Particularitati de caracterizare ale unui personaj

Otilia Marculescu 

Otilia Marculescu este "eroina mea lirica, proiectia autorului in afara”, "tipizarea mea in ipostaza feminina", isi marturisea George Calinescu afinitatile cu acest personaj.

Otilia este personajul principal si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), reprezentativ pentru modernitatea romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala, reprezentand enigmatica drama a feminitatii/ tipul eternului feminin, servind ca motiv pentru constituirea acesteia si ca personaj eponim al romanului calinescian (care da numele operei - n.n.).

Otilia Marculescu reprezinta misterul feminitatii adolescentine, in zugravirea caruia autorul este inspirat de o persoana deosebita, intalnita in copilarie: ”fata cu parul ca un fum, exuberanta si reflexiva, culta, nebunatica, serioasa, furtunoasa, meditativa, muzicanta”, insusi marturisind: ”Ori da cate ori imaginatia mea a inregistrat o fiinta feminine, in ea era un minimum de Otilia.”

Ca eroina realista moderna, Otilia este tipica pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistica si atractie catre lux si calatorii in strainatate, ceea ce ar constitui o componenta importanta a femeii enigmatice dintotdeauna.

Prin comparatie cu alte personaje ale romanului, Otilia este un pj atipic. Atipicul personajului ii confera acestuia aura de mister care da unei femei farmec. Acest farmec se poate traduce si prin sintagma eternului feminin, care concentreaza in ea fascinatia pe care o provoaca o femeie deosebita. Pt pj masculine, atipicul este reprezentat prin eros(promisiunea erotica): directa- Felix, mascata – Pascalopol, senszual-vulgara – Stanica, si sexual-maladiva - Titi.

Pt personajele feminine, atipicul se concentreaza intr-un cod de principii conservatoare conform carora femeia trebuie sa-si asume o existenta casnica, dependenta de barbat: pt Aglae si Aurica – o femeie frivola, fara preocupari gospodaresti si nu reprezinta siguranta in casatorie.

  Din punct de vedere al statutului social , Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie frumoasa si bogata, care murise "de suparare" si-i lasase lui toata averea, deopotriva cu indatorirea cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Costache o iubeste ca pe fiica lui, dar are un statut incert din cauza avaritiei acestuia si a respingerii de catre clanul Tulea, pt care este o rivala la mostenire. Un aspect subliniat de narator prin caract.directa -> singurul pj feminin rafinat, citeste carti si reviste frantuzesti, studiaza pianul, are o relative independenta economica si o atitudine relaxata fata de mostenirea virtuala a lui Costache.

Daca majoritatea pj romanului sunt conturate ca tipuri umane prin scena intrarii lui Felix in casa de pe strada Antim, Otilia Marculescu este un pj caracterizat capitol la rand prin tehnica moderna a comportamentismului, scapand determinarilor tipologice. Aceasta permite reflectarea personalitatii sale in oglinzile interoare ale diverselor pj, tehnica numita reflectare poliedrica. => Personajele care intra in contact cu Otilia, detin o parere despre aceasta, formulate fie explicit, realizand scurte caract. directe, fie o sugereaza prin aprecieri si comentarii conjuncturale.

Cea mai importantă modalitate de caracterizare  este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin acţiuni, atitudini, gesturi, limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică şi frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de devotament, de neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea.

O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială care stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta înciudată a lui Stănică. Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”.(scena I)

Relativizarea imaginii personajului se obţine prin tehnica poliedrică de construcţie a acestuia. Otilia e caracterizată diferit şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de majoritatea personajelor din roman. Dintre pj masculine se desprind Pascalopol si Felix, care dovedesc o mai buna intuitive a personalitatii in formare a Otiliei. Fiecare dintre cei doi o va numi “o enigma”, caracterul enigmatic provenind din ceea ce era Otilia la acea varsta, adolescent in procesul transformarii in femeie.

In relatie cu Felix, Otilia se conduce dupa reguli rationale. Iubind-o exaltat, Felix se dovedeste a fi mai copilaros, neintelegand ca Otilia de acum are nevoie de o iubire mai matura, care sa-I asigure atat situatia materiala, cat si libertatea de miscare si de actiune. Felix insa nu e pregatit pt asa ceva, crezand sincer ca iubirea sa e absoluta, nedeterminata de senzulaitate, inocenta, platonica. El vede in Otilia femeia totala: trup si spirit. Ceea ce-l deruteaza insa este familiaritatea cu care aceasta il trateaza: “Otilia era familiara, libera in miscari, si ceea ce cu alta fata trebuia castigat dupa indelungi tactici, cu ea se castiga dintr-odata.”

Otilia detine simtul relativului prin inteligenta superioara. La un moment dat, Felix o vede ca pe o „intelectuală blazată care nu vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt adevărate decât pe jumătate. În felul ei, Otilia  “se comunică” mereu partenerului, se „luminează” cu o luciditate care ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele sentimentului. O conversaţie între Felix şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei condiţii. Este una dintre puţinele scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ), specifice conversaţiilor ei obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este autocaracterizarea , dezvăluind profunzimea caracterului fetei, din care decurg intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”. (scena II)

Felix ramane un idealist pana la sfarsit, ratandu-si sansa, atunci cand, dupa moartea cu Costache, Otilia vine in camera lui pt a-I dovedi ca-l iubeste. Gestul ei de curaj care denota in acelasi timp maturitate a asteptarilor concrete, el ii raspunde cu acelasi idealism puritan, declarand cu ostentatie, fara a sti daca e capabil de o asemenea jertfa, ca e dispus sa o astepte oricat. A doua zi, descoperind ca aceasta a plecat, traieste adolescentin propria sa drama, alergand pe strazi si, mai apoi afland de casatoria ei cu Pascalopol, urandu-l pe mosier. (scena III)În comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă de virtualităţi, o incarnare a libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite din această perspectivă, foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”, i se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea că-şi detestă condiţia socială: „Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. În acest mod se explică fuga finală cu Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi de ordin afectiv. Mai

târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără personalitate a celei dintâi. (p. p.erosului exaltat)

Fire vulgara, dornica de aventura, ocazie si interes, Stanica Ratiu intrevede la Otilia modelul de “fata desteapta” , care “se descurca-n viata”. Prin aceasta el intelege frivolitate senzuala, cochetarie, capacitate de flirt: ”Numesc desteapta o femeie care suceste capul barbatilor. Asta e rostul femeii.” Pentru ca vede in Otilia mijlocul de a obtine averea batranului, el incearca o data o voalata cerere in casatorie: “de ce sa ramana atata avere pe mainile altora? Esti tanara, inteligenta. Fie vorba intre noi, dai o lovitura.[…] Spune-mi o vorba si sunt gata.”(p.senzual-vulgara)Superficial si depravat, ii sugereaza si lui Felix sa se foloseasca de ea ca de o femeie usoara.

Titi, fiul debil al Aglaei, este atrasa de Otilia ca de orice femeie, vazand in ea promisiunea satisfacerii. Incapabil sa seduca prin farmec, stangaci si molau, acesta crede, inspirat de mama sa, ca Otilia nu e decat o femeie usoara si nu se sfiieste in repetate randuri sa o agaseze prin insistentele lui grosolane: “Intr-o zi, insa, Titi, dupa o lunga sedere nemotivata in apropierea Otiliei[…] indrazni un gest oarecare de concupiscenta, care irita pe fata. – esti nebun, Titi, tipa ea, pleaca de aici!”(p.sexual-maladiva)

Pascalopol, cel mai rafinat pj al romanului, are o atitudine oscilanta, nelamurita, penduland intre dragoste virila si iubire paterna fata de Otilia. Distins prin educatie si maturitate, nu recurge la gesturi riscante, nu are orgolii si nu se pasioneaza patetic, traieste in preajma ei pt a-I oferi confortul de care are nevoie, ii indeplineste capriciile de tanara domnisoara si asteapta cu rabdare ca timpul sa decida in favoarea lui. El o admira pofund si o considera “o fiina gingasa”, “o strengarita”, “o artista”, “o floare rara”. Cei doi au o relatie bazata pe respect si familiaritate, dublata de intelegere, care asigura armonia”n-as putea sa-ti spun daca o iubesc pe Otilia ca parinte sau ca barbat, n-am voit sa spun de-acum aceasta grava chestiune.”(p.erosului mascat)

Pentru Aglae, Otilia este “o stricata”, ea vede exuberanta organica a fetei ca fiind usuratate, contrara principiilor logice, patriarhale, potrivit carora, femeia trebuie sa “stea la locul ei”, avand preocupari casnice si ferindu-se de cochetarii. In fapt, strategia Aglaei e dublu articulate: * discreditarea Otiliei pt a anihila un pericol in mostenirea averii lui Costache; * “-” pentru a nu o mai eclipsa pe Aurica: “Pascalopol […]- dumitale ti-ar trebui o femeie blanda, nu prea tanara, care sa te stimeze, nu o zanatica.” (p.conservator-malitioasa)

Aurica, mai directa si incracenata, nutreste invidie fata de Otilia, vazand-o ca o adevrsara de temut in realizarea planurilor sale matrimoniale. Ea insinueaza ca barbatii o prefer pe Otilia doar pt ca e frivola, usuratica, libertine. Se intreaba ce poate vedea Pascalopol la ea “trebuia sa vada in sfarsit ca nu e nimic interesant intr-o dezmatata ca Otilia” , o acuza ca urmareste planuri ariviste, dar, totodata incearca sa imite cochetaria fetei si isi doreste, asemeni unui copil capricios, pianul acesteia, convinsa fiind ca nu poate crea impresie buna eventualilor petitori fara de pian.(p.frustrat-incrancenata)

Pascalopol si Felix, barbati onesti in relatia cu Otilia, lamuresc destinul acesteia. Intalnirea din finalul romanului, in tren, pare o scena cautata tocmai in vederea acestui scop. Epilogul demonstreaza o teza enuntata de Otilia cu ani buni in urma: “noi femeile traim cu adevarat doar patru, cinci ani”.

Aşadar, în personajul Otilia Mărculescu , autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care

impun primatul banului. Soluţionarea conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu accentuează condiţia ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o perspectivă realistă.Speriat, Felix descoperă trăsăturile unei alte femei, parca straina, frumoasa, insa lipsita de farmecul adolescentin al celei pe care o cunoscuse. Este o femei atragatoare, a carei putere de seductie s-a metamorfozat, care atrage probabil prin senzualitate, nu prin acel ceva nedefinit al femeii in formare pe care o cunoscuse.

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva personajului-martor Felix, voce a naratorului obiectiv, care foloseşte tehnica balzaciană a portretului demonstrativ sugerand: delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie, ingenuitate: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect […] era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie” . Detaliul fizionomic, precizarea vârstei şi a potenţialei evoluţii sunt obligatorii în contextul stilului narativ adoptat de autor. Finalul închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”.

 Personaj bovaric, Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire: „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”, explică romancierul. Despre Otilia vorbeşte Felix, vorbeşte Pascalopol, vorbeşte ea însăşi, dar rezultatul final este incertitudinea.

In concluzie, cred ca Otilia este un personaj din familia eroinelor marilor romancieri ruşi. Silueta ei delicată, privirea ochilor albaştri care îl marchează pe Felix definitiv depăşesc paginile romanului, fascinându-l pe cititor. Parerea pe care mi-am facut-o citind acest roman este ca farmecul Otiliei rezida in amestecul de acte si trairi contradictorii, in dezinvoltura baieteasca, al carei rezultat este seductia pe care o provoaca, aflata in tensiune cu feminitatea cochetariilor adolescentine. Desigur ca inocenta acesteia este doar o aparenta, ea intrunind amestecul de mister şi de pragmatism, de candoare şi de realism, reusind sa se conduca dupa reguli rationale si nu affective in relatia cu Felix. Frivolitatea sa, acuzata de Aglae si Aurica, este tot o aparenta, comportamentul dezinvolt si perspectiva relativa, poliedrica , demonstrand mai curand desprinderea ei de tipologia clasica si incadrarea in limitele modernismului.