebuie să fie cifra de afaceri minimă ce trebuie realizată pentru a se putea acoperi în întregime cheltuielile?

Pentru a răspunde la această întrebare se foloseşte metoda pragului de rentabilitate iar în funcţie de poziţia faţă de acest prag se poate exprima riscul de exploatare.

Riscul de exploatare este legat de incertitudinea randamentului activităţii de exploatare şi depinde de o multitudine de factori:

- fluctuaţia cheltuielilor de aprovizionare; - fluctuaţia cheltuielilor salariale; - fluctuaţia preţurilor de vânzare; - modificarea cererii şi a ofertei produselor întreprinderii; - modificarea cheltuielilor fixe şi variabile; - calitatea actului managerial; Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri

acoperă cheltuielile de exploatare sau punctul la care preţul de vânzare este egal cu costul unitar, rezultatul fiind nul.

În termeni de risc spunem că începând de la acest punct întreprinderea începe să devină rentabilă. Cu cât nivelul activităţii este mai îndepărtat de acest punct, cu atât riscul este mai redus iar activitatea întreprinderii mai profitabilă.

Graficul pragului de rentabilitate poate fi redat astfel:

Fig. 18. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate Evaluarea riscului de exploatare se face pe baza

indicatorului de poziţie şi a coeficientului de elasticitate. Indicatorul de poziţie poate fi determinat în mărimi

absolute şi în mărimi relative:

în mărimi absolute: ∆CAcr = CA1 - CAcr

CA

CF

CV

CT

CA

Zona de profit Zona de pierderi CAcr

RIS

C

Niv

el

criti

c

282

Cu cât acest indicator are un nivel mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai ridicată, iar riscul mai redus.

Flexibilitatea absolută exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi modifica producţia şi de a se adapta cerinţelor pieţei.

în mărimi relative: ICacr = 100CACA

cr

1 ⋅

Abaterea indicatorului de poziţie se determină:

∆ICacr = ICacr – 100 = 100CACA

cr

1 ⋅ -100 = 100CA

CACA

cr

cr1 ⋅−

În funcţie de abaterea indicatorului de poziţie, exprimat procentual, întreprinderile se pot afla în una din situaţiile:

- instabilă, când abaterea cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate este <10%;

- relativ stabilă, când cifra de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se situează între 10 ÷20%;

- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20%.

Coeficientul de elasticitate se determină pe baza cifrei de afaceri aferentă pragului de rentabilitate şi măsoară sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului exploatării la variaţia nivelului de activitate. Relaţia de calcul este:

CAΔCAREΔRE

e =

unde: RE – rezultatul exploatării; CA – cifra de afaceri. Coeficientul de elasticitate măsoară sporul relativ al

rezultatului exploatării care rezultă din sporul relativ al cifrei de afaceri. Valoarea acestui coeficient este dependentă de poziţia nivelului de activitate faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât întreprinderea se îndepărtează de pragul de rentabilitate, cu atât elasticitatea este mai redusă, deci riscul economic mai mic; iar cu cât se apropie de pragul de rentabilitate, elasticitatea este mai mare, iar riscul creşte.

b) Excedentul brut al exploatării (EBE) sau insuficienţa brută de exploatare reflectă rezultatul economic brut al întreprinderii degajat de activitatea de exploatare.

283

Cuvântul „brut” din denumirea indicatorului semnifică faptul că EBE se determină înaintea deducerii amortizării şi provizioanelor.

Ca indicator care evidenţiază performanţele economice ale unei întreprinderi legate de activitatea de exploatare (operaţii legate de producţie, de activitatea comercială sau prestări de servicii), excedentul brut al exploatării este resursa principală a întreprinderii care influenţează atât indicatorii de eficienţă cât şi capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.

Din acest motiv se consideră că excedentul brut al exploatării reflectă contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii.

Pe de altă parte se consideră că indicatorul constituie un rezultat parţial, în sensul că nu ţine cont de toate cheltuielile suportate de întreprindere în activitatea sa de exploatare (neluând în considerare cheltuielile cu amortizarea şi nici provizioanele din exploatare).

Modul de calcul al excedentului brut al exploatării este:

Cheltuieli cu personalul Valoarea adăugată (VA)

Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

Subvenţii de exploatare Excedentul brut de exploatare (EBE)

Fig. 19. Determinarea excedentului brut al exploatării

EBE= (VA + Subvenţii de exploatare) – ( Cheltuieli cu personalul + Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate)

Subvenţiile pentru exploatare reprezintă subvenţiile primite

de întreprindere pentru acoperirea pierderilor, pentru diferenţele de preţ la produsele subvenţionate şi alte subvenţii din partea statului sau altor unităţi patrimoniale.

Cheltuielile cu personalul reprezintă cheltuielile cu salariile cuvenite personalului cât şi alte cheltuieli cu personalul suportate de unitate (asigurări sociale, ajutorul de şomaj).

Impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate cuprind cheltuielile cu impozitele, taxele şi vărsămintele suportate de către întreprindere, cu excepţia impozitului pe profit (impozitul pe clădiri, taxa pentru folosirea terenurilor, taxa asupra mijloacelor de transport).

Excedentul brut al exploatării obţinut prin deducerea remunerării statului şi a factorului muncă din valoarea adăugată reprezintă de fapt contribuţia capitalului la crearea bogăţiei

284

întreprinderii, permiţând menţinerea şi dezvoltarea capitalului tehnic şi remunerarea capitalurilor investite (fig. 20.).

Fig. 20. Legătura dintre V.A. şi E.B.E. Sursa: Niculescu, Maria, Diagnostic global strategic Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag. 178 O altă modalitate de calcul a EBE se bazează pe diferenţa

dintre veniturile din exploatare încasabile şi cheltuielile de exploatare plătibile:

EBE = Venituri monetare – Cheltuieli monetare

Veniturile monetare îmbracă forma intrărilor de disponibilităţi (imediat sau la termen) şi sunt aferente vânzărilor de mărfuri, producţiei exerciţiului şi subvenţiilor pentru exploatare.

Cheltuielile monetare constituie ieşiri de numerar (imediat sau la termen) şi se concretizează în costul de achiziţie al mărfurilor vândute, consumurile intermediare provenite de la terţi, cheltuielile de personal, precum şi impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.

În acest caz, excedentul brut al exploatării este o rezultantă a fluxului potenţial de disponibilităţi aferent ciclului de exploatare, deoarece momentul înregistrării veniturilor nu coincide cu momentul încasării, iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu coincide cu momentul plăţii.

Când indicatorul EBE are o valoare negativă el se numeşte Insuficienţă brută sau Deficit brut al exploatării.

Ca şi destinaţie EBE este folosit pentru: - remunerarea capitalurilor investite, proprii sau

împrumutate (plata dividendelor şi plata dobânzii către creditori);

V.A. Impozite, taxe,

vărsăminte

Cheltuieli cu personalul

E.B.E.

Salarii

Cheltuieli asociate

Cheltuieli financiare

(bănci)

Dividende (acţionari)

Impozit pe profit (stat)

Autofinanţare (întreprindere)

Subvenţii ptr.

exploatare

285

- plata impozitului pe profit; - rambursarea împrumuturilor; - menţinerea echipamentului, estimată pe baza

amortizării; - dezvoltarea întreprinderii prin sumele repartizate din

profitul net Analiza excedentului brut al exploatării evidenţiază rolul pe

care acesta îl are asupra întreprinderii: - permite măsurarea performanţelor economice a

întreprinderii prin calculul indicatorilor relativi ai rentabilităţii: rata marjei brute de exploatare (EBE/CA); rata rentabilităţii economice (EBE/capital investit);

- permite acoperirea obligaţiilor întreprinderii, dacă nivelul acestuia este suficient de mare. În acest caz se vor putea rambursa împrumuturile şi plăti dobânzile aferente, se vor putea reînnoi imobilizările pe seama amortizării şi se vor acoperi riscurile din provizioanele constituite. Diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi întreprinderii (autofinanţare);

- excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a întreprinderii (nu este influenţată structura financiară a întreprinderii care modifică nivelul veniturilor şi cheltuielilor financiare), de politica de investiţii (reflectată în amortizare), de politica de provizioane (nu ia în considerare provizioanele), de politica de dividend (reflectată în repartizarea profitului net), de politica fiscală (nu ia în considerare modul de calcul al impozitului pe profit) şi de elementele extraordinare ale activităţii desfăşurate (rezultatul extraordinar).

Din evidenţierea rolului pe care îl are EBE se poate observa că nu depinde decât de natura activităţii industriale şi comerciale desfăşurate de societate şi de competitivitatea sa.

Din acest motiv, de multe ori EBE este utilizat de către analişti în studii previzionale şi analize comparative ale întreprinderilor din acelaşi sector de activitate.

c) Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare (producţie şi comercializare). La fel ca şi excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării este independent de politica financiară, fiscală şi de dividend a întreprinderii, dar ţine seama de politica de amortizare şi de politica de provizioane.

286

Rezultatul exploatării se poate determina în două modalităţi:

RE = EBE +

aexploatare privindeprovizioandin Venituri

exploataredin venituriAlte -

exploatarepentru cheltuieli Alteexploatare

pentru eleprovizioan si aamortizarecu Cheltuieli

Alte venituri din exploatare cuprind veniturile din creanţe recuperate de la clienţi şi debitori diverşi şi alte venituri din exploatare, altele decât cele nominalizate la categoriile anterioare.

Venituri din provizioane privind exploatarea constituie venituri ce provin din diminuarea sau anularea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, pentru deprecierea imobilizărilor şi a activelor circulante.

Alte cheltuieli de exploatare se referă la pierderile din creanţe provenind de la clienţi în litigiu sau incerţi.

Amortizările şi provizioanele reprezintă cheltuieli de exploatare privind amortizările imobilizărilor corporale şi necorporale, precum şi provizioanele constituite pentru deprecierea activelor imobilizate şi circulante.

luând în considerare veniturile şi cheltuielile activităţii de exploatare:

RE = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare

d) Rezultatul financiar (RF) se calculează ca diferenţă între veniturile financiare şi cheltuielile financiare.

Rezultatul financiar ar trebui să exprime eficienţa operaţiunilor financiare ale întreprinderii ca plasamentele financiare sau participaţiile întreprinderii, datoriilor şi împrumuturilor.

e) Rezultatul curent al exerciţiului (RC) măsoară rezultatul degajat de activitatea curentă a întreprinderii, activitate care cuprinde activitatea de exploatare şi activitatea financiară134 .

În acest caz nu se ţine seama de politica fiscală şi de rezultatul extraordinar, dar se ia în considerare efectul politicii financiare a întreprinderii (Fig.21.).

Rezultatul exploatării Rezultatul financiar

Rezultatul curent

Fig. 21. Determinarea rezultatului curent

134 Buglea, A., Analiză financiară. Concepte şi studiu de caz, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, pag. 396

287

Nefiind perturbat de elementele extraordinare, rezultatul curent exprimă eficienţa utilizării resurselor întreprinderii în mod normal. Practic se pot delimita câteva situaţii care caracterizează o anumită structură a rezultatului curent135.

1) „Sănătate” financiară deplină

Întreprinderea ocupă o poziţie forte pe piaţă. Exploatarea

foarte rentabilă permite degajarea unor lichidităţi însemnate al căror plasament permite nu numai recuperarea eventualelor cheltuieli financiare dar şi obţinerea unor profituri suplimentare.

În acest caz întreprinderea îşi suplimentează rezultatul exploatării tocmai datorită unei politici financiare eficiente, care situează întreprinderea într-o poziţie ideală.

2) Situaţia cea mai obişnuită

Rezultatul exploatării este parţial afectat de situaţia

financiară a întreprinderii. Este o situaţie frecventă a întreprinderilor industriale sau de servicii.

Nivelul rezultatului exploatării face politica de îndatorare acceptabilă, riscul întreprinderii depinzând de perenitatea acestuia.

135 Andronic, B. C., Performanţa firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pag 44

RE>0

RF>0

RC>0

RE>0

RF<0

RC>0

288

3) „Mana” financiară

Rezultatul curent provine din veniturile substanţiale rezultate

din plasamentele financiare în pofida pierderilor exploatării. Există mai multe posibilităţi care explică această stare:

- întreprinderea este una industrială care, reuşeşte să obţină lichidităţi din exploatare (stocuri reduse sau cu rotaţie rapidă, credite – clienţi limitate sau inexistente), pentru care caută cele mai bune plasamente posibile. În acest caz, în pofida rezultatului curent pozitiv, situaţia este critică;

- întreprinderea este un holding ale cărui venituri sunt formate din dividendele percepute de la filialele sale. Rezolvarea situaţiei ar consta fie în transformarea unei părţi din activitatea sa de exploatare către alte entităţi din cadrul holdingului fie în majorarea dividendelor percepute de la filialele acestuia.

4) „Marginea prăpastiei”

Rezultatul curent negativ este generat atât de o exploatare

ineficientă cât şi de rezultatul financiar negativ. Întreprinderea se află într-o stare de dificultate care poate să

conducă la faliment dacă nu se restabileşte situaţia financiară şi nu se depistează cauzele deficitului activităţii de exploatare, pentru restabilirea echilibrului. În caz contrar se recomandă o cedare/încetare a activităţii.

RE<0

RF<0

RC<0

RF>0

RE<0

RC>0

289

5) „Cercul vicios” al cheltuielilor financiare

Rentabilitatea exploatării este absorbită integral de

cheltuielile financiare, rezultatul curent înregistrând valori negative. Această stare poate să fie temporară atunci când:

- întreprinderea este în faza de creştere dar este grevată de piaţa sa care, nu este „maturizată”. Situaţia este viabilă şi poate fi tolerată dacă ea se datorează unei conjuncturi tranzitorii. Dacă piaţa nu este în expansiune, întreprinderea se va confrunta cu dificultăţi grave în viitor.

- întreprinderea a finanţat prin împrumuturi masive procesul investiţional ale cărui rezultate nu au fost încă fructificate. Atingerea capacităţii de producţie şi pătrunderea pe noi pieţe de desfacere, chiar dacă întreprinderea este grevată de importante cheltuieli financiare, oferă posibilitatea creşterii rezultatelor exploatării.

6) Veniturile financiare – ultimul „bastion”

Exploatarea nu este rentabilă iar rezultatul financiar nu face

altceva decât să diminueze deficitul curent. Pot exista câteva situaţii distincte:

RE<0

RF>0

RC<0

RF<0

RE>0

RC<0

290

- în cazul întreprinderilor industriale se recomandă restrângerea sau încetarea activităţii, în cazul în care nu se pot găsi soluţii pentru îmbunătăţirea RE;

- pentru întreprinderile din comerţ, care se confruntă cu un mediu concurenţial ostil, lichidităţile excedentare plasate eficient, generează venituri financiare. Surplusurile de trezorerie se datorează specificului activităţii (absenţa clienţilor debitori, rotaţia rapidă a stocurilor, termene favorabile de plată a furnizorilor) care dacă sunt corelate cu reducerea cheltuielilor de exploatare pot genera un rezultat curent excedentar.

- pentru un holding financiar soluţia ar putea fi renunţarea sau transferarea unei părţi din activitatea de exploatare.

15.3 Analiza discriminantă a riscului de faliment

Metoda scorurilor are ca obiectiv punerea la dispoziţie a unor modele pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza ratelor.

Trebuie însă reţinut de la început că aceste modele au limitările lor, au fost dovedite de o oarecare încredere în anumite condiţii date (se referă la o perioadă istorică, de unde au fost extrase informaţiile cu ajutorul cărora au fost dezvoltate), motiv pentru care trebuie folosite cu o extrem de mare precauţie.

Astfel, în nici un caz pe baza rezultatului obţinut în urma aplicării modelului, nu trebuie dat un verdict ci mai degrabă folosit ca un semnal suplimentar referitor la un eventual risc de faliment.

În literatura economică mondială sunt prezentate frecvent trei modele

Modelul Altman numit şi modelul „Z” Modelul „Z” este un model de prognoză a stării de faliment

dezvoltat de profesorul Altman în SUA, în anul 1968. Modelul cuprinde cinci variabile considerate a fi cele mai reprezentative pentru o întreprindere.

Reprezentarea matematică a modelului este:

Z = 1,2 X1 + 1,4 X2 + 3,3 X3 + 0,6 X4 + X5 unde: - variabila X1 reflectă flexibilitatea întreprinderii şi se

determină ca raport între capitalul circulant (active circulante de exploatare – pasive circulante de exploatare) sau fond de rulment şi activul total:

totalActivcirculant CapitalulX1 =

sau

291

totalActivrulment de FondX1 =

- variabila X2 reprezintă rata autofinanţării activelor totale

şi se determină ca raport între profitul reinvestit (rezultatul net al exerciţiului – dividende acordate acţionarilor) şi activul total:

totalActivreinvestitProfit X 2 =

- variabila X3 reprezintă rata rentabilităţii economice şi se calculează ca raport între rezultatul brut al exerciţiului şi activul total:

totalActivuiexercitiul albrut RezultatulX3 =

- variabila X4 evidenţiază capacitatea de îndatorare a întreprinderii şi se calculează ca raport între capitalizarea bursieră (pentru firmele necotate se foloseşte capitalul propriu) şi datoriile pe termen mediu şi lung:

lung şimediu termen pe Datoriibursiera reCapitalizaX4 =

- variabila X5 măsoară randamentul activelor şi se calculează ca raport între cifra de afaceri şi activul total:

totalActivCAX 5 =

În funcţie de scorul realizat întreprinderile se includ în următoarele situaţii:

- Z < 1,8: întreprinderea este insolvabilă, aflându-se foarte aproape de faliment;

- 1,8 < Z < 2,2: întreprinderea se află într-o situaţie dificilă; - 2,2 < Z < 3 : situaţia întreprinderii este bună; - Z > 3: situaţie întreprinderii este foarte bună.

Modelul Canon şi Holder Acest model, construit în anul 1978, se aplică întreprinderilor

industriale cu un număr de 10 până la 500 salariaţi şi se bazează pe analiza „lichiditate - exigibilitate”.

Modelul se bazează tot pe o funcţie „Z”, având următoarea structură:

292

Z = 16 X1 + 22 X2 – 87 X3 – 10 X4 + 24 X5 unde: - variabila X1 reprezintă rata lichidităţii reduse şi se

determină ca raport între creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi băneşti, pe de o parte şi datoriile pe termen scurt, pe de altă parte:

scurt termepe DatoriiStocuri -circulant ActivX1 =

- variabila X2 reprezintă rata stabilităţii financiare şi se determină ca raport între capitalul permanent şi pasivul total:

totalPasivpermanent CapitalX 2 =

- variabila X3 evidenţiază gradul de finanţare a vânzărilor din resurse externe şi se determină ca raport între cheltuielile financiare şi cifra de afaceri:

CAfinanciare CheltuieliX3 =

- variabila X4 exprimă gradul de remunerare a personalului şi se determină ca raport între cheltuielile cu personalul şi valoarea adăugată:

VApersonalulcu CheltuieliX 4 =

- variabila X5 reflectă ponderea rezultatului brut al exploatării în totalul valorii adăugate şi se determină ca raport între excedentul brut al exploatării şi valoarea adăugată:

VAEBEX5 =

În funcţie de scorul realizat întreprinderile se includ în următoarele situaţii:

- Z ≤ 4: întreprinderea se află într-o situaţie financiară dificilă, posibilitatea de faliment fiind de 75 – 100%;

- 4 < Z < 9: întreprinderea se află într-o situaţie financiară incertă, posibilitatea de faliment fiind de 35 – 70%;

- 9 ≤ Z < 16: întreprinderea se află într-o situaţie financiară bună, posibilitatea de faliment fiind de 15 – 30%;

293

- 16 ≤ Z < 20: întreprinderea se află într-o situaţie financiară foarte bună, posibilitatea de faliment fiind sub 15%.

Modelul Băncii Franţei Funcţia scor (Z) stabilită de Centrala Bilanţurilor a Băncii

Franţei este compusă din opt variabile, şi anume:

Z = -1,255 R1 + 2,003 R2 – 0,824 R3 + 5,221 R4 – 0,689 R5 -1,164 R6 + 0,706 R7 + 1,408 R8 – 85,544

unde: - variabila R1 reprezintă rata de prelevare a cheltuielilor

financiare şi se determină ca raport între cheltuielile financiare şi excedentul brut al exploatării:

EBEfinanciare CheltuieliR1 =

- variabila R2 reprezintă rata de acoperire a capitalului

investit sau rata stabilităţii financiare şi se determină ca raport între capitalul permanent şi capitalul investit (activul total):

investit Capitalpermanent CapitalR 2 =

- variabila R3 reprezintă rata capacităţii de rambursare a datoriilor din resurse proprii şi se determină ca raport între capacitatea de autofinanţare (CAF) şi datoriile totale:

totaleDatoriiCAFR 3 =

- variabila R4 reprezintă rata rentabilităţii vânzărilor şi se determină ca raport între excedentul brut al exploatării şi cifra de afaceri:

CAEBER 4 =

- variabila R5 reprezintă viteza de rotaţie a creditului furnizor şi se determină ca durată a unei rotaţii, exprimată în zile, cu relaţia:

360marfuri de Cumparari

furnizorimediu SoldR5 ⋅=

294

- variabila R6 reprezintă rata de creştere a valorii adăugate:

1-n

1nn6 VA

VAVAR −−

=

- variabila R7 reprezintă viteza de rotaţie a creditului client şi se determină ca durată a unei rotaţii, exprimată în zile, cu relaţia:

360Vanzari

clientimediu SoldR7 ⋅=

- variabila R8 reprezintă rata investiţiilor corporale, din resurse proprii şi se determină ca raport între valoarea investiţiilor şi valoarea adăugată:

VAInvestitiiR 8 =

În funcţie de valoarea scorului Z întreprinderile se grupează astfel:

- pentru Z < -0,25: întreprinderi aflate în dificultate, cu risc ridicat [70 – 100%];

- pentru -0,25 < Z < 0,125: întreprinderi cu o situaţie financiară incertă, cu risc mediu [45 – 70%];

- pentru Z > 0,125: întreprinderi cu o situaţie financiară corespunzătoare, cu risc redus [10 – 45%].

Aplicarea acestor metode de previzionare a falimentului pentru întreprinderile româneşti nu a condus întotdeauna la rezultate concludente ceea ce a făcut necesară construirea unor modele care să poată fi aplicate în acest caz.

În literatura economică română se utilizează mai multe modele dintre care redăm:

Modelul A Acest model a fost construit de Ion Anghel, cadru didactic la

Academia de Studii Economice din Bucureşti. Construirea modelului s-a fundamentat pe analiza datelor

financiare ale perioadei 1994-1998 ale unui eşantion de 276 de întreprinderi, distribuite în 12 ramuri ale economiei româneşti.

Analiza capacităţii de predicţie apriorice a funcţiei a evidenţiat o rată de succes de 97%, ceea ce confirmă rata ridicată a succesului funcţiei A, pentru perioada anterior menţionată.

Modelul A are următoarea structură:

A = 5,667 + 6,3718 X1 + 5,3932 X2 – 5,1427 X3 – 0,0105 X4

295

unde:

VeniturinetProfit X1 = ;

ActiveFlowCash X 2 = ;

ActiveDatoriiX3 = ;

360afacerideCifra

DatoriiX4 ⋅=

Dacă: - A < 0 : falimentul întreprinderii este iminent; - 0 > A > 2,05 : întreprinderea se află într-o situaţie de

incertitudine ceea ce impune o analiză suplimentară; - A > 2,05 : întreprinderea se află într-o situaţie bună,

riscul de faliment fiind improbabil. Modelul B Un alt model de previzionare a stării de faliment a unei

întreprinderi este funcţia scor „B”, elaborată de profesorul Ghe. Băileşteanu.

Autorul3 consideră că stările care semnalează apariţia falimentului unei firme sunt următoarele:

- imposibilitatea achitării obligaţiilor curente; - lipsa de resurse financiare pentru rambursarea datoriei

pe termen mediu şi lung; - încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor

livrate; - lipsa profitului. Funcţia scor construită de profesorul Băileşteanu are patru

variabile:

B = 0,444 G1 + 0,909 G2 + 0,0526 G3 + 0,0333 G4 – 1,414

unde:

G1 – lichiditatea curentă = curentePasivecurente Active

G2 – solvabilitatea =

credit la Dobandalung simediu termen pecredit rambursare de RataAmortizarenetProfit

++

=

G3 – viteza de rotaţie a creditelor clienţi =ClientiVanzari

G4 – rata profitului = 100CostProfit

⋅

1 Băileşteanu, Ghe.; Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Ed Mirton, Timişoara, 1997, pag. 294

296

În funcţie de valoarea lui „B” întreprinderile se încadrează într-o zonă favorabilă sau de faliment.

Dacă: - B < 0,5: întreprinderea se găseşte într-o zonă de

faliment iminent; - 0,5 ≤ B ≤ 1,1: întreprinderea se găseşte într-o zonă

limitată, cu risc ridicat de faliment; - 1,1 ≤ B ≤ 2: întreprinderea se găseşte într-o zonă

intermediară, în care se manifestă starea de incertitudine;

- B> 2: întreprinderea se găseşte într-o zonă favorabilă, cu risc de faliment improbabil.

Modelul I Elaborarea modelului, realizată de ec. Ivoniciu Paul, s-a

fundamentat pe analiza datelor financiare ale peste 50 de întreprinderi din diverse ramuri ale economiei româneşti.

Funcţia scor în acest caz are şase variabile:

I = 0,333 R1 + 5,555 R2 + 0,0333 R3 + 0,71429 R4 + 1,333 R5 + 4 R6 – 1,66032

Variabilele folosite în model se calculează pe baza următoarelor relaţii:

C

I1 AT

VTR = ; I

2 VTCAFR = ;

CrVTR I

3 = ; DT

CAFR4 = ;

DTSD Cr

5+

=R ; C

C6 AT

FRR =

unde: VTI – venituri totale încasate şi încasabile; ATC – active totale corectate, din care s-au dedus cheltuielile înregistrate în avans; CAF – capacitatea de autofinanţare; Cr – creanţe corectate în funcţie de probabilitatea de încasare şi cursul valutar (la cele în valută); DT – datorii totale corectate în funcţie de dobânzi şi penalităţi necontabilizate şi în funcţie de cursul valutar (la cele în valută); D – disponibilităţi şi titluri de plasament, corectate în funcţie de lichiditate, cotaţii bursiere, curs valutar (la cele în valută); DTS – datorii pe termen scurt; FRC – fond de rulment corectat prin adunarea veniturilor înregistrate în avans şi deducerea cheltuielilor înregistrate în avans.

297

Dacă: - I < 0, întreprinderea se află într-o situaţie iminentă de

faliment; - 0 ≤ I ≤ 1,5, întreprinderea înregistrează un risc ridicat de

faliment, cu o probabilitate de manifestare cuprinsă între 64 – 81%;

- 1,5 ≤ I ≤ 3, întreprinderea se află într-o stare de incertitudine, care impune o analiză suplimentară. Probabilitatea de faliment este cuprinsă între 46 – 64%;

- 3 ≤ I ≤ 4,5, întreprinderea înregistrează un risc de faliment mediu, cu o probabilitate cuprinsă între 29 – 46%;

- 4,5 ≤ I ≤ 6, întreprinderea înregistrează un risc redus, probabilitatea de manifestare fiind cuprinsă între 12 – 29%;

- I > 6, întreprinderea se află într-o stare bună, cu o probabilitate de faliment cuprinsă între 0 – 12%.

298

16 Particularităţi ale analizei previzionale

16.1 Tehnici de echivalare în timp De multe ori, în practică sunt disponibile date istorice (de

exemplu situaţii financiare) care sunt de o importanţă mare pentru analiza economico-financiar. Unul şi acelaşi tip de informaţie, disponibil pentru mai multe perioade istorice succesive (ani, luni, etc) se numeşte serie de date (sau serie de timp).

Comparabilitatea termenilor seriei de date presupune ca acestea să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură. Unităţile de măsură trebuie să fie constante în raport cu timpul (La datele cu conţinut financiar, acest lucru presupune în principal exprimarea valorilor în preţuri comparabile). Asigurarea comparabilităţii este dificilă deoarece este strâns dependentă de natura fenomenului cuantificat, fenomen ce de-a lungul timpului poate să-şi schimbe omogenitatea. De asemenea necesitatea aplicării aceluiaşi comensurător presupune corectarea datelor iniţiale cu un indicator care la rândul lui trebuie să fie omogen. (De exemplu actualizarea la inflaţie, folosind indici de inflaţie construit pe coşuri diferite, afectează gradul de relevanţă a comparabilităţii).

Asigurarea comparabilităţii datelor în timp se face prin tehnici generale de echivalare în timp.

16.1.1 Tehnici generale de echivalare în timp

Tehnicile generale de echivalare în timp permit compararea

valorilor dispersate în timp. Se pot aplica atât pentru analiza istorică a unui fenomen cât şi în analiza previzională. Aceste tehnici se bazează pe factori de echivalare.

16.1.1.1 Factorul general de multiplicare

Factorul general de multiplicare este cel care permite

calculul valorii prezente a unei sume trecute sau valoarea viitoare a unei sume prezente.

m = (1+r)t

Dacă m este factor general de multiplicare iar a este factorul de actualizare, atunci valoarea prezentă (St) a unei sume trecute (S0) este dată de două situaţii:

a) dacă factorul este diferit de la o perioadă la alta:

St=S0(1+a1)(1+a2)... (1+at)= ∏=

+n

1t)ia(1

0S

299

b) dacă factorul de actualizare este constant de la o perioadă la alta:

St=S0(1+a)t

16.1.1.2 Factorul general de discontare

Factorul general de discontare este cel care permite

calculul valorii prezente a unei sume viitoare sau valoarea trecută a unei sume prezente.

t)a1(

1d

+

=

unde: d – factor general de discontare Valoarea trecută (S0) a unei sume prezente (St) este dat de

asemenea de două situaţii: a) Dacă factorul este diferit de la o perioadă la alta:

∏=

+

=+⋅+⋅+

=t

1i)

ia(1

St

)t

a...(1)2

a(1)1

a(1

StSo

b) Dacă factorul de actualizare este constant de la o perioadă la alta:

t)a1(

1StSo +

=

16.1.1.3 Factorul general de compunere Factorul general de compunere (fructificare) este cel care

permite calculul valorii unei sume la sfârşitul unei perioade, o sumă constantă depozitată la sfârşitul fiecărui an cu o rată de fructificare a. Reprezintă valoarea viitoare a unei anuităţi.

a

1ta)(1ff

−+=

unde: ff – factor general de fructificare (compunere) Suma capitalizată, adică valoarea viitoare St a sumei

prezente So va fi: a) dacă factorul de actualizare este diferit de la o perioadă la

alta:

300

∏=

++++++++=t

1i)ia1(0S...)2a1)(1a1(0S)1a1(0S0StS

b) dacă factorul de actualizare este constant de la o

perioadă la alta:

a

1t

)a1(0S

1tt

1i)a1(0S

t)a1(0S...

2)a1(0S)a1(0S0StS

−+=

−∑=

+=+++++++=

16.1.1.4 Factorul general de reducere

Factorul general de reducere (amortizare) este cel care

permite calculul valorii unei sume constante necesare a fi depusă în fiecare perioadă, pentru a avea o sumă prestabilită la sfârşitul unei perioade.

1t)a1(

afa

−+

=

unde: fr – factor general de reducere (amortizare)

1t

)a1(

atS0S

−+=

16.1.1.5 Factorul general de descompunere Factorul general de descompunere este cel care permite

calculul valorii prezente a unei sume viitoare ce se va degaja în mod constant pe fiecare perioadă. Reprezintă valoarea prezentă a unei anuităţi.

t)a1(a

1t)a1(fd

+

−+=

Valoarea prezentă (So) a unei anuităţi viitoare constante (St) va fi:

t)a1(a

1t)a1(

tS

0S

+

−+=

301

16.1.1.6 Factorul general de recuperare Factorul general de recuperare este cel care permite

calculul sumei prezente plătibile periodic, cu o dobândă compusă, pentru a constitui o sumă dată pentru o întreaga perioadă t. Reprezintă valoarea prezentă a unei anuităţi.

1t)a1(

t)a1(afr

−+

+=

Valoarea sumei anuale (So) va fi:

1t)a1(

t)a1(a

tS

0S

−+

+=

16.1.1.7 Cazuri speciale Există următoarele cazuri speciale de importanţă deosebită: 1. Valoarea prezentă (trecută) a unor fluxuri viitoare inegale

(periodice): a) când factorul de actualizare este constant:

∑= +

=t

1i t)a1(

tS0S

b) când factorul de actualizare nu este constant:

[ ]∑= ∏

=+

=t

1i t

1i)ia1(

iS0S

2. Valoarea viitoare (prezentă) a unor fluxuri periodice inegale (trecute):

a) când factorul de actualizare este constant: it

0i)a1(iStS ∑

=+=

b) când factorul de actualizare nu este constant:

∏=

++++++++=t

1i)ia1(tS...)2a1)(1a1(2S)1a1(1S0StS

Notă: Problema esenţială în aplicarea oricărui model de echivalare este stabilirea mărimii factorului de actualizare. Factorul de actualizare se poate stabili în funcţie de rata dobânzii, rata inflaţiei, rata deprecierii monetare, rate de randament şi de risc. În analiza istorică a unui fenomen acesta este dat de regulă de rata inflaţiei.

302

16.1.2 Tehnici de echivalare în analiza istorică a datelor financiare

Există mai multe tehnici de stabilire a indicatorilor în valori la

preţuri comparabile (constante). În funcţie de tipul de unitate de măsură folosit putem avea

tehnici legate de indicatori exprimaţi în valori absolute şi valori relative.

16.1.2.1 Fenomene exprimate în valori absolute

Aducerea în preţuri comparabile a fenomenelor exprimate în

valori absolute (unităţi monetare), în funcţie de momentul sau perioada de referinţă (iniţială sau finală) poate fi deflatare sau inflatare.

16.1.2.1.1. Deflatarea Deflatarea în preţuri comparabile faţă de perioada de bază

(iniţială), presupune scoaterea efectului inflaţionist al perioadei, respectiv a celor cumulate pe perioadele anterioare, pentru a duce toate valorile din diferite momente, la momentul iniţial (începutul perioadei de analiză).

)ot

(Ip

IFt

)ot

r(1

IFtIFCo =

+=

unde: IFt – indicator financiar (exprimat valoric) din momentul t Ip0t – indicele de creştere a preţurilor cu baza fixă de la momentul 0 (iniţial) la momentul t; r0t - rata de creştere a preţurilor cu baza fixă de la momentul 0 (iniţial) la momentul t; IFC0- indicator financiar din momentul t în preţuri comparabile ale momentului 0; 16.1.2.1.2. Inflatarea Inflatarea, adică actualizarea la preţuri comparabile pentru

perioada curentă (finală), presupune adăugarea efectului inflaţionist al perioadei şi a celei cumulate în perioadele următoare, pentru a duce toate valorile din diferite momente la momentul final (sfârşitul perioadei de analiză).

otIp

0IF)

otr1(

0IFIFCt ⋅=+⋅=

unde: IFt – indicator financiar (exprimat valoric) din momentul 0;

303

IFCt- indicator financiar din momentul 0 în preţuri comparabile ale momentului t; Notă: Pentru a cuprinde efectul inflaţionist, cumulat pe mai

multe perioade, se foloseşte indicele de creştere a preţurilor cu baza fixă, a momentului t faţă de momentul 0, care cuprinde indicii de creştere cu baza în lanţ din fiecare sub-perioadă al intervalului 0→t.

Dacă perioada 0→t este definită prin momentele 0,1,2,...,t-2,t-1,t, adică intervalele (0,1),(1,2),...(t-2,t-1),(t-1,t) atunci indicele de creştere cu bază fixă a preţurilor din momentul 0 până în momentul t va fi dat de produsul indicilor de creştere cu baza în lanţ pe fiecare subinterval în parte:

t,1tIp...

12Ip

01Ip

t

1i )1i,i(Ip

otIp

−⋅⋅⋅=∏

= −=

În cazul indicatorilor exprimaţi în unităţi de măsură absolute, valorice (unităţi monetare) indicele de creştere a preţurilor poate fi de mai multe feluri:

- indicele de creştere a preţurilor la nivelul întreprinderii, care se recomandă pentru analiza indicatorilor sintetici care cuprind preţurile firmei (de exemplu: cifra de afaceri), acesta fiind mai puţin relevant în analiza altor elemente;

- indicelui general de creştere a preţurilor de consum (indicele inflaţiei), încetăţenit din motive de omogenitate, cu menţiunea că se pot folosi variante ale acestuia în funcţie de domeniul de acţiune a firmei: - dacă firma acţionează numai într-un domeniu de

activitate, se pot folosi indicii de inflaţie specifici domeniului respectiv;

- dacă firma acţionează în mai multe domenii de activitate, se consideră mai relevantă folosirea indicelui general de inflaţie;

- pentru societăţile cu capital străin, există alternativa folosirii indicelui mediu compus al cursului valutar dintre ROL şi valuta care este unitatea monetară în ţara de provenienţă a capitalului.

304

16.1.2.2 Fenomene exprimate în valori relative

Deflatarea fenomenelor exprimate în valori relative se face

cu tehnica lui Fisher.

itr1

itr

nIRt

rIRt+

−=

1

itr1

nIRt1

rIRt −+

+=

unde: IRtn - valoarea nominală a indicatorului financiar relativ (exprimat procentual) din momentul t rit - rata de inflaţiei la momentul t, aferentă perioadei (t-1,t); IRtr - valoarea reală (deflatată) a indicatorului financiar relativ în momentului t; Notă: În cazul indicatorilor exprimaţi în unităţi de măsură

relative, se poate folosi doar indicele de inflaţie. După asigurarea comparabilităţii datelor trebuie să se

procedeze la aprecierea specificităţii acestora.

16.2 Previzionarea situaţiilor financiare

16.2.1 Cerinţe esenţiale în previziunea situaţiilor financiare Previziunile financiare sunt importante atât pentru

managementul firmei, cât şi pentru investitori sau creditori. Gradul de acurateţe al previziunilor este esenţial, deoarece dacă sunt prea optimiste în ceea ce priveşte veniturile firmei, pot duce la incapacitatea acesteia de a face faţă datoriilor contractate pe seama acestora şi ulterior la faliment. Procesul de previziune şi planificare financiară face parte din sarcinile unui manager financiar. Pentru a realiza diverse nivele ale cifrei de afaceri firmele au nevoie de active. Firmele aflate în creştere trebuie să sporească nivelul activelor curente, iar dacă capacitatea de producţie este depăşită atunci trebuie să recurgă la investiţii în active fixe. Aceste investiţii trebuie finanţate, iar operaţiunile de finanţare aduc cu ele obligaţia de a onora datoriile contractate. Creditele pe termen mediu şi lung implică costuri fixe considerabile, motiv pentru care firma trebuie să aprecieze nivelul acestora pe o perioadă mai lungă. Deoarece managerii, acţionarii şi creditorii sunt interesaţi de fluxurile de numerar viitoare se impune o analiză a diverselor alternative de finanţare şi impactul acestora asupra fluxului de numerar. Pentru previziunea fluxului de numerar este mai întâi nevoie de previziunea contului de rezultate şi a elementelor patrimoniale din bilanţul firmei.

305

16.2.2 Previziunea financiară pe seama cifrei de afaceri Punctul de plecare a tuturor previziunilor financiare este

previziunea vânzărilor. Pe baza estimării cifrei de afaceri pe perioada următoare se poate determina necesarul de active circulante şi fixe, respectiv fondurile permanente şi curente necesare pentru acoperirea finanţării lor.

Metoda raportării la cifra de afaceri (cunoscută sub denumirea procent din vânzări) este metoda cea mai simplă de previziune financiară, care satisface eficient nevoile informaţionale ale unei firme.

Motivul pentru care această metodă este eficientă în ghidarea managerilor este faptul că porneşte de la trei ipoteze în general valabile: 1. Majoritatea posturilor bilanţiere variază o dată cu vânzările. 2. Valorile activelor sunt considerate optime, sau cel puţin

satisfăcătoare în raport cu cifra de afaceri. 3. Cheltuielile din activitatea de exploatare variază o dată cu

vânzările. Principala limită a acestei metode este că presupune că în

viitor nu vor avea loc modificări substanţiale în obiectul de activitate a firmei.

16.2.2.1 Previziunea cifrei de afaceri

Previziunea cifrei de afaceri este un proces complex ce

implică un efort considerabil. Estimarea cifrei de afaceri se poate face din cel puţin

următoarele puncte de vedere: a) În funcţie de unitatea de măsură: - cantitativ, în unităţi fizice; - valoric, luând în considerare şi preţurile de vânzare. b) În funcţie de elementele componente: - analitic, pe fiecare element component (produs,

activitate) în parte; - sintetic, luând în considerare nivelul global. c) În funcţie de datele disponibile: - pe baza tendinţei lor în trecut şi prezent, pentru care

există date; - normativ, pentru care nu există date. d) În funcţie de poziţionarea factorilor de influenţă: - factori externi, din mediul extern firmei; - factori interni, din cadrul firmei. e) În funcţie de stabilitatea în timp a fenomenului: - pe bază de tendinţă; - pe baza fluctuaţiilor.

306

Previziunea realistă a cifrei de afaceri presupune ghidare după informaţii furnizate din trei părţi:

1. Pe baza analizei mediului extern, deoarece cererea este elementul esenţial al formării vânzărilor.

2. Pe baza analizei interne, a posibilităţilor firmei de a se adapta cererii.

3. Pe baza analizei tendinţelor, spre a identifica orientările posibile în viitor.

16.2.2.1.1. Previziunea analitică a cifrei de afaceri

Un exemplu de previziune a cifrei de afaceri presupune

parcurgerea următorilor paşi: P.1. Vânzările firmei sunt împărţite pe categorii principale de produse. P.2. Pentru fiecare categorie în parte se analizează tendinţa vânzărilor în unităţi fizice. P.3. Pe baza datelor oferite de compartimentul de marketing se previzionează evoluţia cererii pe pieţele fiecăreia din categoriile respective şi evoluţia preţurilor. P.4. Se analizează cotele de piaţă şi posibilităţile firmei respectiv ale competitorilor. P.5. Se iau în considerare campaniile de publicitate, preţurile promoţionale, termenele de credit comercial şi alţi factori de influenţă a vânzărilor. P.6. Se analizează comenzile şi contractele, acordându-se importanţă deosebită celor nesatisfăcute sau în scădere. P.7. Se efectuează previziunile pentru fiecare grup de produse cantitativ şi apoi valoric. P.8. Vânzările se cumulează pe grupe de produse sau activităţi, obţinându-se cifra de afaceri la nivelul firmei previzionată analitic. P.9. Se efectuează previziunea cifrei de afaceri per global pe baza tendinţei acesteia, (fără a se ţine cont de defalcare pe activităţi şi produse). P.10. Se compară cifra de afaceri previzionată analitic cu cea previzionată global şi se alege varianta cea mai pesimistă (cea mai mică).

Dacă previziunea cifrei de afaceri este optimistă consecinţele pot fi deosebit de grave, firma ajungând să producă pe stoc, fie să nu-şi utilizeze corespunzător capacităţile de producţie, ducând la scăderea vitezelor de rotaţie, costuri mai mari şi deprecierea rentabilităţii şi a lichidităţilor.

307

16.2.2.1.2. Previziunea sintetică (globală) a cifrei de afaceri Cea mai uzuală metodă de previziune globală a cifrei de

afaceri este metoda descompunerii, cunoscută şi sub denumirea de tratare cinematică a datelor statistice. Tratarea cinematică presupune că valorile reale ale unei serii statistice pot fi descompuse în următoarele componente:

- tendinţa generală, variaţia stabilă; - variaţii periodice, la intervale mai mici, cele mai

importante fiind cele ciclice şi sezoniere; - variaţii accidentale, perturbatoare. Analiza datelor statistice ale unei serii de timp prezintă

următoarele caracteristici: - în cazul utilizării datelor valorice, este necesară

eliminarea impactului inflaţiei, pentru a se asigura comparabilitatea în termeni reali a datelor analizate;

- eliminarea impactului unor fenomene ce reprezintă un şoc controlat asupra indicatorilor;

- intervalul de previziune nu poate depăşi o treime din mărimea intervalului de date istorice, optimal fiind situarea acestuia la un sfert din această dimensiune.

Seriile de timp, pe baza acţiunii unui sistem complex de factori, sunt compuse în general din:

- tendinţa generală (T), care este o tendinţă de pe o perioadă de timp suficient de lungă;

- modificările ciclice (C), care reprezintă oscilaţii relativ regulate, caracterizate prin periodicitate, în jurul tendinţei generale, datorate în general acţiunilor factorilor periodici, fie aspectelor de dezvoltare (expansiune, criză, recesiune şi relansare);

- modificările sezoniere (S), care se datorează acţiunii factorilor sezonieri (din care cel mai important se referă la factorii climaterici, apoi urmând ca importanţă perioadele de concedii şi vacanţe);

- variaţiile neregulate (U), care apar datorită unor factori accidentali, necuantificabili, cu acţiune imprevizibilă, de regulă de scurtă durată.

Schemele principale de descompunere sunt metoda aditivă şi cea multiplicativă.

Metoda multiplicativă presupune că fenomenul analizat (Y) este rezultanta acţiunii trendului (T), corectat cu indicele de ciclicitate (C), cel sezonier (S) şi luând în considerare o valoare reziduală medie (U):

Yt= Tt x Ct x St x Ut

Etapele previziunii cifrei de afaceri prin metoda de descompunere a unei serii dinamice:

308

1. Analiza datelor statistice legate de seria de timp 2. Descompunerea seriei cronologice în elemente componente

2.1. Identificarea componentei sezoniere 2.2. Asocierea funcţiei de tendinţă generală 2.3. Identificarea componentei ciclice 2.4. Stabilirea valorii reziduale medii

3. Reconstruirea funcţiei de trend. 4. Extrapolarea efectivă

4.1. Previziunea punctuală 4.2. Previziunea în cadrul limitelor de încredere

16.2.3 Estimarea elementelor contului de rezultate În estimarea contului de rezultate se va ţine cont de

următoarele principii: 1. Separarea elementelor de venituri şi cheltuieli pe categorii: din exploatare, financiare, extraordinare. 2. Separarea elementelor în funcţie de variaţia faţă de cifra de afaceri: variabile şi fixe. 3. Corelaţii cu alte situaţii pro-forma: bilanţul, situaţia fluxului de numerar.

16.2.3.1 Estimarea veniturilor din exploatare

Va avea la bază cifra de afaceri estimată în etapa

anterioară. Restul veniturilor din exploatare, de natura producţiei

exerciţiului, se vor considera că variază odată cu cifra de afaceri la un nivel mediu (calculat ca medie a doi ani anteriori), dacă altă estimare mai bună nu este disponibilă.

Veniturile din subvenţii, provizioane şi alte venituri se vor neglija, din motive de prudenţă, dacă nu există suficiente garanţii că acestea ar putea fi realizate.

16.2.3.2 Estimarea cheltuielilor din exploatare

Cheltuielile de exploatare variabile se vor considera că vor

varia în raport cu cifra de afaceri. Acestea pot fi însă afectate suplimentar de creşterea preţurilor şi tarifelor. Cheltuielile cu amortizarea se vor stabili ţinând cont de valoarea mijloacelor fixe şi investiţiile noi, respectiv gradul mediu de amortizare. Cheltuielile de exploatare fixe vor fi analizate separat, acestea având de regulă tendinţa să crească pe paliere (nivelul lor se schimbă din timp în timp, atunci când cifra de afaceri depăşeşte anumite valori).

309

16.2.3.3 Estimarea veniturilor financiare

Veniturile financiare vor fi estimate pe categorii astfel: - veniturile din dobânzi se vor obţine prin aplicarea

dobânzilor pe cont curent asupra sumelor rezultate din situaţia fluxului de numerar;

- veniturile din diferenţe de curs valutar se vor estima pe baza previziunilor de curs de schimb disponibile;

- alte venituri financiare, din provizioane se vor ignora din motive de prudenţă.

16.2.3.4 Estimarea cheltuielilor financiare

Cheltuielile financiare vor fi estimate pe categorii astfel: - cheltuielile din dobânzi se vor obţine prin aplicarea

dobânzilor pe creditele bancare contractate; - cheltuielile din diferenţe de curs valutar se vor estima pe

baza previziunilor de curs de schimb disponibile; - alte cheltuieli financiare, din motive de prudenţă se vor

considera la raportul mediu faţă de cifra de afaceri.

16.2.3.5 Estimarea veniturilor şi cheltuielilor extraordinare Se vor neglija, având în vedere faptul că ele nu ar trebui să

facă parte din activitatea normală, curentă a activităţii firmei (sunt dificil de previzionat).

16.2.3.6 Estimarea impozitului pe profit

Se va face pe baza cotei de impunere în vigoare, aplicată

asupra profitului brut, anterior estimat. Dacă este inevitabilă existenţa unor cheltuieli nedeductibile, atunci se vor face corecţii asupra profitului brut în vederea obţinerii profitului impozabil. Veniturile neimpozabile se vor ignora din motive de prudenţă.

16.2.3.7 Estimarea profitului net

Se va face prin deducerea impozitului din profitul impozabil.

Această valoare va fi preluată în pasivul bilanţului financiar la capitolul de capitaluri proprii.

310

16.2.4 Estimarea elementelor patrimoniale

16.2.4.1 Previziunea elementelor de activ Într-o primă fază se raportează elementele patrimoniale din

bilanţ la cifra de afaceri. Se identifică elementele care variază odată cu cifra de

afaceri. Nivelul estimat al lor va fi în general:

tCa

t)P(A1tCa1t)P(A ⋅+=+

16.2.4.1.1. Previziunea elementelor de active circulante Există două cazuri: a) Dacă nivelul activelor curente (creanţe şi stocuri) este

considerat cel puţin ca fiind un nivel normal dacă nu optim, ele vor creşte odată cu cifra de afaceri. Această metodă presupune previzionarea lor în funcţie de viteza de rotaţie.

b) Dacă în trecut au înregistrat valori anormale, ca durate de rotaţie, atunci ele trebuie corectate pentru a se înscrie în limite normale de eficienţă.

k

tCa

tAc

1tCa1tAc ⋅⋅+=+ ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

Notă: Elementele de disponibilităţi vor rezulta pe baza situaţiei fluxului de numerar.

16.2.4.1.2. Previziunea elementelor de active imobilizate Există două cazuri: a) Dacă nivelul activelor imobilizate este considerat cel puţin

la un nivel normal dacă nu optim, înseamnă că firma a avut un grad maxim de utilizare a capacităţii de producţie. Un nou nivel se poate realiza doar cu o investiţie suplimentară. Investiţiile se pot realiza în două feluri:

a.1.) Relativ constant în raport cu cifra de afaceri, când nu sunt necesare investiţii considerabile pentru extinderea capacităţilor. a.2.) În salturi, când din considerente de natură tehnologică, investiţiile presupun valori mari ale activelor fixe, deoarece este necesară o unitate completă de prelucrare. În acest caz şi sporul doar cu 1% a cifrei de afaceri poate determina un salt considerabil în valoarea investiţiilor, făcând ca pentru sporuri mici ale cifrei de afaceri aceste investiţii să fie ineficiente, generând grade reduse de utilizare a

311

capacităţilor şi cheltuieli ridicate cu amortizarea, deci riscuri de exploatare sporite. b) Dacă în trecut capacitatea efectiv utilizată a fost mai mică,

se poate determina sintetic nivelul cifrei de afaceri până la care firma nu este nevoită să realizeze investiţii. Peste acest nivel va trebui să realizeze investiţii.

Guct

Ca tmaxCa =

16.2.4.2 Previziunea elementelor de pasiv

Creşterea elementelor de activ trebuie să genereze, pe baza

egalităţii fundamentale între activ şi pasiv, o creştere a surselor de finanţare. În cadrul sporului acestor surse trebuie însă să avem în vedere următoarele principii fundamentale:

1. Elemente de active imobilizate trebuie în principiu finanţate din resurse permanente.

2. Trebuie păstrat un nivel normal de îndatorare, pentru a nu înregistra un risc financiar şi de faliment considerabile.

3. Trebuie să existe un echilibru financiar între utilizări şi resurse.

4. Costul capitalului trebuie să se încadreze în limite normale.

16. 2.4.2.1. Previziunea elementelor de pasive curente nonfinanciare

Există două cazuri: a) Dacă nivelul pasivelor curente (de regulă din exploatare şi

nonfinanciare) sunt considerate cel puţin la un nivel normal dacă nu optim, ele vor creşte odată cu cifra de afaceri. Această metodă presupune previzionarea lor în funcţie de viteza de rotaţie. Acest fenomen se numeşte creştere spontană, naturală.

b) Dacă în trecut au înregistrat valori anormale, ca durate de rotaţie, şi sunt nefavorabile în raport cu rotaţia creanţelor, atunci ele trebuie corectate pentru a se înscrie în limite normale de eficienţă.

Principala restricţie de creştere a lor este legată de menţinerea unei cote sănătoase de lichiditate curentă.

Lc

AcPcmax =

312

16.2.4.2.2. Previziunea necesarului suplimentar de fonduri După determinarea elementelor de active curente şi

imobilizate necesare, cu excepţia disponibilităţilor, acestea se totalizează şi se compară cu pasivul recalculat cu nivelul existent al capitalurilor permanente şi cel recalculat al datoriilor curente (nonfinanciare) diferenţa reprezentând-o necesarul suplimentar de fonduri.

Necesarul suplimentar de fonduri va fi acoperit pe seama mai multor surse:

- capitaluri proprii; - credite bancare pe termen mediu sau lung; - credite bancare pe termen scurt ; - profituri ale perioadei.

16.2.4.2.3. Previziunea surselor de finanţare permanente

Capitalurile proprii şi creditele bancare pe termen mediu şi

lung nu variază în mod spontan cu cifra de afaceri. Ele se achiziţionează pe termene mai îndelungate şi în valori mai mari.

Se apelează la aceste surse numai când are loc şi o sporire a activelor imobilizate.

Alegerea între resursele permanente se face de regulă pe baza următoarelor criterii:

- costurile resurselor permanente: - pentru capitaluri proprii: nivel minim de rentabilitate

a acţiunilor sau prin dividende actualizate; - pentru împrumuturi: nivelul dobânzi, sau costul pe

baza anuităţilor actualizate; - menţinerea unui raport sănătos de îndatorare la termen:

de exemplu, Cp2

1maxItml5,0

Cp

ItmlRit =⇒≤=

- menţinerea unui echilibru dintre resursele şi utilizările permanente:

de exemplu, 25,1Ain

CpmRfr ≈=

16.2.4.3 Previziunea elementelor de trezorerie

16.2.4.3.1. Previziunea disponibilităţilor

Se procedează la determinarea nivelului de disponibilităţi

necesare, prin raportare la cifra de afaceri. Acesta se va compara cu cel obţinut prin corectarea soldului de disponibilităţi cu fluxurile de numerar.

313

a) Dacă soldul final rezultat prin luarea în considerare a fluxului de numerar va fi mai mare decât cel obţinut prin raportarea la cifra de afaceri, atunci se va căuta plasarea excedentului.

b) Dacă soldul final va fi mai mic, atunci se va proceda la recalcularea necesarului suplimentar de fonduri, iar restul rămas neacoperit se va acoperi din credite bancare pe termen scurt.

16.2.4.3.2. Previziunea creditelor bancare pe termen scurt

După determinarea fondurilor suplimentare acoperite din

resurse permanente, diferenţa se va acoperi în principiu din credite bancare pe termen scurt, cu aceeaşi menţiune de păstrare a unui nivel de îndatorare rezonabil şi de lichiditate acceptabil.

de exemplu, 5,0Pt

PcCbtsIbtmlRig ≤

++= şi 2

PcCbts

DbCrStLc ≥

+

++=

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, se apelează în continuare la suplimentarea fondurilor din capitaluri proprii, indiferent de costul acestora.

Notă: Există o strânsă dependenţă între nivelul estimat al cifrei de afaceri şi necesarul suplimentar de fonduri:

( )Ca 1t)d1(

Ca t

RntCaCat

PctCa

Cat

Af tActNSF +−−Δ−Δ⋅+

=

Unde: Rn – rezultatul net d - coeficient de distribuire a dividendelor;

Când NSF = 0, firma nu este nevoită să apeleze la surse externe de finanţare. Valoarea ratei de creştere a cifrei de afaceri care satisface această egalitate se numeşte rata de creştere internă (autonomă, sustenabilă prin eforturi proprii). Peste acest nivel firma are nevoie de surse externe de finanţare.

16.2.5 Previziunea fluxului de numerar

Previziunea fluxului de numerar se face în paralel cu

estimările din contul de rezultate şi cele din bilanţ, fiind strict corelate.

În estimarea fluxului de numerar trebuie ţinute cont de cel puţin următoarele aspecte:

1. Delimitarea încasărilor şi plăţilor, deoarece nu toate cheltuielile sunt plătibile şi nici toate veniturile încasabile, respectiv existenţa unor decalaje între facturarea şi efectiv încasarea şi plata lor.

2. Delimitarea încasărilor şi plăţilor pe activităţi generatoare:

314

- activităţi de învestiţii; - activităţi de finanţare; - activităţi de exploatare. 3. Corelarea elementelor de flux de numerar cu alte situaţii

pro-forma: - cu contul de rezultate; - cu bilanţul contabil. 4. Echilibrarea trezoreriei: - prin plasarea excedentului de lichidităţi; - prin acoperirea deficitului pe seama creditelor de

trezorerie. Principiul de elaborare a acestora este prezentat în tabelul

care urmează. Flux de numerar pentru perioada...

NR. CRT.

SPECIFICAŢIE SIMBOL ŞI FORMULĂ

1 SOLD INIŢIAL DE DISPONIBILITĂŢI (la începutul perioadei)

SI=Dbi

2.a Surse de numerar din activitatea de investiţii Ii 2.b Utilizări pentru activitatea de investiţii Ei 2 FLUX DE NUMERAR DIN ACTIVITATEA DE

INVESTIŢII Fi=Ii-Ei

3.a Surse de numerar din activitatea de finanţare If 3.b Utilizări de numerar privind activitatea de

finanţare Ef

3 FLUX DE NUMERAR DIN ACTIVITATEA DE FINANŢARE

Ff=If-Ef

4.a. Încasări din activitatea de exploatare Ie 4.b. Plăţi din activitatea de exploatare Ee 4 FLUX DE NUMERAR DIN EXPLOATARE Fe=Ie-Ee 5.a Total intrări de numerar IT=Ii+If+Ie 5.b. Total ieşiri de numerar ET=Ei+Ef+Ee 5 TOTAL FLUX DE NUMERAR FT= IT-ET 6 SOLD FINAL DE NUMERAR

(la sfârşitul perioadei) SF=SI+FT

7a Plasamente privind excedentul de trezorerie P 7.b Acoperirea prin credite a deficitului C 7 SOLD FINAL DE DISPONIBILITĂŢI

(la sfârşitul perioadei) Dbf=Sf-P+C

315

16.3 Aspecte ale analizei situaţiilor previzionate Previziunile, după ce au fost terminate, nu rămân simple

situaţii care indică direcţii în ceea ce priveşte viitorul financiar al firmei, ci devin instrumente flexibile de ghidare a acţiunilor manageriale.

În general, fiecare versiune de previziune financiară, ar trebui să aibă asociat un sistem de scenarii.

Cea mai întâlnită modalitate este folosirea pentru fiecare previziune a cel puţin 3 scenarii:

a) un scenariu realist (de bază), cel pe baza căruia s-a fundamentat previziunea, având la bază realităţile obiective din mediul intern şi extern firmei;

b) un scenariu pesimist, care prevede o deteriorare considerabilă a premiselor prevăzute în scenariul de bază;

c) un scenariu optimist, care ia în calcul o îmbunătăţire a premiselor scenariului de bază.

Pentru fiecare situaţie se analizează situaţiile rezultate şi se elaborează măsuri de adaptare. În cele din urmă principalii indicatori se iau în considerare după o medie ponderată, care se construieşte după următoarea formulă:

Varianta medie cba

cVpbVraVoV

++

++=

unde: Vo,Vr,Vp – reprezintă variante pentru scenariile optimiste, realiste şi pesimiste; a,b,c – reprezintă coeficienţi de ponderare pentru variantele optimiste, realiste şi pesimiste. Previziunile trebuie să fie flexibile, adică să poată fi uşor

adaptate pentru noi situaţii ce se ivesc. Odată cu trecerea timpului şi realizarea indicatorilor, ele trebuie adaptate noilor condiţii.

Una din principalele posibilităţi este apelarea la simularea asistată pe calculator, care poate furnizeze o serie de plaje de valori posibile pentru valorile urmărite. Simularea este o formă simplificată de imitare a realităţii, care pe baza programelor pentru calculator, pot genera mii de situaţii în doar câteva momente, având drept rezultat furnizarea de intervale de predicţie pentru indicatorii principali.

Pentru ca acest instrument (previziunea) să fie eficient, trebuie ca pe măsura parcurgerii perioadei de previziune să se compare valorile înregistrate (actuale) cu valorile previzionate (bugetate).

Această activitate se numeşte analiza abaterilor (variaţiilor) şi aduce valoare adăugată procesului de analiză prin identificarea,

316

decelarea şi explicarea diferenţelor înregistrate (diferenţe de preţ, de cantitate, etc). BBiibblliiooggrraaffiiee 1. Buglea, A., Analiză financiară, Editura Mirton, Timişoara,

2005 2. Gresse, Carole, Les Entreprises en dificulte, Economica,

Paris,1994 3. Negrilă, A., Restructurarea întreprinderilor aflate în

dificultate, Editura Mirton, Timişoara, 2003 4. Buglea, A., Eros-Stark, L., Evaluarea întreprinderii. Teorie şi

aplicaţii, Ediţia a II-a, Editura Mirton, Timişoara, 2003 5. Manual de Bune Practici, PricewaterhouseCoopers, 2005

317

Titlul V Decizia comercială la societăţile în insolvenţă

17 Determinarea stării de insolvenţă. Insolvenţa

iminentă. Obligaţia debitorului de a cere deschiderea procedurii.

17.1 Sediul materiei

Textele relevante ale Legii insolventei: ART. 27 (1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să

adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

(2) Va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi şi debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă.

Obligaţia administratorului societăţii debitoare de a solicita deschiderea procedurii, în caz de insolvenţă iminentă este prevăzuta sub sancţiunea penală prevăzută de art.142 alin.1 “Constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27.”

17.2 Necesitate / utilitate Utilitate pentru practicieni: la apariţia acestui tip de situaţie

(dificultăţi ce conduc în viitor în mod cert la încetarea de plăţi) practicianul poate fi solicitat de către conducerea societăţii să pună un diagnostic, să acorde consultanţă referitor la acţiunile ce trebuie întreprinse şi în final să opineze asupra necesităţii deschiderii procedurii, să consilieze societatea asupra conţinutului cererii şi a documentelor însoţitoare astfel încât instanţa să poată decide deschiderea procedurii.

Utilitate pentru judecători: aprecierea întrunirii elementelor ce caracterizează insolvenţa ca stare permanentă şi nu accidentală

17.3 Elemente de analiză

Elemente ce trebuie luate în considerare pentru decizie: - Lipsa de disponibilităţi băneşti (cash) Lipsa de cash pentru plata obligaţiilor salariale poate avea

următoarele consecinţe:

318

- Dacă nu s-au plătit salarii de 2-3 luni, deoarece timpul ce se va scurge până la deschiderea procedurii poate fi de încă 2-3 luni, salariaţii riscă să nu-şi mai recupereze salariile pentru perioada ce depăşeste 6 luni anterioare deschiderii procedurii, aceste creanţe neintrând la ordinea de prioritate de la art. 123 pct.3 ci la prioritatea de la art.123 pct.8, categorie care, de regulă, nu primeşte nimic la distribuire;

- Dacă nu s-au virat obligaţiile conexe salariilor (impozite şi mai ales contribuţiile salariale) în afara penalităţilor şi majorărilor conducerea societăţii riscă sancţiuni penale, reţinerea şi nevărsarea acestora fiind sancţionată penal (Legea nr.241/2005). Deşi există dezbateri asupra “reţinerii” care este o abstractizare contabilă, fapta riscă să fie caracterizată drept infracţiune dacă în conturi au existat orice sume de bani care au fost utilizate în alte scopuri (plăţi salarii nete, furnizori, etc.)

Lipsa de cash pentru plata furnizorilor poate conduce la următoarele consecinţe:

- Deconectarea principalelor utilităţi, care este interzisă în reorganizare şi restricţionată în perioada de observaţie (la clienţii “captivi”)

- Calcularea în continuare de penalităţi şi majorări aşa cum au fost prevăzute in contracte, uneori la cuantumuri exorbitante raportat la rata actuală a inflaţiei, penalităţi care nu vor mai curge după deschiderea procedurii în favoarea creditorilor chirografari

- Condiţionarea continuării furnizării (de energie electrică în special) numai cu condiţia garantării datoriei cu active ale societăţii, de regulă de valoare mult superioară acestor obligaţii, ceea ce poate compromite şansele unei reorganizări viitoare.

- Analiza noţiunii de insolvenţă Definiţia legii române provine din definiţia care a făcut epoca

a Casaţiei franceze din 1978: “imposibilitatea de a face faţă pasivului exigibil cu activul disponibil”

În precizarea noţiunilor casaţiei franceze de “activ disponibil” şi “pasiv exigibil” enumerăm principalele contribuţii ale doctrinei şi jurisprudenţei franceze contemporane, astfel:

- Activul disponibil - include din punct de vedere juridic şi posibilităţile de

credit neutilizate ale debitorului (obţinute prin mijloace oneste);

- din punct de vedere contabil cuprinde în sens restrâns doar lichidităţile propriu-zise (cash, disponibil în conturi bancare, cec-uri, efecte comerciale scadente) şi în sens larg şi creanţele lichide în viitor;

- Pasivul exigibil

319

- nu cuprinde toate datoriile pe termen scurt ci doar cele exigibile (echu);

- nu este suficient să constatăm că este foarte important, ci trebuie comparat cu activul.

Din comparaţia celor două noţiuni, în esenţă, o stare economică favorabilă este aceea în care rotaţia scadenţelor este mai puţin rapidă decât rotaţia valorilor disponibile.

În examinarea echilibrului dintre cele două componente ale bilanţului tendinţa instanţelor franceze este de a se baza nu atât pe bilanţul actual, dar mai ales pe cel previzional; întocmirea unui bilanţ previzional depinde nu doar de activitatea internă a întreprinderii ci şi de numeroase elemente exterioare cum ar fi solvabilitatea clienţilor, rata inflaţiei, a dobânzii, fiscalitatea, etc.

- Insolvenţa este temporară sau permanentă ? Jurisprudenţa franceză conţine decizii în care instanţa

examinează nu numai situaţia comparativă activ disponibil – pasiv exigibil ci şi starea economică de fond a debitoarei deci incidenţa insolvabilităţii .

Situaţiile în care nu s-au considerat întrunite elementele insolvenţei sunt:

- când dificultăţile (lipsa de lichidităţi) sunt pasagere, debitoarea dispunând de active uşor transformabile în bani (acţiuni, terenuri, creaţe vandabile prin factoring, etc.)

- când societatea are un credit disponibil (neutilizat) în faţa organismelor financiare

În acest context, în funcţie de particularităţile cazului, se pot lua în analiză şi activele uşor de transformat în mijloace de plată lichide pentru plata creditorilor, chiar dacă nu se găsesc sub formă cvasi – monetară.

320

18 Continuarea exploatării după deschiderea procedurii

18.1 Sediul materiei

Legea reorganizării judiciare si falimentului nu prevedea

nimic despre cine şi cu ce majoritate aprobă continuarea activităţii de exploatare după deschiderea procedurii. Principiul continuităţii activităţii (on going concern) este suspendat din momentul deschiderii procedurii, societatea nemaifiind prezumată a-şi continua activitatea la aceeaşi amploare (dimensiuni)

Codul Comercial prevedea următoarele în această chestiune (articole abrogate): - după deschiderea procedurii, continuarea comerţului trebuie

aprobată de către majoritatea în număr a creditorilor verificaţi (care implică, de regula, şi majoritatea creanţelor) – art. 760 C. com;

- în cursul procedurii, vânzarea bunurilor putea fi suspendată în scopul continuării exploatării cu acordul creditorilor reprezentând 3/4 din masa credală (art. 804, 805, C. com.); creditorii care se opuneau continuării funcţionării nu erau obligaţi să suporte pierderile rezultate din continuarea exploatării.

18.2 Necesitate / utilitate

În foarte multe cazuri, activitatea curentă (de exploatare) continuă şi după deschiderea procedurii, provocând mari pierderi şi, corelativ, naşterea altor creanţe prioritare faţă de cele de la masa credală. Creditorii sociali trebuie să decidă asupra continuării activităţii deoarece ei suportă riscul acumulării de noi pierderi şi de noi datorii neplătite.

Având în vedere importanţa acestei hotărâri, ea este de competenţa adunării creditorilor în baza recomandării făcute de comitetul creditorilor ca urmare a analizării situaţiei debitorului .

În ce priveşte o eventuală hotărâre a adunării creditorilor de aprobare a continuării exploatării, putem anticipa dificultăţile de creare a unei majorităţi în acest sens având în vedere interesele divergente ale diferitelor categorii de creditori astfel: - creditorii garantaţi nu au nici un interes în a risca, preferând

vinderea bunurilor garantate; - creditorii bugetari vor întâmpina dificultăţi în a primi aprobare

de la organul lor ierarhic pentru operaţiuni cu rezultat incert, care pot micşora gradul de recuperare al creanţei;

- creditorii furnizori de utilităţi pot fi interesaţi în a le furniza în continuare având prioritate la plată;

321

- salariaţii vor prezenta cel mai mare interes în continuarea exploatării. După recenta modificare, Comitetul creditorilor este chemat

a se pronunţa asupra acestui aspect. Trebuie remarcat că potrivit textelor legale referitoare la distribuire (art.121 si art.123) creditorii garantaţi nu suportă riscul noilor pierderi ce pot apărea după deschiderea procedurii, ci doar creditorii chirografari.

18.3 Elementele analizei

Principalele repere ale analizei sunt, printre altele:

- Continuarea activităţii poate fi justificată după deschiderea procedurii şi chiar după intrarea în faliment, pe următoarele considerente: - Menţinerea în funcţiune a unor instalaţii care, dacă ar fi

oprite, ar necesita cheltuieli de conservare superioare pierderilor ocazionate de continuarea activităţii, spre ex. eliminarea amoniacului din instalaţiile frigorifice, paza unor uzine chimice, etc.

- Menţinerea activităţii unor active pentru potenţialii clienţi care doresc să le preia în funcţiune, cu avantajele menţinerii autorizaţiilor, permiselor, etc. şi posibilitatea acestora de a verifica funcţionarea lor reală la parametrii comparativi cu cei teoretici, etc.

- Continuarea producţiei în sistemele unde orice oprire necesită o perioadă foarte lungă pentru obţinerea unor noi producţii/venituri: spre exemplu în agricultură, oprirea exploatării terenului (însămânţări, arături, etc.) conduce la o mai mică atractivitate deoarece întregul an viitor aduce doar costuri, fără venituri; în industria navală, unde finalizarea unor produse durează luni/ani; în zootehnie unde oprirea montelor duce la cheltuieli continue de întreţinere a efectivelor matcă, ce continuă să consume dar fără perspectiva niciunui venit în următorul ciclu biologic de cca. un an.

În toate aceste situaţii, deciziile de natură comercială trebuie luate pe baza unor estimări cât mai bine fundamentate, verificate şi cu datele “istorice” din evidenţele societăţii (ajustate pentru a reflecta noile condiţii de piaţă, preţuri, etc.).

În lipsa unor asemenea estimări rezonabile, creditorii nu pot lua decizii în cunoştinţă de cauză şi riscă să aprobe continuarea activităţii cu preţul apariţiei unor noi obligaţii, creditorii acestora fiind prioritari conform dispoziţiilor art.123 pct.2.

Aplicând principiul prudenţei, considerăm că lipsa unor estimări asumate de către persoana de specialitate trebuie să conducă la oprirea imediată sau treptată a activităţii de exploatare, cazurile relevate de practica judecătorească indicând, în marea lor majoritate, agravarea substanţială a pasivului social ca urmare a continuării activităţii de exploatare.

322

19 Depistarea cauzelor insolvenţei.

19.1 Sediul materiei Dispoziţiile relevante ale Legii insolventei sunt:

Art.59 „(1) Administratorul judiciar, sau după caz, lichidatorul în

cazul procedurii simplificate va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

(2) În cazul în care debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2), raportul va indica dacă există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment.

(3) În cazul în care, prin raportul său administratorul judiciar arată că activitatea debitorului este reorganizabilă, acesta va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul de reorganizare să fie cel propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea acelui plan, sau dacă intenţionează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.

(4) Propunerea privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală, prevăzută la alin. (2) va fi supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima şedinţă a acesteia.

(5) In cazul în care raportul administratorului judiciar va face propunerea de intrare în faliment, judecătorul-sindic va dispune, în termen de 3 zile de la primirea raportului, publicarea unui anunţ referitor la raport în Buletinul procedurilor de insolvenţă, cu indicarea datei adunării creditorilor, într-un termen de maxim 10 zile de la expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin. (1) lit. e), la care va supune votului adunării creditorilor propunerea administratorului judiciar şi punctul de vedere al comitetului creditorilor asupra acesteia.

(6) Administratorul judiciar va asigura posibilitatea consultării raportului prevăzut la alin. (1) la sediul său, pe cheltuiala solicitantului. O copie de pe raport va fi depusă la grefa tribunalului şi la registrul comerţului sau, după caz, la registrul în care este înmatriculat debitorul şi va fi comunicată debitorului.”

323

19.2 Necesitate / utilitate

Analiza este necesară pentru toţi participanţii la procedura din următoarele puncte de vedere:

- Luarea măsurilor pentru reabilitarea / reorganizarea activităţii, care trebuie să privească cauzele situaţiei dificile a societăţii

- Eventuala angajare a răspunderii organelor de conducere a societăţii

19.3 Elementele analizei

În ce priveşte conţinutul raportului se pot face următoarele observaţii:

- Cauzele care duc la încetarea de plăţi pot fi identificate analizând plăţile mari, semnificative, în raport cu încasările aferente activităţii care a ocazionat aceste plăţi; este deci necesară o delimitare a încasărilor şi plăţilor debitorului pe principalele sale activităţi şi în cadrul acestora pe contractele mari. Această analiză este însă subsecventă analizei contului de profit şi pierdere pe activităţi, contracte, etc. care compară veniturile cu cheltuielile (costurile) aferente lor. Este de preferat ca aceste analize să se facă împreună pentru a furniza deja în acest stadiu informaţii şi asupra contractelor la care se lucrează în pierdere, în vederea menţinerii sau denunţării lor în cunoştinţă de cauză.

- După identificarea veniturilor şi costurilor pe fiecare contract semnificativ se poate analiza gradul de încasare al veniturilor, care, conform Legii contabilităţii, se contabilizează (constată) la data facturării, nu a încasării. Acest parcurs permite identificarea clienţilor care nu au plătit la termen iar în caz că în sectorul industrial respectiv există o criză, deci o criză a potenţialilor clienţi, procedura de reorganizare judiciară va avea puţine şanse de reuşită.

- Este dificil, pe plan practic, a se stabili răspunderea pentru încetarea de plăţi în sarcina unora dintre persoanele implicate în conducerea activităţii debitorului.

- În condiţii de fraudă, de erori semnificative de management, aceste dificultăţi pot fi depăşite prin analiza unor elemente ieşite din comun, cu mare influenţă asupra situaţiei economice a societăţii.

- Analiza trebuie să privească o perioadă anterioară de cel puţin 3 ani, pentru a acoperi simultan şi analiza situaţiei actelor juridice ale debitorului, etc., fapt care derivă din prevederile art.79 ale Legii insolventei;

324

- Ca punct comun majorităţii comercianţilor din România, răspunderea managementului poate fi atrasă pentru următoarele deficienţe:

- Lipsa unui buget de venituri şi cheltuieli actualizat lunar; - Lipsa unui plan de trezorerie (încasări şi plăţi) actualizat; - Absenţa unor manuale de procedură pentru toate

operaţiunile din societate; - Lipsa documentelor contabile impuse de lege 136 - Lipsa unui control intern corect şi eficace; - Neluarea măsurilor legale împotriva clienţilor care

plătesc cu întârziere sau care nu respectă clauzele contractuale;

- Implicarea în afaceri cu societăţi controlate de către persoane apropiate managerilor.

Într-un studiu publicat în Franţa137 se arată că în 80% din cazurile analizate, a fost identificată cauza principală (“primară”) a încetării plăţilor, constând în:

- Reducerea volumului de activitate (36%) - Reducerea marjelor de profit (19%) - Probleme de trezorerie (20%) Dacă aceste studii sunt corecte, devin aplicabile sistemele

consacrate de analiza factorială. De remarcat că analiza trebuie să conducă la identificarea factorilor – cauză, ultimi, care nu mai pot fi descompuşi în alţi factori . Astfel:

- Reducerea volumului de activitate conduce la reducerea veniturilor şi a fluxului de încasări. De regulă, reducerea volumului de activitate nu poate fi însoţită de o reducere în cel puţin aceeaşi măsură a costurilor deoarece există costuri relativ fixe care nu pot fi restructurate (eliminate) imediat ci doar după restructurarea “fizică” a activităţii; spre ex. posturile de pază, de supraveghere a unor instalaţii care funcţionează sub capacitate, etc. Invers, într-o epocă de creştere a volumului activităţii, la o anumită dezvoltare, cu acelaşi număr de oameni, cu acelaşi volum de costuri fixe se pot obţine venituri mai mari în sumă absolută.

- Reducerea volumului de activitate poate avea drept cauză fundamentală situaţia pieţei: dacă piaţa (clienţii) societăţii se degradează, aceştia nu mai comandă sau nu mai plătesc; sectorul comercial / marketing trebuie, pe baza unor studii profesioniste de plată, să identifice tendinţele pieţii pentru a afla dacă se mai poate continua

136 Domnul profesor Ion Turcu argumenteaza astfel: culpa conducatorilor consta in aceea ca in mod voluntar s-au lipsit de un instrument indispensabil conducerii societatii. 137 J.F. Malécot, Gestion financiere de l’entreprise en difficultée, in Encyclopédie de gestion, Ed. Economica, Paris, 1989, p.1400

325

- în direcţia acelor produse sau piaţa nu mai oferă perspective în structura de produse consacrată.

- Reducerea marjelor de profit la rândul ei poate fi determinată de - Concurenţa crescută pe acea piaţă, care obligă fie

la reducerea preţurilor fie la imposibilitatea creşterii acestora pe măsura creşterii costurilor

- Creşterea costurilor interne datorită lipsei de eficienţă, de investiţii în tehnologie care, în condiţiile deschiderii pieţei, conduce la reducerea marjelor de profit.

- Problemele de trezorerie pot surveni la rândul lor din cauze interne – dar şi din modificări în regulile finanţatorilor (băncilor) etc. De regula conducerile nu sunt conştiente de problemele de trezorerie deoarece nu utilizează un buget previzional bazat pe fluxurile de încasări si plaţi estimate realist.

326

20 Analiza modului de conducere (administrare) a activităţii curente a debitoarei aflate în insolvenţă

20.1 Sediul materiei

Art. 11 al. 1 lit.f din Legea insolventei: atribuţia judecătorului-

sindic de a judeca cererile de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea

Art.18 şi art. 49 alin. (2) din Legea insolvenţei: autorizarea de către judecătorul-sindic şi notificarea catre acţionari / asociaţi a actelor, operaţiunilor şi plăţilor care depăşesc condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente

Art. 11 al.2 din Legea insolvenţei: desfiinţarea de către judecătorul-sindic a măsurilor luate de către administrator poate viza: - şi actele care au fost îndeplinite cu încălcarea dispoziţiilor de

la art.18 şi art. 49 al. (2) - şi actele comerciale inoportune, care defavorizează averea

debitorului (ilegalitate lato sensu) Art. 11 lit.e si art.22 alin.2 din Legea insolvenţei: cel mai

temeinic motiv de înlocuire a administratorului / lichidatorului ar fi administrarea necorespunzătoare a averii debitoarei

20.2 Necesitate / utilitate

De regulă, judecătorul-sindic nu dispune de elemente de

apreciere concrete, uşor determinabile, de calcule comparative şi mai ales de elemente calitative care să permită departajarea operaţiunilor obişnuite (curente) de cele “excepţionale”.

20.3 Elementele analizei

Identificarea actelor operaţiunilor şi plăţilor care depăşesc

condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente. Se clasifică în această categorie:

- vânzările de active, vânzările de stocuri de marfă sub preţul contractat, cesiunile de creanţe sub valoarea nominală

- încheierea de noi contracte pentru achiziţii de materiale dacă nu există aprobare de continuare a activităţii

- angajările de personal - majorările de salarii - orice investiţie (mijloace fixe)

Identificarea actelor inoportune (discutabile ca efecte economice);se clasifică în această categorie:

- angajarea de cheltuieli administrative nejustificate

327

- orice acte care conduc la cresterea nivelului de activitate fară a avea siguranţa vânzării şi încasării produselor

- actele încheiate cu terţi care se află direct sau indirect sub controlul sau în relaţii particulare privilegiate cu conducatorii statutari ai debitoarei.

328

21 Viabilitatea planului de reorganizare

21.1 Sediul materiei Art. 95 si art.98 alin.3 din Legea insolventei

„ART. 95 (1) Planul de reorganizare va indica perspectivele de

redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului şi va cuprinde măsuri concordante cu interesele creditorilor şi ale membrilor sau asociaţilor/acţionarilor, precum şi cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi directorilor.

(2) Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor.

(3) Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani, socotiţi de la data confirmării.

(4) La recomandarea administratorului judiciar, după trecerea unui termen de cel mult 18 luni de la confirmarea planului, această perioadă va putea fi extinsă, cu cel mult încă o perioadă de un an, dacă propunerea este votată de cel puţin două treimi dintre creditorii aflaţi în sold la acea dată.

(5) Planul de reorganizare va menţiona: a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate în sensul

legii: b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate; c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de

interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;

d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului.

(6) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:

A. păstrarea, în întregime sau în parte, de către debitor, a conducerii activităţii sale, inclusiv dreptul de dispoziţie asupra bunurilor din averea sa, cu supravegherea activităţii sale de către un administrator desemnat în condiţiile legii;

B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de provenienţă ale acestora;

C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior sau ulterior confirmării planului;

D. fuziunea debitorului, în condiţiile legii;

329

E. lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini, sau distribuirea acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia le au faţă de averea debitorului;

F. Lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în vederea executării planului se face potrivit art. 116-120.

G. modificarea sau stingerea garanţiilor reale, cu acordarea obligatorie, în beneficiul creditorului garantat, a unei garanţii sau protecţii echivalente, în condiţiile prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. c);

H. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul contractului sau a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;

I. modificarea actului constitutiv al debitorului, în condiţiile legii;

J. emiterea de titluri de valoare de către debitor sau oricare dintre persoanele menţionate la lit. C şi D, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru înscrierea în plan a unei emisiuni de titluri de valoare este necesar acordul expres, în scris, al creditorului care urmează să primească titlurile de valoare emise, acord ce se va da înainte de admiterea planului de către judecătorul-sindic, în conformitate cu prevederile art. 98 alin. (3). Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, operaţiunile cuprinse la acest punct sunt considerate operaţiuni exceptate în sensul art. 205 alin (1) din acea lege.

K. prin derogare de la prevederile alin. (6) litera J., planul de reorganizare nu poate prevedea conversia creanţelor bugetare în titluri de valoare.

L. inserarea în actul constitutiv al debitorului - persoană juridică - sau al persoanelor menţionate la lit. C. şi D. a unor prevederi;

a) de prohibire a emiterii de acţiuni fără drept de vot; b) de determinare, în cazul diferitelor categorii de acţiuni

ordinare, a unei distribuţii corespunzătoare a votului între aceste categorii; şi

c) în cazul categoriilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar faţă de alte categorii de acţiuni, de reglementare satisfăcătoare a numirii administratorilor reprezentând categoriile de acţiuni respective în ipoteza neonorării obligaţiei de plată a dividendelor.

(7) Prin derogare de la prevederile Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, republicată, şi de la Legea 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, planul propus de creditori poate prevedea modificarea, fără acordul statutar al membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului, a

330

actului constitutiv, dacă se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) planul propus de debitor oferă o recuperare mai redusă a creanţelor debitorului;

b) în caz de faliment membrilor sau asociaţilor/acţionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic din distribuire;

c) membrii sau asociaţii/acţionarii debitorului refuză să participe la planul propus de creditori.

(8) Înregistrarea menţiunii in registrul comerţului va fi solicitată de administratorul judiciar pe cheltuiala debitorului, în baza hotărârii de confirmare a planului de reorganizare care se va publica în Monitorul Oficial al României partea a VI a.”

„ART.98 alin.3 (3) Judecătorul-sindic va putea admite un plan propus de

părţile legal îndreptăţite, care conţine toate informaţiile prevăzute de prezenta lege. Judecătorul-sindic poate să ceară unui practician în insolvenţă, să-şi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de admiterea lui. Plata expertului va fi suportată din averea debitorului.”

21.2 Necesitate / utilitate

Pentru judecătorul-sindic, pentru administratorul judiciar,

pentru creditori.

21.3 Elementele analizei

Într-o lucrare de sinteză dedicată planurilor de redresare în practica franceză138 se arată că planul, ca şi “bilanţul economico-social” (obligatoriu în Franţa), trebuie să releve, în primul rând:

- Originea dificultăţilor întreprinderii, care poate fi, spre exemplu, accidentală, structurală, etc.;

- Natura dificultăţilor, care este evident condiţionată de originea lor;

- Importanţa, gravitatea fiecărui dezechilibru. Se consideră că este foarte important ca prin această primă

parte a planului, care credem că nu poate fi realizată prin raportul obligatoriu prevăzut la art.59, să se creioneze imaginea fidela a întreprinderii debitoare la zi , o informaţie veche fiind echivalentă cu o informaţie inexactă.

În această opinie, planul trebuie să cuprindă următoarele aspecte:

- Aspectul economic, care cere determinarea perspectivelor redresării ţinând seama de posibilităţile

138 Lyna-Laure Piso, La soumission des créanciers titulaires de suretés réelles au plan de redréssement, Les petites affiches nr.93/1993, p.18-27

331

interne, de starea pieţei şi de mijloacele financiare existente. Spre exemplu, s-a respins ideea introducerii unor termeni vagi de caracterizare a resurselor financiare cum ar fi “disponibilităţi mobilizabile” sau “previzibile”, statuându-se în practică luarea în calcul doar a resurselor financiare certe, nu ipotetice sau iluzorii;

- Aspectul financiar-fiscal, extrem de important datorită efectelor pe care le are asupra părţilor; spre exemplu, remiterile de datorie au efecte benefice asupra debitorilor dar, deoarece se contabilizeaza ca venituri, pot conduce la obtinerea unui profit impozabil;

- Aspectul social, care prevede măsurile de recalificare a personalului, împreună cu organismele publice

Într-o altă opinie139 se arată că principala componenta a oricărui plan trebuie s-o constituie posibilităţile serioase de redresare.

În această opinie, există următoarele elemente indispensabile de analiză:

- Trecutul recent al întreprinderii, care nu trebuie să fie catastrofal, deci să poată duce la opinia că întreprinderea e redresabilă; spre exemplu, nu este serioasă o ipoteză de realizare în viitor a unui profit, dacă în ultimul an pierderile au fost mari şi s-au acumulat rapid;

- Prezentul, respectiv perioada scursă de la declanşarea procedurii, când datoriile sunt “îngheţate”, în acest interval gestiunea întreprinderii nu trebuie să fie deficitară;

- Viitorul, care trebuie apreciat strict pe baza unor conturi previzionale, respectiv a unor estimări privind atât profitul cât şi excedentul de trezorerie; este necesar un minim de lichidităţi pentru investiţii, restructurare, pentru realizarea unei situaţii contrarii celei ce a dus la declanşarea procedurii.

Recenta modificare a Legii insolventei ar fi trebuit iniţial sa restrângă posibilitatea accesului la reorganizare doar în favoarea anumitor comercianţi de o anumită talie (anvergură) având în vedere complexitatea şi volumul lucrărilor necesare întocmirii unui plan de reorganizare viabil / fezabil. Oricum, la analiza unui plan practicianul trebuie să aibă la bază anumite lucrări de fundamentare a acestuia, printre care:

- Un studiu de piaţă pentru sectorul pe care societatea îl abordează în perioada următorilor ani pentru a fundamenta tendinţele pieţei, ale preţurilor, etc.

139 P. Le Cannu, L’elaboration et le mise en oeuvre des plans de continuation, Les petites affiches nr. 89/1991, p.7

332

- Un studiu al evoluţiei preconizate a costurilor salariale şi ale principalelor materii prime şi utilităţi

- Un raport tehnic privind diagnosticul echipamentelor societăţii, gradul de uzură, randamentele estimate prudent, sumele necesare pentru reparaţii dar şi pentru dotare cu noi echipamente, licenţe, etc.

- O structură a costurilor fiecărui produs prognozat a se fabrica, elaborat pe baza datelor contabile “istorice” verificate sub aspectul acurateţei calculelor, împărţirii costurilor în fixe şi variabile, etc.

- Estimări privitoare la evoluţia preţului imobilelor pentru a fundamenta anumite vânzări

- Estimările evoluţiei cursului valutar - Estimările evoluţiei presiunii fiscale - Estimări privind investiţiile de mediu necesare respectării

reglementărilor comunitare - Restricţiile legale ce pot afecta produsele societăţii,

mărcile, brevetele, etc. Cel mai important element al planului îl reprezintă

previziunile fluxurilor de numerar (cash flow) care să susţină costurile reorganizării.

Cerinţa de a dovedi existenţa unor surse certe de finanţare este îndeplinita prin:

- Angajamente bancare de creditare a societăţii condiţionate de aprobarea planului de reorganizare

- Creşteri de capital sau împrumuturi ce urmează a fi acordate de către asociaţi

- Soluţii de vânzare a unor active pe bază de oferte ferme din partea unor cumpărători identificaţi

- Creditare a societăţii de către salariaţi sau participarea acestora la capital

Lipsa unor expertize, rapoarte, studii tehnice specializate care nu se pot efectua din cauza generală a lipsei disponibilităţilor sau din alte cauze împiedică în mod normal practicianul să se pronunţe în mod obiectiv şi calificat asupra viabilităţii unui plan de reorganizare.

La pronunţarea unui punct de vedere se impune respectarea principiului prudenţei enunţate în reglementările contabile (OMF nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene) care dispune că:

- Nu pot fi supraestimate activele şi veniturile - Nu pot fi subestimate cheltuielile şi pasivele (obligaţiile)

333

22 Dacă reorganizarea decurge “normal”

22.1 Sediul materiei Articole relevante din Legea insolvenţei: art. 105 alin.1 şi art.

107 alin.1 lit.C „ART. 105 (1) Dacă debitorul nu se conformează planului sau

desfăşurarea activităţii aduce pierderi averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare dintre creditori, precum şi administratorul special poate solicita oricând judecătorului-sindic să aprobe intrarea în faliment, în condiţiile art. 107 şi următoarele.”

„ART. 107 (1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz,

prin încheiere, în condiţiile art. 32, intrarea în faliment în următoarele cazuri:

………………………… C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt

îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderii averii sale”.

22.2 Necesitate / utilitate

Pentru creditori in primul rând; pentru practicianul in

insolvenţă desemnat ca administrator judiciar; pentru debitoare si acţionarii / asociaţii săi.

22.3 Elementele analizei

Teoretic interesează în mod primordial doar soarta

distribuirilor (plăţilor periodice) către creditori: dacă termenele şi sumele propuse în planul confirmat sunt respectate, planul este considerat respectat.

Deşi la deschiderea procedurii contează doar judecăţile bazate pe fluxurile de numerar, la aprecierea desfăşurării reorganizării contează şi alte elemente de fond, care pot conduce, în pofida unor “distribuiri” conforme planului, la acumularea de datorii încă nescadente, la angajarea unor obligaţii foarte oneroase, nesustenabile pe termen mediu şi care vor conduce la intrarea debitorului în faliment.

În consecinţa, aprecierea bunului mers al reorganizării trebuie să privească şi următoarele aspecte:

- Rentabilitatea activităţii de exploatare - Conformitatea cu planul a preţurilor produselor vândute

şi a activelor valorificate

334

- Evoluţia costurilor efective comparativ cu cele prevăzute în plan (în structura principalelor produse)

- Realizarea obiectivelor necesare continuării activităţii, care constau în obţinerea, prelungirea sau confirmarea autorizaţiilor, permiselor, avizelor eliberate de organele administrative (mediu, sanitare, sanitar-veterinare, muncă, etc.)

- Pastrarea nucleului de salariati calificati in operatiunile de baza

- Perspectivele de modificare a legislatiei ce reglementeaza acel sector economic.

335

23 Regimul actelor juridice anterioare deschiderii procedurii

23.1 Sediul materiei

Dispoziţiile relevante ale Legii insolvenţei: art.79-85.

23.2 Necesitate / utilitate Pentru administratorul judiciar si lichidator, pentru creditorii

ce solicită anularea actelor, dar şi pentru judecătorul – sindic care trebuie să ia o decizie.

23.3 Elemente de analiză necesare deciziei de solicitare a

anulării acestora. Toate legislaţiile falimentare conţin prevederi menite să

împiedice “organizarea” de către debitor a momentului încetării plăţilor în aşa fel încât să dosească o parte din bunuri prin plăţi fictive, donaţii, etc., în frauda intereselor creditorilor săi.

De asemenea, sub presiunea lipsei de lichidităţi este posibil ca debitorul să încheie anumite tranzacţii în condiţii oneroase, pentru a putea menţine aparenţa continuării plăţilor.

În vechea legislaţie, perioada de timp anterioară încetării plăţilor în care actele debitorului deveneau anulabile se numea perioada suspectă. Prin aceasta s-a urmărit obţinerea “unui mijloc de înlăturare a actelor fraudatorii ale viitorului falit şi care să fie mai eficace decât vechea acţiune pauliană”.

Instituirea acestui sistem are avantajul protecţiei creditorilor; principalul dezavantaj al sistemului, în special atunci când perioada suspectă poate retroactiva prea mult înaintea datei încetării plăţilor, îl constituie nesiguranţa şi perturbarea activităţii terţilor ale căror situaţii juridice sunt în permanent pericol de a fi afectate.

Conform Legii insolvenţei, perioada “suspectă” se întinde până la 3 ani anteriori datei înregistrării cererii introductive, fixând 3 termene înaintea acestei perioade, şi anume 120 de zile, 2 ani şi 3 ani.

23.3.1 Actele juridice frauduloase

Conform prevederilor art. 79 din Legea insolvenţei,

administratorul judiciar / lichidatorul poate solicita anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii.

Deşi cele mai multe cazuri de fraudă potenţială sunt detaliate în art. 80 al Legii insolvenţei, credem că art.79 este menit a oferi un temei legal pentru acţiunea judecătorului-sindic aplicabil

336

în cazurile de fraudare a drepturilor creditorilor care nu sunt prevăzute în mod expres de lege.

Spre exemplu, pot fi considerate acte frauduloase următoarele:

- Plăţi făcute în permanenţă în avans fără clauză de indexare în favoarea unui terţ, în condiţii de inflaţie;

- Renunţarea la dreptul de a cere despăgubiri şi penalităţi contractuale sau legale de la terţi;

Acţiunea poate fi intentată de către administratorul judiciar sau lichidator; dacă acesta apreciază că nu sunt întrunite elementele necesare, judecătorul-sindic poate autoriza în acest sens comitetul creditorilor.

Termenul de exercitare a acţiunii revocatorii este de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art. 20 alin.1 lit.b din Lege, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii. Din economia legii rezultă că, deoarece termenul prevăzut anterior este la dispoziţia administratorului sau lichidatorului, şi acesta nu introduce acţiunea, judecătorul – sindic poate autoriza comitetul creditorilor să introducă o astfel de acţiune şi după trecerea acestui termen, pentru ca doar la expirarea termenului prevăzut de art. 81 alin.(1) se va putea concluziona că lichidatorul sau administratorul nu au introdus acţiunea. Această interpretare la fel ca şi natura termenului de 18 luni constituie însă subiecte contoversate în literatura de specialitate.

În doctrină140 s-a arătat că intenţia de fraudă este greu de dovedit; în schimb, ea rezultă din circumstanţele încheierii actului fraudulos, spre exemplu:

- legătura strânsă existentă între părţile tranzacţiei; - secretul, graba exagerată sau alte circumstanţe ieşite

din comun ale încheierii tranzacţiei; - preţul situat sub nivelul preţului real al bunului etc. În doctrină s-a arătat că această acţiune nu este nici acţiune

în anulare (nulitatea fiind o sancţiune pentru nerespectarea condiţiilor de încheiere a actului) nici actiuneacţiune pauliană, deoarece profită întregii colectivităţi a creditorilor; în această opinie se consideră că ne aflăm în faţa unei acţiuni sui generis, ale cărei condiţii de exercitare sunt:

- să existe o fraudă din partea debitorului; - să existe un prejudiciu adus creditorilor; - actele să fi fost încheiate înăuntrul perioadei stabilite de

lege, anterior cererii introductive; - acţiunea să fi fost introdusă în termenul prevăzut de

art.81 alin (1); acest termen este calificat ca fiind de decădere.

140 I.Turcu, Situatia unor acte juridice ale debitorului aflat in procedura insolventei comerciale, Revista de drept comercial nr.6/2000, p.21

337

Într-o altă opinie se consideră, pe baza argumentului de text al art.79, că acţiunea este acţiune în anulare.

23.3.2 Acte juridice, încheiate în perioada de 3 ani, anteriori

deschiderii procedurii

Sunt, de asemenea, anulabile, în conformitate cu prevederile art.80 alin.1 lit. a)-c), următoarele tipuri de operaţiuni, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii:

- Transferurile cu titlu gratuit, cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar;

- Contractele comutative cu prestaţii dezechilibrate - Orice alte acte încheiate cu intenţia tuturor părţilor

implicate de a leza pe creditori. a) În privinţa transferurilor cu titlu gratuit, acestea cuprind,

spre exemplu, donaţiile, remiterea de datorie, renunţarea la un drept, adeziunea la rezilierea unui contract, în special de vânzare a fondului de comerţ etc.

Nu este foarte clar ce înseamnă sponsorizarea “în scop umanitar”; considerând că excepţiile sunt de strictă interpretare, credem că trebuie să se ia în considerare acele sponsorizări care privesc redarea capacităţilor fizice şi psihice ale fiinţei umane, spre exemplu: operaţii, medicamente, proteze, tratament medical, minimul de hrană şi îmbrăcăminte (întreţinere) necesar, etc.

O dificultate importantă pe plan practic constă în recuperarea sumelor donate deoarece după un anumit timp ele sunt cheltuite şi nu mai există bunurile procurate cu ajutorul lor (ex.:sponsorizarea unui club sportiv).

b) Operaţiunile comerciale anulabile, în care “prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită” au fost denumite şi “acte comutative neechitabile” sau “contracte comutative dezechilibrate”

În aceste cazuri sunt necesare următoarele condiţii de fond: - Existenţa unui act juridic, act de comerţ obiectiv; - Actul juridic să fie comutativ, pentru că, dacă ar fi

aleatoriu, disproporţia prestaţiilor s-ar putea justifica prin ideea de risc, într-o anumită măsură;

- Obligaţiile debitorului să fie “vădit” mai mari ca ale cocontractantului sau, instanţa având puterea suverană de apreciere a acestui element.

Deşi se apreciază că un argument al acestui text ar putea consta în prezumţia de rea credinţă a terţului, totuşi, acesta nu poate fi luat în seamă dacă “dobânditorii de la viitorul falit pot face dovada perfectei lor bune-credinţe …. că disproporţia, chiar însemnată, fusese justificată de circumstanţele speciale ale operaţiunii”

338

Spre exemplu, preţul scăzut de vânzare al unei întreprinderi poluante în preajma iminentei modificări a legii mediului, al unui stoc de marfă important, în preajma abrogării taxelor protecţioniste de import, etc.

c) Instanţa poate anula în principiu orice acte pe care părţile – deci atât debitorul cât şi terţii – le-au încheiat cu intenţia de a sustrage bunuri de la creditori sau a le leza drepturile în orice fel.

Acest temei poate viza generic orice alt act în afara celor două cazuri de la literele a) şi b) cu condiţia de a se dovedi reaua credinţă a tuturor părţilor implicate.

Această intenţie trebuie dovedită fie printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă în penal, fie prin dovada faptului că ambele părţi erau la curent cu:

- Probabilitatea încetării plăţilor de către debitor sau cu situaţia lui economică degradată;

- Obligaţiile debitorului către creditori provenind din acte anterioare.

23.3.3 Acte juridice încheiate în perioada de 120 zile anterioare

deschiderii procedurii:

Pot fi anulate în baza art.80 alin. 1 lit. d)-f) al legii anumite acte încheiate de către debitor înăuntrul celor 120 de zile anterioare deschiderii procedurii dacă, prin aceste acte, unul dintre creditori ar fi avantajat comparativ cu ceilalţi.

Raţiunea acestei acţiuni constă în apropierea de data încetării plăţilor, ceea ce prezumă şi mai puternic existenţă unei intenţii a debitorului de a-şi diminua patrimoniul în dauna creditorilor.

Cazurile în care aceste acte sunt anulabile existau şi în vechiul drept falimentar şi există evident şi în noile legislaţii ce au constituit sursă de inspiraţie a Legii insolventei, respectiv cea franceză şi cea americană.

Acestea sunt: - Transferurile de proprietate către un creditor pentru

stingerea unei datorii anterioare sau în folosul creditorului, dacă valoarea reală a transferului este superioară sumei pe care creditorul ar putea să o primească în caz de faliment al debitorului.

În dreptul românesc anterior şi în legislaţia occidentală această cauză de anulare s-a aplicat pentru darea în plată, compensaţii provocate pe cale deturnată etc.

Deosebirea constă în aceea că în dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, plata în numerar sau în efecte de comerţ a rămas valabilă, pe când în dreptul american ea poate fi anulată.

339

Credem că justificarea soluţiei adoptate în dreptul continental este corectă, deoarece atunci când se plăteşte cu numerar sau cu efecte de comerţ transformabile în numerar nu se mai poate prezuma apropierea încetării plăţilor. De aceea şi noul text de lege, prin expresia “transfer de proprietate” urmăreşte doar anularea dării în plată şi a compensaţiei, nu a plăţii efective.

Justificarea acestei măsuri mai este exprimată şi prin necesitatea ca, în caz de încetare de plăţi, “să primeze principiile egalităţii de situaţie a tuturor interesaţilor”.

- Constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară.

Acest motiv de anulare încearcă de asemenea să împiedice pe debitor a crea unuia dintre creditori o situaţie mai avantajoasă în raport cu ceilalţi.

Se consideră că prezumţia de fraudă poate fi înlăturată prin proba bunei credinţe a beneficiarului garanţiei; nu se poate aplica această prezumţie ipotecilor legale.

Dacă creanţa aparţine unui asociat sau acţionar al debitorului, care se prezumă că a cunoscut mai din timp situaţia dificilă a acestuia, perioada suspectă creşte până la 1 an înaintea deschiderii procedurii.

23.3.4 Plăţile anticipate ale datoriilor, dacă scadenţa lor fusese

stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii Acte suspecte încheiate într-o perioadă de 2 ani Sunt anulabile în baza dispoziţiilor art. 80, al. 1, lit. g) acele

acte de transfer sau de asumare a unor obligaţii făcute cu intenţia de a ascunde, de a întârzia starea de insolvenţă sau de a frauda un creditor existent sau potenţial. Transferul se reflectă la operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv la ducerea la îndeplinire a unui acord de compensare bilaterală (netting) realizate în baza unui contract financiar calificat.

Contractul financiar calificat, deţinut la art. 3, pct. 31, este orice contract având ca obiect operaţiuni cu instrumente financiare derivate realizate pe pieţele reglementate, pieţele asimilate sau pieţele la buna înţelegere, astfel cum sunt acestea reglementate prin normele bancare în vigoare.

23.3.5 Acte juridice încheiate de către debitor cu persoane

având relaţii speciale cu debitorul

Legea instituie la art.80 alin.2 o perioadă “suspectă” de 3 ani (faţă de 1 an în legea anterioară) pentru operaţiunile încheiate de către debitor cu persoane informate din anturajul său, presupunând că acestea au dorit să dilueze activul debitorului în scopul salvării contribuţiei lor.

340

Astfel de acte anulabile pot fi: - Cele încheiate cu un asociat comanditat sau cu un

asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii comerciale ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, atunci când debitorul este respectiva societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;

- Cele încheiate cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;

- Cele încheiate cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, atunci când debitorul este respectiva societate pe acţiuni;

- Cele incheiate cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni, cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă;

- Cele incheiate cu orice altă persoană fizică ori juridică, deţinând o poziţie dominantă asupra debitorului sau activităţii sale;

- Cele incheiate cu un coindivizar asupra unui bun comun.

23.4 Aprecieri comune

Toate aceste acţiuni, care vizează termenele de 3 ani, 2 ani si 120 de zile, pot fi introduse a fortiori si pentru actele de aceeaşi natura încheiate de câtre debitor după deschiderea procedurii, in cazul in care administratorul sau lichidatorul nu au fost desemnaţi din prima zi a procedurii respective.

Din analiza surselor de cercetare relevante rezulta următoarele concluzii referitoare la soarta actelor debitorului încheiate anterior deschiderii procedurii cu persoane afiliate:

- Dispoziţiile art. 80 al. 2 conferă judecătorului sindic puterea deplină de apreciere asupra actelor încheiate de către debitor cu creditorii ce sunt şi persoane afiliate;

- Actele anulabile nu trebuie să fi fost încheiate cu intenţia de a frauda alţi creditori, existenţa acestei intenţii fiind irelevantă;

- Deşi textul nu menţionează expres, aceste acte, în mod similar cu cele încheiate cu creditorii ,, obişnuiţi” în cele 120 de zile anterioare deschiderii preocedurii, trebuie să fi condus la o înrăutăţire a situaţiei respectivului creditor persoană afiliată comparativ cu situaţia sa patrimonială în caz că operaţiunea nu ar fi avut loc, debitorul aflându-se în insolventa;

- Legea protejează actele încheiate de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale, iar în lipsă

341

de probă contrară, orice act echitabil (nedezechilibrat), încheiat cu respectarea scadenţei, pentru stingerea unei datorii certe, lichide şi exigibile este prezumat a fi corect.

Această prezumţie de normalitate este necesară pentru a nu pune sub semnul întrebării toate actele încheiate de către debitor în perioada de până la 3 ani înaintea deschiderii procedurii, în caz contrar putând fi grav afectată stabilitatea relaţiilor comerciale.

În aprecierea situaţiei, cu o referire la o anumită tranzacţie trebuie luate în considerare în principal următoarele aspecte:

- situaţia patrimonială a debitorului la data încheierii operaţiunii care, pentru a da loc la anulare, trebuia să fi fost grav compromisă, cu un pasiv întrecând vădit activul ori să fi prezentat semnele caracteristice de netagăduit ale încetării de plăţi. Analiza situaţiei de fapt de la data încheierii actului trebuie să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că deschiderea procedurii era iminentă sau previzibilă cu mijloacele obişnuite ( comune ) de analiză, si nu putea fi evitată prin mijloace comerciale-financiare uzuale.

- întreg comportamentul creditorului în relaţia cu debitorul respectiv, cel putin sub urmatoarele aspecte: - abuzul în luarea deciziilor, care poate fi dovedit când

acesta a încălcat anumite prevederi legale sau statutare;

- realitatea datoriilor faţă de acest creditor; - sumele recuperate de către creditor indirect prin

dobânzi comerciale, dividende, preţuri favorabile de transfer, etc.;

- situaţia scadenţelor diferitelor datorii ale debitorului faţă de creditorii săi;

- poziţia creditorului afiliat faţă de riscurile comerciale ( normale şi anormale ) ce şi le-a asumat in cadrul afacerii debitorului.

- circumstanţele economice şi financiare în care s-a realizat tranzacţia: in acest sens pot fi relevante următoarele împrejurări: - apariţia unor acte normative noi, care au impus

tuturor operatorilor dintr-un anumit domeniu – cel in care acţionează creditorul afiliat – o modificare de strategie, de politica comerciala, etc.

- modificarea substanţiala a condiţiilor pieţei, ceea ce a condus la modificarea condiţiilor comerciale – existente intre debitori si creditori – spre exemplu creşterea ratei dobânzii, scumpirea unor produse livrate de creditori (furnizori) ca urmare a introducerii unor suprataxe vamale, etc.

342

Aceste circumstanţe pot conduce la ,, coloratura” adevărată a actului, la a-l putea considera a fi sau nu un act încheiat în cursul normal al desfăşurării activităţii debitorului,aşa cum acesta se prezenta la data la care actul ( tranzacţia ) s-a încheiat.

Din cele prezentate rezulta ca, in soluţionarea cererilor de anulare motivate pe prevederile art.80 alin.2 instanţele trebuie sa cerceteze elementele concrete, de fapt si de drept, care sa le permită o reconstituire fidela a situaţiei existente la data întocmirii actului, urmând ca soluţia sa tina seama de aceste probe.

23.5 Elemente de drept comparat

In dreptul american averea debitorului supus procedurii se

poate mari pe următoarele cai: - In cazul persoanelor civile, cu bunuri dobandite ulterior

cererii introductive (after acquired property), prin mostenire, divort, prin asigurari de viata;

- Pentru comercianti, prin anularea transferurilor facute in cele 90 de zile dinaintea cererii introductive cu urmatoarelor conditii: - Debitorul sa fi fost insolvabil, deci obligaţiile sale sa

fie superioare activului; - Astfel creditorul respectiv sa fi primit mai mult decât

in cazul lichidării; - Prin actiunea administratorului (trustee) care actioneaza

ca si creditor garantat impotriva garantiilor perfectate de catre debitor dar care nu au devenit perfecte dupa legile statului respectiv;

- Prin anularea transferurilor facute: - După data cererii introductive, atacabile in 2 ani de

la data transferului sau înainte de închiderea procedurii (oricare moment este primul);

- Cu un an înaintea cererii introductive, daca au fost făcute in mod fraudulos sau cu intenţia de a inşela sau întârzia un creditor;

- Cu complicitatea unui terţ.

23.6 Cauze, efecte, publicitate Toate aceste acţiuni se pot exercita datorita prezumţiei de

frauda. Aceasta nu este operanta in cazul reglementat la art. 82 din Legea insolventei, care are in vedere transferurile patrimoniale facute in cursul activitatii normale a debitorului, cu conditia (implicita) ca schimburile (contraprestatiile) sa fi fost echilibrate valoric;

343

Legea insolvenţei consacra la art.84 dreptul administratorului, lichidatorului si comitetului creditorilor de a intenta acţiune pentru recuperarea de la subdobânditor a bunului transferat sau a contravalorii lui.

Daca bunul exista în natura lui specifică, va fi înapoiat averii debitorului, iar dacă nu, se va recupera echivalentul sau valoric de la data tranzacţiei anulate. În schimb, terţul de bună credinţă care va înapoia averii debitorului bunul sau valoarea bunului va avea posibilitatea de a-şi declara o creanţă de valoare egală împotriva debitorului aflat în încetare de plăţi, chiar dacă tardiv; Acţiunea în anulare se aseamănă cu clauza rezervei de proprietate deoarece poate fi opozabila şi terţului dobânditor, este adevărat în condiţii speciale, respectiv:

- Acesta sa nu fi plătit valoarea reală a bunului; - Să fi cunoscut ca transferul dintre debitor şi primul

dobânditor era anulabil, din cauza situaţiei debitorului. Pentru imobilele ce fac parte din averea debitorului şi care

au fost transferate prin acte anulabile, judecătorul-sindic va putea solicita înscrierea în registrele de publicitate imobiliară a declanşării acţiunii în anulare, astfel încât să protejeze pe eventualii dobânditori ulteriori ai bunurilor respective.

344

24 Analiza contractelor în curs de execuţie

24.1 Sediul materiei Dispoziţiile relevante ale Legii insolvenţei: art.86-93

24.2 Necesitate / utilitate Constatarea stării de încetare de plăţi survine de regulă într-

un anumit moment al activităţii debitorului care este angrenat în executarea unor operaţiuni comerciale, respectiv a unor contracte. De aceea ambele părţi, respectiv administratorul/lichidatorul şi terţul cocontractant au interesul de a clarifica soarta contractelor în curs de execuţie.

24.3 Elementele analizei

Legea insolvenţei investeşte prin art.86 pe lichidator

(administrator) cu atribuţia de a opta pentru menţinerea sau denunţarea contractelor în curs de executare; legea defineşte aceste contracte la art. 86 alin.1 ca fiind cele care “nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate”.

Prin menţinerea contractului se înţelege continuarea sa conform tuturor clauzelor, fără posibilitatea opţiunii doar pentru anumite clauze. O excepţie o constituie contractele de credit, care pot fi menţinute de câtre lichidator, cu acordul creditorilor, lichidatorul având posibilitatea de a modifica clauzele lor astfel încât prestaţiile să devină echivalente. Această posibilitate acordată lichidatorului este dificil de pus în practică, datorită poziţiei băncilor, care de regulă nu consimt la continuarea creditării, invocând prevederile din legile bancare, cu toate că, la distribuire, creditele astfel acordate vor beneficia de prioritatea acordata cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor.

Deşi practica occidentală a creionat consecinţele “asumării” sau “respingerii” contractelor, nu sunt prevăzute nici în lege, nici în jurisprudenţa occidentală orientări care să ajute pe lichidator în fundamentarea opţiunii sale.

Ceea ce însă nu preia legislaţia noastră din modelele american şi francez este garanţia acordată de către administratorul judiciar / lichidator pentru buna executare a obligaţiilor viitoare născute din contractul respectiv; acest fapt, combinat cu inexistenţa unei priorităţi în plata obligaţiilor scadente anterioare din acelaşi contract, va determina pe cocontractanţi, credem, să evite continuarea executării chiar dacă lichidatorul sau administratorul vor menţine contractul.

345

24.4 Prezentarea teoretică Noţiunea de “contracte în curs de executare” Opţiunea lichidatorului poarta asupra tuturor contractelor în

curs de executare chiar dacă sunt pe termen lung, cu condiţia ca acestea “nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate”

Legea nu precizează care este sensul acestor calificative; evident, executarea în totalitate de către toate părţile semnifică terminarea contractului. Probleme se pun în cazul executării parţiale de către toate sau doar de către unele din părţile implicate, ambele cazuri revenind la a aprecia sensul executării “substanţiale”.

Pentru a prezenta rezultatele obţinute de jurisprudenţa franceza în primii 8 ani de aplicare a Legii din 1985, facem referire in extenso la un examen aprofundat făcut de profesorul François Derrida141.

Casaţia franceza a extins aplicarea reglementării contractelor în curs de execuţie şi la faza lichidării judiciare, deşi în lege ele sunt reglementate în paragraful dedicat perioadei de observaţie.

Au fost considerate ca vizate prin lege toate tipurile de contracte, respectiv:

- Cele cu executare succesiva dar şi cu executare uno ictu;

- Contractele afectate de condiţie şi termen; - Contractele intuitu personae, cum ar fi cel de deschidere

de credit şi de cont curent. Condiţiile pe care aceste contracte trebuie să le

îndeplinească sunt: - să existe la data deschiderii procedurii; - să fie susceptibile de a fi executate ulterior. contractele să existe la data deschiderii procedurii

Sub această condiţie sunt incluse acele contracte care erau încheiate la data deschiderii procedurii şi care nu au luat încă sfârşit la aceea data.

Astfel s-a decis ca, în stadiul unor discuţii concretizate într-o promisiune unilaterală de a contracta, dacă ofertantul nu-şi poate retracta liber oferta, există contract în curs.

Casaţia franceza a declarat prohibite clauzele de rezoluţiune sau reziliere de plin drept în caz de redresare sau lichidare judiciară, deoarece acestea ar fi putut deveni adevărate clauze de stil, golind legea de conţinut; în prezent constatăm că şi practica contractelor din România tinde a

141 La notion de contrat en cours à l’ouverture de la procedure de redresement judiciaire, Les petites affiches nr.133/1993, p.4-11

346

introduce astfel de clauze care ar trebui prohibite pentru identitate de raţiune.

Pentru contractele comune (afara de contractul de închiriere) care iau sfârşit prin ajungere la termen sau prin rezoluţiune (reziliere), s-a decis ca un contract încheiat pe o durată nedeterminată a luat sfârşit dacă a fost regulat denunţat iar preavizul a expirat înainte de deschiderea procedurii.

Pentru un contract cu termen, dacă termenul se împlineşte (ia sfârşit) înăuntrul perioadei de observaţie, administratorul nu va putea asuma contractul deoarece aceasta ar echivala cu prorogarea unilaterală a contractului.

În cazul desfiinţării prin rezoluţiune sau reziliere, se cere ca aceste modalităţi să fi operat, adică termenele din comandament să fi expirat.

Pentru contractele de închiriere, instanţele au considerat, în majoritatea cazurilor, că ele sunt indispensabile pentru redresare şi, în consecinţă, au căutat menţinerea lor.

Contractele să poata fi executate ulterior Pentru contractele în care obligaţiile principale au fost

executate, ramânând câteva “sechele”, (garanţii, etc.) s-a decis că acestea nu mai sunt în curs.

Pentru celelalte, problema esenţială este în ce măsură interesează activitatea comerciantului debitor; sunt vizate contractele în care ambele părţi mai au obligaţii de executat, nu şi cele în care doar o parte mai are de executat.

Nu au fost întâmpinate probleme deosebite la contractele cu executare succesiva.

Pentru un contract cu executare uno ictu, spre exemplu de vânzare – cumpărare, în care cumpărătorul se găseşte în procedura de redresare, s-a decis ca contractul nu mai este in curs daca debitorul a primit marfa şi n-a plătit-o integral înainte de începerea procedurii, deoarece, în acest caz, vânzătorul îşi va declara creanţa.

S-a concluzionat că, în contractele de vânzare-cumpărare, elementul decisiv de apreciere îl constituie transferul de proprietate; dacă acesta s-a operat înainte de deschiderea procedurii, nu mai există contract în curs.

24.5 Tipuri de contracte

24.5.1 Contracte considerate executate

Legea stabileşte la art. 86 alin. 4 că unele contracte nu mai

fac parte din domeniul opţiunii lichidatorului. Sunt astfel calificate ca executate integral contractele de vânzare - cumpărare a unor imobile cu clauza rezervei de proprietate, executate de către vânzătorul imobilului; în acest caz vânzarea se consideră

347

executată (în totalitate) de către vânzătorul imobilului iar lichidatorul nu mai are drept de opţiune asupra contractului.

24.5.2 Contracte în care debitorul este locatar – art. 86 alin.5

Prezentare teoretică

Pentru contractele de închiriere în care debitorul este locatar şi pentru cele de muncă, respingerea lor este condiţionată de respectarea termenelor legale de preaviz; în cazul în care contractul prevede termene de preaviz superioare celor legale, lichidatorul este obligat a respecta pe cele legale – mai scurte.

Aceasta înseamnă ca în cazurile în speţă nu se poate califica executarea ca fiind sau nu substaţială; prin urmare lichidatorul poate decide rezilierea oricând înainte de data prevăzută pentru expirarea lor, cu respectarea termenelor de preaviz.

În situaţia în care debitorul – locatar nu a plătit chiria pentru perioada anterioară, locatorul are dreptul să se îndrepte împotriva averii debitorului. Elemente de analiza

Pentru ca practicianul să ia o decizie de menţinere a contractului sau de părăsire a clădirii sunt necesare următoarele elemente de analiză:

- Posibilitatea menţinerii utilitarilor esenţiale, deci de plată a curentului, apei, gazului, etc.

- Costurile necesare mutării întregii activităţi pe alt amplasament la care se adăuga o serie de costuri neprevăzute sau necuantificabile care decurg din evenimente cum ar fi ca posibilii parteneri de afaceri interesaţi să nu mai găsească cu uşurinţă sediul social

- Posibilităţile de reglementare a obligaţiilor privind chiria restantă, printr-o tranzacţie care să prevadă o plată imediată a unui procent din sumă plus o eşalonare eventual asortată de garanţii

- Posibilitatea de restrângere a spaţiului ocupat de către debitor, dacă întreg spaţiul nu mai este necesar

- Există posibilitatea transferării unei părţi a activităţii în spaţii cu locaţie mai puţin centrală şi menţinerea doar a conducerii sau a reprezentării comerciale într-un loc central, cu vad, etc.

De regulă, soluţia părăsirii spaţiului (integral) este asortată de costuri greu de cuantificat de rezolvarea unor probleme privind investiţii efectuate şi fixate în imobil (tâmplărie metalică, instalaţii, reţele calculator, etc.) ce nu mai pot fi ridicate fără a li se diminua drastic valoarea, mobilier la comandă adecvat respectivei locaţii şi care nu poate fi valorificat la un preţ rezonabil, etc.

348

24.5.3 Contracte de închiriere în care debitorul este locator – art. 91

Prezentare teoretica

Pentru aceste situaţii, reglementate în art. 91 al Legii insolvenţei, lichidatorul nu mai are posibilitatea de a impune locatarului rezilierea contractului, chiar cu respectarea unui termen de preaviz. Această prevedere este menită a apăra pe locatar împotriva unei ruperi anticipate a contractului care l-ar pune în dificultate, în situaţia de a-şi transfera precipitat activitatea în altă parte, ceea ce poate genera efecte de tipul unor cheltuieli exorbitante, sau pierdere a clientelei, etc.

Legea reglementează două opţiuni la îndemna locatarului pentru cazul - destul de probabil – în care datorită dificultăţilor financiare ale debitorului, acesta nu va mai putea sau nu va mai consimţi a asigura furnizarea serviciilor la care s-a obligat ca proprietar şi care sunt incluse în nivelul chiriei.

Interpretând art.91 din Lege în corelaţie cu art.92, consideram că situaţia se referă doar la serviciile pe care locatorul le prestează el personal, deoarece asigurarea serviciilor furnizate de regiile specializate ca energia electrică, apa, telefonul etc., prin contracte directe, obligă pe debitorul locator să le redirijeze spre locatar.

Exista totuşi posibilitatea ca debitorul locator să opteze pentru suprimarea acestei activităţi şi să solicite furnizorilor unici de servicii întreruperea lor pentru o anumita clădire.

Dacă debitorul, prin lichidator, va decide sa refuze prestarea serviciilor datorate, fie cele redirijate de la furnizorii unici, fie cele asigurate de el (paza, întreţinere, etc.) locatarul are opţiunea paradirii imobilului cu solicitare de daune interese sau opţiunea rămânerii în posesiunea imobilelor.

În varianta păstrării posesiei imobilului, chiriaşul va reţine din chirie contravaloarea serviciilor ce nu-i sunt prestate, după o estimare pe baza preţurilor practicate în ultima lună anterioară.

Legea răpeşte dreptul acestui locatar la daune interese în cazul în care decide să rămână în imobil.

Datorită dezavantajelor presupuse de o mutare precipitată mai ales când este vorba de instalaţii, echipamente ce necesită montaj etc., s-ar putea ca locatarul să aleagă rămânerea cu riscul întreruperii unor servicii esenţiale pentru el, risc ce poate fi diminuat prin preluarea contractelor de furnitură.

Credem că se poate justifica protecţia debitorului contra daunelor interese dar numai când este vorba de obligaţiile sale personale; ori legea se referă la “orice servicii datorate de proprietar chiriaşului” ceea ce pare excesiv dacă debitorul decide întreruperea energiei, apei, etc.

349

Nu se poate argumenta că în acest caz locatarul poate evacua clădirea solicitând daune interese, pentru că, datorită situaţiei debitorului, creanţa născuta astfel nu va avea sorţi de a fi îndestulată. Elemente de analiză

Din punct de vedere al locatorului soluţia păstrării în spaţiile sale a unor chiriaşi pe perioade cât de lungi este favorabilă din punct de vedere al:

- Asigurării veniturilor debitoarei, venituri stabile - Menţinerii întreţinerii şi funcţionabilităţii spaţiilor

închiriate de către chiriaşi Contractele nu trebuie încheiate pe perioade atât de lungi

încât să compromită vânzarea acestor active. Debitoarea, dacă poate asigura în continuare furnizarea

serviciilor esenţiale sau poate asigura preluarea contractelor direct de către chiriaşi, trebuie să urmărească creşterea gradului de ocupare a spatiilor închiriate de către chiriaşi ce pot plăti, ce pot depune o garanţie de 1-3 luni pentru chiria datorată.

Stabilitatea, bazată pe o corectă estimare a chiriaşilor, este necesară deoarece o prea mare volatilitate în rândul acestora presupune perioade repetate de reamenăjări, mutări, dispute, etc. ce riscă să diminueze veniturile din închiriere.

Pentru spaţii izolate, situate în locuri îndepărtate de activitatea principală a societăţii, este preferabilă orice închiriere deoarece paza este dificilă şi costisitoare pentru un activ închis, chiriaşul având tot interesul de a întreţine şi menţine în bună stare spaţiile ce-i sunt necesare activităţii sale productive.

24.5.4 Contracte având ca obiect bunuri în tranzit

Prezentare teoretică

Vânzătorul unui bun mobil care nu a ajuns încă în posesia debitorului la data deschiderii procedurii îl poate lua înapoi conform prevederilor art. 87 din Lege, plătind toate cheltuielile implicate de aceasta şi restituind avansurile primite. Se consideră că bunul este livrat dacă între timp transportatorul l-a pus la dispoziţia debitorului compărător sau dacă acesta l-a vândut sau gajat între timp.

În cazul în care lichidatorul cere ca bunul să fie pus la dispoziţia sa, va trebui să asigure plata sa integrală; această măsură de protecţie este logică, considerându-se ca creanţa vânzătorului este ulterioară încetării plăţilor datorită menţinerii contractului de câtre lichidator. Elemente de analiză

Posibilitatea vânzătorului (debitor) de a recupera bunul implică o decizie bazată pe următoarele aspecte:

350

- dacă bunul este esenţial activităţii sale viitoare; de regulă nu este cazul la produsele finite destinate vânzării, acestea urmând a fi încasate, cash-ul fiind esenţial în procedura Legii insolvenţei (“cash is king”). În acest caz regula este ne-recuperarea bunului şi încasarea contravalorii; dacă însă analizele arată că compărătorul bunului are dificultăţi de plată, bunul trebuie “recuperat” dar revândut “pe traseu” unui alt comparator solvabil.

- Situaţia este diferită dacă bunul mobil vândut constituie un mijloc de producţie esenţial al debitoarei şi a fost vândut la un preţ ce nu asigură înlocuirea sa cu un bun având aceleaşi calităţi. În acest caz bunul trebuie recuperat chiar cu riscul unor cheltuieli suplimentare de transport, depozitare, montare.

24.5.5 Contracte având ca obiect bunuri sau valori cotate pe

pieţe reglementate Textul nou introdus la art. 88 reglementează situaţia în care

debitorul este parte a unui contract cuprins într-un acord master de netting, prevăzând transferul anumitor mărfuri, titluri reprezentative ale mărfurilor sau active financiare cotate pe o piaţă reglementată de mărfuri, servicii şi instrumente finaciare derivate, la o anumită dată sau într-o perioadă de timp şi scadenţa intervine sau perioada expiră după data deschiderii procedurii.

În acest caz se va executa o operaţiune de compensare bilaterală a tuturor contractelor cuprinse în acordul master de netting respectiv.

Dacă din operaţiune averea debitorului în insolvenţă va mai avea de încasat o diferenţă urmează să o încaseze iar dacă rezultă o obligaţie a averii debitorului această va fi înscrisă în tabelul de creanţe.

24.5.6 Contracte de comision

Comisionarul poate deveni subiect al unei proceduri de

faliment; în acest moment el poate fi în posesia unor bunuri aparţinând comitentului, bunuri care, conform regulilor comisionului, în raporturile dintre comitent şi comisionar, se consideră că au fost dobândite de către comitent direct de la terţ, deşi acesta din urmă a tratat cu comisionarul.

Comisionarul poate avea însărcinarea de a cumpăra mărfuri ori valori mobiliare pentru comitent, de a vinde mărfurile şi titlurile comitentului sau şi una şi alta. În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art.89 din Lege, comitentul are două variante, care nu mai depind de opţiunea lichidatorului şi anume:

351

- Să-şi recupereze bunurile în natură; această operaţiune îi dă avantajul siguranţei recuperării valorii şi este uşurată de împrejurarea că, în privinţa mărfurilor, comisionarii din România nu au, de regulă, depozite proprii, marfa trecând direct de la vânzător la compărător;

- Să prezinte creanţa sa la masa pasiva a comisionarului în cazul că optează pentru contravaloarea mărfii

24.5.7 Contracte de consignaţie

Prezentare teoretică

O prima reglementare a art.90 din Lege vizează pe consignatarul care deţine bunurile consignantului în momentul declanşării procedurii.

În virtutea regulilor contractului de consignaţie, reglementat prin Legea nr.178/1934, proprietarul îşi poate revendica bunul pe calea unei ordonanţe prezidenţiale; pentru evitarea acestei proceduri contencioase, legea prevede restituire bunului.

24.5.8 Alte contracte.

În acelaşi art. 90 se reglementează cazul general în care

debitorul deţine bunul altuia în baza unui contract preexistent care însă nu-i conferă calitatea de proprietar.

Astfel de situaţii se întâlnesc în cazurile: - Vânzării cu clauza rezervei de proprietate; - Contractului de depozit; - Contractului de leasing; - Contractului de gaj; - Contractului de comodat; - Contractului de expoziţie, recondiţionare, În toate aceste cazuri proprietarul este în drept a-şi recupera

bunurile, respectiv a nu lăsa ca aceste bunuri să fie considerate ca aparţinând averii debitorului doar pentru că se găseau în posesia acestuia.

Debitorul poate reţine bunul în garanţie pentru plata unor servicii făcute proprietarului (depozitare, transport, recondiţionare, etc.) dar numai până la plata acestora.

Unii autori considera că practicarea clauzei rezervei de proprietate şi acordarea tuturor drepturilor ce rezulta de aici este păgubitoare pentru procedurile colective deoarece acţionează doar în beneficiul furnizorilor de mărfuri şi poate compromite reorganizarea încă din faza sa iniţială.

Alin.2 al art.90 face o distincţie între situaţiile în care marfa mai este sau nu în posesia debitorului la data declanşării procedurii.

352

Dacă debitorul era în posesia mărfii la data declanşării dar a înstrăinat-o, va fi obligat pentru întreaga ei valoare, daca însă nu mai era posesor şi nu o poate recupera de la actualul deţinător va fi obligat numai pentru valoarea pe care marfa o avea la data respectivă.

24.5.9 Contractul de lohn

Prezentare teoretică

Cazul cel mai frecvent îl reprezintă operaţiunile de perfecţionare (lohn) în care cel ce face prelucrarea se găseşte, la deschiderea procedurii, în posesia bunurilor altei persoane, în care a investit şi el o valoare considerabilă de manoperă, furnituri, etc. Deoarece textul legii prevede doar soluţii pentru situaţii foarte clare (garanţii), soluţia de principiu trebuie să fie cea mai eficientă pentru ambii parteneri. Proprietarul nu-şi poate recupera bunurile fără a–l despăgubi pe executantul (procesatorul) prestaţiilor în lohn, care poate invoca cu succes “debitum cum re junctum” pentru a păstra posesia bunurilor; de aceea, soluţia vânzării bunurilor către clientul căruia îi erau destinate - având de regulă imprimată şi emblema acestui client sau marca sa de fabrică - este cea mai corespunzătoare, urmând ca banii să fie împărţiţi între proprietarul mărfii şi procesatorul în lohn, pe baza unui mecanism contractual. Elemente de analiză

Nu este recomandabilă încercarea procesatorului (debitor) de a lua marfă în proprietate deoarece:

- costurile de stocare şi pază sunt mari datorită duratei procedurilor judiciare

- cantităţile mari de mărfuri găsesc greu alţi comparatori decât cei iniţiali

- trecerea sezonului poate compromite vânzarea mărfii în condiţii corespunzătoare

24.5.10 Contracte de furnitură

În actualul sistem de organizare al prestării serviciilor

specializate, cele esenţiale sunt privilegiul unor regii sau companii care au monopolul sau cvasi – monopolul acestor activităţi cum ar fi telefoanele, energia electrică, termică, apa, etc.

În scopul protejării şanselor de reorganizare acordate debitorului, forma iniţială a legii interzicea acestor furnizori să întrerupă, să schimbe, să refuze furnizarea pe motivul neplăţii unor facturi anterioare sau a înregistrării unei cereri introductive contra debitorului.

353

Evident că, pe măsura realizării unei situaţii concurenţiale în anumite sectoare, această măsură de protecţie poate fi atenuată; deja sunt firme concurente în domeniul salubrizării, al telefoniei (telefoane celulare) etc.

În actuala reglementare, datorită trecerii lor în secţiunea “Reorganizarea”, se pune întrebarea dacă prevederile art. 38, care prevăd protecţia debitorului contra întreruperii serviciilor prestate de către furnizori în perioada de reorganizare, întrerupere ce poate compromite orice reorganizare ulterioara şi chiar valorificarea bunurilor la preţuri de piaţă, sunt sau nu aplicabile şi în cazul lichidării falimentare, ba mai mult, şi în perioada de observaţie.

De aceea, recenta modificare împiedică întreruperea furnizării de utilităţi faţă de clienţii în insolvenţă “captivi”, pentru toate fazele procedurii.

Această măsură de protecţie se justifică deoarece în reglementările interne ale acestor furnizori se prevede suspendarea şi debranşarea clienţilor în caz de neplată după un anumit număr de zile. Consecinţele pentru aceste regii nu sunt foarte grave pentru că reţelele odată instalate ele au un cost fix indiferent dacă tranzitează un flux prin ele sau nu; de aceea, chiar plata cu întârziere le oferă compensarea unui anumit nivel al costurilor.

Pentru a oferi totuşi o compensaţie furnizorilor – care oricum facturează în avans garanţii tuturor abonaţilor – tribunalul poate obliga pe debitor să depună la o bancă comercială o cauţiune de maximum 30% din valoarea serviciilor prestate şi neachitate.

Dacă furnizorul a introdus această cerere şi debitorul nu a putut depune garanţia, legea dă dreptul la întreruperea serviciilor; expresia “prin derogare de la dispoziţiile alin.(1)” ne poate sugera această interpretare, în corelaţie cu caracterizarea depunerii cauţiunii drept “condiţie pentru îndatorirea furnizorului de a-i presta serviciile sale”.

Din păcate majoritatea consumatorilor de utilităţi sunt “captivi”, neavând din punct de vedere tehnic posibilitatea de a se aproviziona de la alt furnizor de utilităţi.

De regulă accesul la furnizori alternativi - când este tehnic posibil – este îngreunat de lipsa de bonitate a debitoarei intrate în procedură, de necesitatea de a face investiţii în noi instalaţii (ex. centrale pe gaz ca alternativă de încălzire la agentul termic tradiţional, etc.)

24.5.11 Contractul de prestări servicii specializate

Este posibil ca debitorul să fi fost angrenat în contracte prin

care avea obligaţia de a presta “servicii specializate sau cu caracter personal”.

Jurisprudenţa franceză a admis în această categorie contractul de mandat, de comision, de concesiune a unei licenţe

354

de exploatare, de concesiune comercială exclusivă, franchising, etc.

Aceste contracte ar trebui să fie reziliate dacă fiinţa debitorului dispare, deoarece se presupune ca au fost încheiate ţinând seama de calităţile acestuia. Administratorul sau lichidatorul, pe baza dispoziţiilor art. 92 din Lege, pot rezilia contractul având în vedere caracterul strict personal sau specializat al serviciilor la care s-a obligat debitorul.

În cazul rezilierii credem că cocontractantul va fi în drept a solicita daune interese, în afara contravalorii plăţilor efectuate pentru servicii din cadrul contractului, sub forma de avansuri sau plăţi periodice.

Creditorul însă poate accepta efectuarea prestaţiei de către o persoană desemnată de către judecătorul-sindic sau lichidator / administrator judiciar;.

24.5.12 Contracte cu executare succesivă

Conform dispoziţiilor art. 86 alin.7 din Lege, daca lichidatorul

decide menţinerea unui astfel de contract, nu poate fi obligat a face plata obligaţiilor restante ale debitorului din perioada anterioara începerii procedurii. Aceste sume vor veni la masa pasiva cu regimul pe care-l au creanţele respective.

24.5.13 Contracte de societate

Prezentare teoretică

Debitorul aflat în încetare de plaţi – persoana fizică sau persoana juridică – poate fi la rândul sau angajat într-un alt contract de societate ca asociat cu răspundere limitată sau nelimitată ori ca acţionar.

Conform dispoziţiilor Legii nr.31/1990, falimentul unui asociat duce ope legis la dizolvarea terţei societăţi în următoarele cazuri:

- Societatea în nume colectiv care, urmare a falimentului, rămâne cu un singur asociat;

- Societăţile în comandit, când falimentul priveşte pe unicul asociat comanditat sau comanditar;

- Societatea cu răspundere limitata cu asociat unic, prin falimentul acestuia.

Conform prevederilor art. 93 al Legii insolvenţei, în cazurile în care înregistrarea cererii introductive nu produce automat dizolvarea societăţilor în care participă debitorul ca asociat, judecătorul-sindic poate decide lichidarea drepturilor sale în respectivele societăţi sau, dimpotrivă, păstrarea sa ca asociat.

355

Elemente de analiză Legea face vorbire despre “lichidarea drepturilor debitorului

în acea societate – potrivit ultimului raport financiar aprobat”; este evident că, dacă momentul deciziei judecătorului-sindic este fixat între data diferitelor rapoarte financiare, se va avea în vedere situaţia din momentul deciziei (actualizată).

“Lichidarea” drepturilor debitorului se face pe calea cesiunii titlurilor sale de participare, în modalitatea care:

- aduce cea mai mare valoare (preţ) în activul debitorului; - permite continuarea activităţii de lichidare în cele mai

bune condiţii, dacă aceasta este condiţionată de exploatarea unor active ale terţei societăţi;

În mod frecvent vânzarea acestor participaţii nu aduce o valoare importantă în patrimoniul societăţii debitoare, datorită condiţiilor impuse de vânzare. Practicianul ar trebui să identifice persoanele interesate în a achiziţiona aceste acţiuni, persoane ce doresc să-şi creeze o anumită majoritate în terţa societate, pentru a o controla, a impune anumite decizii, etc.

Evaluarea acestor participaţii este importantă şi prin prisma activelor deţinute de către terţa societate, creşterea rapida şi exponenţială preţului de piaţă al imobilelor putând aduce un plus substanţial de valoare participaţiilor în astfel de societăţi.

Opţiunea judecătorului-sindic va fi de lichidare în cazul în care retragerea (forţată) a debitorului din terţa societate ar fi însoţită de o puternică compensaţie în bani a drepturilor acestuia, de natura a-i înlesni plata pasivului.

Legea dă dreptul judecătorului-sindic de a decide rămânerea debitorului în terţa societate, cu acordul celorlalţi asociaţi; credem că declanşarea falimentului duce obligatoriu la discutarea oportunităţii păstrării debitorului ca asociat sau acţionar, putând fi cerută şi de ceilalţi asociaţi (acţionari).

S-a arătat că această facultate a judecătorului-sindic reprezintă o excepţie notabilă de la prevederile art.66.al legii nr.31/1990 republicată.

24.5.14 Contractele de muncă

Noul text al art. 86, al. 6 dispune că prin derogare de la

prevederile Codului muncii, în procedura simplificată, precum şi în cazul intrării în faliment în procedura generală, încetarea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului va interveni de urgenţă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă; în acest caz lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.

Această dispoziţie este menită a proteja averea debitorului şi echilibrul dintre creditori, evitând plăţi care nu mai sunt necesare datorită încetării previzibile a activităţii debitorului.

356

25 Posibilitatea executării de către creditorii garantaţi a unor bunuri puse în garanţie

25.1 Sediul materiei

Dispoziţii legale relevante: art.39 din Legea insolvenţei ART.39 (1) Creditorul titular al unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj

sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie de orice fel poate solicita judecătorului-sindic ridicarea suspendării prevăzute la art. 36 cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 116-118 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute de art. 121 alin. (1) pct.1, a bunului asupra căruia poartă garanţia sau dreptul de retenţie, în una dintre următoarele situaţii:

A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi părţilor de creanţe garantate cu acel obiect; şi

a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus; sau

b) obiectul garanţiei face parte dintr-un ansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează.

B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza:

a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă;

b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;

c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B judecătorul-sindic va putea respinge cererea de ridicare a suspendării formulată de creditor, dacă administratorul/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite a oferi o protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:

a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului, pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;

b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului, pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;

357

c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale, ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.

(3) Reclamantul într-o cerere de ridicare a suspendării trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A. a), rămânând debitorului/administratorului sau altei părţi interesate sarcina producerii dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente.

25.2 Necesitate / utilitate

Pentru creditorii garantaţi dar şi pentru cei chirografari care

ar putea fi prejudiciaţi prin posibilitatea vânzării bunurilor garantate sub valoarea lor reala de piaţă. Pentru administratorul judiciar / lichidator care trebuie să împace interesele în prezenta dar cu scopul final de a maximiza valoarea averii debitoarei.

25.3 Elementele analizei

Din textele legale rezultă că practicianul se poate opune

vânzării de către creditorii titulari de garanţii în doua cazuri, care vor fi analizate în cele ce urmează:

- Bunurile sunt esenţiale unei viitoare reorganizări: - daca sunt bunuri de tipul “utilajelor conducătoare”

fără de care “producţia” nu poate continua sau afectează capacitatea de producţie producând “locuri înguste” (bottle neck) pe fluxul de fabricaţie, pot fi caracterizate ca esenţiale

- daca proiectul planului de reorganizare prevede, în urma analizării cauzelor insolvenţei, pe baza studiilor capacităţii de absorbţie a pieţei, etc., abandonarea respectivei activităţi şi reutilizarea/reconversia spaţiului în alt scop, acele bunuri nu pot fi considerate esenţiale pentru o viitoare reorganizare

Pe aceste baze rezultă implicit că decizia privind vânzarea de către creditor a bunurilor ce-i sunt puse în garanţie nu se poate face înainte de a dispune de proiectul planului de reorganizare sau cel puţin de analizele pertinente pentru a decide asupra utilităţii acelui bun într-o eventuală reorganizare

- Bunurile respective fac parte dintr-un ansamblu a cărui valoare ar fi sensibil diminuată ca urmare a vânzării lor separate

Ex.: un ansamblu (linie de fabricaţie) conţine 10 bunuri dintre care un utilaj specializat este pus în garanţie

Preţul de piaţă obtenabil pentru acest ansamblu este de 100.000 Euro.

358

Creditorul garantat are o ofertă serioasă şi reală pentru utilajul adus în garanţie de 30.000 de Euro.

Fără acest utilaj celelalte 9 bunuri (utilaje) se vor vinde individual la cca 5.000 Euro/bucată, deci în total 45.000 Euro.

În acest caz soluţia logică de valorificare la maxim a activului este de vânzare ca ansamblu la 100.000 Euro şi plata în contul creditorului garantat (distribuirea) a sumei de 30.000 Euro, deşi teoretic bunul său reprezinta doar 10% din valoarea evaluată (sau contabilă) a ansamblului şi păstrarea în masa activă a restului de 70.000 Euro, oricum superior sumei de 45.000 Euro ce s-ar fi obţinut din vânzarea celor 9 utilaje negarantate, separat de utilajul pus în garanţie.

359

26 Modalităţile de valorificare a bunurilor din averea debitorului

26.1 Sediul materiei

Dispoziţii legale relevante: art.116 şi 118 din Legea

insolvenţei ART. 116 (1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată

de lichidator sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere la piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.

(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare - sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. Lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare corespunzător.

(3) Lichidatorul va angaja în numele debitorului un evaluator, persoană fizică sau juridică, sau va utiliza, cu acordul comitetului creditorilor un evaluator propriu, pentru a evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.

(4) În funcţie de circumstanţele cauzei şi pe cât posibil, bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât individual, cât şi în bloc; prin bloc, ca ansamblu funcţional, se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului, necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe bunurile componente.

ART. 118 (1) Imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii

lichidatorului, aprobată de adunarea creditorilor. (2) Propunerea lichidatorului va trebui să identifice imobilul

prin situaţia de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară, să arate sarcinile de care este grevat şi să indice pasul de supraofertare şi data până la care, în caz de aprobare a vânzării, sunt acceptate supraoferte.

(3) Lichidatorul va convoca o adunarea creditorilor, în termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea administratorul special, creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi

360

comitetului creditorilor, supunând votului adunării creditorilor propunerea de vânzare.

(4) Ulterior aprobării de către adunarea creditorilor, vânzarea va putea fi făcută, sub sancţiunea nulităţii, numai după 30 de zile de la data ultimei publicări făcute de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de supraofertare.

26.2 Necesitate / utilitate

Pentru creditori, judecătorul-sindic, administratorul judiciar,

lichidator, dar şi pentru asociaţi / acţionari.

26.3 Elementele analizei

Modalităţi de valorificare a bunurilor imobile Întotdeauna trebuie făcută evaluarea pentru vânzare în

ansambluri sau ut singuli, pentru a putea compara atât veniturile cât şi costurile

De regulă costurile aferente dezmembrării, demontării, parcelării, etc., sunt subestimate în calcule, iar rezultatele sunt supraestimate

Licitaţiile / Negocierea directă - condiţii / restricţii cât mai puţine puse celor interesaţi - decizia între o sumă imediat (mai mică) şi un preţ mai

bun, dar plătibil la termen; varianta a doua are riscul întreruperii plăţilor, procese pentru restituirea sumei, dacă s-a dat posesia cu evaluarea pagubelor, etc.

Terenuri fără construcţii Terenurile fără construcţii care nu necesită pază şi implică

doar costuri cu impozitul pe teren ar trebui păstrate pentru a fi vândute ultimele, având în vedere tendinţa constantă de creştere a preţurilor din ultimii 5 ani, precum şi continuarea creşterii în perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

De asemenea, pentru terenuri de suprafaţă mare, pretabile pentru ansambluri rezidenţiale, este de analizat şi varianta parcelării pe loturi, cu toate că această operaţiune presupune:

- cheltuieli cu planuri, proiecte, avize, autorizaţii - cedarea unor fâşii de teren în folosul primăriei pentru

străzi - elaborarea unor planuri de urbanism zonale pe

cheltuiala iniţiatorului etc. În acest caz, costurile se compară cu diferenţa de preţ pe

mp disponibil după parcelare faţă de preţul pe întregul lot, raportat la întreaga suprafaţă înainte de parcelare

Este de analizat şi posibilitatea asocierii cu un promotor imobiliar în vederea constituirii de ansambluri rezidenţiale (blocuri, vile) cu participarea la excedentul astfel rezultat ca urmare a «innobilării» terenului respectiv.

361

Terenuri cu construcţii Din ce în ce mai frecvent varianta demolării construcţiilor şi

valorificării terenului liber pare mai profitabilă, cel puţin în aglomerările urbane.

Pentru a estima eficienţa proiectului trebuiesc considerate: - costul demolării construcţiilor, în varianta

- manuala, cu recuperare de materiale refolosibile (ţigle, grinzi, cărămizi, etc.)

- prin implozie sau mecanica, fără recuperare de materiale valorificabile (oferte de la firme specializate)

- costul neutralizării fundaţiilor, care poate fi superior costului demolării părţii supraterane a clădirii

- costul autorizaţiilor de demolare - riscul afectării unor clădiri/ construcţii învecinate - riscul producerii unor incendii din cauza abordării

necorespunzătoare a demolării (ex. taiere cu flacăra a unor instalaţii/ ţevi prin care au circulat produse inflamabile)

- costuri aferente depozitării materialelor rezultate din demolare (moloz, etc.), în cazul în care nu se găseşte un beneficiar pentru umpluturi; acest cost implică atât transportul, dar şi costurile deponentului

Construcţii Este discutabilă şi amenajarea (reamenajarea) unei

construcţii existente astfel încât preţul de piaţă al acesteia să crească peste nivelul costurilor adiţionale de reamenajare. Spre ex.:

- bloc de locuinţe de mansardat şi reparat instalaţiile - hale industriale mari de partajat şi de organizat o

modalitate de management a utilitarilor Fier vechi, instalaţii dezafectate - sunt necesare studii pentru a stabili:

- conţinutul metalului (metale rare) - modalităţile de demontare sau tăiere - evoluţia preţului pe piaţă în perspectiva - eventualele restricţii legate de comercializarea sau

exportul fierului vechi Valorificarea creanţelor Legea insolvenţei dispune la Art. 117 ca:

(1) În cazul propunerii de vânzare în bloc, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport în care vor fi indicate, descrise şi evaluate bunurile ce urmează a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de propuneri vizând modalităţile de vânzare. O copie de pe raport va fi depusă la grefa tribunalului, unde va putea fi studiată de orice altă parte interesată.

362

(2) Raportul prevăzut la alin. (1) va cuprinde propuneri privind modalitatea de vânzare în bloc, după cum urmează:

a) vânzare prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, cu precizarea condiţiilor minime ale contractului, cum ar fi preţul şi modalitatea de plată;

b) vânzare prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu precizarea preţului minim propus. În acest caz, lichidatorul poate negocia preţul concret al vânzării bunurilor, iar dacă preţul minim nu se poate obţine, adunarea creditorilor se va întruni din nou pentru a decide dacă preţul minim iniţial scade sau urmează să se treacă la vânzarea individuală a bunurilor;

c) vânzarea la licitaţie. (3) Lichidatorul va convoca adunarea creditorilor în termen

de maximum 20 de zile de la data şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe creditori despre posibilitatea studierii raportului şi a procesului verbal al şedinţei comitetului creditorilor privind raportul.

(4) Dacă adunarea creditorilor aprobă raportul, judecătorul-sindic va da, printr-o încheiere, dispoziţie lichidatorului să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare, în condiţiile propuse în raport.

(5) Prevederile alin. (1) - (4) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru autorizarea vânzării în bloc a creanţelor deţinute de debitor împotriva unor terţe persoane.

În foarte multe cazuri, societăţile asupra cărora debitoarea aflată în insolvenţă deţine creanţe se află, la rândul lor, în situaţii dificile din punct de vedere al posibilităţilor de a-şi onora obligaţiile, astfel că uneori, chiar în posesia unei hotărâri judecătoreşti executorii, nu sunt bunuri sau valori recuperabile.

În aceste condiţii, uneori este preferabilă cedarea creanţelor în cursul judecăţii, pentru a evita acumularea altor cheltuieli. Evident însă că societăţile specializate în recuperarea creanţelor vor accepta numai creanţe recuperabile sau “pachete” de creanţe, atât recuperabile, dar amestecate cu unele fără şanse de recuperare.

Avantajele comerciale ale cedării acestor creanţe sunt dintre următoarele:

- se încasează imediat o anumita sumă de bani - se poate scurta procedura Legii insolvenţei care altfel ar

continua până la clarificarea (într-un sens sau în altul) situaţiei debitorilor, mai ales a clienţilor aflaţi la rândul lor în insolvenţă; continuarea procedurii după vânzarea bunurilor doar pentru recuperarea creanţelor, este, de regulă, aducătoare de cheltuieli pentru averea debitoarei, în suma superioară recuperărilor efective (reale) de creanţe: aceste cheltuieli sunt pentru menţinerea sediului debitoarei, comunicaţii, transport, birotică, personal angajat sau colaboratori, etc.

363

- se economisesc costurile de recuperare constând în deplasări la procese, susţinerea acestora (costuri de personal), cheltuieli auxiliare acestora etc.

Pentru a discuta preţul cesiunii «la pachet» este necesară obţinerea unor informaţii referitoare la starea economică a debitorilor, după cum urmează:

- La debitorii în insolvenţă: tabelul definitiv al creanţelor, poziţia debitoarei în tablou, valoarea prezumată a activului falimentar, perspectivele unor distribuiri care, de regulă, se opresc la clasa de la art. 123 pct.4 (creditorii bugetari).

- La debitorii aflaţi în cursul normal al activităţii, este necesară estimarea şanselor de câştig în procesul comercial respectiv şi cunoaşterea conturilor bancare ale debitoarei.

364

27 Încheierea de tranzacţii

27.1 Sediul materiei “ART. 25 lit.j Principalele atribuţii ale administratorului, în cadrul prezentei

legi, sunt: ………………….. m) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic,

încheierea de tranzacţii, ……;”

27.2 Necesitate / utilitate Judecătorul – sindic trebuie să deţină elemente de apreciere

comparativă (rezultat şi cheltuieli) pentru ipotezele comparate: continuarea litigiului sau încheierea (aprobarea ) tranzacţiei.

27.3 Elementele analizei

De regulă, costurile aferente continuării litigiului sunt greu de

estimat la momentul discutării tranzacţiei. În mod prudent, trebuie luate în considerare şi costurile neprevăzute, chiar dacă sunt greu de evaluat (dificultatea evaluării nu este motiv pentru a nu face nici o evaluare).

Trebuie ţinut seama de faptul că, dacă vânzarea bunurilor a fost încheiată, toată procedura stă pe loc doar pentru a realiza încasarea creanţelor; în această ipoteză toate cheltuielile procedurii (salarii angajaţi / colaboratori, chirie, utilităţi, etc.) vor fi aferente exclusiv activităţii de recuperare a creanţelor constituind costul total al activităţii de recuperare, ca şi costuri indirecte (de regie) la care urmează a se aduna şi costurile directe cum ar fi:

- taxe de timbru - expertize - deplasări (transport, cazare, diurnă) la instanţele

competente; la termene se pot estima cel puţin 3-4 termene la fiecare dosar

- onorarii avocaţiale (după caz) - cheltuieli de executare (onorarii executori) după

eventuala câştigare a procesului După determinarea costurilor, este esenţială estimarea

şanselor de obţinere a unui rezultat favorabil în respectivul litigiu, dar mai ales a recuperării efective a sumei, care nu se poate realiza întotdeauna datorita situaţiei financiare precare a debitorului respectiv. Dacă analiza juridică permite acest rezultat, din suma ce se scontează a se recupera se vor scădea costurile aferente continuării litigiului, determinate astfel:

365

- costurile directe aferente - costurile indirecte (de regie) calculate proporţional cu o

cheie de repartizare determinată raţional; ex.: suma estimată a se obţine, costurile directe, etc.

Diferenţa dintre suma estimată a se obţine şi costurile aferente câştigării litigiului conduc la suma pe care se poate încheia tranzacţia.

Dacă se pot aprecia şi termenele de recuperare a sumelor după câştigarea litigiului se pot aplica şi formulele de actualizare pentru a compara variantele.

366

28 Determinarea prejudiciilor

28.1 Sediul materiei Art. 22 alin. (4) din Legea insolventei: Dacă prin fapta

prevăzută la alin. (3) al art.22 administratorul judiciar a cauzat un prejudiciu, judecătorul-sindic va putea, la cererea oricărei părţi interesate, să-l oblige pe administratorul judiciar la acoperirea prejudiciului produs.

Art.27 alin. (4) din Legea insolventei: Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de deschidere a procedurii atrage răspunderea patrimonială a debitorului persoană fizică sau a reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice debitoare, pentru prejudiciile pricinuite.

Art.33 alin.(3) din Legea insolvenţei: La cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea poate fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor. Dacă nu este consemnată în termen cauţiunea, cererea introductivă va fi respinsă.

Art. 45 alin.(3) din Legea insolventei: Prejudiciile suferite de terţii de bună-credinţă, ca urmare a nerespectării obligaţiei debitorului menţionate la alin. (1) şi (2), vor fi reparate în mod exclusiv de persoanele care au încheiat actele ca reprezentanţi legali ai debitorului, fără a fi atinsă averea debitorului.

Art. 48 alin. (2) din Legea insolvenţei: Încălcarea dispoziţiilor judecătorului-sindic, menţionate la alin. (1), atrage răspunderea băncilor pentru prejudiciul creat, precum şi o amendă judiciară de la 4.000 lei la 10.000 lei.

Art. 138 din Legea insolvenţei: (1) Judecătorul-sindic poate dispune ca pasivul debitorului,

persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de către membrii organelor de conducere - administratori, directori, cenzori şi de orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

367

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni.

28.2 Necesitate / utilitate

Aceste decizii trebuie luate de către judecătorul-sindic pe

baza unor calcule, expertize clare, cu cifre dovedibile.

28.3 Elemente de analiză

art.22 alin. (4) combinat cu art. 27 alin. (4): prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul-sindic.

Elemente posibile de analiză • Neîndeplinirea atribuţiilor - modelul de analiză depinde de tipul obligaţiei care nu a

fost îndeplinită - determinarea prejudiciului: prejudiciul poate consta în:

- înregistrarea unor costuri suplimentare, în ipoteza în care: - nu s-a redus personalul - nu s-au stabilit limite de cheltuieli pentru

deplasare, combustibil, etc. - s-au făcut investiţii fără aprobare - nu s-au plasat disponibilităţile băneşti în

depozite (la termen) - nu s-au rectificat declaraţiile de impunere pentru

impozite şi taxe locale - nu s-au denunţat contractele păgubitoare pentru

societatea debitoare putându-se determina pierderea / contract

- nerealizarea unor venituri, în următoarele ipoteze: - pierderea unor termene care duce la prescripţia

drepturilor debitoarei în insolvenţă, dacă existau şanse rezonabile de recuperare a respectivelor creanţe

- eşuarea unei vânzări din cauza practicianului, nerealizându-se ulterior acelaşi venit din vânzare

- lipsa acţiunilor pentru urmărirea debitorilor

368

- valorificarea bunurilor în mod necorespunzător, adică: - contrar dispoziţiilor legale - cu neglijarea unor oferte ferme

- nerealizarea sarcinilor de pază şi conservare a activelor din averea debitoarei, urmată de furturi, lipsuri, distrugeri, etc.

• Îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor Prejudiciul se determină aplicând asupra “debitului” (cost

suplimentar sau venit nerealizat / diminuat) formele adecvate calculării “time costs”, respectiv dobânzi, actualizări la inflaţie, etc.

art. 27 alin. (4): introducerea prematură şi cu rea – credinţă a cererii de deschidere a procedurii

Efecte negative posibile (prejudicii) - prejudiciu pricinuit acţionarilor / asociaţilor

- scăderea cotaţiilor acţiunilor - prejudicii pricinuite salariaţilor

- scăderea salariilor, nerespectarea prevederilor contractelor colective de muncă

- prejudiciu pricinuit societăţii - dificultatea / oprirea / accesului la finanţare (credite

bancare) - pierderea unor contracte avantajoase şi/sau stabilite

pe termen mediu şi lung - ratarea unor negocieri de fuziune

- prejudicii cauzate terţilor - neplata facturilor curente - neplata furnizorilor de utilităţi - împiedicarea constituirii unor garanţii în favoarea

terţilor creditori, etc. art. 33 alin. (4): pagube produse debitorului prin

cereri neîntemeiat introduse de către creditori Efecte negative similare cu cele menţionate la pct.

precedent referitor la prejudiciile cauzate acţionarilor/asociaţilor şi, respectiv, societăţii.

art.45 alin. (3) coroborat cu alin. (1) şi (2) = lipsa menţiunii “în insolvenţă” / “în reorganizare” / “în faliment” pe actele debitoarei

Efecte de natura prejudiciului: - terţii încheie contracte care nu sunt onorate, contracte

pe care terţii nu le-ar fi încheiat sau le-ar fi încheiat în alte condiţii - de plată cu garanţii, etc. – dacă ar fi cunoscut faptul că debitoarea este în procedura Legii insolvenţei

- terţii încheie contracte ce vor fi doar parţial onorate datorită faptului că prestaţiile acestora vor intra pe o ordine de prioritate inferioară creanţelor garantate

369

- terţii încheie contracte care nu sunt ulterior validate de către administratorul judiciar, judecătorul – sindic sau comitetul / adunarea creditorilor dacă legea impune astfel de aprobări pentru debitoarea aflată sub incidenţa Legii insolventei, iar terţul rămâne neplătit

art. 48 alin. (2) coroborat cu alin. (1): Fapta băncilor de a fi plătit fără acordul persoanelor

autorizate. Prejudiciul poate include: - recuperarea sumei plătite plus diferenţele nefavorabile

de curs valutar, inclusiv diferenţa dintre cursul băncii respective şi cursul practicat de BNR

- rata dobânzii la depozite practicat de acea bancă - comisioanele percepute - eventuale cheltuieli cu executorul judecătoresc - pierderea comparativă cu randamentul adus de investiţia

în titluri de stat art. 138 alin.(1): care parte din pasiv trebuie

suportată de către conducerea societăţii - Legea face vorbire despre o parte a pasivului. - Dintre faptele de la lit. a) – g), pentru unele s-ar putea

stabili prejudiciul produs prin respectivele fapte, astfel: a) efectele folosirii bunurilor / creditelor persoanei juridice în

folos propriu sau efectele produse de lipsa aportului acestor bunuri / credite în economia generală a persoanei juridice

c) efectele negative ale continuării activităţii sau foloasele personale obţinute, dacă acestea sunt superioare efectelor negative

e) efectele de genul: - valoarea (preţul de piaţă) activelor ascunse (debite) - cuantumul măririi fictive a pasivului (creanţele fictive

contabilizate) f) dobânzile plătite pentru credite obţinute în condiţii

ruinătoare sau - doar diferenţa până la dobânda pieţei pentru astfel de

societăţi debitoare g) sumele plătite cu preferinţă unor creditori, actualizate la

data analizei - Efecte pentru faptele prevăzute la lit. b) şi d) b) efectuarea de acte de comerţ în interes personal, sub

acoperirea persoanei juridice; Această faptă poate conduce la pagube în patrimoniul

societăţii, însă acestea sunt dificil de evaluat în bani, fiind vorba despre acte de comerţ “sub acoperirea persoanei juridice”;

Eventual, dacă se pot identifica pagube constând în sume reclamate de către terţi care au fost prejudiciaţi crezând că contractează cu societatea, sau profituri realizate de către conducători sau entităţile patronate de aceştia prin deturnarea

370

contractelor ce ar fi trebuit încheiate direct de către societatea debitoare în procedură.

d) ţinerea contabilităţii fictive / neconforme cu legea / cu dispariţia unor documente contabile

- Noile reglementări ar fi fost de dorit sa impună o prezumţie de legătură de cauzalitate între această faptă şi ajungerea în insolvenţă.

Domnul profesor Ion Turcu este de părere că această faptă contribuie de plano la ajungerea în insolvenţă deoarece debitoarea a renunţat voluntar la un instrument strict necesar conducerii activităţii sale.

371

Titlul programului:

“Suport pentru îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei şi jurisprudenţei în materie de faliment” Programul Phare 2002

Editorul materialului:

Ministerul Justiţiei

Data publicării: Februarie 2006 Disclaimer: Conţinutul acestui material nu reprezintă în

mod necesar poziţia Uniunii Europene