CURTEA DE APELCURTEA DE APEL TIMIŞOARATIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE DECIZII RELEVANTE SECŢIA I CIVILĂ SECŢIA I CIVILĂ

Trimestrul al II-lea 2013 Trimestrul al II-lea 2013

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător Gheorghe OBERJudecător Gheorghe OBERŞŞTERESCU TERESCU Judecător Claudia ROHNEAN Judecător Claudia ROHNEAN

Judecător Florin ŞUIU Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Floare NYIREDIGrefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagina 1 din 43

Pagina 2 din 43

Cuprins Cuprins

§. DREPT CIVIL§. DREPT CIVIL...................................................................................................3

1. Aparenţa în drept. Condiţii de aplicare a excepţiei de la regula quod

nullum est, nullum producit effectum....................................................................................3

2. Contracte. Aplicarea legii civile în timp.............................................................7

3. Expropriere. Caracterul just al despăgubirii. Stabilirea cuantumului

acesteia………….....................................................................................................................8

4. Interdicţia prevăzută de art. 1309 din vechiul Cod civil. Sfera de aplicare.

Contracte şi antecontracte de vânzare-cumpărare..........................................................10

5. Legea nr. 10/2001. Imobil construcţie dobândit sub imperiul Legii nr.

58/1974. Persoană îndreptăţită la restituirea terenului....................................................13

6. Legea nr. 10/2001. Persoanele între care iau naştere raporturi juridice de

drept material şi formal..........................................................................................................16

7. Legea nr. 221/2009. Despăgubiri materiale...................................................19

8. Legea nr. 221/2009. Despăgubiri materiale. Bunurile pentru care se

acordă……………..................................................................................................................20

9. Notificare în baza Legii nr. 10/2001. Condiţii de sesizare a persoanei

notificate……..........................................................................................................................22

10. Rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare. Interpretare clauze.....24

§. DREPTUL FAMILIEI§. DREPTUL FAMILIEI......................................................................................28

11. Stabilirea domiciliului a doi fraţi la unul dintre părinţi. Interesul superior al

minorilor……….......................................................................................................................28

§. DREPT PROCESUAL CIVIL§. DREPT PROCESUAL CIVIL........................................................................32

12. Cerere de intervenţie în interes propriu. Condiţii de admisibilitate.............32

13. Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ.

Condiţii de admisibilitate.......................................................................................................36

14. Hotărâre care nu poate fi atacată cu apel. Interpretarea art. 3041 C. pr.

civ……………..........................................................................................................................37

15. Revizuire. Condiţii. Inadmisibilitate..................................................................40

Pagina 3 din 43

§. DREPT CIVIL§. DREPT CIVIL

1. Aparenţa în drept. Condiţii de aplicare a excepţiei de la regula quod nullum est, nullum producit effectum

- Codul civil din 1864: art. 1080, art. 1898 alin. (1)

Aplicarea principiului error communis facit jus presupune existenţa unei erori comune, invincibile şi buna credinţa a celui ce invocă în favoarea sa menţionatul principiu.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 592/R din 17 aprilie 2013, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 433/21.11.2012, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.12342/55/A/2010 a fost respins apelul declarat de pârâţii M.D., M.S. şi SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 3667/17.04.2012 a Judecătoriei Arad.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa apelată, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei F.D. şi a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta F.D. în contradictoriu cu pârâţii G.G., M.D. şi M.S. şi pârâta SC C. SRL

Prin aceeaşi sentinţă, prima instanţă a anulat certificatul de legatar nr. 47/2006, a constat că imobilul ce face obiectul titlului de proprietate nr. 1894, înscris în CF nr.7, a făcut parte din masa succesorală a defunctului F. A. şi a constatat că reclamanta este unica moştenitoare a defunctului.

De asemenea, instanţa de fond a anulat contractul de vânzare - cumpărare intervenit la 23.02.2006 între pârâta G.G. şi pârâţii M.D. şi M.S., autentificat sub nr. 860/2006 şi a anulat contractul de vânzare - cumpărare intervenit la 5.10.2006 între pârâţii M.D. şi M.S. şi pârâta SC C. SRL, autentificat sub nr. 5147/2006.

A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SRL în contradictoriu cu pârâţii M.D. şi M.S. şi i-a obligat să plătească pârâtei SC C. SRL suma de 7 800 euro cu titlu de restituire preţ şi daune interese.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a reţinut că reclamanta F.D. şi pârâta G.G. sunt fiica, respectiva fiica naturală a defunctului F.A., decedat la 14.02.2003. În masa succesorală a acestuia s-a aflat imobilul înscris în titlul de proprietate nr. 1894.

După moartea lui F.A., reclamanta a administrat acest teren, ulterior încredinţând altor persoane cultivarea terenului. Pârâta s-a prevalat de existenţa unui testament olograf al defunctului F.A., conform căruia i se testa acelaşi teren în anul 2001, obţinând la 23.02.2006 un certificat de legatar. Cu aceeaşi ocazie, în februarie 2006, s-au efectuat demersurile de constituire a unei cărţi funciare nedefinitive pentru acel teren şi în aceeaşi zi, 23.02.2006, terenul a fost vândut de către pârâta G.G. către pârâţii M.D. şi M.S., pentru preţul de 400 de euro; pârâţii M.D. şi M.S. au vândut terenul pârâtei SC C. SRL la 5.10.2006, pentru suma de 2 000 de euro.

În ceea ce priveşte calitatea de legatar a pârâtei G. G., prima instanţă a reţinut că aceasta s-a prevalat în apărare de un certificat de moştenitor, neproducând testamentul în original, deşi i s-a opus denunţarea acestuia ca fals, potrivit art. 177 C.

Pagina 4 din 43

pr. civ., neprezentându-se nici la interogatoriul încuviinţat în dovedirea deţinerii înscrisului. Faţă de acestea, instanţa a reţinut, în primul rând, că înscrisul constatator al calităţii pârâtei s-a emis după procedura necontradictorie prevăzută de art. 69-85 din Legea nr. 36/1995, republicată. În prezenta cauză s-a tins la administrarea unei astfel de probe contrarii, afirmându-se falsificarea testamentului. Întrucât este cert că acesta a existat şi a fost în posesia pârâtei, iar aceasta nu l-a depus în original la dosarul cauzei, singura concluzie ce se poate trage este aceea susţinută de partea adversă, adică falsificarea acestuia. Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din coroborarea art. 177 cu art. 139 C. pr. civ., dacă un înscris nu poate fi depus în original, înseamnă că el nu există.

Prima instanţă a mai constatat că procedura succesorală desfăşurată în faţa notarului a suferit un viciu intrinsec datorat culpei pârâtei G.G., care nu a învederat existenţa moştenitoarei rezervatare, astfel că nu s-a putut proceda la citarea acesteia, conform art. 72 din Legea nr. 36/1995. Astfel, instanţa a anulat certificatul de legatar nr. 47/2006 emis pe numele pârâtei.

Constatând că în patrimoniul defunctului F.A. s-a aflat imobilul ce face obiectul titlului de proprietate nr. 1894, instanţa de fond a concluzionat că acesta a revenit reclamantei, la 14.02.2003, în baza art. 651 C. civ.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare intervenit între pârâta G.G. şi pârâţii M.D. şi M.S., prima instanţa a observat în primul rând că aceştia nu se pot prevala de conţinutul cărţii funciare, câtă vreme aceasta s-a constituit la iniţiativa lor, nefiind preexistentă. Judecătoria a apreciat că este adevărat că eroarea comună şi invincibilă în care s-ar afla cumpărătorii are aptitudinea de a înlătura regula error communis facit ius, însă în speţă nu se poate afirmă că s-ar fi aflat pârâţii M.D. şi M.S. într-o astfel de eroare. Astfel, instanţa a constatat că, la momentul vânzării, imobilului era delimitat vizibil de imobilele din jur şi era cultivat, putându-se constata aceste împrejurări de către oricine; dat fiind că s-a procedat la cumpărarea unui teren ce nu făcea obiectul publicităţii mobiliare, s-ar fi impus diligenţe suplimentare din partea cumpărătorilor, nefiind imposibil de aflat cine cultivă terenul şi de ce drept se prevalează, aceasta cu atât mai mult cu cât vânzătoarea nu s-a aflat în posesia titlului de proprietate (ce se afla la reclamantă).

Judecătoria a apreciat că aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în privinţa celui de-al doilea contract; în plus, noii cumpărători nu sunt protejaţi de conţinutul cărţii funciare decât după trecerea a trei ani, astfel cum rezultă din art. 36 din Legea nr. 7/1996 republicată.

Faţă de dispoziţiile art. 1337 şi art. 1344 C. civ., instanţa de fond a apreciat că este în parte întemeiată cererea de chemare în garanţie cu care s-a îndreptat pârâta SC C. SRL împotriva pârâţilor M.D. şi M.S., în sensul că aceştia din urmă sunt datori să restituie preţul primit la vânzare, dar şi diferenţa necesară pentru a complini valoarea bunului, astfel cum se găseşte aceasta la data prezentei hotărâri. De asemenea, instanţa a apreciat că nu se poate reţine, cum afirmă pârâta SC C. SRL, că evicţiunea s-ar fi produs la data formulării acţiunii, câtă vreme nu atunci a pierdut bunul, ci la data pronunţării hotărârii.

În consecinţă, instanţa a obligat pârâţii M.D. şi M.S. să plătească pârâtei SC C. SRL suma de 7 800 euro cu titlu de restituire preţ şi daune interese.

Împotriva hotărârii au declarat apel pârâţii M.D. şi M.S. În motivare, au susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală deoarece

admiterea cererii de chemare în garanţie s-a făcut de către instanţa de fond contrar dispoziţiilor legale cuprinse în art. 61 C. pr. civ. şi art. 4 şi art. 7 C. com. iar prin cererea de chemare în garanţie cumpărătoarea SC C. SRL, învedera instanţei de judecată că preţul la care a fost achiziţionat terenul în cauză a fost de 2000 Euro echivalentul a 7060 lei.

Pagina 5 din 43

Au mai subliniat că, deşi reclamanta nu a contestat susţinerile lor din întâmpinare în sensul menţinerii vânzării atâta timp cât au dat dovadă de bună credinţă, invocând totodată principiul „error comunis facit ius”, prima instanţă, printr-un silogism logico-juridic eronat, a ajuns la concluzia că atât contractul de vânzare cumpărare încheiat de apelanţi în calitate de cumpărători cât şi cel încheiat cu SC C. SRL sunt lovite de nulitate absolută. Or, reclamanta, tocmai pentru că nu a putut dovedi culpa apelanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare antemenţionat a stabilit un petit subsidiar prin care a solicitat instanţei de judecată obligarea pârâtei G. G. la predarea contravalorii de piaţă la zi a imobilului înstrăinat.

Au subliniat că ideea de aparenţă şi noţiunea de bună-credinţă nu se suprapun, însă între ele există o corelaţie, pentru că aplicarea practică a teoriei aparenţei implică întotdeauna buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent. Eroarea comună şi invincibilă se referă întotdeauna la dobânditorul dreptului de la titularul aparent. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună credinţă a fost impusă - în baza unor raţiuni cu o aplicare mult mai largă şi care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei în drept a cărui esenţă este exprimată prin adagiul error communis facit ius.

Tribunalul a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Nu pot fi reţinute criticele apelanţilor întrucât art. 36 din Legea nr. 7/1996 modificată, în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare prevede că, „Acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris”, astfel că, în mod legal prima instanţă după ce a constatat nulitatea absolută a certificatului de legatar nr. 47/23.02.2006, a realizat o aplicare corectă a principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, prin raportarea la dispoziţiile art. 34 şi 36 din Legea nr. 7/1996, buna credinţă a dobânditorilor subsecvenţi ai imobilului din litigiu neavând nicio relevanţă, câtă vreme transmiţătorul dreptului original a obţinut acest drept prin fraudă, iar reclamanta a acţionat înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, de 3 ani.

De asemenea pârâţii M.D. şi M.S. nu se pot prevala de conţinutul cărţii funciare, câtă vreme aceasta s-a constituit la iniţiativa lor, nefiind preexistentă şi nici de principiul error communis facit jus, potrivit căruia eroarea comună şi invincibilă în care s-ar afla cumpărătorii are aptitudinea de a înlătura aplicarea principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipienti”, întrucât la momentul vânzării imobilului vânzătoarea G.G. nu se afla în posesia titlului de proprietate în original care se afla la reclamantă; ulterior şi pârâţii M.D. şi M.S. au înstrăinat imobilul la rândul lor fără a deţine originalul titlului de proprietate; mai mult, terenul era delimitat vizibil de imobilele din jur şi era cultivat, putându-se constata aceste împrejurări de către orice persoană; dat fiind că s-a procedat la cumpărarea unui teren care iniţial nu făcea obiectul publicităţii mobiliare, s-ar fi impus diligenţe suplimentare din partea cumpărătorilor, nefiind imposibil de aflat cine cultivă terenul şi de ce drept se prevalează.

Pagina 6 din 43

Valoarea stabilită de către prima instanţă de 7800 euro reprezentând preţ şi daune interese reprezentând diferenţa necesară pentru a complini valoarea bunului a fost legal calculată.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii M.D. şi M.S. care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi a cererii de chemare în garanţie formulate împotriva lor.

În motivare au invocat imposibilitatea de a verifica situaţia tabulară a terenului întrucât, la data dobândirii în proprietate, acesta nu era înscris în cartea funciară şi că, actele încheindu-se de către un notar public, au fost de bună credinţă şi au contractat cu convingerea că o fac cu verus dominus, incidentă fiind şi teoria proprietarului aparent şi principiul error communis facit jus.

Au invocat că buna credinţă în sensul art. 1898 alin. (1) C. civ., art. 1080 C. civ. se constituie într-o excepţie de la principiile quod nullum est, nullum producit effectum şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Au invocat greşita reţinere a relei lor credinţe, în lipsa unor dovezi administrate în acest sens.

Au criticat cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi achitate de către SC C. SRL, câtă vreme recurenţii-vânzători au fost de bună-credinţă, iar preţul vânzării a fost de 2000 euro.

În drept au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.Examinând recursul, instanţa a reţinut următoarele:Prin decizia recurată, tribunalul a menţinut ca legală şi temeinică hotărârea

prin care prima instanţă, consecinţă a anulării certificatului de legatar eliberat pe numele pârâtei G.G., a constatat nulitatea absolută a contractelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, câtă vreme din considerentele deciziei rezultă că instanţa a făcut aplicarea art. 34, art. 36 din lege pentru a examina modalitatea în care prima instanţă a făcut aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Mai mult, instanţa de apel a examinat contractele încheiate între pârâţi inclusiv prin prisma normelor dreptului comun care reglementează buna credinţă, principiile efectelor nulităţii şi excepţiile de la aceste principii.

Astfel, aparenţa este un corolar al bunei credinţe, care decurge dintr-o aparenţă de veridicitate, situaţia fiind, însă, contrară realităţii.

În concret, aparenţa poate fi creată de evidenţele de carte funciară ori de regularitatea formală a titlului titularului aparent care încheie convenţia cu persoana care îşi invocă buna-credinţă.

O atare regularitate formală unită cu atitudinea proprietarului aparent, dacă este neechivocă şi rămâne neschimbată un interval de timp rezonabil, creează o prezumţie de notorietate, de bună-credinţă generală ce creează dreptul în condiţiile error communis facit jus.

Ca parte a ansamblului (communis), cel ce dobândeşte de la titularul aparent al dreptului trebuie să fie de bună credinţă pentru ca dreptul dobândit în condiţiile aparenţei de drept să se consolideze.

În sensul art. 1898 alin. (1), 1080 C. civ., buna credinţă trebuie să fie deplină, lipsită de orice culpă, doar în aceste condiţii dobânditorul putând să invoce eroarea comună şi invincibilă în sensul celor mai sus-arătate.

Transpunând aceste considerente în cauza de faţă, instanţa de recurs a constatat că în mod legal a reţinut tribunalul că pârâţii cumpărători nu pot invoca în favoarea lor principiul error communis facit jus.

Pagina 7 din 43

Astfel, aceştia au acceptat să încheie contractele de vânzare-cumpărare fără a solicita ca pârâta vânzătoare să le prezinte în original titlul de proprietate asupra terenului (ce făcuse obiect al legilor fondului funciar) şi fără a cerceta dacă terenul (delimitat vizibil de cele învecinate) era cultivat de pârâta-vânzătoare sau de alte persoane, însă în numele acesteia-situaţie de fapt ce putea fi clarificată prin efectuarea de minime diligenţe.

Corespunde realităţii că terenul în litigiu a fost înscris într-o carte funciară nedefinitivă, pârâta vânzătoare fiind înscrisă ca proprietar în chiar ziua în care a şi înstrăinat imobilul către pârâţii recurenţi.

Instanţa a reţinut, însă, că simpla cercetare a evidenţelor funciare, neînsoţită de efectuarea altor demersuri de natură a crea convingerea deplină asupra calităţii de proprietar a pârâtei nu este suficientă pentru ca pârâţii cumpărători să poată invoca în favoarea lor principiul error communis facit jus.

În consecinţă, în mod legal a menţinut tribunalul soluţia de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare dată în primă instanţă.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurenţilor vizând întinderea garanţiei pentru evicţiune stabilită în sarcina lor de instanţe.

Astfel, în condiţiile art. 1341 alin. (1), (4) C. civ., 1350 C. civ., vânzătorul răspunzător pentru evicţiune este ţinut să restituie preţul primit şi daune interese sub forma diferenţei între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de preţul plătit şi de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de pârâţi.

2. Contracte. Aplicarea legii civile în timp

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 6 alin. (3)

În virtutea principiului tempus regit actum, legea aplicabilă contractului este aceea aflată în vigoare la data încheierii lui, iar dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Noul Cod civil stipulează expres că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi”.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 532 din 10 aprilie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 532 din 10 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6813/325/2008*, Curtea de Apel Timişoara a respins recursurile declarate de pârâţii J.V., P.M. şi P.S. împotriva Deciziei civile nr. 29 din 16 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut considerentele mai jos redate.În speţă nu sunt incidente cazurile de modificare a hotărârii prevăzute de art.

304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.Astfel, contrar susţinerilor pârâţilor recurenţi, instanţa a interpretat corect actul

juridic dedus judecăţii, statuând că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4188/06.09.2005, întrucât eliberarea titlului de proprietate s-a făcut la data de 26 ianuarie 2005, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 341/2005 privind interdicţia de înstrăinare a terenului pe o perioadă de 10 ani.

Pagina 8 din 43

Aşadar, instanţele au apreciat corect că legea aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare este Legea nr. 341/2004, în virtutea principiului tempus regit actum şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Noul Cod civil, care stipulează expres că „actele juridice nule, anulabile sau afectate de cauza de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi”.

Pe de altă parte, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, chestiunea guvernării contractului în litigiu de dispoziţiile Legii nr. 341/2004 a intrat în puterea lucrului judecat în baza Deciziei civile nr. 1816/R/14.12.2007 a Tribunalului Timiş, astfel încât această hotărâre irevocabilă nu mai poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.

În favoarea recurenţilor P. nu pot fi reţinute nici buna-credinţă şi principiul error comunis facit jus, deoarece contractul s-a încheiat cu încălcarea unor norme imperative privind inalienabilitatea terenului, iar aceşti recurenţi nu pot invoca necunoaşterea legii.

Aşa fiind, toate criticile aduse hotărârii recurate prin cererile de recurs, sunt neîntemeiate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ambele recursuri declarate în cauză.

3. Expropriere. Caracterul just al despăgubirii. Stabilirea cuantumului acesteia

- Legea nr. 33/1994: art. 1, art. 26- Legea nr. 255/2010: art. 8 alin. (2)

Articolul 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (…), iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 „în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri”.

De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

Din economia textelor legale de mai sus, aflate în deplină concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reiese că ele consacră caracterul just al despăgubirii, pentru imobilele expropriate, şi precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare în zona respectivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 774/R din 22 mai 2013, G.O.

Pagina 9 din 43

Prin Decizia civilă nr. 774/R din 22 mai 2013, pronunţată în dosarul nr. 2278/108/2012, Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de reclamanţilor M.R.A. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva Sentinţei civile nr. 821 din 25 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 „în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligaţia prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.”

De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.”

Din cuprinsul actelor normative mai sus menţionate (în concordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului), reiese că ele consacră caracterul just (drept) al despăgubirii, pentru imobilele expropriate, şi precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligaţia legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona respectivă.

Or, în speţă, prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în sensul că nu a stabilit despăgubirea pe baza raportului de expertiză cerut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat, precum şi preţul cu care se vând imobile similare, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ci a avut în vedere adresa Biroul Notarului Public D., cu caracter general, în baza căreia instanţa a făcut un simplu calcul matematic.

În acest sens, este de menţionat că însuşi expertul B.M., care a semnat cu observaţii raportul de expertiză, a arătat că rezultatele obţinute prin raportul de expertiză sunt eronate, deoarece comparabilele folosite nu sunt similare cu terenul expropriat, ele referindu-se la terenuri care au potenţial de conversie din teren agricol în teren pentru uz industrial, respectiv sunt cuprinse în PUZ sau PUD, fapt ce le creşte mult valoarea, pe când terenul expropriat nu a fost cuprins în planuri de dezvoltare urbanistică, astfel încât comparabilele care sunt cu adevărat similare sunt terenuri agricole extravilane.

Or, observaţiile aduse raportului de expertiză de către acest expert nu au fost luate în considerare de către prima instanţă, care atât ea, cât şi experţii erau obligaţi, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin utilizarea metodei comparaţiilor directe, să utilizeze comparabile cu adevărat similare, respectiv terenuri cu aceleaşi caracteristici, cu atât mai mult cu cât în recurs reclamanţii au depus un contract de vânzare-cumpărare încheiat de Biroul Notarului Public D. la 12 august 2011, în care preţul era de 2,5 euro/mp.

Pagina 10 din 43

Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că este necesară administrarea unei probe noi, respectiv unui supliment la raportul de expertiză prin care să se stabilească despăgubirea în raport de preţul cu care se vând imobilele similare la data întocmirii raportului de expertiză şi de prejudiciul cauzat proprietarului, în baza art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 alin. (3) şi (61) C. pr. civ., Curtea a admis recursul reclamanţilor şi pârâtului, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad, ocazie cu care instanţa urmează să ordone experţilor să compare, în concret, caracteristicile terenului expropriat şi ale terenurilor similare, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare depuse în primă instanţă şi în recurs.

4. Interdicţia prevăzută de art. 1309 din vechiul Cod civil. Sfera de aplicare. Contracte şi antecontracte de vânzare-cumpărare

Codul civil din 1864: art. 1309

Articolul 1309 din vechiul Cod civil stipulează că „judecătorii (…), membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competinţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese”.

Interdicţia de mai sus operează atât în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, cât şi în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, întrucât textul de lege de mai sus nu face distincţie între contractul şi antecontractul de vânzare-cumpărare, iar sintagma „drepturi litigioase” se referă atât la drepturi de creanţă, cât şi la drepturi reale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 688 din 7 mai 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 5 din 24 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 181/210/2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtele B.L. şi B.F. împotriva Sentinţei civile nr. 689 din 20 septembrie 2012, pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins acţiunea precizată, exercitată de reclamantul M.A. împotriva pârâtelor, pentru obligaţie de a face şi prestaţie tabulară.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:Tribunalul consideră că acţiunea în prestaţie tabulară, prin care reclamantul

urmăreşte valorificarea în nume personal şi nu în calitate de continuator al SC „A.&R.” SRL a dreptului de proprietate derivat din convenţia de vânzare-cumpărare încheiată la 06.04.2002 cu defunctul H.I., nu poate fi admisă, deoarece promisiunea sinalagmatică pe care se sprijină şi care a fost constatată prin înscrisul sub semnătură privată întocmit de părţi nu întruneşte exigenţele de legalitate pentru a putea fi considerată valabilă şi a fi generatoare de efecte juridice valabile. Aspectul de nelegalitate decurge din încălcarea de către ambele părţi contractante – la momentul încheierii convenţiei antecontract – a dispoziţiei cuprinsă în art. 1309 Cod civil de la 1864, care instituie incapacitatea specială a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a se face cesionari de drepturi litigioase, ce sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese. Faptul că pârâtele au încasat diferenţa de preţ nu poate conduce la concluzia ratificării actului nul în condiţiile în care acestea l-au contestat şi îl contestă în justiţie. De asemenea, (re)confirmarea dreptului de proprietate al pârâtelor înscris cu titlu de moştenire nu reprezintă o

Pagina 11 din 43

recunoaştere a încasării licite a preţului plătit de reclamant căruia, în urma unei astfel de soluţii, îi este deschisă calea recuperării unei plăţi efectuate nedatorat pentru terenul în litigiu.

Astfel, convenţia antecontract de vânzare-cumpărare privind terenul în întindere de 12,15 ha a fost încheiată la 06.04.2002, adică anterior datei de 20 iunie 2002 când Judecătoria Chişineu-Criş a pronunţat sentinţa civilă nr. 532 din dosarul nr. 432/2002, ce a fost format la data de 10.04.2002, prin care a fost soluţionată plângerea formulată de H.I., prin avocat M.A., împotriva Hotărârii nr. 360/2001 a Comisiei Judeţene de fond funciar Arad, plângere care a fost susţinută exclusiv de reclamant în calitate de avocat al petentului H.I. şi care a fost admisă prin anularea menţionatei hotărâri a Comisiei judeţene, care stabilea în favoarea petentului despăgubiri pentru terenul de 12,15 ha, şi obligarea acesteia la predarea terenului în natură.

Aşadar, la data semnării convenţiei de vânzare-cumpărare, defunctul H.I. nu se afla în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului, acesta fiind eliberat în anul 2003 în baza hotărârii Judecătoriei Chişineu-Criş prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului, această situaţie neputând fi evaluată decât în sensul existenţei incapacităţii sus arătate, reclamantul devenind cesionar de drepturi litigioase fiind în acelaşi timp cumpărător al terenului de la H.I. şi avocat al acestuia pentru terenul asupra căruia s-a purtat procesul, ceea ce atrage nulitatea actului de vânzare-cumpărare potrivit sancţiunii prevăzute de art. 1309 Cod civil.

În ce priveşte sancţiunea nulităţii, Tribunalul reaminteşte faptul că aceasta este prevăzută de art. 1309 Cod civil prin expresia „sub pedeapsă de nulitate” şi derivă din raţiunea incapacităţilor prevăzute de acest text, respectiv din necesitatea de a se prezerva prestigiul de care trebuie să se bucure în rândul cetăţenilor cei care sunt implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie – judecători, procurori, avocaţi – pentru înlăturarea suspiciunilor că ar profita abuziv de poziţia şi influenţa lor. Incapacitatea analizată se fondează pe raţiuni de moralitate publică şi se aplică atât drepturilor asupra cărora există un proces pe rol, cât şi celor în privinţa cărora la data cesiunii exista doar o posibilitate încă neefectivă, dar decelabilă, de a fi contestate în justiţie la o instanţă de fond. În speţa de fată, Tribunalul constată că la momentul la care a fost încheiată convenţia – antecontract de vânzare-cumpărare, defunctul H.I. se afla în plină procedură de reconstituire a dreptului de proprietate privată.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamantul M.A., iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 688 din 07.05.2013, pronunţată în dosarul nr. 181/210/2010, a respins cu majoritate de voturi, recursul declarat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate.Într-adevăr, aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel, efectele Sentinţei

civile nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş [invocate de reclamant ca temei al acţiunii în prestaţie tabulară prevăzută de art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi pentru compararea titlurilor părţilor, în acest din urmă caz, pentru prima dată în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. pr. civ.] au fost evaluate în litigiile anterioare, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrând în puterea lucrului judecat că nici S.C. „A.&R.” S.R.L. şi nici recurentul nu deţin un titlu de proprietate asupra terenului.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 445/22.02.2006 (irevocabilă), pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 417/C/2006, s-a respins cererea de intabulare formulată de S.C. „A.&R.” S.R.L. în baza Sentinţei civile nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş; prin Decizia civilă nr. 1242/20.11.2007 (irevocabilă), pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2203/55/2007, s-a reţinut că „(...) societatea nu este în posesia unui titlu de vânzare-cumpărare valabil încheiat cu moştenitoarele vânzătorului (...)”; prin Sentinţa civilă nr. 105/19.02.2008 a

Pagina 12 din 43

Judecătoriei Chişineu-Criş (rămasă irevocabilă) s-a reţinut că pârâtele sunt proprietarele terenului în suprafaţă de 12,15 ha şi nu societatea S.C. „A.&R.” S.R.L.; prin Decizia civilă nr. 387/08.02.2012 (irevocabilă), pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3311/108/2011, s-a stabilit, de asemenea, că societatea nu este în posesia unui titlu valabil asupra celor 12,15 ha teren.

Prin urmare, câtă vreme prin aceste hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit că sentinţa civilă nr. 21/2003 a Judecătoriei Chişineu-Criş nu poate constitui un titlu de proprietate al societăţii sau reclamantului, această hotărâre nu mai poate fi invocată ca temei al acţiunii în prestaţie tabulară reglementată de dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi nici pentru compararea titlurilor părţilor, decurgând în mod necesar concluzia logică, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, că reclamantul îşi poate întemeia pretenţiile numai pe convenţia antecontract de vânzare-cumpărare încheiată la data de 06.04.2002.

Însă, pentru a putea constitui temei al acţiunii în prestaţie tabulară întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, convenţia (antecontractul de vânzare-cumpărare) mai sus menţionată trebuie să fie un act juridic valabil, întrucât, potrivit art. 969 din vechiul Cod civil, numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

În speţă, în mod justificat Tribunalul a reţinut, contrar susţinerilor recurentului, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1309 din vechiul Cod civil potrivit cărora: „judecătorii (...), membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionarii de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile, sub pedeapsă de nulitate speze şi daune interese”.

Aceasta, pentru că însuşi reclamantul M.A. susţine prin acţiunea de faţă că este adevăratul proprietar al celor 12,15 ha teren, aspect constatat şi prin Sentinţa civilă nr. 1109/14.11.2005, pronunţată de Judecătoria Chişineu-Criş în dosarul nr. 1205/2005, prin care s-a reţinut că toate terenurile cu privire la care a contractat S.C. „A.&R.” S.R.L. sunt proprietatea recurentului M.A., convenţiile de vânzare-cumpărare fiind încheiate prin interpunere de persoane.

Aceeaşi împrejurare reiese şi din actul adiţional nr. 327/06.07.2005 la contractul de arendare nr. 155/26.03.2004, depus în recurs.

Or, la data încheierii convenţiei de vânzare-cumpărare (06.04.2002) între S.C. „A.&R.” S.R.L. şi defunctul H.I., autorul pârâtelor, dreptul de proprietate asupra celor 12,15 ha teren îndeplinea condiţiile pentru a fi calificat „un drept litigios”, conform art. 1403 C. civ., întrucât era în plină desfăşurare procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, respectiv începuse să curgă termenul de 30 de zile de atacare a hotărârii comisiei judeţene prin care s-au aprobat doar despăgubiri.

Aşadar, contrar afirmaţiilor recurentului, dreptul era unul litigios întrucât viza dreptul de proprietate asupra terenului (fondul acestui drept) ce a făcut şi obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, iar confirmarea acestui drept s-a realizat ulterior, prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 532/2002 a Judecătoriei Chişineu-Criş.

De asemenea, nu poate fi primită nici teza că interdicţia prevăzută de art. 1309 din vechiul Cod civil nu se aplică în cazul antecontractelor de vânzare-cumpărare, întrucât acest text de lege nu face distincţia între contractul şi antecontractul de vânzare – cumpărare, iar sintagma „drepturi litigioase” se referă atât la drepturi de creanţă cât şi la drepturi reale.

În plus, Curtea reţine că, în baza convenţiei din 06.04.2002, în realitate, a avut loc o vânzare-cumpărare, în condiţiile în care recurentul a intrat în posesia celor 12,15 ha teren şi s-a plătit preţul de 60.000.000 lei vechi, aspect recunoscut şi de intimate însă sub rezerva că această sumă a fost primită cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra terenului.

Pagina 13 din 43

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că este lovit de nulitate absolută convenţia mai sus menţionată şi că se impune respingerea acţiunii în prestaţie tabulară a reclamantului.

În virtutea tuturor acestor considerente, Curtea a reţinut că sunt neîntemeiate toate criticile aduse de recurent hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamantului.

Prin opinia separată, s-a apreciat că recursul reclamantului este întemeiat şi că se impune casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecarea apelului de către Tribunalul Arad, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pentru următoarele considerente:

Reţinând că antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit la 06.04.2002 între defunctul antecesor al pârâtelor şi reclamant cu privire la imobilul în litigiu este lovit de nulitate, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1309 Codul civil de la 1864 potrivit cărora avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară activitatea „sub pedeapsa nulităţii ...”

Dispunând că pot „cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”, art. 1306 C. civ. instituie regula capacităţii în sensul art. 948 pct. 1 C. civ.. În consecinţă, incapacităţile (inclusiv cea stabilită de art. 1309 C. civ.) sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.

În cauză, astfel cum a şi reţinut instanţa de apel, între antecesorul pârâtelor şi reclamant nu a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare ci un antecontract, bunul vizat de acesta (terenul) neputând fi valabil înstrăinat decât în formă autentică, potrivit art. 1, 2 alin. (1), art. 14 alin. (1) din Legea nr. 50/1998 în vigoare la data încheierii convenţiei, iar promitentul-vânzător nefiind proprietarul terenului.

Corespunde realităţii că, la acea dată, dreptul de proprietate al promitentului vânzător era litigios şi că acest drept a intrat în patrimoniul antecesorului pârâtelor ca urmare a finalizării unui proces în care promitentul-vânzător a fost reprezentat în calitate de avocat de reclamantul din prezenta cauză (promitentul – cumpărător), însă această situaţie nu este de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1309 C. civ.

Aceasta, pentru că prin antecontractul încheiat la 06.04.2002 nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, ci s-a născut un raport obligaţional.

Este adevărat că, astfel, în patrimoniul reclamantului din prezenta cauză s-a născut un drept de creanţă, însă acest drept nu era litigios la acel moment în sensul art. 1309 C. civ.

Nu se contestă că şi un drept de creanţă poate avea caracter litigios, însă, în cauză, părţile nu au convenit în sensul transmiterii unui astfel de drept (cum ar fi fost în situaţia unei cesiuni de creanţă) ci al unui drept de proprietate, fără însă ca acest drept să fi fost dobândit (în sensul art. 1294, 1295 C. civ.) de reclamantul din prezenta cauză pentru a se pune problema caracterului litigios al dreptului.

În consecinţă, dispoziţiile art. 1309 C. civ. nu sunt incidente în cauză astfel că, reţinând nulitatea convenţiei şi soluţionând pricina în baza acestei excepţii, tribunalul nu a mai intrat în cercetarea fondului cauzei, hotărârea impunându-se a fi casată cu trimitere spre rejudecare.

5. Legea nr. 10/2001. Imobil construcţie dobândit sub imperiul Legii nr. 58/1974. Persoană îndreptăţită la restituirea terenului

- Legea nr. 10/2001: art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2)

Pagina 14 din 43

- Legea nr. 58/1974: art. 30 alin. (2) - Decret nr. 115/1938: art. 17 alin. (1)

Câtă vreme vânzarea-cumpărarea încheiată în perioada în care era în vigoare Legea nr. 58/1974 a avut obiect doar construcţia, cumpărătorul nu poate pretinde măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru terenul preluat de stat la data înstrăinării.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 638 din 23 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2754/6.12.2012, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Reşiţa şi a respins acţiunea formulată de reclamantul B. A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin contractul interimar (fila 10 dosar de fond) încheiat între G.M. în calitate de vânzător şi antecesorii reclamantului în calitate de cumpărători, părţile au convenit asupra vânzării viitoare (după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare) a imobilelor înscrise în CF nr. 2, casă nr. 17 şi teren. Preţul contractului, 30 000 lei, a fost plătit la data încheierii acestuia.

La data de 08.09.1976 a fost emisă autorizaţia de înstrăinare prin care s-a autorizat înstrăinarea casei. Prin decizia nr. 427/09.09.1976, emisă în baza Legii 58/1974 şi a Legii 4/1973, terenul de 322 mp. din CF nr. 2, a trecut în proprietate Statului Român. Din acest teren, suprafaţa de 150 mp. s-a atribuit în folosinţă cumpărătorilor casei (antecesorii reclamantului), iar restul terenului s-a închiriat aceloraşi persoane.

Prin sentinţa civilă nr. 2840/06.12.1976 a fost recunoscut dreptul antecesorilor reclamantului asupra casei de locuit nr. 17, înscrisă în CF nr. 2.

Prima instanţă, analizând înscrisurile mai sus enumerate precum şi extrasul în extenso a CF nr. 2, a constatat că antecesorii reclamantului nu au fost niciodată proprietarii terenului înscris în CF nr. 2 ci doar asupra casei de locuit cu nr. 17. Convenţia intitulată „contract interimar”, datorită clauzei conform căreia „contractul definitiv de înstrăinare se va încheia după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare” (clauză obligatorie în contractele încheiate sub imperiul Legii nr. 58/74 şi Legii nr. 4/1973), nu a avut ca efect transferul dreptului de proprietate asupra terenului întrucât convenţia conţine o condiţie cauzală suspensivă de îndeplinirea căreia depinde transmisiunea dreptului de proprietate. S-a reţinut că obţinerea autorizaţiei de înstrăinare reprezintă tocmai această condiţie suspensivă şi, atâta timp cât aceasta a fost dată doar pentru casa cu nr. 17, transferul dreptului de proprietate a avut loc eveniente conditione doar pentru această casă, nu şi pentru terenul ce a făcut obiectul contractului.

Astfel, prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită o condiţie esenţială pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat, aceea ca respectivele imobile să se fi aflat în proprietatea celor ce solicită restituirea sau a antecesorilor lor în momentul preluării de către stat [art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001], astfel că este temeinică şi legală dispoziţia nr. 1225 prin care s-a admis cererea doar cu privire la casa nr. 17.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.A. solicitând modificarea ei, cu consecinţa admiterii acţiunii, a anulării deciziei contestate şi a acordării măsurilor reparatorii şi pentru terenul ce face obiectul litigiului.

Reclamantul a susţinut că are calitate procesual activă pentru a pretinde şi obţine aplicarea măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu,

Pagina 15 din 43

întrucât el a fost transmis în proprietate părinţilor săi, împreună cu construcţia (casa) aflată pe el prin „Contractul interimar”.

A reproşat instanţei că nu a examinat actele emise de OCOTA în 1973 prin care parcela cu nr. top 33 din CF 2 a fost rectificată (prin majorarea suprafeţei din CF de la 836 m.p. la 1.144,62 m.p.) şi dezmembrată în trei parcele mai mici.

În plus, nu s-a lămurit nici conţinutul unui alt act – respectiv adeverinţa nr. 1544/30.072001 eliberată de SC P. SA – din care rezultă că părinţii săi au primit despăgubiri pentru imobilul ce le-a fost expropriat fără a se preciza însă dacă despăgubirile au fost acordate doar pentru casă sau şi pentru teren, în această ipoteză fiind evident că ei erau proprietarii acestuia la momentul exproprierii.

Înainte de a emite dispoziţia contestată, funcţionarii Primăriei Municipiului Reşiţa aveau obligaţia de a solicita toate înscrisurile necesare de la diverse autorităţi şi de a clarifica obiectul dreptului de proprietate al autorilor reclamantului pentru a fi aplicată în mod corect Legea nr. 10/2001.

Verificând criticile formulate de reclamant la adresa hotărârii instanţei de fond, Curtea a constatat că ele nu se confirmă în cauză.

Astfel, instanţa a reţinut – aşa cum a făcut-o şi prima instanţă – că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii ale acestei legi se acordă foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Întrucât imobilul ce face obiectul litigiului este situat într-o zonă supusă regimului de carte funciară (în care înscrierea are caracter constitutiv de drepturi), dovada bunului pentru care se solicită aplicarea măsurilor reparatorii se face, de regulă, prin menţiunile din CF, cu excepţia cazurilor prevăzute de Decretul nr. 115/1938, în care constituirea şi opozabilitatea unui drept de proprietate sau a altui drept real se fac şi fără înscrierea în CF.

Aceste situaţii de excepţie se referă la ipoteza în care drepturile provin din succesiune, accesiune, vânzare silită, uzucapiune, expropriere sau din hotărâri judecătoreşti.

În raport de aceste reguli, Curtea a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că s-ar încadra în vreuna din situaţiile anterior menţionate.

Probele dosarului demonstrează că terenul din CF 2 nu a aparţinut niciodată în proprietate părinţilor reclamantului.

Este adevărat că aceştia au încheiat la 10.03.1968 un act redactat de un avocat şi intitulat „Contract interimar” care atestă că ar fi cumpărat atât casa cât şi terenul din CF - ul menţionat, însă acesta nu avea caracterul şi autoritatea unui act autentic pentru a putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate.

Că părinţii reclamantului au cunoscut necesitatea încheierii ulterioare a contractului autentic pentru perfectarea vânzării-cumpărării rezultă din însuşi conţinutul acestui act în care părţile au convenit ca el să se încheie după obţinerea autorizaţiei de înstrăinare.

Această autorizaţie a fost obţinută abia la data de 8.09.1976, dată la care intrase în vigoare Legea nr. 58/1974 care interzicea înstrăinarea, de orice fel, a terenurilor prin acte între vii.

Acest teren a fost astfel trecut în proprietatea statului din proprietatea titularului înscris în CF, părinţilor reclamantului, cumpărători ai casei, fiindu-le atribuită în folosinţă o suprafaţă de teren de 150 mp. (Decizia din 9.09.1976 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reşiţa).

Probele dosarului au demonstrat că, după încheierea „Contractului interimar” – care este, prin natura sa juridică doar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare aptă a da naştere doar unui drept de creanţă – părţile convenţiei nu au mai încheiat contract autentic de vânzare-cumpărare nici cu privire la casă, operaţiune juridică care a continuat să fie permisă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974.

Pagina 16 din 43

În schimb, antecesorii reclamantului au valorificat în instanţă contractul în cadrul unei acţiuni în prestaţie tabulară prin care au cerut constatarea dreptului lor de proprietate asupra casei şi intabularea lui în CF, acţiune care le-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 2840/6.12.1976 a Judecătoriei Reşiţa pronunţată în dosarul nr. 3663/1976.

Părinţii reclamantului, până la data exproprierii, nu şi-au convertit însă dreptul de creanţă asupra terenului – conferit de contractul interimar – într-un drept de proprietate, printr-o acţiune în justiţie similară celei utilizate în cazul construcţiei în contradictoriu cu fostul proprietar sau cu antecesorii acestuia şi nici prin recurgerea de către fostul proprietar tabular la procedurile altor legi speciale.

Concluzionând, rezultă că părinţii reclamantului nu erau proprietarii terenului la data efectuării exproprierii, ei având această calitate doar cu privire la construcţia (casa) de pe acest teren, motiv pentru care, în mod justificat prin Dispoziţia nr. 1225 emisă de Primarul Municipiului Reşiţa i-a fost recunoscut reclamantului, ca moştenitorul lor legal, beneficiul acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 doar pentru construcţia demolată, nu şi pentru terenul din CF 2.

Ca atare, Curtea a constatat că Tribunalul Caraş-Severin a făcut o corectă interpretare a legii la cauza dedusă judecăţii, din care cauză recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

6. Legea nr. 10/2001. Persoanele între care iau naştere raporturi juridice de drept material şi formal

- Legea nr. 10/2001, republicată: art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 25, art. 26

Legea specială reparatorie (Legea nr. 10/2001 – republicată) dă naştere, potrivit art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 25 şi art. 26, unor raporturi juridice de drept material şi formal doar între deţinătorul imobilului şi persoanele îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii (foştii proprietari şi moştenitorii acestora).

Altfel spus, numai persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, pot să solicite restituirea în natură a imobilului sau despăgubiri, să atace cu contestaţie dispoziţia ori decizia emisă în cursul procedurii administrative sau să solicite unităţii deţinătoare emiterea acesteia, nu şi chiriaşii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 589 din 17 aprilie 2013, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 333 din 4 februarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 32/108/2013, Tribunalul Arad a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamanţilor faţă de cererea având ca obiect emiterea dispoziţiei de respingere a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Arad.

A respins acţiunea formulată de reclamanţii L.I.-C., L.O., şi L.C.-A. împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Arad şi Municipiul Arad, având ca obiect Legea nr. 10/2001 şi încheiere contract de vânzare-cumpărare.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:Pârâta Primăria Municipiului Arad nu are personalitate juridică, în condiţiile în

care potrivit art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001 republicată şi modificată, doar unităţile administrativ – teritoriale constituite în comune, oraşe, municipii, judeţe

Pagina 17 din 43

sunt persoane juridice, acestea fiind reprezentate în instanţă de primar sau, după caz, de preşedintele consiliului judeţean, în timp ce potrivit art. 77 din aceeaşi lege, primăria municipiului reprezintă doar o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, având ca scop aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiile primarului, precum şi soluţionarea problemelor curente ale colectivităţii locale.

Văzând că potrivit art. 41 din Codul de procedură civilă, pot sta în proces doar persoanele care au exerciţiul drepturilor lor sau asociaţiile şi societăţile ce nu au personalitate juridică dar au organe proprii de conducere, ceea ce nu este cazul primăriei, ce este doar o structură funcţională, tribunalul constată că pârâta Primăria Municipiului Arad nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, conform art. 206 şi art. 209 alin. (1) din noul Cod civil.

De asemenea, ţinând cont şi de faptul că acestei pârâtei nu îi sunt atribuite sarcini/obligaţii în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 [fiind incidente art. 21 alin. (1) şi alin. (4) din acest act normativ] şi nici în legătură cu vânzarea apartamentelor rămase libere, conform Legii nr. 112/1995 modificată [raportat la art. 33 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin HG nr. 20/1996 republicată], tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Arad.

Excepţiile lipsei interesului reclamanţilor şi a lipsei calităţii procesuale active a acestora raportat la prima cerere a acestora [emiterea dispoziţiei de respingere a notificării de revendicare a imobilului situat în Arad, (…), imobil înscris în CF nr. (…) Arad, nr. top. (…), notificare depusă de către V.L. şi V.M.C.] sunt întemeiate, fiind admise, în condiţiile în care reclamanţii nu sunt parte în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată.

Astfel, persoanele îndreptăţite a apela la prevederile acestei legi sunt doar cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din această lege:

„a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;

b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;

c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptăţirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii”.

De asemenea, aceeaşi calitate o au moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, conform art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege.

Or, reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane de mai sus, fiind potrivit propriilor lor afirmaţii, susţinute parţial de adresa nr. 50863/ 59886/02.10.2012 a Primăriei Municipiului Arad, persoanele care ocupă apartamentul nr. 14 din Arad, (…). Prin prisma acestei condiţii, reclamanţii au formulat cea de a doua cerere dedusă judecăţii, şi anume de obligare a Serviciului Fond Locativ din cadrul Primăriei Arad să încheie pe numele acestora contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, iar în caz de refuz, hotărârea să ţină loc de act autentic. Reclamanţii nu au arătat în motivarea acţiunii că ocupă

Pagina 18 din 43

apartamentul respectiv cu titlu de închiriere şi nu au depus la dosar copia actului juridic în baza căruia ocupă imobilul, dar odată ce se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 în sensul cumpărării locuinţei, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au interesul legitim în susţinerea cererii de obligare a pârâţilor la emiterea dispoziţiei de respingere a cererii formulate de numiţii V.L. şi M.C. de restituire a aceluiaşi imobil, în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 25 alin. (1) şi 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, unitatea deţinătoare a imobilului are obligaţia de a emite dispoziţia de soluţionare a notificării formulate în baza acestui act normativ de către persoanele îndreptăţite conform art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege.

Unul dintre elementele esenţiale ale dreptului exerciţiului la acţiune îl reprezintă interesul reclamantului, prin acesta înţelegându-se folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare. Cerinţele interesului pentru validarea dreptului la acţiunea sunt: să fie legitim, adică să nu fie în conflict cu legea; să fie personal, adică folosul practic să-l vizeze pe cel care recurge la procedura judiciară; să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune la momentul respectiv ar suferi un prejudiciu.

Interesul în susţinerea unei cereri de chemare în judecată se află în strâns legătură cu calitatea procesuală activă a celui care promovează cererea. Astfel, persoana respectivă trebuie să justifice existenţa unui drept sau interes ocrotit de lege dar încălcat, în cazul de faţă, prin executarea silită, pentru a deţine în mod legitim calitatea de reclamant.

Excepţiile lipsei interesului şi a lipsei calităţii procesuale active sunt excepţii de fond (deoarece privesc exerciţiul dreptului la acţiune) şi peremptorii.

Or, prima cerere a reclamanţilor nu întruneşte cerinţa legitimităţii interesului întrucât este în conflict cu legea, mai precis cu Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, sub aspectul persoanelor care sunt îndreptăţite la obligarea unităţii deţinătoare a imobilului la soluţionarea cererii formulate în baza actului normativ de mai sus, din moment ce această lege nu recunoaşte chiriaşilor, ce ocupă imobilul revendicat, dreptul de a interveni în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, de a formula cereri şi pretenţii în legătură cu această procedură.

Acelaşi argument demonstrează şi lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, căci Legea nr. 10/2001, ca lege reparatorie nu prevede posibilitatea terţilor, fie ei chiriaşi, legitimaţi de un interes actual (dar nu şi legitim), de a pretinde emiterea dispoziţiei de respingere a cererii de restituire, deoarece raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire în natură sau la măsuri reparatorii.

Or, neavând un drept recunoscut de acest act normativ a cărui ocrotire să o urmărească legitim prin promovarea prezentei acţiuni, reclamanţii nu întrunesc în persoana lor şi calitatea de titular al unui drept sau interes legitim dedus judecăţii, aşa încât nu au legitimare procesuală activă în cadrul primei solicitări.

În ceea ce priveşte cea de a doua cerere, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată în condiţiile în care apartamentul în litigiu nu este liber în sensul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, fiind formulată cerere de restituire a acestuia de către numiţii V.L. şi V.M.C., aşa încât este incidentă interdicţia de înstrăinare a imobilului prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată („Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”)

Pagina 19 din 43

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 589/R din 17 aprilie 2013, a respins recursul acestora.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:Curtea constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că în cauză

operează excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamanţilor cu privire la petitul având ca obiect emiterea dispoziţiei de respingere a notificării formulate de către foştii proprietari V.L. şi V.M.C., întrucât legea specială reparatorie (Legea nr. 10/2001) dă naştere, prin art. 3 alin. (1), (4), alin. (2), art. 25 şi art. 26, unor raporturi juridice de drept material şi formal doar între deţinătorul imobilului şi persoanele îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii (foştii proprietari şi moştenitorii acestora), iar reclamanţii nu au făcut dovada în speţă că fac parte din categoriile prevăzute de textele legale mai sus menţionate.

Cu alte cuvinte, numai persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, pot să solicite restituirea în natură a imobilului sau despăgubiri, să atace cu contestaţie dispoziţia ori decizia emisă în cursul procedurii administrative sau să solicite unităţii deţinătoare emiterea acesteia, nu şi chiriaşii, astfel încât reclamanţii recurenţi nu justifică un interes legitim în raport de Legea nr. 10/2001.

În legătură cu al doilea petit al cererii de chemare în judecată, Curtea apreciază că soluţia de respingere a acestuia ca neîntemeiat este legală, avându-se în vedere interdicţia de înstrăinare a imobilelor (construcţii şi/sau terenuri), până la soluţionarea procedurilor administrative, prevăzută de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care acordă prioritate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora cu privire la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, faţă de dreptul chiriaşilor de a cumpăra imobilele în baza Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, reclamanţii recurenţi nu au susţinut şi nu au dovedit că îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din H.G. nr. 20/1996 – republicată, în sensul că, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentul în litigiu la data intrării în vigoare a legii.

Cât priveşte încălcarea dreptului la apărare, Curtea apreciază că această susţinere nu poate fi primită, întrucât prima instanţă a respins în mod justificat cererea de amânare, respectiv pentru faptul că apărătorul reclamanţilor nu a explicat motivul pentru care a fost în imposibilitate de a se prezenta.

Nici critica privind necitarea Serviciului Locativ nu poate fi primită, câtă vreme acesta este subordonat pârâtei Primăria Municipiului Arad, iar pe de altă parte necitarea unei părţi este sancţionată cu nulitate relativă, sancţiune ce poate fi invocată doar de pârâta respectivă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a reţinut că hotărârea atacată nu este susceptibilă de modificare în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 304 ind. 1 C. pr. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamanţilor.

7. Legea nr. 221/2009. Despăgubiri materiale

Legea nr. 221/2009 – art. 5 alin. (1) lit. b)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 6/2013 (RIL)Legea nr. 10/2001: art. 6 alin. (1) şi alin. (2)

Prin Decizia nr. 6/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri numai pentru aceleaşi

Pagina 20 din 43

categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), iar potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în domeniul de reglementare al acestei legi nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), cu condiţia să existe fizic.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 850 din 12 iunie 2013, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 755 din 28 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 6021/30/2010, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele M.C.G., C.V.M., C.A. şi C.H.A., în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, reţinându-se, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.

Împotriva acestei sentinţe reclamantele au declarat recurs, iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 850 din 12 iunie 2013, a respins recursul reclamantelor, pe baza considerentelor de mai jos.

Curtea reţine că prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.

Or, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie), cu condiţia să existe fizic.

Prin urmare, văzând că bunurile indicate prin acţiune (bunuri mobile din casă, animale şi recoltele din câmp), pentru care se solicită contravaloarea lor, nu intră în domeniul de reglementare al legilor speciale (Legea nr.10/2001 şi Legea nr. 247/2005), Curtea apreciază că se impune soluţia respingerii recursului reclamantelor, fiind lipsită de sens şi absolut pur formală, solicitarea recurentelor de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei, în condiţiile în care acestea nu sunt îndreptăţite la despăgubiri în raport de Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii.

Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins recursul reclamantelor.

8. Legea nr. 221/2009. Despăgubiri materiale. Bunurile pentru care se acordă

- Legea nr. 221/2009 – art. 5 lit. b)

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi,

Pagina 21 din 43

după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din analiza textului legal de mai sus, reiese că trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate solicita echivalentul valoric ce vizează numai domeniul de aplicare acestor acte normative.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 643/R din 24 aprilie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 643/R din 24 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. 5064/30/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta P.D., fiind menţinută Sentinţa civilă nr. 88 din 15 ianuarie 2013 a Tribunalului Timiş, prin care s-a respins acţiunea reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Din analiza textului legal de mai sus, reiese că legiuitorul a stabilit două condiţii pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume: aceste bunuri să fii fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptăţite sau aceasta să nu fii obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptăţită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.

Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 se înscriu numai bunurile imobile (terenuri cu sau fără construcţii), precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, cu condiţia să existe fizic [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001].

Această teză se impune şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care prevede că „Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute de alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare”.

Pagina 22 din 43

Prin această manieră de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilităţii parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeaşi finalitate.

De asemenea, intenţia legiuitorului de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent la cele care fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în care se arată că adoptarea acestei soluţii legislative a fost legată de procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce a făcut ca unele persoane îndreptăţite, care au făcut obiectul persecuţiilor regimului totalitar şi din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele imobile confiscate ca atare prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, să nu obţină vreo despăgubire.

Ca atare, pe calea Legii nr. 221/2009 s-a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul acordării posibilităţii persoanelor îndreptăţite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de către instanţa de judecată, fără a se intenţiona o extindere a obiectului legilor anterioare de reparaţie.

Astfel, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material reprezentând contravaloarea bunurilor mobile lăsate în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosinţă şi contravaloarea reparaţiilor necesare la imobil, Curtea apreciază că soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a legii iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca neîntemeiat recursul reclamantei.

9. Notificare în baza Legii nr. 10/2001. Condiţii de sesizare a persoanei notificate

- Legea 10/2001: art. 21 (actual art. 22 din lege)

Este legal investit deţinătorul imobilului cu soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 chiar dacă aceasta nu a fost formulată prin executorul judecătoresc, însă cuprinde suficiente elemente pentru identificarea persoanei ce se pretinde îndreptăţită, a persoanei notificate, a imobilului solicitat şi a valorii acestuia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 647 din 24 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 3362/17.12.2012 pronunţată în rejudecare de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2642/55/2009* a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.G.C. şi B.M. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad prin Primar pentru despăgubiri întemeiate pe Legea nr.10/2001; a fost obligat pârâtul Municipiul Arad prin Primar să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 247/2005 pentru cele două imobile în litigiu.

Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că reclamanţii B.G.C. şi B. M. au chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Arad şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele a le recunoaşte şi a le achita suma de 1.036.792 lei RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor identificate în CF.

În motivare, au arătat că imobilele au fost trecute abuziv în patrimoniul statului român fără despăgubiri.

Pagina 23 din 43

Tribunalul Arad a stabilit următoarele: La data de 26.11.2001, conform adresei de la fila 37 dosar, înăuntrul

termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, antecesorii reclamanţilor al căror drept de proprietate este dovedit cu copiile de carte funciară de la dosar au înaintat Primăriei Municipiului Arad un înscris prin care au solicitat aplicarea Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilelor proprietatea lor.

Prin acest înscris s-a arătat faptul că pentru grădina aferentă imobilelor nu au primit nici o despăgubire; doar pentru construcţii au primit suma totală de 100.680,20 lei, iar în locul fostei lor case, în prezent demolate, este construit un bloc cu 4 etaje.

În cauză, s-a format dosarul nr. 28998/26.11.2001; este adevărat că nu s-a depus notificarea prin executorul judecătoresc, însă Primăria nu le-a dat nici un răspuns în legătură cu acest înscris.

Antecesorii reclamanţilor au depus ulterior un alt înscris cu acelaşi conţinut, formându-se dosarul nr. 35324/14.09.2005.

Raportat la aceste înscrisuri, tribunalul a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pentru nerespectarea de către reclamanţii B.G.C. şi B.M. a procedurii administrative prevăzute de art. 22 din Legea nr.10/2001.

Pe fond, din probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată şi a dispus conform celor mai sus-arătate.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen Municipiul Arad prin Primar care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acţiunii.

În motivare a invocat că simpla solicitare formulată de antecesorii reclamanţilor, direct şi nu prin executor judecătoresc, nu respectă procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

A invocat neobservarea de către prima instanţă a împrejurării că pârâtul a răspuns prin adresa nr. 28998/07.12.2001 solicitării antecesorilor reclamanţilor, îndrumându-i pe aceştia să depună notificare prin executor judecătoresc.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041 C. pr.

civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Corespunde realităţii că dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării pârâtului de către antecesorii reclamanţilor prevăd că notificarea formulată în baza acestei legi se comunică prin executor judecătoresc şi că notificatorii nu au respectat această formalitate.

Se observă însă că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată în scopul reparării prejudiciilor suferite de foştii proprietari, abuziv deposedaţi de bunuri în perioada de referinţă a legii, astfel că dispoziţiile sale trebuiesc interpretate în favoarea celor îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.

Pe de altă parte, manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice pentru ca finalitatea adoptării legii să fie realizată.

Mai mult, Legea nr. 10/2001 nu prevede sancţiunea decăderii persoanei ce se pretinde îndreptăţită din dreptul de a solicita măsuri reparatorii în sensul legii în situaţia în care notificarea nu a fost înaintată prin executorul judecătoresc, astfel că sus-menţionata cerere a antecesorilor reclamanţilor, înregistrată la pârât, cuprinzând elemente de identificare a persoanei îndreptăţite, a imobilului şi a valorii despăgubirilor primite la data exproprierii poate fi asimilată cu o notificare în sensul art. 22 (fost 21) din lege, fiind indiferent că pârâtul ar fi îndrumat petenţii să formuleze o nouă notificare, prin executor judecătoresc.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., 3041 C. pr. civ., instanţa a respins recursul pârâtului.

Pagina 24 din 43

10.Rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare. Interpretare clauze

- Codul civil din 1864: art. 977

Interpretarea clauzelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul liberal al termenelor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă 552 din 11 aprilie 2013, F.Ş.

Prin Decizia civilă nr. 852 din 28.11.2012 pronunţată în dosarul nr. 12242/325/2009, Tribunalul Timiş a respins apelul formulat de apelanţii H.M. şi D.C. împotriva sentinţei civile nr. 8697/18.05.2010 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 12242/325/2009, în contradictoriu cu intimatul D.O.S.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin sentinţa menţionată a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul D.O.S., în contradictoriu cu pârâţii H.M. şi D.C.

A constatat că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13279 pârâţii D.C. şi D.(H.)M. s-au obligat să vândă reclamantului apartamentul nr. 11 situat în Timişoara, cu preţul de 35.000 DM, achitat integral de către reclamant, hotărârea ţinând loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

A dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului D.O.S., cu titlu de vânzare-cumpărare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara

în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.Prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 13279, pârâţii s-

au obligat să-i vândă reclamantului, la expirarea termenului de 10 ani prevăzut de Legea nr. 112/1995, apartamentul nr. 11, cu preţul de 35.000 DM, din care la data semnării antecontractului s-a achitat suma de 30.000 DM, la data de 01.07.2000 urma să fie achitată suma de 4.000 DM, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică urma să fie achitat restul sumei de 1.000 DM.

În data de 17.09.2001, aşa cum rezultă din actul adiţional la antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 13279, reclamantul a achitat pârâtului D.C. suma de 4.000 DM, părţile stabilind cu această ocazie că intrarea în posesia de fapt a apartamentului se va face la data de 15.12.2001, dată la care promitenţii vânzători urmau a elibera imobilul, iar în posesia de drept la data încheierii contractului autentic de vânzare - cumpărare.

Restul sumei de 1.000 DM (2.123,35 lei) a fost consemnată la CEC Bank şi la dispoziţia pârâtului D.C.

Instanţa a reţinut că, prin antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 13279, părţile şi-au asumat „orice risc survenit din modificarea Legii nr. 112/1995” şi au fost de acord ca „în situaţia în care imobilul va fi revendicat din orice motive, întreaga sumă ce reprezintă preţul de vânzare-cumpărare, să fie restituită cumpărătorului în termen de 20 zile de la apariţia modificării”.

Imobilul a fost revendicat în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.Prin Dispoziţia nr. 3150 emisă de Primarul Municipiului Timişoara s-a dispus

acordarea de despăgubiri, nefiind admisă cererea privind restituirea în natură a apartamentului din litigiu formulată de fostul proprietar.

Pagina 25 din 43

Cu toate acestea, pârâţii au refuzat încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, susţinând că momentul în care condiţia rezolutorie s-a împlinit este acela al revendicării imobilului şi nu al soluţionării cererii de revendicare.

Corespunde realităţii că prin antecontractul de vânzare-cumpărare pârâţii au fost de acord ca în situaţia revendicării imobilului să restituie reclamantului suma încasată cu titlu de preţ, însă instanţa a apreciat că numai printr-o interpretare excesivă şi formalistă s-ar putea ajunge la concluzia că voinţa părţilor a fost în sensul rezoluţiunii antecontractului în momentul formulării unei cereri de revendicare a imobilului în natură şi nu în momentul restituirii în natură a acestuia, cu atât mai mult cu cât pârâţii nu au făcut dovada efectuării unor demersuri juridice în vederea rezoluţiunii antecontractului de vânzare cumpărare, ulterior formulării notificării în vederea restituirii imobilului.

Susţinerea pârâţilor în sensul că nu au cunoscut care este domiciliul reclamantului (ulterior încheierii antecontractului) nu este de natură a duce la concluzia că pârâţii au avut convingerea că momentul în care antecontractul urma a fi rezoluţionat era acela al revendicării imobilului, în condiţiile în care nu au efectuat demersurile juridice necesare în vederea rezoluţiunii antecontractului şi restituirii preţului imobilului (necunoaşterea domiciliului nefiind un impediment în acest sens, având în vedere prevederile art. 95 C. pr. civ.).

Faţă de cele ce preced, instanţa a reţinut ca antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 13279 îndeplineşte condiţiile generale de validitate prevăzute de art. 948-968 C. civ., între părţi realizându-se acordul de voinţă în condiţiile art. 1294 şi 1295 cu privire la bunul vândut şi preţul vânzării, însă pârâţii promitenţi – vânzători nu şi-au îndeplinit obligaţia contractuală privind transferul dreptului de proprietate, respectiv încheierea în formă autentică a contractului de vânzare – cumpărare a imobilului în litigiu şi a dispus conform celor mai arătate.

Împotriva acestei hotărâri apelanţii H.M. şi D.C. au formulat apel înregistrat la Tribunalul Timiş la data de 30.07.2010 în dosarul nr. 12242/325/2009.

Apelanţii au criticat hotărârea primei instanţe arătând ca s-a reţinut în mod greşit ca antecontractul de vânzare cumpărare îndeplineşte condiţiile generale de validitate, prevăzute de art. 848-969 C. civ. Au arătat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996 ci, conform Deciziei nr. XXI din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile Decretului-Lege nr. 115/1938. Au arătat că, sub aspectul interpretării stării de fapt, instanţa de fond, a comis erori, reţinând că îndeplinirea condiţiei rezolutorii în momentul restituirii în natura.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, Tribunalul l-a respins, astfel:Argumentul apelanţilor potrivit căruia antecontractul de vânzare-cumpărare

încheiat între părţi este lovit de nulitate absolută, fiindcă ar fi fost încheiat cu încălcarea art. 9 alineat ultim din Legea nr. 112/1995 a fost apreciat ca fiind nefondat.

Astfel, s-a statuat cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6724/2011 a Judecătoriei Timişoara rămasă definitivă şi irevocabila prin decizia civilă nr. 1023/A/2011 a Tribunalului Timiş şi decizia civilă nr. 1582/2012 a Curţii de Apel Timişoara că acest antecontract de vânzare-cumpărare îndeplineşte condiţiile de validitate, nefiind îndeplinite condiţiile art. 9 alineat ultim din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că în mod corect instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 20 pct. 3 din Legea nr. 7/1996 atunci când a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară, fiindcă actul juridic valabil încheiat de părţi s-a încheiat sub incidenţa Legii nr. 7/1996 care era în vigoare şi nu sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

Pagina 26 din 43

Critica apelanţilor privind faptul ca acest antecontract de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat sub o condiţie rezolutorie care s-a îndeplinit a fost apreciat de tribunal ca neîntemeiată.

Astfel, chestiunea esenţiala în rezolvarea acestui aspect se reduce la interpretarea care trebuie data clauzei inserată în antecontract. În antecontract s-a stipulat că apelanţii pârâţi în calitate de promitenţi vânzători sunt de acord ca, în situaţia în care imobilul va fi revendicat din orice motiv, să restituie întreaga suma de bani ce reprezintă preţul de vânzare cumpărare reclamantului intimat în calitate de promitent cumpărător.

Tribunalul a reţinut că, deşi după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare fostul proprietar a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la apartamentul care formează obiectul antecontractului, acesta nu a fost restituit in natura.

În primul rând, tribunalul a apreciat că această clauza stipulată în antecontract se referă la o împrejurare viitoare care ar fi putut surveni după încheierea antecontractului, independent de voinţa părţilor şi care ar fi condus la imposibilitatea executării antecontractului, adică acesta ar fi devenit caduc.

Or, în speţa de fată s-a considerat că simpla notificare în baza Legii nr. 10/2001 nu putea să atragă caducitatea antecontractului de vânzare-cumpărare în sensul clauzei stipulate de acest act; numai în ipoteza în care, în baza acestei notificări, imobilul din litigiu era restituit în natură fostului proprietar, acest antecontract ar fi devenit caduc. Este şi motivul pentru care promitentul cumpărător nu a înţeles ca, după ce a fost introdusa notificarea de către fostul proprietar, sa solicite de la promitenţii vânzători preţul vânzării.

Aşadar, Tribunalul a considerat că atâta timp cât promitenţii vânzători, apelanţi în speţa de faţă, nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu caducitatea antecontractului nu a operat. O interpretarea contrară a acestei clauze ar fi, aşa cum a reţinut instanţa de fond, excesiva şi formalistă şi ar conduce la denaturarea sensului acesteia, respectiv a sensului caducităţii.

De asemenea, nu s-a reţinut ca întemeiată nici susţinerea apelanţilor că nu au cunoscut domiciliul reclamantului intimat pentru a-i restitui banii. Dacă pârâţii apelanţi ar fi avut convingerea că simpla notificare în baza Legii nr. 10/2001 atrage caducitatea antecontractului, ar fi trebuit să demareze un proces prin care să solicite constatarea caducităţii cu restituirea preţului.

Împotriva deciziei civile nr. 852 din 28.11.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş au formulat recurs pârâţii.

În motivare au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ, respectiv hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Astfel, tribunalul a apreciat că, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 20 pct. 3 din Legea nr. 7/1996, apreciind corect temeiul juridic invocat de intimatul reclamant. În realitate, instanţa de fond nici nu a considerat necesar să se pronunţe asupra criticii pe care au adus-o prin întâmpinare temeiului juridic, luând de bun temeiul juridic din acţiunea reclamantului, respectiv art. 20 pct. 3 din Legea nr. 7/1996. Abia în apel se pronunţă tribunalul în sensul că temeiul juridic invocat de reclamant este corect.

Aşa cum au arătat atât instanţei de fond cât şi celei de apel, din momentul în care imobilul a fost revendicat, obligaţia pârâţilor de a vinde promitentului cumpărător a încetat, întrucât în antecontract era inserată o condiţie rezolutorie. Conţinutul condiţiei rezolutorii era, aşa cum se putea lectura din actele dosarului: „în situaţia în care imobilul va fi revendicat din orice motiv, promitenţii vânzători urmau să restituie preţul”.

Pagina 27 din 43

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel interpretează vădit partinic că sintagma „revendicat din orice motiv” se referă în realitate la restituirea în natură a imobilului către fostul proprietar. Sunt termeni distincţi, cu înţelesuri clare şi fără echivoc (revendicare şi restituire). Or, pentru a se activa condiţia rezolutorie, era necesar ca imobilul să fie revendicat, ceea ce s-a şi întâmplat.

Au invocat că, deşi au încercat să restituie reclamantului preţul încasat, acesta s-a eschivat, refuzând să-l primească, atitudine greşit calificată de instanţe.

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum şi faţă de prevederile art. 304 C. pr. civ., curtea de apel a reţinut că recurenţii au invocat in cererea de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. pr. civ.

În primul rând au arătat că în mod greşit instanţele de fond s-au raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 (pentru soluţionarea cererii de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantului cu titlu de vânzare-cumpărare), faţă de Decizia nr. XXI din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a constatat că prin Decizia nr. XXI din 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, aceasta a statuat în sensul că acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-Lege nr. 115/1938. Or, în speţă, antecontractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în 26.09.2000, dar hotărârea care ţine loc de contract de vânzare cumpărare a fost pronunţată la data de 18 mai 2010, aşadar este evident că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost dobândit ca urmare a acestei sentinţe după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 şi nu sub imperiul Decretului-Lege nr.115/1938, astfel încât această primă critică a pârâţilor nu este fondată.

Referitor la îndeplinirea condiţiei rezolutorii de a se fi revendicat imobilul care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, Curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a constatat că interpretarea clauzei din contract trebuie făcută în sensul că se referea la restituirea în natură a imobilului în urma unei cereri de revendicare, şi nu la existenţa unei notificări ce nu a fost urmată de restituire, deoarece numai în primul caz imobilul nu mai putea fi vândut, ieşind din patrimoniul promitenţilor vânzători pentru care se năştea, astfel, obligaţia de a restitui preţul încasat.

Curtea a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 977 din Codul civil din 1864, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, astfel încât nu poate fi reţinută susţinerea pârâţilor că instanţele de fond nu au ştiut diferenţa dintre termenii revendicare şi restituire atunci când au interpretat clauza din antecontract.

Având în vedere interpretarea menţionată mai sus a clauzei contractuale, s-a constatat că nu mai are relevanţă conduita pârâţilor după ce au aflat despre formularea notificării sub aspectul demersurilor pentru restituirea preţului încasat, din moment ce condiţia rezolutorie invocată nu s-a împlinit.

Pentru considerentele mai sus arătate, curtea de apel a reţinut că motivele de recurs invocate nu sunt fondate si, conform art. 312 alin. (1) C.pr.civ., a respins recursul pârâţilor.

Pagina 28 din 43

§. DREPTUL FAMILIEI§. DREPTUL FAMILIEI

11.Stabilirea domiciliului a doi fraţi la unul dintre părinţi. Interesul superior al minorilor

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 263 – art. 264, art. 400

- Legea nr. 272/2004: art. 2, art. 24

Soluţia încredinţării fiecărui părinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi fraţi, în vârstă de 10 ani, respectiv 8 ani, de a creşte împreună. Minorii se află la vârsta la care îşi dezvoltă personalitatea şi relaţiile interumane, astfel că măsura separării lor este de natură să îi înstrăineze şi să afecteze pe termen lung relaţiile personale dintre fraţi. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că o astfel de măsură trebuie luată doar în mod excepţional, când există motive întemeiate care să o justifice.

Cu privire la preferinţa minorului pentru tată, respectiv poziţia exprimată raportat la mamă (că este un nimeni pentru el şi că nu o va iubi, indiferent dacă va locui cu ea sau cu tatăl său), acestea sunt nefireşti pentru un copil de această vârstă, denotând influenţe din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului minorului pe viitor şi nu pot fi avute în vedere pentru a justifica reformarea hotărârii atacate. Este evident că minorul este influenţat de persoanele cu care locuieşte în prezent şi care nu par a fi apte să realizeze efectul pe termen lung a inoculării unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influenţabil.

Nu sunt fireşti preferinţa tatălui pentru băiat şi dezinteresul faţă de fiica sa, nefiind în interesul niciunui copil diferenţele de regim între fraţi, care pot conduce la deteriorarea relaţiilor dintre copii, lucru cu repercusiuni negative greu de evaluat în prezent.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori,

Decizia civilă nr. 831 din 11 iunie 2013, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 8123/20.09.2012 pronunţată în dosar nr. 3792/55/2012, Judecătoria Arad a admis acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta Z.D. în contradictoriu cu pârâtul Z.M. şi în parte acţiunea reconvenţională precizată formulată de pârâtul Z.M. în contradictoriu cu reclamanta Z.D. şi, în consecinţă, a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 15.02.2003, înregistrată în registrul stării civile al Primăriei comunei V., judeţul Arad, sub nr. 05/15.02.2003, prin acordul părţilor; reclamanta a reluat numele avut anterior căsătoriei, acela de ,,V.”; a dispus exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minorii Z.M.M., născută la data de 02.03.2003, în Arad, şi Z.M.E., născut la data de 22.01.2005 în Arad, de către ambii părinţi; a stabilit domiciliul minorilor la domiciliul reclamantei; a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere către reclamantă, în favoarea minorilor, în cuantum de 33 % lunar (câte

Pagina 29 din 43

16,5% lunar pentru fiecare minor) din venitul net lunar realizat de pârât începând din 12.03.2012 şi până la majoratul minorilor sau alte dispoziţii; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut cu privire la capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti a minorilor Z.M.A., născută la data de 02.03.2003, în Arad, şi Z.M.E., născut la data de 22.01.2005, în Arad, prima instanţă a apreciat că, deşi minorul este ataşat de tată, faţă de vârsta copiilor, nu se impune separarea acestora, nefiind în interesul lor. Astfel, văzând poziţia părţilor, vârsta minorilor, dorinţa minorei exprimată în camera de consiliu, văzând concluziile referatelor de anchetă socială, ţinând cont de interesul superior al minorilor, în baza art. 397 Codul civil, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti faţă de cei doi minori să fie exercitată de către ambii părinţi, urmând ca, în baza art. 400 Codul civil, să se stabilească locuinţa minorilor la mamă, reclamanta din prezenta cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Z.M., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a se stabili la el domiciliul minorului Z.M.E., născut la data de 22.01.2005, cu obligarea sa la plata unei pensii lunare de întreţinere pentru minora Z.M.M., născuta la data de 02.03.2003, în cuantum de 25% din veniturile pe care le realizează, cu începere din luna august, raportat la faptul că părţile au locuit împreuna până in luna iulie 2012, când reclamanta a părăsit împreună cu minora domiciliul comun, iar minorul M.E. a rămas în îngrijirea sa, întrucât nu doreşte sa locuiască împreuna cu mama sa.

Apelantul a mai solicitat obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreţinere pe seama minorului Z.M.E., în cuantum de 25% din veniturile pe care aceasta le realizează tot din luna august a acestui an.

În motivele de apel, invocând netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii primei instanţe şi dispoziţiile art. 480 alin. (2) C. pr. civ. a apreciat că prima instanţa în mod greşit a stabilit domiciliul ambilor minori la reclamantă, în temeiul art. 400 din Noul Cod civil, neţinând cont de concluziile anchetei sociale, din care rezultă că minorul este ataşat în mod deosebit de pârât şi de bunicii paterni, care l-au crescut şi îngrijit şi că minorul sub nicio formă nu doreşte să stea cu mama sa, ameninţând că dacă va fi luat cu forţa de către aceasta, va pleca de acasă.

Prin decizia civilă nr. 4/A/24.01.2013 pronunţată în dosar nr. 3792/55/2012, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de pârâtul Z.M., împotriva sentinţei civile nr. 8123/20.09.2012 pronunţată în dosarul nr. 3792/55/2012 al Judecătoriei Arad, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că pensia de întreţinere pe seama minorilor Z.M.M. şi Z.M.E. este datorată de pârât începând cu data decizie; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate, şi a compensat cheltuielile de judecată din apel ale părţilor.

Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că apelul promovat în cauză este fondat doar în partea ce priveşte problema pensiei de întreţinere şi nefondat în ce priveşte stabilirea locuinţei minorului Z.M.E.

Referitor la stabilirea locuinţei minorului, tribunalul nu a împărtăşit opinia apelantului în sensul stabilirii la tată a locuinţei copilului M.E., considerând că o atare dispoziţie nu corespunde interesului superior al minorului.

Aşadar, atunci când decide asupra încredinţării unui minor, instanţa trebuie întotdeauna să aibă în vedere interesul superior al acestuia. Acest

Pagina 30 din 43

principiu a fost definit în practică, în general, prin mai multe criterii: vârsta copilului, condiţiile materiale pe care i le poate asigura părintele pentru o mai bună dezvoltare morală, fizică, intelectuală, ataşamentul părintelui faţă de copil şi reciproc, profilul social şi moral al părinţilor, interesul şi grija manifestată de aceştia în timpul căsătoriei şi după separarea în fapt, posibilitatea fiecărui părinte de a acorda supraveghere şi de a se îngriji de copil; de asemenea, trebuie menţionat că nu constituie criteriu fundamental ataşamentul copilului faţă de rudele unui soţ, dacă acesta s-a format doar prin voinţa acestuia, care a încercat să blocheze legătura cu mama sa şi cu rudele acesteia.

Raportând cele arătate anterior la situaţia din prezenta cauză, tribunalul a remarcat faptul că ambii părinţi dispun de posibilităţi financiare necesare creşterii şi educării copiilor, dar mama este mai preocupată de asigurarea unor condiţii şi mijloace materiale similare şi, pe cât posibil, egale pentru cei doi copii, spre deosebire de tată, care manifestă preocupare doar pentru minorul M., în detrimentul fiicei sale M., de educaţia căreia pare uşor dezinteresat; această concluzie a instanţei se bazează pe faptul că, în vacanţa de iarnă 2012, tatăl l-a invitat într-o excursie la Timişoara la grădina zoologică doar pe minorul M., omiţând să o invite şi pe fiica sa M., sub pretextul pueril că minora probabil ar fi refuzat invitaţia. Din procesul-verbal întocmit cu ocazia audierii minorilor, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu sesizează importanţa implicării sale şi a fostei soţii în egală măsură în viaţa ambilor copii (ex: nu a participat la serbarea de Crăciun a fiicei sale M., nu a vrut să preia cadoul trimis de mamă pentru fiul său M., este mai distant cu fetiţa) şi nu conştientizează puternicul ataşament ce există între copii, aceştia fiind foarte legaţi afectiv, dorind să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt.

De asemenea, unul dintre elementele preponderente de care instanţa de apel a ţinut cont în prezenta cauză l-a constituit comportamentul pârâtului, cu referire concretă la atitudinea violentă manifestată faţă de reclamantă (chiar şi în prezenţa copiilor, după cum susţin şi aceştia), aspect care nu poate constitui o premisă a faptului că minorul se va dezvolta normal din punct de vedere afectiv şi moral în îngrijirea pârâtului; cu alte cuvinte, tribunalul a considerat că o conduită neconformă exigenţelor vieţii de familie este de natură a afecta închegarea armonioasă a personalităţii copilului.

Potrivit art. 264 din Noul Cod civil, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă se consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi gradul său maturitate. Aşadar, opţiunea copilului spre a locui cu unul dintre părinţi nu are un rol preponderent în adoptarea soluţiei, opţiunea sa putând fi nesocotită atunci când acesta se află la o vârstă la care nu poate aprecia corect interesul său.

În prezenta cauză, deşi minorii nu au împlinit încă vârsta de 10 ani (având 9 – fetiţa, respectiv 8 ani – băiatul), instanţa de apel a dispus audierea lor, conform procesului-verbal încheiat la 27.12.2012. Din atitudinea şi susţinerile minorului M., Tribunalul a reţinut că acesta nu poate indica motive clare pentru care preferă compania tatălui, afirmând că o iubeşte pe mama sa, dar nu doreşte pur şi simplu să stea cu aceasta;

Pagina 31 din 43

de asemenea, minorul a mai arătat că se joacă cu tatăl „de-a boxul”, că a bătut un coleg de clasă, fapt pentru care a primit calificativul „insuficient” la purtare şi că, într-o împrejurare, tatăl l-a lăsat să conducă în prezenţa sa stivuitorul. Aceste relatări ale copilului ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea tatălui de a oferi o bună educaţie copilului, bazată printre altele şi pe exemplul personal.

În concluzie, instanţa de apel a considerat că minorul M. se află la o vârstă la care nu poate aprecia în concret care este interesul său datorită lipsei de maturitate, fiind evident în sfera de influenţă a tatălui, la locuinţa căruia minorul se şi afla la momentul audierii sale.

Drept urmare, tribunalul a constatat că nu se justifică modificarea soluţiei primei instanţe de stabilire la mamă a locuinţei celor doi minori.

În ce priveşte pensia de întreţinere, observând acordul reclamantei ca aceasta să fie plătită de la data pronunţării deciziei, întrucât până în prezent fiecare dintre părinţi a avut în întreţinere câte un copil, tribunalul a constatat întemeiată această solicitare a pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Z.M., care a solicitat modificarea hotărârii recurate, cu consecinţa stabilirii domiciliului minorului Z.M.E. la pârât şi compensarea pensiei de întreţinere datorată de către ambii părinţi pentru cei doi copii.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, a probatoriului amplu administrat în cauză, în limitele trasate de art. 304 şi 3041 C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ. şi art. 400 din Noul Cod civil art. 2 din Legea nr. 272/2004, Curtea a constatat că recursul declarat de către pârâtul Z.M. este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Pârâtul a invocat, prin cererea de recurs, incidenţa art. 304 pct. 9 C. pr. civ., însă majoritatea argumentelor invocate vizau modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, motiv care nu se regăseşte printre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. pr. civ. pentru această cale de atac. In accepţiunea legii procesual civile, în calea de atac a recursului pot fi valorificate exclusiv motive de nelegalitate, nu de netemeinicie. Ca atare, în recurs, instanţa de judecată nu poate trece la reevaluarea probatoriului administrat, cum se solicită, iar, în speţă, singurul motiv invocat ce poate face obiectul controlului judiciar este respectarea dispoziţiilor legale la încredinţarea celor doi copii, respectiv a celor ce instituie, ca şi principiu director, interesul superior al minorului în luarea oricărei măsuri cu privire la acesta (art. 263 din Noul Cod civil şi art. 2 Legea nr. 272/2004).

Sub acest aspect, al interesului superior al copiilor, curtea constată că hotărârile date sunt urmarea unei juste aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale precitate, fiind corect decelat interesul ambilor copii, raportat la vârsta acestora, la situaţia şi comportamentul părinţilor faţă de cei doi fraţi.

Astfel, soluţia încredinţării fiecărui părinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi fraţi, în vârstă de 10 ani, respectiv 8 ani, de a creşte împreună. Minorii se află la vârsta la care îşi dezvoltă personalitatea şi relaţiile interumane, astfel că măsura separării lor este de natură să îi înstrăineze şi să afecteze pe termen lung relaţiile personale dintre fraţi. Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că o astfel de măsură trebuie luată doar în mod excepţional, când există motive întemeiate care să o justifice. In cauză, argumentele invocate de recurent

Pagina 32 din 43

în acest sens nu subzistă, între cei doi copii fiind o diferenţă mică de vârstă, iar relaţiile dintre ei sunt afectuoase, în acest sens existând şi confirmarea părţilor. De asemenea, în faţa instanţei de recurs, cu ocazia ascultării sale, Alexia a arătat că vrea să locuiască cu fratele său. Nu se poate constata o diferenţă mare de program sau de nevoi între cei doi copii, care să justifice separarea lor.

Cu privire la preferinţa minorului pentru tată, respectiv poziţia exprimată raportat la mamă (că este un nimeni pentru el şi că nu o va iubi, indiferent dacă va locui cu ea sau cu tatăl său), acestea sunt nefireşti pentru un copil de această vârstă, denotând influenţe din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasă a psihicului minorului pe viitor şi nu pot fi avute în vedere pentru a justifica reformarea hotărârii atacate. Este evident că minorul este influenţat de persoanele cu care locuieşte în prezent şi care nu par a fi apte să realizeze efectul pe termen lung a inoculării unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influenţabil.

Nu sunt fireşti preferinţa tatălui pentru băiat şi dezinteresul faţă de fiica sa, nefiind în interesul niciunui copil diferenţele de regim între fraţi, care pot conduce la deteriorarea relaţiilor dintre copii, lucru cu repercusiuni negative greu de evaluat în prezent.

Ca atare, se impune a conchide că tribunalul a decelat corect interesul minorilor, la stabilirea domiciliului acestora la acelaşi părinte.

În ceea ce priveşte părintele la care se va stabili domiciliul celor doi copii, se impune a constata că ambele părţi au condiţii materiale pentru creşterea copiilor, însă doar mama manifestă disponibilitate în acest sens, tatăl dorind doar băiatul. Martorii audiaţi au relevat aspecte din viaţa de cuplu şi din atitudinea părinţilor faţă de cei doi minori, din care rezultă că, la acest moment, este în interesul copiilor să fie încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, care prezintă garanţii materiale şi morale că le va asigura o dezvoltare armonioasă.

§. DREPT PROCESUAL CIVIL§. DREPT PROCESUAL CIVIL

12.Cerere de intervenţie în interes propriu. Condiţii de admisibilitate

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 49 alin. (2)

Cererea de intervenţie principală are o existenţă independentă; prin formularea ei, intervenientul tinde să câştige pentru el obiectul procesului, astfel că este ţinut să formuleze o pretenţie nouă în raport cu cea dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată (opinie separată).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 605 din 18 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 13518/17.05.2012, pronunţată în dosarul nr. 18761/325/2011 Judecătoria Timişoara a admis acţiunea civilă formulată de

Pagina 33 din 43

reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâtul O.N.; a obligat pârâtul să demoleze construcţia ilegal executată din Timişoara, apartamentul 2 şi să aducă imobilul în starea iniţială, iar în caz de refuz a autorizat reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 8,3 lei către reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată şi au fost respinse cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientele O.M. şi C.V.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin procesul verbal nr. 176/663/25.11.2010 s-a constatat că pârâtul a executat fără autorizaţie de construire extinderea apartamentului nr. 2 cu o construcţie cu suprafaţa de cca. 4 mp. realizată din plăci de ghips carton acoperit cu plăci ondulate, în anul 2008. Prin actul sancţionator menţionat anterior s-a stabilit că răspunzător de săvârşirea contravenţiei se face pârâtul, acordându-i-se posibilitatea de a intra în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire, în caz contrar prin demolarea construcţiilor executate ilegal până la 25.05.2011.

Procesul verbal menţionat anterior nu a fost atacat de către pârât, astfel că a devenit, în condiţiile art. 31 şi art. 37 din O.G. nr. 2/2001, titlu executoriu.

În consecinţă, instanţa, în baza art. 27 din Legea nr. 50/1991 modificată, raportat la art. 1075 C. civ. a admis acţiunea, obligând pârâtul să demoleze construcţia ilegal executată, iar în caz de refuz a autorizat reclamanţii să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtului.

Împotriva hotărârii au declarat apel pârâtul O.N. şi intervenienta în interes propriu O.M.

În motivarea apelului, pârâtul O.N. a arătat că, deoarece a executat construcţia doar pe baza certificatului de urbanism, fără autorizaţie de construcţie, pentru a intra în legalitate a înaintat întreaga documentaţie la Primăria Municipiului Timişoara.

La rândul său, în motivarea apelului, apelanta-intervenientă în interes propriu O.M. a arătat că a făcut dovada că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a ap. nr. 2, contractul în forma autentica urmând să se încheie după expirarea interdicţiei de 10 ani, prevăzuta de Legea nr. 112/1995. Deşi paratul apelant O.N. a depus întreaga documentaţie pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie (inclusiv pentru ap. 2), instanţa a admis acţiunea formulata de Municipiu Timişoara prin Primar si Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a dispus demolarea construcţiei executate doar în baza certificatului de urbanism. A menţionat ca la data de 01.08.2012 apelanta intervenientă în interes propriu a înaintat documentaţia de obţinere a aprobărilor pentru a intra în legalitate. Deşi autorizaţia s-a obţinut de către pârâtul apelant O.N., acesta refuza să-i elibereze şi apelantei interveniente în interes propriu un exemplar prin care poate să facă dovada obţinerii acesteia şi pentru ap. nr. 2 care s-a vândut către apelanta intervenientă în interes propriu.

Prin decizia civilă nr. 774/A din 14.12.2012, Tribunalul Timiş a respins apelurile declarate, motivând că în mod corect judecătoria a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 conform cărora, daca la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei contravenientul nu a obţinut autorizaţia necesara, se aplica măsura desfiinţării construcţiilor.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, tribunalul a reţinut ca, exceptând obţinerea certificatului de urbanism nr. 201/26.01.2011, toate demersurile făcute de pârât si toata documentaţia întocmită în vederea intrării în legalitate sunt ulterioare datei-limita de 25.05.2011 stabilită pentru intrarea în legalitate, construcţiile nefiind nici în prezent autorizate.

Pagina 34 din 43

De altfel, prin apelul declarat, paratul nu a arătat care sunt criticile pe care le aduce hotărârii primei instanţe, analiza apelului său fiind făcută prin prima dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. pr. civ., instanţa de apel pronunţându-se, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Cât priveşte apelul declarat de intervenienta O.M., aceasta a criticat respingerea cererii sale de intervenţie în interes propriu, fără însă a indica motivele pentru care apreciază nelegală şi netemeinică această soluţie, ci arătând doar că a început demersurile pentru intrarea în legalitate a construcţiilor.

Soluţia pronunţata de prima instanţa sub aspectul respingerii cererii de intervenţie în interes propriu formulata de O. M. este corectă, din perspectiva art. 49 şi art. 50 C. pr. civ., O. M. a formulat cererea de intervenţie în calitate de pretins promitent-compărător al imobilului în litigiu, fără însa a individualiza obiectul cererii sale sub forma unor pretenţii concrete deduse judecaţii (la fila 35 fond arătând că prin cererea de intervenţie se obliga să intre în legalitate, respectiv să obţină autorizaţie de construire, aspecte reiterate şi la termenul din 26.01.2012).

În plus, O.M. este doar titulara, la acest moment, a dreptului de a obţine în viitor, la expirarea interdicţiei de vânzare, încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, fără a avea în prezent un drept propriu asupra imobilului în litigiu.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C. pr. civ., tribunalul a respins ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta în interes propriu O.M., solicitând modificarea în tot a ambelor hotărâri în sensul respingerii acţiunii introduse de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar.

În motivarea recursului s-a arătat că în anul 2007 intervenienta a cumpărat imobilul în discuţie de la O. N. şi O. A. în temeiul unui antecontract de vânzare-cumpărare şi, întrucât apartamentul era foarte mic şi nu dispunea de o baie, a amenajat baia în discuţie.

Această amenajare pe o suprafaţă de 4 mp., cu un wc şi un loc de duş a vizat o încăpere existentă, fiind destinată exclusiv necesităţilor zilnice specifice mediului urban.

Recurenta a mai arătat că după încheierea procesului verbal de constatare a contravenţiei a făcut demersuri pentru a obţine autorizaţie de construcţie în legătură cu această baie amenajată.

În drept şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.Examinând recursul prin prisma celor arătate şi în condiţiile prevăzute de art.

304 raportat la art. 306 şi art. 312 C. pr. civ. instanţa a reţinut următoarele:Reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al

Municipiului Timişoara au formulat o acţiune de chemare în judecată împotriva pârâtului O.N. solicitând obligarea acestuia la desfiinţarea construcţiei executată fără autorizaţie, de circa 4 mp, constând în wc şi loc de duş.

Primele instanţe au admis acţiunea reclamanţilor şi au dispus demolarea construcţiei, respingând şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienta O.M.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 12.01.2007, intervenienta O.M. a devenit beneficiara unei promisiuni de vânzare-cumpărare în schimbul preţului de 8.600 lei achitat integral.

După încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, intervenienta O.M. a preluat folosinţa apartamentului cumpărat şi, pentru a putea asigura condiţiile minime de igienă în mediul urban, a amenajat cu destinaţia de baie acel spaţiu alăturat de 4 mp.

Pagina 35 din 43

Organele administrative de specialitate au constatat contravenţia săvârşită prin procesul verbal nr. 176/663/25.11.2010 şi au stabilit în sarcina proprietarului O.N. obligaţiile impuse de Legea nr. 50/1991.

Amenda a fost achitată şi, în continuare, intervenienta în interes propriu în numele pârâtului O.N. a depus la data de 28.03.2012 documentaţia tehnică pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie.

Autoritatea administrativă competentă răspunde proprietarilor O.N. şi O.A. prin adresa depusă la fila 10 dosar recurs că a fost înregistrată documentaţia tehnică, însă nu poate fi emisă autorizaţie de construcţie deoarece există proces verbal de constatare a contravenţiei şi proces pe rolul instanţei.

Motivarea primelor instanţe se bazează pe ideea că pârâţii au achitat sancţiunea contravenţională şi nu au atacat procesul verbal de contravenţie care a devenit titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 31 şi 37 din O.G. nr. 2/2001.

De asemenea, Judecătoria Timişoara a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către O.M., cu motivarea că aceasta nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 49 C. pr. civ.

Soluţiile primelor instanţe sunt strict formale şi nu au în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1991 modificată, act normativ care permite persoanei care a executat o construcţie fără autorizaţie să intre în legalitate, inclusiv prin modalitatea solicitării autorizaţiei de construcţie şi a întocmirii documentaţiei necesare.

În speţă, această activitate de intrare în legalitate a fost îndeplinită de către intervenienta în interes propriu O.M., proprietara de fapt a locuinţei şi persoana care a realizat efectiv acea construcţie de aproximativ 4 mp., cu destinaţia de baie, în numele proprietarilor pârâţi O.N. şi soţia O.A.

În aceste condiţii, respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de către O.M. s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 49 alin. (2) C. pr. civ., intervenienta justificând propriul său interes şi drept în participarea în acest proces.

Mai mult, din cele prezentate rezultă că aceasta este persoana care a executat efectiv lucrarea în legătură cu care se solicită de către reclamanţi desfiinţarea, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare menţionat.

Reţinându-se calitatea procesuală şi participarea în proces a intervenientei O.M., în condiţiile art. 49 alin. (2) C. pr. civ. s-a analizat, în continuare, susţinerea acesteia cu privire la inoportunitatea desfiinţării construcţiei în litigiu.

Astfel, intervenienta O.M. este o persoană de bună-credinţă care a acţionat, la momentul constatării contravenţiei, în sensul intrării în legalitate prin întocmirea documentaţiei tehnice şi depunerea acesteia la autoritatea administrativă competentă în numele proprietarului pârât O.N.

Activitatea de amenajare a spaţiului de aproximativ 4 mp. cu destinaţia de baie, din punct de vedere al satisfacerii intereselor elementare de locuinţă şi trai zilnic, în condiţiile existenţei şi a unui copil de vârstă preşcolară, a reprezentat o necesitate decentă pentru nivelul de viaţă în mediul urban, iar această împrejurare coroborată cu manifestarea de voinţă a intervenientei, în sensul intrării în legalitate, arată că, la momentul soluţionării recursului, acţiunea de demolare a acelui spaţiu şi lipsirea de utilităţile elementare (baie) ar produce consecinţe mai grave decât desfăşurarea până la capăt a activităţii de intrare în legalitate şi obţinerea avizului de autorizare pentru construcţia executată.

De altfel, reclamanţii nu au dovedit pe parcursul procesului că baia amenajată ar afecta construcţia principală sau drepturile de proprietate ale altor coproprietari, împrejurare ce întăreşte susţinerile constate ale intervenientei O.M. în sensul că

Pagina 36 din 43

amenajarea acelei băi a vizat doar necesităţi elementare de trai şi nu a dus la încălcarea altor drepturi aparţinând altor coproprietari.

Faţă de cele arătate, Curtea a admis recursul declarat de către intervenienta în interes propriu O.M. împotriva deciziei civile nr. 774 din 14.12.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 18761/325/2011, a modificat-o şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta O.M. şi a respins acţiunea civilă introdusă de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul Local Timişoara, împotriva pârâtului O.N. (opinia majoritară)

În prezenta cauză a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 774/A din 14.12.2012 a Tribunalului Timiş numita O.M., care a formulat cerere de intervenţie principală (în interes propriu) în faţa primei instanţe, cerere ce nu a fost încuviinţată în principiu.

Prin cererea de recurs este criticată soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a cererii sale de intervenţie principală, solicitându-se casarea celor două hotărâri cu trimitere la instanţa de fond pentru ca in calitate de intervenientă să poată face probele necesare apărăii intereselor sale şi ale familiei, fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.

Referitor la cazul de modificare prevăzută de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., se constata ca decizia din apel este motivata, iar considerentele sale nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele de fapt si de drept pe care tribunalul le-a avut în vedere atunci când a pronunţat soluţia, inclusiv în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei judecătoriei de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu din perspectiva art. 49 şi 50 C. pr. civ.

Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel interpretând şi aplicând în mod corect legea.

Astfel, în cazul intervenţiei principale, terţul, conform art. 49 alin. (2) C. pr. civ., „invocă un drept al său". Cererea lui de intervenţie are astfel semnificaţia unei veritabile „cereri în justiţie" care ar fi putut fi introdusă separat. Tocmai pentru economie de timp şi de mijloace, legea i-a permis să acţioneze direct printr-o cerere incidentă, lărgind astfel litigiul iniţial.

Or, în faţa primei instanţe, recurenta a depus o cerere pe care a intitulat-o „cerere de intervenţie în interes propriu”, fără însă să îndeplinească exigenţele unei intervenţii principale.

Astfel, aşa cum rezultă din cererea aflată la dosarul judecătoriei, recurenta a arătat că a încheiat cu pârâţii o promisiune sinalagmatică de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. 2, obligându-se să intre în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire în ceea ce priveşte construcţia de cca. 4 mp. din plăci de gips carton acoperit cu plăci ondulate şi solicitând suspendarea cauzei în baza art. 242 pct. 1 C. pr. civ. până la finalizarea demersurilor sale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, cererea intervenientului principal trebuie să reprezinte o „cerere în justiţie”, o veritabilă „acţiune”, cu existenţă independentă, autonomă, prin care intervenientul tinde să câştige obiectul procesului, care modifică elementele iniţiale ale litigiului, atât sub aspectul obiectului acestuia - o pretenţie nouă - cât şi sub aspectul părţilor - un nou reclamant.

Or, în speţă, recurenta O.M. nu a formulat o pretenţie nouă în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată aşa cum prevede art. 50 alin. (1) C. pr. civ. Se observă faptul că o asemenea cerere nu putea avea o existenţă autonomă faţă de litigiul pornit între reclamanţi şi pârât, astfel încât nu poate fi calificată juridic ca fiind o cerere de intervenţie principală ce poate fi încuviinţată în principiu.

Prin urmare, criticile aduse de recurentă deciziei pronunţate în apel nu sunt fondate, motiv pentru care opinia minoritară este în sensul respingerii recursului formulat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. pr. civ. (opinie separată).

Pagina 37 din 43

13.Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ. Condiţii de admisibilitate

- Codul de procedură civilă: art. 322 pct. 7, art. 327 alin. (1)

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri se poate cere în situaţia în care hotărâri definitive au fost date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, admiterea cererii având ca efect anularea ultimei hotărâri.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 719 din 15 mai 2013, F.Ş.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 12.06.2012, revizuienta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara, anularea deciziei civile nr. 730/R/08.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 25931/325/2010, pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., respectiv contrarietate cu sentinţa civilă nr. 11.045/24.04.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 99/325/2010.

În motivare a invocat că prin sentinţa civilă nr. 11.045/25.04.2012, Judecătoria Timişoara a admis o primă acţiune şi a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara la plata de despăgubiri aferente perioadei 02.12.2009 – 30.04.2010 cu titlu de dezdăunări pentru lipsa de folosinţă în privinţa cotei sale de drept de 10/24 părţi din apartamentul nr. 6; cuantumul daunelor fiind inferior pragului de 2000 lei, sentinţa este irevocabilă în condiţiile art. 1 pct. 11, art. 299 alin. (11) C. pr. civ., a susţinut revizuenta.

Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 26.704/03.11.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 25.931/325/2010 a fost admisă o a doua acţiune în sensul obligării aceluiaşi pârât la plata de dezdăunări cu acelaşi titlu pentru perioada 01.05.2010 – 31.03.2011, cu privire la acelaşi apartament.

Această hotărâre a fost modificată prin decizia civilă nr. 730/R/08.06.2012 a Tribunalului Timiş (decizie a cărei anulare se cere) în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Astfel, cu referire la aceeaşi problemă de drept, în dosare diferite şi între aceleaşi părţi, instanţele au dat hotărâri potrivnice.

Chiar dacă perioadele în privinţa cărora instanţele s-au pronunţat astfel sunt diferite, dispoziţiile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă sunt incidente faţă de cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Esertas contra Lituaniei, arată revizuenta.

În drept a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă.Examinând cererea revizuentei prin prisma criticilor formulate şi în baza art.

322 pct. 7 C. pr. civ., instanţa reţine următoarele:În baza art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă se poate cere revizuirea dacă

există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau diferite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, consecinţa admiterii cererii fiind anularea ultimei hotărâri potrivnice, conform art. 327 alin. (1) C. pr. civ.

Se observă, în primul rând că, în cauză, revizuenta a invocat contrarietatea dintre două hotărâri judecătoreşti, dintre care una era definitivă la data formulării prezentei cereri.

Pagina 38 din 43

Contrar susţinerilor recurentei, sentinţa civilă nr. 11.045/24.04.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 99/325/2010 nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 pct. 11, art. 299 alin. (11) C. pr. civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, împrejurare ce rezultă din faptul că sentinţa a fost criticată pe calea apelului şi, ulterior, a recursului, căi de atac reţinute de instanţe ca fiind admisibile.

În consecinţă, condiţia existenţei a două hotărâri definitive la data sesizării instanţei de revizuire nu este îndeplinită.

În al doilea rând, instanţa are în vedere că reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. pr. civ. are ca efect anularea ultimei hotărâri dintre cele constatate a fi potrivnice.

Cum, faţă de cele mai sus-arătate, legea cere ca hotărârile să fie definitive, se observă că sentinţa civilă nr. 11.045/24.04.2012 dată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 99/325/2010 a rămas definitivă prin decizia civilă 861/A dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 99/325/2010 la 29.11.2012, deci ulterior pronunţării deciziei 730/R/08.06.2012 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 25.931/325/2010, a cărei anulare o cere revizuenta.

În consecinţă, nefiind ultima hotărâre definitivă în sensul art. 327 alin. (1) C. pr. civ., decizia civilă nr. 730/R/08.06.2012 a Tribunalului Timiş nu poate fi anulată.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. pr. civ., art. 327 alin. (1) C. pr. civ., instanţa a respins cererea de revizuire formulată de revizuientă.

14.Hotărâre care nu poate fi atacată cu apel. Interpretarea art. 3041 C. pr. civ.

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 3041, art. 316 raportat la art. 295 alin. (1)

Sesizată în condiţiile art. 3041 C. pr. civ., instanţa de recurs nu poate examina decât criticile formulate de parte pe calea recursului, cu aplicarea corespunzătoare a art. 306 alin. (2) C. pr. civ. (opinie majoritară)

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 591/R din 17 aprilie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 271/28.01.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1015/108/2012, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale Bucureşti, având ca obiect despăgubiri rezultate din expropriere.

A fost anulată în parte Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 99.A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 19.000 lei,

echivalentul a 4.190 euro, la un curs de 4,5426 lei, obţinută din înmulţirea suprafeţei de 1.091 mp cu 3,84 euro/1 mp., cu titlu de despăgubiri aferente terenului expropriat, situat în localitatea P., în suprafaţă de 1.091 mp., calculată de la data de 10.10.2011, precum şi daune rezultate în urma exproprierii în sumă de 5.100 lei, echivalentul a 1.130 euro, la acelaşi curs valutar.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 20.02.2012 reclamanta F.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 99;

Pagina 39 din 43

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea reală a terenului expropriat în suprafaţă de 1091 mp., respectiv suma de 10.910 euro, raportat la valoarea de 10 euro/mp; cu cheltuieli de judecată, invocând în drept dispoziţiile art. 9 pct. 10 din H.G. nr. 941/2004.

În calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra terenului mai sus menţionat, a fost înştiinţată că pe o suprafaţă de 1091 mp. din terenul de mai sus urmează să treacă autostrada „Arad-Nădlac”, pentru această suprafaţă de teren expropriată urmând a i se plăti despăgubiri, iar în data de 08.10.2011, cu ocazia întrunirii Comisiei pentru aplicarea Legii nr.198/2004, prin Procesul-verbal nr.99 s-a stabilit ca limită a despăgubirilor suma de 0,16 euro/mp; a arătat că nu este de acord cu această limită a despăgubirilor, considerându-o infimă faţă de valoarea de circulaţie a terenurilor pe piaţă, precum şi faţă de valoarea despăgubirilor acordate anterior, acestea având o valoare cuprinsă între 4,34 euro şi 10 euro/mp.

Potrivit art. 26 alin (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994-aplicabil potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială la data întocmirii raportului de expertiză precum şi de daunele aduse proprietarului, sau după caz altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”. Prin urmare, legiuitorul a statuat că despăgubirea cuvenită persoanei expropriate este formată din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului şi/sau unor terţi, prin măsura exproprierii. În ceea ce priveşte prima componentă a despăgubirii, – valoarea reala" a bunului expropriat, aceasta este determinată de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.

Din probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 99 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 255/2010 s-a dispus exproprierea de la reclamantă a suprafeţei de 1091 mp., din terenul situat în localitatea P., şi s-a stabilit ca limită a despăgubirilor suma de 0,16 euro/mp .

Stabilirea despăgubirilor cuvenite în caz de expropriere, chiar dacă aceasta se realizează în temeiul legii speciale – Legea nr. 255/2010 – se face în conformitate cu prevederile cadrului normativ general cuprins în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa a procedat conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, numind o comisie de trei experţi, din care unul desemnat de instanţă şi câte unul nominalizat de reclamantă, respectiv de către pârâtul expropriator; din raportul de expertiză tehnică judiciară a rezultat că valoarea pe 1 mp. a terenului expropriat, este de 3,84 euro/1 mp.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă (justă) despăgubire, în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă nu numai de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Or, o dreaptă sau justă despăgubire presupune acordarea proprietarului expropriat a preţului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bună voie terenul, acesta fiind preţul pieţii, adică preţul cu care se vând sau se cumpără, în mod obişnuit astfel de terenuri.

Fiind în realitate o vânzare forţată, în care consimţământul vânzătorului nu este cerut de lege, în considerarea efectelor general benefice a utilităţii publice căreia îi va fi afectat imobilul, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă doar un preţ echivalent cu preţul la care s-ar fi vândut, în mod normal bunul, în cazul unei vânzări obişnuite, consimţite de ambele părţi, dar şi eventualul prejudiciu cauzat proprietarului-vânzător, reprezentat inclusiv de eventualul beneficiu

Pagina 40 din 43

de care a fost lipsit ca urmare a unei exproprieri intempestive, în raport de lucrările realizate şi care urmau să aducă un beneficiu cert şi previzibil.

Tribunalul a reţinut că nu rezultă că terenul cu pricina ar fi fost cultivat până la momentul la care a intervenit exproprierea, ori că ar fi fost dat în arendă, astfel că acordarea de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu eventual şi incert, legat de imposibilitatea cultivării terenului expropriat, nu îşi are nicio fundamentare legală.

Pentru aceste considerente, instanţa a dispus conform celor mai sus arătate.Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale S.A. România - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara care a criticat-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acţiunii.

În motivare, a indicat elementele componente ale despăgubirii propuse şi neacceptate de expropriat (valoarea imobilului şi prejudiciul cauzat), elemente care, în opinia sa, au fost avute în vedere la calculul despăgubirilor contestate în prezenta cauză şi a expus criteriile ce stau la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor.

A învederat că preţul stabilit prin raportul de evaluare efectuat anterior exproprierii este corect, datele cuprinse aici fiind conforme cu dispoziţiile legale.

A arătat că, în prezent, cadrul legal al exproprierii e reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 255/2010, raportul de evaluare fiind întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 71 din lege, ale Legii nr. 33/1994 şi ale standardelor internaţionale de evaluare, valoarea stabilită în cuprinsul său fiind una specială, mai mare decât valoarea de piaţă, interesul general [în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004] fiind corelat cu cel privat, al proprietarilor.

A arătat că indicatorii tehnico-economici ai obiectivului „autostrada Nădlac-Arad” au fost aprobaţi prin H.G. nr. 1480/2009, iar suma globală necesară despăgubirilor a fost stabilită prin H.G. nr. 416/2010 şi suplimentată prin H.G. nr. 1248/2010.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 3041, 306

alin. (2) C. pr. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. pr. civ., văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, care, în principiu, nu determină rejudecarea în fond a cauzei.

De la regula caracterului nedevolutiv al recursului există excepţia introdusă de dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. potrivit cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu este supusă apelului (situaţia în cauză) nu este limitat la motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. pr. civ., instanţa putând să analizeze cauza sub toate aspectele.

Având în vedere dispoziţiile art. 316 C. pr. civ., efectul devolutiv al prezentului demers judiciar al pârâtului este supus (şi) limitării exprimate prin adagiul „tantum devolutum quantum appellatum”, instanţa de recurs neputând examina cauza decât cu referire la motivele (inclusiv altele decât cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., conform celor mai sus-arătate) expuse de recurent, cu excepţia prevăzută de art. 306 alin. (2) C. pr. civ.

În cauza de faţă, prima instanţă a admis în parte cererea reclamantei şi a majorat cuantumul despăgubirilor cuvenite acesteia ca urmare a exproprierii, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi dispoziţiile legale indicate în considerentele hotărârii recurate.

Or, pe calea prezentului recurs, pârâtul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1), (2) din Legea nr. 33/1994 referitoare la componentele despăgubirii şi la calculul cuantumului acestora, la evoluţia legislaţiei speciale în materie de

Pagina 41 din 43

expropriere, la principiile exproprierii pentru utilitate publică şi a invocat legalitatea raportului de evaluare pentru estimarea valorii de despăgubire conform Legii nr. 255/2010.

Se constată, astfel, că susţinerile recurentului au caracter general, ele neconstituindu-se în critici punctuale ale modului în care prima instanţă a interpretat şi aplicat normele legale pe care şi-a întemeiat hotărârea, ale concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ale modului în care experţii au ajuns la concluziile expuse în raportul întocmit, ale criteriilor avute în vedere de aceştia şi de instanţă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Cum recurentul însuşi nu a formulat critici în sensul menţionat, în lipsa investirii nici instanţa de recurs nu poate examina sentinţa sub aceste aspecte decât cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 129 alineat ultim C. pr. civ. şi a principiului „tantum devolutum quantum appellatum”, mai sus menţionat.

Pentru aceste considerente, văzând că dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., art. 3041 C. pr. civ., instanţa a respins recursul declarat de pârât.

15.Revizuire. Condiţii. Inadmisibilitate

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 322 alin. (1)

Potrivit art. 322 alin. (1) C. pr. civ., pot face obiectul unei cereri de revizuire hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile instanţei de recurs atunci când evocă fondul.

Astfel, în cazul în care instanţa de recurs a reţinut excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi, deci, nu a evocat fondul cauzei, cererea de revizuire este inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 795 din 29 mai 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 795 din 29 mai 2013, pronunţată în dosarul nr. 216/59/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuienta B.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 246 din 19 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 1077/55/2012.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente:La termenul din 29.05.2013, în baza art. 137 alin. (1) şi art. 322 alin. (1) C. pr.

civ., instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.Conform art. 322 alin. (1) C. pr. civ., pot face obiectul unei cereri de revizuire

hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile instanţei de recurs atunci când evocă fondul.

În speţă, revizuienta a formulat cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 246/R/19.02.2013 a Curţii de Apel Timişoara, prin care instanţa de recurs a constatat nul recursul pârâtei în baza art. 306 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 301 şi 303 C. pr. civ., întrucât nu a motivat recursul în termenul legal.

Prin urmare, instanţa a reţinut excepţia nulităţii recursului pârâtei pentru nemotivare, situaţie în care motivele de recurs nu au fost analizate şi deci nu s-a evocat fondul cauzei.

În consecinţă, hotărârea instanţei de recurs nu poate face obiectul unei cereri de revizuire.

Pagina 42 din 43

Faţă de aceste considerente, în baza art. 322 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuienta B.A.M., prin mandatar B.G., împotriva deciziei civile nr. 246/19.02.2013, pronunţată de Curea de Apel Timişoara în dosarul nr. 1007/55/2012.

Pagina 43 din 43