I.1.Creditul – Definitie. Importanţa economică a creditului

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii sau activităţi

curente. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum şi

fondurile strânse prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, pot fi folosite pentru acordarea de

împrumuturi întreprinderilor de stat şi particulare.

Creditul este orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la

rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această

sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui

titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.

IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREDITULUI

În economia de piaţă, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele

principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte

puterea productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza

dezvoltării producţiei de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului (vânzare pe credit).

Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică

(debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-

şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă. Creditul a apărut din necesitatea

stingerii obligaţiilor dintre diferiţii agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face

faţă.

In acest context, un rol deosebit de important îl deţin băncile. In conformitate cu legea

58/20061 şi modificărilor ulterioare, banca "este persoana juridică autorizată să

desfasoare in principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi

cont propriu".

Cu toate că activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, totuşi esenţa

acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici şi/sau persoanele

fizice. Deci, băncile comerciale reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital.

Termenul de credit, abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat,

deopotriva, in activitatea, bancara, in contabilitate, cat si in relatiile cotidiene, nu numai

economice, dintre oameni. Desigur, cea mai larga utilizare a creditului apartine insa domeniului

financiar, bancar si comercial.

In esenta, creditul reprezinta schimbul unei valori monetare prezente, contra unei valori

monetare viitoare. Deci, creditul este o relatie baneasca ce apare in legatura cu acordarea de

imprumuturi unor persoane juridice sau fizice, care urmeaza a se rambursa ulterior, la scadenta.

Caracterizand specificul creditului, Virgil Madgearu scria ca “prin credit se intelege schimbul de

bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligatii viitoare pentru o afacere

prezenta.Deci,creditul este o afacere in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt separate in

timp”.¹

Operatiunea de acordare a creditului exprima o conexiune directa intre producator si consumator,

intre producator si consumator, intre oferta si cerere si intre cei doi agenti economici

reprezentativi ai economiei: furnizorul si beneficiarul, aceasta relatie dintre cei doi parteneri

definind intrega relatie a procesului de creditare.

Sub un alt aspect, creditul a aparut din necesitatea stingerii obligatiilor dintre diferiti agenti 

economici, proces caruia nu-i poate face fata moneda lichida, din aceasta perspectiva, creditul

reprezinta o parghie a desfasuraii oricarui proces economic. La nivelul enuntului economic, se

constata ca, pe langa capitalul propriu, acesta contracteza si imprumuturi, in particular bancare,

sub forma creditului. Largirea si modernizarea productiei spre care tinde orice manager, crearea

conditiilor pentru a rezista concurentei si, nu in ultimul rand,obtinerea unui profit care sa-I

asigure desfasurarea normala a activitatii sunt de neconceput fara existenta creditului.

Tehnologia bancara este fundamentala pentru imbunatatirea activitatii de creditare,oferind

posibilitati de diversificare si modernizare a modalitatilor de acordare-rambursare-garantare, in

scopul acordarii ofertei de produse de credit cu solicitarile si necesitatile clientilor. Din punct de

vedere al solicitantilor, activitatea de creditare se adreseaza persoanelor juridice, pentru care

nivelul creditelor este mai ridicat si riscul bancar este mai mare, si persoanele fizice, pentru care

imprumutrile sunt mai mici si riscurile mai reduse. Bancile Comerciale acorda credite pe termen

scurt pe o durata care nu depaseste 12 luni, credite pe termen mediu, de pana la la 5 ani si credite

pe termen lung cu durata de peste 5 ani.La baza procesului de creditare stau mai multe principii

generale de acordare a creditelor dupa cum urmeaza: 

1.2Principii de creditare:

La baza procesului de creditare stau mai multe principii generale de acordare a creditelor :

1. Pot beneficia de credite persoanele juridice si fizice care au deschise conturi la unitatile bancii.

2. Sucursalele,filialele si agentiile pot acorda credite clientilor care au sediul social sau

domiciliul,dupa caz,pe raza teritoriala a judetului in care unitatea bancii isi desfasoara

activitatea ,sau in localitatile cele mai apropiate din judetele limitrofe in care nu exista alte

unitati ale bancii.

3. Banca verifica imprumutatii de la acordarea creditului si pana la rambursarea integrala a

acestuia.Ca urmare, activitatea de creditare implica in permanenta analizele privind situatia

patrimoniala,rezultatele economico-finaniciara,capacitatea manageriala,credibilitatea fiecarui

client si alte elemente ,evaluarea potentialului economic si financiar present si in perspective.

4. Creditele solicitate,indifferent de valoare si durata ,se acorda cu destinatii precise pe baza de

contracte din care sa rezulte clar toti termenii si toate conditiile ,si daca prezinta credibilitate

pentru rambursaree creditului si a dobanzilor la termenele stabilite.

5. Cererile de credite ,indifferent de competenta de aprobare, se analizeaza si se insusesc de catre

unitatile bancii,pe baza documentelor prezentate de solicitanti.Creditele se aproba potrivit

competentelor stabilite de Consiliul de Administratie.

6. Volumul creditelor, destinatia, durata de creditare , garantiile necesare, dobanzile, conditiile

de rambursare a creditelor ,precum si alte clauze se stabilesc prin contractele de credite incheiate

pe baza negocierii directe intre banca si clientii sai.

7. Volumul total al aranjamentelor bancii (credite si scrisori de garantie)fata de un singur client

(debitor) nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii.

8. Dupa abordare ,creditele se pun la dispozitia clientilor in conditiile negociate prin contractele

de credit incheiate,inregistrand concomitant aranjamentul in evidenta extrabilantiera a bancii, la

data pe durata si valoarea prevazuta in contract.

9. Pe masura utilizarii creditului ,se diminueaza aranjamentul din evidenta extrabilantiera si se

urmareste derularea acestuia,pana la rambursare.

10. Pentru a putea urmari destinatia creditului acordat,acesta nu se elibereaza in numerar decat in

cazuri foarte bine justificate cu aprobarea conducerii unitatii.

11. Banca verifica la toti clientii utilizarea creditelor potrivit destinatiei, existenta garantiilor si

respectarea celorlalte clause din contractele de credite.

12. Dupa aprobarea unui client ,banca nu poate anula sau reduce cuatumul acestuia decat in

cazuri justificative,determinate de constatarea furnizarii de catre client a unor date nereale si

numai dupa expirarea unui preaviz, de minimum 5 zile calendaristice,care va fi comunicat in

scris acestuia.Banca poate intrerupe ,fara preaviz,in caul in care clientul a incalcat conditiile

contractului de credit sau in cazul in care situatia economica si financiara a acestuia nu mai

asigura conditii de garantie si rambursare.

13. Banca nu acorda credite pentru rambursarea altor credite scadente.

2.1. Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului

Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor economice de

piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vânzarea de mărfuri sau

prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă şi

acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.

Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii şi cu

finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le asigură relativa independenţă şi

de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani – finanţe – credit duce la concluzii

incompatibile cu adevărul ştiinţific şi cu practica monetar financiară.

Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe, numai în cadrul rotaţiei de

ansamblu a mijloacelor materiale şi monetare. Trebuie reţinut faptul că, în timp ce finanţele

presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor

economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile care i

se dau sunt destul de diferite.

Un prim mod de a defini creditul şi poate cel mai simplu, este acela prin care creditul

este o formă specială de mişcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu

transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut.

„Creditul , în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare”.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături

şi atribute; aşa se şi explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanţe. Alţi

gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulaţia capitalului de împrumut. Aceste

neconcordanţe îşi au originea şi în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce

priveşte geneza creditului şi nici a surselor de formare. După unii, apariţia de capitaluri temporar

libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează şi se recuperează fondurile (capitalurile) fixe;

alţii întrevăd unele nesincronizări între producţie şi circulaţie, între aprovizionare şi producţie,

chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale

disponibilităţilor pe care le deţin diferiţi agenţi economici, populaţia formează una din sursele

creditului bancar.

În concepţia prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu, creditul şi

operaţia de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de

bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic în folosinţa altui subiect

economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma

primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă.

Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie, prin

intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru

acoperirea unor nevoi temporare.

Deci în definirea creditului apar trei accepţiuni:

1) existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi cedate

(împrumutate) altor agenţi economici (debitori);

2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută şi instituirea altor

drepturi pentru cel împrumutat;

3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă,

însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

Trăsăturile caracteristice creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele:

1) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel

care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel

care primeşte împrumutul sau marfa şi trebuie să restituie suma primită sau să plătească, la

scadenţă, valoarea bunului primit.

2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă. Promisiunea

de rambursare, element esenţial al raportului de credit presupune riscuri şi necesită angajarea

unor garanţii.

3) termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate; la

termene foarte scurte (24 ore – se practică între bănci pe pieţele monetare) şi încheindu-se cu

termene de la 30 la 50 ani şi chiar 100 ani (în soluţii recente pentru împrumuturile privind

construirea de locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor sau

pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru

creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele pe

termen mijlociu şi lung, rambursarea eşalonată, adică pe parcurs, la termene stabilite, lunare,

trimestriale, odată cu părţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o parte din împrumut

(principal).

4) creditul purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor, pentru

creditul primit. Sub aspectul stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se

modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă (sensibilă), care se modifică anual sau

chiar la intervale mai scurte (de câteva luni) ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului

împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o

perioadă de timp îndelungată. Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu

elementele timp şi risc. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la

rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului

pe care îl implică împrumutul respectiv.

5) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun existent poate fi vândut

în cazul nerambursării creditului sau garanţie personală, în cazul în care este suficient

angajamentul personal al debitorului.

6) tranzacţia – acordarea creditului; creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii

unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. Consimţirea

tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în vederea căruia

creditorul trebuie să-şi asigure buna informare şi documentare pentru evitarea riscului. În acest

sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare sau apelează la agenţii

specializaţi care studiază capacitatea de plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.

7) consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de

credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţial în aceste

instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv

dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Transferabilitatea instrumentelor de credit şi

deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este în

primul rând o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe, posibilitatea fiecărui creditor de a

transforma creanţe în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni. În practica bancară

transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de

constituire şi de utilizare a capitalurilor temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca într-o

etapă următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de

emisiune şi alte bănci, prin operaţii de recreditare.

Creditul a cunoscut şi cunoaşte numeroase forme, apărute pentru a răspunde cât mai

bine necesităţilor resimţite de agenţii economici în diferite împrejurări, deci creditul s-a dezvoltat

şi s-a diversificat continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de forme.

Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii: după forma de proprietate a

debitorului, după durata acordării, după modalitatea de garantare, după destinaţia sa, după

domicilierea creditorului, după participanţii la relaţiile de credit, etc.

a) După forma de proprietate a debitorului (destinatarului creditorului), creditul poate

fi: privat şi public. Creditul privat se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private –

persoanelor fizice şi/sau juridice pe bază de efecte de comerţ, iar creditul public se acordă

statului şi societăţilor de drept public, pe bază de bonuri de tezaur.

b) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi:

- pe termen scurt: până la un an – se foloseşte pentru activitatea economică curentă;

- pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5 ani);

- pe termen lung – peste 5 ani – se utilizează îndeosebi pentru investiţii.

Existe şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent, practicate

atunci când raporturile dintre creditor şi debitor se caracterizează prin continuitate şi mare

frecvenţă.

c) Din punct de vedere a modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi personal

(se acordă pe bază de încredere personală) şi real (se contractează pe baza unei garanţii).

Garanţiile sunt, la rândul lor, de mai multe feluri, definind prin ele şi felul de credit. În acest sens

există:

- credit pe amanet – când garanţia constă dintr-un bun mobiliar;

- credit lombard – în care garanţia constă în hârtii de valoare, respectiv din efecte

private sau publice;

- credit ipotecar (credit pe ipotecă) – când creditul este garantat de bunuri imobiliare

(pământ, construcţii, clădiri).

Din enumerarea acestor categorii de credit se observă că existenţa multora dintre ele

vizează diminuarea sau chiar înlăturarea riscului de nerambursare a împrumutului.

d) După scopul urmărit de debitor, deci după destinaţia sa creditul poate fi:

- de consum, acordat gospodăriilor, menajelor, pentru susţinerea nevoilor de consum;

- de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţii de

producţie, a vieţii de producţie, a vieţii economice în general.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta, venituri

viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.

Scopul creditului de producţie este de a pune direct în mişcare activitatea unei unităţi

economice. În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma

fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii.

e) În funcţie de posibilitatea prevăzută de creditor de a avea sau nu dreptul de a solicita

debitorului său rambursarea anticipată a creditului pe care i l-a acordat, creditul poate fi

denunţabil (caz în care îşi rezervă dreptul de a cere rambursare de expirare a termenului de

scadenţă, cu un aviz prealabil) şi nedenunţabil (când, cel puţin pentru creditor, nu s-a prevăzut o

asemenea posibilitate). Acordând un credit denunţabil împrumutatorul se asigură pentru situaţia

în care ar apare semne vizibile ca debitorului încep să-i meargă rău afacerile, putând în acest caz

solicita rambursarea imediată a sumei împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

f) O altă clasificare a creditelor se poate face după felul cum creditul este domiciliat în

ţară sau în străinătate, putem vorbi de credit intern, respectiv credit extern. Când creditorul este

un guvern, ca personificare juridică a unui stat avem de a face cu un credit guvernamental.

În literatura de specialitate s-au conturat următoarele sfere de cuprindere ale creditului

care exprimă provenienţa, modul de garantare şi de rambursare, destinaţia împrumutului şi

agenţii economici care intervin (de obicei băncile finanţatoare şi solicitanţii de credite, adică

agenţii în funcţiune): creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar,

creditul de consum.

* Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de

piaţă. Această formă de credit constă în acordarea lui reciprocă de către agenţii economici activi

cu prilejul vânzării mărfurilor cu plata ulterioară, fără intervenţia unei verigi intermediare.

* Creditul bancar reprezintă cea mai extinsă formă de credit. El poate fi acordat atât

de bănci cât şi de instituţii financiare şi de credit şi acoperă orice scop al debitorului în condiţii

stabile cu banca. Deci, putem spune că există o varietate de credite bancare care se deosebesc

între ele după obiectul creditului, după garanţia oferită, după sezonalitate.

* Creditul obligatoriu. În cadrul acestui credit intervin relaţiile între unităţile

economice şi instituţii, în calitate de debitori care emit obligaţiuni şi deţinătorii de obligaţiuni, în

calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii unor venituri sigure sub

formă de dobânzi.

* Creditul ipotecar intervine ca o relaţie între creditori – diferite bănci – şi debitori –

posesorii de proprietăţi imobiliare – în vederea acordării unui astfel de credit rolul de garanţie

materială îl constituie proprietatea de care dispune agentul economic împrumutat.

* Creditul de consum este o formă a creditului pe termen scurt şi mijlociu de care pot

beneficia persoane individuale fiind destinat pentru acoperirea costurilor, bunurilor şi serviciilor

de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor

contractate în acest scop.

2.2. Rolul creditului bancar în economia de tranziţie

Pentru ca rolul creditului să se exercite în mod efectiv şi eficient, manifestându-şi la

maximum avantajele şi diminuând la maximum pericolele şi dezavantajele, este necesară

întrunirea mai multor condiţii obiective şi subiective pe care le putem grupa în cinci mari

categorii:

A) Condiţii de ordin juridic, legal referitoare la existenţa unui cadru juridic, a unor

legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecţie acordate contractelor

încheiate între creditor şi debitor, procedurile de coerciţie faţă de debitorii recalcitranţi, modul de

lichidare a operaţiunilor de credit ajunse în litigiu, astfel încât să crească încrederea agenţilor

economici şi să se limiteze riscurile.

B) Condiţii de ordin instituţional, infrastructural constând în existenţa unui sistem

de instituţii şi organisme solide, bine concepute, cu atribuţii clare în efectuarea operaţiunilor de

credit, dar şi în exercitarea controlului asupra modului cum sunt respectate aceste atribuţii.

C) Condiţii de ordin social politic, referitoare la existenţa cadrului general de linişte

şi pace socială şi politică, de stabilitate şi continuitate macroeconomică, cât şi la regimul politic

existent şi atitudinea lui faţă de economie, faţă de libera iniţiativă, faţă de piaţă.

Este evident că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii

sociale, un regim politic şubred, contestat, o politică economică oscilantă sau opţiuni şi atitudini

nesigure, fără perspective clare, vor afecta elementul esenţial creditului, încrederea, descurajând

atât economisirea prin intermediul instituţiilor specializate, cât şi apelul la credite sau acordarea

lor.

D) Condiţii de ordin economic legate de situaţia de ansamblu a economiei naţionale,

de perspectivele ei, dar şi de conjunctura economică a momentului pe plan intern şi internaţional

are importanţă situaţia resurselor existente în economie la dispoziţia agenţilor economici, accesul

la acestea, structura economiei naţionale, situaţia pieţei de mărfuri, a pieţei capitalurilor.

E) Condiţii de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor

al creditului, ci şi la comportamentul agenţilor economici, a întreprinzătorilor, dar şi a populaţiei

în ansamblul ei. Nu putem face abstracţie de înclinaţiile diferitelor grupuri sociale despre

economisire sau consum, spre investiţii sau tezaurizare, de atitudinile populaţiei în raport cu

libera iniţiativă, care ţin de tradiţii, de religie, de nivelul de cultură şi de educaţie, de profesiunea

şi poziţia socială a fiecăruia.

Restaurarea aparatului bancar, a celui financiar, formarea proprietăţii private şi

absorbirea de către procesele economice care derulează în perioada de tranziţie la economia de

piaţă, au transformat creditul într-una din pârghiile cheie, cu contribuţie notabilă la înfăptuirea

marilor deziderate ale reformei.

Concepţia cu privire la credit, la formale şi funcţiile lui, este supusă unui proces în

centrul căruia se situează promovarea acestei pârghii în buna funcţionare a mecanismului

complex al economiei.

În cadrul economiei de piaţă creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un

mod de finanţare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri

poate constitui sursa unică de finanţare.

Considerăm că sunt mai puţin importante formele pe care le îmbracă creditul în etapa

actuală, dacă el se acordă pe termen scurt, mediu sau lung. Esenţial este scopul în care sunt

utilizate creditele în etapa actuală, etapa de tranziţie.

Băncile în ţara noastră, radical restructurate, chiar dacă şi-au compartimentat sfera de

acţiune pe domenii diferite: aprovizionare, producţie, investiţii, comerţ exterior, agenţi

economici de toate felurile, ele alcătuiesc un adevărat circuit interbancar de natură să alimenteze

şi să sprijine întreaga activitate a economiei naţionale, dar şi totodată, să asigure cadrul necesar

unei circulaţii monetare stabile.

Exprimând prin însăşi natura lui amânare plăţii produselor, lucrărilor, serviciilor,

creditul se înscrie ca una din instituţiile cele mai puternice ale perioadei de tranziţie, în sensul că

lasă posibilitatea agenţilor împrumutaţi să-şi creeze condiţiile necesare desfăşurării unei activităţi

eficiente. În felul acesta, direct sau indirect, veniturile bugetului de stat sunt orientate în alte

direcţii ale dezvoltării economice, lăsând câmp larg de acţiune resurselor monetare temporar

disponibile în economie.

A utiliza creditul în mod raţional şi eficient constituie un puternic factor de diminuare a

fenomenului inflaţionist şi chiar de lichidare treptată a acestuia.

Creditul bancar şi în general activitatea băncilor implicate în toată activitatea vieţii

economice constituie un domeniu deosebit de propice nu numai pe plan economic, dar şi social,

politic al perioadei de tranziţie.

Politica în domeniul creditului a devenit una din principalele mijloace de acţiune

asupra conjuncturii economice. Politica de credite este chemată să preîntâmpine necorelaţiile şi

eventualele dezechilibre care ar putea să apară. Dacă se consideră că economia se află în faţa

„supraîncălzirii”, creditarea prea intensă putând antrena creşterea preţurilor şi amplificarea

inflaţiei, statul poate interveni pentru „temperarea” creşterii, printr-o politică de credit restrictivă,

prin ridicarea ratei dobânzilor, prin ridicarea nivelului rezervelor bancare şi prin alte decizii şi

măsuri corespunzătoare.

Nu trebuie omise nici problemele riscurilor presupuse de utilizarea creditului care,

neluate în considerare, pot provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe

inimaginabile pe plan economic, social şi politic.

Oricât de puse la punct ar fi tehnicile bancare de lucru, evidenţele şi sistemul

informaţional, oricât de bune ar fi normele metodologice şi legislaţia care reglementează acest

sector vital, dacă pârghia creditului nu se implică puternic în fenomenele şi procesele proprii

economiei de piaţă, nu se vor putea obţine efectele acontate, ba mai mult creditul se transformă

într-o frână a acestora.

Este avantajos şi raţional, de exemplu, ca în perioada de vârf de activitate să se

folosească credite pe termen scurt pentru acoperirea necesarului suplimentar de cheltuieli,

urmând ca ele să se ramburseze în perioada cu activitate mai redusă când încetează necesităţile

suplimentare.

De asemenea este necesar ca pentru realizarea unei creşteri economice să se apeleze la

credite decât să se aştepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii

corespunzătoare pe seama capitalizării beneficiilor.

Folosind creditele, agenţii economici câştigă timp în lupta de concurenţă, pot să-şi

adapteze operativ activitatea în conformitate cu cerinţele pieţei şi printr-o activitate eficientă îşi

creează şi mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor.

Procesele de creditare din economie vor fi în permanenţă supuse perfecţionării şi

modernizării, subordonate relaţiilor dintre bănci şi ceilalţi agenţi economici instituindu-se într-un

vast proces de cooperare, cu rezultate benefice pentru întreaga viaţă a ţării.