CUPRINSUL

INTRODUCERE................................................................................2

CAPITOLUL I. Noţiuni generale despre drept..........................6

§1. Conceptul dreptului. Accepţiunile noţiunii de drept......................6

§2. Definiţia dreptului........................................................................10

§3. Esenţa dreptului............................................................................14

CAPITOLUL II. Premisele sociale şi economice de apariţie a

dreptului............................................................................................22

§1. Originea, apariţia şi dimensiunea istorică a dreptului..................22

§2. Primele legiuiri intrate în istoria dreptului...................................23

§3. Factorii de configurare a dreptului...............................................25

§4. Concepţii şi teorii referitoare la apariţia dreptului.......................30

CONCLUZII...............................................................................75

BIBLIOGRAFIE........................................................................78

2

INTRODUCERE

Este general cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decît în societate ori

colectivitate umană, în general, are nevoe de organizare, ordine şi disciplină, în care

scop apar anumite reguli de conduită, norme menite a organiza convieţuirea, a

armoniza şi a orienta într-un anumit mod şi sens interesele lor.

Pornind de la importanţa dreptului în societate, o serie de autori au încercat să

formuleze o definiţie cît mai exactă a noţiunii de drept, deorece, după cum ştim,

dreptul, ca întreaga componenţă a vieţii sociale, este un fenomen deosebit de

complex, a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective

a existenţei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configurează şi valorilor pe care

le promovează.

Luînd în consideraţie cele expuse, putem defini dreptul ca fiind totalitatea

normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii,

stabilite sau sancţionate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a

statului şi de conducere a societăţii şi care reglementează cele mai importante

relaţii sociale, stabilind căile şi mijloacele de apărare, consolidare şi dezvoltare a

ordinii şi a raporturilor sociale, reprezentând voinţa clasei (claselor) dominante,

iar la etapa contemporană – a majorităţii populaţiei sau a întregului popor, a

căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, putând fi impusă, la

nevoe, prin forţa de constrângere a acestuia.

Conceptul dreptului – ca materie introductivă în obiectul teoriei generale a

dreptului – presupune o iniţiere în domeniu, deci, tema lucrării a fost aleasă anume

datorită actualităţii ei pentru tînărul nostru stat – Republica Moldova, cînd abia se

pune bazele pentru pornirea procesului de transformare a acestuia într-un stat de

drept.

Motivele alegerii anume a acestei teme sînt foarte multe, şi constă în: 1) a cerceta

cum trăieşte dreptul în mediul social, 2) cum îl influenţiază societatea; 3) cum ea

3

contribuie la menţinerea şi perfecţionarea lui; 5) şi cum dreptul este privit ca un

fenomen sociologic ce întruchipează viaţa juridică a unei societăţi umane.

Astfel, în această lucrare am încercat să analizez şi să elucidez toate problemele

ce ţin de definirea acestei teze “conceptual dreptului”.

Deci, reieşind din scopurile propuse s-a determinat structura lucrării:

Lucrarea e structurată în trei capitole.

În capitolul 1, „Noţiuni generale despre drept” se analizează conceptul dreptului,

consideraţii privind dimensiunea teoretică şi definiţia dreptului, natura sistemică a

dreptului, particularităţile lui, esenţa lui,precum şi alte aspecte generale despre drept.

În capitolul 2, „Premisele sociale şi economice de apariţie a dreptului” se

vorbeşte despre apariţia şi evoluţia istorică a dreptului, despre etapele acestui

process, se dă caracteristica generală a principalelor sisteme de drept: romano-

germanic şi anglo-saxon, precum şi caracteristica principalelor concepţii referitoare

la apariţia şi evoluţia dreptului.

Deci, prin această lucrare s-a încercat o sinteză a ideilor importante în domeniu şi

s-au reflectat direcţiile de perfecţionare a procesului de cunoaştere a dreptului în

general.

4

CAPITOLUL I . NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

§1. Conceptul dreptului. Accepţiunile noţiunii de drept

Dreptul, ca întreaga componenţă juridică a vieţii sociale, este un fenomen

deosebit de complex, a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a

legităţilor obiective a existenţii sale, a dinamicii, a factorilor care-l configurează şi a

valorilor pe care le promovează.

Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni şi derivă de la latinescul

„directus”, luat în sens metaforic (directus – de la dirigo), care înseamnă „drept” –

orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă, adică o regulă de conduită

fără specificarea conţinutului.

În limba latină, însă, cuvântul care corespundea cuvântului drept era ius (drept,

dreptate, lege), ceea ce se apreciază că a dat naştere la confuzia dintre drept, lege şi

justiţie. Cuvântul este întâlnit în alte limbi cu aceeaşi semnificaţie: droit – la

francezi, right – la englezi, diritto – la italieni, recht – la germani.1

Aşadar, dreptul, în înţeles etimologic al termenului, înseamnă ceea ce este

conform cu regula. Dirigere vitam ad rationis normam, spuneau romanii: „a duce

viaţa potrivit anumitor norme impuse de raţiune!”.2

La formularea cuvântului drept au fost expuse, de un şir de autori, mai multe

opinii. Astfel, unii dintre aceştea susţin că şi cuvântul ius echivalează în română cu

dreptul, deoarece se spune că ar proveni de la iubere, care înseamnă a porunci, iar

Ihering susţine că ius ar deriva din sanscritul iu, ceea ce înseamnă legătură. De aici

şi rezultă definiţia dreptului – ceea ce leagă pe toată lumea. Indiferent însă care este

cea mai corectă explicaţie în sens etimologic, există un consens privitor la faptul că

1 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 2002, p.44.2 Adam Popescu. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1997, p.15.

5

dreptul înseamnă ceea ce este conform cu regula şi, ca atare, ceea ce este obligatoriu

sau ceea ce „leagă” pe cetăţean de regulă.

Ca ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii, dreptul este o

ştiinţă, iar cursul de Teorie generală a dreptului, împreună cu alte ştiinţe,

răspunde exigentelor explicării ştiinţifice a dreptului.

Ca ansamblu de norme care organizează convieţuirea umană şi îi statorniceşte

principalele coordonate, orientând comportamentul uman şi apărând societatea de

fenomenele dăunătoare, dreptul este o tehnică. Participarea individuală în relaţiile

sociale are loc pe baza unui statut reglementat juridic (de producător; de locatar sau

locator; de părinte sau fiu; de vânzător sau cumpărător etc.).

Ca ansamblu de procedee şi mijloace prin care legiuitorul cerinţele tipice,

dându-le expresie juridică, prin care judecătorul selectează norma sau normele cele

mai indicate spre a le aplica în procesul individualizării speţei respective sau prin

care avocatul selectează şi expune argumentele necesare efectuării demonstraţiei în

apărarea clientului său, dreptul este o artă.3

Teoria generală a dreptului ca ştiinţă politico-juridică este chemată să formuleze

o definiţie ştiinţifică generală a dreptului, o definiţie cu caracter de abstractizare,

care să întrunească elementele caracteristice cele mai generale şi universal valabile

tuturor sistemelor de drept. O asemenea definiţie trebuie să cuprindă: esenţa,

originea, funcţiile şi trăsături caracteristice ale dreptului. Totodată, asupra

conceptului de drept sau statornicit două sensuri :

drept obiectiv;

drept subiectiv.

Fiind o categorie socială, dreptul e un produs social complex în care se

întruchipează voinţa umană. Aceasta permite de a spune că dreptul e o reflectare

subiectivă a intereselor sociale. Din aceste considerente rezultă că categoria „drept

obiectiv” e chemată să sublinieze o realitate socială, o necesitate, fără de care

societatea nu poate fi concepută la o anumită etapă de dezvoltare istorică. Astfel,

indiferent de voinţa umană, dreptul se impune societăţii, în scopul organizării vieţii

3 Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a. – Bucureşti, 2002, p.37-38.

6

în comun a acesteia. Dreptul este acela ce contribuie la disciplinizarea societăţii, la

ocrotirea ei de anumite excese.4

Dreptul obiectiv se prezintă ca o totalitate de norme adoptate sau sancţionate de

stat. După cum menţionează Nicolae Popa, el „îmbină necesitate şi libertatea.

Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă chiar din scopurile generale

ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu

alcătuieşte „dreptul obiectiv”. El priveşte acea coordonare imperativă prin norme...,

fiind premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme

trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia

existenţei posibile a comunităţii.5

Cel de-al doilea sens, de „drept subiectiv” al termenului de „drept” desemnează

prerogativa, facultatea sau posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde să i

se dea ceva, să i se execute o prestaţie sau să obţină de la o persoană acordul de a se

abţine de la o anumită activitate. Rezultă că „dreptul”, ca prerogativă, constituie

atributul unei persoane ce este titularul sau subiectul acestui drept. De aici şi

denumirea de „drept subiectiv” – adică al titularului sau al subiectului.

Aceste două categorii sînt întâlnite numai în teoria şi practica juriştilor şi nu sînt

legate de categoriile filosofice „obiectiv” şi „subiectiv”. Dar totuşi, aceste două

noţiuni juridice au însemnătate lor. Normele juridice, în modul respectiv stabilit, sînt

obiectivizate în legislaţie (în practica judiciară şi în alte izvoare de drept), de aceea,

din momentul adoptării şi intrării lor în vigoare, nu depind de voinţa fiecărui subiect

(chiar şi a guvernanţilor). Drepturile cetăţenilor, ale întreprinderilor, asociaţiilor etc.,

dimpotrivă, aparţin fiecărui subiect în particular. Dreptul subiectului reprezintă

mărimea, limitele comportării lui, recunoscute şi garantate de stat.

La fel, între aceste două noţiuni există o legătură reciprocă, care constă în aceea

că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt

reconoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se

înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce

dreptul subiectiv e legat de titularul lui.

4 Negru Boris. Teoria generală a dreptului. - Chişinău, 1999, p.115.5 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 2002, p.45.

7

În timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, care cît de multe ar fi

ele la număr, sânt, totuşi, limitate la număr, drepturile subiective sînt infinite la

număr.

Una din manifestările realităţii juridice a societăţii e dreptul pozitiv. Dreptul

pozitiv se înfăţişează că „totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un

stat..., un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la

îndeplinire printr-o forţă exterioară, ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe social

special abilitate”6

Aşadar, dreptul pozitiv este dreptul care activează într-o societate. Când se

consideră că legislaţia anterioară este insuficientă se modifică dreptul pozitiv. Pentru

a denumi totalitatea normelor juridice care sînt în vigoare la un moment dat într-un

stat, se utilizează expresia de drept pozitiv.

Şi cel din urmă sens al termenului „drept” este cel de „ştiinţa dreptului”.

Oprindu-ne asupra acestui ultim sens, trebuie să precizăm că, asemenea oricărei alte

ştiinţe particulare, care investighează un anumit domeniu al realităţii, ştiinţa

dreptului îşi are particularităţile sale. Totodată, ştiinţa dreptului are ca obiect

cercetarea normelor şi raporturilor juridice, cercetarea izvoarelor dreptului, aplicarea

şi realizarea dreptului etc. Deci, dreptul este un fenomen dinamic, el îşi pune

amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind totodată influenţat de aceste realităţi.

§2. Definiţia dreptului.

Conceptul dreptului a constituit motiv de nenumărate preocupări ale gânditorilor

din diferite epoci istorice. Analizând diferitele concepţii şi definiţii date pe parcursul

mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele

elemente:

o constatare a trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit de a

diferenţia dreptul de alte fenomene sociale strâns legate cu dreptul;

enumerarea elementelor dreptului:

1) dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;

6 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 2002, p.45.

8

2) regulile de conduită din care din care este format dreptul sînt garantate

de către stat;

3) regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale,

impersonale, obligatorii;

4) scopul regulilor de conduită e de a disciplina comportarea membrilor

societăţii.

Reieşind din cele spuse, dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli de

conduită generale şi obligatorii, adoptate şi asigurate de stat, reguli ale căror scop îl

constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.

În decursul anilor, dreptului i s-au dat diferite definiţii. Unele mai bogate şi mai

detaliate; altele mai simple, aşa încât percepţia sa a devenit mai uşoară, iar realitatea

şi aplicarea normelor sale fiind stimulată de înţelegerea sensului şi semnificaţilor

conduitei prescrise în relaţiile umane.

Pentru a vedea ce este dreptul şi pentru a da posibilitatea de a cugeta asupra

acestei probleme putem da câteva definiţii:

Juristul roman Cicero afirmă că „dreptul este o lege adevărată, el este o raţiune

conformă cu natura, constată eternă răspândită la toţii”. Această lege afirmă autorul

roman nu poate fi înlăturată din stat, deoarece statul nu este în drept să impună

norme care sînt în contradicţie cu dreptul etern. Cicero susţine că oriunde şi oricând

legile vor fi identice. În acest fel, autorul roman preia de la greci atunci ideea de

drept natural în calitate de fundament al dreptului. Această idee va domina dreptul

secole de-a rândul instituindu-se în gândire ţi creaţie în drept.

Dan Ciobanu: „dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care

au fost dictate sau sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima

instanţă, prin forţa de constrângere a statului”.7

Anita Nachitz: dreptul este „... un complex de reguli de conduită, avînd menire

sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să

reglementeze, într-un anumit scop conduita previzibilă a oamenilor, cel puţin cît

priveşte cadrul ei (căci astfel regula n-ar avea sens)”8

7 Dan Ciobanu. Drept constituţional şi instituţii politice. Statul. Bucureşti, 1991, p.11. 8 Negru Boris. Teoria generală a dreptului. - Chişinău, 1999, p.118.

9

H. Bergman: „dreptul este unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei

omului, pentru că el oferă protecţie contra tiraniei şi anarhiei, este unul din

instrumentele principale ale societăţii, pentru conservarea libertăţii şi ordinii,

împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale”.9

Nicolae Popa: „dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către

stat, care au ca scop organizare şi disciplinarea comportamentului uman în

principalele relaţii din societate , într-un climat specific manifestării coexistenţei

libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.10

Făcând o distincţie etimologică între aceste definiţii şi conceptele de drept, lege

şi justiţie, putem să răspundem şi la întrebarea: ce este dreptul? Profesorul Adam

Popescu menţionează, că răspunsul la această întrebare s-a dat după diferite criterii.

O serie de autori clasifică aceste răspunsuri sau definiţii ale dreptului după patru

criterii, care le încadrează în patru categorii:

prima defineşte dreptul după ideea drept sau just, din punctul de vedere al

conţinutului;

a doua defineşte dreptul după izvoare;

a treia defineşte dreptul după forma pe care o îmbracă normele juridice;

a patra defineşte dreptul după caracterul normativist.

1. Potrivit criteriului ideii drept, de just, romanii au dat o definiţie dreptului, în

care arată că acesta înseamnă: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui şi a atribui

fiecăruia ce este al său. Această definiţie este dată de Ulpianus şi o găsim în Digeste.

Ea nu face însă o distincţie între drept şi morală. Majoritatea principiilor aparţin

moralei; este suficient să avem în vedere doar primul principiu (a trăi în mod cinstit)

pentru a demonstra acest lucru. Identificarea dreptului cu morala nu este un caz

izolat a lui Ulpianus, ci este o greşeală pe care o fac mai toţi clasicii dreptului din

Roma antică. În acest sens putem da încă un exemplu: jurisconsultul roman Celsus

arată că „ius est ars boni et aequi”, adică „dreptul este arta binelui şi aechităţii”.

Acest exemplu confirmă încă o dată că în Roma antică dreptul era identificat cu

morala.

9 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.97.10 Ibidem, p.97.

10

În a doua jumătate a Evului mediu (secolul al XIII-lea) apar noi concepţii

despre drept, influenţate în special de religia creştină. Egalitatea în faţa lui

Dumnezeu este transpusă în relaţiile dintre oameni. În acest cadru, Toma d’Aquino

înţelegea dreptul ca pe o reprezentare a „proporţiei între lucruri”, proporţie care ar

avea scopul de a stabili egalitatea creştină faţă de tot ceea ce este drept şi just.

Învăţăturile creştine despre drept şi dreptate, despre just justeţe au condus însă la

concluzia că acest mod de „a fi” al dreptului se poate aplica numai în societăţile

bazate pe egalitate. Or, de-a lungul istoriei omenirii, au existat şi sisteme juridice

care au apărat inegalitatea. În antichitate, în Evul mediu şi chiar în epoca modernă şi

contemporană s-a dovedit că dreptul nu a exprimat întotdeauna ideea de just, de

drept sau de egalitate.11

Definirea dreptului pe baza ideii de drept, de just a fost combinată iniţial în

lumina principiilor „dreptului natural”, care pune un accent deosebit pe libertatea

individuală. Ulterior, „dreptul natural” a fost alocate relaţiilor sociale. În secolul al

XIX-lea s-a dezvoltat Şcoala sociologică a dreptului în frunte cu Auguste Comte,

Emile Durkheim, Leon Duguit, care arătau că „dreptul este linia, regula de purtare ce

se impune indivizilor în societate”. Această regulă era considerată drept garanţie a

interesului social, fapt ce ar trage o reacţie de masă împotriva oricărei persoane care

o încalcă. Conceptul de interes social în drept îmbracă, în multe teorii, forma

solidarităţii sociale.

Această concepţie ideologică asupra dreptului a fost folosită într-un mod

denaturat de majoritatea regimurilor totalitare care au apărut după primul şi cel de-al

doilea război mondial. În această perioadă, ideea de drept, de just în societate ea

aplicată discriminatoriu, în funcţie de rasă, origine etnică, stare materială etc. O serie

de ideologi şi doctrinari jurişti germani de după primul război mondial, care

exagerau caracterul social al dreptului, înţelegeau prin popor numai populaţia de

origine etnică germană. Dreptul, ca expresie a ideii de dreptate, de egalitate socială,

era recunoscută numai etnicilor germani şi popoarelor ariene.

11 Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptulu. Ediţia a II-a. - Chişinău: CARTIER 2004, p.148.

11

În fosta URSS şi apoi în ţările europene aflate sub influenţa sovietică dreptul se

considera, iniţial, ca „expresie socială a relaţiilor dintre oameni”. Ulterior,

precizându-şi acest caracter social-general, dreptul a devenit un mijloc de apărare a

unei părţi a societăţii, şi anume – a clasei muncitoare aflate la putere. Aceste

încălcări ale funcţiei sociale a dreptului nu infirmă însă teoria şcolii sociologice a

dreptului cu privire la rolul dreptului în existenţa şi funcţionarea societăţii.

Explicarea dreptului prin ideea de drept, de just social a ridicat şi ridică în

continuare problema celui mai important element al său, şi anume – acela al

libertăţii. De aceea, cei mai mulţi autori de drept au explicat dreptul pe baza

principiilor de libertate, alţii au legat ideea de just, de drept atât de ideea de libertate,

cît şi cea de egalitate.

Ca element esenţial în analiza dreptului înţelegerea acestuia din perspectivă

socială prin ideea de just, de drept, de libertate. Întrucât dreptul, în general, este un

fenomen social, rezultă că avem în vedere libertatea socială, şi nu ce „naturală”.

Astfel, curentul iluminist şi Revoluţia franceză au proclamat, pentru prima oară,

garantarea prin lege a libertăţii omului.

În aceeaşi perioadă Im.Kant definea dreptul ca pe un concept general ce include

condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se armonizează cu facultatea

de a se dezvolta a aproapelui, în baza unei legi universale a libertăţii. Definiţia lui

Kant are în vedere în cea mai mare măsură aspectul egalităţii în drept, dar şi al

libertăţii. Realităţile sociale însă ne arată – precizează Kant – că de către drept este

instituită existenţa socială care desfiinţează egalitatea şi restrânge cu mult libertatea

„în sine” a individului. Este suficient să ne gândim în acest sens la libertatea

individuală sau la libertatea de circulaţie, care, deşi sînt consfinţite de Constituţiile

majorităţii statelor membre ale ONU, sînt încă departe de a fi pe deplin şi

pretutindeni realizate.

Mult mai pragmatică este definiţia libertăţii axată de către Montesquieu pe ideea

de drept. El spunea că „libertatea este dreptul de a face tot ceea ce legile permit, iar

12

dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, atunci aceste nu ar mai avea

libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.12

Secolul XIX şi începutul secolului XX sînt depozitarele celor mai multe analize,

studii şi definiţii conceptului de drept care se întemeiază şi fundamentează în baza

termenilor de libertate şi egalitate. Toate curentele şi şcolile gândirii juridice din

această perioadă din Franţa, Germania, Austria, Italia etc. (şcoala dreptului natural,

şcoala pozitivistă, şcoala sociologică şi, mai recent, în SUA, curentul realist),

definind dreptul pe baza ideii de just, de drept, îl asociază cu principiile libertăţii şi

egalităţii.

Şi la noi, cărturarii şi juriştii secolului XIX-lea au aşezat principiile egalităţi şi

libertăţii la baza definirii dreptului prin ideea de just, de drept. În acest context pot fi

menţionaţi aşa autori ca N.Bălcescu, M.Kogălniceanu, S.Bărnuţiu, Gh.Bariţiu,

I.Ghica, V.Conta, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea G.Mironescu,

C.Disescu, M.Djuvara, E.Speranţia, Al.Călimărescu, N.Titulescu şi alţi mari jurişti

ai şcolii române de drept.

2. În cea ce priveşte definirea dreptului în conformitate cu izvoarele sale, în

acest caz se urmărea exprimarea stării de legalitate specifică perioadei

postrevoluţionare franceze. Deşi toate izvoarele formale fixau un cadru al libertăţii,

se punea accent pe lege, care era izvorul suprem, sursa principală de inspiraţie a

dreptului. Autorii francezii din secolul al XIX-lea mergeau până acolo încât

confundau dreptul cu legea. De pildă, Codul civil al lui Napoleon, de la începutul

secolului al XIX-lea, era considerat perfect şi complet. El constituia însuţi dreptul.

Mai mult decât atât, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la facultăţile de drept

din Franţa nu se preda dreptul civil, ci Codul civil.

Aderând la această optică legistă, mulţi autori, în special francezi, defineau

dreptul ca o „totalitate de legi”. Celebrul comentator al Codului lui Napoleon,

Marcade, definea dreptul ca „totalitatea sau, mai bine zis, rezultatul general al

dispoziţiilor legale la care se supune omul”. La fel au susţinut şi alţi autori francezi,

cum sînt Toullier, Demolombe etc., care au constituit Şcoala dreptului formal. În

12 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: ALL BECK, 2002, p.113.

13

învăţământul juridic nu se preda ştiinţa dreptului, ci litera legii. Critică făcută iniţial

acestei şcoli a formalismului, a definirii dreptului ţinându-se seama doar de lege, ca

singur izvor al dreptului, nu şi-a pierdut încă actualitatea.

Critica care se aduce tezei ce susţine că legea „creează” dreptul este combătută

din considerentul etatizării exagerate a dreptului. Dacă legea este o emanaţie a

statului, atunci înseamnă că dreptul nu este decât o expresie a statului. În realitate,

vorbind despre drept, despre elaborarea şi aplicarea lui, se constată că nu numai

legea este sursa dreptului, ci şi celelalte izvoare ale sale. Ca atare, definind dreptul

după izvoare, trebuie să avem în vedere toate izvoarele dreptului. Ponderea acestor

izvoare în definirea dreptului nu este aceeaşi de-a lungul istoriei. Astfel, în epoca

romană un rol determinat în constituirea dreptului îl aveau dreptul pretorian, ceea ce

corespunde astăzi jurisprudenţei, precum şi doctrina sub formă de responsa

prudentium.13

Obiceiul a constituit şi constituie şi astăzi un izvor de drept. Gradul lui de

influenţă în formarea dreptului nu este acelaşi în toate zonele de pe glob. În statele

Europei continentale, prioritatea în constituirea dreptului o deţine legea, situaţie pe

care nu o întâlnim în Marea Britanie, SUA ori în multe state din Asia şi Africa etc.

Rezultă, deci, că în definirea dreptului după izvoare trebuie să se ţină seama de

toate izvoarele, şi nu numai de lege. În acest sens, dreptul apare ca o totalitate de

norme specifice dreptului, pe care le regăsim în legi, obiceiuri, jurisprudenţă şi

doctrină. Această definiţie, sub unghiul strict al obligativităţii normei de drept, poate

fi astăzi criticată. Având însă în vedere dreptul neinfluenţat de nici o conjunctură, ea

oglindeşte conceptul de drept în raport de izvoare.

3. Definire dreptului din punct de vedere formal. După cum am observat pe

parcursul dezvoltării istorice, diferiţi gânditori au formulat o varietate întreagă de

definiţii fenomenului dreptului. În formularea unei asemenea definiţii se interpun

însă serioase dificultăţi. O mare dificultate o reprezintă faptul că, procedând la

definirea acestui fenomen, realitatea social-istorică nu ne oferă un sistem de drept

general, universal valabil tuturor comunităţilor umane în evoluţiile lor istorice.

13 Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptulu. Ediţia a II-a. - Chişinău: CARTIER 2004, p.151.

14

Pot fi avansate, de exemplu, formulări teoretice generale cu privire la dreptul

unei orânduiri sociale concrete. Fiecare din aceste formulări în parte, poate avea

statutul de teorie ştiinţifică generală a unui anumit tip determinat de drept, care să

evidenţieze elementele caracteristice, esenţă, trăsăturile şi evoluţia acelui tip

determinat de drept, pe baza cărora poate fi formulată o definiţie atotcuprinzătoare,

universal valabilă, indiferent de tipul de drept şi de orânduirea socială căreia acesta

aparţine.

După cum am menţionat mai sus, în ceea ce priveşte noţiunea dreptului, definiţia

marxistă a dreptului îl reprezintă ca fiind voinţa clasei sau a claselor dominante

ridicată la rang de lege, care este determinată de condiţiile materiale de dezvoltare a

acesteia. Cu toate că în ultimul timp atât în literatura de specialitate, cît şi în alte

surse această definiţie este criticată sau pur şi simplu neglijată, considerăm că este o

definiţie sinteză, pe cît de succintă, pe atât de plină de conţinut, care surprinde esenţa

dreptului aparţinând statelor orânduirilor bazate pe existenţa claselor antagoniste.

Alte definiţii îl înfăţişează ca reprezentând totalitatea regulilor de conduită,

stabilite sau sancţionate de stat, care exprimă voinţa deţinătorilor de stat şi a căror

aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului, în scopul apărării,

consolidării şi dezvoltării raporturilor şi rânduielilor sociale convenabile şi

favorabile majorităţii populaţiei; ori: totalitatea normelor juridice pe care le instituie

şi le sancţionează statul; sau: totalitatea normelor juridice care reglementează

relaţiile dintre oameni; ori: totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile

sociale dintr-un stat şi care reprezintă voinţa clasei dominante sau majorităţii

populaţiei, respectarea lor putând fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a

statului; sau: totalitatea regulilor care stabilesc cadrul realităţilor juridice dintre

oameni, sancţionate şi impuse de puterea de stat ca expresie a intereselor şi a voinţei

claselor dominante sau a majorităţii populaţiei; ori: ansamblul normelor juridice,

care reglementează raporturile sociale într-o societate anume, stabilite sau

sancţionate de stat, ce exprimă voinţa clasei dominante sau a majorităţii populaţiei şi

a căror aplicare este garantate de forţa de constrângere a statului ş.a.14

14 Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptulu. Ediţia a II-a. - Chişinău: CARTIER 2004, p.152.

15

Toate acestea sînt elemente de fond absolut necesare pentru formularea unei

definiţii a dreptului. Deci, o definiţie dată dreptului trebuie să cuprindă: conţinutul

dreptului, rolul, caracterul şi structura lui instituţional-funcţională, trăsăturile

caracteristice, în funcţie de tipul de stat căruia îi aparţine, scopul urmărit şi forma

instituţională de garantare şi respectare a sa.

Luând în consideraţie cele expuse, putem defini dreptul ca fiind totalitatea

normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii,

stabilite sau sancţionate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a

statului şi de conducere a societăţii şi care reglementează cele mai importante

relaţii sociale, stabilind căile şi mijloacele de apărare, consolidare şi dezvoltare a

ordinii şi a raporturilor sociale, reprezentând voinţa clasei (claselor) dominante,

iar la etapa contemporană – a majorităţii populaţiei sau a întregului popor, a

căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, putând fi impusă, la

nevoe, prin forţa de constrângere a acestuia.

4. Definirea normativistă a dreptului. De la început trebuie de subliniat faptul că,

în doctrina juridică, definiţiile normativiste se aseamănă, în unele cazuri fiind chiar

posibilă identificarea, cu definiţiile dreptului după criteriul formal. Aşa cum am

arătat mai înainte, formal înseamnă nu numai forma de exprimare a dreptului, ci şi

trăsăturile şi elementele acestuia care îl caracterizează întotdeauna şi îl distanţează

de factori conjuncturali.

Aducem doar un singur exemplu. Într-o definiţie a lui J. L. Bergel se arată că

dreptul, după criteriul normativist, este ansamblul regulilor obligatorii de conduită

dintr-o societate, mai mult sau mai puţin organizată, reguli care reglementează

raporturile sociale, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin constrângerea

publică.

Şi la rândul său, dreptul aparţine şi el acestei relaţii, are determinaţii calitative ce

ţin de esenţa socialului. El suportă influenţă din partea componenţilor cadrului fizic

înconjurător şi din partea componenţelor sistemului social (economia, politica,

morala, etc.).

16

În concluzie putem spune că, pe bună dreptate existenţa dreptului, realitatea sa

este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de

conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea în societate

a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestă ca un

ansamblu unitar, sistematic, de reguli de conduită dictate de puterea de stat sau

apărute în altă formă (ca obiceiul, de exemplu), a căror respectare obligatorie este

asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

§4. Esenţa dreptului

Pentru înţelegerea mai profundă a rolului dreptului în sistemul reglementării

normative a relaţiilor sociale, e necesar să se cunoască esenţa, conţinutul şi forma

dreptului.

Pentru analiza esenţei dreptului este necesar de a porni de la menirea lui socială,

care constă în reglementarea relaţiilor sociale. Practic toate marile enciclopedii ale

lumii definesc esenţa unui fenomen ca fiind unitatea trăsăturilor şi raporturilor

interne necesare, având o stabilitate relativă, în conexiune cu fenomenele adiacente.

În Larousse, esenţa fenomenelor este definită drept natură, caracterul lor propriu,

care le exprimă identitatea şi stabilitatea, deosebindu-le unele de altele.

În lumina acestor consideraţii, esenţa dreptului înseamnă determinarea calitativă

a interelaţiilor sale intime, care-i conferă locul şi rolul în relaţiile sociale. Prin

analiza acestor interelaţii şi explicarea lor se poate defini esenţa dreptului, a legilor

în genere, a instituţiilor juridice.

De la Aristotel s-a legiferat ideea că dreptul este o activitate socială şi are

caracteristica societăţii. Trecând peste o perioadă istorică destul de îndelungată cu

semnificaţia sa deosebită, ne oprim la perioada modernă, datorită căruia dreptul ia

accepţiunea de drept subiectiv. H. Grotius defineşte dreptul ca fiind puterea unui

subiect care voieşte. Pentru evitarea conflictelor trebuiau stabilite limitele acestor

forţe, ale acestor capacităţi concurente. Dreptul clasic era legat, prin origini, de

credinţa că ordinea naturală dobândeşte asupra lumii sociale şi că fiecare îşi găseşte

17

în ea condiţia prestabilită. Omul este recunoscut ca dotat cu libertăţi naturale, pe care

juriştii trebuie să le restrângă sau să le concilieze. Deci, dacă în antichitate se

considera că obiceiurile ar ţine de domeniul dreptului şi că există legi nescrise care

sunt mai valabile decât legile instituite de către autorităţile juridice şi superioare

acestora, atunci pentru Hobbes, de exemplu, nu adevărul, ci autoritatea, puterea fac

legea.15

Im. Kant a respins posibilitatea constituirii unui drept just şi legitimitarea lui cu

ajutorul unor scopuri politice. Intenţia lui era de a face diferenţa dintre un drept

provenit dintr-un scop, un drept care nu merită denumirea de drept şi un drept just,

care nu trebuie să se sprijine pe scopurile politice ale oamenilor pentru a stabili

conţinutul şi valoarea sa. Tot el respinge empirismul din drept, care este o expresie a

dorinţelor umane. Acest sens atribuit dreptului îl poate configura ca instrument de

putere, însă nu poate institui dreptul ca drept just. Pentru Kant dreptul trebuie să

posede atât formă, cât şi conţinut. El foloseşte termenul de matafizică a dreptului în

sensul că dreptul, în calitate de drept pur, trebuie să garanteze demnitatea şi

libertatea omului. Dreptul este „totalitatea condiţiilor conform cărora liberul atribut

al unui om se poate uni cu liberul atribut al altui om, conform unei legi universale a

libertăţii.

Semnificaţia conceptului de drept prin prisma a astfel de categorii filozofice ca

esenţă, conţinut şu formă implică efortul de decelare a trăsăturilor şi determinărilor

calitative fundamentale ale lui, precum şi sesizarea modalităţilor specifice de

organizare internă ţi externă a conţinutului. Concept filosofic, esenţa desemnează

unitatea atributelor şi a raporturilor dintre atributele unei entităţi, caracterizate prin

necesitate, relativă stabilitate care justifică propriul ei rol între alte entităţi: o entitate

are esenţă prin atributele ei necesare, generale şi relativ stabilite. Noţiunile din

gândirea noastră – orice noţiune – semnifică esenţa entităţilor exterioară lor.

În definirea problematicii şi esenţei dreptului s-au conturat următoarele tendinţe:

tendinţa justificativă, conform căreia sistemul dreptului trebuie să fie înţeles şi

cunoscut prin izvoarele sale, izvoare care trebuie justificată; tendinţa antropologică,

15 Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptulu. Ediţia a II-a. - Chişinău: CARTIER 2004, p.171.

18

este acea perspectivă care pune accentul pe înţelegerea şi definirea dreptului în

corelaţie cu condiţia umană; tendinţa finalistă, care este preocupată de fundamentele

finalităţii legislaţiei. În acest sens putem aprecia că teoria dreptului trebuie să supună

reflecţiei sistematice idealurile, finalităţile şi valorile pe care şi le-a stabilit şi în

funcţie de care ea formează sistemul de drept. Prin aceasta încercăm să explicăm că

dreptul se aplică direct şi exclusiv faptelor sociale şi acţiunilor umane. Căci există

drept numai acolo unde sînt prezente relaţii sociale.

Definită de Aristotel ca fiind „deosebirea substanţei”, adică ceea ce deosebeşte

corpurile între ele, calitatea poate fi considerată ca unitate dintre elemente şi

structură ce conferă determinare, specificitate, integralitate şi stabilitate obiectului

dat. Din ansamblul determinărilor calitative ale dreptului, una priveşte natura lui

intimă: calitatea juridică a voinţei şi a interesului, care generează apariţia normelor

de drept şi asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor umane. Această

calitate rămâne neschimbată în evoluţia oricărui sistem juridic.

Categorie psihologică, voinţa desemnează acel proces psihic prin care se înfrâng

anumite obstacole, prin orientarea acţiunilor întru organizarea conştientă a unui

scop. În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie:

- voinţa generală a grupurilor sociale sau a întregii societăţi determinată de

anumite interese, tinde să se oficializeze prin intermediul activităţii de creare a

dreptului etatic;

- voinţa individuală, manifestată în procesul aplicării dreptului.

Voinţa este o categorie psihologică, reprezentând procesul psihic prin care se

înfrâng anumite obstacole, un efort voluntar în care se confruntă posibilităţile omului

cu condiţiile subiective şi obiective.

Când se abordează esenţa dreptului, nu se are în vedere acest sens al voinţei

individuale, ci se are în vedere voinţa generală, ce se exprimă în cutume sau lege,

care tinde să – subordoneze voinţa individuală având la origine conştiinţa

individualizată.

Rousseau a sesizat diferenţa dintre voinţa colectivă şi voinţa generală. „Este

adeseori – scrie el – o mare diferenţă între voinţa tuturor şi voinţa general: una dintre

19

ele nu priveşte decât interesul comun, cealaltă are în vedere interesul privat şi nu

este decât suma voinţelor particulare. Deci, voinţa generală nu este suma tuturor

voinţelor ci numai acelor care concordă în vederea asociaţiei. În această concepţie

dreptul şi statul apar ca produse ale voinţei, ca forme necesare ale convieţuirii.

Pentru a-şi conserva fiinţa, societatea are nevoie de coordonarea activităţii

individuale, în cadrul unei cooperări şi a unei ordini privite ca condiţii minime de

consens în promovarea unui scop colectiv; acest fapt justifică ideea că legea este un

aliaj între gândire şi voinţă, implicând atât o hotărâre logică, cît şi un act de

autoritate. Însă, Hegel identifică voinţa generală cu voinţa statului şi o consideră

superioară voinţei individuale, mai puternică decât aceasta, constituind o formă mai

înaltă a libertăţii şi o treaptă superioară a spiritului.

Constituind esenţa dreptului etatic, voinţa generală oficializată, devenită voinţă

juridică, apare şi ca element al conştiinţei juridice, parte activă a acesteia. Pentru a se

integra mediului social în care trăieşte, fiecare om trebuie să-şi conducă conduita –

cu ajutorul gândirii şi a voinţei, conform unor modele cristalizate printr-o

îndelungată experienţă de convieţuire şi conform regulilor ce i se impun oficial.

Această presiune a prescripţiei sociale consemnează o îngrădire a libertăţilor

absolute de manifestare a individului, statornicindu-i anumite standarde, un anumit

plafon de comportament. Aceste caracteristici alcătuiesc substanţa dreptului,

calitatea sa esenţială, întâlnită în orice sistem juridic, şi contribuind, totodată, la

fixarea lui într-o clasă specifică de entităţi. Ceea ce-l deosebeşte sub acest aspect, ca

sistem normativ de alte sisteme sociale normative, este tocmai calitatea juridică a

voinţei, ce se exprimă integralitatea normelor sale.

Într-adevăr, prin natura sa, dreptul implică în esenţă o apreciere, o valorizare a

conduitei umane în funcţie de o anumită sau anumite valori, reprezentând finalitatea

ordinii juridice, cum ar fi justiţia, binele comun, libertatea etc. În domeniul

dreptului, ca în oricare altul, nu putem stabili un număr exact de valori.

Însă aceste valori nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică. Dimpotrivă, ele au

o dimensiune mai largă – de natură morală, politică, socială, filozofică în general.

Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Deşi, unele dintre ele

20

pot fi regăsite în toate sistemele de drept (ca de exemplu, justiţia). Valorile sociale

ale unei societăţi trebuie deduse primordial din filozofia (socială, morală, politică,

juridică) ce prezidează şi orientează forţele sociale din societatea respectivă.

Este important de reţinut, pe de o parte, că legiuitorul în procesul de legiferare,

conducându-se după aceste valori, le transpune în normele juridice, iar, pe de altă

parte, odată legiferate, aceste valori sunt apărate şi promovate în forma specifică

reglementării juridice. Norma juridică devine atât un etalon de apreciere a conduitei

în funcţie de valoarea socială respectivă, cît şi un mijloc de asigurare a realizării

exigenţelor acestei valori şi de predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii.

Referindu-ne la valorile sociale al dreptului nostru, la cele actuale, este de

subliniat că ele decurg din idealurile prevăzute în Declaraţia cu privire la

suveranitate, în Declaraţia cu privire la independenţă, în Constituţia Republicii

Moldova din 1994. Alături de justiţie, aşa valori sunt: democraţia, cu tot ceea ce

implică ea, demnitatea umană, securitatea, statul de drept, proprietatea, societatea

civilă, suveranitatea şi independenţa naţională etc.

CAPITOLUL II. PREMISELE SOCIALE ŞI ECONOMICE DE APARIŢIE ŞI

EVOLUŢIE A DREPTULUI

§1. Originea, apariţia şi dimensiunea istorică a dreptului

Este cunoscut şi recunoscut că omul nu poate trăi decât în societate şi că orice

societate ori colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine şi

disciplină, în care scop apar anumite reguli de conduită, norme menite a organiza

convieţuirea, a armoniza şi a orienta într-un anumit mod şi sens interesele lor.

Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce

dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de

particularităţile societăţii în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.

Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent societăţii

omeneşti. Romanii au exprimat foarte clar această realitate prin adaugiul: ubi

21

societas, ibi ius. Totuşi, cercetările mai recente asupra societăţilor arhaice, în special

cele datorate etnologiei relevă că diferitele forme de reglementare în societăţile

arhaice – obiceiuri, morală, religie, drept – nu coexistă în mod necesar de la început

că ar exista unele societăţi umane organizate numai în baza obiceiurilor care şi nu

recunosc normele juridice; de aceea, vechiul adagiu latin ar trebui reconsiderat.

Dreptul apare concomitent cu statul sau cu primele formaţiuni statale la o

anumită treaptă de dezvoltare a comunităţii umane, în baza aceloraşi temeiuri, şi

anume – în rezultatul descompunerii orânduirii primitive, având specificul său la

diferite popoare. Relaţiile sociale din această perioadă sînt reglementate de anumite

reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii religioase.

Pentru această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există deosebire între

drepturi şi îndatoriri. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă

participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sângelui sau răscumpărarea sînt datorii

sau drepturi. Această întrebare i se părea, probabil, tot atât de absurdă, ca şi faptul

dacă mâncatul, dormitul vânatul constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă,

fiecare individ se consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi.

Asupra condiţiilor, a momentului apariţiei dreptului, profesorul francez Maurice

Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să

regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantaje şi dezavantaje pe care

le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune

şi reparaţii, între răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului; dreptul

se defineşte prin natura sancţiunilor aplicate în caz de violare a normelor.

Filosoful german Helmut Coing scrie că dreptul – conceput din punct de vedere

filosofic – apare pe acea treaptă istorică când omul nu mai este subordonat normelor

stabilite de familie, clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafaţă, când

relaţia bazată pe legătura de sânge îşi pierde autoritatea.

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi

aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste

comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare într-o serie de norme

sociale, devenite cu timpul tabu-uri corespunzătoare a cea ce s-a numit „totemismul

22

de clan”. Conform prevederilor tabu-urilor, se interzice incestul dintre frate şi soră;

este considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte, dar nu

cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.

Apare necesitatea de a stabili modalitate de răzbunare. Ea, de regulă, se bazează

pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se rezumă în aşa-zisa lege a

talionului, care cere ca reacţiune împotriva vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau

în aceeaşi parte a corpului. Aşa cum spune formula: „Ochi pentru ochi, dinte pentru

dinte”. Dar normele de conduită au evoluat şi ele, perfecţionându-se stadiului

dezvoltării sociale.

Dar regimul răzbunării, luptele de răzbunare continuă duc la stabilirea

grupurilor. Treptat, de la principiul răzbunării sângelui s-a trecut la sancţiunea

expulzării din gintă sau din trib. Din aceste motive apare tendinţa ca ofensa, în loc să

fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem de tarife determinate, fie

conform judecăţii unui arbitru, ales de părţii dintre cei mai bătrâni.

În rest, procesul apariţiei dreptului este analogic cu cel al statului. De ici şi

reiese concluzia că normele juridice apar pe două căi:

a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, de morală, norme

religioase)sînt preluate şi, adăugându-li-se elementul sancţionator, sînt transformate

în norme juridice;

b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.

Este cert însă că drepturile nu au putut exista înainte de societate, pentru că

ipoteticul exemplar uman presocial nu ar fi avut ce face cu ele, neavând faţă de cine

să le valorifice. Aceasta nu înseamnă însă că societatea ar fi fost aceea care i-a dăruit

omului drepturile, pentru că nu ar fi avut nici ea însăşi cum să se constituie fără

indivizi. Drepturile nu au putut să apară deci ca noţiune decât cu constituirea

societăţii. În sensul arătat anterior, Rudolf von Ihering remarcă faptul că dreptul nu

l-a aşteptat pe legiuitorul pentru a se constitui, drepturile subiective ale oamenilor s-

au născut din nevoile vieţii, din fapte, pentru că, fără drepturi, viaţa în societate nu ar

fi cu putinţă. Astfel, nevoia de a supravieţui în permanentul război al tuturor contra

fiecăruia (Hobbes) a ocazionat apariţia dreptului, ântrucât viaţa socială fără existenţa

23

drepturilor şi fără legile care să garanteze exerciţiul acestor drepturi „ar fi nu numai

imposibilă, ci de-a dreptul inconceptibilă”.16

§2. Primele legiuiri intrate în istoria dreptului

Procesul de apariţie şi de formare a dreptului este un proces complex, dificil,

căruia, după cum am menţionat, nu putem să-i atribuim o dată precisă de pornire,

deoarece acest proces a fost foarte îndelungat în timp cu un şir întreg de

particularităţi la diferite popoare, iar primele norme juridice din această perioadă a

începutuilor societăţii omeneşti sînt încă destul de difuze, împletite cu multitudinea

de obiceiuri, datini, practici religioase.

După noi, constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc

o dată cu apariţia primelor state atât în ţările Orientului antic, cît şi în antichitatea

greco-romană. Atunci apare, alături de normele juridice, cutumiare, şi dreptul scris.

Ilustrat şi de anumite acte normative – adevărate monumente legislative intrate în

istoria dreptului şi a culturii umane, cum au fost: Codul lui Hammurabi în

Mesopotamia (Babilon), Legile lui Manu în India, Legile lui Moise (Decalogul) la

evrei, Legile lui Dracon şi Solon la greci sau Legea celor XII Table la romani.

În Egiptul antic cel mai vechi legiuitor este Menes: el a publicat o lege care

interzicea luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat. O intensificare a

activităţii de fixare în scris a dreptului a avut loc în timpul faraonului Ramses al II-

lea (sec. al XII-lea î.Hr.).

Codul lui Hammurabi, conservat în mod miraculos şi descoperit în 1901 la Susa,

cuprindea 282 de articole. Acest cod, edictat cu 2000 de ani înainte de Hristos,

conţine atît norme cu caracter strict juridic, cît şi norme morale, religioase. În

consideraţiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul că legea trebuie

să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.

Codul lui Hammurabi a urmărit să îmbunătăţească situaţia ţăranilor liberi, să

stăvilească procesul de pauperizare a ţăranilor şi meşteşugarilor, să tempereze

lăcomia cămătarilor, precum şi să impună măsuri severe pentru apărarea proprietăţii

16 Ioan Ceterchi , Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.14.

24

asupra sclavilor. În partea introductivă a codului se enumeră cîteva reguli referitoare

la procedura de judecată, menţionîndu-se pedepse aspre în cazul mituirii

judecătorilor. De asemenea, un loc important în cadrul codului îl ocupă

reglementarea proprietăţii, iar un capitol special se ocupă de reglementarea

căsătoriei, familiei, succesiunii, precum şi de infracţiunile îndreptate împotriva

persoanei. Ultima parte a codului se referă la raporturile de muncă, cuprinzînd

dispoziţii privind remunerarea medicilor, precum şi răspunderea ce le revine în caz

de accidente produse din vina lor, dispoziţii privitoare la construcţii, la

reglementarea muncii lucrătorilor agricoli, muncii sclavilor, la transportul maritim şi

multe altele de acest fel.

Dreptul Ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul

Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul

juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a

săracilor.

Moise a gravat în piatră (Tablele Legii) cele zece porunci pe care afirmă că le-a

primit de la Iehova pe muntele Sinai.

Începînd cu secolul II de după Hristos, reglementările de drept civil şi de drept

penal sînt cuprinse în Talmudul (Învăţătură) – o adevărată enciclopedie a evreilor,

considerat codul de viaţă al poporului evreu.

Dreptul Persan, constitue sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei

originale create în spaţiul geografic, cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea

Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriul corespunzător Iranului de astăzi.

Începuturile imperiului persan sînt legate de numele regelui Darius (522-486

î.H.), cel care cucereşte Egiptul întorcîndu-se ca faraon, încearcă, fără succes, să-i

învingă pe sciţii din Dobrogea, încorporează Macedonia, iar în anul 490 î.H. este

zdrobit de greci la Marathon.

Dreptul persan consfinţeşte faptul că regele era unica sursă a dreptului.

Hotărîrile regelui constituiau legi imuabile, „inspirate” de zeul suprem Ahura

Mazda.

25

Urmare acestei situaţii, nu a existat un cod de legi compact şi organic. Darius s-

a inspirat din Codul Hammurabi: textele legilor hotărîte de rege erau redactate de

preoţi, care multă vreme au îndeplinit şi funcţia de judecători. Judecătorul suprem

era regele. Oricine putea face apel la rege. Acesta ţinea, în faţa poporului, scaun de

judecată de două ari pe an. În ordine ierarhică descrescătoare, după rege, Curtea

Supremă de justiţie compusă din şapte membri instanţa ce avea în subordine

tribunalele, amplasate în cele mai importante oraşe ale imperiului. Este de subliniat

şi faptul că în această epocă apare instituţia „oratorilor legii”, un fel de avocaţi la

care apelau părţile din proces şi care se ocupau de întregul mers al procesului.

În India Antică, noţiunea de drept se confunda cu cea de cult. O normă

religioasă devenea o normă care reglementa juridic raporturile sociale.

Cel mai cunoscut manual de legi îl reprezintă Codul lui Manu care cuprindea

5370 de versuri, structurate în 12 capitole şi au fost edictate de către Brahmani

printr-o îndelungată contribuţie colectivă. Legile sînt necesare pentru că ele conţin

pedepse, acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea

misiunii sale esenţiale – stabilirea Dreptăţii. „Pedeapsa cîrmuieşte omenirea şi o

protejează”, iar duhul pedepsei este considerat ca fiul lui Dumnezeu, ca un ocrotitor

a tot ce este împlinitor al justiţiei. În unele surse această operă este denumită „Codul

legilor lui Manu”, ale cărei prescripţii pot fi grupate în trei categorii:

a) norme care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu supuşii;

b) norme ce se referă la unele fapte civile şi penale;

c) diferite dispoziţii de ordin religios privind viaţa brahmanilor.

În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului Mu,

conţinînd în special legi penale, cuprinzînd 3000 de articole. O intensă activitate

legislativă întîlnim în China în sec.V-VI, cînd ea naştere o şcoală filosofică juridică

de un fel deosebit, aşa-numita „şcoală a legiştilor”. Reprezentanţii acestei şcoli

promovau o credinţă oarbă în faţa dispoziţiilor emise de stat, dispoziţii pe care au

încercat să le interpreteze extensiv la toate cazurile vieţii. Ideile centrale ale

doctrinei promovate de această şcoală juridică erau: existenţa unei proprietăţi de stat

26

nelimitate, necesitatea codificării legilor şi a unui stat centralizat; prin apărarea

acestor idei legiştii au avut un rol progresist în perfecţionarea dreptului chinez.

În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sînt: Legile lui Lycurg în

Sparta (sec.X-XII î.Hr.), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (sec.VII-V î.Hr.),

Legea celor XII Table la romani (sec. V î.Hr.), Legea Salică la franci (sec. V-VI).

Prin urmare, istoria dreptului se pierde în negura timpului, fiind unul din

produsele minţii şi ale experienţei omului, cu o vechime respectabilă şi o rezistenţă

în timp demnă de misiunea sa civilizatoare şi de scopul său nobil. În legătură cu

evoluţia dreptului, Hegel observă: „Ca şi Soarele, planetele au legile lor, dar ele nu

le cunosc. Barbarii sînt cîrmuiţi de instincte, moravuri şi sentimente, dar ei nu au

conştiinţa acestora. Prin faptul că dreptul se instituie şi este cunoscut se înlătură

opinia subiectivă şi egoismul, iar dreptul îşi dobîndeşte determinaţia sa adevărată şi

ajunge la cinstea ce i se cuvine”.17

§ 3. Factorii de configurare a dreptului

Fiind un fenomen social complex, dreptul îşi circumscrie trăsăturile în

dependenţă de anumiţi factori de configurare, prin care se identifică „cauzele care îi

determină apariţia, existenţa, evoluţia, determinările – într-o societate, comparativ cu

alta sau cu altele – etc.”18

Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse din care dreptul

îşi trage obiectul, subiectele, conţinutul, forma, finalităţile etc. Plecînd de la

examinarea rolului lor, factorii de configurare a dreptului pot fi grupaţi în

următoarele categorii:

factorul natural;

factorul istoric;

factorul social-politic;

factorul social-economic;

factorul cultural-ideologic;

factorul uman;17 Radu I.Motică, Cheorghe C.Mihai. Introducere în studiul dreptului, p.38-39.18 Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996, p.45.

27

factorul internaţional.

Factorul natural de configurare a dreptului are la bază următoarele

componente: a)mediul geografic; b)factorii biologici; c) factorii fiziologici; d)

factorii demografici.

Natura a fost şi va fi întotdeauna o condiţie necesară pentru existenţa oamenilor.

Pămîntul, stratul atmosferic ce-l înconjoară, rîurile, mările şi oceanele, clima şi solul,

lumea vegetală şi animală, zăcămintele etc. – toate acestea constituie o condiţie

permanentă şi indispensabilă a existenţei societăţii. Natura exercită influenţă asupra

activităţii umane, asupra productivităţii muncii, a ritmului de dezvoltare istorică a

popoarelor. Acolo unde nu sînt păşuni întinse, oamenii nu se îndeletnicesc cu

creşterea animalelor, nimeni n-a învăţat a pescui acolo unde nu este peşte.

În lumea antică munţii, rîurile, mările erau bariere nu chiar atît de uşor de

trecut. Ele, însă, au jucat un rol esenţial la stabilirea frontierelor dintre state.

Clima ca element geografic are influenţă directă asupra reglementărilor juridice.

Astfel, în statele din zonele calde, căsătoria este permisă de la o vîrstă mai mică, de

regulă, faţă de statele din zonele temperată şi rece. Remunerarea muncii în regiunile

cu climă aspră diferă de remunerarea muncii în condiţii obişnuite. În această ordine

de idei, Montesquiou menţiona: „Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice

ale ţării; cu clima rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu aşezarea, cu

întinderea sa”.19

Paralel cu aceasta, un rol considerabil revine evoluţiei istorice în general şi

evoluţiei juridice îndeosebi, mediului psihic, mentalităţii unei naţiuni, aptitudinilor

unui popor. Astfel întreaga istorie, întregul trecut, toate forţele sociale, limba,

economia ţării respective, industria, comerţul, agricultura, politica, concepţiile

morale şi ştiinţifice, concură spre a exercita o influenţă puternică asupra evoluţiei

juridice, întocmai cum şi dreptul exercită o influenţă puternică asupra evoluţiilor lor

respective.

Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului.

Dezvoltarea dreptului e un proces istoric continuu: ceea ce e trecut a fost prezent,

19 Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Bucureşti, 1964, p.17.

28

ceea ce e prezent va fi trecut. La baza oricărui sistem de drept stă un izvor istoric.

Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va ţine cont de trecutul său, de

tradiţiile şi obiceiurile spirituale ale neamului.

Dreptul priveşte faptele omului într-un sistem de relaţii sociale. Dispariţia

acestor relaţii, modificarea lor se răsfrînge şi asupra dreptului. Astfel un drept poartă

pe frunte pecetea originii şi dezvoltării sale.

Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, întregului sistem

politic al societăţii, structurii sociale etc. Nu întîmplător Ihering credea că definiţia

ce mai perfectă a dreptului este că: „Dreptul totalitatea condiţiilor vitale ale

societăţii, asigurate prin constrîngere exterioară de către puterea statului”. În lupta

continuă a diferitelor grupări sociale, în interesele pe care ultimele le urmăresc se

sprijină dreptul.

Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile publice

(Parlamentul, Şeful statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît şi partidele

politice, grupurile de presiune etc.

Factorul social-economic. În relaţia sa cu factorii economici, dreptul păstrează

o autonomie în măsura în care el nu face abstracţie de la realitatea economică a

societăţii. Progresul juridic se constituie numai printr-un progres economic. Cît timp

factorii economici nu permit transpunerea în viaţă a dreptului, acesta apare doar în

calitate de intenţie, fie şi bună.

În acelaşi timp, dreptul apare ca un garant şi ocrotitor al progresului economic.

Acest lucru e evident şi în condiţiile Republicii Moldova, care şi-au pus drept scop

reforma economică de proporţie, trecerea la economia de piaţă. Atingerea acestui

scop depinde în mare măsură de eficienţa bazei legislative respective.

Factorul cultural-ideologic. Conştiinţa socială şi juridică, cultura politică şi

juridică a societăţii, destinaţia morală a omului joacă un rol considerabil în viaţa

dreptului.

Cu ajutorul măsurilor legislative, statul asigură libertatea conştiinţei, asigură o

conştiinţă şi cultură juridică înaltă. În acelaşi fapt, conştiinţa şi cultură juridică

resping faptele ilicite, asigură ordinea legală din societate.

29

Totodată o conştiinţă şi cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în actele

normative ale statului.

Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al reglementărilor

juridice. Din aceste considerente, factorul uman reprezintă zona centrală de interes

pentru legiuitor. Dacă n-ar fi omul, n-ar fi nevoie de drept. De aceea, dreptul

întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul există pentru drept, ci, dimpotrivă,

dreptul există pentru om. Rolul dreptului decurge din următoarele:

Dreptul este implicat în procesul de adoptare a oamenilor la viaţa socială;

Dreptul garantează drepturile şi libertăţile omului;

Dreptul fundamentează pentru om un cadru politic-administrativ şi judiciar

care să favorizeze valorificarea intereselor legitime ale omului.

Factorul internaţional. S-ar părea că fiecare stat există fără a fi influenţat de alte

state. În realitate, însă, fiecare stat, fiecare naţiune este produsul în mare parte a

influenţei mediului ambiant internaţional. Acest lucru se răsfrînge şi asupra

dreptului. O legătură mare există între sistemele de drept ale statelor ce se atribuie la

aceeaşi familie de drept, cît şi între statele ce se atribuie la familii de drept diferite.

Mai mult ca atît, unele probleme au încetat de mult a fi probleme interne,

naţionale, transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele, evident,

necesită un model comun de reglementare.

§4. Unele concepţii cu privire la apariţia dreptului

În mod special au fost divizate concepţiile ce ţin de apariţia statului de cele care

se referă la apariţia dreptului, cu toate că au multe puncte de tangenţă. În acest

paragraf mi-am propus să elucidez succint principalele teorii cu privire la apariţia,

esenţa şi funcţiile dreptului. Pentru analiza lor putem evidenţia următoarele şcoli ale

dreptului:

Şcoala dreptului natural

Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, în lucrarea Logica,

concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul

face parte din natură într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materei

30

participînd la experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă

care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze voinţa în

acord cu raţiunea.

Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv, ultimul urmînd

să corespundă principiilor dreptului predestinat.

Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcoli dreptului natural, susţine că nu

este suficient apetitul social al omului, este nevoie şi de raţiune, care dictează

principii, anumite percepte fundamentale. Aceste percepte priveau:

- respectarea a tot ce este a altuia;

- respectarea angajamentelor;

- repararea pagubelor pricinuite altora;

- pedeapsa echitabilă.

Acestea erau, în concepţia lui Grotius, bazele pe care se construieşte dreptul

natural ca drept etern, imuabil. Prin aceasta el se deosebea de dreptul pozitiv – un

drept voluntar, imperfect schimbător.

Legiuitorii Revoluţiei franceze sînt puternic conduşi de ideile dreptului natural.

În proiectul de Cod civil al comisiunii din anul VIII ei notau: „Există un drept

universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decît raţiunea naturală,

întrucît aceasta guvernează pe toţi oamenii”. Drepturile omului sînt, în concepţia

dată, cele care decurg din calitatea lor raţională. Esenţa omului stă în individualitatea

lui. Fiinţa umană atinge destinaţia ei întrucît se comportă ca purtătoare a raţiunii.20

Şcoala istorică a dreptului

Potrivit acestei concepţii, formarea şi dezvoltarea dreptului a avut loc în

condiţiile unui anumit mediu, care diferă la diferite popoare. Procesul de apariţie a

dreptului este lent şi la baza lui stă, în primul rînd, „spiritul naţional”. Ca urmare,

formarea dreptului poate fi asemănată cu formarea unei limbi, pe parcursul evoluţiei

istorice, ţinîndu-se cont de „spiritul naţional”. Acest concept a fost exprimat din unul

din părtaşii acestei şcoli Montesquieu. El consideră că”legile trebuie să fie potrivite

20 Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1992, p.31.

31

cu condiţiile fizice ale ţării: cu clima – rece, caldă sau temperatura – cu calitatea

solului, cu aşezarea, cu întinderea sa...”

Şcoala sociologică a dreptului

Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei şcoli consideră că dreptul se naşte din

lupta între interesele sociale diferite şi că el constituie instrumentul fundamental al

vieţii sociale. După părerea lui Ihering, există un interes social general, scopul

dreptului constînd în ocrotirea interesului general şi a intereselor individuale ce se

găsesc în concordanţă cu interesele societăţii.

O variantă a acestei şcoli constituie „teoria solidarităţii sociale”, susţinută de

francezul Leon Duguit, care consideră că dreptul poate fi împărţit în două categorii:

dreptul social şi dreptul pozitiv. Dreptul social îşi are sursa în viaţa socială a

oamenilor. Dreptul pozitiv este dreptul elaborat de stat care nu este altceva decât

dreptul social prins în formulele juridice şi învestit cu forţa de constrângere a

statului. Dacă dreptul pozitiv contravine dreptului social, se încalcă „solidaritatea

socială” şi, prin urmare, acest drept pozitiv urmează să fie înlăturat şi înlocuit cu alt

drept pozitiv, care corespunde dreptului social.

Şcoala normativistă a dreptului

Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, sistemul

normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei piramide se

află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate celelalte acte normative

derivă din norma de conduită socială pe baza dreptului.

În acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte deconfluenţă

pentru acţiunea normelor juridice.

În concluzie, făcînd o generalizare a celor menţionate mai sus, dar în primul

rînd al diverselor concepţii, viziuni, teorii ce vizează origenea statului şi dreptului

de-a lungul istoriei, putem conchide că fiecare din ele îşi are un grăunte raţional,

ceva util pentru studiul acestor două fenomene sociale importante, indiferent de

poziţia unui sau altui autor.

În concluzie, putem spune că procesul de constituire a dreptului a fost unul

complicat, îndelungat în timp ţi foarte variat la alte popoare. Nu există un răspuns

32

concret şi categoric la întrebarea: cînd?, cum şi de ce a apărut dreptul? Mai mult ca

atît, nu este exclus că vor fi expuse noi concepţii, viziuni privind apariţia dreptului,

dar la moment cea mai argumentată ştiinţific şi mai completă este teoria materealistă

de apariţie a a cestor două fenomene sociale, cu dreptul la existenţă şi a celorlalte

concepţii, fiecare având un grăunte raţional.

CONCLUZIE

33

Efectuându-se acest studiu în domeniul conceptul dreptului s-a încercat a face

o relatare cuprinzând atât planul local, cât şi cel exterior, acesta din urmă fiind nu mai

puţin important pentru continuarea procesului de menţinere a ordinii şi disciplinei în

societate.

Acum, când am păşit într-un nou mileniu, trebuie să conştientizăm că secolul

ce a rămas în urmă a dat lumii cele mai remarcabile realizări în domeniul ştiinţei şi

tehnicii, artei şi administraţiei. El a devenit secolul computerizării şi informatizării

generale. Dar, esenţialul, a creat noi modele şi standarte pentru îmbunătăţirea vieţii

oamenilor.

Dreptul a rămas însă de-a lungul timpului neschimbat ca concept. Importanţa

implicării dreptului, mai puternică sau mai superficială în viaţa societăţii a variat.

În concluzie rămâne de menţionat că dreptul reprezintă un fenomen de

reglementare a conduitei omului în societate, născut din cerinţe ale vieţii sociale,

determinate de traiul în comun şi de armonizarea acţiunilor umane.

Dreptul este instrumentul necesar al existenţei şi dezvoltării statului, el este

inerent oricărei puteri de stat. El are rolul de „corset” al forţei, de încadrare a acestei

puteri în limite de ordine, de „calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării

conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat.

Sperăm că lucrarea de faţă va contribui câtuşi de puţin la continuarea racordării

cunoştinţelor juridice la noile condiţii ale vremii, măcar prin faptul acumulării

experienţei pe parcursul pregătirii materialului.

Deci, în concluzie, una dintre cele mai esenţiale modalităţi de existenţă şi

dezvoltare a societăţii este inevitabil legată de studiul dreptului şi statului. Dreptul nu

poate exista în afara activităţii oamenilor şi implicit nu se poate dezvolta fără

activitatea raţională. Iar raţionalitatea, astăzi mai mult ca oricând, presupune

strângerea legăturilor de rudenie etnică, culturală, lingvistice şi religioase cu cetăţenii

naţiunii mamă; căci între stat şi naţiune nu întotdeauna poate fi pus semnul egalităţii.

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Avornic „Teorie Generală a Dreptului”, Ediţia a II-a, Chişinău 2004.

34

2. V. Creţu ”Bazele statului şi dreptului” R..M .Chişinău 1997.

3. Gh. Lupu ”Teoria generală a dreptului” Iaşi 1996.

4. Gh. Lupu, Gh. Avornic ” Teoria Generală a dreptului” Chişinău 1997.

5. B. Negru “Teoria generală a dreptului şi statului, Secţia Editare a Academiei

de Administrare Publică” Chişinău 1999.

6. N. Popa, ”Teoria generală a dreptului” Bucureşti 2002.

7. N. Popa, ”Teoria generală a dreptului” Bucureşti 1992.

8. S. Popescu ”Concepţii contemporane despre drept” Bucureşti 1985.

9. V. Creţu, Gh. Avornic, S. Guceac, ”Bazele statului şi dreptului R.. M.

Chişinău 1997.

10. D. Ciobanu ”Întroducere în studiul dreptului” Bucureşti 1992.

11. I. Ceterchi, I.Craiovan, ”Întroducere în teoria generală a dreptului”

Bucureşti 1996.

12. Gh. Lupu, Gh. Avornic, ”Teoria generală a dreptului” Lumina, Chişinău

1996.

13. Adam Popescu. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1997.

14. Dumitru Mazilu. Teoria generală a dreptului. Ediţia a II-a. – Bucureşti, 2002.

15. Negru Boris. Teoria generală a dreptului. - Chişinău, 1999.

16. Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 2002.

17. Dan Ciobanu. Drept constituţional şi instituţii politice. Statul. Bucureşti, 1991.

18. Radu I.Motică, Cheorghe C.Mihai. Introducere în studiul dreptului.

19. Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi.

20. Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Bucureşti, 1964.

35