Castelul de Coral - ridicat de Edward Leedskalnin cu ajutorul levitatiei utilizand forta sunetului

Castelul de Coral - constructie megalitica ridicata cu ajutorul levitatiei

Coral Castle (Castelul de Coral), cu numele original Rock Gate Park, este o structură arhitecturală în calcar, aflată în Homestead, Florida. Această extraordinară operă de inginerie a fost proiectată şi construită de un singur om, Edward Leedskalnin, un sculptor amator leton care a imigrat în America.

Întreaga structură este construită din blocuri mari de piatră unite fără utilizarea mortarului. Piatra folosită se numeşte calcar oolitic, numit şi piatra coral (de unde şi numele Castelul de Coral).

Imensele blocuri de piatră au fost sculptate şi poziţionate sub formă de ziduri, mese mari, scaune cu basoreliefuri şi un turn de locuit. Greutatea totală a structurii este de aproximativ

1100 de tone, şi a fost construită în peste 28 ani, din 1923 până la moartea sculptorului, pe 7 noiembrie 1951.

Ed a deplasat şi sculptat blocuri enorme de piatră, singur, şi fără utilaje moderne, ţinând întotdeauna în mare secret munca sa şi tehnicile utilizate pentru montarea blocurilor, cel mai mare cântărind aproximativ 30 de tone.

Castelul de Coral constă dintr-un turn pătrat cu două etaje (care a fost folosit de Leedskalnin ca locuinţă), situat în colţul unei grădini înconjurate de ziduri megalitice, unde se află sculpturi în formă de stele şi planete, un "telescop" îndreptat spre Steaua Nordului, un obelisc, un cadran solar, o fântână, mese ciudate, scaune în formă de semilună, o cadă de baie, paturi şi un tron regal. Un obelisc cântăreşte 28 de tone.

Având în vedere că s-ar fi servit doar de unelte manuale achiziţionate dintr-un depozit de fier, opera lui Leedskalnin este de mare valoare, în special pentru perfecţiunea cu care blocurile au fost tăiate şi precizia poziţionării lor, obţinută fără a folosi mortar.

Rezerva artistului cu privire la metodele de lucru, plus câteva aluzii referitoare la cunoaşterea tehnicilor secrete folosite la construirea piramidelor din Egipt, au alimentat o serie de ipoteze în legătură cu metodele folosite pentru a construi Castelul de Coral, cum ar fi utilizarea "levitaţiei magnetice" pentru a ridica imensele blocuri de rocă.

Ed efectua o mare parte din lucrările de construcţie în miez de noapte, la lumina unui felinar. Întrebat cum a reuşit să mute blocurile uriaşe de piatră, Leedskalnin a răspuns simplu că a înţeles "bine" legile legate de greutate şi pârghii, astfel că ''nu este dificil, dacă ştii cum''.

Deşi există fotografii care-l descriu pe Leedskalnin angajat în construcţia parcului, folosind stâlpi de lemn şi scripeţi, cercetătorii mai exotici afirmă că sunt uimiţi imaginându-şi posibilitatea de a ridica zeci de tone de piatră cu aceste instrumente simple, mai mult, doar cu efortul unui singur om. Este şi mai misterios, având în vedere că Edward Leedskalnin era un om mic de statură, de abia 1,55 m şi cântărind doar 46 kg.

Rocile folosite pentru a construi Castelul de Coral au fost extrase dintr-o carieră din Florida aflată la aproximativ 15 km, unde formaţiunile de corali pot ajunge la o grosime de până la 1000 m. Incredibil, Ed a tăiat şi transportat uriaşele blocuri de corali folosind doar unelte primitive.

Cum a făcut să transporte blocuri enorme până la Homestead? Leedskalnin avea doar o remorcă de la un camion vechi şi o bicicletă. Cum explică site-ul muzeului, mulţi martori au văzut camionul cu blocuri de piatră deplasându-se de-a lungul zonei Dixie Highway, dar nimeni nu l-a văzut vreodată, de fapt, pe Ed încărcând sau descărcând remorca. Singurii martori au fost doi copii, care au povestit că l-ar fi văzut pe Leedskalnin făcând să "plutească" câteva blocuri de piatră, ca baloanele.

Lucrarea reprezintă o realizare demnă de remarcat din punct de vedere al ingineriei: o poartă ce cântăreşte 9 tone, atât de bine echilibrată, că poate fi acţionată doar la o uşoară atingere cu degetul.

Mecanismul de funcţionare a porţii a fost descoperit în 1986, atunci când, pentru prima dată, a încetat să funcţioneze, astfel că proprietarii muzeului au fost nevoiţi să solicite intervenţia

unei echipe de ingineri care a utilizat o macara. Echilibrul perfect a fost obţinut de Leedskalnin poziţionând prin intermediul unui orificiu făcut de-a lungul axei verticale a porţii o bară metalică, iar aceasta ruginise, după cum au constatat muncitorii. De-a lungul timpului, poarta a fost reparată de mai multe ori, totuşi nu se mai roteşte cu uşurinţă de altădată.

Vorbim de un om care avea doar studii de şcoală elementară, şi cu toate acestea el a fost capabil de a construi un generator de curent alternativ, ale cărui rămăşiţe sunt expuse la muzeu. Şi deoarece nu există martori direcţi ai activităţii sale, ingineri şi oameni de ştiinţă continuă să pună la îndoială metodele de construcţie utilizate de Leedskalnin. Mulţi au comparat metodele secrete ale lui Ed cu cele utilizate pentru construcţia complexului de la Stonehenge, templelor antice greceşti sau piramidelor egiptene.

O tragică poveste de dragoste

Inspiraţia pentru construirea Castelului de Coral i-a venit lui Leedskalnin după o mare dezamăgire în dragoste. Încă tânăr, la vârsta de 26 de ani a fost logodit cu Agnes Scuffs, care l-a părăsit cu o zi înainte de nuntă.

Înnebunit de durere, Leedskalnin i-a promis femeii că va crea o lucrare impresionantă ca o dovadă a iubirii sale profunde pentru ea. Sculptorul a început activitatea în 1923, terminând-o în 1951.

Potrivit istoricilor, singurul omagiu de genul acesta, care se poate compara cu Castelul de Coral, este complexul de la Taj Mahal, construit în 20 de ani, prin munca a mii de sclavi. Monumentul a fost ridicat ca un tribut adus soţiei regelui.

Dar în decembrie 1951 excentricul sculptor s-a îmbolnăvit. A lăsat un mesaj la castel, în care a declarat că va merge la spital, şi a luat autobuzul pentru a ajunge la Jackson Memorial din Miami. Ed a murit trei zile mai târziu, la vârsta de 64 de ani, luând cu el în mormânt secretul operei sale.

Castelul de Coral a devenit o destinaţie turistică foarte populară datorită aurei de mister din jurul său şi a poveştii empţionante de dragoste. După moartea sculptorului, castelul a fost moştenit de către un nepot care l-a vândut în 1953 unei familie din Illinois. În 1981, opera lui Leedskalnin a fost cumpărată de Coral Castle Inc., care i-a dat numele actual şi a transformat-o într-un muzeu.

Edward Leedskalnin (letonă Edvards Liedskalniņš) (n. 12 ianuarie 1887, Stāmerienas pagasts, Livonia - d. 7 decembrie 1951, Miami, SUA) a fost un emigrant leton excentric în Statele Unite și sculptor amator. Leedskalnin a construit singur monumentul cunoscut sub numele de Castelul de Coral din Florida. El a fost, de asemenea, cunoscut pentru teoriile sale (considerate obscure) despre magnetism.

Castelul de Coral este o structură de piatră creată de Leedskalni în nordul orașului Homestead, Florida, ținutul Miami-Dade la intersecția dintre South Dixie Highway (U.S. 1) și SW 157th Avenue. Structura cuprinde numeroase pietre megalitice (în principal calcar format din corali), fiecare cântărind câteva tone. În prezent este o atracție turistică privată. Metoda de construcție rămâne o enigmă nedezlegată, propunându-se explicații supranaturale sau inversarea geomagnetică.

Leedskalnin a susținut că toată materia ar fi acționată de ceea ce el a numit "magneți individuali". De asemenea, el a susținut că oamenii de știință din timpul său au căutat unde nu trebuia pentru a înțelege energia electrică și că au observat doar "pe jumătate din întregul concept" cu doar "o față a instrumentelor de măsură". De exemplu:

„Magneții, în general, sunt indestructibili. De exemplu, puteți arde lemn și carne. Puteți distruge trupul, dar nu puteți distruge magneții care țin la un loc corpul. Ei merg în altă parte. Fierul are mai mulți magneți decât lemnul, și fiecare substanță diferită are un număr diferit de magneți care țin aceea substanță împreună.

Dacă am face o baterie cu cupru pentru borna pozitivă și carne de vită pentru borna negativă voi primi mai mulți magneți din ea decât atunci când folosesc cupru pentru borna pozitivă și cartofi dulci pentru cea negativă. Din aceasta puteți vedea că nu există două lucruri la fel.”

Lette Edward Leedskalnin a fost un sculptor şi un inginer care a emigrat în Homestead, Florida şi a construit aici singur, o instala ţie uriaşă, din blocuri grele de câteva tone. Leedskalnin, înalt doar de 1,50 m, a creat prin Coral Castle un monument în cinstea iubirii sale pierdute, Agnes Scuffs, care se pare că l-ar fi părăsit în faţa altarului.

Când se referă la ea, el foloşeşte denumi rea Sweet Sixteen, întrucât în vremea logodnei ea avea şaisprezece ani. Coral Castle este prin urmare un monument pentru ea. Circulă însă şi zvonul că Leedskalnin şi-ar fi închinat templul zeilor egipteni, el sus ţinând că ar cunoaşte atât secretul acestora, cât şi misterul piramidelor.

Timp de 26 de ani el a prelucrat în total 1.100 de tone de rocă de coral, între care şi un perete uriaş cu o uşă rotativă grea de nouă tone, care poate fi mişcată cu un singur deget, o cadă de baie cu încălzire solară, o masă în formă de inimă, grea de 2,25 tone, plus alte con strucţii uriaşe.

Cele mai multe din pietrele folosite de el cântăreau mai mult de şase tone, fiind aşadar mai grele decât blocurile din gresie cal-caroasă folosite în construcţia Marii Piramide de la Giseh. Unele blocuri aveau o greutate de până la 30 de tone.

Cel mai interesant este faptul că el a lucrat numai după apusul soarelui, pe parcursul tuturor deceniilor cât a durat activitatea sa de construcţie el nefiind văzut de vreun muncitor ori martor. Nimeni nu ştie cum a tăiat el blocurile de piatră, cum le-a prelucrat şi cum le-a mişcat.

Îndată ce apărea cineva pe terenul său de construcţie, el înceta să mai lucreze. Leedskalnin trăia foarte simplu, se hrănea cu sardine, biscuiţi, ouă şi lapte şi întotdeauna avea acelaşi program de lucru: de la apusul soarelui pînă la râsăritul soarelui.

Mai târziu, când Coral Castle era gata, el a organizat tururi turistice de vizitare a monumentului său, în care un bilet costa 25 de cenţi. După ce a încheiat Coral Castle, deşi nu avea studii de specialitate, s-a ocupat de magnetism şi de fortele cosmice. A construit chiar şi un generator magnetic cu care preducea propriul său curent electric.

Singura dată când a apelat la ajutor străin a fost în anul 1936, când şi-a mutat: castelul său de coral complet la 10 mile depărtare de Florida City. El a pus blocurile uriaşe într-un camion cu care le-a trans portat la locul potrivit.

Pentru aceasta el a angajat un şofer de camion, căruia nu i-a pemis nici să atingă materialul cu mâna şi nici să privească atunci când el mişca blocurile. În fiecare dimineaţă când şoferul ca mionului venea pe şantier, blocurile erau deja în remorcă.

Şoferul a povestit ulterior următorul episod: în timp ce se pregăteau odată să încarce în camion un obelisc greu de 20 de tone, Leedskalnin l-a rugat să îl lase un moment singur. Când acesta s-a îndepărtat, a auzit un trosnet puternic. A alergat înapoi şi nu şi-a putut crede ochilor. Tocmai a văzul; cum Leedskalnin îşi lua mâinile de pe obelisc şi şi le ştergea de praf! Obeliscul era în remorcă!

Coral Castle există şi azi şi poate fi vizitat de oricine doreşte. Interesant este că acum câţiva ani uşa grea de nouă tone s-a înţepenit. A fost nevoie de şase muncitori pentru a o scoate şi a o remonta – folosindu-se un troliu de cablu şi o macara. Altă dată a fost chemat acolo un constructor local pentru a tăia un mic bloc de piatră din cariera lui Edward.

Cu un fierăstrău mare cu diamant şi o macara de 600 PS acesta a întâmpinat greutăţi în a tăia o bucată mică de piatră. În plus, el nu a putut tăia piatra pe maginea de jos orizontal, ci a trebuit să o spargă pentru a o putea desprinde din peretele de piatră. Edward Leedskalnin dimpotrivă, putea să taie pietrele şi în aceste locuri, ceea ce a rămas până în ziua de azi un fenomen fizic.

Dacă Edward era întrebat cum şi-a construit Coral Castle, el răspundea în felul următor: „Nu e greu, trebuie doar să ştii cum să o faci!“

Odată a povestit că el putea să vadă în jurul tuturor obiectelor puncte luminoase, pe care le considera prezenţă fizică a magnetismului naturii. El a afirmat că ceea ce cunosc fizicienii despre construcţia atomilor şi despre electricitate nu este corect.

Că toate formele de existenţă ar fi formate din trei componente: polul nord, polul sud şi părţi mici de materie neutră. Se pare că el a redescoperit legile greutăţii, ale unităţilor de măsură şi ale acţionării pârghiei. Acestea presupun cunoştinţe despre relaţionarea cu Pământul şi despre Geometria sfântă.

În broşura sa pentru vizitatori scria el:

„Am descoperit secretul piramidelor şi ştiu cum egiptenii şi vechii constructori din Peru, Yucatan şi Asia au, putut să îşi înalţe uriaşele lor monumente folosindu-se de cele mai simple unelte.“

În plus el susţine că putea să simtă atunci când cineva se furişa pe terenul lui ca să îl observe cum munceşte. Se pare că ar fi avut un fel de sensibilitate ori talent de medium. Cu toate acestea, există câţiva oameni care susţin că l-au văzut în timpul muncii sale, pe parcursul celor 30 de ani.

Un student a afirmat că ar fi văzut cum pietrele se mişcau de la sine. Vecinul său a afirmat că ar fi văzut cun Edward „ar fi cântat pietrelor“, în timp ce îşi punea mâna pe ele. Un grup de tineri susţinea că a văzut cum blocurile pluteau prin aer, „precum baloanele umplute cu aer“.

În acest context este potrivit să cităm interesantul raport întoc mit de inginerul de avioane Henry Kjellson şi publicat în cartea sa „Tehnicile pierdute“:

„Medicul suedez Dr. Jarl, un prieten de-al meu a studiat la Oxford. În această perioadă el s-a împrietenit cu un student tibe-tan. Câţiva ani mai târziu, în anul 1939, Dr. Jarl a întreprins în slujba societăţii ştiinţifice engleze o călătorie în Egipt.

Acolo a fost căutat de un curier al prietenului său tibetan şi rugat urgent să vină cu el în Tibet, pentru a acorda ajutor medical unui înalt Lama. După ce Dr. Jarl a primit aprobarea de concediu de la serviciul său, a urmat curierul şi a ajuns după o călătorie înde lungată la mănăstirea unde se aflau bătrânul Lama şi prietenul său, care acum deţinea o poziţie înaltă.

Dr. Jarl a rămas acolo o bucală de vreme şi datorită prie teniei cu tibetanul a putut să înveţe o mulţime de lucruri, pe care ceilalţi străini nu puteau să le audă sau să le afle vreodată. Într-o zi, prietenul său l-a luat cu sine într-un loc din vecinătatea mă năstirii şi i-a arătat o pajişte înclinată, înconjurată de stânci înalte.

Într-un perete de stâncă, la o înălţime de apmximativ 250 de metri era o gaură mare, care arăta precum intrarea într-o grotă. Pe podişul din faţa intrării călugării începuseră construc ţia unui zid. Ei puteau ajunge pe acest platou doar dacă erau lă saţi în jos cu funii. În mijlocul pajiştei, la aproximativ 250 de metri în faţa stâncii înalte se afla un platou stâncos neted, şlefuit, în care era iarăşi săpată o cavitate cu secţiunea de 1 metru şi adâncimea de 15 centimetri.

Un bloc de piatră era manevrat în acest spaţiu cu ajutorul vitelor. Blocul avea o lungime a laturilor de 1 metru şi o înălţime de 1,50 metri. La o distanţă de 63 de metri depărtare de cavitate erau amplasate într-un arc de cerc 19 instrumente muzicale: 13 tobe şi 6 trompete (ragdons). Tobele aveau o secţiune de 1 m şi o lungime de 1,5 m.

Patru tobe erau de mărime mijlocie cu o secţiune de 0,7 m şi o lungime de 1m. Singura tobă mică avea o secţiune de 0,2 m şi o lungime de 0,3 m. Toate trompetele erau de aceeaşi dimen siune. Ele aveau o lungime de 3,12 m şi o deschidere de 0,3 m. Tobele mari şi toate trompetele erau fixate local prin încastrare, astfel încât puteau fi orientate în orice direcţie a pietrei. Tobele mari erau confecţionate din tablă tare de oţel de 3 mm şi aveau o greutate de 150 kg. Erau construite din cinci bucăţi. Toate to bele erau deschise la unul din capete, în timp ce celălalt avea o parte inferioară din metal, pe care călugării o loveau cu curele mari din piele. În spatele fiecărui instrument se afla un întreg şir de călugări.

Când blocul de piatră era adus în locul respectiv, călugă rul din spatele tobei mici dădea un semnal şi deschidea concer tul. Toba mică avea un ton foarte ascuţit şi putea fi distinsă şi dintre toate celelalte instrumente. Toţi călugării din şirul din spate cântau neîncetat rugăciuni sau mantre şi ridicau uşor tempoul acestor zgomote incredibile.

În timpul primelor patru minute nu s-a întâmplat nimic. Apoi, întrucât viteza bătăilor de tobă a cres cut precum şi intensitatea zgomotelor, blocul de piatra a început să se clatine şi deodată a început să se ridice, cu o viteză cres cândă până la o înălţime de 250 m în direcţia platformei din faţa găurii de la grotă.

După trei minute de urcare el a aterizat pe platformă. Ei au adus alte noi blocuri pe pajişte şi cu această metodă, călu gării au transportat 5-6 blocuri într-o oră pe o şină parabolică de zbor de circa 500 m lăţime şi 250 m înălţime. Dr. Jarl auzise deja de această „aruncare tibetană a pietrelor“.

Experţii în problematica Tibetului, precum Linauer, Spaldingşi Huc vorbiseră şi ei despre asta, dar nu văzuseră niciodată. Astfel, Dr. Jarl a fost primul străin care a avut ocazia să vadă acest spectacol deosebit. Pentru că la început a avut senzaţia că ar fi victima unei psihoze în masă, a turnat două filme despre acest eveniment. Filmele au prezentat exact acelaşi proces pe care el l-a putut vedea. Socie tatea engleză pentru care lucra Dr. Jarl a confiscat ambele filme şi le-a declarat ca fiind secrete timp de 50 de ani.“[3]

Se spunea pe atunci că ambele filme vor fi din nou accesibile în jurul anului 1990, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată...

Să fi lucrat Edward Leedskalnin într-un mod asemănător? Sau a avut el în ajutor un utilaj? Aşa te-ai gândi dacă vezi o imagine în care el apare cu un trepied de care este fixat un troliu de cablu. Dar chiar şi cu acest troliu de cablu abia dacă se poate muta din loc de către o sin gură persoană, un bloc de piatră greu de 30 de tone.

Lanţurile pe care le-a folosit Leedskalnin erau mult prea slabe şi nu ar fi putut tine o greutate de 30 de tone – şi nici trepiedele din lemn. În plus, trepiedele găsite sunt mai mici decât cele mai mari obeliscuri şi nu se pot utiliza pentru a înălţa o construcţie cu acesre blocuri,aşa cum a făcut Leedskalnin.

Din păcate el aluat secretul său cu sine în mormânt în anul 1951. Cu toate acestea, cineva i-a călcat totuşi pe urme: Christopher Dunn! Acesta a privit de mai multe ori Coral Castle şi a recunoscut foarte repede cu privirea sa de inginer constructor, care-i era secre tul. Edward Leedskalnin se pare că într-adevăr redescoperise tehnica vechilor egipteni. Dar să le luăm pe rând...

Cheia se află în declaraţia lui Edward Leedskalnin, conform că reia, tot ce este materie, toate obiectele materiale sunt formate din mici magneţi distincţi, iar mişcarea acestor mici părticele magnetice din in teriorul obiectelor este asemenea mişcării în spaţiu, ea producând fenomene măsurabile, precum magnetismul, electricitatea şi altele. Se pare că a avut dreptate, în ultimă instanţă dovada fiind faptul că a reuşit să ridice singur blocuri de piatră grele de până la 30 de tone şi să le trans porte.

Sa pivim mai îndeaproape: tehnica lui consta în minimizarea forţei gravitaţonale sau chiar în anularea ei, ceea ce pot confirma şi martorii oculari. Antigravitaţia înseamnă că se anulează forţa gravitaţională. Magneţii au proprietatea de a se respinge sau de a se atrage. Pământul însuşi este tot un magnet şi generează energie magnetică, ce urmează anumite linii şi traiectorii de forţă.

Acestea pot fi comparate cu meridianele ori cu arterele din corpul uman. Leedskalnin a făcut următorul lucru: magnetismul Pământului atrage toate obiectele, le tine pe pământ, dar după părerea sa, toate obiectele în parte au în sine un magnet propriu. Prin urmare el a dezvoltat o tehnică prin aplicarea căreia aceste părticele magnetice se inversează, şi în loc să se lase atrase de Pământ, sunt respinse de acesta. Cu alte cuvinte le-a reglat de la plus la minus.

O cunoscută metodă de a magnetiza o bucată de fier, este de a orienta fierul după câmpul magnetic al Pământului şi de a-l lovi cu un ciocan. Această lovitură face ca atomii din interiorul fierului să vibreze şi face ca ei să fie influenţaţi de magnetismul Pământului. Rezultatul este că, dacă se opreşte scuturarea, un număr însemnat de atomi din in teriorul

acestui baston de fier este reorientat. Să fi făcut şi Edward ceva asemănător cu blocurile sale de piatră?

Christopher Dunn relatează despre ceea ce a descoperit:

„Să fie aceasta metoda pe care a aplicat-o Leedskalnin? Este un concept simplu, iar atunci când am văzut dispozitivele din atelierul lui Leedskalnin, mi-am putut uşor da seama de expli carea vibraţiei şi a electromagnetismului.

Volantul pentru produ cerea electricităţii rămâne în cele mai multe cazuri nemişcat, cu excepţia câtorva turişti curioşi – ca şi mine – care învârt de el. După ce l-am mişcat de câteva ori, am constatat că lipseşte ceva.

În vizita la Coral Castle am auzit în prezentarea de acolo, că Leedskalnin producea cu acest dispozitiv electricitate, pentru a putea să facă să lumineze becurile sale. Se spune că Leedskalnin nu avea pe proprietatea sa nici un fel de curent electric. Nu mi-am putut imagina că el a putut să producă suficient curent electric cu acest aparat – găndindu-ne în plus că Leedklanin şi-a folosit doar un braţ pentru a învârti roata.

După o examinare mai atentă a dispozitivului, am observat că aici era vorba de un vechi carter de motor cu patru cilindri. Volantul său era fixat în partea din faţă a arborelui cu manivelă şi era prevăzut cu magneţi în formă de bară introduşi între cele două plăci – cea din faţă fiind o roată dinţată. Pentru a conferi întregului greutate şi pentru a-l stabiliza Leedskainin a fixat magneţii bară cu ciment. Mi-a fost clar că imaginea care-l prezenta pe Leedskainin cu o mână pe manivelă nu putea să arate de fapt tot procesul.

Este posibil ca Leedskainin să fi folosit manivela numai pentru a porni un motor cu piston, care astăzi nu mai există. În acest caz el ar fi putut lăsa instalaţia să funcţioneze singură şi să se depărteze de ea. Acum m-a cuprins curiozitatea. Presupun că Leedskainin a folosit magneţii bară de la volant pentru a produce în blocul de piatră pe care dorea să îl mişte, o vibraţie. Această idee pare să nu aibă vreun sens în sine, dacă luăm în considerare tipul materialului precum şi greutatea şi mărimea. Carterul de motor a fost fixat după părerea mea, de blocul de coral din atelierul său, şi chiar daca el nu a fost fixat, ar fi o capodoperă să-l mişti.

A mai existat un aspect pe care a trebuit să-l verific înainte să mă întorc în Illinois. Am verificat magneţii în formă de bară cu un briceag – cuţitul a fost atras către fiecare din magneţi. A tre buit de asemenea să verific modul de dispunere a magneţilor, pentru a mă asigura că s-a putut produce electricitate cu acest aparat. Am cumpărat cu 1,75 $ un magnet dintr-un magazin, şi m-am întors la Coral Castle.

Am intrat repede în atelier şi am testat magnetul. L-am ţinut la mică distanţă de fiecare spiţă a volantului, în timp ce ro team volantul. Şi presupunerile mi-au fost confirmate. Magnetul era atras şi apoi, după rotirea roţii, respins. În timp ce mă uitam prin atelier am observat diverse unelte şi dispozitive, care fie atârnau pe perete, fie erau rezemate de el, sau pur si simplu se aflau jos, de jur împrejur.

Erau regulatoare-radio, sticle înfăşu rate în sârma de cupru, bobine de cupru şi alte piese din metal şi plastic care îţi creau impresia că ar fi căzut dintr-un aparat de rădio. De asemenea, am găsit lanţuri şi alte ustensile pe care le-ai căuta mai degrabă la o piaţă de fier vechi.

Totuşi lipseau câteva piese. În fotografiile cu Leedskalnin acesta putea fi văzui cu diferite trepieduri, construite din stâlpi de telefon care aveau plasate deasupra nişte cutii.

Tocmai aceste obiecte nu se află pe suprafaţa de la Coral Castle. Ceea ce sare în ochi într-una din fotografii este tocmai faptul că blocul de corali care trebuie mişcat se află lângă trepied. Probabil că Leedskalnin a mişcat trepiedul după ce ridicase blocul. Am mai făcut şi o altă observaţie interesattă, şi anume aceea că palanul găsit în atelierul său nu era de văzut în fotografie.

În schimb, s-au găsit bobine de cupru şi două pachete de sârmă de cupru, agăţate în cuiele din perete. Unul era cupru rotund şi altul plat. Într-o prezentare făcută vizi tatorilor de la Coral Castle aceştia au putut afla că Leedskalnin a fost văzut odată cu un grătar de sârmă de cupru pe care-l pla sase în aer liber. Privind din nou fotografia, putem vedea cum un cablu este drapat în jurul trepiedului, ajungând până la pământ. Poate că trepiedurile au mai degrabă legătură cu fixarea grila jului de cupru, decât cu fixarea planului.

Dacă ar trebui să repet capodopera lui Leedskalnin aş porni de la ideea că el şi-a folosit volantul magnetic pentru a produce un semnal radio reglabil pe frecvenţă mono. Cutia de pe trepied ar conţine un receptor radio (există de altfel diferite re ceptoare în atelierul lui Leedskalnin) şi cablul care iese din cutie ar fi legat de un megafon, care redă un ton sau un sunet, prin care blocul de coral este făcut să vibreze după frecvenţa sa.

După ce atomii din interiorul blocului de piatră intră în vibraţie (asemeni celor din ştangă de fier) aş încerca să inversez polii magnetici ai acestuia – cei care în mod normal sunt atraşi spre Pământ (forţa gravitaţională) – folosind un câmp electro magnetic.“

Chiar dacă astăzi stăm plini de uimire în faţa construcţiilor me galitice, aproape toate confecţionate din blocuri uriaşe şi obeliscuri, pare totuşi logic – dacă s-ar fi dispus de tehnica lui Edward Leedskalnin – faptul că au fost folosite doar pietre mari, căci astfel s-a economisit multă muncă. Gânditi-vă cât timp ar fi durat să construieşti Marea Piramidă de la Giseh folosind cărămida de azi cu care ne construim noi casele. Acest tip de construcţie „masivă“ este mai eficient.

Este sigur că Edward Leedskalnin şi-a construit Coral Castle singur. El a folosit o tehnică ce probabil, are foarte puţin de-a face cu telechinezia, şi mai mult cu introducerea sunetului şi a electromagnetismului, bazându-se pe diminuarea sau chiar anihilarea forţei gravitaţionale a pietrelor.

Aşa cum povesteam anterior, şi călugării din Himalaya mişcau din loc pietrele cu ajutorul sunetului şi a anumitor frecvenţe de ton. Aici se află secretul. Să ne gândim şi la trâmbiţele de la Jerichon care au făcut să se prăbuşească zidul oraşului (losua 1,6-20):

„Şi Iosua, fiul lui Nun a chemat preoţii şi le-a spus: luaţi chivotul legii şi şapte preoţi să ducă după sine şapte trâmbiţe în faţa cufărului. Şi a spus către popor: mergeţi acolo şi înconjuraţi oraşul; iar cei înarmaţi să meargă înaintea cufărului. Şi, pe când Iosua vorbea poporului, şapte preoţi cu şapte trâmbiţe treceau în faţa cufărului care le urma.

Şi cei înarmaţi erau în faţa preoţi-lor care suflau în trâmbiţe iar alaiul venea în spatele cufăru lui, şi ei suflau mereu în trâmbiţe... Şi în cea de-a şaptea zi, la ivirea zorilor, s-au

pornit din nou la drum, înconjurând oraşul în acest mod pentru a şaptea oară; iar în această zi au încon jurat oraşul de şapte ori.

A şaptea oară, când preoţii suflau ân trâmbiţe, Josua vorbea poporului: Scoateţi un strigăt!... Iar poporul a strigat şi trâmbiţele au sunat. Şi, pe când poporul asculta sunetul trâmbiţelor şi striga, zidul s-a prăbuşit, iar oamenii au pătruns în oraş îmbulzindu-se şi l-au ocupat.“

Nu e captivant? Zidurile distruse, Edward Leedskalnin şi tehnica sa, blocurile de piatră mutate de călugării tibetani şi posibil şi tehnica vechilor egipteni (rotorul egiptean)...

Şi aşa cum Edward Leedskalnin aşezase o cutie pe trepiedul său, tot astfel ebraicii au pus una – chivotul legii. Şi la egipteni citim de spre cufere, din care pare să radieze lumină şi energie. De aceea, ne punem din nou întrebarea: ce s-a aflat iniţial în sarcofag? Un dispozitiv tehnic?

Castelul de Coral rămâne în continuare una dintre cele mai misterioase opere arhitectonice ale secolului al XX-lea.

SURSE

1. http://epochtimes-romania.com/news/misterul-castelului-de-coral---235751 2. Jan Van Helsing si Erdmann Stefan - "Minciuni milenare".3. Henry Kjellson - „Tehnicile pierdute“.