Ce este ateismul?

Întrebare: Ce este ateismul?

Răspuns: Ateismul este punctul de vedere potrivit căruia Dumnezeu nu există. Ateismul nu este deloc ceva nou. Psalmul 14:1, scris de David aproape de anul 1000 înainte de Hristos, face referire la atei – “Nebunul zice în inima lui ‘Nu este Dumnezeu’”. Statisticile recente arată o creştere a numărului persoanelor care devin atei, aproape 10% din populaţia lumii declarându-se atei. Aşadar, de ce sunt tot mai mulţi cei care devin atei? Este ateismul cu adevărat punctul de vedere care are logică aşa cum pretind ateii?

De ce există ateismul? De ce nu alege Dumnezeu pur şi simplu să Se descopere oamenilor dovedind astfel că El există? Sigur că dacă Dumnezeu S-ar arăta oamenilor, toţi ar crede în El ! Problema acestei idei este că aceasta nu este dorinţa lui Dumnezeu doar de a-i convinge pe oameni că El există. Dorinţa lui Dumnezeu este ca oamenii să creadă în El prin credinţă (2 Petru 3:9) şi să accepte darul Său al mântuirii (Ioan 3:16). Da, Dumnezeu ar putea apare înaintea oamenilor şi să demonstreze tuturor şi pentru totdeauna că El există. Problema este că Dumnezeu a demonstrat existenţa Sa de multe ori în Vechiul Testament (Geneza capitolele 6-9; Exod 14:21-22; 1 Regi 18:19-31). Au crezut oamenii că Dumnezeu există? Da! S-au întors ei de la căile lor rele şi au ascultat ei de Dumnezeu? Nu! Dacă o persoană nu este dornică să accepte existenţa lui Dumnezeu prin credinţă, atunci nici nu este gata să accepte pe Iisus Hristos prin credinţă ca Mântuitor (Efeseni 2:8-9). Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu – ca oamenii să devină creştini, nu doar să creadă că Dumnezeu există.

Biblia ne spune că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Evrei 11:6 declară: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută.” Biblia ne reaminteşte că noi suntem binecuvântaţi când avem credinţă în Dumnezeu: “i-a zis Isus, „pentrucă M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”’” (Ioan 20:29).

Faptul că existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă nu înseamnă că a crede în Dumnezeu este un lucru ilogic. Există multe argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Te rugăm să vizitezi pagina noastră de internet “Există Dumnezeu?”. Biblia ne învaţă că dovezi ale existenţei lui Dumnezeu pot fi găsite cu claritate oriunde în univers (Psalmul 19:1-4), în natură (Romani 1:18-22), şi chiar şi în inimile noastre (Eclesiastul 3:11). Acestea fiind spuse, din nou, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi probată, ci ea trebuie acceptată prin credinţă.

În acelaşi timp, a crede în ateism este din nou un exerciţiu de credinţă. Pentru a face o declaraţie absolută de genul “Dumnezeu nu există!” presupune că ai o cunoaştere completă despre absolut toate lucrurile – presupune a fi oriunde în univers – şi presupune a fi văzut şi cunoscut toate lucrurile din univers. Sigur, nici un ateu nu ar putea pretinde cu exactitate aceste lucruri. Cu toate acestea, aceasta este ceea ce în fond pretind cei care spun că Dumnezeu nu există. Ateii nu pot proba, de exemplu, că Dumnezeu nu trăieşte în centrul soarelui sau sub norii de pe Jupiter sau într-o galaxie îndepărtată. Acest lucru nu poate fi dovedit, aşa încât nu se poate dovedi că

Dumnezeu nu există. Prin urmare, a adopta pretenţiile ateului presupune un exerciţiu de credinţă.

Aşadar, înapoi pe prima treaptă. Ateismul nu poate fi dovedit iar existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă. Cred cu tărie că Dumnezeu există. De asemenea, recunosc că fac acest lucru prin credinţă. În acelaşi timp, resping cu tărie ideea că a fi credincios în Dumnezeu ar fi un lucru ilogic. Cred că existenţa lui Dumnezeu poate fi văzută clar, simţită clar şi probată filosofic. Pentru mai multe informaţii, vizitează pagina de internet “Există Dumnezeu?”. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.” (Psalmul 19:1-4).

Ateismul reprezintă negarea existenței lui Dumnezeu și a oricărei alte divinități sau zeită ț i .[1][2][3][4][4][5]

[5][6][7] Ateismul este opusul teismului,[8][9] cea mai generală formă a credinței în existența a cel puțin

unei zeități.[9][10]

Cuvantul "ateism" provine din grecescul atheos (greacă ἄθεος), însemnând „fără Dumnezeu”, și a

fost folosit ca termen peiorativ celor care respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății. Primii oameni care se identificau ca fiind atei, au trăit în secolul al XVIII-lea.

Argumentele care susțin ateismul variază de la cele filozofice până la abordări sociale și istorice.

Cele mai populare argumente care susțin ateismul sunt lipsa oricărei evidențe empirice, problema

forțelor răului și numeroasele contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că

lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia, de aceea, teiștii sunt

cei care trebuie să aducă argumente raționale care să susțină existența lui Dumnezeu și nu invers.[11]

Cuprins

  [ascunde] 

1   Etimologie

2   Defini ț ii 3   Istoric

4   Ateism, etică ș i religie

5   Motiva ț ii pentru ateism

o 5.1   Îndoieli privind existen ț a unui Dumnezeu

o 5.2   Problema răului

o 5.3   Motiva ț ia istorică

6   Demografie

7   Vezi ș i 8   Referin ț e 9   Bibliografie

10   Legături externe

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul grecesc ἄθεοι (atheoi), așa cum apare în Epistola lui Pavel către efeseni 2:12, într-un manuscris din secolul

al III-lea. Este tradus ca: „[cei ce sunt] fără Dumnezeu”[12]sau fără de Dumnezeu.[13]

Cuvântul "ateism" este format din două cuvinte grecești: prefixul „a” (care înseamnă „fără”) și sufixul

„theos” (care înseamnă „zeu”). Astfel, un ateu este cineva care nu crede în existența zeilor - fără a fi

necesar să creadă că zeii nu există, deoarece ateismul în sine este absența credinței (și crezării) în

zei.[14][15]

Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau „tare”) și ateismul negativ (sau „moale”). În

timp ce un ateu pozitiv afirmă inexistența divinității, un ateu negativ nu face decât să nu

afirme existența sa. Cele două modele sunt cel mai ușor de distins cu ajutorul următoarelor

enunțuri: „Consider că nu există zei.” (ateu pozitiv); „Nu consider că există zei.” (ateu negativ).

Cuvintele din sfera ateismului au fost create mai întâi în limba franceză (sub

formele athée, athéiste și athéisme) în secolul al XVI-lea și au intrat apoi și în celelalte limbi

europene. Înainte de cuvintele franțuzești menționate, a existat în jurul anului 1534 și

forma atheonism, probabil derivată din cuvântul italianatheo (ateu). La baza tutror acestor cuvinte a

stat adjectivul grecesc atheos, format din particula privativă ἀ- a- (fără) și θεός theos (zeu), care

însemna inițial fără zei sau fără credință în zei, pentru ca începând din seculul al V-lea î.Hr. să

capete conotația „care neagă zeii”, necredincios, păcătos.

Karen Armstrong scria: "În timpul secolelor XVI și XVII, cuvântul 'ateu', era rezervat exclusiv pentru

polemici...Termenul de 'ateu' era o insultă. Nimeni nu visa să se considere un ateu."[16] În secolul

XX,globalizarea a contribuit la clarificarea termenului, acesta referindu-se la neîncrederea în orice

formă de divinitate.[17]

Definiții[modificare | modificare sursă]

- Ateismul puternic:[18] negare a existenței lui Dumnezeu și a oricărei divinități; concepție care se

bazează pe această negare.[19]

- Ateismul de facto: lipsa credinței în existența divinităților.[18]

Istoric[modificare | modificare sursă]

În Grecia antică Epicurismul încorpora aspecte ale ateismului, dar a dispărut din tradiția filozofică pe

măsura dezvoltăriicre ș tinismului . În timpul Rena ș terii  conceptul de ateism a reapărut ca o acuză

adusă celor ce puneau la îndoială starea de lucruri religioasă, însă acesta câștigă prestigiu în epoca

Luminilor. În secolul al XX-lea ateismul a devenit o poziție filozofică exprimată cu precădere în

cercurile ra ț ionali ș tilor  și ale umani ș tilor seculari . De-a lungul istoriei, mulți oameni de știință,

filozofi, scriitori și oameni politici au fost atei.

Ateism, etică și religie[modificare | modificare sursă]

Multe religii afirmă că moralitatea este derivată din poruncile unei anumite zeități și că teama de zei

este un factor major în motivarea oamenilor pentru o conduită etică. Ca urmare, ateii au fost deseori

acuzați ca fiind amorali sau imorali. Ateii resping această acuză și afirmă că sunt la fel de motivați de o comportare etică ca oricine altcineva — fie prin educație, fie prin umanism, legislație sau

dorința de a avea o bună reputație și respectul de sine. Ei afirmă că un comportament cu adevărat

etic derivă din motivații altruiste, nu din teama de pedeapsă sau speranța în răsplată după moarte.

Mai mult, ei citează faptul că în multe religii conceptul de moralitate e prezentat doar ca o listă de

interdicții ("să nu..."), ceea ce nu e suficient pentru un comportament cu adevărat etic - moralitatea

ar trebui să fie și pozitivă, nu doar negativă; fac și ce trebuiesă fac, nu doar mă abțin de la

ce trebuie să nu fac.

Deși în mod evident este preferabilă o conduită motivată de pornirea altruistă și empatică a omului,

decât una incitată de teama de pedepse aplicate de o zeitate în imediatul imanent sau în eluzivul

transcendent, fapt rămâne că există și studii care demonstrează virtutea și eficiența religiei și

religiozității ca stimulent moral: credincioșii în SUA se dovedesc a fi astfel mai altruiști decât ateii, ei

își folosesc timpul într-un mod mai constructiv decât ateii, și, mai important, reușesc să-și înfrâneze

mai bine tentațiile impulsive, fapt vital în orice planificare pe termen lung, fie că e vorba despre

carieră, școală sau finanțe personale. Cei credincioși sunt mai sociabili decât ateii, mai implicați în

comunitate și, în fine, mai fericiți.[20] Aceste studii par deci a-i da dreptate lui Voltaire, care spunea

cândva că ar vrea ca avocatul lui, și croitorul lui, și valeții lui, ba chiar până și nevasta lui, să creadă

în Dumnezeu, acestuia plăcându-i să creadă că astfel va fi escrocat mai rar, și că i se vor pune mai

rar coarne.[21]

Motivații pentru ateism[modificare | modificare sursă]

Îndoieli privind existența unui Dumnezeu[modificare | modificare sursă]

În cadrul ra ț ionalismului  științific se ajunge la îndoieli privind existența lui Dumnezeu nu datorită

unei descoperiri anume, ci progresiv. Pe de o parte e simplu de pus sub semnul întrebării existența

creației așa cum e descrisă de religie: știința nu a putut dovedi concludent că a existat un potop

mondial iar secvența evoluționară a universului nu coincide cu nici o versiune a genezei religioase;

mai mult, toate fenomenele care erau explicate ca supranaturale au căpătat în timp explicații științifice. În aceste condiții principiul parcimoniei (Briciul lui Occam) implică ipoteza prezenței divine

ca nenecesară.[22][23]

Problema răului[modificare | modificare sursă]

„Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe

scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor, și e mai

rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există dar nu face nimic să oprească

Răul.[24]

Această problemă a fost formulată prima dată de filosoful grec antic Epicur, de aceea mai este

cunoscută și sub numele deParadoxul lui Epicur:

„Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate

Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu

să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume? Nu poate și nu vrea Dumnezeu să

oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

Motivația istorică[modificare | modificare sursă]

Acest articol sau secțiune nu reprezintă viziunea în care este perceput

acesta la nivel mondial. Vă rugăm îmbunătățiți acest articol sau discutați acest aspect pepagina de discu ț ie .

Istoria evreilor, așa cum ne este ea prezentată de istoriografia și arheologia modernă, nu

corespunde acelei versiuni mitice redate de Biblie.

Teme centrale ale istoriei relației omului (evreilor) cu Dumnezeu, precum istoria Patriarhilor,

exodul, cucerirea Canaanului, istoria monarhică și exilul, ori nu au existat pur și simplu, ori ele s-

au desfășurat sensibil diferit față de versiunea biblică a faptelor, aceasta din urmă dovedindu-se

finalmente o versiune ideologizată și politizată, practic o încercare de rescriere naționalistă și

expansionistă a istoriei de către monarhia regatului sudic (Iuda), după căderea Israelului (regatul

nordic). Vezi pentru asta recenta lucrare a directorului Institului de Arheologie și Istorie de pe

lângă Universitatea din Tel-Aviv, anume profesorul Israel Finkelstein, lucrare numită "Biblia

dezgropată" ("The Bible Unearthed").[25]

Istoria documentelor, anume a textului sacru însuși, și ea, oferă multiple motive de scepticism:

istoria mișcării creștine de la începuturi, istoria canonului biblic, a sinoadelor și a scrierilor

apocrife, dovezile istorice care sprijină poziția hermeneuticiimoderne asupra anumitor pasaje

biblice introduse sau modificate de-a lungul timpului.

„Din punct de vedere arheologic și istoric, redatarea acestor orașe de la epoca lui Solomon la perioada omridă are implicații enorme. Ea înlătură singura dovadă arheologică după care ar fi existat vreodată o monarhie unită cu capitala în Ierusalim și arată că David și Solomon erau, în termeni politici, nimic altceva decât căpitani ai ținutului deluros, a căror rază administrativă era limitată la nivelul local, adică la ținutul deluros.[25]”

—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

„Dar excavările din orașul lui David au oferit descoperiri impresionante din Epoca mijlocie a bronzului și din secolele ulterioare ale Epocii fierului - dar nu din secolul al X-lea î.e.n. Cea mai optimistă evaluare a acestei dovezi negative este că Ierusalimuldin secolul a X-lea era limitat ca suprafață, probabil nu mai mare decât un sat tipic pentru ținutul deluros.[26]”

—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

„Idolatria poporului lui Iuda nu era o abatere de la un monoteism anterior al lor. Ea era de fapt felul în care poporul lui Iuda se închina de sute de ani.[27]”

—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

„Dacă cineva vrea să susțină că Dumnezeu a inspirat fiecare cuvințel al scripturii, ce rost ar avea asta dacă nu avem cuvintele originare ale scripturii? În anumite locuri, așa cum vom vedea, pur și simplu nu putem fi siguri că am reconstruit cu acuratețe textul original. Este cam greu să știi ce înseamnă cuvintele Bibliei dacă nici măcar nu știm care sunt cuvintele ei!

Aceasta a devenit o problemă pentru viziunea mea asupra inspirației, căci mi-am dat seama că nu ar fi fost mai dificil pentru Dumnezeu să păstreze neștirbite cuvintele scripturii decât i-a fost să le inspire inițial. Dacă el dorea ca poporul său să aibe cuvintele sale, cu siguranță i le-ar fi transmis lui (și poate le-ar fi transmis cuvintele într-o limbă pe care s-o înțeleagă, mai degrabă decât în greacă și ebraică). Faptul că nu avem aceste cuvinte ne arată, gândeam eu, că el nu le-a păstrat pentru noi neștirbite. Iar dacă el nu a produs acest miracol, nu pare să existe niciun motiv de a crede că el a produs miracolul anterior, cel de a inspira aceste cuvinte.[28]”

—Bart D. Ehrman, Misquoting Jesus. The Story Behind Who Changed the Bible and Why.

„Mi s-a cerut însă să predau un curs numit «Problema suferinței în tradițiile biblice». M-am bucurat de această șansă deoarece mi s-a părut o cale interesantă de a aborda Biblia: examinând răspunsurile date de diverși autori biblici întrebării de ce există suferință în lume, în special printre oamenii Domnului. Credința mea era și este încă: diverși autori ai Bibliei au avut soluții diferite la întrebarea de ce suferă poporul lui Dumnezeu: unii (cum ar fi profeții) gândeau că suferința provine dintr-o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcat; unii gândeau că suferința vine de la inamicii cosmici ai lui Dumnezeu, care produceau suferința precis pentru că oamenii făceau ceea ce era drept în ochii Domnului; alții gândeau că suferința vine ca un test pentru a vedea dacă oamenii vor rămâne credincioși în ciuda suferinței; alții afirmau că suferința este un mister și că e greșit să ne întrebăm de ce o îngăduie Dumnezeu; iar alții gândeau că lumea aceasta este un dezastru complet și că trebuie «să mâncăm, să bem și să ne veselim» atunci când o putem face. Ș.a.m.d. Mi se părea și mi se pare încă: una din căile de a înțelege vasta diversitate a moștenirii scripturale a evreilor și cre ș tinilor  este să înțelegem cum autori diferiți au răspuns la întrebarea fundamentală a suferinței.[29]”

—Bart D. Ehrman, God’s Problem. How the Bible Fails to Answer Our Most Important Question—Why We Suffer

„Prima întrebare era dacă Moise putea fi într-adevăr autorul celor Cinci Căr ț i ale lui Moise , din moment ce ultima carte,Deuteronomul, descrie în mod foarte detaliat timpul precis și împrejurările proprii morți a lui Moise. Alte incoerențe au devenit rapid clare: textul biblic era încărcat cu paranteze literare care explicau numele antic al unor locuri și remarcau în mod frecvent că dovezi ale faimoaselor evenimente biblice erau disponibile « până în ziua de azi ». Acești factori i-au convins pe unii cercetători din secolul al XVII-lea că cel puțin primele cinci cărți ale Bibliei au fost alcătuite, amplificate și înfrumusețate de editori ulteriori, anonimi și de revizori din secolele care au urmat.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și preponderent în cel de-al XIX-lea mulți cercetători critici ai Bibliei au început să se îndoiască de faptul că Moise ar fi avut ceva de-a face cu scrierea cărților Pentateuhului; ei au ajuns să creadă că Biblia era în mod exclusiv opera unor autori târzii. Acești cercetători au arătat ceea ce păreau drept versiuni diferite ale acelorași povești din cărțile Pentateuhului, sugerând că textul biblic era produsul mai multor scriitori care puteau fi astfel recunoscuți. O citire atentă a cărții Genezei, spre exemplu, a demonstrat două versiuni contradictorii ale creației (1:1-2:3 și 2:4-25), două genealogii foarte diferite ale urmașilor lui Adam (4:17-26 și 5:1-28), și două povești separate și rescrise ale potopului (6:5-9:17). În plus, erau zeci de dublete și uneori chiar triplete ale acelorași evenimente în poveștile călătoriilor patriarhilor, Ieșirii din Egipt și dării Legii.[30]”

—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Procentajul persoanelor din diferite țări Europene care susțin: "Eu nu cred că ar exista orice fel de spirit,

Dumnezeu sau forță divină." (2005)[31]

Este dificil de cuantificat numărul de atei din lume. Un sondaj din 2010 publicat înEncyclopædia

Britannica a constatat că circa 9,6% din populația lumii este non-religioasă iar aproximativ 2,0%

sunt atei. Această cifră nu-i include pe cei care urmează religii atee, cum ar fi budiștii.[32][33]

Un sondaj de opinie derulat în noiembrie-decembrie 2006 publicat în Financial Times oferă date

pentru Statele Unite și cinci țări europene. Cele mai scăzute rate ale ateismului au fost găsite în

Statele Unite (4%), în timp ce numărul ateilor în țările europene studiate a fost considerabil mai

mare: Italia (7%), Spania (11%), Marea Britanie (17%), Germania (20%) și Fran ț a  (32%).[34]

[35] Aceste rezultate sunt similare cu cele ale unui sondaj oficial al Uniunii Europene, care a

raportat că 18% din populația UE nu cred într-o divinitate.[36] Alte studii au plasat procentul

estimat de atei, agnostici și necredincioși într-un Dumnezeu personal la valori mici

înPolonia, România, Cipru [37]  și până la 85% în Suedia, 80% în Danemarca, 72% înNorvegia și

60% în Finlanda [38] . Potrivit Biroului Australian de Statistică, 22% dintre australieni nu au "nicio

religie", o categorie care include și ateii.[35] Între 64% și 65% de japonezi [39]  și până la 81%

dinvietnamezi [40]  sunt atei, agnostici, sau nu cred într-un Dumnezeu[38].

Procentajul ateilor și agnosticilor în lume.

Un studiu internațional a raportat corelații pozitive între nivelul de educație și necredința într-o

divinitate,[41] un alt studiu al Uniunii Europene constată o corelație pozitivă între abandonul

școlar timpuriu și credința într-o divinitate.[36] Un articol publicat în Nature în 1998 a prezentat un

sondaj care sugerează că credința într-un Dumnezeu personal sau în viața de după moarte a

fost redusă în rândul membrilor Academiei Nationale de Științe a Statelor Unite (7%) cu mult

mai mic decât populația generală din SUA 85%[42], deși acest studiu a fost criticat pentru

definirea strictă a credinței în Dumnezeu[43][44]. Într-un articol publicat de periodicul de informație

al Universității din Chicago (numit “the Chronicle”), care a dezbătut studiul de mai sus, s-a arătat

că 76% din medicii americani cred în Dumnezeu, procent mai mare decât valoarea găsită în

studiul precedent (7% din oameni de știință), dar mai puțin decât 85% din populația generală[45].

Un alt studiu de evaluare a religiozității printre oamenii de știință, membri ai Asociației

Americane pentru Progresul Științei a constatat că "51% dintre oamenii de știință cred într-o

formă de divinitate sau o putere superioară sau, mai precis, 33% din oamenii de știință cred

în Dumnezeu, în timp ce 18% cred într-un spirit universal sau o putere superioară "[46]. Frank

Sulloway de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts și Michael Shermer de la

Universitatea de Stat din California au efectuat un studiu în care subiecții au fost "intelectuali"

adulți din SUA (12% au avut doctorat și 62% au fost absolvenți de facultate) 64% dintre acestia

cred în Dumnezeu existand o corelație care indică faptul că religiozitatea scade cu creșterea

nivelului de educație[47]. O corelație inversă între religiozitate și inteligență s-a constatat, în 39

de studii efectuate între 1927 și 2002, în conformitate cu un articol din revista Mensa

Magazine[48]. Aceste constatări coincid în mare parte cu meta-analiza statistică din 1958

efectuată de profesorul Michael Argyle de la Universitatea din Oxford. El a analizat șapte studii

de cercetare care au investigat corespondența dintre atitudinea față de religie și inteligența

măsurată printre elevi și studenți din SUA. Deși o corelație clar negativă a fost găsită, analiza

nu a identificat cauzalitatea, dar a observat că factori precum mediul familial autoritar și clasa

socială pot juca, de asemenea, un rol[49]. Studii privind proporția condamnaților la închisoare

fără instruire religioasă plasează procentul la aproximativ 0.1%[50]. Pe de altă parte, alte analize

statistice demonstrează că procentul de arestări este invers proporțional cu angajamentul

religios în comunitate (numărul de participări la serviciile religioase în biserici), așa cum arată un

studiu american al National Opinion Research Center ptr. anii 1974-2004.[51]

Satanismul modern este o filozofie bazată pe Biblia Satanică și pe Biserica lui Satan, fondată

de Anton Szandor LaVey. În această filozofie, Satan devine un simbol pozitiv, arhetip al sinelui și al

egoului. Deși este asociată în cultura populară cu ritualuri ce au în prim plan violența și cruzimea,

filozofia Bisericii Satanice are la bază următoarele caracteristici:

Individualismul fundamental, bazat pe conceptul nietzschean că individul este singurul responsabil

pentru viața sa și că trebuie să se ridice peste perceputa conformitate a maselor pentru a găsi o

cale în viață. În acest sens, satanismul fiind influențat de libertarianism, LaVey declară că „sataniștii

sunt născuți nu făcuți... au o boală numită independență”. De asemenea, sataniștii se opun religiilor

care plasează oamenii într-un raport de subordonare față de zei

(iudaismul,cre ș tinismul , islamul etc.).

Denumirea curentului satanist modern pornește de la „Satan”, adversarul spiritual al demiurgului din

tradiția religioasă iudeo-creștină, nume folosit pentru a simboliza respingerea de către sataniști a

principiilor majore ale religiilor iudeo-creștine.

Simbolul Satan – în satanismul modern nu este zeu, ci doar un simbol pentru dumnezeu, care la

rândul lui este performat și satisfăcut de satanistul însuși. LaVey propune că toți zeii sunt creații ale

credincioșilor și că în acest fel venerația zeilor este prin extensie, venerația creatorului acestor zei

(credinciosul). O dogmă a satanismului modern este: „Eu sunt dumnezeul meu”. Cel mai important

eveniment din calendarul satanic este ziua de naștere a credinciosului, aceasta reprezentând și

nașterea dumnezeului său. Un fapt surprinzător despre satanismul modern este că Satan, perceput

ca „diavol” în cultura populară, nu este venerat, fiind considerat doar un arhetip literar care este un

exemplu de opoziție față de umilință și credință. În filozofia laveyană, cultul „diavolului” este văzut

ca fiind doar o inversare a creștinismului și o înțelegere greșită a satanismului.

O reprezentare medievală a unui ritual satanic.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Satanismul teist

o 1.1   Luciferianismul

o 1.2   Palladismul

o 1.3   Orphite Cultus Satanas

2   Satanism ateist

o 2.1   Satanismul LaVeyan

3   Acuza ț ii de satanism

o 3.1   Cre ș tinism

o 3.2   Islam

4   Satanismul în muzică

5   Organiza ț ii satanice

o 5.1   Biserica satanică

o 5.2   Prima Biserică Satanică

o 5.3   Ordinul celor Nouă Unghiuri

6   Satanismul reprezintă venerarea lui Satan?

7   Biserica lui Satan

8   Legături externe

Satanismul teist[modificare | modificare sursă]

Satanismul teist (cunoscut și sub numele de Satanism tradițional sau satanism spiritual) este o

credință satanistă bazată pe ideea că Satan este o divinitate sau forță supranaturală care trebuie

venerată sau respectată.[1][2] Alte caracteristici specifice includ credința în magie, care este

controlată prin intermediul unui ritual, și devotamentul. Spre deosebire de satanismul laveyan,

satanismul teist îl consideră pe Satan o ființă reală și nu un simplu simbol al individualismului.

Luciferianismul[modificare | modificare sursă]

Luciferianismul este credința în care trăsăturile esențiale și inerente lui Lucifer sunt venerate.[3] Aceasta este des identificată cu mișcarea satanistă din cauza conceptelor de „Satan” și „ ��Lucifer”

sau sunt considerate aspecte diferite ale aceleiași ființe - �� partea materială și partea spirituală.[4] Unii

acceptă această asociere, în timp ce alții o resping, văzând în Lucifer un ideal mai pozitiv decât

Satan. Mișcarea a fost inspirată de miturile egiptene, romane, grecești, de gnosticism și de

ocultismul tradițional occidental.[5]

Palladismul[modificare | modificare sursă]

Palladismul este o numele dat unei mișcări asociate satanismului teist. Denumirea provine de la

zeul Pallas și se referă la înțelepciune și știință.

Orphite Cultus Satanas[modificare | modificare sursă]

Ophite Culturs Satanas (pronunțat Sathanas) sau Our Lady of Endor Coven, a fost un cult satanic

fondat în 1948 de către Herbert Arthur Solane în Toledo, Ohio. Mișcarea a fost puternic influențat de

gnosticism (în special de cel descris în cartea lui Hans Jonas, The Gnostic Religion), și este

caracterizată de credința în Satan; Cultus Satanus (ro: Cultul lui Satan) a fost inspirat de

terminologia gnostică, iar Ophite face trimitere la secta gnostică a lui Ophites.

Satanism ateist[modificare | modificare sursă]

Satanismul LaVeyan[modificare | modificare sursă]

Satanismul Laveyan (nu este considerat drept religie de majoritatea adepților) a fost întemeiat în

1966 de către Anton Szandor LaVey. Învățăturile sale se bazează pe individualism, epicureism[6] și

pe expresia morală „ ��ochi pentru ochi”. Spre deosebire de satanismul teist, satanismul laveyan este

ateist și îl consideră conceptul de a„Satan” doar un simplu simbol al naturii umane.[7] Conform

siteului religioustolerance.org, mișcarea laveyana este un „ ��mic grup de credincioși care nu se

asociază cu vreo credință, și ai cărei membri își trăiesc viață responsabil”.[8] Credința a fost descrisă

pe larg pentru prima dată în lucrarea The Satanic Bible.

Acuzații de satanism[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere istoric, unii oameni și unele comunități au fost asociate cu venerarea lui Satan,

sau caracaterizati ca fiind devotați faptelor pe care el le săvârșește. Răspândirea preponderentă a

acestor grupuri în culturile europene este corelată cu importanța și sensul conceptului de Satan în

creștinism.

Creștinism[modificare | modificare sursă]

Păgânii care-i venerau pe Odin, Perkunas, Pan sau alte divinități erau numiți de către Biserica

Catolică drept sclavi ai Diavolului.[9]

Multe comunități gnostice au fost considerate sataniste, elementul des indicat fiind credința lor

că Lucifer ar fi adevăratul dumnezeu, cel care i-a eliberat pe Adam și Eva din mâinile

demiurgului. Hegemonius l-a acuzat pe Mani, întemeietorul maniheismului, ca fiind satanist la

auzul vorbelor că Iehova este ��diavolul care a dat viață lumii”[10] și că �cel care le-a vorbit lui

Moise, evreilor și preoților [...] este Prințul Întunericului, nu adevăratul Dumnezeu”.[11]

Procesurile vrăjitoarelor din perioada medievală, când noțiunea de vrajitoare” reprezenta un

servitor al Diavolului.[12]

Gilles de Rais  (Franța, secolul XV) a fost un nobil francez judecat și executat pentru omuciderea

a sute de copii în ritualuri cvasi-satanice.[12]

Johann Georg Faust  (Germania, secolul XVI).[12] Multe instrucțiuni, în limba germană și latină,

specifice inițierii unui pact cu diavolul i-au fost asociate acestuia. Lucrările au fost publicate în

Germania într-o serie de câteva volume în Das Kloster (1845 - 1849)

Urban Grandier  (Franța, secolul XVII). Deși a fost subiectul unei scamatorii organizate de

Biserica Catolică, un foarte faimos document legat de un pact cu diavolul pe care acesta l-ar fi

scris a fost păstrat.[12]

Persoanele implicate în scandalul otrăvirii (o parte din aristocrația franceză a fost acuzată de

vrăjitorie), precum Catherine Deshayes și Etienne Guibourg (Franța, secolul XVII).

Documentarea cazului rămâne principală sursă medievală de informare legată de ritualul Black

Mass.[13][14]

Marchizul de Sade  (Franța, secolul XVIII) a fost descris de către Iwan Bloch drept un satanist

fanatic.[15] Lucrările sale grafice au fost clasificate drept blasfemii la adresa Bisericii Catolice.

Una dintre ele prezenta o orgie condusă de Papa Pius al VI-lea.

În 1865, poetul italian Gosue Carducci a publicat poemul Inno a Satana (Imn lui Satan),

admirându-l pe Satan în calitate de zeu al rațiunii, și exprimând ură față de creștini.

Mulți adepți ai mișcării decadentiste, precum autorul polonez Stanislaw Przybyszewski, artistul

belgian Felicien Rops și poetul francez Charles Baudelaire, se caracterizau sataniști sau au

creat artă și literatură cu trimiteri spre Satan.[16]

Unele mișcări de origine franceză au fost descrise drept sataniste de către scriitorii francezi ai

secolului XIX și ai secolului XX. Cea mai cunoscută traducere engleză este nuvela La-bas,

scrisă în 1891 de Joris-Karl Huysmans. Alte personalități - �� Joseph-Antoine Boullan, Stanislas de

Guaita, Henri Antoine Jules-Bois și Josephin Peladan - fie au scris despre satanism, fie au fost

acuzați ca fiind sataniști.[17][18]

Francmasoneria  a fost descrisă drept satanistă.[19]

Cel puțin două secte sataniste (sau luciferice) au existat în Franța anilor 1930. Prima era

condusă de Maria de Naglowska, care a dedicat mai multe ritualuri lui Satan și Lucifer.[20] Cea

de-a două era condusă de un fost preot catolic.[21]

Islam[modificare | modificare sursă]

Yaziditii , o minoritate religioasă din Orientul Mijlociu care-l venerează pe Melek Taus, sunt

caracterizați  drept adepți ai lui Satan de către unii musulmani.[22]

Mandeenismul  este o ramură a gnosticismului considerată de unii musulmani drep satanistă. În

calitate de sectă gnostica, conține principii identificate drept sataniste în lumea musulmană.

Satanismul în muzică[modificare | modificare sursă]

Informații suplimentare: Black metal

Organizații satanice[modificare | modificare sursă]

Biserica satanică[modificare | modificare sursă]

În noaptea de 30 aprilie 1966, Anton LaVey întemeiază „ ��Biserica Satanica”, o organizație

dedicată acceptării părții materiale a individului. LaVey a fost înaltul prelat al bisericii până la

moartea sa în 1997.

Prima Biserică Satanică[modificare | modificare sursă]

Prima Biserică Satanică a fost fondată de către fiica lui Anton LaVey, Karla LaVey. Dupa

moartea acestuia, Peter H. Gilmore a devenit noul înalt prelat, iar sediul a fost mutat la New

York, lucru pe care fiica acesuia l-a considerat dăunător. A decis să înființeze organizația pe 31

octombrie 1999 în memoria tatălui său.

Ordinul celor Nouă Unghiuri[modificare | modificare sursă]

Autorii Per Faxneld și Jesper Petersen menționau că Ordinul celor Nouă Unghiuri �„reprezinta o

formă periculoasă și extremă de satanism”.[23] Ordinul a atras atenția mass-mediei pe parcursul

anilor 1980 și a anilor 1990 după ce au fost asociați cu satanismul fascist. Organizația s-a

format în Marea Britanie.

Satanismul reprezintă venerarea lui Satan?[modificare | modificare sursă]

Venerarea lui Satan nu este o parte esențială în satanism. Nu trebuie să îl venerezi pe Satan

pentru a fi un satanist. Ideea din spatele satanismului este să devii cât mai bun și să faci ceea

ce te face fericit și te binedispune. Atât timp cât urmezi calea satanistă în viață, te poți numi

satanist.

Satanismul modern este venerarea propriei persoane. Termenul "satanist" a fost prima dată

atribuit în Evul Mediu tuturor oamenilor care aveau o religie diferită de cea catolică. Era un

termen folosit pentru descrierea celor care venerau un alt zeu, a celor care venerau pământul,

natura, pe ei înșiși sau orice nu era creștin.

Satan a fost creat de celelalte religii pentru a da o definiție a tot cea ce este "rău". Acest "diavol"

a fost creat pentru a reprezenta așa-zisele păcate ale oamenilor. Conform acestor religii, Satan

reprezintă distrugerea.

Pe de altă parte, este un alt ego al lui Satan, numit Dumnezeu. Ca și Satan, Dumnezeu are

multe nume, depinde de religie și perioadă. Acest Dumnezeu reprezintă tot ceea ce este bun în

oameni, toate lucrurile bune pe care le pot face pentru alții. Acest Dumnezeu ar trebui să

reprezinte creația.

Pentru un satanist modern, Satan nu este altceva decat o forță a naturii. Satan nu este

considerat o zeitate. Această forță este considerată partea întunecată a naturii. Această "parte

întunecată" nu reprezintă neapărat răul, ci doar o parte neexplorată a naturii. Satanismul nu

cere venerarea lui Satan, nu îți cere nici măcar să crezi într-o zeitate. Depinde de individ să

aleagă ce nivel i se potrivește cel mai bine.

Biserica lui Satan[modificare | modificare sursă]

este o organizație care practică satanismul modern după Biblia Satanică scrisă

în 1969 de Anton Szandor LaVey.

a fost fondată în San Francisco, California de către Anton Szandor LaVey, Înaltul Preot al

Bisericii până la moartea sa, în anul 1997.

În anii 1950, Anton LaVey a format un grup numit Ordinul Trapezoidului, care mai târziu a

devenit conducerea Bisericii Sataniste. În primul an de existență a Bisericii, Anton LaVey a atras

atenția presei oficiind o căsătorie satanistă a Judith-ei Case cu jurnalistul John Raymond.

Biserica lui Satan a fost menționată în:

literatură și presă de-a lungul anilor 1960 și 1970.

subiectul unui întreg documentar, Satanis 1970.

filmul lui Luigi Scatini Angeli Blanca, Angeli Negra, lansat în Statele Unite ca Witchcraft

1970.

LaVey a apărut în filmul lui Kenneth Anger Invocation of my Demon Brother.

Ce este satanismul? | Cine sunt satanistii?Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Demascat de inchizitorii moderni (inclusiv de pe internet) pana si in cele mai nevinovate manifestari umane, satanismul este cea mai contestata religie de astazi, indiferent de formele pe care le imbraca. Satana, nerecunoscut sau neinsusit pe fata de toate gruparile satanice, este desemnat in credinta ebraica si in cea crestina drept cel mai mare dusman al lui Dumnezeu si cea mai rea faptura din univers. Ca atare, numerosi oameni (nestiutori) se tem ori sunt intrigati de diversele intruchipari ale satanismului, in special de cele prezente in adorarea Satanei si in simbolurile satanice.

Ce este satanismul? | Cine sunt satanistii?

Multa lume se intreaba: "Ce este satanismul? Exista cu adevarat persoane care se inchina acestui malefic personaj din Biblie, Satana? Ce este Biblia satanica? Care este adevarul despre ritualurile satanice? Cine sunt liderii unor astfel de grupari si ce fel de oameni se inroleaza in ele? Care sunt valorile ori etica satanistilor? Care sunt obiectivele, planurile si telurile lor?"

Termeni ca "satanism," "satanic," si chiar numele de "Satana" inglobeaza o mare varietate de credinte ideologice, filosofice si spirituale (desigur, unii dogmatici crestini se pot simti revoltati de asocierea dintre satanism, spiritualitate si filosofie). Desi foarte diferite ca forma, organizatiile "satanice" folosesc aceeasi terminologie. Exista mai multe cai de a clasifica gruparile satanice in functie de comportamentul si crezul fiecaruia. Nu toate grupurile indeplinesc ritualuri satanice, participa la rugaciuni satanice, citesc Biblia satanica, si folosesc simboluri satanice ori se intrunesc in biserica lui Satana.

Credinta in zei sau in spirite malefice nu este caracteristica tuturor acestor colectivitati. Daca in unele sunt venerate entitati spirituale, in altele exista o viziune materialista, ateista ori agnostica. Spiritualistii satanici afirma ca zeitatea lor cea mai inalta este Satana ori Raul Suprem si urmaresc sa interactioneze cu acesta si cu alte spirite rele. In contrast, satanistii ateisti ori agnostici vad satanismul drintr-o perspectiva filosofica si se dedau unui stil de viata specific, caracterizat adeseori de contestarea oricarei autoritati. Daca spiritualii se angajeaza frecvent in ritualuri satanice, non-spiritualistii nu fac asta.

Gruparile satanice cuprind o larga gama de aderenti. Unii satanisti, in special tineri sau adolescenti,  se complac in "cete" diabolice, practicand un satanism "recreational," de parada, din care nu lipsesc drogurile, muzica heavy metal cu versuri (si urlete) satanice, "jocurile" presupunand interpretarea unor fanteziste roluri malefice. Alti satanisti, mai cu seama de varsta adulta,  se implica intr-o credinta cumva esoterica, ce se remarca prin ritualuri oculte regulate. Vezi si Vrajile Sfantului Ciprian: Un pact cu diavolul

Organizatiile satanice au diferite obiective. Unele sunt publice, altele private ori secrete. Gruparile publice sunt uneori incorporate in organizatii religioase non-profit, fiind chiar

scutite de taxe in SUA (diabolica America!). Aceasta forma de satanism este legata de literatura, publicatiile de specialitate. Pe de alta parte, exista grupuri private care actioneaza intr-o mare masura in secret. Daca acest articol va starneste interesul, voi discuta in detaliu in alte postari despre ritualurile si simbolurile satanice, precum si despre asa-zisa lor Biblie.

Iata principalele tipuri ori organizatii satanice aparute in decursul timpului:

- Yezidi - Grupare satanica spiritualista din antichitate, din Asia Centrala, caracterizata de venerarea pasarilor.

- Ofitii - MIscare spiritualista din preajma anilor 100 d.Hr. care se inchina sarpelui din Geneza.

- Luciferanism - Grup spiritualist din secolul al XIII-lea, intrat in conflict cu papa Grigore al IX-lea.

- Paladistii - Organizatie satanica spiritualista nascuta in 1737 in Paris, Franta, numita "Ordinul diabolic masonic" de catre Lewis Spence in a sa "Enciclopedie a ocultului."

- Ordinul Templului - Creat la sfarsitul anilor 1800 si inceputul anilor 1900 de Aleister Crawley, a generat o serie de scrieri masonice.

- Ordinul typhonian - Grupare spiritualista ivita la sfarsitul secolului al XIX-lea in Marea Britanie,  condusa o vreme de Aleister Crawley. Scrieri de referinta: "The Typhonian Trilogies" / Trilogiile tifoniene, " de Keneth Grant.

- Doamna noastra din Endor (Our Lady of Endor) - Colectivitate spiritualista creata in 1948 de Herbert Arthur Sloane, in Toledo, Ohia, SUA, influentata puternic de scrierea "Religia gnostica" de Hans Jonas. Sloane sustinea ca Satana ii aparuse in fata in copilarie sub forma unui zeu incornorat.

- Ordinul celor 9 unghiuri ( Order of Nine Angles) - Miscare spiritualista ivita in anii 1960 in Anglia ce sustinea necesitatea sacrificiului uman. Carte de referinta: "Histeron Proteron" de Anton Long.

- Biserica lui Satan (Church of Satan) - Fondata in anul 1966 de catre Anton Szandor LaVey in San Francisco, California, SUA. Biserica lui Satana era o miscare materialista avand drept carte de capatai Biblia satanica.

- Templul lui Set (Temple of Set) - Infiintat in 1975 de catre Michael A. Aquino (locotenet colonel in armata SUA!), dupa o neintelegere a acestuia cu Biserica lui Satana. Carti de referinta" "Jewelled Tablets of Set" (Tabletele pretioase ale lui Set) si "The Crystal Tablet of Set" (Tableta de cristal a lui Set).

- Dragon Rouge - Grupare spiritualista satanica intemeiata in 1989 in Suedia, cunoscuta pentru practicarea artelor oculte si magiei negre.

- Bestiile lui Satana (Satan Beasts) - Miscare spiritualista aparuta la mijlocul anilor 1990 in Italia, vestita pentru comiterea unor crime rituale in anii 1998-2004.

- Prima biserica satanica  (First Satanic Church) - Inaugurata de Karla LaVey (fiica lui Anton LaVey), in San Francisco, California, SUA.

Fanatism (din latină fanaticus) este un termen prin care se caracterizează atașamentul

necondiționat al unei persoane sau al unui grup la o idee, doctrină, opinie sau la un scop, animat de

un zel orb, fără să se țină seamă de eventualele consecințe pentru sine sau pentru alții.Principalele trăsături ale fanatismului sunt:

Dependență nelimitată de o idee, ideologie, religie, considerate de individul fanatic drept norme

absolute pentru întreaga colectivitate.

Intoleranță față de alte opinii sau alte puncte de vedere, chiar dacă sunt demonstrabil pozitive,

când aparțin altor partide, altei religii sau altor grupe sociale considerate ostile, fără admiterea

nici unui compromis, după principiul: "Cine nu este cu noi este împotriva noastră". Adversarii nu

sunt combătuți cu argumente raționale, ci aduși la tăcere prin teroare sau chiar nimiciți fizic.

Pierderea simțului critic în ceea ce privește propriile opinii sau convingeri, de cele mai multe ori

situate în afara realității. Fanaticul este adesea agresiv și impenetrabil la o argumentare logică.

Fanatismul se poate manifesta în diverse domenii ale societății - politică, religie - și poate deveni o

manifestare de masă. În statele totalitare, fanatizarea maselor prin propagandă bine regizată

("spălarea creierului") servește ca mijloc pentru realizarea scopurilor politice și ideologice. În cazuri

extreme, fanaticul își pierdeinstinctul vital de autoconservare până la sacrificiul propriei existențe, de

ex. piloții japonezi "kamikaze", atentatele sinucigașe ale fundamentaliștilor islamici și creștini.

Fanatismul este la originea actelor teroriste.

Nu rareori, fanaticii produc o asemenea impresie, încât sunt onorați ca eroi, preaslăviți ca martiri

sau chiar venerați ca sfinți.Opus fanatismului este principiul umanist al toleranței.

În psihopatologie, prin termenul de "psihopatie fanatică", se înțeleg manifestările acelor bolnavi

psihic aderenți la o idee supraevaluată. Kurt Schneider deosebește trei tipuri de psihopați fanatici:

Fanaticul propriului interes, certăreț și agresiv, adesea procesoman pentru un drept real sau

închipuit.

Fanaticul unei idei, combativ în favoarea unui program sau unei credințe.

Fanaticul obstinat, opus realității, adept al unei idei sectare, al unui mod aberant de comportare

sau al unei superstiții.Definiţia din DEX

Dicţionarul explicativ al limbii române ne dă următoarea definiţie:

SÉCTĂ s.f. Grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială;

(p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul

intereselor lor mărunte. [Cf. fr. secte, lat. secta < sequi – a urma]. 

Sinonime

De obicei, cuvântul sectă este atribuit unui grup minoritar care s-au lăsaţi abătut de o erezie şi deci,

cuvintele “eretic” şi “sectant” în înţelesul oamenilor au acelaşi sens.

Nu toţi cei numiţi “sectanţii” sunt eretici

De obicei, există tendinţa la unii adepţi sau lideri ai confesiunii majoritare dintr-o ţară să-i declare

drept secte şi sectanţi pe cei ce sunt în minoritate. De aceea, să nu ne grăbim a-i categorisi drept

eretici pe toţi cei ce sunt de multe ori pe nedrept numiţi sau porecliţi  “sectanţi”. Nu numărul numărul

adepţilor decide dacă o confesiune este sectă sau nu ci felul cum se raportează la învăţătura

sănătoasă a Domnului Isus. Este bine să cunoaştem ce este adevărata Biserică şi care sunt…

Caracteristicile sectelor

Există multe trăsături specifice sectelor, dar vreau să scot în evidenţă câteva din ele:

1. Sectele (ereticii) părăsesc învăţătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi mai adaugă alte

cărţi scrise de obicei de un lider al lor şi cărora spun că le dau aceeaşi autoritate ca şi Sfintelor

Scripturi, dar în realitate, dau acelor scrieri (eretice) o mai mare importanţă şi ascultă de ele mai

mult decât de adevărul Sfintelor Scripturi.

2. Sectele au pretenţia că sunt “singura Biserică adevărată” şi că toţi ceilalţi sunt rătăciţi, nu vor fi

mântuiţi, nu au Duhul Sfânt şi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Ei vorbesc şi se poartă

aşa de parcă ar deţine monopolul asupra Împărăţiei lui Dumnezeu.

3. Sectele sunt fondate şi conduse de lideri totalitari care instaurează şi deţin un control exagerat

asupra oricărei victime prinse în secta respectivă.

De ce ortodocşii îi numesc pe protestanţi sectanţi?

Nu toţi creştinii ortodocşi îi numesc sau îi privesc pe protestanţi ca pe eretici, dar unii îi numesc pe

creştinii de altă confesiune “sectanţi” pentru că aceştia sunt în minoritate, pentru că nu sunt

ortodocşi şi mai ales pentru că nu acceptă ca şi autoritate în materie de credinţă ceea ce Biserica

Ortodoxă numeşte Sfânta Tradiţie şi despre care spune că are aceeaşi autoritate ca şi Sfintele

Scripturi. Este adevărat însă că atât de la protestanţi, cât şi de la ortodocşi şi catolici s-au desprins

multe secte care cred şi propovăduiesc erezii, cum ar fi martorii lui Iehova, mooniştii, mormonii,

erezia lui Visarion, etc. 

Studiaţi Sfintele Scripturi ca să puteţi deosebi pe creştini adevăraţi de eretici şi învăţătura sănătoasă

de ereziile nimicitoare.