APRON News - nr.18

www.bucharestairports.ro

COMPANIA NA|IONAL{ AEROPORTURI BUCURE±TI

nr. 3 (18) / mai/iunie 2012

Finala Europa League – provocarea anului

Picnic Hanami la aeroport

Europa League Final – the challenge

Hanami picnic at the airport

Din sumar:


2 Aeroporturi Bucureşti - Apron News nr. 18 / mai - iunie

Se spune că nu eşti ceea ce faci, dar ceea ce faci te defineşte. Multitudinea de evenimente organizate şi găzduite recent de Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti ne-a îmbogăţit viziunea cu o nouă dimensiune culturală şi ne-a deschis percepţia asupra formelor diversităţii, aducându-ne un mult apreciat plus de cunoaştere. În ultimele două luni, ne-am bucurat de împlinirea venită prin organizarea unei acţiuni umanitare, am gustat din culorile, serenitatea şi ritualul fermecător al unei sărbători japoneze, am întâmpinat hiper-entuziaştii participanţi la finala campionatului european de fotbal, fiecare dintre aceste experienţe dovedindu-se solicitantă, în felul ei, şi necesitând activarea altor tipuri de resurse. Cea mai mare încercare a constituit-o, de departe, implicarea în evenimentul care a adus la

Bucureşti zeci de mii de suporteri spanioli.Am avut, aşadar, mai mult decât suficient ca să ne intrăm în formă pentru pregătirile verii, care se anunţă plină de provocări şi surprize. Oferim, cu drag, cititorilor acestei ediţii, o incursiune în lumea noastră populată de activităţi şi personaje din cele mai diverse, având întotdeauna, ca numitor comun, aviaţia. Dacă vă dă târcoale gândul la vacanţă, sugestia lunii este Praga, o descoperire, pentru mulţi, neaşteptată, la care se adaugă recomandarea unui film franţuzesc savuros - o călătorie în sine -, şi a unui roman, pe cât de redus ca volum, pe atât de bogat în conţinut. Avem de toate în acest anotimp al plenitudinii, incitant şi generos sub toate aspectele.

Ancuţa GăliceServiciul Comunicare

They say you are not your job, but what you do defines you. The multitude of events recently organized and hosted by Bucharest Airports National Company has enriched our vision with a new cultural dimension and has opened up our perception on the forms of diversity, bringing in a much appreciated plus of knowledge.For the past two months, we’ve enjoyed the fulfillment of organizing a humanitarian event, we’ve tasted the colors, serenity and charming ritual of a Japanese celebration, we met the hyper-enthusiastic participants to the UEFA Europe League final, each of these experiences being demanding in its own way and activating other resources. The hardest test was, by far, our involvement in the event that brought to Bucharest tens of thousands of Spanish supporters. We had,

consequently, more than enough to get in shape for the summer’s preparations, a summer which already announces itself as full of challenges and surprises. We gladly offer to our readers, in this edition, an excursion into our world, populated with the most diversified activities and characters, all linked together by a common denominator, aviation. If the thought of a holiday circles you around, our monthly suggestion is Prague, an unexpected discovery for most people, to which we add the recommendation of a delightful French film - a journey in itself -, and of a novel, as reduced in volume, as it is rich in content. We have everything in this season of plenitude, exciting and generous in all its aspects.

Translated by Ancuţa Gălice

„În cea mai aglomerată zi din istoria Aeroportului Internaţional Henri Coandă Bucureşti, traficul se desfăşoară

normal şi nu au avut loc niciun fel de incidente” – aceasta a fost prima frază care a deschis seria comunicatelor de

Finala Europa League – provocarea anului

Anotimpul plenitudinii

Europe League Final – the challenge

The season of plenitude

The air traffic is running normally, without any incidents, on the busiest day in the history of Bucharest Henri Coandă International Airport” – this was the opening sentence in the press release series of Bucharest Airports National Company, on the 9th of May, the day of the Europe League Final 2012.For this sentence to exist, lots of hard word was needed. Hard work and a team of super-

professionals from BANC, who won the big match, its own, of the Europa League Final.

The challenge started one day before the final when, in the spotlight of all Romanian television’ cameras, the mastodont aircraft Boeing 747-700 landed at Bucharest Băneasa Aurel Vlaicu International Airport, bringing hundreds of Basque supporters together with the Atlethic Bilbao team.

Editorial

Maxima înaripatăMarcel Proust: “Adevărata călătorie a cunoaşterii nu constă în căutarea de noi ţinuturi, ci în a privi cu alţi ochi.” „The real voyage of discovery consists not in seeking new landscapes, but in having new eyes.”

Eveniment Event

presă ale Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti din data de 9 mai, ziua finalei Europa League. Pentru ca această frază să existe, a fost nevoie de multă, foarte multă muncă. Şi de o echipă de super-profesionişti ai Companiei Naţionale

Aeroporturi Bucureşti, care a câştigat marele meci, propriul meci, al finalei Europa League. Provocarea a început cu o zi înaintea finalei, când, în luminile zecilor de camere de luat vederi ale tuturor

televiziunilor din România, pe Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa Aurel Vlaicu a aterizat mastodontul Boeing 747-700, din care au coborât sute de suporteri basci, împreună cu echipa Athletic Bilbao. A urmat aeronava celor din Madrid, aterizând şi ea în flash-urile presei. A venit, apoi, ziua decisivă, 9 mai, când Aeroportul Henri Coandă a fost centrul fotbalului european şi destinaţie

a celor 15.000 de suporteri, care au sosit, de la primele ore ale dimineţii, pe curse charter şi pe zboruri de linie. Fiesta spaniolă a suporterilor a început în aeroport.

The aircraft with the team from Madrid followed and landed in the press flash, also. Then came the decisive day, the 9th of May, when Henri Coandă International Airport turned into the center of European football and sole destination of the

15,000 supporters which arrived from the first hours of the morning with charter planes and scheduled flights. The Spanish fiesta started at the airport. All had been set – the landing of aircrafts, disembarkation of passengers, transiting the airport throgh separate passenger flows by the fans of the

two teams, welcoming and guiding them towards the areas where buses were waiting, support granted to tens of media representatives teams. A night as important followed, when supporters left the country. Thousands of

fans were brought to the airport much earlier than the departure time. Towards morning, after examining the fair behaviour of the two teams’ supporters, all of them were redirected to

Eveniment Event

www.bucharestairports.ro 3



Eveniment

Totul fusese deja pus la punct – aterizarea aeronavelor, debarcarea pasagerilor, tranzitarea aeroportului prin fluxuri separate pentru fanii celor două echipe, întâmpinarea şi ghidarea lor către zonele în care îi aşteptau autocarele, sprijinul oferit zecilor de echipe mass media.

A urmat o noapte la fel de importantă, la plecarea din ţară a suporterilor. Mii de fani au fost aduşi în aeroport mult mai devreme faţă de ora planificată a plecării. Spre dimineaţă, observând comportamentul exemplar al suporterilor celor două echipe, toţi aceştia au fost redirecţionaţi către Terminalul Plecări, de

unde s-au îmbarcat în aeronavele către Spania.Testul celei mai aglomerate zile din istoria Aeroportului Henri Coandă a fost trecut cu brio. Finala Europa League a fost un pariu câştigat de Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti.

Theodor PostelnicuServiciul Comunicare

the Departures Terminal, where they were

boarded on the flights to Spain.

The test of the busiest day in the history of Henri Coandă Airport came up trumps. The Europe League Final turned into a bet won by Bucharest Airports National Company.

Translated by Raluca Pintilie

Ziua finalei Europa League 2012 - în cifre

• În data de 9 mai, au sosit aproximativ 13.000 de suporteri pe curse charter, numărul total al pasagerilor sosiţi fiind de aproape 24.000. • Numărul mediu al pasagerilor sosiţi într-o zi normală este de aproximativ 10.000. • Totalul pasagerilor procesaţi (sosiri/plecări) în data de 9 mai a fost de 34.000.• În ziua finalei, au aterizat 63 de aeronave cu suporteri, numărul total al aterizărilor pe Aeroportul Internaţional Henri Coandă Bucureşti ajungând la 184. • Totalul mişcărilor de aeronave (aterizări/decolări) a fost de 311, în această zi. • Pista transformată în parcare, cu ocazia acestui eveniment, a găzduit, în data de 9 mai, un număr de 66 de aeronave, care au ocupat peste 2 km din lungimea totală a pistei.

The day of the Europe League Final 2012 - in numbers

• On the 9th of May, around 13,000 supporters arrived by charter flights, the total number of landing passengers being of approximately 24,000.• The average number of landing passengers in an usual-traffic day is of approximately 10,000 persons.• The total number of passengers transiting Bucharest Henri Coandă International Airport on the 9th of May was of 34,000.• On the day of the Final, 63 aircrafts bringing supporters have landed, the total number of landings on the Bucharest Henri Coandă International Airport being 184.• The total aircraft movements (landings/take-offs) was of 311, on that day.• The runway, especially turned into parking for this event, hosted, on the 9th of May, a total of 66 aircrafts, occupying 2 km of its total length.

Event


Eveniment Event

Ce treabă are aeroportul cu Japonia? Şi ce vrea să fie sakura asta? Şi ce ne trebuie nouă hana-cum???

Cam aşa au debutat pregătirile pentru evenimentul din 11 aprilie, prin care am încercat să reconstituim obiceiul tradiţional japonez de a privi florile de cireş. Dincolo de sensul acesta de suprafaţă, care i-ar putea deruta pe unii dintre noi, făcându-i, poate, să zâmbească, hanami este un adevărat fenomen socio-cultural în Japonia, care mobilizează, încă din martie – cînd încep prognozele meteo despre perioada de înflorire a cireşilor – întreg poporul japonez: într-un freamăt general de aşteptare şi nerăbdare, şefii şi angajaţii din companii plănuiesc împreună ziua de ieşit la hanami, studenţii îi ademenesc pe boboci cu şedinţe prelungite şi repetate de admirat flori de cireş, mass-media duduie de reclame la cele mai bune hanami spots şi apar chiar şi indicatoare noi pe stradă cu săgeţi către

cutare sau cutare loc de hanami. De ce atâta tevatură? Pentru că această Sărbătoare a Florilor

de Cireş (sakura), cu profunzimi care scapă ochiului occidental, este, de fapt, o lecţie de spiritualitate despre efemeritate şi eternitate, cu rădăcini adânci în credinţa budistă, care, iată, îi făcea până şi pe piloţii sinucigaşi kamikaze să îşi picteze câteodată flori de sakura pe avioane sau să ia cu ei crengi de cireş. Atât de puternic reprezentativă devenise această simbolistică pentru Japonia, încât, spre exemplu, în Coreea, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea de sub ocupaţia japoneză, autorităţile coreene au tăiat toţi pomii sakura din grădina Palatului Gyeongbok din Seul care fuseseră plantaţi de autorităţile coloniale japoneze.

Două lucruri preţuieşte cultura japoneză în mod esenţial: floarea de cireş şi onoarea samuraiului.

What's the airport got to do with Japan? And what does this sakura mean? Do we really need this hana-something?

Those were the questions on everyone’s lips when we started preparing for the event scheduled for the 11th of April, through which we tried to re-enact the traditional Japanese custom of contemplating the cherry flowers. Beyond this surface meaning, which might be confusing and make some of us smile, hanami is a real socio-cultural phenomenon in Japan, mobilizing all Japanese people even from March – when weather forecasts on the estimated time of cherry blossoming begin. Within a general bustle of expectation and impatience, companies leaders and employees plan together hanami day, students attract freshmen with prolonged, repeated sessions of admiring cherry flowers, media advertises the best hanami spots, new street signs appear, indicating directions to this or that hanami place.Why all the fuss? Because this celebration of the cherry blossom (sakura), going deeper than the western eye can perceive, is, in fact, a spiritual lesson of evanescence and eternity deeply rooted in Buddhist belief which made even the suicidal kamikaze pilots to sometimes paint sakura flowers on their planes or to take cherry branches with them.

This kind of symbolism became so strong and powerful for Japan that, for instance, when Korea celebrated fifty years from the liberation from Japanese occupation, the Korean authorities cut off all the sakura trees from the Gyeongbok Palace garden, in Seul, that had been planted there by the Japanese colonial authorities.

Two things are especially cherished by the Japanese culture: the cherry flower and the samurai’s honor. Sakura and the samurai together represent the perfect death of the true warrior, always aware of the temporariness of the earthly life. The samurai is well known for his slogan: “Today is a good day to die!” Whichever the day, this one, the present one is the best! For the samurai lives to the fullest every one of

Picnic Hanami la aeroport Hanami picnic at the airport



Eveniment Event

Sakura şi samuraiul, împreună, reprezintă moartea perfectă a adevăratului războinic, mereu conştient de vremelnicia vieţii lumeşti.Deviza samuraiului este: ”Aceasta este o zi bună pentru a muri!” Indiferent despre care dintre zilele sale vorbeşte, aceasta, cea de astăzi, este cea mai bună! Ca urmare, samuraiul trăieşte la intensitate maximă oricare din zilele sale, cu onoare şi respect pentru cei pe care mâine s-ar putea să nu-i mai vadă. De aceea tocmai aceşti războinici, samuraii, erau cei care iubeau cel mai mult florile de cireş, purtându-le simbolul pe armură sau pe teaca sabiei, şi ţineau la mare cinste această sărbătoare, regăsind în sakura semnul propriului lor spirit de sacrificiu şi credinţa într-o cauză nobilă care culminează cu cele câteva momente de glorie dintr-o bătălie pe viaţă şi pe

moarte – magnifice, spectaculoase, dar atât de efemere.Ar mai fi de spus şi faptul că, potrivit unei legende, Sakura era o parte a numelui unei

prinţese japoneze care trăia în ceruri şi care a coborât pe pământ în căutarea perfecţiunii, alegând să trăiască într-un pom înflorit, cel de cireş. A renunţat la nemurirea ei veşnică pentru a căuta fericirea efemeră a dragostei unui bărbat, ştiind că apoi va muri, frumuseţea ei trecându-se rapid precum florile de cireş. Şi-a dorit să moară în plină strălucire, îndrăgostită de viaţă şi de plăcerile ei. Şi pentru că nu putea avea copii, cireşul japonez care a găzduit-o a ales să nu facă fructe. Burduşiţi cu informaţie şi motivaţi de primăvara care se înghesuia pe poarta aeroportului, după îndelungi deliberări care au durat aproximativ cinci minute, ne-am hotărât să facem un picnic hanami în aeroport şi să sărbătorim floarea de cireş în variantă autohtonă. Resemnaţi cu greu pentru că nu aveam

de unde aduce nici măcar un samurai mai mic, ne-am concentrat exclusiv pe sakura şi ne-am apucat cu mult entuziasm de treabă. După ce am reuşit să

his days, in honor and respect for the ones he may not get to see again tomorrow. For this particular reason, these warriors, the samurai were the ones who loved cherry flowers the most, they wore their symbol

on the armor, or on the scabbard of the sword and had a great deal of consideration for this festival. In sakura they found the symbol of their own sacrifice and the faith in a noble cause which culminates with the few moments of glory in a life or death battle – magnificent, spectacular, but so ephemeral.It should also be said that, according to legend, Sakura was the name of a Japanese princess who lived in the skies and came down to earth searching for perfection, so she chose to live in a blooming tree, the cherry tree. She gave up her immortality for the perishing happiness of a man’s love, knowing that she would then die, her beauty passing as quickly as the cherry flowers. She wanted to die in full radiance, in love with life and its pleasures. And because she couldn’t have children, the

Japanese cherry tree that hosted her chose not to bear fruits. Crammed with information and motivated by the spring jamming through the airport’s gate, after much deliberation

which lasted about five minutes, we decided to do a hanami picnic at the airport and celebrate the cherry blossom in the local version. We hardly reconciled to the fact that we couldn’t get even a small samurai, so we focused exclusively on sakura and we got to work enthusiastically.

After convincing the colleagues who were going to be involved in the project, after getting the necessary approvals and signatures and after carefully planning the event, we realized we didn’t have cherry trees…They had been cut off or had died. So, we needed another option. And we found it! In the orchard next to November taxiway, a shabby place where apple trees and apricots grew wildly. And fortunely, so did cherry trees!! But from our desolated garden to an acceptable


convingem colegii care aveau să fie implicaţi în proiect, după ce am reuşit să obţinem semnăturile necesare şi după ce am pus la cale un plan minuţios, am realizat că nu avem cireşi... Adică am aflat că fuseseră tăiaţi sau muriseră de bună voie. Aşa că trebuia căutată o altă variantă. Şi am găsit-o! În livada de lângă calea de rulare November, un loc rămas aproape în paragină, unde merii şi corcoduşii se încăpăţânau, însă, să crească de-a valma. Şi, din fericire, şi cireşii! Doar că de la livada noastră părăsită, până la o variantă cât de cât acceptabilă a unei grădini japoneze, în care să putem primi onorabil invitaţi de seamă precum reprezentanţii companiilor din aeroport sau exigenţii oficiali de la Ambasada Japoniei, era cale luuungă. Şi nu le-a fost tocmai uşor colegilor noştri să îmblânzească un spaţiu sălbatic şi să-l transforme într-un loc în care ceremonialul ceaiului, ikebana, origami şi artele marţiale păreau aproape la ele acasă. E drept că am forţat şi noi decorul cu umbreluţe şi lampioane

japoneze, am adus bucătari care să ne arate „pre limba lor” cum se prepară sushi, am invadat livada cu muzică japoneză şi, nu în ultimul rând, ne-am bucurat de prezenţa Editurii Humanitas, care a adunat, pentru standul special din grădina noastră, tot ce se putea mai bun din titlurile literaturii japoneze de pe piaţă. Pentru că acest Festival al Florii de Cireş este o sărbătoare atât de importantă pentru japonezi, prezicerea perioadei ideale pentru hanami este anunţată în fiecare an de către Institutul Meteorologic nipon şi este urmărită cu foarte multă atenţie de către cei care planifică picnicuri hanami. Nouă, însă, Institutul Meteorologic japonez nu ne-a comunicat nici o estimare a momentului în care vor înflori cireşii noştri, aşa că a trebuit să ne folosim de resursele autohtone, tremurând ba că pierdem florile de cireş, ba că n-o să înflorească nici unul, pentru ca, în cele din urmă, să stabilim data exoticei noastre întâmplări abia după ce Adriana Bădescu, inginerul nostru

version of a Japanese garden, suitable for honorably meeting high society guests, such as the representatives of the companies in the airport or the demanding officials from the Embassy of Japan, it was still a long way to go. And it hasn’t been exactly easy for our colleagues to put some order in the wilderness and turn it into a place where tea ceremony, ikebana, origami and martial arts seemed almost at home. It’s true, we pushed the setting a little with umbrellas and Japanese lanterns, bringing Japanese chefs to show us how to prepare sushi, we invaded the orchard with Japanese music and last, but not least, we enjoyed the presence of Humanitas Publishing House, which brought the best titles of the Japanese literature on the market to the special stand in our garden.Because this Festival of the Cherry Flower has so much importance for the Japanese, the Japan Meteorological Institute predicts and announces the ideal time for hanami, this being carefully

monitored by the picnic planners. Not having an official estimated time for the blossoming moment of our cherries, we had to use our local resources, shivering with anxiety over losing the cherry flowers, worrying they wouldn’t blossom in time. We eventually set the date for our exotic happening only after Adriana Bădescu, our horticulturist engineer, holding a bisected bud in her hand, decreted: „It’s blossoming!” When our chief, the Head of Communication Department, Mr. Valentin Iordache decided, after seeing the place with the cherry trees, to keep the hanami fest on Wednesday, the 11th of April, it was clear that the poor trees had no alternative than to flourish exactly as scheduled. It was mandatory!And they did…And it was, miraculously, the sunniest day possible

Eveniment Event



Eveniment Event

horticultor, a decretat, cu un mugur secţionat în mână: „Înfloreşte!” Când şeful nostru de la Comunicare, domnul Valentin Iordache, a stabilit, după o vizită la faţa locului cu cireşi, că „facem hanami miercuri, în 11!”, ne-a fost clar că bieţii pomi nu mai aveau nici o altă alternativă decât să înflorească fix la data stabilită. Musai! Şi au înflorit... Şi am avut parte, ca prin minune, şi de cea mai însorită zi cu putinţă, pentru a ne putea bucura din plin de frumuseţea şi înţelepciunea cu care vine această delicată sakura, care ne învaţă să preţuim cu demnitate fiecare clipă, să ne oprim, măcar pentru câteva secunde, din cursa noastră contra-cronometru, să ne domolim năvala continuă către nu-ştim-ce, să ne reglăm frecvenţa şi să ne adaptam tonalitatea la o partitură mai armonioasă şi mai înţeleaptă. E clar că fibra noastră ardent latină n-o să ne lase niciodată să medităm letargici sub cireşi, dar măcar să ne disciplinăm puţin pulsaţia haotică şi să înţelegem ce ni se întâmplă, apreciind valoarea şi unicitatea fiecărei clipe, a fiecărei întâlniri.„Întâmplarea Sakura” din livada aeroportului n-a fost, deci, doar un omagiu faţă de poporul japonez sau un mic şi îndrăzneţ pas al unei strategii pragmatice de abordare a unor noi parteneri, ci încă un prilej pentru a fi împreună şi pentru a strânge rândurile – noi, cei care ne petrecem cea mai mare parte din

timpul atât de preţios în aeroport. Dincolo de toate acestea, pentru că, vrând-nevrând, am aflat câte ceva şi despre haiku, poemul-bijuterie de profunzime şi sensibilitate, care ne cucereşte nu atât prin ceea ce comunică, ci mai ales prin ceea ce lasă să se întrevadă, vrem să învăţăm să spunem cât mai mult în cât mai puţine cuvinte, esenţializându-ne trăirea. Şi dacă poetul Norinaga Motoori spunea că “Dacă cineva te întreabă ce e în inima unui adevărat japonez, ar trebui să-i arăţi florile de cireş strălucind în soare”, tot ce ne dorim este ca, după această experienţă din livada aeroportului, prin care am încercat să fărâmiţăm timpul în clipe, atunci când ne uităm în inima celuilalt, să ni se pară că vedem, măcar din când în când, un zarzăr. Înflorit, desigur.

Sorina TănăsoiuServiciul Comunicare

for us to fully enjoy the beauty and wisdom that comes along with this delicate sakura, which teaches us to cherish every moment with dignity, to stop, at least for a few seconds from our race against time, to slow down our continuous rush, to adjust our frequency and adapt our key to a wiser, more harmonious score. Clearly our passionate Latin fiber will never let us meditate lethargically under the cherry trees, but let’s, at least, discipline our chaotic pulse a little and understand what happens to us, by appreciating the value and uniqueness of every moment, of every encounter.The Sakura event in the airport’s orchard was, therefore, not only a distinct way of paying our respect to Japanese people, or a small and bold step in a pragmatic strategy to approach new partners, but yet another opportunity to be

together and get closer – us, who spend most of our precious time in the airport. Apart from this, because, willy-nilly, we learnt something about the haiku as well, the jewel-poem of depth and sensibility, which conquers us not so much by what it says, but by what it suggests, teaching us to say more in fewer words, getting us to the center of our living.And if Norinaga Motoori, the poet, said that “If someone asks you what’s in the heart of true Japanese, you should show him the cherry flowers shining in the sun”, all that we want is that, after this experience in the airport’s orchard, when time was crumbling down to moments, when we look at each other’s heart, we could see at least from time to time, an apricot-tree. In blossom, of course.

Translated by Ancuţa Gălice


Security

CNAB – Calitate în securitate, siguranţă şi confort

Bucharest Airports National Company – Quality in Security, Safety and Comfort

În numărul anterior al Apron News v-am prezentat o parte din activităţile desfăşurate în 2011, atât de către autoritatea competentă – Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Direcţia Generală Aviaţie Civilă (MTI-DGAvC), cât şi de către Conferinţa Europeană a Aviaţiei Civile (ECAC) pe cele două aeroporturi ale CNAB, activităţi ce au vizat monitorizarea conformităţii în securitate.

Vă împărtăşim câteva dintre demersurile subsecvente acestor acţiuni, subliniind faptul că este important ca fiecare dintre noi să contribuim la dezvoltarea şi menţinerea unui mediu de lucru sigur din punct de vedere al securităţii personale, a celor din jurul nostru, precum şi a facilităţilor aeroportuare în cadrul cărora ne desfăşurăm activitatea. În acest sens, pe parcursul anului trecut au fost aduse îmbunătăţiri ale măsurilor de securitate implementate la nivelul CNAB, precum şi ale infrastructurii.

Enumerăm câteva dintre acestea:

• Modernizarea şi relocarea PCA nr.1 (Punct control acces) la AIBB-AV.

• Implementarea metodologiei de desemnare a furnizorilor cunoscuţi de provizii de aeroport (toate articolele care urmează să fie vândute, folosite sau puse la dispoziţie în

zonele de securitate cu acces restricţionat ale aeroporturilor), inclusiv prin stabilirea de atribuţii şi responsabilităţi pentru furnizorii cunoscuţi de provizii de aeroport în vederea asigurării protecţiei acestora împotriva intervenţiilor neautorizate (prin intermediul unei proceduri de securitate aeroportuară specifică).

• Asigurarea implementării STEB-urilor (pungă prevăzută cu elemente de probare a integrităţii-Security Tamper Evident Bag) utilizate de către entităţile care comercializează lichide, aerosoli şi geluri, astfel încât să fie respectate recomandările ICAO (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale).

Exemplele pot continua, însă ceea ce trebuie să înţelegem, în urma celor câteva aspecte relatate, este faptul că orice persoană, respectiv orice compartiment/entitate implicată în activităţile desfăşurate în cadrul aeroportului este o mică rotiţă din întregul angrenaj numit în termeni generali „aviaţie” şi are o mare responsabilitate în asigurarea unei continuităţi în ceea ce priveşte efortul comun de a oferi calitate în securitate, siguranţă şi confort clienţilor.

Clara MuscălescuBiroul Instruire Securitate

Aeroportuară

In the previous number of Apron News we shared some of the activities aiming to monitoring the security compliance at Bucharest Airports National Company. The activities were carried out in 2011 by the Ministry of Transports and Infrastructure through the Civil Aviation Authority as well as by the European Civil Aviation Conference (ECAC).

We share some of the subsequent steps to these actions, pointing out the fact that it is important for each of us to develop and maintain a safe working environment in terms of personal security, of those around us and of airport facilities which we operate in.In this regard, last year we improved the security measures implemented in the airport.

We mention below some of the improvements:

• Modernization and relocation of Access Control Point No.1 to Bucharest Băneasa Aurel Vlaicu International Airport.

• Implementation of the methodology regarding the airport suppliers (which supply the entire range of items that are going to be sold, used

or made available within the security restricted areas of the airport), also establishing the responsibilities for the airport suppliers to ensure their protection against unauthorized interventions (by means of specific airport security).

• Ensure the implementation of the Security Tamper Evident Bags used by the shops that sell liquids, aerosols and gels, in order to comply with the ICAO recommendations (International Civil Aviation Organization).

Examples could follow but, as we mentioned above, what we have to understand is that any person and department involved in different activities at the airport is like a small part in the whole, so called "aviation" mechanism and has a great responsibility in continuing our common effort in order to provide quality in security, safety and comfort to the passengers.

Translated by Bianca Mamulă



„Trebuie să mă lămuresc asupra expresiei „un simplu copil”, căci experienţa m-a învăţat că prezenţa unui simplu copil este infinit mai de preferat decât cea a unui simplu adult.” Fran Lebowitz

Într-o dimineaţă care mai degrabă ar fi anunţat venirea toamnei, o zi friguroasă de aprilie din apropierea Sfintelor Sărbători de Paşte, ne-am urcat în microbuz pregătiţi cu dulciuri, haine şi cărţi aduse special de iepuraş pentru copiii Centrului de Plasament din Periş, copii pentru care am devenit deja prieteni.

Micuţii ne aşteptau cu nerăbdare şi, în momentul în care ne-au zărit, câţiva s-au îndreptat către noi cu timiditate. “Doamnă, dumneavoastră aţi venit şi altădată” îmi spuse o fetiţă, marcând inocent ceea pentru noi a devenit o frumoasă tradiţie. În ochişorii lor, îndreptaţi către noi, li se putea citi o bucurie simplă şi o nerăbdare nemărturisită parcă, dar trădată de privirile curioase asupra a ceea ce urma să se întâmple.Câţiva dintre ei ne aşteptau cuminţi pe scaunele din sala de mese, în timp ce colegii lor mai mari au avut grijă să ne întâmpine cu dansuri şi cântecele pregătite special pentru noi.Preotul Bogdan Nastasiu, care ne-a însoţit cu drag, le-a împărtăşit copiilor câteva gânduri luminoase despre Sfintele Sărbători de Paşte, dar şi despre semnificaţia oului - atât ca simbol al echilibrului şi al reînnoirii naturii la chinezi - care obişnuiau să ofere aceste ouă împreună cu urări de bine în semn de apreciere faţă de

cineva -, cât şi ca simbol al sângelui Mântuitorului.

După aceste poveşti pline de învăţăminte, le-am oferit copiilor haine şi jucării adunate în urma unei colecte care s-a derulat timp de două săptămâni în Centrul Logistic CNAB. Aşadar, am împărţit darurile şi ne-am apucat de „încondeiat ouă”. Din mânuţele lor mânjite care mai de care cu toate culorile, au ieşit nişte ouă foarte drăgălaşe, cu flori, fluturaşi şi animăluţe frumos colorate. Ne-a amuzat în special cel desenat de micuţul Andrei care a transformat un ou galben într-unul albastru. Şi iată că am ajuns şi la sfârşitul vizitei. Ne-am luat rămas bun până data viitoare, când vom încerca să aducem, din nou, în mijlocul acelei familii de 60 de copii, o rază de lumină şi speranţă pe chipurile lor gingaşe.

Victoria LeonteServiciul Comunicare

“I need to clarify myself on the phrase just a child because life experience taught me that the presence of a just a child is infinitely preferable to that of a just an adult”. (Fran Lebowitz)

One cold April morning that would have rather smelled like autumn, we got on the bus ready to play the Easter Bunny for our children friends from Peris orphanage, carrying with us sweets, clothes and books.The kids were eagerly waiting for us and when they saw us, some approached with timidity. "You came here before", a little girl told me and innocently pointing out what for us has already become a beautiful tradition. In their innocent eyes, watching us, we could see the simple joy mixed with unspoken impatience,

betrayed by the curiosity on what was about to happen.Some of them were waiting for us quietly, sitting on chairs in the dining room, while their older colleagues were performing dances and songs specially prepared for our visit.Priest Bogdan Nastasiu from our chapel in the airport, who also joined us, happily shared with the children some thoughts related to Easter and the significance of the Easter egg – both as a symbol of balance and renewal of nature for the Chinese people who used to give these eggs as presents together with good wishes - and as a symbol of Jesus blood.After these very sensitive stories, the children were offered clothes and toys collected from the employees of Bucharest Henri Coandă International Airport. Next we started “painting” the Easter eggs. From their rainbow painted

little hands, there came out very cute Easter eggs, painted with flowers, butterflies and colorful tiny animals. We were particularly amused by little Andrew who turned a yellow egg into a blue one.

And here we reached the end of the visit. We said goodbye to our little friends until next time, when we’ll try to bring again, for this family of 60 children, a ray of light and hope on their delicate faces.

Translated byBianca Mamulă

Cu fiecare anotimp, ne facem timp pentru prietenii noştri din Periş

Each season we make time for our friends in Periş

Fii treaptă pentru celălalt / Helping hands


13. Toncontin International AirportTegucigalpa, HondurasNear the center of Honduras' capital city, Tegucigalpa is the notorious Toncontin International Airport, which has been the subject of scrutiny following several accidents, including a 2008

crash that killed five. The airport opened in 1934, an era when planes were less powerful and didn't require such lengthy runways. Why It's Unique:Toncontin's runway is just over 7000 feet long and situated in a valley surrounded by mountains. Despite the stubby runway, planes as large as Boeing's 757 routinely land at the airport. Schreckengast tells PM that "Seven thousand feet is awfully short for 747s," let alone anything larger, and says that planes are forced to land and take off in the same direction because they won't be able to clear the mountains otherwise. "There's one way in and one way out," he says. Honduran officials have launched

an initiative to reroute commercial traffic to the safer Soto Cano Air Base.

14. Qamdo Bangda Airport Qamdo, TibetThis is the world's highest airport, perched more than 14,000 feet above sea level. Even more impressive than the airport's altitude, perhaps, is the nearly 3.5-mile-long runway. However, as reported by The Guardian in January, 2010, China is slated to start construction next year on a new airport in Tibet, which will be a measly 2 meters higher than Bangda. Why It's Unique:Having a runway that's the length of 61 football fields may seem a tad excessive, but Schreckengast says that long runways are crucial to making safe landings at higher altitudes. "When you go up to these higher-elevation airports, then your approach speed, landing speed and takeoff speeds will need a higher ground speed," he says. "At sea level, where your approach speed is 150 mph, it may take 5000 feet of runway to stop. At 14,000 feet your approach speed is still 150, but maybe it takes 10,000 feet to stop."

15. Dammam King Fahd International Airport –Dammam, Saudi ArabiaKing Fahd International is the

Toncontin International Airport – Tegucigalpa, Honduras

13. Toncontin International Airport – Tegucigalpa, Honduras În apropierea centrului oraşului Tegucigalpa, capitala statului Honduras, se află binecunoscutul Aeroport Internaţional Toncontin, care a făcut obiectul unui control în urma mai multor accidente, inclusiv cel din 2008, în care au fost ucise cinci persoane. Aeroportul a fost inaugurat în 1934, o epocă în care avioanele erau mai puţin puternice şi nu necesitau piste atât de lungi.De ce este unic: Pista aeroportului are doar puţin peste 2000 de metri lungime şi este situată într-o vale înconjurată de munţi. În ciuda scurtimii pistei, aeronavele de tipul Boeing 757 aterizează in mod curent pe aeroport. Schreckengast spune că "două mii de metri reprezintă extrem de puţin pentru 747," adăugând că avioanele sunt forţate să aterizeze şi să decoleze în aceeaşi direcţie, deoarece nu ar putea trece peste munţi altfel. "Exista o cale de intrare şi una de ieşire", spune el. Oficialii din Honduras au lansat intenţia de a transfera traficul comercial pe mult mai sigura bază aeriană Soto Cano.

14. Qamdo Bangda Airport – Qamdo, TibetAmplasat la mai mult de 4.260 de metri deasupra nivelului mării, acest aeroport este situat la cea mai mare altitudine din lume. Mai impresionantă chiar decât altitudinea la care se află aeroportul, este lungimea

pistei, de aproape de 3,5 mile. Cu toate acestea, conform unui articol publicat în ianuarie, 2010 de revista The Guardian, China a programat începerea construirii anul viitor a unui nou aeroport în Tibet, amplasat cu 2 metri mai sus decât Bangda.De ce este unic:

Având o pistă a cărei lungime este comparabilă cu 61 de terenuri de fotbal poate părea un pic excesiv, dar Schreckengast spune că pistele lungi sunt vitale pentru o aterizare sigură la altitudini mari. "Când operezi pe aeroporturi la mare altitudine, apropierea, aterizarea şi decolarea necesită o viteză la sol mai mare," spune el. "La nivelul mării, unde viteza de apropiere este de 150 mile/h, sunt necesari 1500 de metri de pistă pentru a opri. La 4300 metri altitudine, viteza de apropiere este tot 150, dar poate lua şi 3000 de metri pentru oprire."

15. Dammam King Fahd International Airport – Dammam, Saudi Arabia King Fahd International este

Cele mai neobişnuite aeroporturi din lume - partea a III-a -

The World's Strangest Airports - part III -

Inedit Curious facts



cel mai mare aeroport din lume în ceea ce priveşte suprafaţa, cu o întindere de peste 700 km de desert. Aeroportul este atât de mare încât acesta este de fapt, cu aproximativ 28 km mai mare decât Bahrain, ţară vecină Arabiei Saudite.De ce este unic: Printre multe alte aspecte, iese în evidenţă o moschee suficient de încăpătoare pentru a adăposti mii de oameni. De asemenea, notabil, deşi nu mai puţin obişnuit în Arabia Saudită, este Royal Terminal, proiectat pentru a deservi familia regală, fiind echipat cu o sală de recepţie elegantă şi o sală de conferinţe. Unul dintre obstacolele majore în timpul construirii aeroportului, afirmă Schreckengast, a fost lipsa apei curente, necesară pentru amestecarea cimentului.16. Denver International Airport – Denver, ColoradoCei 137 km fac din Aeroportul International Denver cel mai mare aeroport din America de Nord. Deschis în 1995, aeroportul este dotat cu facilităţi moderne, inclusiv o pista de 4860 de metri lungime, ceea ce permite operarea aeronavelor de tip Airbus A380.

De ce e unic: "Nu există prea multe variante să faci profit din excesul de teren", spune Schreckengast, "doar în cazul în care devii auto-suficient." Designerii acestui aeroport s-au gândit la profit, lansând astfel proiecte importante cum ar fi o fermă solară alcătuită din 9200 de panouri solare. Aeroportul spune că ferma solară produce 3 milioane de kwh de electricitate pe an, sau aproximativ jumătate din energia necesară pentru a alimenta terminalul pentru un an. În plus, la sfârşitul anului 2009, aeroportul a construit un alt sistem fotovoltaic, care este responsabil cu alimentarea cu combustibilul de stocare şi cu distribuţia.

largest airport in the world in terms of landmass, sprawling over 300 square miles of desert. The airport is so enormous that it is actually about 11 square miles larger than Saudi Arabia's neighbor, Bahrain.

Why It's Unique:Among the many features that make this airport stand out is a mosque large enough to take in thousands of people. Also notable, though not entirely uncommon in Saudi Arabia, is the Royal Terminal, which is designed to service the Royal Family and is outfitted with an elegant reception hall and a pressroom. One of the major obstacles during the construction of the airport,

Schreckengast says, was the lack of fresh water to mix concrete.

16. Denver International Airport – Denver, ColoradoDenver International's 53 square miles of land makes it the largest airport in North America. Opened in 1995, the facility is loaded with modern features, including a 16,000-foot-long runway capable of handling Airbus A380s. Why It's Unique:"There's not many ways to make money off the excess land," Schreckengast says, "unless you can become self-sufficient." The designers of this airport were hoping to do just that, launching

major green initiatives such as a 9200-panel solar farm. The airport says the solar farm produces 3 million kilowatt-hours of electricity per year, or about half the energy required to power the terminal for a year. Additionally, at the end of 2009, the airport built another photovoltaic system that is responsible for powering the fuel-storage and distribution facility.


Qamdo Bangda Airport – Qamdo, Tibet

Denver International Airport – Denver, Colorado

Macau International Airport – Macau


17. Airportul International Macao – Macao Macao, fostă colonie a Portugaliei din largul coastei Chinei, nu dispunea de poziţii de parcare pentru aeronavele de mare capacitate până în 1995, anul deschiderii aeroportului. Fâşia de teren este suficient de mare pentru ca aeronavele de tip 747 să aterizeze în siguranţă.De ce este unic: Ca şi în cazul aeroporturilor din Kansai şi Hong Kong, inginerii au trebuit să se bazeze pe un teren recuperat pentru a construi un aeroport în această zonă dens populată. "Regiunea Asia-Pacific este o zonă muntoasă, populată doar pe litoral. Nu sunt multe opţiuni pentru a construi un aeroport, astfel încât într-o mulţime de cazuri, fie veţi construi o insulă, fie veţi extinde una deja existentă ", spune Schreckengast. Mai multe autostrăzi leagă pista de mica insulă Taipa, unde se află turnul de control şi terminalul principal.

18. Copalis State Airport – Grays Harbor County, WashingtonO modalitate de a ajunge la Washington Griffiths-

Priday Ocean State Park este să aterizezi pe această fâşie de plajă cu o lungime de 1350 metri. Pista este situată între gura de vărsare a râului Copalis şi o barieră de roci, cu piloni portocalii, reflectorizanţi, la ambele capete, pentru a ajuta piloţii să aterizeze în siguranţă.De ce este unic: Departamentul de Stat pentru Transport de la Washington cere piloţilor ca, înainte de aterizare, să facă un zbor de survol pentru a se asigura că pista este liberă. De asemenea, atrage atenţia piloţilor să aterizeze pe nisip închis la culoare, umed, mult mai stabil decât aterizarea pe nisip moale, deschis la culoare. Ca şi în cazul altor baze amplasate pe plajă, la flux, Aeroportul Copalis este acoperit de apă. Piloţii care vor să staţioneze, trebuie să parcheze aeronavele deasupra marcajului, pentru a fi siguri că aeronavele nu vor fi trase în mare.

Sursa: www.popularmechanics.com

Bianca MamulăServiciul Comunicare


17. Macau International Airport – MacauMacau, a former colony of Portugal off the coast of China, lacked accommodations for large aircraft until this airport opened in 1995. The strip of reclaimed land is large enough for 747s to land safely on. Why It's Unique:Like Kansai and Hong Kong, engineers had to rely on reclaimed land to build an airport in this densely populated area. "In the Asia Pacific region you have a lot of mountains and then shoreline where the people live. There are not many options of where you can build an airport, so in a lot of cases you're either building an island or extending an existing one," Schreckengast says. A set of highways links the runway with the small island of Taipa, where the air traffic control tower and main terminal are located.

18. Copalis State Airport – Grays Harbor County, WashingtonOne way to get to Washington's Griffiths-Priday Ocean State Park is to land on this 4500-foot-long strip

of beach. The runway is located between the mouth of the Copalis River and a barrier of rocks, with orange reflective markers at both ends to help guide pilots to a safe landing. Why It's Unique:The Washington State Department of Transportation urges incoming pilots to do a fly-over before landing to make sure the runway is free of debris. The Department of Transportation also notes that pilots should aim for dark, wet sand, which is more stable to land on than light-colored, soft sand. As with other beach-based landing areas, Copalis State Airport is submerged every time the tide rolls in. Pilots considering spending some time on the beach should make sure to park their aircraft above the high tide mark in order to ensure that their planes aren't taken out to sea.

www.popularmechanics.com

Dammam King Fahd International Airport – Dammam, Saudi Arabia

Copalis State Airport – Grays Harbor County, Washington



Honestly, it was not what we expected after passing the Hungarian customs. After going through brand new roads, full of cars and trucks, we got to an empty highway, where the patina of time had impregnated the grey asphalt. We wondered whether we were back in time, but after seeing Bratislava’s blocks, we concluded they were possibly like this only in Slovakia, Czech Republic’s poorer sister. After observing a policeman tired of standing at the side of a road rarely circulated, we noticed a change of scenery. A discreet sign placed on a pole strengthen our conviction that we had entered the Czech Republic.At the gas station next to Brno, we did the math trying to mentally convert the 1500 Czech crowns to Lei, or, at least, Euros. The result had a large margin for error, which led us to believe that we were going to spend all of our money, even the savings from the retirement plan on this trip and that we were going to stay somewhere in a tavern’s sordid kitchen at the periphery, washing dishes to pay for our bill. Nevertheless, we decided to keep going.Then there was the traffic – terrifying! Right after Brno, the highway was invaded by speeding cars. No fifty meters between cars, like in Hungary, no speed limit of 130! This was like the Wild West and, from the first band where we had fled, we could see police cars entering the highway and pick one speed chaser at a time, pulling him over for a one-on-one talk. But not even the first band was ok, due to our chattering teeth, not because of the cold, but because of the concrete slabs of the highway. Gathering all the courage we had left, we speeded up and we switched for the second band, where our teeth took a break from chattering.By far Prague, at least from the entrance we used, looks like any other city. Some hills, some glass office buildings, some supermarkets. Ordinary and dull, nothing special. But

the tunnels started, which confused our GPS friend, giving us the chills. More tunnels and we finally came to light. What remained was to find the hotel. Prague is an old city, where the streets are small and parking is trouble. The solution consisted in introducing fees - if you’d like to stay in the center and listen to Vltava singing under the Charles Bridge, then, buddy, you need to pay about 20-30 Euros per day. About as much as the hotel room. Since this is still a crisis year and we must cut off spending, we went to the periphery, to a hotel in a few hundred years old convent. After centennial struggle that lasted almost an hour and multiple wanderings (resulted from using the GPS with updated maps), we reached our destination. Since it was already late and our teeth had a remaining chatter, we concluded that it was best to pick something frugal locally, at the monastery tavern, leaving the conquest of Prague for the following day. The menu gave us headaches – we appealed to arithmetic and logarithms again, not to mention derivatives and integrals to determine the exchange rate. We took a chance and ordered hammers pork – traditional food (gently called by them marinated pork knee, with an assortment of pickles, horseradish and mustard) and, of course, something to drink, that liquor of Czech Republic which makes this country worldly renowned for: the beer. And for the countless time that day we received something we did not expect: the piglets that provided our meal must have belonged to Guinness World Records; otherwise we couldn’t explain the enormous chunks of flesh laid on the table in front of us. It was like being at a medieval feast; fighting was heavy, but applying the correct procedures and progressing methodically, patiently, we managed to emerge victorious. In the morning, with the memory of the previous night’s battles in mind, we decided to

Sincer, ne aşteptam la altceva după ce am ieşit din vama maghiară. După ce am mers pe drumuri nou-nouţe, pline de maşini şi camioane, am ajuns pe o autostradă goală, cu patina timpului impregnată în asfaltul cenuşiu. Ne-am întrebat dacă nu cumva ne-am întors în timp, dar după ce am trecut de Bratislava şi am văzut blocurile, am concluzionat că e posibil ca aşa să fie doar în Slovacia, care e o rudă mai săraca a Cehiei. După ce am trecut de un poliţai plictisit de statul pe marginea autostrăzii pe care treceau arar maşini, am observat o schimbare fină de peisaj. Un semn discret, amplasat pe un stâlp, ne-a întărit convingerea că am intrat în Cehia.La benzinăria de lângă Brno, am făcut o lecţie de aritmetică încercând să convertesc, mental, cu chiu cu vai, cele 1500 de coroane în lei sau măcar în euro. Rezultatul, fiind cu eroare destul de mare, ne-a făcut să credem că vom cheltui toţi banii pe care îi avem, până şi economiile din pilonul doi de pensie pentru această excursie şi că vom rămâne undeva printr-o bucătărie a unei taverne sordide din periferia Pragăi, spălând vasele pentru a ne achita consumaţia. Dar, am decis să mergem înainte.Apoi, ne-am îngrozit de trafic. Imediat după Brno, s-a spart conducta şi autostrada a fost năpădită de maşini conduse de vitezomani. Ce distanţă de 50 de metri între maşini ca în Ungaria, ce limită de

viteză de 130, că deh, eram pe autostradă! Aiurea, eram în Vestul Sălbatic şi de pe prima bandă, unde ne refugiasem, vedeam cum pe autostradă intrau maşini de poliţie şi scoteau câte un vitezoman, în câte un refugiu, pentru o discuţie tete-a-tete. Dar nici pe banda întâi nu era ok, întrucât ne cam clănţăneau dinţii în gură şi nu din cauza frigului, ci a plăcilor de beton din care era făcută autostrada. Pe principiul “Curaj găină, că te tai”, adoptat la benzinărie, am mărit viteza şi am trecut şi noi pe banda a doua, unde dinţii au luat o mică pauză (de fapt, au clănţănit mai rar).De departe Praga, cel puţin de unde am intrat noi, seamănă cu orice oraş. Nişte dealuri, nişte clădiri de birouri din sticlă, nişte supermarketuri. Banal şi tern, nimic special. Dar, au început nişte tuneluri, unde prietena noastră din GPS a fost un piculeţ cam confuză şi ne-a cam dat frisoane. Alte tuneluri, şi, în final, am ieşit la lumină. Mai rămânea să găsim hotelul. Pentru că Praga e un oraş vechi, străzile sunt mici şi au “probleme” cu parcarea. De fapt, nu mai au probleme, pentru că au introdus taxe. Vrei să stai în buricul târgului şi să asculţi Vltava cum susură pe sub podul Charles, plăteşti neicuşorule vreo 20-30 de euro pe zi. Cam cât camera de hotel. Cum suntem în an de criză şi trebuie tăiate cheltuielile, ne-am dus spre periferie, la un hotel într-o mănăstire veche de vreo câteva sute de ani.

Praga – Arta de a nu face turism Prague – The art of not travelling

The Czech RepublicRepublica Cehă

use only public transport that we heard of as being very good and punctual. Especially since we had the option of buying a three day pass. Due to our staying at an eco hotel, we were given, at the reception, two tickets for half an hour – transport in Prague functions on a tax system based on time unit, as follows: half-hour, 90 minutes, a day and three days. As we would later learn, half an hour was quite enough to cross Prague from one end to another. Not knowing that at the time, we started walking and discovered that not all the stores had tickets. Two tram stops away, we discovered that not all the selling tickets stores had one day or three day tickets. Two more stops and we discovered how breweries were supplied with beer: by hose, like the gas station, not by barrel. Later on I appreciated the efficiency of this method, for the Prague breweries are just as common as pharmacies in Bucharest.Because we had been walking quite a lot on the main street and the landscape was absolutely normal – three-storey blocks of flats resembling the Russian ones we have in Bucureştii Noi and Vatra Luminoasă – we entered a yard through a gate like the medieval castles used to have. Inside there was another church with another barrelhouse. We went out through the back gate and started our stroll on an alley. As I have said before, we honestly expected something else. However, at the end of the alley, there was quite another

story. We were amazed and, at the same time, satisfied to find ourselves in one of Prague’s belvedere points and the whole panorama of the city was revealing itself in front of our eyes. Wonderful! Amazing! At this point all our fears and mumblings vanished like a morning vapor. There was only a little bit of highway chattering left, but much more reduced, due to our wide open mouths. After we took a little breath, we decided to head towards the target planned for that day: the Zoological Garden. Holding the map tight, like some tenacious tourists, we took the tram, after which, being absolutely necessary to continue our route by subway and, looking somehow lost, a kind local lady told us where we were supposed to get off in order to take the bus to the Zoo. On this occasion, we learned that buses are only used outside of the city, to limit the pollution, while the intercity transport is provided by metro and tramway. We were surprised by the Prague woman’s behaviour, the one which helped us not to get lost, especially since many reviews on Prague mention how cold its citizens are, which is not uncommon in cities where the tourist traffic is sky high. And Prague is indeed one of these cities, the number of tourists rivaling the opening day of a

După lupte seculare care au durat aproape o oră şi rătăciri multiple (pentru că foloseam GPS-ul cu hărţile actualizate la zi), am ajuns la destinaţie. Întrucât orele erau înaintate şi dinţii noştri aveau o clănţăneală remanentă, am concluzionat că e mai bine să ciugulim ceva frugal pe plan local, la crâşma mănăstirii, iar a doua zi să purcedem la cucerirea Pragăi.Meniul ne-a dat dureri de cap – iar aritmetică şi logaritmi, derivate şi integrale pentru a stabili cursul. Ne-am aruncat în neant şi am comandat nişte „ciocănele de purcel” - mâncare tradiţională (numită de ei, delicat, genunchi de porc marinat cu garnitură de murături, hrean şi muştar) şi bineînţeles, ceva de hidratare, acea licoare pentru care Cehia e recunoscută la nivel mondial: berea. Si, pentru a nu ştiu câta oară în ziua aceea, am primit ceva la care nu ne aşteptam: purceii de la care proveneau genunchii cred că erau mutanţi şi fuseseră încluşi în Guiness Book, altfel nu ne puteam explica hălcile de carne care tronau pe tocătoarele din faţa noastră. Parcă eram la un ospăţ medieval; luptele au fost grele, dar aplicând procedurile

corecte şi avansând metodic, cu răbdare, am reuşit să ieşim victorioşi.Dimineaţă, având amintirea bătăliilor purtate în seara anterioară, am decis că vom folosi exclusiv transportul în comun despre care auzisem că este extrem de bun şi punctual. Mai ales că puteam să cumpărăm abonament pentru trei zile. Pentru că stăteam la un hotel eco, la recepţie ne-au

fost date două bilete pentru jumătate de oră – praghezii folosesc sistemul de taxare bazat pe unitatea de timp, astfel: jumătate de oră, 90 de minute, o zi şi trei zile. După cum aveam să aflăm mai târziu, jumătate de oră era absolut suficient să străbaţi Praga de la un cap la altul.Neştiind asta atunci, am pornit pe jos şi am descoperit că nu toate magazinele au bilete. După alte două staţii de tramvai pe jos, am descoperit că nu toate magazinele care vând bilete au şi bilete pentru o zi sau trei. După alte două staţii, am văzut cum se alimentează berăriile: cu furtunul, la fel ca la benzinărie, nu cu butoiul. Judecând pe urmă, am apreciat eficienţa acestei metode pentru că în Praga berăriile sunt la fel de dese precum farmaciile în Bucureşti.Pentru că mersesem destul pe jos, pe strada principală, iar peisajul era absolut normal - bloculeţe de trei etaje, în genul celor ruseşti din Bucureştii Noi sau din Vatra Luminoasă – am intrat într-o curte cu o poartă ca de castel medieval. Înăuntru, o altă biserică cu o crâşmă în curte. Am ieşit din

curte pe poarta din dos şi am pornit pe o alee.Cum am mai zis, sincer ne aşteptam la altceva. Dar, la capătul aleii s-a deschis peisajul. Am descoperit cu stupoare şi satisfacţie că ieşisem într-unul din punctele de belvedere ale oraşului şi toată panorama Pragăi se aşternea în faţa noastră. Superb! Minunat! Deja toate temerile şi cusurgelile noastre


Republica Cehă The Czech RepublicThe Czech Republic




au dispărut ca un abur de dimineaţă. A mai rămas un pic de clănţănit de autostradă, dar mult mai estompat datorită gurilor căscate pe care le afişam. După ce ne-am tras un pic sufletul, am decis să ne îndreptăm spre obiectivul propus al zilei: Grădina Zoologică.Cu harta în mână, ca nişte vajnici turişti, ne-am urcat în tramvai, apoi am coborât la metrou, unde o pragheză amabilă, văzându-ne pierduţi în spaţiu, ne-a luat de mână şi ne-a ajutat să coborâm la staţia de unde luam autobuzul pentru Zoo. Cu acest prilej, am descoperit că autobuzele se folosesc doar pentru transportul extraurban, în oraş funcţionează doar tramvaiul şi metroul pentru a limita poluarea. Am rămas surprinşi de comportamentul praghezei care ne-a ajutat să nu ne rătăcim, cu atât mai mult, cu cât multe review-uri despre Praga menţionează “răceala” cetaţenilor caracteristică unui oraş cu un trafic turistic enorm. Pentru că în Praga chiar sunt mulţi turişti, ca densitate rivalizând cu un hipermarket în zi de deschidere sau când are reducere la tigăi şi ouă – aşa că cehii primesc încă o bilă albă şi pentru ospitalitate. Despre Zoo nu pot să spun multe, nu există cuvinte să descriu experienţa – menţionez doar două lucruri: e pe locul 7 mondial şi TREBUIE vizitată. În urmă cu câţiva ani au fost loviţi de inundaţii şi au pierdut cam jumătate din efectivul de animale. Dar şi-au revenit, şi, cu excepţia unui memorial, nimic nu mai aminteşte de acele evenimente. Iar dacă vreţi, puteţi năşi un pui, Grădina Zoologică numărându-se printre cele mai “bogate” din lume din punct de vedere al bebeluşilor de animale – noi am pierdut ocazia pentru că “botezul” fusese cu două zile înainte.Tot lângă Zoo se află şi Grădina Botanică, un loc absolut superb. Dacă aţi ratat-o, vă puteţi consola cu grădinile şi dealurile oraşului, care pe lângă flori, copaci şi alte verdeţuri decorative, abundă în viţă de vie. Am găsit viţă de vie şi pe

dealuri, în parcuri – ulterior am aflat că Cehia este un producător foarte bun de vinuri.După vizita la Zoo, ne-am gândit că ar fi bine să cumpărăm şi nişte suveniruri locale pentru cei de acasă. Întrucât magneţii deja sunt supraevaluaţi şi au cam ieşit din modă, în special pentru bărbaţi, am decis să ne orientăm pe lucruri care dăinuie, măcar prin gust: bere, şliboviţă (ei o scriu altfel, dar o pronunţă la fel; am mai găsit denumiri similare şi la crâşmă, fasole, chimen şi Gambrinus). Ghinion de neşansă, dar pe strada cu magneţi şi alte suveniruri am dat şi peste un magazin de chihlimbaruri. De fapt, a fost vârful iceberg-ului. Pentru că sunt enorm de multe iar modelele sunt absolut senzaţionale – aşa mi-a declarat soţia, lucru certificat şi de cardul bancar... Ce a urmat, nu vă mai spun, dar vă sfătuiesc să rezervaţi nişte bani şi pentru această tentaţie. Tot la tentaţii includ şi cioburile de la Karlovy vary (pe româneşte cristaluri de Bohemia) şi muzeul ciocolatei (prin mijlocul oraşului, lângă observator). Dacă a treia tentaţie îngraşă, primele două subţiază. Portofelul, pentru că este greu de rezistat. Ca sfat, pot spune că în timp ce doamnele distrug

bugetul familiei cu bijuterii de chihlimbar şi cioburi de Bohemia, domnii se pot retrage la o cură de hidratare, la unul din clasicele Svejk Restaurant.Pentru că Cehia i-a dat umanităţii pe Kafka şi pe Jaroslav Hasek, le-am vizitat muzeele. Casa lui K, aşa cum îl alintă, debordează de cultură

supermarket or the discount day for pans and eggs – so that Czechs still get a white ball for hospitality.There aren’t many words to describe the Zoo experience, two things are worth mentioning: it is on the seventh

place in the world and visiting it it’s a MUST. A few years ago, they were hit by floods and lost about half of the herd. But they recovered and, except for a memorial, nobody remembers those events. And if you want, you may godmother a baby, this Zoo is one of the richest in the world regarding baby animal births – we lost the opportunity of assisting a baptism, only two days before. Next to the Zoo is the superb

Botanical Garden. If you miss it, you can comfort yourselves with the city gardens and hills, which in addition to flowers, trees and other decorative greens, are full of vineyards. We found vines on hills, in parks – later we’ve learnt that the Czech Republic is an excellent wine producer. After visiting

the Zoo, we went buying local souvenirs for the folks at home. Since magnets are already overvalued and they’re also a little dated, we decided to go with things that last a little longer, or, at least their taste is: beer, slivovitz (they write

it differently, but pronounce it the same; we found similar terms for barrelhouses, beans, caraway and Gambrinus). Tough luck, but on the souvenirs and magnets street, we encountered an amber jewelry shop. That was the tip of the iceberg. Because there are so many of them and the pieces are absolutely fabulous – my wife said so and the credit card confirmed. I say no more about what followed, but I strongly advise you to reserve some money for this temptation, too. Others include Karlovy Vary cullets (Romanian referred to as Bohemian Crystals) and the chocolate museum (in the center of the town, near the observer). If the third temptation fattens, the first two are thinning; for the wallet, because they’re irresistible. As advice, I might add that while the ladies are ruining the family budget on amber jewelry and Bohemian pieces, gentlemen may retire for a hydration cure at one of the classics Svejk restaurants.For the Czech Republic gave humanity Kafka and Jaroslav Hasek, we visited their museums. The house of K, as they call him, is overflowing with culture, as well as sarcasm - inside the premises a group of wells-statues perform gracefully a dishonoring action on a map of the country. I won’t offer any


Republica Cehă The Czech RepublicThe Czech Republic

dar şi de sarcasm, existând în incintă un grup de fântâni-statui, care execută cu graţie o acţiune dezonorantă pe o hartă a ţării. Nu detaliez, dar pot spune că acţiunea în cauză este prestată şi de băieţelul din Bruxelles. Despre Hasek, nu prea am găsit multe, în schimb eroul său, Svejk, este omniprezent. Nu există cvartal fără un restaurant Svejk, nu există magazin de suveniruri fără zâmbetul larg al Bunului Soldat.Sătui de Svejki comerciali am vrut să ajungem în locul de unde a pornit totul, la masa unde Jaroslav Hasek a tras cu urechea şi a cules povestirile ce i-au asigurat gloria. Şi, în ultima seară, pentru a încununa cum se cuvine periplul nostru, am înnotat prin puhoaiele de turişti din piaţa observatorului, am bântuit pe străduţele înguste, am trecut prin pieţele lor largi, şi, într-un final, am găsit restaurantul de unde a pornit totul: U Kalicha de pe strada Na Bojišti. Patronii, rude ale celor care îl serveau pe Hasek, ne-au spus că masa cu pricina a dispărut în neant şi ne-au invitat să savurăm o seară tipic pragheză: cu mâncare multă, cu singurul meniu în română din oraş, cu bere la halbă de un litru, cu un soldat acordeonist care trecea printre mese şi îşi spunea năduful… Cu regret în suflet am plecat spre Brno, a doua parte a periplului nostru prin Republica Cehă. Până şi prietena noastră din GPS, ne spunea cu o voce tânguitoare: “Întoarceţi-vă! Când aveţi posibilitatea, întoarceţi-vă“.Brno. Oraşul industrial al Republicii Cehe, aflat la aproape două ore de Praga, pe autostrada clănţănitoare. Am intrat în el pe o vreme mohorâtă şi ne-a surprins să vedem un oraş vechi, mutilat de “sistematizarea” comunistă.În bunul spirit ceh, recepţionerul hotelului unde am tras ne-a făcut repede un traseu de vizitat oraşul menţionând, pe lângă obiectivele turistice, şi locurile de popas, indispensabile unei călătorii reuşite. Eram, de-acum, experţi în calcularea cursului valutar şi

descoperisem că viaţa nu e chiar aşa de scumpă în ţara Bunului Soldat.Între catedrală şi centrul vechi, ne-am gândit că venirea la Brno nu a fost un lucru rău. E drept, am pierdut nişte zile pe care le puteam consuma în Praga, dar am gustat din spiritul ceh, am văzut cum sunt cei care în 1962, în plin comunism sovietic, îşi aruncau în aer statuia lui Stalin din capitală. Şi pentru că ospătarul care ne servise, aflând că suntem români, ne-a spus că abia aşteaptă să revină în Piatra Craiului şi în Făgăraş, ne-am adunat amintirile vizitei pentru a ni le sedimenta şi păstra undeva în sufletul nostru.Ne-am adus aminte de recepţionera de la Praga, trecută de a doua tinereţe, care ne-a povestit despre litoralul românesc, de tânărul de la U Kalicha, care vizitase România de multe ori şi tot voia să revină, de managerul hotelului din Brno, care îşi găsise rădăcini româneşti prin stră-stră-străbunicii săi. Ne-am adus aminte de bulgarul care

other details, except to say that the action is also performed by the little boy in Brussels. We didn’t find much on Hasek, but his hero, Svejk is omnipresent. There is no block without a Svejk restaurant; there is no souvenir shop without the broad smile of the Good Soldier.

Having enough of commercial Svejks, we wanted to go to the place where it all started; to the table where Jaroslav Hasek eavesdropped and collected

the stories that have ensured his glory. To cap out our trip properly, on our last night, we swam through the floods of tourist in the observer’s square, wandered the narrowed streets, passed through their wide markets and, finally, we found the restaurant where it all started: U Kalicha, on Na Bojišti street. The owners, relatives of those who served on Hasek, told us that the table in question has disappeared and they invited us to enjoy a typical Prague evening: lots of food, with the only menu in Romanian in town, with draft beer of a liter size, with a soldier passing through the tables, playing his accordion, singing his sorrows away… Heart filled with regret, we left for Brno, the second part of our journey. Even our GPS friend was telling us on a lamenting voice: “Go back! When possible,

turn the car around and go back!”Brno. The industrial city of the Czech Republic, two hours away from Prague, on the chattering highway. We entered it on a gloomy weather, surprised to see an old town, mutilated by the communist systematization.In the good Czech spirit, the hotel receptionist quickly draw us a visiting route, which included, in addition to sightseeing, a few resting




avea un magazin de suveniruri şi, de 16 ani locuia cu soţia sa chinezoaică, în locul pe care îl botezase „acasă”. Şi care ni s-a adresat cu “Ce mai faci vecine!”Am descoperit un popor mândru, patriot, ospitalier, paşnic, cald, tolerant şi zâmbitor. Am întâlnit oameni care, deşi spuneau că viaţa e grea, “la fel ca peste tot”, zâmbeau, râdeau şi făceau haz de necaz. Am văzut o ţară în care fiecare geam de tramvai, de staţie de transport în comun purta urme de grafitti, dar unde nu am văzut clădirile maltratate, dărâmate, ci restaurate cu grijă şi aduse la farmecul de odinioară.

Se spune că dacă vei atinge statuia Sfântului Jan Nepomucký de pe podul Carol (Karlův most), te vei întoarce la Praga. Nu cred că ai nevoie de asta pentru că Republica Cehă, nu doar Praga, ţi se lipeşte de suflet şi vei vrea tot timpul să te întorci, ca la un vechi prieten cu care să îţi aduci aminte de vremurile trecute şi să dezbaţi prezentul şi viitorul. Cum am mai zis, sincer, ne aşteptam la altceva. Pentru că am ajuns în Republica Cehă ca turist şi mă voi întoarce ca prieten.

Adelin BanuServiciul Comercial

places, much needed for a successful trip. We were experts now at the calculation of the exchange rate and discovered that life was not so expensive in the country of the Good Soldier, after all. Between the cathedral and the old center, we came to the conclusion that coming to Brno wasn’t such a bad thing, in the end. It’s true, we lost a couple of days we could have used in Prague, but we got a taste of the Czech spirit; saw the ones who, in 1962, during Soviet Communism, blew up Stalin’s statue. And because the waiter who served us, learning that we were Romanians, told us he couldn’t wait to return to Piatra Craiului and to Făgăraş, we therefore gathered the memories of the visit to keep them in our hearts.We remembered the receptionist in Prague, a woman in her second youth, who told us about the Romanian seaside, we recolled of the young man of U Kalicha, who had visited Romania several times and wanted to return, we thought about the hotel manager in Brno, who had found Romanian roots through his great-great-grandparents. We remembered the Bulgarian owner of the

souvenir shop that had been living with his Chinese wife for sixteen years in the place they called home. He addresed us with "How are you, neighbor!". We discovered a proud, patriotic, hospitable, peaceful, warm, tolerant and smiling people. We’ve met people who, although saying that life was hard, like everywhere, smiled, laughed and made fun of their troubles. We saw a country where every streetcar’s window had traces of graffiti, but we’ve never seen battered or demolished buildings, but carefully restored, returned to the charm of yesteryear.They say that if you touch the statue of St. Jan Nepomucký on Charles Bridge (Karlův most), you will return to Prague. I don’t believe you really need this, for the Czech Republic, not just Prague, sticks to your soul and you’ll always want to go back as you would to an old friend you remember old times with, discuss present and future with.Like I said, honestly, we were expecting something else. Because I arrived to the Czech Republic as a tourist and I will return as a friend.

Translated byAncuţa Gălice

A story told in chain letters, recomposing the painful remains of a couple, as dysfunctional, as it is symbiotic, a mixture of the human nature’s absolute opposites, bringing out its worst in order to reveal its best. After seven years of separation, Ilana Brandsteter Sommo returns to her former husband, Alexander Ghideon’s life, through a letter, requesting help for their son, Boaz, who had gotten into the first of a long series of troubles. His response is so strikingly cold, that Ilana’s abundant emotional evocations become increasingly implausible. We are, in fact, witnessing a fierce confrontation, gradually shaped in a cruel and remarkably intelligent game which both of them master very well. The two characters seem to be made out of paradoxes: Alex is depicted in the darkest shade by Ilana’s letters, who, at the same time, declares her haunting and ethernal passion for him, calling him the master of her hatred and longing... The tumult of emotions pouring from the passionate rows while, at the same intensity, she previously decimated the adored one, shows the complexity of this hard to qualify woman. Extremist or dual, driven by the force of fulfilling a destiny only she could completely understand, Ilana holds on until the end, proving that beyond the violence of her feelings, she is motivated by a constant determination. The professor, on the other hand, while distant in his former officer’s dried up irony, frozen and vertical, wrapped up in the solitary detachment of its own scholar’s pedestal, is unmasked by his own vulnerability, intervening, each time, with financial support granted when his Prodigal son (that he doesn’t even know for sure it’s his) gets into trouble. His sensitive point becomes a true Achilles heel, which betrays him, penetrates his isolation thus providing a potential clue in understanding the evolution of past and future dynamics of the relationship, but is still extremely pale, you don’t know how things will turn out eventually, especially since Ilana remains for him an indecipherable mystery. The other characters appear in the same manner of communication by letters: of Boaz, illiterate and impertinent, Michael Sommo’s - current husband of Ilana -, affected, opportunistic and hypocritical, of lawyer Zakheim, protective and friendly, always exceeding his responsibilities as an employee with over three decades of experience serving Alex’s family. The unhoped for ending emerges

somehow unexpectadly, after all the bitterness and the crossing of the sharp swords of human ego at its peak. The title of the novel makes you think of the black box analysis, procedure carried out to determine the causes of a plane crash, the book similarly reconstructing the context of the events with devastating impact on the lives of the protagonists. Going beyond the parallel or, better said, the correlation between characters who represent the trends of society, of jewishness, seen all the way through to its essential core – which is the permanent background of Oz’s work -, the recommendation of this book follows the sinous flow of cathartic love liasons, drawing the reader into its moving sands, draining and enriching him at the same time. It’s Oz’s unmistakable style, frustating and all the way seductive, leaving you exhausted and in need of a vacation after just one read. The author is fully aware of this matter, freely admitting during his short visit to Bucharest, at the end of February, that his work, after passing the translator’s filter – serving as a midwife in releasing the writing into the world, who also functions as a mind reader, understanding and faithfully reproducing his ideas – ultimately, his work results from the interaction with the reader. The latter brings his personal experiences, his own suffering, his own sunsets, therefore, in the end, it’s safe to say that not only the book changes the reader, but the reader also changes the book.

Translated byAncuţa Gălice

O poveste spusă în scrisori înlănţuite, recompunând rămăşiţele dureroase ale istoriei unui cuplu, pe cât de disfuncţional, pe atât de simbiotic, un amestec de contrarii absolute ale firii omeneşti, care dă tot ce are ea mai rău ca să poată scoate la suprafaţă ce are mai bun.După şapte ani de la despărţire, Ilana Brandsteter-Sommo revine în viaţa fostului ei soţ, profesorul Alexander Ghideon, printr-o scrisoare în care îi cere ajutorul pentru fiul lor, Boaz, intrat într-o încurcătura serioasă, prima dintr-un lung şir. Răceala răspunsului este izbitoare, făcând din ce în ce mai neverosimilă insistenţa evocărilor emoţionale abundente ale Ilanei. Asistăm, de fapt, la o confruntare acerbă, conturată treptat, într-un joc de o cruzime şi o inteligenţă remarcabilă, pe care cei doi îl stăpânesc foarte bine. Personajele par construite din paradoxuri: Alex, înfăţişat în cea mai sumbră perspectivă în epistolele Ilanei, care, în acelaşi timp, îşi declară pasiunea eternă şi pustiitoare pentru el, numindu-l stăpânul urii şi dorului ei... Tumultul de emoţii care se revarsă din rândurile pătimaşe după ce, cu aceeaşi intensitate şi statornicie îl decimase pe cel adorat, redă complexitatea acestei femei greu de calificat. Extremistă sau duală, condusă de forţa împlinirii unui destin pe care numai ea şi-l înţelege complet, Ilana rămâne în scenă până la sfârşit, semn că dincolo de violenţa simţămintelor ei, e animată de o hotărâre constantă. Profesorul, pe de altă parte, distant în ironia lui uscată de fost ofiţer, glacial şi vertical, învăluit în detaşarea solitară a propriului soclu de savant, e demascat de propria vulnerabilitate, intervenind, de fiecare dată, cu suport financiar concret, acordat imediat ce fiul risipitor (despre care nici nu ştie sigur că-i al lui) se găseşte în dificultate. Punctul său sensibil devine aproape un călcâi al lui Ahile, care îl trădează, penetrându-i izolarea şi oferind un potenţial indiciu în înţelegerea evoluţiei trecute şi viitoare a dinamicii relaţiei, dar este, totuşi, unul extrem de pal, nu ştii cum se vor alege lucrurile până la urmă, mai ales că Ilana rămâne pentru el un mister de nedescifrat. Celelalte personaje apar tot sub forma comunicării prin scrisori: ale lui Boaz, agramate şi impertinente, ale lui Michel Sommo - actualul soţ al Ilanei -, afectate, oportuniste şi ipocrite, ale avocatului Zakheim, protectoare şi prieteneşti, depăşindu-şi mereu atribuţiile de angajat cu peste trei decenii de vechime în serviciul familiei lui Alex.

Finalul nesperat se conturează cumva, pe neaşteptate, după toată amărăciunea şi încrucişarea de săbii ascuţite ale orgoliului uman, aflat la cote maxime.Titlul romanului trimite cu gândul la analiza cutiei negre, procedură efectuată la stabilirea cauzelor unui accident de avion, cartea reconstituind, în mod similar, contextul evenimentelor cu impact devastator asupra vieţii protagoniştilor.Trecând peste paralela sau, mai bine spus, corespondenţa între personajele cărţii ca reprezentare a curentelor societăţii, a evreităţii, în întregul şi adâncul ei indisolubil - fundal permanent al operei lui Oz -, recomandarea acestei cărţi urmăreşte curgerea sinuoasă a legăturilor dragostei cathartice, atrăgând cititorul în nisipurile ei mişcătoare, secătuindu-l şi îmbogăţindu-l totodată. Este stilul care seduce şi frustrează, caracteristic lui Amos Oz, care te lasă, după o lectură de-a sa, aproape epuizat, dorindu-ţi un concediu. Autorul este pe deplin conştient de acest aspect, recunoscând, în scurta vizită pe care a făcut-o la Bucureşti, la sfârşitul lunii februarie, că opera sa, trecută, în primul rând, prin filtrul traducătorului - care îndeplineşte rolul de moaşă pentru scriitura eliberată în lume, dar şi pe acela de mind-reader al său, înţelegând şi redându-i cu fidelitate ideile - este rezultatul unei interacţiuni cu cititorul. Acesta pune în ea propriile experienţe, propriile suferinţe, propriile apusuri de soare, astfel că, în final, se poate afirma că nu doar cartea îl schimbă pe cititor, dar şi acesta o schimbă, la rândul lui.



The Czech Republic

"Cutia neagră", Amos Oz "The Black Box", Amos Oz

Reader's cornerColţul cititorului

Photo: Colin McPherson/Corbis


Revistă editată de Compania Naţională Aeroporturi BucureştiAdresa redacţiei „Apron News”: [email protected]

Movie timeOra de film

Dramă şi comedie totodată, Intouchables bucură şi limpezeşte mintea, extinzându-şi căldura dincolo de marele ecran şi atmosfera sălii de cinema. Nu e un film pe care să-l comentezi cu toată gura, prelungindu-i, dezvoltându-i înţelesurile prin analize amănunţite. Resortul atins în interior e unul adânc, de aici necesitatea de a-l absorbi în linişte, fără a-l discuta.Fundamentată pe un caz real, povestea despre prietenia dintre un tânăr sărac, de origini senegaleze, Driss, interpretat de Omar Sy, şi un aristocrat bogat şi tetraplegic, Philippe, jucat admirabil de François Cluzet, traversează cu uşurinţă graniţe sociale inexpugnabile. E credibilă datorită intensităţii chimiei psiho-emoţionale dintre cei doi protagonişti, exponenţii unor lumi incompatibile, cel puţin privind din perspectiva general acceptată a societăţii. Pentru că, în ciuda diferenţelor uriaşe care-i despart, Driss şi Philippe au ceva mult mai puternic în comun: amândoi sunt de neatins, izolaţi de lume printr-un zid invizibil: Driss, exponentul suburbiei pariziene imigrante, de abia ieşit din închisoare şi negăsindu-şi locul în apartamentul supraaglomerat al rudelor sale adoptive, şi Philippe, matur, distins, cu gusturi rafinate, dar ţintuit în scaunul cu rotile, complet dependent fizic de ajutorul celorlalţi. Incapabil să simtă ceva de la gât în jos, are nevoie de asistenţă pentru cele mai elementare operaţiuni… Relaţia pe care o dezvoltă cei doi magnetizează, căci fiecare îl mişcă pe celălalt, impulsionându-l să-şi autodepăşească limitele perceptibile ale izolării. Tonic, degajat, intrat la interviul de angajare doar ca să obţină o ştampilă pentru biroul de şomaj, Driss aduce, prin spontaneitatea şi stilul său frust, o gură de aer pe care Philippe o prinde din zbor, însetat după un strop de autenticitate. Umorul lui, cât se poate de politically incorrect, se dovedeşte parte a unui farmec la care cedează, în cele din urmă, şi celelalte redute ale somptuoasei rezidenţe pariziene: asistenta lui Philippe şi chiar fiica sa adoptivă. Cât despre Philippe, acesta e de-a dreptul încântat să fie tratat fără menajamente şi fără milă, lăsându-se lesne scos din carapacea de însingurare, aproape mai rea decât situaţia în care se află. Filmul abordează inteligent problema delicată a nevoii reale din spatele unui handicap de orice natură, fără a avea aerul că o face. Asistăm la un restart de viaţă, în cazul ambilor eroi; Driss începe să se deschidă spre lumea lui Philippe, asupra căreia îşi pune amprenta în mod direct: experimentează pictura abstractă, se implică în dinamica relaţiilor din familie, dinamizează petrecerea aniversară a patronului şi prietenului său, scoţând-o din formalismul absolut în care trena de ani, iar, în cele din urmă, îl ajută pe acesta să plece într-o escapadă trăită ca o adevărată evadare... Coordonatele exacte ale prezentului la care se raportează tânărul, întotdeauna un acum trăit cu intensitate şi absolută naturaleţe, presărată cu accente comice şi chiar o anume brutalitate, într-o formă sau alta, sunt de natură să-l dezmorţească pe Philippe, care nu ezită să-şi expună îngrijitorul unor experienţe menite să-i deschidă perspectiva, dupa cum nu pregetase să decidă pe loc, în

privinţa sa, la interviul populat de candidaţi pregătiţi, specializaţi, experimentaţi sau, măcar, idealişti. Driss nu era nimic din toate acestea.Ceea ce îi atrage pe cei doi, îi pune faţă în faţă şi îi împinge înainte, îi şi întăreşte, astfel că, la final, termenul care-i denumeşte şi serveşte ca titlu filmului se apropie mai mult

ca sens de traducerea din limba română, de neatins căpătând valenţa sensului de... Invincibilii.Producţia regizorilor şi scenariştilor Olivier Nakache şi Eric Toledano a obţinut Globul de Cristal pentru cel mai bun film francez al anului, iar carismaticul Omar Sy a fost distins cu titlul de cel mai bun actor francez al anului, spre surprinderea celor care se aşteptau la Artistul şi la Jean Dujardin, câştigătorii de la Oscar. Printre cronicile favorabile de care s-a bucurat filmul, au apărut şi comentarii care au ridicat problema distribuţiei unui actor de culoare în rolul îngrijitorului care, în viaţa reală, se numeşte Abdel Sellou, având origini arabe. Reacţia lui Philippe Pozzo Di Borgo, bărbatul de 61 de ani, rămas tetraplegic în urma unui teribil accident de parapantă, petrecut în Alpii Francezi, în 1993, a fost de natură să estompeze crearea unei false probleme, adresând felicitări realizatorilor peliculei pentru cum au adaptat povestea pentru marele ecran.


Drama and comedy at the same time, Intouchables rejoices your heart and settles down your mind, spreading its warmth beyond the big movie screen and outside the atmosphere of the cinema. It's not a movie to talk too much about, to extend or develop its meanings through detailed analysis. The inner feelings are deeply touched, hence the necessity of absorbing it quietly, without speaking.Based on a real case, the story about the friendship between a poor young man, of Senegalese origin, Driss, played by Omar Sy, and Philippe, a wealthy quadriplegic aristocrat, played wonderfully by François Cluzet, easily cross unbreakable social borders. The story is credible because of the strong psycho-emotional chemistry between the two characters, both representatives of two incompatible worlds, at least from the generally accepted point of view of the society. Because, despite the huge differences that separate them, Driss and Philippe have something more powerful in common: both are untouchable, isolated from the world by an invisible wall: Driss, the exponent of the immigrant Parisian suburbs, just out of prison and not being

able to find his place inside the crowded apartment of his adoptive family, and Philippe, a mature, distinguished, refined, but nailed in a wheelchair, completely dependent on outside help. Unable to feel anything from the neck down, he needs

assistance for the most basic operations... The relationship developed by the two men magnetizes, as one is moving the other, driving him beyond the perceptible limits of isolation. Tonic, relaxed, attending the job interview just to get a stamp for the unemployment office, Driss brings through his spontaneity and rough style, a breath of fresh air, caught instantly by Philippe, thirsty for a touch of authenticity. His humor, as politically incorrect as possible, turns out to be part of a charm also conquering the other two presences of the sumptuous Parisian house: Philippe's assistance and even his adoptive daughter. Speaking about Philippe, he's thrilled to be treated bluntly and without mercy, being easily taken out from his harsh loneliness, almost worse than what he was actually living. The movie wisely approaches the delicate problem of the real need behind a disability of any kind, without really expressing it. We are witnessing life new beginnings for both our heroes; Driss begins to open to the world of Philippe, influencing him directly: he experiences the abstract painting, gets involved into the dynamics of family relationships, he stirs up the anniversary party for his boss and friend, taking him out of the absolute formalism he had been stuck in for years, and, ultimately, helping the latter to go for an escapade which he lived as a real escape... The exact coordinates of the present to which the young man is relating to, always an eternal now lived with intensity and absolute easiness, sprinkled with comic accents and even with a certain brutality, in a way or another, are likely to stretch Philippe, who does not hesitate to expose his caretaker to some experiences meant to open his perspective, as he quickly had decided, at the job interview populated with highly qualified candidates or, at least, idealistic ones. Driss was none of these. What attracts the two, bringing them face to face and pushing them forward, also strengthens them, so that, at the end, the term that defines them, giving also the title of the movie is closer in meaning to the translation from Romanian, Untouchable getting the sense of Invincibles. The production of directors and writers Olivier Nakache and Eric Toledano won the Crystal Globe Award for the best French film of the year, and the charismatic Omar Sy was awarded the title of the best French actor of the year, to the surprise of those who were expecting The Artist and Jean Dujardin, the Oscar winners.The movie enjoyed favorable chronicles but there were also comments concerning the distribution of an African-American actor in the role of the caretaker, who, in real life, is called Abdel Sellou and has Arab origins. Pozzo Di Borgo's reaction, the 61 years old man, left quadriplegic after a terrible paragliding accident in the French Alps in 1993, was of nature of calming down a false problem, and congratulated the filmmakers for the way they adapted the story.

Translated by Bianca Mamulă

Intouchables Intouchables

Documents

APRON News - nr.18