Upload
adam-hill
View
223
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
ARGUMENT
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de
dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui
echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural.
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și
sub numele de Raportul Brundtland[1]: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi".
Dezvoltarea durabilă urmarește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru
luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba
de mediu înconjurător, economic sau social.
Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industriala a resurselor și degradarea continuă a mediului și cauta în primul
rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității
vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este
acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.
Conceptul a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în
special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuși este foarte tânăr și s-a impus
în vara lui 1992, după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la
Rio de Janeiro.
Durabilitatea pleacă de la ideea că activitățile umane sunt dependente de mediul
înconjurător și de resurse. Sănătatea, siguranța socială și stabilitatea economică a societății sunt
esențiale în definirea calității vieții.
Discuțiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabilă au pornit la începutul anilor 70. În
1972, Conferința privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod
serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităților umane, ceea ce pune în
pericol însuși viitorul omenirii. În 1983, își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și
3
Dezvoltare (WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluție adoptată de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite.
Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra
Antarcticii și, prin Convenția de la Viena se încearcă găsirea unor soluții pentru reducerea
consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În
1986, la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa-numitul Raport Brundtland, al WCED,
cu titlul „ �Viitorul nostru comun” care dă și cea mai citată definiție a dezvoltării durabile
Dezvoltarea durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite
posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile lor».
4
CAPITOLUL I.
CE ESTE DEZVOLTAREA DURABILĂ?
"Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care raspunde nevoilor actuale fară a
periclita capacitatea generaţiilor viitoare de a raspunde propriilor lor nevoi. [.....] Pentru ca
dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protecţia mediului va constitui parte integrată a
procesului de dezvoltare şi nu poate fi abordată indepedent de acesta."
1.1.DESPRE CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și
sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi".Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru
teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipulom -
mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.
Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de
intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta deci în
primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra
calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile
este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între
5
generații.Conceptul a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în
special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuși este foarte tânăr și s-a impus
în vara lui 1992 după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Naţiunile UniteRio
de Janeiro.Durabilitatea pleacă de la ideea că activitățile umane sunt dependente de mediul
înconjurător și de resurse Sănătatea siguranţa socială stabilitatea economică a societății sunt
esențiale în definirea calității vieții.
Discuțiile prin care s-a ajuns în final la dezvoltarea durabilă au început la începutul anilor
'70. În 1972, Conferința privind Mediul Ambiant care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima
dată în mod serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităților umane care
pune în pericol însuși viitorul omenirii. În 1983 își începe activitatea Comisia Mondială pentru
Mediu şi Dezvoltare(WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluție adoptată de Adunarea
Naţională a Naţiunilor Unite.
Raportul brundland
Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra
Antarticii și, prin Convenţia de la Viena se încearcă găsirea unor soluții pentru reducerea
consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În
1986 la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa-numitul Raportul Brundland, al WCED,
cu titlul „ �Viitorul nostru comun” care dăși cea mai citată definiție a dezvoltării durabile
(„ ��sustainable development”, tradus direct: dezvoltare sustenabilă (susținibilă)): « ��Dezvoltarea
durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor
viitoare de a-și satisface nevoile lor».Totodată, Raportul Brundtland admitea că dezvoltarea
economică nu poate fi oprită, dar că strategiile trebuie schimbate astfel încât să se potrivească cu
limitele ecologice oferite de mediul înconjurător și de resursele planetei. În finalul raportului,
comisia susținea necesitatea organizării unei conferințe internaționale asupra dezvoltării durabile.
Astfel, în 1992 are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pamântului”, la care au participat
reprezentanți din aproximativ 170 de state. În urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe
convenții, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon),
diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. De asemenea, s-a
stabilit un plan de susținere a dezvoltării durabile, Agenda 21.
La 10 ani de la Conferința de la Rio, în 2002 a avut loc, la Johannesburg, Summitul
privind dezvoltarea durabilă.
6
Implementare
Fiecare om, conștient sau nu, poate contribui la dezvoltarea durabilă. De fapt, se poate
vorbi de o gândire de durată atunci când se colectează (depun) deșeuri din plastic sau hârtie în
locurile special amenajate.
La nivel industrial, lucrurile s-au mișcat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deșeuri
drept combustibil, iar în anumite localități se încearcă implementarea unor sisteme de încălzire
casnică pe bază arderii deșeurilor. Unele companii au conștientizat importanța economică (dar și
ecologică) a recuperării și refolosirii deșeurilor.
1.2.DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVEL MONDIAL
Conceptul de dezvoltare durabilăa avut ca punct de pornire criza ecologică mondială
1929-1933 şi s-a dezvoltat mai apoi prin înglobarea tuturor sferelor economico-sociale şi umane,
ajungând ca în zilele noastre, dezvoltarea durabilă să reprezinte noul drum al umanităţii.
Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluţie la criza ecologică determinată de intensa
exploatare industrială a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi caută în primul rând
prezervarea calităţii mediului înconjurător.
Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic şi
social fără a pune în pericol echilibrul natural al planetei.
Ideea care stă la baza acestui concept este aceea de a asigura o calitate mai bună a vieţii pentru
toţi locuitorii planetei, atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru generaţiile viitoare.
Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un nou set de valori care va ghida viitorul model
de progres economic şi social, valori ce vizează mai ales omul şi nevoile sale prezente şi
viitoare, mediul natural – protejarea şi conservarea acestuia, precum şi atenuarea deteriorării
actuale a ecosistemelor.
Dezvoltarea durabilă este definită de o serie de aspecte:
- Compatibilitatea dintre mediul antropic şi mediul natural;
- Egalitatea de şanse între generaţii care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;
- Situarea pe primul plan al securităţii ecologice în locul maximizării profitului;
- Compatibilitatea strategiilor naţionale de dezvoltare cu cerinţele extinderii interdependenţelor
în plan geoeconomic şi ecologic;
7
- Asigurarea bunăstării generale punând accentul pe calitatea creşterii economice durabile;
- Integrarea organică dintre capitalul natural şi cel uman, în cadrul unei categorii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi
spaţiu;
Obiectivele strategiei pentru dezvoltarea durabilă a uniunii europene
- Limitarea schimbărilor climatice şi a costurilor şi efectelor sale negative pentru societate şi
mediu,
- Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale şi de mediu
ale societăţii noastre, minimizând impactl nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului ,
- Promovarea modelelor de productie şi consum durabile,
- Îmbunătăţirea managementului şi evitarea supraexploatării resurselor naturale, recunoscând
valoarea serviciilor ecosistemelor,
- Promovarea unei bune sănătăţi publice în mod echitabil şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva
ameninţărilor asupra sănătăţii,
- Asigurarea securităţii şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor ca o precondiţie pentru păstrarea
bunăstării individuale,
- Promovarea dezvoltării durabile pe scară largă, asigurarea ca politicile interne şi externe ale UE
să fie în acord cu dezvoltarea durabilă şi angajamentele internaţionale ale acesteia.
Următoarele evenimente au avut un rol determinant în domeniul protecţiei mediului şi al
dezvoltării durabile:
Conferinţa ONU privind mediul (ECO I),ce s-a desfăşurat în anul 1972 la Stockholm şi
care a adus în centrul atenţiei problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităţilor
umane, problemă deosebit de gravă ce poate afecta viitorul umanităţii şi al vieţii pe pământ;
1972 Stockholm - Conferinţa Naţiunilor Unite
113 naţiuni prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea
umană influenţează mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor,
deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al
oamenilor şi se acceptă legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru
generaţiile actuale şi viitoare.
1983 Comisia Brundtland
8
Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare (World Commission
on Environment and Development) având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi
oferirea de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Această comisie a
fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei la acea dată. Comisia
Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore: dezvoltarea nu înseamnă doar profituri
mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci înseamnă
creşterea nivelului de trai al tuturor. Dezvoltarea nu trebuie să conducă la distrugerea sau
folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale şi nici poluarea mediului ambiant.
1987 Raportul Brundtland
Comisia Brundtland a elaborat şi publicat documentul "Viitorul nostru comun" (Raportul
Brundtland) prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza Agendei 21, a principiilor
Declaraţiei de la Rio.
1992 Conferinţa de la Rio - Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea
Au participat 120de şefi de stat. Au fost aduse din nou în centrul atenţiei problemele
privind mediul şi dezvoltarea.
Dezvoltarea durabilă reprezintă "o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman
pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei a fost
stabilirea unei noi strategii a dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub
numele de dezvoltare durabilă – "sustainable development".
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Mediu de la Rio de Janeiro, ce s-a
desfăşurat în iunie 1992 şi care a fost considerată cea mai amplă reuniune la nivel înalt din
secolul XX. Obiectivul principal al acestei reuniuni a constat în necesitatea găsirii unei căi
alternative pentru dezvoltarea globală ăn secolul XXI.
Rezultatele reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum:
- „Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării", supranumită şi Cartea Terrei,
-„Agenda 21",
-„Convenţia asupra biodiversităţii",
-„Convenţia-cadru privind schimbările climatice",
-„Declaraţia privind pădurile",
-„Declaraţia privind deşertificarea".
9
Summitul mondial de Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg ce s-a desfăşurat între
26 august – 4 septembrie 2002 în Africa de Sud, organizat sub egida ONU, pentru a promova noi
iniţiative de aplicare a dezvoltării durabile şi pentru a construi un viitor prosper şi sigur pentru
cetăţenii lumii. Obiectivul principal al Summit-ului l-a constituit continuarea şi amplificarea
eforturilor internaţionale de implementare a documentelor adoptate la Rio.
1.3.DEZVOLTARE DURABILĂ LA NIVEL EUROPEAN
1972 – Summit-ul de la Parisa evidenţiat necesitatea acordării unei atenţii deosebite protecţiei
mediului în contextul expansiunii economice şi a îmbunatăţirii standardelor de viaţă.
1987 – Actul Unic Europeanreprezintă un punct de referinţă al politicii europene de mediu, fiind
menţionată pentru prima dată în cadrul unui tratat al Comunităţii Europene.
1997- La nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic începând
cu anul 1997, prin includerea sa în „Tratatul de la Maastricht", tratat ce a conferit protecţiei
mediului un statut complet în cadrul politicilor europene.
1999 – Tratatul de la Amsterdama consolidat baza legală a politicii vizând protecţia mediului
precum şi promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.
2000 –Şefii statelor membre UE reuniţi în şedinţa Consiliului European de la Lisabona s-au
angajat sa creeze, până în anul 2010, "cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere din lume". Strategia de la Lisabona din anul 2000, completată de „Strategia de
Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene" adoptată de Consiliul European de la Goteborg în 2001
a consolidat şi impulsionat activitatea U.E. în domeniul dezvoltării durabile şi protecţiei
mediului.
2001 – Summit-ul de la Goetheborgunde a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE.
2005 –Comisia a demarat un proces de reviziure a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, proces care
a cuprins mai multe etape:
- în februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţială şi a trasat o serie de direcţii de urmat.
Au fost evidenţiate anumite direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative:
schimbările climatice, ameninţări la adresa sănătăţii publice, creşterea sărăciei şi a excluziunii
sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea biodiversităţii;
10
- în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din UE au adoptat o declaraţie privind liniile directoare
ale dezvoltării durabile, care susţinea că Agenda reînnoită de la Lisabona este o componentă
esenţială a obiectivului dezvoltării durabile.
- 2006 (iunie) a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană
extinsă. A avut ca obiectiv general, îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile
prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să
folosească cât mai eficient resursele, precum şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi
socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale".
- 2007 – în cadrul Summit-ului de la Lisabona, a fost semnat „Tratatul de la Lisabona", denumit
oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul
instituind Comunitatea Europeană", care cuprinde mai multe protocoale privind schimbările
climatice şi lupta împotriva încălzirii globale, precum şi o serie de amendamente cu privire la
solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie şi a schimbărilor în domeniul politicii
energetice Europene.
Dezvoltarea durabilă în românia
În România, ca stat membru al Uniunii Europene, în anul 1997 a fost creat Centrul
Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, sub egida Academiei Române, care în timp a reuşit să
devină cea mai autorizată voce din societatea civilă în domeniul elaborării de propuneri şi
strategii pentru dezvoltarea durabilă a României.
Scopul Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă este de a identifica priorităţile de
dezvoltare durabilă ale României şi realizarea acestora prin proiecte concrete la nivel naţional şi
local. Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.
Elaborarea Strategiei este rezultatul obligaţiei asumate de România în calitate de stat
membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar, în special cele
statuate în Tratatul de aderare, în Strategia Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă şi în
Strategia reînnoită a UE pentru Dezvoltare Durabilă din 2006.În urma dezbaterii proiectului la
nivel naţional şi regional, cu implicarea activă a factorilor interesaţi şi cu sprijinul conceptual al
Academiei Române, Strategia propune o viziune a dezvoltării României în perspectiva
11
următoarelor două decenii, cu obiective care transced dur ciclurilor electorale şi preferinţele
politice conjuncturale:
- Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în
ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al Uniunii Europene;
- Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii
indicatori ai dezvoltării durabile;
- Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor
membre ale Uniunii Europene din punct de vedere al dezvoltării durabile.
Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o creştere
economică ridicată, în consecinţă, o reducere substanţială a decalajelor economico-sociale dintre
România şi celelalte state membre ale UE.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se masoară procesul de convergenţa reală, se
creează astfel condiţiile ca produsul intern brut pe cap de locuitor al României să depăşească în
anul 2013 media UE din acel moment, să se apropie de media UE în anul 2020 şi să fie uşor
superior nivelului mediu european în anul 2030.
Direcţiile principale de acţiune, detaliate pe sectoare şi orizonturi de timp sunt:
- Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale în profil
inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;
- Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională, sănătate publică şi
servicii sociale, ţinând seama de evoluţiile demografice şi de impactul acestora pe piaţa muncii;
- Folosirea generalizată a celor mai bune tehnologii existente, din punct de vedere economic şi
ecologic, în deciziile investiţionale;
- Introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie şi servicii;
Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale
României, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea fertilităţii solului, conservarea
biodiversităţii şi protejarea mediului;
- Racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii;
- Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe
termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând portofolii
de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;
12
- Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în
deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local, introducerea fermă
a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii;
- Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale
României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea
măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei
pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face
rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, biodiversităţii şi protejării
mediului;
- Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate,
pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii,
energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
- Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la
normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în
modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede.
Strategia stabileşte direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea
principiilor dezvoltării durabile în perioada imediat următoare, în completarea obiectivelor ce
derivă din strategiile, planurile şi programele naţionale de dezvoltare.
Integrarea obiectivelor dezvoltării durabile în centrul activităţilor economice presupune
modificarea modelelor de producţie şi consum. Această schimbare se poate face prin
reglementări, fiscalitate, decizii juridice, solicitări din partea publicului etc. În abordarea
Producţiei şi Consumului Durabile (PCD) este foarte important să se pună accentul pe
responsabilizarea mediului de afaceri, alături de conştientizarea societăţii civile, România fiind
încă la primii paşi în acest domeniu.
Guvernul şi instituţiile statului au un rol esenţial în includerea în strategiile şi politicile
sale a conceptului de Producţie şi Consum Durabile – primul pas fiind chiar Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă. Guvernul şi instituţiile statului iniţiază şi întreţin un dialog continuu
cu societatea civilă, precum şi cu latura productivă şi de servicii – respectiv mediul de afaceri.
Trecerea de la o Producţie şi Consum "cu orice preţ" (preţul legat de eliminarea
produşilor "catabolici" ai sistemelor economice fiind uneori mai mare, însă plătit mai târziu,
calculele economice neţinând seama de ele la momentul proiectării produsului) la Producţia şi
13
Consumul Durabile, având "preţurile incluse" sau evitând "nota de plată" către alţii – din
alte zone geografice sau din viitor, este un proces care porneşte din 3 direcţii:
- Guvernul şi instituţiile statului care, urmând modelul UE, vor facilita accesul Mediului de
Afaceri la diferite instrumente către Producţia şi Consumul Durabile,
- Responsabilizarea Mediului de Afaceri prin "presiuni", atât din partea Guvernul şi instituţiile
statului, cât şi alături de societatea civil
- Conştientizarea societăţii civile pentru a "cere" produse şi servicii care au fost proiectate
urmând modele de Producţie şi Consum Durabile.
14
CAPITOLUL II.
AGRICULTURA ECOLOGICĂ
,,Agricultură ecologică”, termen protejat şi atribuit de U.E României pentru definirea
acestui sistem de agricultură este similar cu termenii ,,agricultură organică” sau ,,agricultură
biologică” utilizaţi în alte state membre.
Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai
potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul
dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi
alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.
În etapa de producţie la fermă se interzice utilizarea organismelor modificate genetic
(OMG-uri şi derivatele acestora) a fertilizanţilor şi pesticidelor de sinteză, a stimulatorilor şi
regulatorilor de creştere, hormonilor, antibioticelor. În etapa de procesare a alimentelor se
restricţionează folosirea aditivilor, a substanţelor complementare şi a substanţelor chimice de
sinteză folosite la prepararea alimentelor ecologice. Agricultura ecologică are o contribuţie
majoră la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare
adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în
legislaţia comunitară şi naţională din acest domeniu. Aceste norme, alături de definirea metodei
de producţie în sectorul de producţie vegetală, animalieră şi de acvacultură reglementează şi
15
următoarele aspecte legate de sistemul de agricultură ecologică: procesarea, etichetarea,
comerţul, importul, inspecţia şi certificarea.
Prevederile privind etichetarea produselor obţinute din agricultura ecologică, stabilite în
Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producţia ecologică şi etichetarea
produselor ecologice şi în Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei de stabilire a normelor
de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 sunt foarte precise şi au în vedere oferirea
încrederii depline a consumatorilor în produsele ecologice, ca produse obţinute şi certificate în
conformitate cu reguli stricte de producţie, procesare, inspecţie şi certificare.
Pentru obţinerea şi comercializarea produselor ecologice care poartă etichetele şi siglele
specifice, producătorii trebuie să parcurgă un proces strict ce trebuie urmat întocmai.
Astfel, înainte de a obţine produse agricole ce pot fi comercializate cu menţiunea ,,produs
ecologic” exploataţia trebuie să parcurgă o perioadă de conversie, de minimum doi ani.
Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să respecte
permanent regulile stabilite în legislaţia comunitară şi naţională. Ei trebuie să-şi supună
activitatea unor vizite de inspecţie, realizate de organisme de inspecţie şi certificare, în scopul
controlului conformităţii cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia ecologică.
În România, controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent de
organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale, pe baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă stabilite în
Ordinul nr.181/2012 pentru aprobarea Regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi
certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare şi de supraveghere a activităţii
organismelor de control. Aprobarea de către M.A.D.R a organismelor de inspcţie şi certificare
este precedată, în mod obligatoriu, de acreditarea acestora, în conformitate cu norma europeană
EN ISO 45011:1998, emisă de un organism abilitat în acest scop.
În urma controalelor efectuate de organismele de inspecţie şi certificare, operatorii care
au respectat regulile de producţie vor primi certificatul de produs ecologic şi îşi vor putea
eticheta produsele cu menţiunea ,,ecologic”.
Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: referire
la producţia ecologică, siglele, numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a
efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic.
16
Sigla naţională ,,ae”
Sigla naţională ,,ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt
folosite pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor
obţinute în conformitate cu metodele de producţie ecologică.
1.1.DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE AGRICULTURII ECOLOGICE
Agricultura ecologica nu este un miracol, ci o creatie a agricultorilor iubitori de natura, ca
o alternativa la agricultura intensive, de tip industrial, bazata pe metode si mijloace de productie
eficiente, in special, din punct de vedere economic.
Terminologie
În conformitate cu Regulamentul 2092 aprobat de Consiliul Comunităţii Economice
Europene, la dată de 24 iunie 1991, ţările comunitare folosesc, cu acelaşi înţeles, următorii
termeni:
- agricultură organică( Anglia)
- agricultură biologică( Grecia, Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia)
- agricultură ecologică( Danemarca, Germania şi Spania)
Majoritatea specialiştilor, bazându-se pe prevederile regulamentului CEE 2092/91, susţin
că agricultură ecologică are aceeaşi definiţie cu agriculture organică sau biologică. De asemenea,
unii teoreticieni(Puia, Soran şi Rotar -1998) cred că agroecologia şi ecologia agricolă au aceeaşi
semnficaţie:
- Ecologia agricolă sau agroecologia este o ramură sau disciplină a ecologiei generale care se
ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productive, al influentelor exercitate de
17
factorii de mediu asupra plantelor şi asupra animalelor domestice( aşa - numită autoecologie
agricolă), precum şi de cercetarea structurilor şi a dinamicii agroecosistemelor (sinecologia
agricolă).
Conţinutul noţiunilor structurale:
- agri = ogor, câmp, teren
- cultură = totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi accumulate de omenire în decursul
timpurilor
- eco = casă, familie, căsnicie, gospodărie, mediu logic - ştiinţă, studio, cercetare şi realităţile
practice
Agricultură ecologică este ştiinţă sau artă administrării sau tinerii sub control a
vieţuitoarelor agricole şi a mediului de viaţă, în folosul îndelungat al naturii şi omenirii.
Agricultură ecologică cuprinde întreagă gama de activităţi ştiinţifice ( observaţii,
măsurători şi experimente) şi aplicative ( analiză, proiectare, administrare) din agricultură şi
celelalte ramuri economice care prelucrează şi comercializează produse agricole şi agro-
industriale şi pune un accent deosebit pe valorificarea şi conservarea sau refacerea resurselor
naturale, tehnico- financiare şi umane specifice agroecosistemelor locale şi zonale.
Că ştiinţă - agricultură ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor
materiale( organismele vii şi modul lor de viaţă) şi funcţionale( intră - şi interrelatiile structurilor
materiale) ale sistemelor agricole şi cu proiectarea şi managementul agroecosistemelor capabile a
asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit, fără ale diminua
potenţialul ecologic, economic şi social.
Că ocupaţie, agricultură ecologică este activitatea de asamblare a cunoştinţelor teoretice
despre natură şi agricultură în sisteme ecologice durabile, bazate pe resursele materiale,
energetice şi informaţionale ale sistemelor agricole.
Agricultură ecologică se bazează pe înţelepciune şi, că atare, implică cunoaşterea
amănunţită a ogorului, vieţuitoarelor şi a celorlalte realittai economice şi sociale, precum şip e
intuiţie, cumpătare şi îndemânare în alegerea şi aplicarea măsurilor în practică.
Scop
Agricultură ecologică urmăreşte armonizarea interacţiunilor dinamice dintre sol, plante,
animale şi om, sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologică, economică şi socială a
agroecosistemelor şi nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit.
18
Obiective
Obiectivele agriculturii ecologice se subordonează, în principal, dezvoltării durabile a
sistemelor agroecologice.
Obiective privind mediul înconjurător:
- echilibrarea bilanţelor energetice
- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor
- protecţia resurselor de apă şi a întregii vieţi acvatice
- stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile
- conservarea biodiversităţii
- refacerea şi protejarea peisajului natural
- echilibrarea bilantelor energetice
- creşterea şi menţinerea îndelungată a fertilităţii solurilor
- protecţia resurselor de apă şi a întregii vieţi acvatice
- stimularea activităţii microorganismelor, florei şi faunei utile
Obiective privind plantele cultivate:
- integrarea naturală, inclusive cosmică, a speciilor şi varietătilor cultivate
- optimizarea structurilor agricole vegetale
- dimensionarea corespunzătoare a spaţiului de nutriţie
- refacerea echilibrelor naturale privind circuitul apei şi al elementelor nutritive şi infestarea cu
buruieni, boli, insecte şi alţi dăunători
Obiective privind animalele domestice:
- optimizarea raportului plantă/animal
- îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic
- optimizarea raportului plantă/animal
- îmbunătăţirea şi conservarea fondului genetic
Obiective socio – economice:
- dezvoltarea sistemelor agricole şi agroindustriale multifuncţionale
- minimizarea impactului negative al agriculturii asupra mediului înconjurător
19
- diversificarea producţiei agricole
- reducerea consumului de resurse neregenerabile
- îmbunătăţirea eficienţei muncii şi calităţii vieţii producătorilor agricoli
- refacerea şi conservarea valorilor materiale şi spirituale tradiţionale
Locul şi rolul sistemelor de Agricultură ecologică
Ştiinţa şi mai ales practica agricolă au individualizat 4 tipuri distincte de agricultură
ecologică:
- agricultură organică sau biologică
- agricultură biodinamică
- agricultură naturală
- agricultură tip LEISA ( Low External Inputs Sustainable Agriculture)
Primele 3 tipuri de agricultură ecologică se bazează pe prevederile Consiliului
Comunităţii Economice Europene nr. 2092 din 24 iunie 1991, iar agricultură tip LEISA este
recomandată în perioada de conversie.
Sistemele agroecologice interferează, inclusive cu sistemele convenţionale şi ca atare, în
practică nu există sisteme agricole organice ( biologice) , biodinamice sau
Sistemele de agricultură ecologică se diferenţiază prin rolul care îl au în relaţia cu mediul
înconjurător şi cu societatea.
Agricultură organică ( biologică) a apărut şi s-a individualizat că sistem distinct de
agricultură în perioada 1930-1960.
Sistemele organice ( biologice ) de agricultură sunt orientate spre:
- obţinerea de produse agricole cu calităţi nutritive ridicate:
- ameliorarea fertilităţii solurilor
- eliminarea tuturor formelor de poluare a solului, apei şi aerului reducerea migrării populaţiei de
la sat la oraş
- diminuarea consumului de energie neregenerabila: reducerea volumului de lucrări mecanice şi a
consumului specific de carburanţi
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor, asigurarea nu numai a nevoilor fiziologice,
dar şi a principiilor umane de îngrijire, care exclude creşterea în baterii, concentrarea excesivă,
claustrarea permanentă.
20
Agricultură biodinamică este un sistem de agricultură ecologică bazat pe
energiile( forţele) vieţii şi are că scop principal producerea de hrană cu valoare nutritive ridicată
şi sănătoasă. Steiner ( 1924) a dezvoltat ideea că o fermă este un organism viu, cu particularităţi
structurale şi funcţionale proprii, în care solul, viaţă din sol, plantele, animalele şi omul sunt
strâns legate între ele, având în vedere că Viaţă are însă, origine spirituală , fiind organizată şi
condusă de spirit, partea materială neputând determina viaţă.
Agricultură naturală este un sisstem agroecologic de interes local, care se bazează pe
următoarele principii :
Nu lucrări adânci ale solului
Nu îngrăşăminte chimice sau compost preparat
Nu combatere buruieni prin lucrări mecanice sau erbicide
Nu chimicale
Agricultură tip LEISA - se bazează pe resursele locale de sol, climă şi de forţă de muncă
şi dacă este cazul pe folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, a maşinilor şi
instalaţiilor agricole convenţionale, a ingredientelor alimentare şi furajere etc, însă numai pentru
acoperirea deficitului de resurse şi dacă nu afectează mediul înconjurător. Acest tip de
agricultură se recomandă în perioada de trecere de la agricultură convenţională la agricultură
ecologică, cu scopul de a reface şi păstra potenţialul economic şi social el fermelor, asociaţiilor şi
societăţilor agricole în conversie.
Particularităţi practice
În practică agricultură ecologică are o serie de însuşiri distincte :
-durata sistemelor agroecologice este mai lungă
-producţia ecologică se realizează în ferme, gospodării, asociaţii familiale, mai rar în asociaţii tip
holding unitaile ecologice corespund exigenţelor privind calitatea şi şi protecţia mediului
înconjurător fermele şi societăţile agroindustriale ecologice sunt de dimensiuni mici şi mijlocii
( 5- 50 ha)
-fermele şi societăţile agricole, agroindustriale şi comerciale ecologice parcurg o perioada mai
lunga sau mai scurtă de conversie, egală cu timpul scurs între începerea managementului
ecologic şi obţinerea certificatului de fermă sau societate ecologică
21
-trecerea de la agricultură convenţională la cea ecologică se face pas cu pas, pentru că structurile
economice să nu resimtă efectele scăderii
-productivităţii, iar producătorii să capete încredere în noile sisteme.
-cu foarte puţine excepţii, fermele ecologice sunt mixte ( de tip vegetal- animal)
-activităţile din fermele şi societăţile agroindustriale se desfăşoară conform normelor
internaţionale şi naţionale
-în fermele şi societăţile prelucrătoare ecologice se cultivă şi se cresc toate speciile şi varietăţile
de plante şi animale domestice, respective , se prelucrează toate produsele agricole vegetale sau
animale, cu excepţia celor create sau produse prin inginerie genetică
-fermele şi societăţile de prelucrare a produselor ecologice folosesc, cu precădere resursele
funciare, economice şi sociale proprii.
-tehnologiile agroeconomice îmbină metodele tradiţionale de cultivare a terenurilor
-fermele şi societăţile de prelucrare a produselor agricole folosesc cu precădere, resursele
funciare, economice şi sociale proprii
-tehnologiile agroecologice îmbină metodele tradiţionale de cultivare a terenurilor, creşterea
animalelor şi de prelucrare a produselor agricole cu mijloacele moderne de înalta tehnicitate
-sămânţa, materialul de plantat şi animalele de praşilă sunt certificate ecologic şi că atare se
produc în fermă proprie, fie în ferme şi societăţi ecologice specializate hrană plantelor şi a
animalelor este cât mai naturală, completă, sănătoasă, biodegradabilă sin u depăşeşte nevoile
acestora.
-sistemele ecologice vegetale şi animale înregistrează pierderi mici că urmare a atacului de
buruieni, boli şi insecte şi alte animale dăunătoare datorită activităţilor preventive permanente
efectele tehnologiilor ecologice sunt multiple, de lungă durata şi se manifestă mai târziu
-prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu menţinerea
calităţii şi pe cât posibil, a integrităţii structurale a produselor agricole materiile prime,
ingredientele şi aditivii folosiţi în procesul de prelucrare sunt certificate ecologic produsele
agricole şi agroindustriale ecologice se depozitează separat de produsele neecologice
-ambalajul prodeselor ecologice este din materiale biodegradabile, care nu contaminează nici
produsele şi nici mediul înconjurător transportul produselor ecologice şi al animalelor se face cu
minimum de pierderi şi pe distanţe mici
22
-produsele ecologice sunt etichetate sau/şi însoţite de un document pe care scrie denumirea
produsului, numele şi adresa persoanei sau a companiei producătoare, denumirea firmei ce a
făcut certificarea, metodele de producere sau de prelucrare şi menţiunea" Produs certificate
ecologic"
-necesarul de forţă de muncă este mai mare decât în agricultură convenţională, ceea ce , din
punct de vedere practice, însemna noi locuri de muncă, dar şi cheltuieli suplimentare
-muncă în fermă şi societatea agroindustrială este pasionantă şi reconfortantă
-munca in ferma si societatea agroindustriala este pasionanta si reconfortanta si se bazeaza pe
analiza sistemica si decizii rational
-fermele si societatile de prelucrare a produselor ecologice folosesc, cu precadere resursele
funciare, economice si sociale proprii.
- hrana plantelor si a animalelor este cat mai naturala, completa, sanatoasa, biodegradabila sin u
depaseste nevoile acestora.
- sistemele ecologice vegetale si animale inregistreaza pierderi mici ca urmare a atacului de
buruieni, boli si insecte si alte animale daunatoare datorita activitatilor preventive permanente
efectele tehnologiilor ecologice sunt multiple, de lunga durata si se manifesta mai tarziu
-prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau biologic, cu mentinerea
calitatii si pe cat posibil, a integritatii structurale a produselor agricole
-materiile prime, ingredientele si aditivii folositi in procesul de prelucrare sunt certificate
ecologic
-produsele agricole si agroindustriale ecologice se depoziteaza separat de produsele neecologice
ambalajul prodeselor ecologice este din materiale biodegradabile, care nu contamineaza nici
produsele si nici mediul inconjurator
-transportul produselor ecologice si al animalelor se face cu minimum de pierderi si pe distante
mici
-necesarul de forta de munca este mai mare decat in agricultura conventionala, ceea ce , din
punct de vedere practice, insemna noi locuri de munca, dar si cheltuieli suplimentare
23
1.2. SITUAŢIA AGRICULTURII ECOLOGICE ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA
Cele mai multe ţări care practică, pe scară largă, agricultură ecologică şi au cea mai mare
piaţă de produse ecologice agricole şi alimentare se află în Europa, America de Nord, Centrală şi
de Sud.
În Europa, agricultură ecologică este cea mai dezvoltată atât din punct de vedere practice,
cât şi ştiinţific.
Pe fondul extinderii bolii "vacii nebune" în ţările dezvoltate din Europa şi a temerilor
privind folosirea organismelor modificate genetic, cererea de produse agricole şi alimentare
ecologice a crescut foarte mult. În faţă acestei cereri, multe ţări, inclusive România, sunt în
dificultate că urmare a ponderii mici a produselor ecologice pe piaţă agro-alimentară.
De asemenea, cercetarea agricolă în acest domeniu n-a abordat cu destulă convingere
unele domenii esenţiale, precum : genetică şi ameliorarea plantelor şi animalelor, producerea de
seminţe, material de plantat şi de praşilă şi mai are multe de făcut în creşterea eficienţei
economice, instruirea şi educaţia producătorilor ecologişti, inspecţia şi certificarea fermelor şi
produselor ecologice şi în valorificarea producţiei agroecologice.
În România, agricultură ecologică este în faza de pionerat în multe privinţe.Ceva mai
bine se stă în cercetare, că urmare a experienţei accumulate în ultimii ani de studii teoretice şi
applicative privind cultivarea terenurilor agricole, precum şi în ceea ce priveşte promovarea
agriculturii ecologice de către unele ONG -uri de profil, precum: "AGROECOLOGIA" şi
"Societatea pentru Agricultură Ecologică.
Cauzele salbei dezvoltări a agriculturii ecologice româneşti sunt:
-lipsa normelor naţionale în domeniu
-lipsa unor măsuri politice de promovare a agriculturii ecologice nivelul de cunoştinţe de
specialittae foarte scăzut al agricultorilor
Având în vedere că agricultură ecologică poate oferi soluţii de rezolvare a problemelor
micii gospodării ţărăneşti- fărâmiţarea terenurilor, scăderea numărului de şi a puterii fizice a
producătorilor agricoli, tehnologiile rudimentare, producţia de subzistenţă şi că potenţialul
agroecologic al României este de peste 25 % din suprafaţă agricolă, producţia agricolă şi
produsele agroalimentare trebuie să devină politică de stat.
24
Perspectiva elaborării unei legi a producţiei şi produselor agricole şi alimentare ecologice
sunt motive reale pentru dezvoltarea agriculturii ecologice la adevăratul potenţial al ţării.
În România cadrul normative este realizat prin intermediul a două acte normative:
O.U. nr.34/2000( Norme metodologice referitoare la producţia ecologică) armonizată prin Legea
nr. 38/2001 referitoare la producţia în agricultură ecologică
La nivel instituţional în România există următoarele organisme în domeniu:
-Autoritatea Naţională pentru Produse Ecologice/ANPE( în cadrul Ministerului Agriculturii,
Apelor, Pădurii şi Mediului)
-Comisia de Agricultură Ecologică ( MAAP, FNAE, învăţământ, cercetare)
-Federaţia Naţională de Agricultură Ecologică(FNAE/grup naţional de producători)
-R.E.N.A.R.( structura de acreditare a structurilor de certificare)
Conversia la agricultura ecologică
Pentru realizarea conversiei la agricultură ecologică, potrivit Legii.nr.38/2001, operatorul
este obligat să-şi certifice activitatea prin intermediul uneia dintre structurile de certificare şi
control care au notificată activitatea în România. Certificarea face obiectul unui acord comercial
între agricultor şi structura de certificare aleasă.
În prezent în România există mai multe structuri de certificare şi control din Uniunea
Europeană( acreditate pe normă 45011) precum şi din alte ţări:
-ECOCERT ( Vegetal +Animal):Franţa
-LACON( V+A):Austria
-BIOINSPECTA( V+A): Elveţia
-SKAL( V+A): Olanda
-EKOGARANTIE ( V+A): Germania
-Q&D(V+A): Germania
-ICEO( V+A): Italia
-BIOKONTROL(V) : Ungaria
-Potrivit O.U. nr. 34/2000, perioada de conversie pentru ferme vegetale este de 2 ani..
25
CONCLUZII
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și
sub numele de Raportul Brundtland[1]: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi".
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și
sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile nevoi".Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru
teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipulom -
mediu, fie ca e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul social.
În România, ca stat membru al Uniunii Europene, în anul 1997 a fost creat Centrul
Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, sub egida Academiei Române, care în timp a reuşit să
devină cea mai autorizată voce din societatea civilă în domeniul elaborării de propuneri şi
strategii pentru dezvoltarea durabilă a României.
Scopul Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă este de a identifica priorităţile de
dezvoltare durabilă ale României şi realizarea acestora prin proiecte concrete la nivel naţional şi
local.Guvernul României, întrunit în şedinţă la 12 noiembrie 2008, a dezbătut şi aprobat Strategia
Naţională pentru Dezvoltare Durabilă la orizontul anilor 2013–2020–2030.
Rolul sistemului de agricultură ecologică este de a produce hrană mai curată, mai
potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului. Unul
dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de produse agricole şi
alimentare proaspete şi autentice, prin procese create să respecte natura şi sistemele acesteia.
Agricultura ecologica nu este un miracol, ci o creatie a agricultorilor iubitori de natura, ca
o alternativa la agricultura intensive, de tip industrial, bazata pe metode si mijloace de productie
eficiente, in special, din punct de vedere economic.Dezvoltarea durabilă aduce în prim plan un
nou set de valori care va ghida viitorul model de progres economic şi social, valori ce vizează
mai ales omul şi nevoile sale prezente şi viitoare, mediul natural – protejarea şi conservarea
acestuia, precum şi atenuarea deteriorării actuale a ecosistemelor.
26
BIBLIOGRAFIE
Buchman, A., Lupei, E., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a IX-a SAM,
Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2004.
Buchman, A., Marincescu, M., Auxiliar Curricular pentru clasa a XI-a Anul de completare,
Domeniul: Chimie industrială, elaborat în cadrul CNDIPT-MEC, Bucureşti, 2005.
Dulamă, M., E., Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2006.
Roşu, C., Bazele chimiei mediului-elemente teoretice şi aplicaţii practice, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj Napoca, 2006.
Stânca, M., Măicăneanu, A., Indolean, C., Caracterizarea, valorificarea şi regenerarea
principalelor materii prime din industria chimică şi petrochimică - îndrumar de lucrări practice,
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2006.
Mykytyn, I., Curs de formare Phare TVET - Utilizarea tehnologiei informaţiilor şi comunicării .
Folosirea motoarelor de căutare.
27