MOȘ COSTACHE GIURGIUVEANU (”Enigma Otiliei” de George Călinescu)

Dorindu-și să scrie un roman ”al nulității”, al societății corupte românești de la începutul secolului XX, George Călinescu adoptă formula romanului realist-obiectiv de factură balzaciană (realismul critic). Aceasstă alegere estetică impune și conturarea personajului drept tipic, veridic, reflectând viciile societății, așa cum se observă și în cazul lui Costache Giurgiuveanu.

Statutul social îl definește în raport cu mai multe ipostaze. Este văduv, ambele soții murindu-i, dar rămâne tată vitreg pentru Otilia Mărculescu (deși nu o adoptă legal). Este un om în vârstă (peste 60 ani), dar care se înfricoșează din cauza bolii și a morții doar după ce are primul atac cerebral. Frate al Aglaei Tulea, de care îi este frică, seamănă cu ea prin zgârcenie și prin ochii bulbucați. Acceptă să fie tutorele lui Felix Sima, fiul cumnatului său, dr.Iosif Sima din Iași, pt.că poate să administreze averea acestuia și să profite de bani până tânărul devine major. Deși sora lui face tot posibilul să câștige ea toată averea, prietenul și sfătuitorul lui moș Costache, Leonida Pascalopol, reușește să îl convingă să pună 100.000 lei într-un cont pt.dra Otilia.

Ca tipologie, moș Costache poate fi considerat personaj principal, pentru că un plan narativ al romanului vizează lupta rudelor pentru averea sa, în timp ce grupul format din Otilia, Felix și Pascalopol sunt considerați dușmani care ar putea împiedica îmbogățirea „clanului” Tulea. Totodată, moș Costache este și un personaj realist, cu calități și defecte, construit tipic pentru avar (tipologia zgârcitului fiind preferată și de Balzac). Față de Aglae, care se definește doar prin zgârcenia de orice fel (nu doar materială, ci și afectivă, neiubind pe nimeni), moș Costache se umanizează prin iubirea pentru „fe-fetița” lui și prin teama de moarte.

Portretul fizic este plasat de narator în incipitul romanului, fiind al doilea personaj „introdus pe scenă” (după Felix). Înfățișarea sa îl transformă într-un bătrânel simpatic: chel, scund, slab, cu doar doi dinți, cu buze groase, cu ochi bulbucați. Mirosul de tutun și glasul șoptit/răgușit îl individualizează și mai mult. Vestimentația este scoasă în evidență când cade prima dată bolnav și scoate și mai mult în evidență zgârcenia bătrânului, deși secvența narativă a consultației de către doctor stârnește comicul: ghetele uzate, ciorapii găuriți, nădragii legați jos cu sfoară. Reacțiile fiziologice sunt utilizate ca o tehnică de costruire a analizei psihologice, dezvăluind stările personajului: „clipind rar și moale” (se preface a nu înțelege); „bolborosi moș Costache” (nu vrea să își exprime clar părerea).

Portretul moral este complex, construit pe zgârcenie ca trăsătură dominantă. Astfel, o secvență narativă semnificativă este cea în care, bucuros că Otilia insistă să nu fie adoptată, vrea să îi dea 100 lei să își ia o rochie. Se răzgândește, însă, rapid și îi propune să își ia ea singură rochia și el o va plăti ulterior, când nu este „așa strâmtorat” cu banii. Iubirea pt.Otilia este și ea o trăsătură dominantă; chiar dacă nu îi anulează zgârcenia, moș Costache este sensibil la rugămințile și la argumentele Otiliei. Alte calități ale eroului (sensibil în fața altor orfani, chibzuit, bun comerciant, cu un simț al afacerilor iscusit, descurcăreț) se împletesc cu defectele acestuia (fricos, ezitant a lua decizii, disimulat, viclean, tăcut, încăpățânat) . La nivel de conflicte, se remarcă tensiunile datorate surorii care vrea toată averea pentru ea: deși moș Costache nu dorește să le lase lor casele și banii, faptul că nu își face testament în favoarea Otiliei va lăsa „poarta deschisă” pt. Aglae. Mai evident spre final este conflictul cu Stănică Rațiu: știind că bătrânul a vândut un restaurant și ține banii în casă, acesta îi descoperă sub salteaua bolnavului și îi fură, ceea ce provoacă șocul și moartea bătrânului. De fapt, Stănică este ca un instrument al destinului, are o funcție justițiară, pedepsindu-l pe bătrân pentru lăcomia lui (dacă acesta i-ar fi lăsat toți banii lui Pascalopol să îi depună la bancă pe numele Otiliei, Stănică nu ar mai fi avut ce să fure).

Conturarea personajului apeleaza atât la modalități directe (narator, alte personaje, autocaracterizare), cât și la modalități indirecte (comportament, limbaj, raportare la mediu, onomastică, relații cu alte personaje, monolog). Astfel, naratorul îl descrie pe moș din punct de vedere fizic cu multă simpatie („un omuleț subțire și puțin încovoiat”) sau îl ironizează fin („privind ca un protejat în ochii Otiliei” pt.a nu fi silit să răspundă/să decidă el). Alte personaje îi surprind și calitățile, și defectele la modul realist: „papa este un om bun(…), însă are ciudățeniile lui” (Otilia); „bietul moș Costache, avar, e drept (…), dar nu făcea nicun rău nimănui” (Felix). Stănică are un ton laudativ („moșul e pezevenghi”), în timp ce Aglae îl critică („e încăpățânat”). Autocaracterizarea apare rar, pt.că bătrânul nu prea vorbește; doar când are primul accident cerebral, îi ține pe Felix și pe Weissmann toată noaptea de povești, pt.că îi este frică („n-am avut noroc nici cu a doua nevastă”;„Când unui om îi este dat să trăiască, trăiește în cuiuda doctorilor, ce-mi umblați mie cu două doftorii?”). Sau, când Aglae îl ia la rost că vinde lucruri din casă, se înfurie: „eu prost? Eu nu sunt în toate mințile?”. Comportamentul său reflectă trăsătura dominantă, zgârcenia, în orice situație. De pildă, ia hotărârea de a-i construi o casă Otiliei, dar adună materiale de la alte case demolate, iar cheltuielile le pune în contul lui Felix. Sau, când e bolnav prima dată, cu toată spaima, încearcă să îi vândă lui Weissmann o seringă. Limbajul său se definește mai ales prin bâlbâială („n-n-n-are” sau „fe-fetița”), tactică prin care scapă de răspunsurile incomode sau prea lungi. Raportarea la mediu reflectă faptul că bătrânul este un exponent al burgheziei înavuțite din rândul negustorilor, dar și un om care știe cum să își exploateze fiecarebănuț (închiriază case și restaurante, e cămătar, ia chiria în bani sau sub formă de cărți/obiecte pe care le valorifică/vinde mai departe etc.). Onomastica alătură apelativul „moș” (=bătrânețea), prenumele vechi cu terminație grecească („Costache”) și numele derivat de la orașul Giurgiu (pt.că strămoșii săi macedonieni s-au stabilit acolo și au pornit o afacere cu cherestea). Relațiile cu celelalte personaje sunt complexe: o crește pe Otilia, simțind că are o datorie morală față de ea (din moment ce toți banii mamei au rămas ai lui), dar nu o poate scăpa de umilințele provocate de Aglae și de Aurica; acceptă să îi fie tutore lui

Felix, pt.că are avantaje materiale, dar și se încrede în el. Ascultă parțial sfaturile lui Pascalopol, pt.că știe că acesta are bani și e generos, nu îl va fura. Cu clanul Tulea este într-un conflict permanent, chiar dacă nu este evident, știind foarte bine că sora și nepoții îi vânează averea, însă prudența și zgârcenia îl împiedică să își ia toate măsurile, astfel încât averea să îi rămână Otiliei. Ca monolog, se remarcă dorința personajului de a-și evoca toată viața (când e bolnav prima dată), pt.a uita de frica morții.

În concluzie, moș Costache rămâne o figură emblematică pt.tipologia avarului în literaturea română. Față de modelul balzacian sau față de personaje precum Hagi-Tudose al lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea (în stare să taie coada pisicii pt.a nu ține prea mult ușa deschisă și pt.a nu veni frigul), moș Costache trezește simpatia și chiar mila în sufletul cititorului.