Conflictul Din Rwanda

7/16/2019 Conflictul Din Rwanda

http://slidepdf.com/reader/full/conflictul-din-rwanda-5634f892424b5 1/9

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDIIEUROPENE

CONFLICTUL DINRWANDA

STUDENT:Rîtea Ioan Viorel

SPECIALIZARE:Studii de Securitate anul 3



2

CONFLICTUL DIN

RWANDA

Stat situat in Africa Central – Estică, cu iesire la lacul Kivu, având vecini cu care este

in conflict aproape permanent: Republica Democratică Congo la vest şi Burundi la sud, plus

Uganda la nord şi Tanzania la est

Statul african cu cea mai mare densitate de populaţie este format din populaţiile Tutsi,

ce deţin cca 15 % din total (vechi pastori nomazi de neam hamit, inalţi si cu spirit razboinic)

şi Hutu cu aproximativ 85 % ( triburi bantu , sedentari si agricultori).

Genocidul din 1994, cel mai mare din Africa secolului 20 si probabil din lume, se datoreazadiferenţelor etnice si situaţiei ciudate in care populaţia majoritara este condusă sute de ani de

populaţia minoritară

O ţară de mărimea Belgiei, cu o populaţie de 7 milioane de locuitori, traieşte absurdul

unui razboi civil, invocînd ca şi cauze: influenţa coloniala (germana şi belgiana cu urmari

catastrofale legate de legea prin care pe buletinul fiecarui cetăţean sa fie trecută si etnia!!!!,

vezi si Zair ), preţul cafelei (saracie si probleme economice ce au prabuşit economia şi aşa

precara), Banca Mondiala si Fondul Monetar Internaţional+ interesele marilor puteri (în

special Franţa- de altfel o serie de militari din trupele de menţinere a pacii din aceea perioada

au fost puşi sub acuzare pe motiv ca nu au intervenit in masacrele desfaşurate sub ochii lor).

Cei mai mulţi dintre ei nu au fost ucişi, pur şi simplu - au fost bătuţi, torturaţi, femeile

au fost violate cu sălbăticie, sub privirile îngrozite ale copiilor. Cei mici erau obligaţi să asiste

la toate ororile, la uciderea rudelor şi la batjocorirea mamelor şi surorilor lor.

Majoritatea victimelor erau etnici Tutsi, în timp ce călăii erau Hutu. Aceştia şi-au

îndreptat ura chiar şi împotriva membrilor propriei etnii, torturând şi omorând pe acei Hutu

care nu cooperau, adică nu erau de acord cu atrocităţile comise şi refuzau să participe la

ele.Ultimul mare genocid din istoria secolului 20 a început pe 6 aprilie 1994, iar evenimentul

care a declanşat totul a fost moartea preşedintelui Ruandei, Juvenal Habyarimana, după ce

avionul în care se afla acesta s-a prăbuşit lângă aeroportul din Kigali, capitala ţării. Alături de

acesta se afla şi preşedintele statului Burundi, împreună cu mai mulţi oficiali. După unele



3

surse (mai ales franceze), avionul preşedintelui, care făcea parte din grupul etnic Hutu, ar fi

fost doborât de o rachetă trasă de rebelii Tutsi, conduşi de Paul Kagame, care este în prezent

preşedintele Ruandei. Kagame neagă şi în ziua de azi acuzaţiile, susţinând că făptaşii erau, de

fapt, tot Hutu, care nu doreau decât un pretext pentru declanşarea infernului ce a urmat. La 15

ani după acest eveniment, nici nu mai contează cine s-a aflat în spatele morţii preşedinteluiJuvenal Habyarimana. Ceea ce a urmat, la numai câteva ore de la prăbuşirea avionului, va

rămâne însă o mare pată neagră în istoria omenirii.Cele două etnii, Tutsi şi Hutu, se

duşmănesc de zeci de ani, deşi sunt foarte asemănătoare, după cum notează BBC - locuiesc pe

aceleaşi teritorii, vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi tradiţii. O diferenţă cât de cât vizibilă se

referă la aspectul fizic al acestora, căci Tutsi sunt puţin mai înalţi şi mai slabi decât Hutu.

După unele păreri, aceştia ar fi originari din Etiopia; în consecinţă, în timpul genocidului,

cadavrele etnicilor Tutsi erau adeseori aruncate de către criminali în râuri, pentru a se întoarce

acolo, în ţara de origine.

O posibilă explicaţie pentru această ură între cele două grupuri etnice ar putea veni din

istoria ţării. În 1916, Ruanda a fost colonizată de Belgia, iar noua "stăpânire" i-a obligat pe

cetăţeni să îşi facă acte de identitate pe care să precizeze etnia căreia îi aparţin. Atunci au

apărut, pentru prima dată, diferenţe între locuitorii Ruandei. Belgienii îi considerau pe Tutsi

superiori, iar aceştia au fost încântaţi de idee.

Timp de 20 de ani, membrii acestei etnii s-au bucurat de o educaţie privilegiată, ori de

slujbe mai bune decât concetăţenii lor. În timp, frustrările celorlalţi au crescut şi au culminat

cu o revoltă, în anul 1959. Atunci au murit peste 20.000 de Tutsi şi mult mai mulţi au fugit

din ţară, la vecini - Burundi, Tanzania şi Uganda. Trei ani mai târziu, în 1962, Belgia s-a

retras şi a lăsat Ruanda independentă. Etnicii Hutu au preluat urgent puterea şi s-au răzbunat

din plin pe Tutsi, pentru toate umilinţele şi nedreptăţile îndurate până atunci.



4

Pretext pentru genocid

Cam asta era atmosfera din Ruanda în perioada de dinainte genocidului. În plus, în

afara ţării, refugiaţii Tutsi aveau propriile planuri. Ei formaseră Frontul Patriotic Ruandez

(FPR), în fruntea căruia se afla Paul Kagame. Disidenţii din FPR urmăreau răsturnarea

regimului preşedintelui Habyarimana şi preluarea puterii în Ruanda.

Această ameninţare a fost speculată chiar de posibila victimă, conducătorul ţării:

Habyarimana i-a convins şi pe ultimii moderaţi Hutu să i se alăture, iar pe Tutsi îi putea acuza

oricând că au legături cu rebelii FPR. Aşadar, picătura care a umplut paharul a fost asasinarea

preşedintelui, crimă care a fost pusă în spatele FPR şi care a servit drept pretext pentru

declanşarea iadului, împotriva etnicilor Tutsi. În numai câteva ore, liderii opoziţiei au fostucişi, iar soldaţii împrăştiaţi rapid în toată ţara au început măcelul.

Mulţi cetăţeni de rând s-au grăbit să se alăture criminalilor - unii din dorinţa de

răzbunare, alţii de teamă că ei înşişi ar putea fi omorâţi. Astfel a luat naştere un grup extrem

de violent, numit Interahamwe ("cei care atacă împreună"), care număra, la un moment dat,

30.000 de membri. Aceştia s-au alăturat soldaţilor şi au început să ucidă la întâmplare, pe

orice etnic Tutsi ori chiar Hutu care li se împotrivea. De multe ori, ruandezii Hutu erau

obligaţi să îşi ucidă vecinii Tutsi. Li se promiteau bani, alimente ori chiar că vor putea deveni proprietarii pământurilor rămase de la victime.

Trupele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) au părăsit ţara după izbucnirea

conflictului, abandonând lupta şi pe civilii ruandezi, iar încercările de stingere a conflictului

prin discuţii şi negocieri au eşuat.



5

Măcelul, oprit după 100 de zile

În iulie, după ce muriseră 800.000 de oameni, FPR a reuşit să preia controlul asupra

capitalei, iar măcelul a fost oprit. Imediat, circa două milioane de etnici Hutu au plecat din

ţară în Zair - acum Republica Democrată Congo - temându-se, probabil, de eventuale

răzbunări.

Iniţial, la conducerea ţării a fost instalat un guvern multi-etnic, ce includea şi membri

Hutu, însă în final Paul Kagame a devenit preşedinte, funcţie pe care o deţine şi în prezent.

Lupta nu s-a oprit acolo. Între fugarii din Congo se aflau mulţi foşti criminali care

participaseră direct la masacrul din Ruanda şi care au organizat în afara graniţelor ţării miliţii,

ce au întreţinut conflictul. Au urmat alţi ani de lupte, despre care nu se poate spune că s-auoprit nici până astăzi. Potrivit unei estimări ONU, numărul persoanelor care au căzut victime

în acest conflict se apropie de cinci milioane.

Autorităţile din Ruanda au trimis de două ori trupe în Congo, pretextând că doresc să

anihileze aceste miliţii, dar nu au făcut decât să întreţină acelaşi conflict, să îl prelungească şi

mai mult. Supravieţuitorii genocidului din 1994 trăiesc încă în teroare, uitându-se mereu peste

umăr. Sunt urmăriţi de foştii călăi, care şi-ar dori să nu mai existe niciun martor care să

povestească ce s-a întâmplat atunci. Culmea este că nici acum victimele nu primesc ajutor, dinnicio parte. Criminalii sunt liberi, iar victimele sunt tot victime.

Supravieţuitorul Révérien

Unul dintre supravieţuitori este Révérien Rurangwa, care în aprilie 1994 avea 15 ani şi

o familie numeroasă. Era cel mai mare copil al părinţilor săi, nişte oameni simpli, dintr -o

localitate obişnuită din Ruanda.

Aflat acum la Geneva, Révérien a povestit unui reporter de la cotidianul britanic The

Guardian tot ceea ce s-a întâmplat cu el şi cu familia lui. El a descris cu lux de amănunte ziua

în care vecinul său Hutu, cu care până atunci trăiseră în înţelere, a venit cu maceta şi i-a

omorât pe toţi cei 43 de membri ai familiei sale. Erau printre ultimii supravieţuitori din sat,



6

căci se ascundeau, de vreo două săptămâni, în coteţul caprelor. În cele 14 zile care trecuseră

de la începutul măcelului, muriseră 25.000 de oameni din localitate şi din împrejurimi.

Familia lui a fost decimată pe 20 aprilie, iar Révérien îşi aminteşte totul, până în cele mai

îngrozitoare detalii. El a scris şi o carte, intitulată "Genocid", o carte nerecomandată celor

slabi de inimă, căci Révérien descrie totul cu lux de amănunte: cum toţi membrii familiei aufost ucişi, dar nu dintr -o dată, "curat" şi fără suferinţă. Toţi au fost tăiaţi cu macetele de mii de

ori, au fost dezbrăcaţi şi lăsaţi să agonizeze în soare. El povesteşte cum bărbaţii Hutu ucideau,

iar femeile şi copiii lor colectau bunurile şi bijuteriile victimelor muribunde.

Révérien era cel mai mare dintre copii, aşa că a fost lăsat la urmă. El a văzut cu

vecinul i-a tăiat mama şi tatăl, dar şi pe fraţii lui - Sylvélie, 13 ani, Olive, 11 ani, Pierre

Célestin, 9, Marie, 7 şi Claudette, de numai 5 ani. La 15 ani după masacru, tânărul

mărturiseşte că aude, încă, noaptea, ţipetele micuţei Claudette, care a supravieţuit tăieturilor de macetă, dar a murit după o lungă agonie, din cauza deshidratării.

Cruzime de neimaginat

Révérien însuşi a fost cumplit mutilat şi lăsat să moară, dar, nu se ştie cum, a

supravieţuit timp de trei săptămâni, lângă cadavrele arse ale familiei sale. Criminalii îi tăiaseră

braţul stâng şi nasul, pentru că era prea mare - şi trebuia să fie mai mic, aşa cum îl aveau

etnicii Hutu care îşi bătuseră joc de el. I-au scos un ochi şi i-au tăiat toată faţa - fruntea, gura,

obrajii, până la tâmple - cu lamele macetelor. Nu a murit, însă, din cauza durerilor

îngrozitoare, şi-a implorat călăii să îl ucidă. Aceştia au râs de el şi au continuat să îl

batjocorească, deşi era numai un copil. Révérien povesteşte că agresorii puneau pariuri

referitor la cât va mai trăi "gândacul" care "încă se mai târa".

Aşa l-au găsit voluntarii de la Crucea Roşie, care l-au luat şi l-au dus la Geneva,

în Elveţia, unde şi-a petrecut următorii câţiva ani prin spitale şi a reuşit, cât de cât, să îşi

recapete încrederea în oameni.

Ceea ce îl bântuie şi acum pe Révérien este faptul că poporul său a fost abandonat la

greu şi lăsat să sufere îngrozitor, fără ca ONU şi comunitatea internaţională să mişte un deget.

Ba mai mult, aceştia au stat şi au privit "spectacolul"... Cu numai câteva zile înainte de

declanşarea iadului, pe 7 aprilie, Révérien a văzut cum "căştile albastre", soldaţii ONU, au

venit după cele 30 de călugăriţe spaniole şi după cei doi preoţi catolici care le însoţeau. "I-am



7

văzut plecând, cu ghivecele lor cu flori şi cu câinii lor. Nu puteau lua măcar un copil Tutsi cu

ei?", se întreabă el, cu amărăciune.

Deznădejde, dar şi speranţă

După ce şi-a revenit, el s-a întors în localitatea natală, ca să îl privească în ochi pe acel

Hutu care îi măcelărise familia şi care trăia exact ca înainte. Conducea acelaşi bar şi nu dădea

semne că ar fi regretat măcar puţin din ceea ce făcuse. Révérien însuşi s-a trezit urmărit din

nou, de aceiaşi criminali, furioşi că el a îndrăznit să povestească despre ceea ce s-a întâmplat.

La fel se întâmplă cu mai mulţi supravieţuitori, care nu au altă vină decât că nu au murit.

Révérien s-a întors la Geneva, însă nici aici, unde este sediul ONU, nu se află în

siguranţă. El nu a primit decât o permisiune de şedere temporară, nu are dreptul să muncească

şi nici să studieze, nu poate să aibă telefon ori maşină. Mai mult, autorităţile îl pot expulza înorice moment, trimiţându-l înapoi, în ţara natală, unde îl aşteaptă o moarte sigură.

Révérien spune că a avut câteva oferte de la nişte elveţience dispuse să se mărite cu el,

pentru a-i asigura drept de şedere. El le-a refuzat, însă, pentru că îşi doreşte să se căsătorească

din dragoste, şi chiar să aibă copii. De fapt, Révérien îşi doreşte o familie, îşi doreşte

stabilitate şi dragoste - în care mai crede încă, în ciuda tuturor grozăviilor pe care le-a trăit! Îşi

doreşte o familie pentru că, în ultimii 15 ani, a trăit singur pe lume, din cauze pe care nu le-a

înţeles nici până astăzi.

Tribunalul ONU îi judecă pe foştii călăi

După ce a întors spatele naţiunii ruandeze atunci când aceasta avea cea mai mare

nevoie de ajutor, ONU a ajutat la constituirea unui Tribunal Penal Internaţional pentru

Ruanda, cu sediul la Arusha, în nordul Tanzaniei. Până la finele lui 2008, respectiva instanţă a

pus sub acuzare 34 de oameni şi a achitat şase. Unul dintre cei acuzaţi este colonelul

Theoneste Bagosora, fost director de cabinet în Ministerul Apărării, prezentat drept "creierul"

genocidului din 1994, care a fost condamnat la închisoare pe viaţă.



8

Soldaţii francezi au participat la măcel?

Guvernul din Ruanda, în frunte cu preşedintele Paul Kagame (foto), acuză şi Franţa

pentru participarea, cel puţin tacită, la genocidul din 1994. Potrivit unui raport întocmit de

autorităţile ruandeze, aproape 30 de oficiali francezi sunt acuzaţi de implicare în masacru,

inclusiv preşedintele de atunci al Franţei, Francois Mitterand, decedat în 1996. Forţele

militare franceze, care erau staţionate la acea vreme în Ruanda, sunt acuzate că ar fi participat

dir ect la crime, ori cel puţin că au stat, au privit şi nu au făcut nimic pentru a le împiedica.

Azi în Rwanda lucrurile sunt departe de a se fi rezolvat(la putere sunt din nou etnicii

minoritari tutsi) , dar a început un proces de condamnare a criminalilor, cu un tribunal al ONU

stabilit la Arusha în Tanzania, tribunal ce a trimis dupa gratii, pâna acum peste 120 000 decriminali. Pentru stabilirea adevarului si pentru aducerea în fata opiniei publice inernationale a

acestui inimaginabil genocid au fost turnate trei filme cunoscute: Razboi civil, Aprilie, Hotel

Rwanda - cel mai nou dintre ele.



9

BIBLIOGRAFIE

1. Rwanda: How the genocide happened

2. http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/1288230.stm

3. Consiliul de securitate al ONU

4. http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sicherheitsrat.htm

5. One hundread days of silence America and the Rwanda genocide , Jared A. Cohen.

6. http://www.africa.ufl.edu/asq/v10/v10i2a12.htm

7. http://findarticles.com/p/articles/mi_qa4106/is_200804/ai_n27997158/

8. http://annaciofu.wordpress.com/2008/04/16/disfunctionalitati-de-sistem-in-

managementul-conflictelor-onu-vs-rwanda/

Documents

Conflictul Din Rwanda