Argument teoretic al

spectacolului “Julieta”, regia Marius Lupu

Teatrul este în primul rând o întâlnire, o întâlnire din nevoia de a comunica, din

nevoia de a oferi şi de a primi, de a lua şi de a da. E o “definiţie” scurtă şi precisă după

cum văd eu lucrurile acum. Eu am început timid, cu o mare nevoie de a comunica dar

plin de inhibiţii şi temeri. Am ajuns apoi student în actorie şi am început să prind gustul

de a juca, de a fi pe scenă, ca apoi dorinţa de a comunica să crească într-atât încât în

ultimul an de facultate am început să iau eu texte şi să mă gândesc la concepţii, la puneri

în scenă. De atunci am fost asistent de regie într-un spectacol al mult iubitului Horia

Ionescu şi am început montarea acestui spectacol, Julieta de Visky Andras. Dar la fiecare

rol pe care l-am avut de făcut, la fiecare proiect la care am lucrat ca actor, mi-am hrănit în

continuu ideile regizorale, pentru ca mai apoi când o “păsărică” mi-a şoptit la ureche: “dă

la regie la masterat”, să zic că “DA! Asta E!” şi m-am pus pe lucru. Am găsit acest text, l-

am tăiat, am mai băgat două personaje, mi-am găsit protagonişti. Le-am spus ce am de

gând să fac, de ce vreau acest text, ce vreau să trasmit, ce vreau de la ei şi am început

repetiţii zilnice pentru că din păcate timpul era foarte scurt : şapte-opt zile..

Câteva cuvinte despre text şi autor.

Visky András este cunoscut ca poet şi dramaturg, a fost premiat adesea pentru

literatura sa, şi nu numai în România. Visky András a cunoscut personal experienţa

deportării în satul-lagăr de la Lăteşti (de la vârsta de 2 până la 7 ani, între 1958 şi 1964),

fiind mezinul unei familii preoţeşti maghiare cu 7 copii. După ce tatăl său a fost arestat,

preoteasa (care provenea dintr-o familie budapestană şi nu ştia româneşte) a fost

condamnată la deportare cu toţi cei şapte copii ai săi. Marcat fiind de această întâmplare a

ştiut să o redea, printr-o superbă piesă de teatru, într-un singur personaj, cu titlul de

Julieta, un nume deloc întâmplător. Textul, scris în limba maghiară, respectă cât se poate

de mult povestea reală a mamei scriitorului.Este un text plin de poezie şi realitate, un text

pe care cu greu îl poţi cuprinde în totalitate. Am ales acest text după prima citire. Am

ştiut că va fi de muncă şi că îmi va face plăcere să o fac.

Mesajul principal pe care vreau să-l transmit prin acest spectacol este că după

moarte rămân doar faptele noastre care împletite ne-au format destinul.

Într-un plan secundar, deşi extrem de important, apare faptul că într-un destin

aparent tragic se poate ascunde mântuirea. Iubirea pe care Julieta a avut-o pentru soţul ei

şi devotamentul, i-au adus o viaţă tragică dar şi un loc printre cei drepţi. Eu cred ca

Dumnezeu ne iartă revoltele şi poate chiar le apreciază, atâta timp cât vin din inimă, din

adâncul sufletului pur care nu poate trăi într-o lume atât de crudă.

Personajele. Personajul principal este Julieta. Julieta este o femeie cu un suflet

frumos, iubitor, care face totul pentru soţul ei. S-a căsătorit din iubire cu un preot la o

vârsta încă fragedă. A făcut şapte copii la intervale mici de timp şi a plecat „către răsărit”

după soţul ei. Acesta a fost arestat pentru credinţa lui în Dumnezeu şi propăvăduirile ce le

făcea. Julieta a fost aruncată în lagăr cu copii cu tot, unde a trăit „iadul pe pământ”. Tot

ce îşi dorea era eliberarea bărbatului pe care îl iubea atât şi care a plătit atât de scump

pentru apărarea Domnului. De aici porneşte şi revolta ei faţă de Dumnezeu, pentru că din

„voia lui” au venit în acest loc şi tot în „numele Domnului” au fost arestaţi. După arest şi

după judecată, Julieta nu mai aude nimic de soţul ei cinci ani, când află doar atât, că e

viu. Imediat după aceasta copiii încep să se îmblonăvească şi mor pe rând până rămâne

singură. Se îmbolnăveşte de Angina Pectoris (boală de inimă) şi ajunge la spital, într-un

fel pierzând şi mai mult legătura fizică cu trecutul, cu viaţa ei, cu soţul ei. Aici, în

viziunea spectacolului meu, mai trăieşte ceva timp şi după mai bine de un an moare,

mântuindu-se ajutată chiar de moarte. Spectacolul începe când Julieta îşi trăieşte ultimile

momente ale vieţii. Ea ar fi vrut să moară de mult, singurul lucru ce a ţinut-o în viaţă

fiind posibilitatea ca soţul ei să fie încă viu. Asta o ţine în viaţă, dar tot această speranţă o

roade şi îi hrăneşte revolta (faţă de Dumnezeu -pentru care a avut atâta respect-; faţă de

viaţă -în care crezuse atât-) şi dorinţa de a muri, simţind că, măcar în felul acesta va ştii

dacă jumătatea ei a murit sau nu. Situaţia e tragică. Vrea să moară şi nu vrea să moară

până nu ştie sigur dacă soţul ei e mort sau nu. În finalul piesei moartea intervine la timp şi

destinul Julietei rămâne neschimbat, mântuirea.

Al doliea personaj este Moartea. Am vrut să fie prezent fizic acest personaj, care

neîntrupat prin replici, este mereu „prezent” chiar şi în textul original. Pentru mine

moartea este un spirit ascultător, care îşi face treaba îndrumat de „Şefu”, de Dumnezeu, şi

o face chiar foarte bine. Acest spirit nu face mai mult decât să-şi facă treaba foarte bine,

deşi mulţi o contestă.

Spectacolul începe la moarte acasă care stă cuminte la ţigară aşteptând sunetul

clopotului pentru a-şi începe treaba. Moartea este tot timpul prezentă acolo unde cineva

urmează să moară. În spectacol o urmăreşte pe Julieta şi completează un rebus mare care

este „oglinda vieţii” ei. Pe măsură ce acţiunea se derulează Moartea descoperă cuvinte.

Ultimul cuvânt, este „mântuire” şi acesta închide destinul personajului principal. Totuşi,

acesta este foarte aproape să scape. Însă Moartea, care până la urmă este tot un trimis de

la Dumnezeu şi nu este de capul ei, intervine când revolta Julietei tinde să meargă prea

departe. Astfel, paradoxal, de ce nu ar putea chiar Moartea să intervină spre a salva un

destin, menit prin suferinţă şi iubire, să triumfe? Eu cred că Spiritul moţii e chiar de

treabă, doar că nouă nu ne place ce are ea de făcut.

Un alt personaj oarecum inventat este Doctorul, care are numai două apariţii, una

la început când o verifică pe Julieta şi la final când aceasta moare. Până la urmă viaţa îşi

continuă cursul indiferent cât am crede noi că totul se termină din cauza greutăţilor

noastre, oricât de grave ar fi. Doctorul, aşadar, o acoperă, încă o pacientă care s-a dus.. de

tot. Moartea se întoarce la locul ei şi aşează rebusul completat al Julietei, lângă alte zeci

de rebusuri, sau destine încheiate..

Scenografia.

Decorul:

1. Spaţiul morţii: -o masă şi un scaun acoperite cu o pânză neagră în stânga scenei.

- în dreapta scenei un mobilier cu două compartimente: unul cu

suluri negre pentru cei al căror destin i-a trimis în iad şi unul cu

suluri albe pentru cei ce se mântuiesc.

2. Spaţiul Julietei - o cameră de spital: un pat cu lenjerie albă şi o noptieră .

3. În spaţiul fizic al Julietei se găseşte şi un panou pe care se află desenat un rebus,

panou care e folosit de moarte şi care e, prin rebusul completat, „Oglinda Vieţii”

Julietei.

Pentru delimitarea spaţiilor ne-am folosit foarte mult de pantalonii de scenă şi

chiar de cortină. Am căutat de la bun început ca elementele de decor şi recuzită, prezente

în spectacol, să fie doar cele absolut necesare. Tot ce apare pe scenă este folosit la maxim

şi are un sens.

Elementul cel mai important este acel „rebus” care devine aproape un personaj.

Acesta are un drum de parcurs, are o evlouţie scenică, de la acel început pur în care nici

un spaţiu nu este înca completat până la final când se încheie cu un destin. Acest rebus

sau „oglinda vieţii” Julietei este cheia spectacolului.

Un alt element foarte important sunt lumânările. În scenă apar în total 16

lumânări. 14 dintre ale formează în spaţiul Morţii două arcuri de cerc. În finalul

spectacolului, moartea aprinde încă două lumânări la capul patului înainte de a-i da

Julietei „sărutul morţii”. Asta însemnând două lucruri. În primul rând e lumina ce o vede

Julieta înainte să moară, lumina raiului, cale deschisă chiar prin intermediul morţii şi al

personajului Moartea. Iar în al doliea rând cele două lumânări completează cele două

arcuri de cerc din spaţiul morţii, a spiritelor, adică şi ea trece de partea lor.

Recuzită:

- un marker

- ţigări

- un pahar cu apă

- lumânări

- stetoscop

Elementele de recuzită sunt puţine şi doar cele care au fost strict necesare pentru

imagine, atmoferă, sau pur şi simplu practice, le-am folosit.

Costume: Julieta, îmbrăcată în cămaşă de noapte, lejeră,albă. Era important să fie

îmbrăcată în alb, pentru a fi în echilibru scenic cu decorul şi costumul Morţii(rochie

neagră şi pelerină neagră). Doctorul este îmbrăcat tot în alb(pantaloni, bluză şi papuci).

Lumini: Luminile acestui spectacol au fost şi ele minimale, fără „jocuri de lumini” ci pur

şi simplu pentru a crea o atmosferă mai misterioasă la moarte „acasă” sau pentru a lumina

mai tare camera de spital. După ce Moartea intră în acţiune, în spaţiul Julietei, luminile

rămân neschimbate până la final.

Sunet: În acest spectacol sunt folosite trei melodii şi un sunet de clopot, care e semnalul

dat de Dumnezeu Morţii, că are treabă.

Prima melodie, apare pe durata primei scene, când Moartea fumează la ea acasă şi

este o melodie puţin stranie şi înfricoşătoare: Pink Floyd(Several species of small furr).

A doua melodie, intervine după bătaia clopotelor, imediat ce Moartea intră în

spaţiul Julietei : Dubrovnik Quartet- En aranjuez con tu amor

A treia melodie intervine când Julieta moare.. este melodia care rămâne în urma

morţii ei : Zbigniew Preisner- Offertorium

Actorii.

Cristina König, actriţa principală, interpretează rolul Julietei. Am lucrat foarte

bine împreună. Deşi şi-a dat acum licenţa, este deja o actriţă cu experienţă, fiind şase ani

angajată cu studii medii la Teatrul G.A. Petculescu din Reşiţa (în perioada 2000-2006).

Am colaborat foarte bine. Am construit împreună rolul, treptat, cu multe lecturi, cu multe

încercări. Fiind o actriţă care răspunde repede, aproape pe loc la orice indicaţie, a fost

relativ uşor să colorăm împreună personajul, să echilibrăm râsul cu plânsul, ţipătul cu

şoapta, ritmul lent cu ruperile de ritm. A fost o plăcere, iar faptul că a jucat ea în rolul

principal a fost un ajutor în a ajunge la o finalitate în numai o săptămână. Cu ea am lucrat

câteva ore pe zi. Fiind o actriţă înclinată spre genul dramatic, care poate plânge şi un

spectacol întreg dacă e nevoie, a trebuit ca regizor doar să-i spun precis unde e necesar şi

unde nu, unde să dea mai mult, unde mai puţin, unde ar trebui să plângă spectatorul şi

unde ar fi bine să plângă cu el, şi unde exact să se facă iubită, fiind plină de lumină.

Diana Nechiti este actriţa care a jucat în spectacolul meu rolul „Moartea”. Este o

actriţă foarte frumoasă, care a terminat facultatea de actorie anul trecut şi care era încă în

dubii dacă să mai facă sau nu teatru. I-am spus că vreau să fac un proiect şi că aş vrea ca

ea să joace Moartea. I-am explicat despre ce este vorba în spectacol şi ce vreau de la ea.

Din fericire a acceptat şi echipa noastră începea să se întregească. Prima repetiţie cu ea a

fost cu patru zile înainte de momentul final şi din păcate nu am reuşit să finisăm şi să

lucrăm la toate detaliile. Cred însă în viitorul apropiat vom relua acest proiect şi va ieşi

exact cum îl văd eu. Aşadar i-am zis, în mare, că personajul ei trebuie nu atât să fie

observat, cât să-i fie mereu simţită prezenţa. I-am spus pas cu pas care e drumul ei cât

mai exact posibil, i-am trasat linia interioară de la început, clar, pentru că timpul nu îmi

permitea să o duc pe un drum mai lung, mai sigur.

Adrian Korek este acum fostul meu coleg mai mare din facultate. Este şi el un

actor cu destulă experienţă. Iniţial am zis că joc eu doctorul, dar mi-am dat seama că nu

pot şi că sunt prea multe de care trebuie avut grijă, actorii având nevoie de mine din

exterior, şi am renunţat. L-am sunat şi i-am spus că am nevoie de el, că vreau să merg

mai departe pe regie. Răspunsul lui a fost simplu: „Sigur, când ai nevoie?”. A doua zi ne-

am întâlnit, ziua următoare urmând să filmăm. I-am explicat tot ce înseamnă acest

spectacol, apoi i-am spus ce are el de făcut. „Simplu!”, a zis. I-am prezentat şi costumul

cu stetoscopul, am făcut o repetiţie şi a doua zi am încheiat. Şi-a făcut treaba exact cât era

necesar, fără a plusa, simplu. Exact asta am şi vrut.

Mulţumiri

Mulţumesc încă o data profesorului meu, Dl. Sütö András, care ne-a susţinut,

dându-ne tot ce a putut din experienţa lui, a fost mereu cu „sufletul pe tavă” şi s-a

bucurat cu noi pentru fiecare reuşită.

Mulţumesc apoi tuturor celor care m-au ajutat cu acest proiect: actorilor Cristina

König, Diana Nechiti şi Adrian Korek; lui Nicoleta Marcoane, studentă la arhitectură

care m-a ajutat cu scenografia; fostei colege de facultate Miruna Radu care m-a ajutat

foarte mult din punct de vedere tehnic şi fiind mereu acolo când era nevoie de ceva; încă

o dată fostului coleg de an, Adrian Korek care m-a ajutat cu spaţiul scenic..