Delincventa Juvenila

Delincvenţa juvenilă –factori interni

CUPRINS

Capitolul I: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA…......3

Secţiunea I: Aspecte generale....................................................................................3

1. Noţiunea de criminalitate..............................................................................3

2. Definiţia criminologiei..........................................................................................6

Secţiunea a II-a: Obiectul criminologiei....................................................................7

1. Consideraţii generale..........................................................................................7

2. Criminalitatea......................................................................................................9

2.1. Trăsăturile criminalităţii............................................................................10

2.2. Structura criminalităţii...............................................................................13

2.3. Dinamica criminalităţii...............................................................................15

3. Crima – noţiune................................................................................................15

4. Criminal – noţiune............................................................................................18

5. Victima – noţiune..............................................................................................19

6. Reacţia socială.................................................................................................20

Capitolul II: DELINCVENŢA JUVENILĂ..............................................................23

Secţiunea I: Caracterizare generală........................................................................23

1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă......................................................................23

1.1. Legătura delincvenţei juvenile cu sociologia...........................................25

1.2. Legătura delincvenţei juvenile cu dreptul penal......................................25

Secţiunea a II-a: Principalele teorii în domeniul delincvenţei juvenile...............36

1. Consideraţii introductive..................................................................................36

2. Teoria rezistenţei la frustrare..........................................................................39

3. Teoria asocierilor diferenţiale..........................................................................41

4. Teoria dezorganizării sociale..........................................................................44

5. Teoria etichetării sociale.................................................................................48

Capitolul III: CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE..............................53

Secţiunea i: Categorii de factori............................................................................53

1. Consideraţii generale......................................................................................53

2. Factori exogeni...............................................................................................58

3. Factori endogeni.............................................................................................59

Secţiunea a II-a: Factorii interni........................................................................59

1


1.Aspecte generale privind factorii interni......................................................59

2.Personalitatea.........................................................................................................60

2.1 aptitudini........................................................................................................61

2.2 temperament.................................................................................................62

2.3 caracter.........................................................................................................63

3. Familia...................................................................................................................64

4. Şcoala....................................................................................................................66

5. Profesia.................................................................................................................68

Secţiunea a III-a: Particularităţile factorilor interni în cazul delincvenţei

juvenile......................................................................................................................69

1. Consideraţii generale...........................................................................................69

2. Particularităţi individual-tipologice temperamentale.............................................71

3. Particularităţi individual-tipologice de caracter.....................................................74

Capitolul IV: DELINCVENŢA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA......................................77

Secţiunea I: Dinamica delincvenţei juvenile înainte şi după anul 1989...............77

1. Aspecte generale.................................................................................................77

2. Delincvenţa identificată........................................................................................82

3.Delincvenţa judecată.............................................................................................83

4.Delincvenţa sancţionată........................................................................................84

Secţiunea a II-a: Cauzalitatea delincvenţei juvenile în România..........................85

1. Cauze generale...................................................................................................85

2. Cauze specifice...................................................................................................86

Secţiunea a III-a: Tipologia comportamentelor delincvente juvenile...................88

Secţiunea a IV-a: Reglementări legale actuale cu privire la minorii delincvenţi

din România..............................................................................................................90

1.Consideraţii generale..........................................................................................90

2.Limitele răspunderii penale a minorilor...............................................................91

3.Consecinţele răspunderii penale........................................................................91

4.Măsurile educative aplicabile.............................................................................91

5.Liberarea minorilor înainte de a fi majori...........................................................92

6.Revocarea liberării sau a internării minorilor.....................................................92

7.Pedepsele pentru minori...................................................................................93

8.Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.............................................93

2


9.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.............93

Capitolul I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALITATEA

PRINCIPAL OBIECT DE STUDIU AL CRIMINOLOGIEI

Secţiunea I

ASPECTE GENERALE

1.Notiunea de criminalitate

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor

comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esenţial nu se poate

afirma existenţa criminalităţii, deoarece "acolo unde nu există morală şi norme,

nu există crime". Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod stiinţific decât

relativ recent(în ultimele două secole), o largă paletă de izvoare situate pe

întregul arc temporal al evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest

fenomen.

Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor

comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de

necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale

vitrege care le ameninţau permanent supravieţuirea. Interesul pentru

reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii societăţii şi aplicabile

tuturor în mod egal, a fost evidenţiat pentru prima oară în Grecia antică. 1

Alături de izvoarele legislative, au prezentat un interes deosebit pentru

criminologie şi marii filosofi ai lumii antice: Socrate, Platon şi Aristotel.

Aceştia au evidenţiat problematici care, într-o anumită măsură, îşi menţin

actualitatea chiar şi în perioada modernă. Platon este primul gânditor al

antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea

însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către

un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia.

Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei şi

a mizeriei sociale. Astfel, spune el, "după cum omul în perfecţiunea sa este 1 Victor Ursa,Criminologie,partea generală,1985,p.10.

3


cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este

cea mai rea dintre toate."2

Aristotel evaluează şi importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând că

o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă, ori

atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa

pedepsei.3

Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ştiinţifice

nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl

consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso(1835-1909), drept

întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi.

Dezvoltarea criminologiei s-a desfăşurat cu o mare intensitate mai ales după

ce fenomenul infracţional a intrat în atenţia O.N.U ameninţare serioasă la

adresa societăţii contemporane. Managementul O.N.U şi fondurile alocate au

făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale care au avut ca scop

analiza globală şi particulară a fenomenului crimei, transferul de date şi

metodologie ştiinţifică de cercetare şi -nu în ultimul rând - stimularea activităţilor

naţionale şi regionale de prevenire a criminalităţii şi resocializare a

delincvenţilor.

La nivel naţional, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când

studiile şi cercetările criminolgice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost

înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la

Societatea Internaţională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat

învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de

cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul

de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a

Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

Pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, odată

cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi

tehnici ştiinţifice de exploatare a criminalităţii, că este în măsură să facă

aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi să

propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi limitării acestuia.

2 Citat de I.Oancea, preluat după Aristotel, Politica, citat de H.Goppinger, Kriminologie, München, Ed. C.H.Beck, 1971, p.22, 3 Citat de I.Oancea, preluat după Aristotel, Arta poetică şi arta retorică, cap.12, citat de M.Killias, op.cit ., p.433

4


Considerând criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în

continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi

pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a

modelelor teoretice şi metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranţă,

la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.4

În doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că pe lângă ştiinţa dreptului

penal, de criminalitate se ocupă şi alte ştiinţe, cu caracter special, cum sunt:

criminologia, sociologia criminală(judiciară), psihologia criminală(judiciară) şi

altele, care au apărut şi s-au dezvoltat mai târziu(decât ştiinţa dreptului penal),

dar care şi-au dobândit statutul de ştiinţe autonome, distincte, având un obiect

distinct de cercetare.

Denumită sau nu ca atare, criminologia are o vechime mai mare decât

aproape celelalte ştiinţe derivate din dreptul penal, având origini la fel de vechi

ca şi celelalte ştiinţe sociale. Fenomenul criminalităţii înregistrează, în societatea

modernă, cu puţine excepţii, o tendinţă permanentă de creştere, ceea ce a

determinat o preocupare deosebită şi permanentă pentru organismele naţionale

şi internaţionale, în direcţia cercetării cauzelor acestui fenomen şi elaborării

măsurilor(strategiilor) de combatere, cercetare la care un rol principal revine

criminologiei.5

Termenul criminologie derivă, etimologic din termenul latin krimen(crimă,

infracţiune) şi termenul grecesc leges(cuvânt, idee, ştiinţă). Cele două cuvinte

reunite sugerează înţelesul complex al criminologiei ca ştiinţă, care studiază

fenomenul criminal. În decursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă autonomă, au

fost date mai multe definiţii acesteia, în concordanţă cu viziunile autorilor unor

teorii elaborate, cu stadiul istoric de dezvoltare a ştiinţei, în genere, şi a

ştiinţelor penale, în special.

Prima folosire a termenului criminologie este atribuită antropologului

francez Paul Topinard în 1879. În realitate, criminologia în sensul actual,

modern, s-a conturat în trei lucrări celebre şi anume: Omul delincvent al

antropologului Cesare Lombroso(1876), Sociologia criminală a juristului italian

Enrico Ferri(1881) şi Criminologia lui Rafaele Garofalo(1885) în care se

consacră expres termenul şi definiţia acestuia.

4 Ion Pitulescu,Criminalitatea juvenilă,Ed.Naţional,Bucureşti,2000,p.8. 5 A.Dincu,Bazele criminologiei,Ed.Proarcadia,Bucureşti,1993,p.12.

5


2.Definiţia criminologiei.

În decursul timpului, cum era şi firesc, s-au formulat diferite definiţii ale

criminologiei, dintre care menţionăm următoarele:

-"criminologia este ştiinţa complexă despre om, despre cauzele şi

remediile comportării sale antisociale";6

-"ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului

fenomenului criminal", definiţie apreciată ca fiind corectă, dar prea sintetică;

-"criminologia este ştiinţa care studiază criminalitatea ca fenomen social,

în special cauzele acesteia(etiologia criminală) şi mijloacele de luptă împotriva

acestui fenomen", definiţie apreciată ca fiind mai largă, dar care priveşte numai

latura socială a criminalităţii, fără a cuprinde şi elementele componente, între

care infracţiunea(crima) şi infractorul(criminalul);

-"criminologia este ştiinţa care studiază delincvenţa pentru a-i descoperi

cauzele, geneza, procesualitatea şi consecinţele, pe scurt, studiul cauzelor

delincvenţelor";7

-"sociologia penală, sinonimă cu criminologia, va studia nu numai

delictul în sine ca raport juridic, ci, de asemenea sau în primul rând, pe acela

care comite delictul";

-"criminologia este ştiinţa despre fenomenul criminalităţii".

În doctrină sunt menţionate şi o seamă de definiţii ale adepţilor

concepţiilor psihologiste despre criminologie, care consideră că aceasta este

alcătuită dintr-o serie de crime(infracţiuni), fapte individuale, săvârşite de

anumite persoane(infractori), care trebuie implicaţi în definiţia criminologiei,

deoarece fără crime şi criminali nu poate exista criminalitate, ca fenomen

social. Aşa, spre exemplu, unii autori includ în cercetările lor problema crimei

ca element al criminalităţii("manifestarea criminală, săvârşirea crimei”), făcându-

se studiul criminalităţii ca fenomen individual, sub laturile sale psihologice; alţi

autori includ în studiul criminologic infractorul, sub raport social, biologic şi

psihologic.

În doctrina română, criminologia a fost definită ca fiind:

-"ştiinţa socială...care studiază dinamica, legităţile, cauzele şi condiţiile

6 Pavel Abraham,E.Derşidan,Dicţionar de termeni juridici,Ed.Naţional,Bucureşti,1999,p.54.7 Gh. Mateuţ,Criminologie,Arad,1993,p.18.

6


socio-umane ale criminalităţii şi măsurile de prevenire şi combatere";8

-"o ştiinţă care studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul

prevenirii sale";9

-"un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire

la cercetarea criminalităţii şi delincventului şi de eleborare a mijloacelor de

prevenire şi combatere a comportamentelor criminale";10

-ştiinţa care "studiază criminalitatea ca fenomen social şi ca fenomen

individual, crimele care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele

săvârşirii şi mijloacele de prevenire şi combatere".11

În ce ne priveşte, considerăm că prin criminologie se înţelege ştiinţa

autonomă, de sine stătătoare în cadrul sistemului ştiinţelor penale, care are ca

obiect studiul fenomenului infracţional, ca fenomen social şi judiciar, precum şi

a infractorului, cu personalitatea sa particulară(individuală), în vederea stabilirii

cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen şi pentru elaborarea măsurilor de

prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional.

Criminologia studiază crima ca fenomen juridic penal, criminalul ca

subiect al unei personalităţi în impact cu normele sociale şi criminalitatea ca

fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crima este, mai întâi, un

fenomen uman, apoi un fenomen social, iar, ca epifenomen, şi o realitate

juridică.

Secţiunea a II-a.

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1.Consideraţii generale.

Problema obiectului criminologiei a fost îndelung discutată şi deşi

specialiştii din acest domeniu au adus numeroase clarificări, şi în prezent

există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe această temă fiind mereu în

activitate.12Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de

vedere(include mai multe preocupări) :

a) din perspectiva cercetării criminologice generale, criminologia se ocupă

8 Aurel Dincu, Criminologie,Ed. Universitatea, Bucureşti, 1984, p.789 Mihaela Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1989, p.4410 Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p.411 I.Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.212 I.Oancea,op.cit., p.3

7


cu studiul criminalităţii în complexitatea sa pe orizontală(abordare sincronă a

criminalităţii) şi pe verticală(studiul diacronic al criminalităţii, adică în timpul

obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvenţa

minorului comparativ cu cea a adultului şi cu cea a bătrânului) ;

b) din perspectiva cercetării obiective, criminologia se ocupă de cauzele

infracţiunilor şi de mecanismul lor de trecere de la ideea criminală la

realizarea sa(de etiologia delincvenţei şi de patogenia sa) ;

c) din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivităţii umane,

criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul

delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi

anticipativ(de a prevedea şi de a preveni permanent consecinţele actelor

proprii), de a fi homeostatic(de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul

de viaţă uman) şi de a fi reflexiv, cu caracter de aspiraţie normativ-

adaptativă(de încorporare permanentă în matricele personalităţii umane, prin

socializare pozitivă, a valorilor şi a normelor etico-culturale).13

O ramură specială a criminologiei, şi anume criminologia clinică, se ocupă

în special de studiul comportamentului delincvent(mai corect, deviant,

predelincvent, delincvent şi postdelincvent) ca problemă majoră a criminologiei,

atât timp cât omul este autorul infracţiunii.

d) cercetarea obiectului criminologiei, atât sub aspect obiectiv(a cauzelor şi

a consecinţelor infracţiunii), cât şi sub aspect subiectiv(a psihologiei

infractorului) -sub aspect mixt-, ar trebui să includă, pe lângă cele de mai sus,

şi studiul circumstanţelor ce favorizează infracţiunea, adică "trecerea la act",

prin urmare studiul situaţiilor concrete care permit realizarea unei infracţiuni. În

unele împrejurări criminologice, studiul situaţiilor capătă un rol primordial în

geneza crimei.

e) în sfârşit, cercetarea criminologică poate avea ca obiect şi studiul reacţiei

sociale faţă de crimă, atunci când, plecând de la cunoaşterea cauzelor şi a

condiţiilor sale de producere, se impune elaborarea unor strategii de combatere

prin predicţie şi profilaxie. În acest sens, se adoptă "programe de sănătate

social-juridică" privind combaterea delincvenţei, după diferite modele, unele mai

eficace decât altele.14

13 R.M.Stanoiu,Metode şi tehnici în cercetarea criminologică,Ed.Academiei,Bucureşti,1981,p.23.14 Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.13-14

8


Unii autori15 consideră că, criminologia se ocupă de studiul criminalităţii

(cercetarea obiectivă a infracţiunii), de studiul criminalului(cercetarea

subiectivităţii psihice a infractorului) şi de studiul crimei ca proces(mecanism

de producere, geneză a crimei). Alţi autori16 consideră că obiectul criminologiei îl

reprezintă:

1) infracţiunea ca realitate socială şi umană(agresiune a unui individ sau

grup asupra valorilor sociale), ca şi devianţa, care, deşi nu face obiectul unei

reglementări juridice, reprezintă totuşi un construct al reacţiei sociale faţă de

conduita inadaptată(punct de vedere ce aparţine şi criminologului Sellin);

2) infractorul cu personalitatea sa;

3) factorii sociali şi individuali ce se află la baza comportamentului criminal.

Obiectul criminologiei îl reprezintă aşadar crima, criminalul şi crimina-

litatea(după cum a afirmat şi Pinatel), ca obiect al criminologiei generale,

precum şi studiul complex al unor cazuri individuale, adică al unor tipuri de

crime şi criminali, ca obiect al criminologiei speciale.Alţi autori consideră că

obiectul respectiv al criminologiei îl reprezintă doar fenomenul trecerii la act şi

reacţia socială faţă de crimă, în rest, criminologia fiind tributară altor discipline17,

deşi, ca obiect larg al criminologiei, ei admit studiul criminalităţii ca fenomen

social(ca eşec al socializării comportamentale) în care sunt incluse studiul

infractorului, al victimei şi al reacţiei sociale faţă de crimă.

Astfel, opinia majoritară consideră că obiectul criminologiei include:

criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială

împotriva criminalităţii. Într-o lungă perioadă de timp a dezvoltării criminologiei,

obiectul de cercetare a fost infractorul, mai ales în Şcoala pozitivistă(Lombroso,

Ferri, etc.), formulându-se tezele privind tipurile de criminali, rolul eredităţii, al

unor maladii etc. Ulterior, s-a pus accentul pe criminalitate ca un ansamblu de

crime săvârşite şi pe cauzele sociale ale fenomenului.18

2.Criminalitatea.

Criminalitatea este sinteza inevitabilă a studiilor privind crima, criminalul,

victima şi reprezintă, prin excelenţă, obiectul de studiu al criminologiei generale;

15 I.Oancea, op. cit.16 R.Stănoiu, op. cit.17 Gh.Nistoreanu,C.Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.18 N.Giurgiu,op.cit.,p.10.

9


reprezintă ansamblul crimelor într-un spaţiu şi timp dat.19 Crimina- litatea are o

expresie cantitativă şi alta calitativă, concretizate în numărul infracţiunilor

săvârşite pe un anumit teritoriu(în întreaga lume, într-o ţară, într-o unitate

administrativ-teritorială) într-o perioadă de timp(lună, trimestru, an etc), având o

anumită structură(infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra statului

etc) şi un anumit curs(în creştere, staţionar, în scădere). În raport de aceste

aspecte, criminologia operează şi cu sub- conceptele "starea criminalităţii" şi

"dinamica criminalităţii", esenţiale în descifrarea legităţilor criminalităţii.20

Deşi criminalitatea este un fenomen uman, în general, ea trebuie

raportată la legea penală, nu la orice comportament indezirabil sau foarte

indezirabil, cum s-a mai susţinut în unele lucrări de specialitate. Cu alte

cuvinte, sunt crime(infracţiuni), care circumscriu domeniul criminologiei, numai

faptele de încălcare a legilor penale(sau a legilor extrapenale cu dispoziţii

penale), iar nu de încălcare a altor legi(civile, administrative, comerciale etc)

care, nefiind crime(infracţiuni), nu fac parte din domeniul dreptului penal, din

criminalitate şi, deci nici din domeniul de cercetare al criminologiei.21

Obiectul de cercetare al criminologiei îl constituie, deci, criminalitatea ca

fenomen social- uman, cu insistenţă în cunoaşterea şi dezvăluirea cauzelor

sociale ale acestuia(influenţa familiei, a crizelor social- economice, a structurilor

sociale în general), ca şi influenţa unor grupuri sociale negative(bande de

infractori, de delincvenţi etc), influenţa unor cartiere mărginaşe la oraşe, familii

dezorganizate etc.

2.1.Trăsăturile criminalităţii:

a) este un fenomen social ce constă într-un ansamblu de crime săvârşite

într-un anumit loc şi într-un timp dat. Deci este un fenomen social real, fiind

vorba de o totalitate de fapte săvârşite, iar această totalitate de fapte

reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă. S-a ridicat obiecţia că este şi un

fenomen juridic, faptele săvârşite fiind în prealabil incriminate şi înscrise în

legea penală. Răspunsul a constat în afirmarea că prevederea faptelor de

legea penală nu este un minus, ci un plus, în sensul că ele sunt consacrate

şi prin lege şi cetăţenii pot cunoaşte dinainte faptele oprite, astfel putându- se

19 Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit., p.12020 A.Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.29 21 Ibidem20, p.20

10


abţine de la săvârşirea lor.22

b) o a doua trăsătură a criminalităţii constă în aceea că este un fenomen

antisocial care se pedepseşte. O faptă infracţională, înainte de a fi prevăzută

de legea penală, este oprită de conştiinţa socială, fapta fiind prin conţinutul ei

antisocială(de eg.: omorul, furtul). Omorul şi trădarea au fost pedepsite de

societate, de conştiinţa socială, încă înainte de a fi oprite de legea penală.

Incriminarea prin lege a adus o consacrare legală unei incriminări sociale

anterioare.23O faptă este crimă, spunea sociologul Durkheim, fiindcă în

prealabil, este antisocială şi apoi este sancţionată cu o pedeapsă("crima este

actul care atrage o pedeapsă").

c) criminalitatea este un fenomen unitar. Deşi, la prima vedere, criminalitatea

constă într-o mare diversitate de fapte -de la vătămări corporale şi omoruri,

până la fapte contra regulilor de convieţuire socială- toate acestea au o

trăsătură comună, constând în aceea că prezintă un pericol social grav care, în

concepţia legiuitorului, pot fi combătute numai prin aplicarea unei pedepse,

ceea ce justifică cercetarea faptelor de către criminologie. Pe de altă parte,

prin descrierea şi clasificarea riguroasă a faptelor ce constituie infracţiuni- în

legea penală- criminalitatea alcătuieşte un domeniu bine delimitat şi distinct de

alte încălcări ale legii(eg.:contravenţiile, abaterile disciplinare). În consecinţă,

numai prin descrierea şi individualizarea faptelor ce constituie infracţiuni în

legea penală, criminalitatea devine un obiect propriu de studiu al criminologiei.24

Infracţiunile(crimele) componente ale criminalităţii sunt diferite după

obiectul lor special, unele fiind crime contra statului(trădare, complot), unele sunt

crime contra persoanei(omor, vătămări corporale), altele, infracţiuni contra

patrimoniului(furt, delapidare). Natura crimelor contra statului este diferită de

natura crimelor contra persoanei ori a crimelor contra normelor de convieţuire

socială, fiindcă valorile sociale afectate sunt diferite atât prin natura lor, cât şi

prin importanţa lor: stat, persoană etc.

Unele infracţiuni, după obiectul lor, sunt de natură politică -stat-, altele de

natură economică -furt, delapidare-, şi altele de natură umană -omor etc. Mai

mult decât atât, chiar şi crimele din acelaşi grup(eg:cele contra persoanei) sunt

diferite -omor, calomnie- atât prin gradul lor de pericol social, cât şi prin 22 I.Oancea, op.cit., p.323 I.Oancea,op.cit., p.424 A.Ungureanu, op.cit., p.24

11


rezonanţa socială pe care o provoacă fiecare în parte, lucru exprimat şi în

pedeapsa ce se aplică. Obiecţia25 că, crimele care compun criminalitatea, au şi

forma unor fenomene juridice, fiind fapte prevăzute de legea penală şi studiate

de ştiinţa juridică a dreptului penal, nu modifică natura socială a criminalităţii.

Crimele au, mai întâi o existenţă socială reală(fapte săvârşite şi reprobate de

conştiinţa socială şi morală) şi după aceea primesc şi o existenţă juridică.

"Dacă crima este o noţiune juridică, nu-i mai puţin adevărat că conceptul legal

acoperă o realitate umană şi socială, care, ca fenomen, este anterioară legii şi

o motivează".26

Criminalitatea compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni, este totuşi

un fenomen social omogen, în sensul că crimele care alcătuiesc criminalitatea

au trăsături comune, fiind fapte de comportare antisocială, "de conflict" în

societate, aducând atingere unor valori sociale şi morale.

d) în al patrulea rând, faptele antisociale odată săvârşite produc o reacţie

socială puternică, de protest, de represiune, mai exact, atrag aplicarea unei

pedepse. De aceea, Durkheim spunea că "criminalitatea constă dintr-un număr

de fapte, acte, care toate prezintă un caracter comun exterior, anume, odată

săvârşite, ele determină din partea societăţii acea reacţie specială care se

numeşte pedeapsă. Noi facem din aceste fapte un grup sui generis, căruia îi

punem o rubrică comună; noi numim crimă orice act pedepsit şi facem din

crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia".

e) criminalitatea, în sens larg, este relativă şi schimbătoare, în sensul că

unele fapte îşi pierd caracterul infracţional sau nu se mai săvârşesc, dar apar

alte fapte periculoase social şi care sunt pedepsite ca infracţiuni, motiv pentru

care este un fenomen repetabil şi persistent27. Cu toată schimbarea care are

loc în timp, a existat şi există un fond comun de infracţiuni şi pedepse

corespunzătoare, care au o relativă identitate şi persistenţă, motiv pentru care

criminalitatea poate face obiectul criminologiei.28

f) s-a mai observat că orice fapt social este un fapt numeric şi statistic

şi “orice problemă socială este şi o problemă statistică”. În mod concret,

25 Citat de I.Oancea, preluat după J.Pinatel,,Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p.4026 I.Oancea,op.cit., p.527 Aşa cum s-a arătat în doctrină, orice fapt social se caracterizează prin aceea că “prezintă o anumită repetare, o anumită frecvenţă în decursul timpului.”( în acest sens, A.Cuvillier, “obiectul şi metodele sociologice”, în “Sociologia franceză contemporană”, ed. Politica, Bucureşti, 1971, p.28-2928 A.Ungureanu, op.cit., p.25

12


criminalitatea, ca o totalitate de fapte penale săvârşite, devine şi un fenomen

social cantitativ, exprimat în indicatorii care reprezintă criminalitatea unei ţări

sau a unui oraş, dintr-un anumit an sau lună. În consecinţă, criminalitatea este

un fenomen multiplu, constituit din fapte individuale care se repetă, în prezent

şi în viitor. Mai mult decât atât, criminalitatea ca fenomen cantitativ, exprimă şi

o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ şi periculos.

Având în vedere toate acestea, criminalitatea, întruneşte condiţiile necesare

unui fenomen supus studiului, iar criminologia devine o ştiinţă, care trebuie să

descrie şi să analizeze acest fenomen, să-i descifreze cauzele şi să descopere

regularităţile, corelaţiile şi legităţile după care apare, se desfăşoară, se modifică

ori dispare.

2.2.Structura criminalităţii.

Prin structura criminalităţii se înţelege felul de alcătuire, configuraţia şi

aşezarea înăuntrul fenomenului infracţional a diferitelor sale părţi componente,

precum şi raporturile dintre ele sau dintre ele şi totalitatea fenomenului

infracţional.29

Structura criminalităţii poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere, şi

anume:

a) din unghiul de vedere al legii penale, care determină atât conceptul de

infracţiune(deci, limitele structurii), cât şi sistemul de infracţiuni cu diferitele lor

feluri individuale. Sub acest aspect, structura criminalităţii este alcătuită pe

unităţi de spaţiu(spre exemplu, pe ţară, pe judeţe, pe localităţi), pe unităţi de

timp(spre exemplu, pe ani, pe luni, pe trimestre, pe ani etc.), pe tipuri de

infracţiuni(spre exemplu, pe infracţiuni contra statului, contra persoanei, contra

patrimoniului etc.) şi pe feluri de infracţiuni(spre exemplu, pe infracţiuni de

omor, furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.), cu determinări şi raportări procentuale

la întregul fenomen sau la celelalte părţi ale fenomenului infracţional.

Tot din acest punct de vedere, structura criminalităţii poate fi alcătuită şi

în raport de anumiţi indici de gravitate prestabiliţi sau de alţi indicatori

generali(prezenţa recidivei, a concursului de infracţiuni, infractorii după vârstă,

sex, ocupaţie, studii etc.).

b) din unghiul de vedere al unui anumit tip de delincvenţă, cum ar fi:

criminalitatea de violenţă, cea contra proprietăţii, cea legată de traficul ilicit de

29 A.Ungureanu,op.cit.,p.139

13


droguri, cea sexuală etc. La fiecare dintre aceste tipuri de devianţă infracţională

există probleme specifice, legate de reglementările juridice, de indicele de

gravitate, de obiectul infracţiunilor săvârşite, de forme ale vinovăţiei, de forme

ale participaţiei, de modul de operare, de mobil, scop, loc şi timp de săvârşire,

de situaţia personală a infractorului etc.

c) din unghiul de vedere al unui anumit tip de infractor, cu toate problemele

pe care le implică examinarea infracţiunilor săvârşite de categoria respectivă

de infractori, cum ar fi: infractori minori, femei, recidivişti etc. În cazul acestei

abordări, structura criminalităţii nu va pleca de la repartiţia infracţiunilor pe

infractori, ci invers, a infractorilor pe manifestări infracţionale, adică de la

calitatea persoanei spre devianţa infracţională.

d) dintr-un unghi de vedere particular, special, de interes criminologic, pentru

clarificarea unei anumite probleme, cum ar fi:

- numai pentru anumite unităţi infracţionale(spre exemplu, pentru furt,

pentru omor, pentru viol etc.);

- numai pentru o anumită formă a devianţei(spre exemplu, numai pentru

infractori din obicei, pentru infractori aberanţi sexual, pentru cleptomani etc.);

- numai pentru anumiţi indicatori singulari(spre exemplu, pentru anumite

împrejurări favorizante, pentru anumite particularităţi de săvârşire a faptelor- de

mod, de timp, de loc etc.-, pentru subiecţi cu anumite calităţi etc.) ş.a.

În concluzie, structura criminalităţii contribuie la cunoaşterea compoziţiei

numerice şi morfologice(pe forme de infracţiuni) a criminalităţii într-o anumită

perioadă şi într-o anumită zonă geografică, la cunoaşterea stării generale, de

ansamblu, sau a celor particulare, cu detalierea fenomenului pe diferiţi indicatori

statistici, pe baza cărora se pot efectua studii comparative pe anumite

perioade pentru a vedea dinamica şi tendinţele de ansamblu şi pe diferite

părţi componente, analitice, permiţând formularea unor prognoze.

De asemenea, este posibilă folosirea, pe scară tot mai largă, a unor

metode şi modele statistico- matematice pentru analiza fenomenului infracţional,

tehnica de calcul, informatica putând aduce şi în acest domeniu un spor de

exactitate în prognoza criminalităţii şi, implicit, în adoptarea unor decizii la nivel

macrosocial pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

2.3. Dinamica criminalităţii.

Importanţă deosebită prezintă dinamica criminalităţii– reprezintă

14


modificările cantitative şi calitative intervenite în structura criminalităţii, prin

comparaţie cu intervale de timp şi de spaţiu geografic succesive, reflectând

cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale pentru viitor.30Dacă structura

criminalităţii permite cunoaşterea compoziţiei şi configuraţiei fenomenului într-o

anumită unitate de timp şi spaţiu, dinamica criminalităţii ajută la elaborarea

unor ipoteze mai realiste privind cauzele care generează sau favorizează

criminalitatea, a unor prognoze privind desfăşurarea acestuia în viitor, precum şi

a unor mijloace de prevenire şi de combatere a fenomenului. Dinamica

criminalităţii trebuie să se întemeieze pe cunoaşterea veridică a tendinţelor

fenomenului. În acest scop, trebuie să se folosească statistici reale şi unele

mijloace de investigaţie ştiinţifică, de analiză statistică a seriilor dinamice

criminogene.31

3.Crima- noţiune.

Crima(infracţiunea), ca obiect al cercetării criminologice, este fapta săvârşită

de criminal( infractor) şi parte componentă a criminalităţii, o verigă a

fenomenului social, un element al fenomenului infracţional, care poate fi foarte

variată ca natură(omor, furt, viol, distrugere).32

În doctrină33 s-a subliniat că termenul infracţiune(crimă) este o denumire

atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi este echivalent cu

conceptul de faptă penală sau de ilicit penal. Considerăm că includerea

faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la

bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului

mai larg al devianţei determină dificultăţi metodologice şi conceptuale34 precum

şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia

socială.

Noţiunea de crimă are mai multe înţelesuri, astfel se creează confuzie în

legătură cu compuşii acesteia: criminologie şi criminolog. Adeseori pe nejurişti

cuvântul criminologie îi duce cu gândul la imagini cadaverice, iar criminologul

este pentru ei, dacă nu ucigaşul, o persoană care “se ocupă” cu omoruri.

30 Ibidem28, p.14131 A.Ungureanu,op.cit.32 A.Ungureanu, op.cit., p.3033 George Antoniu, Costică Bulai, Gheorghe Chivulescu, “Dicţionar juridic penal”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.7834 Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerată o faptă deviantă.

15


Aşadar, se disting trei înţelesuri ale noţiunii de crimă:

a) în limbajul comun, prin crimă se desemnează, de regulă, una din

infracţiunile contra vieţii persoanei, indiferent că se referă la omor

(art.174 Cp), omor calificat(art.175 Cp) sau la omor deosebit de grav( art.

176 Cp). Prin extensie, această denumire este utilizată şi în cazul

infracţiunilor care diferă prin obiectul juridic principal dar care au ca

rezultat moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei

( art.211 al.3 Cp) etc.35

b) în limbajul penal, crima desemnează o infracţiune gravă pentru care

legiuitorul stabileşte pedepse distincte şi proceduri speciale, în raport cu

celelalte infracţiuni. Acest sens este dat de împărţirea tripartită a infracţiunii

în: crime, delicte şi contravenţii. Această împărţire a infracţiunilor a existat în

legislaţia penală română, în Codul de la 1864 şi în cel de la 1936. Însă,

Codul Penal de la 1968 a renunţat la sistemul trinitar, adoptând o

concepţie unitară cu privire la infracţiune. În acest sistem, contravenţiile au

ieşit din sfera de reglementare a justiţiei penale, toate faptele prevăzute de

legea penală şi în condiţiile prevăzute de lege, reprezintă infracţiuni, fără

nici o altă disincţie. În contextul legislaţiei române actuale, noţiunea de

crimă nu mai are o semnificaţie penală determinată. Atât în vechiul sistem

penal, cât şi în celelalte legislaţii care au prevăzut sau mai prevăd încă

împărţirea tripartită, în categoria crimelor intră, pe lângă infracţiunile contra

vieţii, sau care au avut ca urmare moartea victimei şi alte fapte penale

grave, cum ar fi, de exemplu: infracţiunile contra siguranţei statului, unele

fapte de corupţie, tâlhăriile, violurile, actele de terorism, traficul organizat de

stupefiante etc.

Astfel, putem conchide că, noţiunea de crimă, în limbaj penal o include pe cea

utilizată în limbajul curent, dar presupune, în plus, şi alte fapte penale.

c) în limbaj criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-

se la infracţiune în general. Totuşi, este inexact să punem semnul de

egalitate între infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în ciminologie.

Relativitatea în timp şi spaţiu a legii penale ce presupune relativitatea

noţiunii de crimă a subliniat necesitatea găsirii unor criterii criminologice

pentru definirea acesteia.

35 Valerian Cioclei, Criminologie etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.11

16


În acest sens, R.Garofalo a propus o abordare sociologică a noţiunii de

crimă, dându-i acesteia semnificaţia de delict natural. În opinia sa, pentru ca un

act să fie considerat crimă, el trebuie să producă “vătămarea acelei părţi, a

simţului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila şi

probitatea!”

B. di Tullio defineşte crima arătând că “putem considera drept crimă

acel fenomen care aducând atingere sentimentelor altruiste fundamentale,

tulbură condiţiile de viaţă ale ansamblului social şi contravine moralităţii medii

dintr-o epocă şi dintr-o societate determinată.” În prezent nu se poate vorbi

despre o definiţie completă şi unanim acceptată de către doctrina

criminologică. Astfel, noţiunea de crimă, trebuie să pornească de la conceptul

de infracţiune din dreptul penal însă, trebuie să meargă dincolo de acesta.

Pentru a se stabili limitele în care operează noţiunea de crimă vom pleca de

la definiţia dată infracţiunii în legea penală. Conform dispoziţiilor codului penal,

pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să îndeplinească în

mod cumulativ trei condiţii(trăsături) esenţiale: să fie prevăzută de legea

penală, să fie comisă cu vinovăţie şi să prezinte pericol social. Doctrina penală

precizează că “lipsa vreuneia dintre trăsăturile esenţiale duce la inexistenţa

infracţiunii, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie.36

În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de crimă şi infracţiune nu

este riguros exactă, deoarece termenul de crimă, deşi îl include pe cel de

infracţiune, cuprinde şi alte fapte cărora este posibil să le lipsească unul din

cele trei elemente definitorii ale infracţiunii. Pentru a acoperi aceste situaţii, vom

spune că în sens criminologic noţiunea de crimă desemnează fapta penală.

Criminologia studiază pe lângă acestea şi alte categorii de fapte,

comportamente, ce ies din sfera noţiunii de crimă, şi anume: comportamentele

deviante(alcoolismul, consumul de substanţe stupefiante- în măsura în care

acest consum nu este incriminat de legea penală), abandonul şcolar, tendinţele

spre vagabondaj, prostituţia şi vagabondajul dacă nu întrunesc elementele

constitutive ale infracţiunii. Aceste comportamente intră în sfera cercetării

criminologice dacă sunt studiate în legătură cu fenomenul criminal şi pentru o

mai bună cunoaştere şi înţelegere a acesteia.

În concluzie, cercetarea criminologică trebuie să ia în calcul şi unele

36 C.Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol.I, Ed. Şansa, 1992, p. 113

17


comportamente diferite de cel criminal(deviante şi nu numai), dar numai în

cazul şi în măsura în care acestea au o legătură directă cu fenomenul

criminal, favorizându-l sau chiar determinându-l. Acest comportament rămâne

însă în afara obiectului propriu-zis al criminologiei.Dar crima este înainte de

toate un fapt uman şi de aceea, orice crimă presupune existenţa unui criminal.

4.Criminalul- noţiune.

Criminalul(infractorul) este persoana care a săvârşit fapta criminală, care

a gândit-o şi apoi a executat-o. Fără el nu există crimă şi nici criminalitate,

criminalul fiind un element important al fenomenului criminal şi, ca atare, devine

un concept de bază al criminologiei.37

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o

faptă sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul

de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-

sociale care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât până în prezent nu

se poate diferenţia infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea

penală este considerată un eşec al procesului de socializare.38

În ceea ce priveşte diferenţa între abordarea penală şi cea

criminologică a noţiunii de criminal, ”spre deosebire de penalist care vede în

condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se ataşează la

realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca- acela care a comis o crimă

însă nu este nevoie ca acesta să fi fost condamnat, nici măcar urmărit sau

cunoscut de autorităţile de poliţie şi justiţie(delincventul ascuns a interesat

întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este întotdeauna

suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare.”39

Infractorul desfăşoară, mai întâi, o activitate psihică- proiectul, intenţia, hotărârea

de comitere a infracţiunii- şi apoi o activitate materială, fizică, de producere a

rezultatului urmărit, adică aşa- zisa trecere la act. În aceste activităţi, infractorul

trăieşte stări psihice, de conştiinţă, stări emoţionale sau pasionale. Pe de altă

parte, infractorii sunt diferiţi, în funcţie de temperament şi caracter(impulsivi,

avari, egoişti, perverşi) şi acţionează cu grade diferite de vinovăţie. 40

Aspectele generale sub care este privit criminalul se referă la constituţia

37 I.Oancea,op.cit., p.1138 Gh. Nistoreanu, Costică Păun,,Criminologie Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.40-4139 R.Gassin40 A.Ungureanu, op.cit., p. 29-30

18


sa fizică şi fiziologică(în care se constată diferenţe frapante faţă de oamenii

normali), la constituţia sa psihologică(intelect, afecte, voinţă, care, fără a atinge

praguri patologice, relevă o labilitate psihică crescută prin aceea că nu suportă

constrângerile), la o lipsă de inhibiţie corticală(are un control slab al self-ului),

la o agresivitate crescută(pentru că are pulsuri nestăpânite) şi la o

insensibilitate manifestă(pentru că este afectiv, lipsit de empatie).

Studiul criminalului include şi ambianţa sa socială, delincvenţa fiind mai

frecventă la bărbaţi, la celibatari, în familiile dezorganizate sau care trăiesc în

concubinaj, la persoanele lipsite de relaţii sociale sau care convieţuiesc în

grupuri marginale sau delincvente.41

Alte aspecte ce interesează studiul criminalului se referă la dezvoltarea

delincventă a personalităţii sale, care este de natură ontogenetică, ori de câte

ori factorii individuali, normali, în condiţii de mediu defavorabil, riscă să

structureze personalitatea în sens delincvent. Acest mod de dezvoltare obligă

la cunoaşterea biografiei persoanei, de la naştere până la impactul cu legea

şi, eventual ulterior(structura familiei, climatul afectiv precoce, autoritatea

modelelor parentale, părăsirea familiei şi aderenţa la grupuri deviante, violenţa

suferită în familie). Trebuie supuse investigaţiei cartierul, anturajul, vecinătăţile,

activitatea în şcoală şi activităţile predelincvente până la inserţia

socioprofesională sau lipsa de inserţie într-o profesiune.

5.Victima- noţiune.

În ultimile decenii, în criminologie a fost recunoscut un nou concept,

victima, persoana împotriva căreia sau a intereselor căreia se săvârşeşte

crima. Victima şi procesul de “victimizare”, adică alegerea victimei sau căderea

în rolul de victimă, nu este o întâmplare, ci un proces complex. Cercetările

criminologice recente arată, cu argumente pertinente, că în multe cazuri, victima

are şi un rol cauzal sau favorizant în comiterea crimei. Deci, în anumite cazuri,

victima devine şi factor criminogen.42

Pe de altă parte, s-a observat că, de multe ori victima este subapreciată, fapt

pentru care a devenit un obiect principal de studiu criminologic, dând naştere

chiar unei subramuri a criminologiei, denumită victimologie.43 Etiologia

victimologică se referă la faptul că omul poate fi victima societăţii, a părinţilor, 41 Gh. Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit., p.11442 I.Oancea, op.cit., p.1243 A.Ungureanu,op.cit.,p.30

19


a legilor şi a statului, ori a semenului său44, iar patogenia victimologică se

referă la faptul că victima poate contribui de o manieră şi intensitate diferite

la producerea actului delincvent45. Factorii de risc victimologic sunt de natură

conjuncturală(plimbare nocturnă ce determină la viol), de natură

conflictuală(conjugală) sau de natură psihică(credulitate, angoasă, frustrare,

consum acut de alcool sau droguri). În victimogeneză se va avea în vedere

rolul de precipitare, cooperare sau facilitare a actului agresiv de către victimă.

Cercetările criminologice arată că în delincvenţă numărul victimelor este

mai mare ca al infractorilor, că riscul victimal este mai mare la bărbaţi, că

80% dintre victime sunt rude şi majoritatea mai în vârstă decât criminalul, că

vârsta maximă a victimelor femei este între 20- 30 ani, iar a victimelor bărbaţi

între 30- 40 ani, că 50% dintre victime au avut şi antecedente penale, că 40%

dintre victimele sexuale sunt victime specifice, că vulnerabilitatea de a fi

victimă ţine de factori personali şi situaţionali şi că însuşi agresorul este o

victimă a societăţii.46

În procesul penal, cunoaşterea victimei rezultă din forma medico- legală

de moarte violentă, din mobilul şi cunoaşterea circumstanţelor infracţiunii ca

loc, timp, mod de comitere; din personalitatea victimei şi din cercul său de

relaţii(duşmănie, afaceri, conflicte); din activitatea victimei înainte de infracţiune;

din antecedentele sale morale sau penale; din susceptibilitatea de a fi victimă

( copii, bătrâni, femei în crimele în serie etc.).

6.Reacţia socială- noţiune.

În sfârşit, ultimul concept este cel de reacţie socială contra criminalităţii,

şi anume dezaprobarea şi protestul social şi juridic, exprimate în măsurile

preventive(control social, tratament etc.) şi represive(pedepse) ce se aplică. În

statul organizat, reacţia aceasta se instituţionalizează, ca fiind reglementată şi

dată în grija unor organe speciale(cercetare penală, instanţe, instituţii de

executare a pedepselor etc)47

Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional

poate fi prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de

studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii. Includerea

44 A se vedea Prima victimologie după V.V.Stanciu45 Vezi A doua victimologie după V.V.Stanciu46 Gh.Scripcaru, Vasile Astărăstoae, op.cit, p.8747 I.Oancea,op.cit.,p.12.

20


reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de

necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului

infracţional şi la tendinţele sale evolutive.

Acest concept trebuie cercetat, fiindcă criminalitatea, ca fenomen social

periculos, tulbură viaţa socială şi, de aceea, se cere combătut şi, la nevoie,

reprimat prin aplicarea de pedepse. Obiectul sintetic al criminologiei- fenomenul

infracţional- integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se

comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de

proprietăţile şi funcţiile părţilor componente. Interconexiunile şi interacţiunile

dintre aceste elemente, precum şi dintre fenomenul infracţional ca sistem şi

sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic

orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii. Cauzalitatea apare însă în dublă

ipostază: aceea de scop al studiului criminologic, dar şi de obiect al

criminologiei. Includerea cauzalităţii în obiectul criminologiei ar reprezenta o

repetare nejustificată.

În aceeaşi manieră, problematica reacţiei sociale constituie obiect de

studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată

determină rămânerea în urmă a sistemului de apărare antiinfracţională, după

cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire şi control a

criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.

Criminlologia actuală concepe crimnalitatea drept un fenomen complex

care confirmă ceea ce Durkheim şi Lacassagne au anticipat, şi anume că

delincvenţa creşte o dată cu societatea civilizată. Conceptul multidisciplinar de

abordare a criminalităţii include infracţiunile, cauzele judiciare ce înlătură

responsabilitatea, cauzele judiciare ce nu comportă pericol social sau implică o

răspundere administrativă, precum şi devianţa. Astfel, din evoluţia criminalităţii

reiese şi nevoia nu numai de a cunoaşte cauzele care influenţează mersul

acesteia, ci şi de combaterea sa, criminalitatea trebuind să fie combătută atât

la nivel individual, cât şi mai ales, sub aspectele sale sociale.

În perioada de tranziţie actuală, criminalitatea urmează cu atât mai mult

dinamica vieţii social- economice ce dezvoltă la maximum starea de anomie

socială manifestată atât la nivel macrosocial(inegalităţi economice, şomaj,

migrare a populaţiei de la sat la oraş), cât şi la nivel microsocial

(dezorganizarea familiei, anturaj nociv, eşecuri sociale în grup) sau individual

21


(agresivitate, alcoolism etc). Faptul că în aceste condiţii de anomie

criminalitatea creşte brusc evocă lipsa consensului la care se adaugă slăbirea

şi ineficienţa controlului social.48

În opinia unor autori49, creşterea se explică prin controlul social ce nu

mai operează la structurile sociale inferioare(familie, şcoală), care nu se mai

bazează pe frică şi coerciţiune, prin faptul că norma nu mai devine o parte a

conştiinţei sociale din cauza înţelegerii abuzive a libertăţii şi a autonomiei

persoanei, a scăderii încrederii în lege şi în autoritatea instituţiilor şi a legilor, a

dezvoltării mai rapide a unei subculturi delincvente şi a structurării unui

comportament adaptiv la anomie.

Astfel, descriind în linii mari criminalitatea ca obiect al criminologiei şi

individualizând trăsăturile specifice ale acesteia vom aprofunda discuţiile în

legătură cu factorii ce influenţează acest fenomen, în special cu privire la

delincvenţa juvenilă.

Capitolul II DELINCVENŢA JUVENILǍ. Secţiunea I.

CARACTERIZARE GENERALǍ

1.Noţiunea de delincvenţă juvenilă.

Perioadă caracterizată printr-un ansamblu de transformări evolutive,

extrem de nuanţate, de natură bio-psihosocială, care definesc încheierea

48Ibidem44, p.2349 R.Stănoiu, op.cit.

22


heteronomiei morale şi dobândirea unei creativităţi personale şi marcând

stabilizarea personalităţii, adolescenţa reprezintă cea mai complexă etapă de

dezvoltare a tânărului în drumul său spre maturitate. Această etapă pare să

ridice cele mai mari dificultăţi procesului educativ datorită frecventelor

perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale şi tulburări de

conduită care însoţesc, adeseori maturizarea.50

Literatura de specialitate vorbeşte în acest sens de o adevărată “criză”

a adolescenţei, constând din multiple conflicte interne şi externe(numite

“conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin

ostilitatea faţă de părinţi, revoltă contra indicaţiilor educative, respingerea

modelelor culturale şi a normelor morale propuse de adult şi afirmarea unor

modele contestatare de conduită.

M.Debesse susţine că “nu există o perioadă de creştere în care

evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei”. Dezvoltarea

biologică se diversifică şi se individualizează, sensibilitatea şi imaginaţia se

îmbogăţesc, conduita devine tot mai instabilă, aspiraţiile se nuanţează,

dobândind valori noi, creativitatea se afirmă, din ce în ce mai vizibil, prin

multiple iniţiative personale, care, deseori, îl obligă pe adolescent să intre în

conflict cu ambianţa. În această perioadă cele mai multe conflicte sunt cele

avute cu părinţii şi educatorii. Dependenţa economică a tinerilor faţă de aceştia

nu implică şi o dependenţă corespunzatoare din punct de vedere al înţelegerii

şi respectării normelor morale impuse de adult.

Opunându-se adulţilor, adolescenţii îşi afirmă dorinţa de a fi autonomi din

punct de vedere moral, de a-şi impune dreptul la identitate personală, prin

contestarea unui univers valorico- normativ impregnat de prejudecăţi, perceput

ca fiind străin, opus chiar idealurilor, valorilor şi normelor adolescentine: în orice

etapă a vieţii, “bătrânul” este cel care domină.51

Prin constrângerile, interdicţiile şi normele ei, societatea adulţilor este

pentru adolescent o societate represivă, dominatoare şi manipulatoare. Ea nu

permite decât în mică măsură creativitatea, iar, din acest punct de vedere,

conduitele care nu se supun exigenţelor conformiste ale normei educative sunt

sancţionate. Perioada de puternică “criză” produsă de ruptura cu vârsta 50 D.Banciu, S.M.Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2002, p.1151 S.MRădulescu, D.Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed.Medicală, Bucureşti, 1990, p.13

23


copilăriei, adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţii pe care tânărul le

resimte, adeseori, ca o frustrare, ca un atentat la drepturile sale fireşti de a se

manifesta ca personalitate. Erikson consideră că un rol important în dobândirea

identităţii personale de către tânăr îl exercită influenţele modelului cultural al

societăţii, care se suprapun celor exercitate de către familie, astfel că apare

necesară realizarea unei armonii între dezvoltarea bio-psihologică, cea socială

şi culturală ca obiect principal al educaţiei.

După cum s-a menţionat, delincvenţa minorilor constituie o problemă a

lumii contemporane intim legată de decăderea(dezorganizarea) familiei, care, în

loc să contribuie la îmbogăţirea personalităţii a doi parteneri printr-o nouă

personalitate, cea a cuplului, în loc să realizeze o homeostazie de cuplu,

dimpotrivă, devine încărcată de angoase, conflicte şi chiar violenţă. Asemenea

familii nu pot realiza rolul de socializare morală pozitivă a descendenţei în

scopul încorporării idealurilor sociale în personalitate, nu au obişnuinţă în

îndeplinirea unor roluri sociale, nu au capacitate de discernământ şi creativitate

utilă.52 Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile normativului

penal este reducţionistă, deoarece evoluţia fenomenului de criminalitate este

determinat de o serie de variabile socioculturale ignorate de studiile cu

caracter strict juridic. Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială,

se produc în cadrul unei societăţi având o determinare socială resimţită la

nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc ceea ce se intitulează

dezorganizare socială.

1.1. Legătura delincvenţei juvenile cu sociologia.

Astfel, abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice

vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi

roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale.

Ele se manifestă prin extinderea puternică a sferei de nevoi şi aspiraţii

individuale care nu-şi găsesc pe deplin satisfacţia. Dezorganizarea socială sau

“starea de anomie”, cum o numeşte Durkheim, determină, pe lângă creşterea

numărului de delicte(alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea

treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi, grupuri

52 Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.157

24


sociale.53

Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsabilităţi, de

atribuţii sociale şi, în consecinţă, de reangajări, de imposibilitate de afirmare şi

participare la deciziile sociale, determină profunde sentimente de periferizare şi

frustrare socială. Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt

obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi valorile sociale. Ca o consecinţă

negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între indivizi.54 Evaluarea

intensităţii şi gravităţii actelor comise se face concordat cu criteriile normative,

dar şi cu implicarea caracterului social şi cultural al faptei comise. În definirea

unor anumite categorii de delicte, un aport important îl aduc cultura, moravurile,

obiceiurile şi cutumele prin evidenţierea implicării normelor morale şi a celor

de convieţuire socială.Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea

actului infracţional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisociale

săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,

dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.

1.2. Legătura delincvenţei juvenile cu dreptul penal.

Ca formă distinctă de devianţă(de natură penală), delincvenţa juvenilă

constituie un fenomen complex, care defineşte ansamblul conduitelor aflate în

conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic,

acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele

oricărei forme de convieţuire umană(limitarea libertăţii personale, adaptarea

adecvată la mediul social, concordanţa dintre atitudinile individuale şi cerinţele

sociale, respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative, adoptarea acelor

criterii de acţiune care fac posibilă “normalitatea” şi predictibilitatea

comportamentului etc.).55

Perspectiva juridică- aşa cum am menţionat- nu poate opera delimitări

tranşante între specificul conduitei delictuale a tinerilor şi particularităţile

comportamentului infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea

cauzelor, ci doar fixarea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia putem

distinge între o conduită ilicită, deviantă de la norma legală, şi un

comportament normal, socialmente acceptat. Din această cauză, noţiunea de

53 D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,Introducere în sociologia devianţei,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1985,p.26.54 Mărioara Petcu, Delincvenţa.Repere psihosociale, Ed. Dacia, Cluj, 1999, p. 66-6755 S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.42

25


delincvenţă juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu cea de

criminalitate, de unde şi existenţa unor ambiguităţi în utilizarea unor termeni,

cum sunt: infracţiune, delict, delincvenţă etc.

Studiul delincvenţei juvenile porneşte de la ipoteza că prin comportarea

individuală orice persoană încearcă să dea un răspuns semnificativ stimulilor

externi(relevaţi de situaţia particulară), urmând să înlăture orice ambiguitate, să

evite obiectul multiplelor neînţelegeri, să restabilească echilibrul social în

raporturile cu lumea înconjurătoare. F.Augustin afirma că: “Nimeni nu datorează

ceea ce n-a primit”, astfel încât ajungem la concluzia inevitabilă că fiecare

minor ar trebui să-şi definească şi să-şi justifice comportamentul prin modul în

care a fost educat în familie, societate, definindu-şi tendinţele în cadrul mediului

social în funcţie de experienţa socială şi de influenţa socialului asupra sa.56

Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul profund antisocial

al acestui tip de comportament obligă corelarea abordării strict juridice cu cea

de implicare socială şi de intervenţie asupra individului concret. Din punct de

vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare

a unor trăsături specifice:

-caracterul ilicit, reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim,

ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

-caracterul de vinovăţie, acţiunea este comisă de o anumită persoană

care acţionează deliberat, conştient şi responsabil(deci are răspundere penală);

-incriminare, fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea

penală.57

Doar în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o

persoană responsabilă poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa şi

numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa delictului. În funcţie de

aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al criminalităţii este evaluat

după anumite criterii normative şi sociale. Prin implicaţii juridice reglementate

de norma penală, faptul social al delictului trece din planul social în cel juridic,

devenind un fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.

Rezultantă este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce descriu

56 I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.1157 Mărioara Petcu, op.cit., p.63

26


faptele ce constituie delicte şi consecinţele juridice pentru săvârşirea lor.58

Ca fapt antisocial, delictul presupune acţiunea unor anumite persoane

care, cu discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite valori şi relaţii sociale

ce sunt protejate de normele penale. În viziunea dreptului penal se iau în

considerare, în abordarea actului ca delict, patru factori: obiectul delictului,

subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt

violate printr-o acţiune ilegală sau ilicită.

Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care

comite acţiunea ilicită, şi subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care

suferă consecinţele negative ale acţiunii. Pentru ca o persoană să fie

desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei condiţii: să aibă o

anumită vârstă, să fie responsabilă, să dispună de libertatea de gândire şi

acţiune.

Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului şi se

conturează la intersecţia interferenţei mai multor aspecte: acţiunea(inacţiunea)

delincventă, consecinţele antisociale produse, raportul cauzal dintre acţiunea

ilicită şi consecinţele negative şi alţi indicatori(timpul şi locul delictului, mijloace

şi modalităţi de comitere a actului etc.). Acţiunea delincventă consemnează

violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv(interzic anumite acte) sau

inacţiunea(omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin

neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate(efectuarea serviciului

militar, ajutarea familiei). Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii

constau în pagubele materiale şi morale aduse diferitelor persoane, instituţii şi

organizaţii. Relaţia cauzală apreciază existenţa şi gravitatea delictelor. Fiind o

relaţie de determinare, raportul cauzal prezintă dificultăţi de circumscriere, fapt

pentru care trebuie rezumat doar la acţiunea(inacţiunea) delincventă,

provocatoare de prejudiciu şi la efectele acesteia asupra relaţiilor şi valorilor

lezate.

Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice

ale persoanei care comite acţiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă,

pe baza cărora se stabileşte responsabilitatea şi răspunderea persoanei. În

58I.Străchinaru,S.M.Rădulescu,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii şi Cercetări pentru Tineret, Bucureşti,1992.

27


planul dreptului penal modern, conţinutul vinovăţiei se stabileşte prin teoria

voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc.59 Codul penal românesc se

fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în funcţie de

conţinutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor,

diferite grade de vinovăţie(intenţie sau culpă).60 Atunci când în mod conştient şi

voluntar o persoană efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării

negative a actelor sale, considerate în acest caz ca deliberată, avem de-a

face, din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei. În cazul în care

persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi

trebuia şi putea să-l prevadă, vinovăţia sa este din culpă. Nu putem considera

vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită şi voită de o persoană,

care a acţionat fiind constrânsă moral sau fizic(ameninţată) sau în stare de

inconştienţă.

În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele, mobilurile care

pot genera, impulsiona individul spre o anumită acţiune61. De asemenea, nu

sunt neglijate stipularea scopurilor urmărite prin finalitatea acţiunii(obţinerea de

avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei publice). În

funcţie de determinantele de factură psihologică, implicarea graduală sub

raportul vinovăţiei poate fi scalată de la mai gravă spre mai puţin gravă, în

funcţie de corelarea diferitelor implicări motivaţionale: intenţie directă sau

indirectă, culpă sau imprudenţă, cu implicarea conştiinţei sau obnubilarea ei. Pe

baza acestor dimensiuni se disting mai multe categorii de delincvenţă:

-delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind acţiunea săvârşită,

ca atare, în realitate şi însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu

caracter penal care s-au comis sau care au avut loc în realitate;

-delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale

cu caracter penal şi anume a celor identificate de organele specializate.

Deoarece nu toate faptele penale comise sunt identificate, procentual,

infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. Se includ aici şi

aşa-numitele infracţiuni cu autori “necunoscuţi”.

-delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea secvenţă din

delincvenţa descoperită care ajunge să fie judecată şi care este sancţionată 59 C.Bulai,R.Stănoiu,Sociologia dreptului penal şi criminologia,Studii şi cercetări juridice,Ed.Academiei,1974.60 I.Tănăsescu,C.Tănăsescu,G.Tănăsescu,op.cit., p.6561 G.Antoniu,Vinovăţia penală,Ed.Academiei,Bucureşti,1995,p.37.

28


de către instanţele specializate ale statului.62 Deoarece nu toate faptele

descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvenţă este numeric

mai mic decât delincvenţa descoperită. Pot apărea pe parcursul judecării

actelor descoperite graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o

sancţiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi

legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie. Deci, însăşi

legea penală este supusă unei evoluţii şi, în consecinţă, poate suferi modificări.

Delincvenţa reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă cea mai importantă

semnificaţie pentru fenomenul infracţional(delincvenţa), deoarece cuprinde fapte

antisociale reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de

delincvenţă reală, chiar dacă nu au fost descoperite sau nu ajung să fie

judecate şi sancţionate, ele există ca reale, deoarece au fost săvârşite în

realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale şi morale, precum şi

relaţiilor sociale.

Majoritatea definiţiilor insistă asupra criteriului juridico-penal, desemnând

ca fiind de natură delictuală orice act care, prin consecinţele sale, îl fac pasibil

pe tânăr de a fi adus în faţa instanţei şi de a fi sancţionat. Însă în fiecare

legislaţie există variaţii considerabile în privinţa gradului de toleranţă faţă de

codificarea ca delict a unui act ilicit comis de tânăr, noţiunea de delincvenţă

juvenilă având un conţinut care variază în funcţie de prescripţiile şi normele

penale, de limitele de vârstă ale majoratului penal, de sistemul de sancţiuni şi

pedepse faţă de anumite conduite juvenile.63 Dincolo de aceste diferenţe şi

variaţii legislative, definirea şi circumscrierea delincvenţei juvenile se face în

funcţie de două criterii: vârsta majoratului penal şi sistemul de sancţiuni şi

tratament aplicat minorilor delincvenţi.64

a) În ceea ce priveşte vârsta majoratului penal, deşi nu există o uniformitate

normativă, documentele O.N.U. adoptate la cel de- al VII- lea Congres pentru

prevenirea delincvenţei şi tratamentul delincvenţilor(Milano, 1989) stipulează că

noţiunea de “tineri” trebuie aplicată tuturor indivizilor care au vârsta sub 25

ani. Convenţia O.N.U. privind drepturile copilului precizează că ea este

aplicabilă oricărei fiinţe umane sub vârsta de 18 ani, “cu excepţia cazurilor în

care vârsta majoratului este atinsă mai devreme, în funcţie de legislaţia care 62 G.Basiliade,Cercetarea criminologică a delincvenţei juvenile,Ed.Academiei,Bucureşti,1969,p.56.63 Al.Boroi,Gh.Nistoreanu,Dreptul penal,partea generală,ed.a IV-a,Ed.All Beck,Bucureşti,2004,p.4764 D.Banciu, S.M.Rădulescu,op.cit., p.76

29


este valabilă pentru aceste cazuri”. În acelaşi sens, Ansamblul de reguli minime

ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori(Regulile de

la Beijing) stipulează că “un minor este un copil sau un tânăr care, în raport

cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor

modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”, iar “un

delincvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat sau vinovat de a fi comis

un delict”65

Însă, vârsta majoratului civil diferă sensibil de cea a majoratului penal în

funcţie de diversele legislaţii. Astfel, pentru majoritatea sistemelor europene,

vârsta majoratului civil(momentul în care tânărul dobândeşte capacitate deplină

de exerciţiu) este fixată, de regulă , la 18 ani, în timp ce vârsta majoratului

penal este mai mică. Ea variază între 16-18 ani pentru majoritatea sistemelor

penale, existând unele excepţii şi sub această limită, cum ar fi cazul legislaţiilor

scandinave- stabilită la 15 ani, Germaniei, Austriei şi Ungariei- fixate la 14 ani,

Franţei şi Poloniei- fixate la 13 ani. În consecinţă, limitele de vârstă diferă

sensibil în funcţie de fiecare sistem legislativ în parte, astfel încât din punct de

vedere al normativului penal vârsta răspunderii penale poate oscila pentru

delincvenţii minori între 7(8) ani -18 ani şi chiar mai mult.

Codul penal român, utilizând criteriul vârstei pentru definirea şi sancţionarea

actelor antisociale comise de minori, stabileşte anumite limite de vârstă privind

răspunderea penală a minorilor; astfel conform art.99 Cp:

- alin 1: ”Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde

penal”.

Aşadar, minorii aflaţi sub vârsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele lor

întrucât există prezumţia absolută că sunt lipsiţi de discernământ, neavând deci

capacitatea intelectivă, afectivă şi volitivă de a percepe fapta ilicită şi

consecinţele negative ale acesteia66. Categoria minorilor care nu răspund penal,

cuprinde de fapt, două subcategorii, prima are în vedere toţi minorii care nu au

împlinit vârsta de 14 ani, iar cea de-a doua este formată din minorii care au

împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani şi au săvârşit fapta

65 Citat din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Buletin nr.4, (18), 1994, preluat după D.Banciu,S.M.Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România.

66 Constantin Mitrache,Cristian Mitrache,Drept penal român,partea generală,Casa de editură şi presă Şansa,Bucureşti,2002,p.32.

30


fără discernământ.

Cu privire la prima subcategorie, art.50 c.p prevede că : ”Nu constituie

infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la

data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde

penal”. Deci, starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al

faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia, minorul nu

îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorii care nu au împlinit

vârsta de 14 ani, nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele săvârşite de

aceştia fiind lipsite de caracter penal.67 Prezumţia absolută consacrată de acest

text de lege nu poate fi răsturnată prin probe contrarii. Minorii care se

regăsesc în această categorie, nu răspund penal niciodată pentru faptele

penale săvârşite, ieşirea din acest cerc făcându-se la împlinirea vârstei de 14

ani. În asemenea situaţii, soluţiile adoptate de organele judiciare sunt: scoaterea

de sub urmărire penală, conform art.11 pct.1 lit.b raportat la art.10 lit.e c.p.p., în

cazul organului de urmărire penală şi achitarea potrivit art.11 pct.2 lit.a raportat

la art.10 lit.e c.p.p., în cazul instanţei de judecată.

Soluţia clasării nu poate fi posibilă, întrucât minoritatea fiind o cauză

care înlătură caracterul penal al faptei, se aplică la o anumită persoană şi, în

consecinţă, nu se poate vorbi de inexistenţa învinuitului în cauză.68

- alin 2:”Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai

dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.

Minorii cu vârsta între 14 -16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte, pe

baza expertizei medico– psihiatrice, că au acţionat cu discernământ(faţă de

aceştia legea introduce doar o prezumţie relativă în privinţa existenţei sau

inexistenţei discernământului). Deci, pentru această subcategorie de minori care

nu răspund penal, trebuie să se constate, pe lângă condiţia referitoare la

vârstă şi că au săvârşit fapta fără discernământ.

Minorii care se includ aici, formează o clasă intermediară: ei nu răspund

penal, considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul

spre existenţa unei capacităţi penale depline. Existenţa sau inexistenţa

discernământului, trebuie să se facă în concret, în raport de natura faptei

67 Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal şi în dreptul procesual penal român, 2001, p.3868 N.Volonciu,Tratat de drept procesual penal,Ed.Paideia,Bucureşti,1994.

31


săvârşite şi de datele referitoare la minor.69 Sub aspectul angajării răspunderii

penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care au

împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără a se fi făcut dovada că

au acţionat cu discernământ, nu există nici o deosebire: nici cei din urmă nu

pot fi subiecţi de drept penal, faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se

aplică sancţiuni penale70. Dacă s-a dovedit existenţa discernământului, minorul

este socotit capabil să răspundă penal, acesta bucurându-se însă de un

tratament diferenţiat în ceea ce priveşte regimul sancţionator(faţă de minorul

care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o

pedeapsă, aceasta din urmă aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea

unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului).

- alin 3:”Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”.

Astfel, conform dispoziţiilor legii, minorii care au împlinit vârsta de 16 ani

răspund penal întocmai ca şi adulţii. Pentru aceşti minori, operează o prezumţie

absolută de capacitate, nefiind permisă de legiuitor înlăturarea ei prin probe

contrarii. Deci între minorul care a împlinit 16 ani şi major nu există nici o

deosebire, în ceea ce priveşte reţinerea şi angajarea răspunderii penale, acesta

putând fi subiect de drept penal. Faptele penale săvârşite de minorul care a

împlinit 16 ani au caracter penal şi atrag răspunderea penală dacă nu există

vreo cauză care înlătură acest caracter. Ca şi în cazul majorului, acest

caracter absolut al capacităţii penale, nu exclude posibilitatea de a se dovedi

o stare de iresponsabilitate potrivit art.48 c.p., şi în consecinţă să fie înlăturat

caracterul penal al faptei.

De asemenea, pornindu-se de la faptul că discernământul nu poate fi

confundat cu vinovăţia, fiecare având un înţeles aparte, în cazul în care

minorul a împlinit 16 ani, operând deci o prezumţie absolută în domeniul

capacităţii penale, fiind interzisă dovada lipsei discernământului, nu acelaşi lucru

este valabil şi pentru vinovăţie: se poate face dovada lipsei acesteia, ca şi în

cazul majorului, putându-se ajunge la concluzia că fapta a fost săvârşită cu

lipsa vinovăţiei sau a formei de vinovăţie cerută de legiuitor.71

În consecinţă, în funcţie de acest criteriu, în sfera delincvenţei juvenile

69 Brezeanu Ortanşa,Minorul şi legea penală,Ed.All Beck,Bucureşti,1998,p.69.70 C.Turianu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori,Ed.Continent XXI,Bucureşti, 1995,p.58 71 Anastasiu Crişu, op. cit.,p.47-48

32


din România ar trebui incluşi numai minorii între 14-16 ani care au comis

fapte penale şi care implică răspundere penală, precum şi cei între 16-18 ani

aflaţi în conflict cu legea penală, în timp ce minorii sub 14 ani şi cei între

14-16 ani lipsiţi de discernământ care au comis delicte formează fenomenul de

predelincvenţă juvenilă.72

b) Cel de- al doilea criteriu are în vedere sistemul de sancţiuni, tratament

şi resocializare. Deşi regimul juridic privind sancţionarea şi tratamentul minorilor

delincvenţi diferă de la o ţară la alta, în prezent se pot întâlni trei situaţii mai

importante:

1) în diverse legislaţii penale, sistemul de sancţionare a minorilor şi

tinerilor nu diferă prea mult de cel aplicat adulţilor, cu precizarea că, în cazul

minorilor, măsurile şi pedepsele adoptate sunt mai blânde şi sensibil mai

reduse faţă de cele aplicate adulţilor.

2) în alte cazuri, diferenţele sunt foarte sensibile, structurându-se chiar un

sistem de sancţionare şi pedepsire a minorilor delincvenţi în care sunt

utilizate, alături de sancţiunile privative de libertate şi cele neprivative, constând

din negocierea delincvent– victimă şi repararea prejudiciilor, libertatea de

probaţiune, prestarea unei munci benevole în folosul comunităţii etc.

3) în sfârşit, în alte legislaţii, sistemul de sancţionare a minorilor delincvenţi

combină elemente ale sistemului penal clasic(măsuri educative neprivative de

libertate, alături de măsuri şi pedepse privative de libertate) cu cele ale

sistemului medical– curativ, fiind aplicat în special unor categorii de minori

delincvenţi handicapaţi fizic sau psihic şi care necesită îngrijire, supraveghere

şi tratament special.73

Independent şi totuşi legat de sistemul juridic pentru adulţi, sistemul

juridic pentru tineri este în primul rând responsabil de atitudinea acestora faţă

de delictele comise. Din acest motiv, sancţiunile acordate minorilor delincvenţi

ar trebui aplicate în funcţie de anumiţi factori, cum ar fi, de exemplu, vârsta şi

personalitatea acestora, circumstanţele comiterii delictului, situaţia familială etc.

Cu toate acestea, vârsta şi discernământul sunt cele care decid, de cele mai

multe ori, răspunderea penală şi sancţionarea minorului. În consecinţă,

sancţiunile adoptate în privinţa minorilor care au comis fapte antisociale

72 Coca-Cozma Maria şi colectiv,Justiţia pentru minori,Ed.Universul juridic,Bucureşti,2003,p.32.73 Dan Banciu, Sorin M.Rădulescu, op. cit., p.80

33


prevăd:

1)- internarea în vederea resocializării într-o şcoală de reeducare(este o

măsură educativă luată faţă de minorii care nu au răspundere penală) sau

internarea într-un institut medical- educativ de specialitate(pentru minorii care

au comis fapte penale, dar care, datorită stării lor fizice sau psihice, au nevoie

de un tratament de durată şi de un regim special de creştere şi educare);74

2)- internarea într-o şcoală specială de muncă şi reeducare cu regim

sever, de semidetenţie(adoptată faţă de minorii care au răspundere penală şi

care au comis delicte grave şi repetate) sau încredinţarea minorului spre

reeducare unui colectiv de muncă sau învăţătură(măsură adoptată faţă de

minorii cu răspundere penală, care au comis delicte cu un grad de pericol

social scăzut şi care erau, la data comiterii faptei, elevi sau încadraţi în

muncă).

Stabilirea răspunderii şi a discernământului minorului se face, de regulă,

de către instanţa de judecată atât pe baza expertizei medicale de specialitate

cât şi prin luarea în considerare a unor elemente extrinseci persoanei

făptuitorului, cum ar fi: natura delictului, împrejurările în care a fost comis,

modalităţi de acţiune, timp, loc, mijloace folosite de infractor etc. În absenţa

expertizei medicale, în afară de elementele juridice ce caracterizează fapta

antisocială, instanţa se orientează, în mare măsură, în funcţie de ancheta

socială aflată la dosarul minorului. Analiza unora din anchetele sociale privind

pe minorii delincvenţi evidenţiază faptul că o mare parte din ele sunt

incomplete şi lacunare, lipsind informaţii şi date precise în legătură cu

contextul de viaţă al minorului, conduita sa anterioară, starea de sănătate fizică

şi psihică.75

Consecinţa acestui mod de sancţionare şi individualizare a pedepsei a

condus, adeseori, la situaţia ca în multe şcoli de reeducare să fie internaţi

minori care au acţionat fără discernământ, dar care, prezentau serioase

deficienţe psihice şi a căror creştere şi protecţie trebuia făcută într-un institut

medico-educativ. În schimb, în aceste şcoli sunt minori care, în absenţa

expertizei medicale şi a evaluării inadecvate, au simulat lipsa discernământului,

deşi erau bine dezvoltaţi fizic şi psihic. Fără a pune la îndoială rolul activ al 74 O.Pop,Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului infractor într-un centru de reeducare,Ed.Mirton,Timişoara,2003,p.73.75 V.I.Teodorescu,Minoritatea în faţa legii penale,Bucureşti,1992,p.84

34


instanţei, ca şi experienţa judecătorului în stabilirea şi individualizarea

răspunderii unui minor, considerăm că, în momentul de faţă, în absenţa unei

expertize medicale de specialitate şi a anchetei sociale bine elaborate, nu se

poate stabili întotdeauna şi în mod cert dacă un anumit minor a acţionat în

mod conştient, sau a fost incitat de împrejurări de moment, cunoscând şi

urmărind producerea unor consecinţe socialmente periculoase.76

Există numeroase alte argumente care arată că operaţia de convertire a

unui concept juridic, cum este responsabilitatea, într-un concept psihiatric, cum

este discernământul, eşuează într-un discurs lipsit de orice rigoare ştiinţifică.

Din acest punct de vedere, schemele etiologice tradiţionale se dovedesc

neviabile, explicaţiile cele mai vehiculate în domeniul delincvenţei juvenile

solicitând înlocuirea perspectivei juridice şi a criteriului normativului penal cu o

perspectivă interdisciplinară a problemelor cu care se confruntă minorii şi

adolescenţii în mediul lor de viaţă şi convieţuire socială. Pentru acest motiv,

sunt necesare multiple evaluări de natură psihologică, sociologică, medicală şi

pedagogică, care să identifice întregul complex de factori şi condiţiile ce pun

în dependenţă personalitatea încă insuficient structurată şi maturizată a

minorului de contextul social în care se găseşte amplasat.

Secţiunea a II-a

PRINCIPALELE TEORII ÎN DOMENIUL DELINCVENŢEI JUVENILE

1.Consideraţii introductive.

Teoriile criminologice mai vechi şi mai noi au fost marcate oarecum de

căutarea pietrei filozofale în demersul lor de constatare a unor legi, prin care

comportamentul infracţional să poată fi descris, explicat şi prevenit. Această

criminologie avea în câmpul ei de observaţie atât procesul legislativ, cât şi cel

de săvârşire a infracţiunii, fără a realiza că fenomenul deviant are o tentă

socială pregnantă.77

Orientările anterioare(clasică, cu caracter statistico-juridic, antropologică,

psihologică şi psihiatrică) au condus la constituirea criminologiei ca ştiinţă şi

reprezintă, totodată, punctele de reper de la care au pornit teoriile

76 S.M.Rădulescu, D.Baniu, op.cit., p.50-5177 Horia Oprean,Criminologie, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996,p.123

35


contemporane. În principal aceste teorii pot fi grupate în trei mari orientări:

a) orientarea biologică,

b) orientarea psihologică,

c) orientarea sociologică, cu toate că unii cercetători, prin lucrările lor, pot

aparţine în egală măsură la două astfel de grupări.

Delincvenţa juvenilă a fost şi continuă să fie analizată în mod diferenţiat

de la o societate la alta, fiind elaborate numeroase teze, orientări, paradigme şi

teorii explicative, unele excluzându-se reciproc, toate urmărind însă identificarea

şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază care determină producerea

unor fapte şi manifestări cu caracter penal în rândul tinerilor. Unele dintre

aceste teze şi teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la

cadrul social particular în care se desfăşoară actele delincvente ale tinerilor,

altele au o rază mai mare de generalizare, fiind valide în contexte sociale

diferite.78

În domeniul delincvenţei juvenile există numeroase modele etiologice,

însă cele mai reprezentative teorii sunt:

a) teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale, psihologice,

considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în comportamentul

individual. Pornind de la ideea că unii tineri delincvenţi se caracterizează prin

tulburări de personalitate ori prin mentalităţi specifice adolescenţei(concretizate

în adoptarea unor atitudini de negare a valorilor şi normelor recunoscute de

societatea adulţilor), perspectiva devianţei comportamentale consideră că faptele

sancţionate de legea penală sunt comise, cu predilecţie, de tineri deficienţi care

violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea de a li se supune şi

de a le respecta. Însă, se recunoaşte că “predispoziţia” spre devianţă a

tânărului depinde în mare parte de: contextul socioeconomic şi cultural în care

trăieşte, carenţele socializării morale în familie, condiţiile dificile de muncă şi de

viaţă, sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc.79

După cum arată unii dintre adepţii acestei perspective, “un comportament

delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei

depresiuni nervoase, dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la origine, o

stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces care intensifică,

78 S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.6179 V.Dragomirescu,Psihologia comportamentului deviant,Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976, p.53.

36


la rândul său, anxietatea şi nevoia de conflict”80

Aşadar, delincvenţa juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict

de adaptare între tânăr şi anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice

caracteristice adolescenţei(egocentrism, impulsivitate, agresivitate etc.). În

consecinţă, analiza delictelor comise de tineri se face după o etiologie

psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări datorate

conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o serie de concepte psihanalitice, cum

ar fi cele de identificare, compensare, supraeu etc. Prevenirea delictelor

săvârşite de tineri trebuie să se facă la nivel individual şi familial, fie prin

ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative a unor

factori de grup.

b) teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a

dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.

Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecinţele

negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi instabilitate

economică, mobilitate teritorială şi socială a populaţiilor. Având în vedere

aspectele de “dezorganizare” socială, numeroşi teoreticieni şi specialişti şi-au

pus problema identificării şi explicării variaţiilor tipurilor de comportament

deviant şi a ratei delincvenţei juvenile prin compararea unor indicatori cu

caracter social, cultural, geografic etc., din diferite arii urbane, grupuri de

populaţie, legislaţii. Astfel, au putut fi identificate “zone” şi enclave criminogene

în care rata delincvenţei în rândul tinerilor este ridicată, datorită eterogeneităţii

şi mobilităţii populaţiei, proceselor aculturative, ineficienţei controlului social

instituţionalizat etc. Cu toate acestea, perspectiva “dezorganizării” sociale ignoră

o serie de variabile culturale care pot influenţa intensitatea delincvenţei

juvenile în anumite zone şi arii urbane, neexplicând faptul pentru care o serie

de tineri proveniţi din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi.81

c) teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit

al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiile

organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie. Acestea

antrenează neînţelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor sociale,

apărând un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi mijloacele

80 D.Banciu,S.M. Rădulescu, op. cit., p.6181 S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.62

37


legitime de a le realiza. Delincvenţa juvenilă este, aşadar, consecinţa utilizării

unor mijloace ilegitime de către tineri, ca şi a unor discrepanţe intense între

normele socialmente împărtăşite şi condiţiile reale ale vieţii sociale.

Tinerii devin delincvenţi fie datorită eşecului de a ajunge la scopuri

culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova

alternative de reuşită ca urmare a existenţei unor restricţii şi bariere sociale.

Această teorie pune un accent prea mare pe aspectele conformismului

tinerilor, eludând motivaţiile comportamentului lor individual şi ignorând

extensiunea largă a valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi chiar

conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii. Din

acest punct de vedere, o tendinţă nonconformistă sau chiar distructivă pentru

conservatorismul sistemului, apărută din partea unor tineri, dar în consens cu

progresul istoric, poate fi calificată ca “devianţă pozitivă”, forma acestei definiri

depinzând de poziţia socială şi politică a evaluatorului, care poate considera,

spre exemplu, că este “problematic” sau “deviant” orice act care atentează la

ordinea şi stabilitatea sistemului social.

Marea diversitate a acestor teorii şi puncte de vedere, ca şi gradul lor

de relativitate impun precauţie în utilizarea şi operaţionalizarea diferitelor

concepte “cheie” pe care le include, cum ar fi cele de patologie socială,

anomie socială, dezorganizare şi disfuncţie socială ş.a. Dintre acestea, ne vom

ocupa cu precădere de cele care sunt mai des folosite în etiologia

delincvenţei juvenile, deoarece ele includ o serie de repere orientative pentru

cercetarea interdisciplinară a abaterilor şi a manifestărilor antisociale comise de

tineri.82

2.Teoria “rezistenţei” la frustrare.

O teorie particulară, care încearcă concilierea punctului de vedere

psihologic cu cel sociologic, este aşa-numita teorie a “rezistenţei” la

frustrare(“containment theory”), elaborată de W.C. Reckless care, pornind de la

critica, conceptului de “cauză” a delincvenţei, propune elaborarea unui sistem

de ipoteze explicative capabil să suplinească deficienţele teoriei “cauzale”.

Acest model de abordare a delincvenţei juvenile are ca fundament conceptual

“structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat

“scut de rezistenţă” împotriva abaterilor de la normele sociale şi a

82 D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.,p.63

38


demoralizării.83

Această teorie se întemeiază pe ideea excluderii cauzalităţii din

etiologia criminalităţii. Reckless, refuzând orice legatură de corelaţie, între

frustrare şi agresivitate, avansează ideea că atât societatea cât şi individul

dispun de mecanisme proprii de rezistenţă la frustrare, care previn descărcarea

stresului, a stării de tensiune conflictuală în alte direcţii decât cele vizând

comportamentul criminal.84 El consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau

înfrântă prin două procese esenţiale: unul situat la nivelul organizării sociale,

celălalt la nivel individual. Pentru a-şi susţine teoria a efectuat cercetări ce

relevau că delincvenţii provin cel mai adesea din familii destrămate, fiind lipsiţi

de o socializare adevărată sau de un control al familiei, al anturajului, al şcolii.

Aceleaşi date evidenţiau că recidiviştii au un eu slab, un control personal

scăzut, şi concepte şi aprecieri foarte sărace.

În comparaţie cu aceştia, non-delincvenţii, care provin din familii stabile

afectiv, economic şi spaţial posedă concepte şi aprecieri pozitive care includ

conformitatea faţă de lege, un răspuns pozitiv dat vieţii familiale şi părinţilor. 85În

opinia lui Reckless, există o structură socială externă şi o structură psihică

interioară, care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării şi

agresivităţii tânărului.

Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul

participă şi este socializat(familie, vecinătate, prieteni) şi care oferă posibilitatea

dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a

scopurilor, sentimentul identificării cu grupul etc. Mediul apropiat al individului

este considerat o barieră a frânelor exterioare. Această barieră o reprezintă

familia în care trăieşte şi anturajul apropiat şi include factori precum

moralitatea, supravegherea, disciplina şi norme rezonabile de aşteptare. Dacă

aceste bariere sunt slabe, individul este vulnerabil în faţa presiunilor şi

atracţiilor sociale.86

În schimb, structura interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie

aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură

tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport cu

83 D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.6484 Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992, p.6285 R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.20486 I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op. cit., p.66

39


alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi

“toleranţa” la frustrare, protejându-l de abateri grave.87 Indivizii înclinaţi spre

devianţă(cei care au o slabă frână internă) probabil posedă o combinaţie a

unui autocontrol deficitar, toleranţă scăzută la frustrare, lipsa simţului de

responsabilitate, dar şi o orientare nepotrivită a scopurilor. Aceste frâne interne

constituie ultima linie de contracarare a presiunilor şi atracţiilor interne şi

externe88. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri

lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de convieţuire

socială, săvârşind acte cu caracter delincvent.

La capătul ultim, cel mai de jos al ierarhiei se află impulsurile

psihologice. În ele sunt cuprinse diferite grade de ostilitate, agresivitate,

susceptibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie, sentimente de inferioritate şi

leziuni organice, ori epilepsie. Unele dintre ele sunt atât de puternice încât nu

pot fi oprite de frânele interne şi externe. Acordând un rol precumpănitor

structurii interne de rezistenţă, Reckless consideră că elementele ei pot fi

cunoscute prin teste de personalitate, ceea ce reprezintă un mijloc de

prevenire a apariţiei sentimentului de frustrare-agresivitate, declanşator, la rândul

său de acte deviante şi delincvente. Totuşi, spre deosebire de teoriile

psihologice, el nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi

agresivitate, ca factori principali implicate în etiologia actului delincvent.

Alţi autori consideră că manifestările delincvente ale tinerilor se

datorează, în mare parte, capacităţii reduse de depăşire a situaţiilor de

frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori tânărul se confruntă

cu un obstacol sau cu o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă

interesele şi scopurile personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă

sporită, care-l poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi deviante,

prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui tânăr de a surmonta o

situaţie de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, a fost

definită “toleranţă” la frustrare, care poate acţiona fie ca element favorizant,

stimulator, fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace licite sau

ilicite.89

Recunoscând unele excepţii, cum ar fi crimele pasionale şi crima 87 S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.6388 Horia Oprean, op.cit., p.16589 D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.64

40


organizată, el consideră că teoria lui are caracter general, având posibilitatea

să explice cele mai multe cazuri de delincvenţă sau crimă.

3.Teoria “asocierilor diferenţiale”.

O teorie modernă apropiată de teoria imitaţiei lui G. Tarde este teoria

asociaţiilor diferenţiale a lui Edwin Sutherland(întemeietorul criminologiei

americane), după care comportamentul criminal se învaţă prin asociere(cu cei

ce consideră favorabil un atare comportament) şi prin repudiere şi izolare

(când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un atare comportament

criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se

produce mai precoce în viaţa individului. În această teorie, interpretările

nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociaţiei

diferenţiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen socio-cultural,

comportamentul delincvent fiind învăţat în familie şi în microgrupul delincvent.90

Arătând că un comportament deviant nu poate fi explicat pe baza

caracteristicilor biopsihice individuale, ci pe baza unui proces de învăţare,

Sutherland susţine următoarele:

-comportamentul criminal este învăţat în procesul de interacţiune cu alţi

indivizi;

-învăţarea cuprinde tehnicile de comitere a infracţiunii şi orientarea specifică

a motivelor, acţiunilor şi atitudinilor;

-dirijarea motivelor, acţiunilor şi atitudinilor este învăţată în funcţie de

interpretările oferite de reguli juridice şi norme de conduită socială, pe care

unii indivizi le apreciază favorabil, alţii nu;

-persoana devine delincventă atunci când definiţiile favorabile violării legii

prevalează asupra definiţiilor nefavorabile violării.

După Sutherland, asociaţiile diferenţiale se caracterizează prin frecvenţă,

durată, intensitate şi anterioritate. Dintre acestea, anterioritatea este considerată

cea mai influentă, deoarece conformismul este inoculat încă din copilărie şi

durează de regulă toată viaţa, ceea ce operează şi în cazul comportamentului

delincvent. Din această cauză formarea antisocială apărută ca urmare a

asocierii cu modele criminale este rezultatul unor mecanisme identice, ce duc

la conturarea unei formări necriminale; trebuie să precizăm că atitudinea

antisocială nu este rezultatul unei imitaţii pure şi simple, ci rodul unui adevărat

90 Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae, Criminologie clinică,, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.39

41


proces de învăţare în cadrul asociaţiei diferenţiale.91

Teoria asocierilor diferenţiale pleacă de la premisa că în viaţa socială

indivizii, atât cei adulţi, cât şi cei tineri se confruntă cu modele

pozitive(conformiste) şi negative(nonconformiste) de comportament şi conduită,

care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învaţă” în

cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri

diverse. Această “comunicare” poate fi atât verbală, cât şi comportamentală,

transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct.

Procesul de “învăţare” a delincvenţei nu este însă liniar, ci include mai multe

trăsături şi momente în desfăşurarea sa.92

Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze

mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările favorabile sau

nefavorabile pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale. Este posibil ca în

anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care, în mod

invariabil, dispoziţiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării

şi acceptării prohibiţiilor şi restricţiilor sociale. În schimb, în alte grupuri

predomină indivizii care înclină spre violarea aceloraşi dispoziţii legale.

În consecinţă, ataşarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre

cele două grupuri reprezintă momentul cel mai important de care depinde

evoluţia ulterioară a carierei individului. Astfel, indivizii care se vor “asocia”

grupurilor ce respectă regulile legale, nevenind în contact cu modelele

criminale se vor adapta mai uşor în societatea bazată pe consens, evitând

parcurgerea unei cariere delincvente. Indivizii care devin delincvenţi sunt

confruntaţi mai mult cu modele criminale aparţinând acelor grupuri care nu

acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.

De aceea, evoluţia spre delincvenţă, apărută prin “asociaţie” cu modele

criminale, are aceleaşi mecanisme ca şi cea implicată într-o carieră

nondelincventă. Ea nu se dobândeşte printr-un simplu proces de comunicare

sau imitaţie, ci prin “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de

comitere a delictelor.

Această teorie prevede, în principal, faptul că delincvenţa se “învaţă, este

trăită” în interferenţă cu viaţa socială de care nu se delimitează cu uşurinţă,

91 Horia Oprean, op.cit., p.15292D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.,p.65

42


nici cu stricteţe. Sutherland continuă linia de gândire a lui Durkheim, integrând

studiul comportamentului individual în studiul sociologic general al oricărui tip

de comportament. Prin asocierea pe care o face între cultura criminală şi cea

a societăţii globale, acesta reuşeşte să identifice unele forme de criminalitate

care scapă de sub incidenţa legii penale. Cercetările sale privind infracţionismul

în mediile sociale înstărite, denumită criminalitatea gulerelor albe a arătat că

criminalitatea legală nu este decât o parte a criminalităţii, aceea a paturilor

sărace, victime ale raporturilor de inegalitate existente în societate.93

Susţinătorii teoriei analizate pretind însă, că spre deosebire de alte teorii

care incriminează în geneza criminalităţii: frustrarea sau unele manifestări

psihologice care s-ar dovedi neputincioase în explicarea criminalităţii în

diversitatea ei, metoda asociaţiilor diferenţiale utilizând toate datele generale

privind fenomenul, are în vedere în acelaşi timp şi pe cele personale şi pe

cele de microgrup, explicând mai bine diferenţele procentuale ce ar exista între

criminalitatea albilor şi negrilor, a băştinaşilor şi a imigranţilor, a tinerilor şi

vârstnicilor, a celor ce aparţin anumitor categorii sociale, profesionale, grupuri

etnice etc. În concordanţă cu aceste premise- teoria asociaţiilor diferenţiale

preconizează ideea că măsurile de prevenire a criminalităţii trebuie să pună

accent nu atât asupra individului care a comis infracţiunea, cât mai ales

asupra grupului cu care acesta s-a aflat în contact.94

Deşi s-au impus mai multe limite, unele din afirmaţiile acestei teorii îşi

găsesc o validitate parţială în domeniul delincvenţei juvenile, dacă avem în

vedere faptul că, în cadrul societăţii şi al grupurilor sociale, există modalităţi şi

grade diferite de socializare ale adolescenţilor şi ale tinerilor care nu coincid

întotdeauna. De aceea, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii

asimilează şi interiorizează exigenţele şi interdicţiile sociale transmise de

familie şi şcoală, ei pot “învăţa” anumite comportamente nonconformiste şi

deviante în cadrul grupului stradal sau de prieteni. Unele cercetări au

demonstrat, de exemplu, că violenţa, agresivitatea, consumul de alcool şi de

droguri, specifice unor adolescenţi, reprezintă comportamente “învăţate” sau

imitate în cadrul grupurilor de tineri.

Teoria asocierilor diferenţiale poate fi folosită, cu precauţiile de rigoare, în

93 R.M. Stănoiu, op.cit., p.19094 Narcis Giurgiu, op.cit., p.71

43


explicarea procesului de “inducţie negativă” întâlnit în instituţiile de resocializare

a minorilor delincvenţi, unde adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte

ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită contactului cu cei

sancţionaţi pentru delicte grave şi foarte grave, “învaţă” cu timpul tehnici

delincvente, săvârşind, la rândul lor, infracţiuni cu un grad sporit de

periculozitate95. De asemenea, s-a verificat parţial şi ipoteza conform căreia

adolescenţii care “asimilează” normele şi valorile unui grup delincvent prin

natura lui tind să devină şi ei delincvenţi. Acest lucru nu explică însă de ce

alţi minori, provenind din acelaşi mediu nu devin şi ei delincvenţi sau de ce

tinerii care beneficiază de condiţii economice, sociale şi culturale favorabile

comit acte cu caracter penal.

4.Teoria “dezorganizării sociale”.

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenţei

juvenile aparţine Şcolii de la Chicago, care, confruntată cu “explozia” de

criminalitate apărută în societatea americană, interbelică, a avansat o serie de

ipoteze care încearcă să surprindă influenţa proceselor de schimbare şi

dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanşate de acestea

asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei orientări, geneza şi

dinamica delincvenţei sunt determinate de marile depresiuni sau crize sociale

şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.

Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin

deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică

exercitarea adecvată a controlului social al comunităţii, generând fenomene de

dezorganizare socială, marginalizare, devianţă.96 O contribuţie importantă la

fundamentarea acestei teorii au adus-o C.R. Shaw şi H.D.McKay, care au

evidenţiat faptul că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult

mai ridicată în comparaţie cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut

schimbări social- economice şi culturale spectaculoase. Cu ajutorul unor metode

statistice şi de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la

concluzia că rata delincvenţei juvenile sancţionate este mult mai ridicată în

zonele puternic industrializate şi urbanizate, fapt verificabil în mod particular

prin frecvenţa şi gravitatea delictelor contra persoanei, proprietăţii şi moravurilor.

95D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.,p.6696 D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.67

44


De altfel, procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite

de o creştere constantă a nivelului de delincvenţă juvenilă şi datorită

constituirii unor comunităţi eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune

socială, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace. Prin

consecinţele produse, mobilitatea geografică şi socială a unor categorii şi

grupuri extrem de diverse a condus la apariţia unor zone cu populaţii formate

în majoritate din imigranţi, care nu reuşesc să se adapteze întotdeauna noilor

condiţii. Acest lucru face ca familiile imigrante, stabilite recent în marile

metropole, să nu-şi poată îndeplini adecvat funcţiile educative şi socializatoare,

conducând la o slabă adaptare şi integrare a copiilor şi adolescenţilor, mărind

astfel probabilitatea de a deveni delincvenţi.Totuşi, această ipoteză se verifică

parţial, deoarece există familii imigrante care au surmontat dificultăţile legate de

schimbarea rezidenţială, reuşind să asigure o bună socializare a copiilor.97

Teoria dezorganizării sociale invocă conflictul dintre progresul rapid al

civilizaţiei şi evoluţia lentă a tradiţiilor şi cutumelor, situaţie care determină

încordare socială, instabilitate comportamentală, devianţă şi insecuritate.

Urbanizarea, mobilitatea populaţiei, sărăcia, toxicomaniile(inclusiv alcoolismul)

depersonalizează relaţiile umane şi sunt factori de risc ai devianţei.

Teoriile progresului şi creşterii economice încearcă să ofere un răspuns

la realitatea paradoxală în care creşterea economică şi progresul sunt însoţite

de creşterea criminalităţii în societăţile civilizate, invocând mobilitatea orizontală

a populaţiei de la sat la oraş, înstrăinarea omului de produsele muncii şi de

el însuşi, creşterea şomajului, urbanizarea, explozia demografică, extinderea

toxicomaniilor etc. Aşadar, cu cât contradicţia dintre valorile culturale ale unui

grup şi normele sociale va fi mai mare, cu atât rata delincvenţei va fi mai

crescută.98

Pentru Shaw şi McKay, sărăcia economică naşte sărăcie, iar sărăcia

produce disoluţie morală. În cartierele sărace delincvenţa devine astfel

tradiţională sub aspect social, inseparabilă deci de viaţa acestor comunităţi

sărace. În asemenea medii sociale, constanţa delincvenţei, caracterul ei

predominant masculin şi juvenil, coexistenţa cu zonele periurbane defavorizate

la care se adaugă etnia, statutul social, familial, educativ şi deficenţele de

97 D.Banciu,S.M. Rădulescu,op.cit.,p.6898 Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae,op.cit., p.46

45


personalitate şi integrare socială devin elemente vizibile ale criminalităţii. Şcoala

din Chicago- a lui Shaw şi McKay- relevă că imigranţii ce trăiesc în zone

marginale, ostile, încearcă să supravieţuiască printr-o adaptare delincventă la

viaţă. În viziunea acestora, grupul social este o unitate sociologică esenţială în

cadrul căreia au loc şi fenomene sociale negative, cum ar fi delincvenţa.

Realistă în conţinutul său, orientarea consensuală avansează ipoteza că,

practic, infractorul epocii moderne este un produs al dezorganizării sociale, din

pricina primordială a urbanizării şi industrializării mult accelerate faţă de

ritmurile prefacerilor din conştiinţa individuală şi din mentalul colectiv.99

Shaw şi McKay au considerat grupurile de imigranţi ca pe noi specii de

plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască, apelând la

diferite forme de adaptare impuse de viaţa urbană aglomerată. Prin studiile

efectuate au ieşit în evidenţă anumite corelaţii între delincvenţă şi unele

perturbări ce apar în sfera diferitelor mecanisme sociale, în anumite zone ale

oraşului denumite zone de deteriorare morală sau de demoralizare personală

(număr ridicat de familii dezorganizate sau conflictuale, deficienţe în

organizarea învăţământului, condiţii de muncă defavorabile, mediu ambiant lipsit

de echipament sociocultural). Delincvenţa apare astfel ca un fenomen de

respingere, specific unor cartiere.100

În urma cercetărilor efectuate se consideră că tinerii delincvenţi provin

din familii cu un nivel socioeconomic şi cultural scăzut, cu condiţii precare de

locuinţă şi care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o

socializare şi o educaţie adecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în

zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate

sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi mediul şcolar, au o slabă

inserţie şcolară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala,

asociindu-se în grupuri stradale deviante.

În consecinţă, cauzele “primare” ale delincvenţei rezidă în interiorul

comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a diversificării spaţiilor

şi serviciilor comerciale şi sociale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială

criminogenă, prin “atragerea” şi “ispitirea” unor tineri de a comite acte şi

delicte penale. Soluţia eradicării delincvenţei constă, deci, în elaborarea şi

99 Gh. Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Ed. Lumina Lex, 2000, p.160100 R.M. Stănoiu, op.cit., p.188

46


aplicarea unor măsuri şi soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul

fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele,

ariile şi cartierele defavorizate.101 Această teorie se pretinde a fi una radicală,

ce consideră crima un efect al conflictului dintre mediul socioeconomic şi

individ.

Deşi conţine numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod

exclusivist delincvenţa juvenilă ca un efect nemijlocit şi direct al proceselor de

urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică, privite ca indicatori ai

schimbării şi dezorganizării sociale. Ori, după cum reiese din o serie de studii

şi cercetări ecologice a delincvenţei, deşi se poate stabili o corelaţie statistică

semnificativă între nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone şi

nivelul delincvenţei juvenile, nu înseamnă implicit şi o relaţie cauzală directă,

putând interveni diferiţi factori care acţionează prin intermediul unei reţele de

alţi factori(familie, şcoală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală etc.).

Întrucât relaţia dintre dezorganizarea socială şi delincvenţa juvenilă nu este

directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei

delincvenţei juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce

influenţează acest fenomen şi care sunt susceptibile de a suporta o explicaţie

cauzală.

5. Teoria “etichetării sociale”.

Diversele teze şi puncte de vedere apărute în sociologia delincvenţei au

încercat să rezolve devianţa juvenilă fie din punctul de vedere al culturii

deviante(accentul este pus pe individ sau grupuri), fie din punctul de vedere al

culturii normative(accentul deplasându-se asupra societăţii). Din punctul de

vedere al subculturii deviante s-a afirmat necesitatea concretă de a observa

raporturile delincvenţei juvenile din perspectiva particulară a indivizilor şi a

grupurilor implicate, calificându-se drept “problematice” dificultăţile sociale ale

acestora. Din punctul de vedere al culturii normative se pune semnul egalităţii

între devianţă, dezorganizare şi disfuncţie socială, etichetându-se ca

“problematic” orice act care atentează la ordinea şi stabilitatea sistemului

social.102

Reprezentanţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic(H.Becker,

101 D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.68102D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.72

47


K.Erikson, M.Wolfgang, E.Rubington, E,Goffman etc.) consideră că cel mai potrivit

model în vederea analizei delincvenţei juvenile este investigarea interacţiunii

indivizilor într-un anumit context sociocultural şi normativ. Astfel, ei concep

delincvenţa, nu ca pe o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament,

ci ca pe o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii

care deţin puterea şi care evaluează conduita ca deviantă.

Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii

acestei orientări analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente

sociale, constatând că există în orice societate indivizi care încalcă normele

prescrise şi indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitelor primilor şi

evaluează aceste abateri. Normele reprezintă standarde sau etaloane în funcţie

de care conduita indivizilor este calificată ca fiind pozitivă sau negativă. Ele

impun sau interzic săvârşirea anumitor acţiuni, fiind elaborate într-o formă

generală şi impersonală, stabilind în ce măsură un individ poate să

îndeplinească sau nu un anumit rol în funcţie de poziţia sa socială. Având în

vedere că aceste norme nu specifică detaliat cum trebuie să acţioneze

indivizii, fiind precizate doar căile şi mijloacele care trebuie utilizate în acest

scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele

nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante şi delincvente.

Devianţa în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât în

măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc sau o

etichetează, sancţionându-l pe cel considerat ca “deviant”. Delincvenţa nu este

o caracteristică intrinsecă a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă o

consecinţă a aplicării unei “etichete” de către societate. Aşadar, persoana căreia

i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalţi devine deviantă şi se va

comporta ca atare.103 Nu încălcarea normei(sociale, legale) caracterizează, prin

urmare, actul de devianţă, ci procesul complex în cursul căruia individual este

etichetat ca deviant. Fără îndoială, momentul încălcării legii este o etapă

necesară, dar pentru a trece de la marijuana la heroină se parcurg mai multe

etape, sarcina sociologului fiind tocmai aceea de a studia fiecare din aceste

etape, dar în special condiţiile care împiedică sau facilitează ajungerea la

devianţă. Deviantul este, aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de

103 D.Banciu,S.M.Rădulescu, op.cit., p.118

48


etichetă, ea devenind în urma acestui proces de interacţiune, un “outsider”.104

Teoreticienii consideră că individul este constrâns de intervenţia socială,

directă, să se izoleze datorită aplicării într-un anumit mod a regulilor sociale, a

mijloacelor şi mecanismelor acestora. În cadrul unor grupări se analizează

barierele structurilor sociale, relaţiile între membrii grupurilor, posibilităţile de

asimilare, caracterele tipice, sociale şi psihologice, diferenţele de ritm şi

atitudine, se nuanţează sensul de dominare a unor grupuri în unitatea unui

anumit spaţiu de viaţă.105

Astfel, Becker susţine că nu delictul este important pentru societate, ci

modul în care individul este etichetat drept delincvent. Persoana căreia i s-a

pus, de către grupul dominant, eticheta de deviant, devine un proscris, un paria,

fiind determinat să se izoleze şi în final să comită delictul.106

Teoreticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca un tip special de

“reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar

natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum ar fi: puterea, statusul,

bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste

grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la

scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun

celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor

privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din

clasele de jos sau mijlocii ale societăţii. Reacţia celor etichetaţi poate fi de

acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.107

Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T.Erickson apreciază că

efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră

criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.

Frank Tannenbaum se numără printre primii autori care au elaborat

această direcţie teoretică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este,

mai degrabă un efect al reacţiei sociale faţă de anumite conduite ale minorilor

sau tinerilor, decât o conduită aflată în conflict cu legea. Într-un studiu efectuat

asupra unor băieţi care locuiau în arii rezidenţiale şi a unora care locuiau în

ariile periferice ale oraşelor, ca o concluzie, Tannenbaum a observat că grupul

104 R.M.Stănoiu, op.cit., p.208105 I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op.cit., p.251106 Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Ed. Naţional, 2001, p.104107 Mărioara Petcu, op.cit., p.104-105

49


situat în zonele periferice are mai mari şanse să intre în conflict cu

autorităţile, datorită etichetei puse de profesori sau vecini ca fiind “copii

problemă”. Datorită acestei etichete, autorităţile dramatizează aceste conduite

benigne, în sensul pedepsirii drastice, prin internarea băieţilor care locuiau în

ariile urbane marginale în şcoli de corecţie.

Ca urmare a acestor sancţiuni, conduitele lor deveneau şi mai grave,

şcolile de corecţie constituind un gen de “şcoală a crimei”, unde aceştia

învăţau diferite tehnici ale infracţiunii. După ce erau eliberaţi nu aveau şanse

de reabilitare, acceptând ideea că sunt cu adevărat delincvenţi, singura lor

“şansă” era cea a angajării depline în lumea delincvenţei.108

Cu alte cuvinte, delincvenţa juvenilă nu este atât un comportament

deviant, cât o definiţie aplicată acelor tineri care încalcă normele stabilite de

adulţi sau autorităţi. O asemenea definiţie(etichetă), atunci când este aplicată,

determină schimbarea imaginii despre sine a tânărului, care, odată ce a fost

definit ca fiind delincvent, ajunge să creadă, într-adevăr că este delincvent,

comportându-se în consecinţă.

Paradigma “etichetării sociale” a fost deseori aplicată în definirea şi

sancţionarea atât a delincvenţei juvenile, cât şi în recuperarea socială şi

morală a tinerilor care au săvârşit abateri şi delicte, ceea ce s-a reflectat pe

plan social şi legislativ în diferitele sisteme de sancţionare şi reeducare a

devianţilor tineri, în măsurile de protecţie şi ocrotire socială sau în programele

de asistenţă şi prevenire a diferitelor abateri şi încălcări săvârşite de minori şi

tineri. Astfel, aşa cum arată o serie de studii şi cercetări, într-o bună parte din

legislaţii sunt considerate şi etichetate ca deviante şi delincvente acele acte

care contravin normelor de conduită stabilite de adult, delincvenţa fiind

“atributul” anumitor categorii de tineri proveniţi din categoriile şi familiile

neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel

al tinerilor care aparţin unor categorii sociale favorizate sau care deţin

puterea. Alteori, “etichetarea” se aplică, cu predilecţie, tinerilor cu antecedente

penale care reiterează actele de încălcare a legii şi care, marginalizându-se în

cadrul societăţii, devin tot mai greu de recuperat social.109

Încercând să ofere o explicaţie cât mai nuanţată şi corectă a 108 Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.157109D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.119-120

50


fenomenului de delincvenţă juvenilă, diversele perspective şi orientări teoretice

analizate nu reuşesc, totuşi, să surprindă totalitatea contextului determinativ al

manifestărilor delincvente săvârşite de adolescenţi şi tineri. Ele au însă meritul

de a fi semnalat aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia

fenomenului de delincvenţă juvenilă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale

unor instituţii cu rol de socializare şi control social, indicând, uneori, modalităţile

şi mijloacele de intervenţie şi prevenire a actelor antisociale comise de

tineri.110

Recunoscând valoarea şi meritele unora dintre aceste teorii şi orientări

etiologice, trebuie subliniat că ele nu pot fi aplicate şi experimentate, în

întregime şi fără precauţiile de rigoare, în cadrul aspectelor fenomenului de

delincvenţă juvenilă din ţara noastră. Chiar dacă diferitele delicte săvârşite de

tineri în societatea noastră sunt încă departe de a atinge gradul de

periculozitate şi intensitatea infracţiunilor juvenile din alte ţări, ele reprezintă o

problemă socială care interesează toţi factorii cu rol educativ şi de control

social. Se impune, în consecinţă, desfăşurarea unor ample cercetări cu caracter

interdisciplinar, capabile să depăşească obstacolele ideologice şi conceptuale ce

au împiedicat elaborarea unor teorii şi modele explicative valabile pentru

realităţile fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastră.

În momentul de faţă, când se cristalizează şi se structurează noua

societate civilă în ţara noastră şi când se multiplică o serie de fenomene şi

procese dizarmonice şi disfuncţionale, apărând chiar aspecte de anomie şi

patologie socială, problemele educării, adaptării şi, mai ales, promovării tinerilor

devin extrem de presante şi dificile, nerezolvarea lor putând determina apariţia

unor fenomene de frustrare, inadaptare, înstrăinare şi delincvenţă în rândul

anumitor minori şi adolescenţi. Credem că dincolo de alte “moşteniri” negative

lăsate de vechiul regim, una dintre cele mai grele vizează tineretul, care a fost

cea mai frustrată categorie socială şi de vârstă, prin educarea în spiritul

obedienţei şi al conformismului şi prin limitarea posibilităţilor de a avea acces

la un status superior în societatea “conformităţii”.111

De aceea, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, adoptarea chiar a

unei noi legislaţii pentru tineret în diferite domenii(învăţământ, muncă, familie

110 S.MRădulescu, D.Banciu,op.cit., p.74111S.M.Rădulescu,D.Banciu,op.cit.,p.75

51


etc.) presupun, în primul rând, cunoaşterea, evaluarea, explicarea şi diminuarea

cauzelor şi condiţiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în

rândul unor tineri, prin elaborarea unor modele etiologice şi predictive capabile

să surprindă complexitatea diferiţilor factori delictogeni.

Capitolul III

CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE.

Secţiunea I

CATEGORII DE FACTORI

1.Consideraţii generale.

Scopul imediat al cercetării ştiinţifice în criminologie este reprezentat de

identificarea, analizarea şi explicarea cauzelor criminalităţii, pentru a crea, astfel,

premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, acela de a

contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să

determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Studiul consacrat

cauzelor criminalităţii presupune, în mod ideal, utilizarea tuturor datelor obţinute,

în acest domeniu, de ştiinţele cu care criminologia se interferează. Deşi acest

obiectiv este practic imposibil de realizat, nu există nici o îndoială că această

ştiinţă valorifică o bună parte din rezultatele cercetărilor la care facem referire.

Sinteza acestor demersuri ştiinţifice proiectează o imagine extrem de

complexă a cauzalităţii fenomenului infracţional, în care vectorii biologici,

psihologici, sociali şi juridici se combină diferenţiat, în funcţie de nivelul analizei.

52


De aceea este preferabil ca analiza etiologică să se desfaşoare separat atât

în planul criminalităţii ca fenomen social, cât şi în planul infracţiunii ca act

individual. În privinţa ordinii de prioritate ar fi logic să se pornească de la

particular la general, deoarece fiecare faptă antisocială reprezintă o

componentă a sistemului din care face parte, respectiv din fenomenul

infracţional.112

Evidenţierea cauzelor delincvenţei juvenile şi identificarea factorilor de

risc care determină geneza acestui fenomen constituie unul dintre cele mai

importante aspecte ale studiului în acest domeniu. Există numeroase teorii,

paradigme şi modele explicative, dintre care unele au un caracter conflictual,

altele se completează între ele. Unele nu au decât o capacitate de

generalizare limitată, altele propun explicaţii care se revendică a avea un

caracter general. Dar, indiferent de conţinutul şi de raza lor de aplicare, ele

încearcă să ofere o schemă explicativă orientativă pentru activitatea empirică,

de cercetare sau de prevenire.113

În prezent, nici una dintre teoriile cu privire la delincvenţa juvenilă nu

este unanim acceptată de către cercetătorii aparţinând diferitelor discipline

ştiinţifice. Aceasta face ca studiile efectuate în diverse ţări sau chiar în cadrul

aceleiaşi ţări să nu aibă o bază explicativă şi predictivă comună, transferurile

şi împrumuturile de experienţă având loc numai la nivelul metodologiilor

folosite. Perspectiva psihologică, de exemplu, este numai rareori acceptată de

către sociologi, iar cea sociologică lipseşte, adeseori, din preocupările

psihologilor. Pentru a suplini aceste limite, unii autori114 propun folosirea

modelelor multicauzale, ca scheme operaţionale în cadrul cărora delincvenţa

juvenilă poate fi tratată ca un fenomen cu determinare multiplă, rezultantă a

unor cauze de natură plurifactorială(psihoindividuale, psihosociale, socioculturale

etc.). În cadrul modelelor multicauzale există mai multe tipuri de cauze: nivel

macrosocial sau societal(probleme economice, şomaj, discriminare, inegalităţi

structurale, inegalitatea şanselor etc.), nivel microsocial sau psihosocial

(deficienţe în funcţionalitatea diverselor instituţii de socializare, influenţa

anturajului etc.), nivel psihoindividual(tulburări afective şi caracteriale, insuficientă

112 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Crimonologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.176113 Grecu Florentina, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.162114 Vasile Preda, Delincvenţa juvenilă, 1998, p.7

53


dezvoltare a conştiinţei morale etc.).

Asemenea modele permit identificarea cauzelor principale şi secundare

ale fenomenului de delincvenţă juvenilă, cauze care există, de fapt, în orice

societate, indiferent de sistemul ei economic, politic sau cultural. Pe de altă

parte, ele oferă posibilitatea unei abordări pluridisciplinare a fenomenului, din

perspectiva mai multor discipline ştiinţifice(psihologie, sociologie, pedagogie,

criminologie, medicină etc.). În ceea ce priveşte clasificarea cauzelor, un

asemenea model multicauzal postulează ideea că, în etiologia delincvenţei

juvenile, cauzele directe sunt, întotdeauna, endogene, psihoindividuale, iar cauzele

indirecte sunt de natură psihosocială şi macrosocială.

Însă, atât cauzele directe, cât şi cele indirecte pot fi principale sau

secundare, în funcţie de ponderea pe care o au în determinarea conduitei

delincvente juvenile.

Modelele multicauzale furnizează atât o explicaţie complexă a

delincvenţei juvenile, cât şi o bază operaţională pentru intervenţia socială sau

curativă. Prin intermediul lor se pot stabili legături şi conexiuni reciproce între

anumite fapte, evenimente sau contexte de viaţă care influenţează, într-o

măsură mai mare sau mai mică, în mod direct sau indirect, cariera infracţională

a minorilor.115

Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din variabilitatea

acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat al acţiunii

lor conjugate. Abordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie înţeleasă în

sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva corelaţiile

existente între o variabilă sau o grupă de variabile şi criminalitate. Însă, chiar

şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare rămân.116 Unele

teorii, de tip reducţionist, tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de

ordin general, iar alte teorii, de tip complex, au o tendinţă opusă, de a pune

criminalitatea pe seama unei determinări complexe, plurifactoriale. Din acest

unghi de vedere, se pot desprinde câteva tipuri mai importante de teorii

criminologice, şi anume:

- un prim tip este cel care susţine că etiologia criminalităţii se sprijină pe

factori ce ţin de personalitatea individului(factori endogeni). În cadrul acestei

115 Ov.Bădina,G.Basiliade,Cauzele infracţionalităţii în rândul minorilor,1970,p.63.116 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.180

54


orientări, în care se încadrează şcoala clasică beccariană, şcoala antropologică,

şcoala psihologică şi cea psihiatrică, actul infracţional a fost considerat

dependent de personalitatea infractorului, aceasta fiind privită ca o sinteză de

elemente subiective specifice, care explică comportamentul infracţional

individual, cum şi geneza comportamentului infracţional în general.

- un al doilea tip de teorii sunt cele care consideră că delincvenţa este un

fenomen complex de inadaptare sau de neintegrare socială. Fenomenul

infracţional este considerat ca o expresie a stării de disconfort, de

neconcordanţă conflictuală între idealul individului, sistemul său de valori, pe de

o parte, şi posibilităţile reale oferite de societate, pe de altă parte, concomitent

cu scăderea funcţiei de control social, vizând socializarea, prevenirea şi

integrarea socială a indivizilor. În această categorie se încadrează teoria

frustrării sociale, cea a conflictelor de cultură delincvenţională, a asociaţiilor

diferenţiale etc.

- un al treilea tip de teorii sunt cele care promovează ideea cauzalităţii

multiple a criminalităţii(teoria factorială). Adepţii acestei orientări consideră că

delincvenţa este rezultatul unor serii complexe şi variate de factori interni(de

natură biologică şi psihică) şi externi(de natură economică, socială şi culturală),

aflate în corelaţie reciprocă. Datorită acestei interdependenţe strânse între

factorii respectivi nu se poate face o ierarhizare a factorilor criminogeni,

aceştia având o pondere egală în geneza criminalităţii.

- în ultimul timp se remarcă şi un al patrulea tip de concepţii, care refuză

orice explicaţie cauzală a criminalităţii, se poate spune că în gândirea

criminologică, geneza criminalităţii, adică deformarea comportamentului normal

spre comportamentul infracţional este privită în trei sensuri: cel al deformării

biologice, al deformării psihologice şi cel al deformării sociale.117

Geneza criminalităţii ca urmare a deformării biologice este specifică şcolilor

europene şi încadrează problemele delincvenţei în domeniul eredităţii şi a

actelor înnăscute. Bazele acestei concepţii au fost puse de şcoala pozitivistă

antropologică italiană, întemeiată de Lombroso. Continuarea acestei teorii se

regăseşte în diverse alte teorii care acordă pondere în geneza criminalităţii

unor predispoziţii naturale sau unor factori endogeni care scapă autocontrolului

individului.

117 A.Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Ed.Cugetarea, Iaşi, 1999, p.152

55


Adepţii deformării biologice ca factor de geneză a criminalităţii

minimalizează posibilităţile de opţiune liberă a individului, iar pentru prevenirea

criminalităţii preconizează mijloace de tratament sau de ocrotire medicală.

Concepţiile moderne de orientare biologică preconizează sisteme curative

diferenţiate, acceptându-se şi luarea unor măsuri de siguranţă sau chiar

aplicarea unor pedepse penale tradiţionale.

Deformarea psihologică, cu rol de factor cauzal al criminalităţii, pleacă de

la ideea că între comportamentul normal şi cel deviant nu există diferenţe de

ordin natural, biologic, ci diferenţe de grad al normalităţii psihice a individului,

considerând devianţa infracţională drept rezultat al conflictului între individul

marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul în care trăieşte. Această

orientare îndreaptă analiza criminalităţii spre modele psihologizante, acceptând

rolul prioritar în geneza criminalităţii unor perturbări datorate particularităţilor

psihice individuale, unor conflicte familiale sau altor factori psihici de integrare

socială.

Deformarea socială, ca factor de geneză al criminalităţii, este specifică

teoriei de orientare sociologică întemeiată de Durkheim, care consideră devianţa

infracţională ca un fenomen social normal, definirea ca atare a acestuia

depinzând de “mişcarea conştiinţei colective” care este determinată, la rândul

ei, de sistemul social global. Abordarea sociologică a criminalităţii a permis

observarea legăturii dintre fenomenul infracţional şi diverşi factori sociali cum

sunt: vârsta(majoritatea infractorilor fiind tineri), sexul(majoritatea infractorilor fiind

bărbaţi), mediul social(majoritatea infractorilor provenind din medii sociale

defavorizate, dominate de vicii, traume morale şi disconfort social). În

consecinţă, a fost relevată dependenţa criminalităţii de unele procese sociale

cum sunt exodul de la sat la oraş, urbanizarea, tulburările sociale grave

(războaie, crize etc.).118

În concluzie, în criminologia tradiţională(în criminologia trecerii la act)

cauzalitatea constituie cea mai importantă problemă. Această concluzie a fost

formulată şi cu ocazia definirii criminologiei ca fiind ştiinţa care studiază

delincvenţa pentru a-i descoperi cauzele, geneza, procesualitatea şi

consecinţele, pe scurt, studiul cauzelor delincvenţei.

Fenomen socio-uman complex, criminalitatea se menţine şi se manifestă

118 A.Ungureanu, op.cit., p.153-154

56


în România ca o sinteză care reflectă în mod firesc criminogenezele societăţii

noastre, interacţiunea factorilor criminogeni exogeni cu factorii criminogeni

endogeni. În criminogeneza exogenă, sunt corelativi cu alţi factori, şi factorii

cosmo- telurici, care în ansamblul lor formează mediul fizic natural. Într-adevar,

aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala, solul, vegetaţia etc sunt elemente care au

influenţe pozitive sau negative asupra planetei, animalelor şi omului modern.

Mediul fizic imprimă personalităţii omului variaţiuni de ordin biologic, psihologic

etc. De aici rezultă că manifestările socio-umane pozitive şi negative sunt în

funcţie şi de mediul fizic natural. Prin urmare, există o interacţiune între

criminalitate şi factorii cosmo- telurici în mijlocul cărora apare, trăieşte şi se

formează omul modern. În domeniul uman variaţiunile esenţiale ale mediului

fizic îşi pun amprenta asupra variaţiilor de caracter, de temperament, de

componente, şi într-o anumită măsură chiar variaţii de ordin biologic. Aşadar,

actele omului sunt în funcţie nu numai de mediul biologic şi social, ci şi de

cel fizic. Prin urmare există relaţie între criminalitate şi mediul fizic. Însă,

influenţa mediului fizic asupra fiinţei umane este mai mică decât asupra

planetei şi animalului. Omul a inventat nenumărate mijloace pentru a reduce şi

modifica acţiunile acestuia, fără să le poată înlătura de tot. Este dificil să

desprindem concluzii certe în privinţa criminalităţii, fiindcă această influenţă se

împleteşte cu multe altele, cum ar fi: rasa, cultura, moravurile, starea economică.

Cu toate acestea, mediul fizic poate modifica într-o măsură oarecare influenţa

altor medii, fie că o amplifică, fie că o temperează, fie că o neutralizează.119

În funcţie de direcţia sursei motivaţionale a delincvenţei s-au conturat motive

exogene- extrinseci ale infracţionalităţii şi motive endogene-intrinseci.

2.Factorii exogeni.

Motivele exogene îşi au sursa în influenţa socială, ambientală exercitată

asupra individului. Unele din motivele exogene, în funcţie de etapa socio-politică

istorică a unei civilizaţii, pot fi legale şi totodată, generatoare de comportament

infracţional. De exemplu, susţinerea şi propagarea după al doilea război

mondial în unele ţări democratice a unei ideologii comuniste a fost considerată

infracţiune, pe când aceeaşi ideologie a fost ridicată la rang de ordine socială

în ţările socialiste europene. În acelaşi timp, în ţările socialiste, propagarea

ideilor capitaliste erau considerate infracţiuni, încălcări ale ordinii politice de

119 Gh.Mihai, Vasile Popa, Repere criminologice, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.150

57


stat.120

Tot în această categorie pot fi incluse şi aşa-zisele motive altruiste care

duc pe individ spre infracţiune, cu scopul de a realiza un benefeciu pentru un

terţ(persoană sau ideal). Găsim acest tip de infracţiuni la spioni, sau în actele

unor “răzbunători” care se consideră drept exponenţi ai dreptăţii.

În sfârşit, printre factorii infractogeni exogeni, putem insera şi unele

influenţe ale “opiniei publice”, susceptibile de a acţiona asupra individului, până

ce acesta, în anumite situaţii, devine un delincvent. Cazul tipic este cel al

adulterului în care cel înşelat, sub acţiunea judecăţilor, al evaluărilor emise de

opinia publică, comite infracţiunea de sancţionare a adulterului din necesitatea

de a fi, în atitudinea pe care o ia, în consens cu ceea ce opinia publică

aşteaptă de la el(“spălarea onoarei”, ca şi cum onoarea ar putea fi afectată

de comportamentul delincvent al altuia).121

3.Factorii endogeni.

Categoria motivelor endogene – intrinseci ca generatoare de infracţiuni

îşi au sursa în “interioritatea fiinţei umane”. Voinţa, intensitatea puternică a

reacţiilor emoţionale primare(frica, mânia, atracţia sexuală posesivă puternică)

poate face ineficientă acţiunea de inhibare, de reprimare, de derivare sau de

sublimare socială şi poate să antreneze numeroşi subiecţi spre cele trei

domenii mari ale infracţionismului: infracţiuni contra integrităţii fizice individuale,

infracţiuni contra integrităţii psihice individuale, infracţiuni împotriva obiectelor,

conceptelor şi valorilor sociale. Deci, în funcţie de tipul de infracţiune, care va fi

crimă, viol, furt, originea endogenă a motivaţiei va fi mai mult sau mai puţin

clară.

Harold Linder, un autor care s-a ocupat de problema motivaţiei implicate

în delincvenţă, susţine că înţelegerea şi tratarea “criminozei”(crimei reale)

constă într-o apreciere corectă a motivelor predispozante, care îl dirijează pe

individ spre un comportament delictogen, pe de o parte, iar pe de altă parte,

spre factorii de precipitare(ambientali) ce instigă şi declanşează crimele, oferind

mijloacele prin care ea se perpetuează.

Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează şi prin trăsături şi

note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate 120 D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1986,p.94.121 Mărioara Petcu, Delincvenţa.Repere psihosociale, Ed.Dacia, Cluj, 1999, p.76

58


dintr-un anumit cadru socio-economic şi cultural.122 În concluzie, manifestările

antisociale juvenile trebuiesc înţelese prin luarea în considerare conjugată(perspectiva

cauzalităţii multiple) a factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.

Secţiunea a II-a

FACTORII INTERNI

1.Aspecte generale privind factorii interni.

Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în

istoria şi evoluţia umanităţii; ea este în primul rând un fenomen individual ce

cuprinde faptele indivizilor care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni ori inacţiuni care

prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală. Studiul crimei ca act

individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează

cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.

Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului

personalităţii infractorului, a situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşeşte

fapta antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex

al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală. Această problematică

este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială, la fel ca şi fapta

licită, este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între

personalitatea individului şi situaţia concretă de viaţă.123

În consecinţă, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în

planul personalităţii infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de

viaţă, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunţate

anterior. În criminologie, teoriile care abordează etiologia infracţiunii acordă

valori diferite rolului acestor factori. Astfel, teoriile grupate în orientarea bio-

psihologică pun accentul pe importanţa personalităţii infractorului. Pe de altă

parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale,

considerând că între personalitatea infractorilor şi aceea a noninfractorilor nu

există deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat

apariţia personalităţilor discordante, deviante, antisociale.124

Studiind rolul factorilor individuali în geneza infracţiunii, criminologia

operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a

122 V.Dragomirescu,op.cit.,p.54.123 Ov.Bădina,G.Basiliade,Cunoaşterea personalităţii infractorului minor şi strategia cercetării delincvenţei juvenile,Ed.Ministerului de Interne,Bucureşti,1970,p.34.124M.Petcu,op.cit., p.198

59


personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care

înglobează noţiunea psiho-socială de personalitate şi noţiunea juridico- penală

de infractor.

2.Personalitatea.

Personalitatea este un concept operaţional descriptiv care înfaţişează

rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei la lume, cu scop de conservare şi

dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura

biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii

dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului

(factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social(factorii exogeni).

Dispoziţiile individuale native care constituie premisa formării personalităţii sunt

influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care

se dezvoltă fiinţa umană. Fără îndoială, structura psihologică a individului nu

poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în

afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Ca şi în cazul indivizilor corecţi, care nu au încălcat legea penală,

personalitatea delincventului are trei componente: aptitudinile, temperamentul şi

caracterul.

2.1. Aptitudinile. Constituie toate acele însuşiri psihice individuale care

condiţionează reuşita îndeplinirii unor activităţi fizice sau intelectuale.

Pentru aceste însuşiri, deşi se formează sub influenţa condiţiilor de mediu,

importanţa cea mai mare în acest proces o are factorul ereditar, individual,

preluând genetic predispoziţiile anatomo-fiziologice necesare reuşitei unor

activităţi. S-a constatat că printre părintii criminalilor, sunt mai mulţi alienaţi,

epileptici, alcoolici, decât printre acei ai oamenilor normali; ereditatea paternală

este mult superioară celei maternale. Ereditatea cârmuieşte proporţiile sistemului

nervos, influenţează dimensiunile generale,volumul şi circumvoluţiunile creierului.

Unii autori consideră că toate manifestările, actele omului, şi prin urmare

şi criminalitatea, sunt în relaţie cu ereditatea. Influenţa eredităţii asupra

criminalităţii este primordială. Privită din punctul de vedere al transmiterii

defectelor şi calităţilor din generaţie în generaţie, problema eredităţii în specia

umană capătă o importanţă deosebită. Toate dispoziţiile organice, funcţii, boli,

durata vieţii sunt un patrimoniu care mai mult sau mai puţin se moşteneşte

60


din generaţie în generaţie. Anumite caractere patologice se moştenesc dar

ereditatea lor poate fi totuşi înlăturată printr-un control exercitat asupra

descendenţilor.

Criminalitatea rezidă într-o actualizare a potenţialului organo-sufletesc a

personalităţii criminalului în urma influenţelor mediului: factori ereditari(interni) şi

factori externi. Dispoziţiile, înclinaţiile negative moştenite le putem modifica prin

educaţie şi voinţă. Aşadar, criminalitatea nu este ereditară. În cazul în care

crima ar fi ereditară, criminalii ar trebui să descindă din părinţi criminali. Ori,

sunt numeroşi criminali ai căror părinţi sunt oameni oneşti. În concluzie, există

influenţă a eredităţii asupra sănătăţii fizice şi morale a copiilor, dar aceasta se

poate modifica, nu este fatală.125

Admiţând că omul(inclusiv delincventul) este o creaţie a mediului în care

trăieşte, rezultă că personalitatea sa, deşi bazată pe trăsăturile biologice şi

psihologice moştenite ereditar, se desăvârşeşte la sfârşitul maturizării sale

biologice şi sociale prin învăţare şi asimilare treptată a modelului socio-cultural

din care face parte, aproximativ în jurul vârstei de 20-25 de ani. Socializarea

indivizilor va fi pozitivă sau negativă în funcţie de factorii pozitivi sau negativi

sociali preexistenţi care influenţează conduita acestora. Important este că nu

există o personalitate predestinată crimei, ea formându-se de-a lungul unui

proces lent de degradare morală(sau de asimilare preponderent a valorilor

imorale) care-l conduce în final la comiterea actului criminal. Este adevărat că

influenţa valorilor morale negative asupra personalităţii individuale este cu atât

mai mare, cu cât acesta este mai tânăr şi trăsăturile de caracter sunt

dominant negative.126

Problema aptitudinilor prezintă interes în criminologie, în cazul delictelor

comise, în practicarea unor profesiuni şi care din lipsa acelor însuşiri psihice

individuale, care să asigure reuşita activităţilor întreprinse(cum sunt cele de

conducător auto sau de medic), conduc la comiterea de infracţiuni cu pericol

social ridicat.

2.2. Temperamentul reprezintă ansamblul particularităţilor psihice prin care

persoana răspunde sau rezistă la excitanţii exteriori, el reprezentând de

fapt gradul de adaptabilitate la mediu.

125 Gh.Mihai, V.Popa, op.cit., p.118126 Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Ed.Naţional, 2001, p.116-117

61


Specialiştii apreciază că temperamentul are o provenienţă preponderent

ereditară şi constituie fundamentul aptitudinilor şi caracterului fiecărui individ.

Hipocrat, încă din sec. al IV-lea i.Hr, împărţea oamenii în :

- colerici, adică puternici, explozivi, excitabili şi nestăpâniţi.

- sanguinici, vioi, mobili, dar şi echilibraţi.

- flegmatici, rezistenţi, lenţi şi capabili de multă stăpânire.

- melancolici, sensibili şi uşor influenţabili.

Cu toate acestea, oamenii nu pot fi perfect împărţiţi în aceste tipuri de

temperament, existând de fapt un amestec de temperamente pentru acelaşi

individ, motiv pentru care psihologia modernă a îmbunătăţit această clasificare,

stabilind şi alte tipuri de temperament, cum sunt : amorf, pasional, apatic şi

nervos. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în

etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de ştiinţa contemporană

care arată că nu există tipuri pure de temperament şi că aceste tipuri conţin

atât trăsături pozitive cât şi negative.

Fapta sau acţiunea de săvârşire a crimei poate lua forma unei acţiuni

energice, viguroase sau molatece, forma impulsivă, explozivă sau stăpânită ori

controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte de

formă ale vieţii psihice, de temperament, manifestat în orice crimă. Mişcările

rapide, explozive ori lente, controlate, stăpânite sau nestăpânite sunt însuşiri de

temperament al fiecărui criminal. Astfel de însuşiri sunt importante, fiindcă, mai

întâi, ele sunt de durată şi constante şi caracterizează modul de manifestare

şi, în al doilea rând, ele contribuie, alături de mobiluri, la comiterea crimei,

binenţeles într-o măsură mai mică, dar au o contribuţie. Despre natura

însuşirilor de temperament, ştiinţa psihologiei arată că ele sunt, în cea mai

mare măsură, de origine ereditară.

Temperamentul nervos, exploziv ori temperamentul energic sau lent sunt

înnăscute şi mai puţin dobândite.127

2.3. Caracterul este constituit din totalitatea însuşirilor psihice, morale,

esenţiale şi stabile ale persoanei, exteriorizate prin comportament,

reprezentând atitudinea şi poziţia individului.

Ele sunt categorisite ca pozitive(bunătatea, altruismul, hărnicia, curajul, modestia

etc.) şi negative(egoismul, avariţia, lenea, agresivitatea, invidia, răutatea etc.).

127 Aurel Dincu, Criminologie, Universitatea Bucureşti, 1984, p.172

62


Caracterul este influenţat de temperament şi de aptitudini, formarea sa fiind

influenţată de ereditate dar în mod determinant de factorii de mediu în care

traieşte şi se formează individul.

Aceştia sunt: familia, şcoala, locul de muncă şi societatea, factori care-l

influenţează decisiv. Caracterul este considerat “nucleul” personalităţii şi din

punct de vedere criminologic, această componentă a personalităţii este cea mai

importantă.

Cecetătorii criminologi au observat că în condiţii de mediu concret identice,

indivizii cu un caracter în care domină trăsăturile pozitive, acţionează corect

neîncălcând legile penale, în timp ce indivizii al căror caracter este dominat de

trăsături preponderent negative, caracterizaţi în principal de egocentrism,

labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă, comit cu mare frecvenţă delicte.

Toate aceste trei componente ale personalităţii se exprimă în mod

constant în conduită, aceasta reprezentând manifestările concrete ale individului

prin care îşi exteriorizează viaţa psihică.

Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi

cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, ce

evoluează în timp într-un ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni.

Plecând de la această realitate, în analiza structurării în sens antisocial a

personalităţii umane, controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor

individuali(endogeni), fie mediului social(factorilor exogeni). Cu toate că astăzi

nu se mai afirmă că anumiţi indivizi se nasc infractori, rolul factorilor individuali

nu este complet neglijat, datorită rolului de “filtru” pe care îl joacă diversele

componente ale personalităţii.

Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei

personalităţi predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi

neexistând o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad cu determinare

multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere

ale vieţii sociale(familie, şcoală, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea

nondelincventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea

acordată acestora. Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o

influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei

s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă.128

128 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.206

63


3. Familia.

Reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în

structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două

funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai

societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor. Dacă socializarea primară se

referă la asimilarea principalelor valori şi norme sociale prin intermediul

primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă ale copilului, stabilizarea

personalităţii adultului impune trecerea de la socializarea primară la

socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate de noua poziţie

socială care impune imperative noi.

În mediul familial întâlnim, pe lângă deschideri civilizatoare, conforme cu

normele moralei, religiei şi justiţiei, procese formative spre acte criminale. În

mare parte, părinţii sunt sau ignoranţi, procedând cât se poate de greşit în

formarea personalităţii copiilor sau sunt dominate de vicii exercitând influenţe

negative asupra copiilor; sau sunt prea ocupaţi cu activităţile personale

(serviciu, distracţii), încât să se mai poată îngriji de educaţia copiilor sau sunt

indolenţi faţă de problemele familiei şi dificultăţile sale economico- financiare

sau brutalizează copiii, deformându-le psihicul şi astfel îi educă în spiritul

deviaţiei, infracţionismului. Deci, asemenea situaţii- premise nefavorabile, proprii

unor medii familiale, pot degenera, prin intermediul personalităţii umane, în

factori criminogeni.

Dacă totuşi efectele educaţiei şi instrucţiunii greşite sau a lipsei de

instrucţie şi educaţie nu sunt atât de dezastruoase în societate se datorează

faptului că sunt eliminate şi se pierd parţial prin autoeducaţie şi autoinstrucţie,

prin intermediul acelor elemente ereditare pozitive caracteristice personalităţii

umane, precum şi prin intervenţia unor factori exogeni ulteriori, favorabili

educaţiei şi instrucţiei(şcoală, biserică etc.). Câţi oameni nu ar fi devenit corupţi,

vicioşi, criminali, din cauza educaţiei şi instrucţiei nefavorabile sau lipsei de

educaţie şi instrucţie familială dacă nu ar fi ajuns într- un mediu social

necriminogen(şcolar sau loc de muncă), unde şi-au pierdut deprinderile

infracţionale, prin bunul lor simţ înnăscut, prin educaţie şi instrucţie, prin

adaptarea personalităţii lor la mediul social general dominat de instituţiile

ordinii de drept.129

129A.Dincu,op.cit., p.164

64


Având în vedere că familia este primul intermediar în relaţiile cu

societatea şi constituie matricea care-i imprimă minorului cele mai importante

şi mai durabile trăsături caracteriale şi morale, orice carenţă a grupului familial

sau tendinţele de dislocare a stabilităţii şi coeziunii ei sunt perturbatoare, în

cel mai înalt grad, pentru copil, inducându-i acestuia o serie de tulburări de

personalitate şi comportamente deviante. Numeroase cercetări au arătat că

există legături strânse între structura familiei şi conduitele delictuale ale

minorilor.

Printre factorii cei mai frecvent asociaţi cu familia ca factor criminogen

pot fi amintiţi următorii: dezorganizarea familiei(prin deces, divorţ sau abandon),

ataşamentul părinţilor(acceptare-respingere, identificare, afecţiune), comunicarea în

familie(exprimarea sentimentelor, discuţii diverse), atmosfera căminului(dispute),

supravegherea exercitată de părinţi(cunoaşterea activităţii şi a prietenilor

copilului), metodele disciplinare utilizate(pedepse corporale, închiderea în casă)

şi existenţa unor reguli de conduită(ore de repaus, program de învăţătură).

Deci, cu cât există mai mult ataşament şi supraveghere parentală, cu

atât conduita delincventă juvenilă va fi mai puţin prezentă. Dimpotrivă, cu cât

pedepsele vor fi mai grave(violente), cu atât creşte riscul acestei conduite.

Factorul cel mai strâns legat de comportamentul delincvent este supravegherea

parentală, asociat, pe de- o parte cu comunicarea familială şi, pe de altă parte,

cu ataşamentul părinţilor. Aceşti doi factori se susţin reciproc pentru a facilita

o atmosferă neconflictuală în cămin. Factorul criminogen cu influenţa cea mai

determinantă, indiferent de structura familiei, este, deci, absenţa controlului

parental.130

4. Şcoala.

Spre deosebire de socializarea din cadrul familiei, unde predomină

relaţiile primare şi emoţionale dintre părinţi şi copii, socializarea în cadrul

şcolii are loc într-un climat dominat de “neutralitate afectivă” care imprimă

acestui proces caracteristici şi finalităţi aparte de cele ale altor instanţe

socializatoare. ”Alături de familie, şcoala reprezintă cel mai puternic factor de

socializare, fiind totodată, prima instanţă de solicitare socială şi poartă de

acces către însuşirea şi învăţarea sistematică a normelor, valorilor şi regulilor

130 Grecu Florentina, op.cit., p.197-198

65


de conduită dezirabile.”131

Implicând educarea datoriilor şi responsabilităţilor morale, socializarea în

cadrul şcolii este caracterizată de două etape principale, aflate în strânsă

legatură una cu alta :

- trecerea de la o formă de activitate dominantă– jocul - la alta cu caracter

social, care presupune o serie de obligaţii, datorii şi răspunderi;

- conştientizarea poziţiei sociale în colectivitate, care este legată de

dobândirea semnificaţiilor morale ale propriului comportament şi ale

conduitelor celorlalţi.

Experienţa în cadrul şcolii este, deci, un gen de “micromaturizare” a copilului,

care îi permite să facă trecerea de la un climat considerat “protectiv”, în

pofida carenţelor şi disfuncţiilor sale, la unul “neutru” emoţional.

Legătura între şcoală şi familie este însă esenţială, pentru că, de cele

mai multe ori, carenţele educaţionale din familie au efecte favorizante asupra

inadaptării şcolare a copilului. La rândul lor, cadrele didactice nu reuşesc,

întotdeauna, să găsească metodele cele mai potrivite pentru a ameliora

efectele negative ale stilului educativ al părinţilor.132

Lombrosso consideră că instrucţia şcolară şi măreşte şi micşorează

criminalitatea societăţii în contexte variabile. Teoriile secolului al XX– lea susţin

că mediul şcolar, prin valenţele sale instructive– educative, contribuie la

formarea personalităţii umane, practica socială probând că ştiinţa de carte

serveşte mai mult binelui şi progresului social, decât răului criminal. Instrucţia

imprimă personalităţii umane reflecţie, chibzuinţă, prevedere, cinste şi onestitate

etc. care reţin pe om de la săvârşirea de fapte din domeniul criminalităţii. În

atare situaţie, spunem că instrucţia asigurată prin sistemul şcolar general este

adversara criminalităţii societăţii contemporane. Cu toate laturile sale

contradictorii, instrucţia generală ajută mai mult comportamentelor umane

civilizate, legale, decât criminalităţii societăţii.

Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv din familie, suferă nu de puţine

ori de didacticism şi formalism. Educatorii adesea pierd din vedere în

modalităţile educative utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii

de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă” faţă

131 D.Banciu,S.M.Rădulescu, M.Voicu, Adolescenţii şi familia, 1987, p.114132D.Banciu,S.M.Rădulescu,M.Voicu,op.cit., p.234

66


de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai” canalului cognitiv,

printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive,

motivaţionale. Tratamentul discriminatoriu în aşa– numitele cazuri de “copii–

problemă”, şi în special a celor proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi

prin tendinţele deviante necesită intervenţii educative susţinute şi competente.

Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii- problemă, ci de “problemă

educativă”, care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici

într-un caz rezolvare comodă tradiţională de “pasăre” a lor de la o şcoală la

alta.

Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări

de indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectate în

rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se caracterizează în principal prin

perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive şi atitudinale ale

personalităţii. Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului şcolar,

dar şi realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de educare a copiilor

cu devieri comportamentale, în atitudini psihologizante, de etichetare a

personalităţii acestora ca fiind needucabilă. De asemenea, trebuie să evite

tratarea sociologizantă, de considerare a problemei de integrare şcolară şi

socială, de apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin

capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile creative ale

acestora.133

5.Profesia.

Prin ea însăşi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvenţa

prin asigurarea unor venituri oneste. Cecetările întreprinse asupra cauzelor

infracţiunilor comise cu violenţă relevă că majoritatea subiecţilor activi au un

statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o

calificare profesională. 134

Educaţia morală, realizată conjunct de familie, şcoală, biserică, mass-media

etc., opune o rezistenţă puternică proliferării criminalităţii în societate; când

instrucţia şi educaţia nu împiedică criminalitatea, o modifică, dându-i o formă

atenuată, mai rezonabilă şi mai puţin destabilizatoare.

Prin asemenea consecinţe modificatoare şi transformatoare, spunem deci

133 Mărioara Petcu, op.cit., p.154134Grecu Florentina,op.cit., p.209

67


că educaţia, instrucţia, religia, cultura etc. îngreunează apariţia şi menţinerea

acestui fenomen social– dăunător şi îi imprimă forme specifice de menifestare.

Aceasta cu atât mai mult cu cât influenţa civilizaţiei asupra criminalităţii este

în general asemănătoare cu aceea a instrucţiei135. O teză unanim admisă de

ştiinţa modernă este că civilizaţia contemporană produce mutaţii uimitoare în

toate domeniile societăţii, mai puţin în diminuarea criminalităţii. Ea ne-a adus

forme noi, cu cât mai sublimate, cu atât mai antiumane: terorismul religios,

terorismul de stat, violenţa în numele drepturilor omului, comerţul cu arme,

traficul de copii, pornografia etc.

Secţiunea a III – a

PARTICULARITǍŢILE FACTORILOR INTERNI ÎN CAZUL DELINCVENŢEI

JUVENILE

1. Consideraţii generale.

Conduitele delincvenţiale, deşi sunt diferite, corespund unor unităţi de

comportament susceptibile de repetare(uneori stabile), individualizând astfel

acţiunile criminogene.

În activitatea psiho- acţională a delincventului există unele trăsături şi

particularităţi individuale, diferenţiale. Temperamentul, aptitudinile şi caracterul

(formaţiuni psihice complexe şi sintetice) s-au dezvoltat diferit de la individ la

individ, însă prezintă o structură comportamentală afectivă şi cognitivă relativ

stabilă, devenind trăsături definitorii ale personalităţii delincvenţiale.

Particularităţile psihicului de cunoaştere a mediului delincvenţial sunt

diferenţiate de la individ la individ şi vor constitui fundamentul trăsăturilor

psihice care individualizează delincventul sub influenţa mediului ambiant, a

culturii şi educaţiei.

Pe fondul biologic ereditar, dezvoltarea deprinderilor delincvenţiale nu se

limitează la acele modificări ale comportamentului care sunt legate de interese

individuale ci de modificarea condiţiilor de viaţă, a formelor şi felului activităţii

sociale prestate precum şi a rezultatelor acesteia(ca formă de răspuns la

solicitările mediului social).

Reacţiile comportamentale dobândite sau învăţate reprezintă particularităţi

stabile şi caracterizează în mod genetic structura psihică a individului,

trăsăturile definitorii ale personalităţii. În structura psihică a fiecărui delincvent

135 Gh.Mihai, Vasile Popa, op.cit., p.166

68


se regăsesc forme diferite de ierarhizare a însuşirilor individuale, întărite prin

rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acţiuni

agresionale. Conceptele de stimuli, condiţionare, probabilitate a reacţiei de

răspuns exprimă integrarea unitară a variatelor tendinţe psihice care

conturează comportamentul agresional, personalitatea agresorului, sub influenţa

mediului ambiant, a experienţei individuale.136 Stabilirea caracteristicilor

comportamentale(rezultat al cunoştinţelor, deprinderilor, aptitudinilor, intereselor,

motivaţiilor acţionale provenite din sfera socială), un anumit sistem de valori

transmise delincventului de către societate(prin familie, grup social, instituţii de

culturalizare şi instrucţie) generează individualitatea delincvenţială, integrate unui

anumit statut, conturându-i un rol determinant.

Procesul de asimilare a normelor de conduită137(rezultate din procesele

de constituire şi dezvoltare socială) se evidenţiază prin comportamentul

individual(proces psihic de acceptare şi de însuşire a experienţei sociale, a

celei individuale şi a unui sistem general de valori), prin organizarea dinamică

a proceselor cognitive precum şi prin influenţa educaţională permanentă a

mediului ambiant, realizându-se trecerea de la individualitate spre personalitate.

În acest mod se structurează şi se stabilizează trebuinţele delincvenţiale,

raportul dintre voinţă, afectivitate şi impulsurile egoiste, se definitivează

trăsăturile temperamentale(ca manifestări nediferenţiate ale fondului biologic) şi

trăsăturile caracteriale(ca însuşiri constante şi profunde ale structurii psihice).

Ambianţa externă influenţează ritmul procesului de adaptare delincvenţială,

putând să modifice direcţia fenomenului agresional, etapele desfăşurării

acestuia, modul particular de adaptare şi integrare a delincventului la grupul

agresional, realizând statutul comportamental delincvenţial.

Construirea unui model comportamental abstract al procesului criminogen

(prin însuşirea deprinderilor mediate de interese specifice criminogene şi

contactul permanent cu ambianţa agresională) situează delincventul pe o

anumită poziţie în structura ierarhică a unui grup agresional, condiţionându-i

exercitarea unui anumit rol, a unei funcţii în cadrul ambianţei criminogene

(dependente de sex, vârstă, profesie, aptitudini, gradul de cultură, de normele şi

obligaţiile impuse) şi îl integrează într-un sistem de valori negative. Un aport

136 I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.35137 A.Dicu, E.Dimitriu, Probleme de psihologie a educaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p.69

69


specific de formare a delincventului îl aduce mediul(familia şi socialul) în

sensul tolerării şi acordării unei anumite semnificaţii morale a particularităţilor

dinamico-energetice şi a comportamentului delincvenţial(cu variaţii individuale

care pot fi neglijate), a naturii relaţiilor pe care le stabileşte individul. 138

2. Particularităţile individual – tipologice temperamentale.

Adaptarea delincventului minor la condiţiile ambientale este elaborată de

dinamica proceselor şi însuşirilor psihice individuale volitive, afective şi de

cunoaştere precum şi de modelare a acestora, în funcţie de particularităţile

sistemului nervos. Interdependenţa proceselor nervoase(excitaţia şi inhibiţia),

mobilitatea acestora determină echilibrul sistemului nervos(neechilibrat sau

excitabil – dacă procesul excitaţiei este mai puternic decât procesul inhibiţiei şi

echilibrat când cele două procese sunt egale, între aceste două forme existând

o multitudine de variante intermediare).

Activitatea psihică individuală reprezintă reflectarea mediului delincvenţial,

raporturile dintre trebuinţele individului şi mediu, reglarea conduitei

comportamentale, evidenţiind conexiunea acestor elemente cu caracter social

derivat sau primat. Particularităţile psihicului sunt determinate de activitatea de

cunoaştere, comună tuturor indivizilor însă diferenţiată în exprimarea

sentimentelor, gândurilor, actelor şi atitudinii sociale faţă de fenomenele sociale.

Deşi comportamentul individual este diferenţiat, depinzând de condiţiile sociale,

în esenţă este relativ stabil ţinând de legile generale ale activităţii psihice, de

intensitatea acestora, încadrându-se în următoarele forme temperamentale:

coleric, sanguin, flegmatic şi melancolic.139

Atitudinea psiho-afectivă a delincventului coleric– sanguin este exprimată

de năzuinţe, trebuinţe şi interese datorate voluntarismului, impulsivităţii,

supraexcitării. Acţiunile, chiar dacă sunt reglate de un scop conştient, se vor

desfăşura sub forţa impulsurilor, dereglând conduita, profilul voliţional al

delincventului.

Trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă reprezintă o

trăsătură a actului voluntar– specifică delincventului coleric, realizând profilul

psihic al acestuia(intensificându-i sau slăbindu-i actul de voinţă). Acţiunea

impulsivă care se reflectă în comportamentul colericului, nu evidenţiază, în mod

138 N.Mitrofan şi colab., Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, p.49139Al.Roşca, Psihologia copilului, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p.583-585

70


nemijlocit, motive sau stimulări conştiente privind mediul social, fiind motivată de

prezenţa contradicţiilor interne ale ansamblului, de tendinţe individuale. În toate

actele delincventul coleric apreciază că i-au fost afectate interesele şi

trebuinţele fiind nevoit să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu

mediul social, dar în sensul declanşării acţiunii indiferent de consecinţe. În

perioada de dominare a predispoziţiilor agresionale, delincventul minor îşi

manifestă tendinţele contradictorii fapt care determină înclinaţiile, pentru a se

ajunge la comportamentul- etalon.

Exersarea însuşirilor native, cu deplină consecvenţă, într-o anumită

activitate, generează aptitudinile pentru acea activitate, însă delincventul coleric

abandonează scopul principal şi determinant al acţiunii în aceeaşi măsură în

care a acceptat şi practicarea acesteia. Concepţia sa, în esenţă speculativă,

despre mediul social şi raporturile cu acesta formează profilul psihic al

personalităţii modificând, sub aspect calitativ, actul voluntar(colericul fiind

rezultatul propriei sale activităţi).140

Individualismul colericului îşi pune amprenta şi asupra modului conştient

sau voluntar de realizare a actului, între pozitivitate sau negativitate, prin

negarea realităţii şi configurarea unei tendinţe specifice care delimitează şi

poate restrânge voluntarismul.

În executarea actelor voluntare, acceptând conflictul, delincventul coleric

este impulsiv şi agitat. Activitatea obişnuită se realizează într-o “agitaţie

motrică” permanentă iar trăirile emotive sunt intense şi clar exprimate, cu

abandonări ale scopurilor voluntare iniţiale. Voinţa, ca formă specială de reglare

a acţiunilor individuale determină o orientare spre dezechilibru, condiţionează

îndrăzneală pentru un motiv oarecare. Devenit conştient de un mobil

criminogen îşi va regla conduita într-un mod dezordonat, mecanismul psihologic

fundamental oferind concluzii contradictorii, însă necesare vindecării psihice şi

emoţionale.

Reflectarea conştientă a agresivităţii se regăseşte în capacitatea

individului de a răspunde la anumite influenţe adoptând reguli din experienţa

agresională în care se păstrează procese contradictorii. Comportamentul

colericului se poate modifica în sensul dobândirii unor însuşiri pozitive

schimbând astfel procesele psihice(spre echilibru şi stabilitate). ”Pentru

140Al.Roşca,op.cit., p.585

71


temperamentul coleric sunt caracteristice: dispoziţiile de supraexcitare spre

<explozii>, efectuarea discontinuă a activităţii.”141 Acest mod de executare a

oricărei acţiuni sociale îşi pune amprenta şi asupra personalităţii delincventului

în etapele devenirii psihice a acestuia, prin raportarea continuă la experienţa

proprie, la rolul reformativ al culturii şi educaţiei. Un asemenea aport de

complementaritate caracterizează delincventul minor în toate actele agresionale

exercitate, colericul renuntând la “frânele” care opresc impulsivitatea,

comportamentul acestuia devenind mai neechilibrat(susţinând că pornirile

impulsive nu reprezintă reacţii ale iraţionalului, ci, dimpotrivă, acestea sunt

rezultatul moralei individuale care trebuie să aibă satisfacţia de a învinge

obstacolele sociale).

Exacerbarea executării “actelor necugetate” duce la menţinerea raportului

de agresivitate, a unei etici a renunţării la pozitivitate, în mod flagrant, opusă

concepţiei sociale de controlare a pornirilor impulsive. Reglarea actelor

voliţionale sau conştiente ale melancolic- flegmaticului se realizează printr-o

atitudine afectivă interiorizată şi tendinţa generală de a evita stările de

tensiune şi încordare psihică “scopul şi mobilul acţiunii fiind urmărite în mod

real, conştient”. Orice proces emoţional implică o anumită exersare a mobilităţii

proceselor nervoase, delincventul melancolic sau flegmatic dovedind o

rezistenţă deosebită la eforturi(fizice sau intelectuale), de durată. Sentimentele şi

emoţiile prezintă o anumită stabilitate, valoarea acestora fiind definită de

caracterul relaţiilor stabilite cu alţi indivizi, cu realitatea obiectivă. Concentrarea

asupra modalităţii de realizare a acţiunii- inacţiunii delincvenţiale se exprimă

prin mobilitatea proceselor nervoase: calm în acţiune şi reflecţie, perseverenţă

în realizarea mobilului şi scopului iniţial prin adaptarea la diferitele interacţiuni

sociale. Deşi prin schimbarea împrejurărilor în care se desfăşoară acţiunea-

inacţiunea agresională se condiţionează în mod obiectiv orientarea finalizării

acesteia, totuşi, în cazul delincventului flegamatic având deprinderile formate se

va ajunge la controlarea voluntară a proceselor interne. Există astfel

posibilitatea pentru acest tip comportamental de a menţine capacitatea psiho-

comportamentală prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental şi reactivarea

stărilor acţionale necesare în anumite momente. Aceste manifestări considerate

a fi tipice melancolicului- flegmatic derivă din stări ale conştiinţei individuale

141 Al. Roşca, op.cit., p.281

72


precum şi ale capacităţii sistemului nervos(determinate de puterea de a alege,

de a hotărî).142

Modelarea situaţiilor comportamentale are ca obiect înlăturarea timidităţii

şi izolării pentru a se ajunge la finalitate adaptivă în raport cu mediul social

prin analiza, sinteza şi generalizarea rezultatelor acţiunii, precum şi a motivaţiei

acestora. Melancolic- flegmaticul se adaptează condiţiilor externe realizând

ideile, aspiraţiile, idealurile printr-o activitate variată, reconsiderându-şi în

permanenţă finalităţile acţionale. Interpretarea şi înţelegerea semnificaţiilor

subiective ale comportamentului delincventului melancolic- flegmatic dezvăluie

scopul şi mobilul agresional, specificul acestora, precum şi capacitatea de a

elabora un mod nou de operare.

3. Particularităţile individual – tipologice de caracter.

Convingerile individuale se află în interacţiune cu mediul social astfel

încât pot deveni rigide, inflexibile sau dependente de mediu, determinând

reglarea activităţii şi a conduitei individului delincvent. Unele trăsături psihice

devin constante în modul de reflectare a realităţii în activitatea practică

constituind, în ansamblu, caracterul individului. Legătura proceselor psihice în

redarea însuşirilor intelectuale, afective şi volitive este esenţială întrucât prin

permanentizare devin trăsături de caracter dar şi a particularităţilor activităţii

nervoase superioare. Cunoscând trăsăturile de caracter ale delincventului minor

se va putea prevedea comportamentul probabil în situaţii specifice, întrucât

aceste trăsături exprimă o atitudine stabilă faţă de mediul ambiant.143

Raportarea comportamentului individual, în mod constant, la realitatea

obiectivă este influenţată de tipul de sistem nervos, după cum individul

aparţine unui temperament şi se manifestă prin adoptarea unei anumite

atitudini privind realitatea. Prin caracter se exprimă esenţa morală şi valoarea

individului ca element al socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea

individului faţă de exigenţele mediului social precum şi din voinţa individuală

(independenţa în gândire şi acţiune, perseverenţa, spiritul de aventură).

Reglarea conştientă şi inconştientă a conduitei delincventului minor sub

aspectul însuşirilor intelectuale, afective şi volitive constante defineşte concepţia

şi atitudinea delincventului faţă de sine însuşi şi de societate. Acest

142 I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, G.Tănăsescu, op.cit., p.37143I.Tănăsescu,C.Tănăsescu,G.Tănăsescu,op.cit., p.38

73


conglomerat de orientări conţine: năzuinţe, dorinţe, acte şi acţiuni voluntare,

calităţile voliţionale individuale.Tendinţele variate care se manifestă în acţiunea

şi gândirea delincventului(sentimentele, motivaţia, scopul conduitei) sunt rezultatul

orientării personalităţii delincvenţiale.

Conţinutul şi forma gândirii acţiunii delincventului pot fi pozitive şi

negative, fiind social condiţionate de mediul ambiental precum şi de tendinţa

de intransigenţă sau de concesie faţă de reflectarea acestora în opinia

socială. Adoptarea conştientă a unui scop şi realizarea acestuia în mod

personal relevă principialitatea(norme şi reguli) în raporturile cu alţi

indivizi(grupismul, individualismul). Tendinţa spre sociabilitate (datorită identităţii

de preocupări şi interese agresionale) sau spre însingurare este generată de

necesitatea de a înlătura frământările interne, de atitudinea faţă de alţi indivizi,

faţă de faptele acestora prin raportarea la faptele proprii.144

Deşi trăsăturile de caracter sunt influenţate de educaţie, delincventul

minor îşi supraevaluează actele, ignorând convingerile grupului, devenind trufaş,

autoritar şi lipsit de consideraţie faţă de ceilalţi indivizi. Obişnuinţa de

comportare independentă, prin exersarea actelor delincvenţiale devine o însuşire

a caracterului agresional şi contribuie la formarea unei personalităţi

delincvenţiale. În absenţa unei semnificaţii sociale a actului criminogen se va

ajunge la împlinirea unei satisfacţii prin realizarea mobilului infracţional,

perseverenţa în acţiuni negativiste.

Tendinţa de imitaţie în urmărirea ideilor şi actelor criminogene,

sugestionabilitatea faţă de influenţa în formarea agresională determină

deprinderile negativiste care devin forţe motrice în procesul criminogen,

delincventul adoptând sensul negativ al conceptelor de fermitate, curaj şi spirit

de organizare. Concepţia despre viaţă va deveni rezultatul sistemului unitar al

trăsăturilor de caracter(complex de norme, principii şi reguli criminogene),

explicând concordanţa dintre gândirea şi fapta agresională. Caracterul

delincventului minor se formează în tendinţa încălcării normei morale şi legale,

a ceea ce este interzis, a ceea ce are o semnificaţie negativă.

Dezvoltarea motivelor agresionale145, ca însuşiri stabile ale personalităţii

(însuşiri temperamentale şi caracteriale) începe din momentul renunţării la

144Al.Roşca,op.cit., p.590145 N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994

74


conceptele morale, a participării la fapte negative şi contradictorii consolidate

pe principii ilicite, regăsindu-se în aptitudinile şi activităţile individului. Realizarea

unei personalităţi orientate spre trăsături agresionale se datorează conflictelor

cu mediul social şi devine relevantă, prin necorelarea dintre actele realizate,

motivaţia subiectivă negativistă şi rezultatul antisocial imediat.

75


Capitolul IV

DELINCVENŢA JUVENILǍ ÎN ROMÂNIA

Secţiunea I

DINAMICA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎNAINTE ŞI DUPǍ ANUL 1989

1.Aspecte generale.

Spre deosebire de alte ţări, inclusiv Statele Unite, delincvenţa juvenilă în

România are o serie de trăsături distincte. Păstrând proporţiile necesare,

determinate de necesitatea de a lua în considerare particularităţile naţionale,

tradiţiile istorice şi caracteristicile cu caracter demografic sau politico- economic,

comparaţiile între aceste ţări şi România par oarecum hazardate. Aceasta cu

atât mai mult cu cât România s-a confruntat, în ultimii 50 de ani, cu o politică

penală “specială”, derivată nu atât din imperative juridice propriu– zise, cât mai

ales din raţiuni politice şi ideologice. Acestea au influenţat nu numai

caracteristicile economice şi politice ale “sistemului”, dar au oferit o configuraţie

specifică politicilor în materie de justiţie pentru tineri, influenţate între altele şi

de politică demografică aberantă a fostului regim comunist. Pe de altă parte,

inexistenţa unei separări a puterilor în stat şi absenţa societăţii civile au fost

elemente determinante pentru intervenţia politicului în activitatea justiţiei, cu

toate consecinţele negative rezultând din această imixtiune.146

Nu în ultimul rând, familia din România s-a confruntat cu numeroase

dificultăţi, generate de o stare economică precară, care au accentuat

problemele abandonului şi instituţionalizării minorilor.

De aceea, amploarea fenomenului de delincvenţă juvenilă şi numărul

mare de copii ai străzii, în România postcomunistă, constituie o problemă

socială de stringentă actualitate în raport cu care nici politica penală, nici

politicile sociale nu au găsit încă soluţii satisfăcătoare. Paralel, amplificarea

fenomenului de inadaptare socială a minorilor şi adolescenţilor, în România

146 Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 347

76


ultimului deceniu, constituie un aspect acut şi problematic ale cărui efecte se

resimt dramatic la nivelul întregii societăţi. Impactul reformei economice asupra

familiei româneşti a fost şi este extrem de dur, determinând creşterea gradului

de sărăcie, deteriorarea climatului educaţional şi afectiv, amplificarea violenţei

între partenerii de cuplu, maltratarea copiilor şi chiar dezorganizarea grupului

familial, ca atare.

În perioada regimului totalitar din România, delincvenţa juvenilă a

constituit o problemă socială şi un fenomen complex, rezultate din interacţiunea

unor cauze sociale şi individuale şi a unor condiţii favorizante, dar care au

fost ignorate sau chiar negate uneori de către factorii cu funcţii de răspundere

în domeniul aplicării legislaţiei sau al socializarii morale a tineretului. Deşi,

uneori, se recunoştea existenţa unor manifestări delincvente în rândul tinerilor,

acestea erau minimalizate în raport cu situaţia delincvenţei juvenile din alte

ţări(mai ales cele “capitaliste”), factorii de control social insistând asupra

necesităţii sporirii “fermităţii şi combativităţii faţă de influenţele ideologiei

burgheze, faţă de manifestările unor mentalităţi învechite, retrograde, cu influenţe

mistice.”147 Pentru acest motiv, politica de combatere şi prevenire a delincvenţei

în rândurile tinerilor se axa, preponderent, pe intervenţia factorului educativ şi

de conştiinţă, pe necesitatea respectării din “convingere” a normelor socialiste

de muncă şi viaţă, pe educarea tinerilor în “spirit revoluţionar” etc.

Deşi într-o serie de ţări, multiplele aspecte(etiologice, predictive,

recuperative) ale delincvenţei juvenile au fost abordate atât în plan teoretic cât

şi practic de către sociologi, psihologi şi criminologi, în România de atunci,

asemenea studii şi cercetări au fost destul de timide, cu unele excepţii nefiind

elaborate metodologii şi modele explicative de investigare interdisciplinară a

diferitelor forme de manifestări delincvente în rândul minorilor şi tinerilor.148

Mai mult, realizarea unor cercetări ştiinţifice valide privind etiologia

delincvenţei juvenile din perioada regimului totalitar a fost sensibil diminuată

datorită existenţei a două impedimente de natură ideologică, care ţineau de

natura regimului politic de atunci:

147 Citat din Plenara C.C. al P.C.R. din 29 noiembrie-1 decembrie 1967 cu privire la sarcinile organizaţiilor de partid, de stat şi obşteşti, ale U.T.C., pentru îmbunătăţirea muncii educative în rândul tineretului, Bucureşti, Ed. Politica, 1967, p.7, preluat din D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit.148 Vezi ,în acest sens, Rapoartele de cercetare editate de Centrul de Sociologie al Universităţii Bucureşti şi Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului.

77


a) “secretizarea” absolută a datelor statistice privind evoluţia delincvenţei

juvenile, în vederea negării apariţiei şi manifestării ei “normale” şi obiective în

orice societate umană;

b) “manipularea” legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale

comise de tineri, în vederea “mascării” dimensiunii reale de delincvenţă

juvenilă.

Analizat în ansamblul său, fenomenul de delincvenţă juvenilă din

România a cunoscut trei etape mai importante149:

1. Perioada cuprinsă între 1950- 1954, în cursul căreia fenomenul începe să

capete amploare şi consistenţă, fiind potenţiat, în mare parte, de criza

economică şi de condiţiile specifice existente în România postbelică.

2. Perioada cuprinsă între 1983- 1986, etapă în cursul căreia fenomenul s-a

triplat faţă de perioada anterioară, mulţi minori delincvenţi reprezentând

copiii nedoriţi, bolnavi, abandonaţi rezultaţi din măsurile coercitive din 1966

cu privire la interzicerea avortului şi diminuarea drastică a motivelor de

divorţ familial. Astfel, în 1985 s-a înregistrat un număr record de minori

delincvenţi identificaţi de autorităţi– 8600.

3. Perioada de după 1989 şi până în prezent când, din punct de vedere

cantitativ, dar şi “calitativ”, a crescut gradul de periculozitate a unor delicte

comise prin violenţă de tineri şi a scăzut sensibil vârsta de la care un

minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite

tinerilor au devenit tot mai răspândite şi mai vizibile, iar oportunităţile de

asociere cu delincvenţi adulţi sunt tot mai mari.

Analiza evoluţiei delincvenţei juvenile, în funcţie de numărul minorilor şi

tinerilor sancţionaţi definitiv de instanţele de judecată, este dificil de realizat,

mai ales că legislaţia penală a cunoscut o serie de schimbări sub raportul

incriminării sau dezincriminării unor fapte penale comise de minori şi tineri(de

pildă, până în 1969, vârsta majorităţii penale era de 12 ani, iar dupa 1969 a

fost ridicată la 14 ani), iar o parte din datele statistice nu oferă garanţia că

sunt într-adevar reale şi corecte.

Dacă avem în vedere numai perioada 1980-1989, pentru a o putea

compara cu cea dintre 1990- 1999, constatăm că au fost sancţionaţi anual de

către instanţe circa 3800 de minori delincvenţi. În perioada analizată, ponderea

149 S.M. Rădulescu, Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999, p.214

78


minorilor sancţionaţi în ansamblul delincvenţei juvenile a oscilat între

5,5– 6,6%(în 1989), pentru ca între 1989- 1999 această pondere să crească

până la 10- 11%.

Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor sancţionaţi în această

perioadă prezentau serioase deficienţe de socializare familială şi şcolară,

concretizate, iniţial, prin fuga de acasă şi de la şcoală, furt, vagabondaj,

agresiuni fizice şi consum de alcool, intrarea în anturaje şi grupuri nefaste,

care ulterior au permis structurarea unor comportamente grave şi reiterative.150

De altfel, cercetările sociologice şi criminologice din acea perioadă, cu

toate interdicţiile impuse de ideologia regimului totalitar, au relevat faptul că, în

apariţia diferitelor manifestări delincvente juvenile, un rol important revine

deficienţelor educative din mediul familial, şcolar şi social, dar şi condiţionărilor

obiective şi subiective, generale şi sociale dintre diverşi factori interni(care ţin

de personalitatea tânărului) şi externi(de natură economică, socială, culturală

etc.)151, care concură la configurarea “carierei” delincvente a unor adolescenţi

şi tineri. Asemenea factori cu implicaţie “criminogenă” mai puternică erau

reprezentaţi de:

a) – socializarea discordantă sau chiar “negativă” realizată în anumite

familii din care au provenit minorii delincvenţi, caracterizată de conflicte

grave şi repetate între părinţi şi între părinţi şi copii, lipsa de

afectivitate şi comunicare, abandon familial şi consum frecvent de

alcool etc.;

b) – eşecul şi abandonul şcolar al unor minori, ca şi atitudinea lor

indiferentă faţă de şcoală, concretizată în performanţe şcolare modeste,

de unde şi “marginalizarea” lor de către profesori şi educatori, ceea ce

a favorizat propensiunea lor spre devianţă şi delincvenţă;

c) – influenţa sau “inducţia” negativă a grupului stradal sau de prieteni la

care au participat unii dintre minorii delincvenţi, grupuri care, prin limbaj,

comportament şi diverse activităţi, au reprezentat “surse” potenţiale de

devianţă juvenilă.

Chiar dacă concluziile rezultate din analiza datelor statistice sau din cercetările

efectuate în perioada totalitară nu au fost valorificate prin politici sociale şi de 150 D.Banciu, S.M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.242151 D.Banciu, S.M. Rădulescu, M.Voicu, Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

79


asistenţă socială a minorilor delincvenţi de către instituţiile de control social,

ele pot servi ca suport comparativ, dar şi etiologic, pentru analiza evoluţiei

delincvenţei juvenile din România în perioada actului de tranziţie.

Delincvenţa juvenilă nu este un fenomen nou apărut în societatea

românească de după 1989, el existând şi în perioada regimului totalitar, ceea

ce impune identificarea diverselor forme de continuitate, dar şi de

discontinuitate care îl caracterizează. Elementele de continuitate vizează

menţinerea unor disfuncţii, preluate din vechiul sistem, manifestate la nivelul

principalelor “instanţe” de socializare şi integrare morală a tinerilor şi

adolescenţilor, precum şi al unor factori de “risc” care potenţează şi în prezent

manifestări de delincvenţă juvenilă. În schimb, elementele de discontinuitate se

referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică

omogenă sau nediferenţiată, ca în trecut, existând o serie de particularităţi de

vârstă, status social, sistem valoric şi normativ între diferiţii tineri, ca şi apariţia

unor stiluri şi moduri de viaţă şi a unor “subculturi” juvenile cu tendinţe de

contestare a lumii adulţilor.

Tranziţia şi reforma de după 1989 pare să fi adâncit “criza de identitate”

a tinerei generaţii, manifestată prin creşterea atitudinii critice a acesteia faţă de

instituţiile publice şi prin “revolta” justificată contra unor “pattern”-uri educative

şi integratoare revolute.152 Toate acestea au generat noi modalităţi de percepţie

a realităţilor sociale de către tineri, generând o reaşezare şi reajustare a

sistemului lor de valori, norme, motivaţii şi atitudini morale şi civice.

Creşterea sensibilă a ratei delincvenţei juvenile după 1989 a făcut ca, în

prezent, cercetătorii, specialiştii şi factorii de control social să-şi pună întrebări,

să construiască ipoteze şi puncte de vedere, încercând să interpreteze etiologic

şi predictiv sursele de date şi informaţii rezultate din statisticile penale sau din

cercetările de teren, în vederea găsirii unor soluţii viabile de stopare şi

diminuare a actelor penale comise de anumiţi minori şi tineri.

Majoritatea datelor şi informaţiilor privind fenomenul delincvenţei juvenile

provin din statisticile oficiale ale organelor de poliţie, procuratură şi justiţie,

informaţii care reprezintă însă doar suportul descriptiv, nu şi explicativ al

evoluţiei fenomenului. Mai mult, statisticile penale nu pot furniza indicatori

absolut valizi, capabili să surprindă amploarea, dimensiunile şi intensitatea

152D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.244

80


fenomenului de delincventă juvenilă, datorită modalităţilor diferite privind

descoperirea, instrumentarea şi sancţionarea diverselor infracţiuni comise de

minori şi tineri.

Totuşi, indiferent de aceste discrepanţe statistice, datele existente relevă

că, în perioada 1990- 2000 delincvenţa juvenilă a cunoscut o creştere

accentuată şi semnificativă în România, atât ca amploare şi gravitate, cât şi ca

pondere în ansamblul criminalităţii comise şi judecate.153

2. Delincvenţa identificată.

Deşi, în opinia noastră, delincvenţa identificată de către organele de

poliţie constituie un indicator mai puţin fidel decât celelalte două dimensiuni

ale fenomenului(delincvenţa judecată şi, mai ales cea sancţionată), ea permite,

totuşi, constatarea unor tendinţe reprezentative pentru evoluţia delincvenţei

juvenile în România ultimilor ani. Conform datelor oficiale ale Ministerului de

Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliţiei, în întreaga perioadă

1989- 2000 au fost identificaţi(ca medie anuală) aproximativ 17600 minori care

au comis delicte sau infracţiuni.

În privinţa evoluţiei pe ani, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de

la an la an, iar în perioada 1989- 1991, delincvenţa identificată a înregistrat o

creştere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori. Astfel, exceptând anul

1992, identificarea minorilor delincvenţi a înregistrat o tendinţă permanentă de

creştere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă. În ceea ce

priveşte vârsta minorilor delincvenţi identificaţi, datele arată că, în perioada

1993- 1996, minorii cu vârsta sub 14 ani reprezentau între 12- 16% din numărul

total, pentru ca în 1997 şi 1998 să reprezinte peste 19%, respectiv 25% din

totalul celor identificaţi de poliţie. Anul 1999 consemnează însă cea mai

scăzută proporţie a acestei categorii de minori, care a ajuns să reprezinte doar

o proporţie de 4,5% din total.

Mai constantă pare proporţia delincvenţilor plasaţi în intervalul de vârstă

14- 18 ani, care, anual, reprezintă aproximativ 85- 88% din totalul celor

identificaţi, anii 1998 şi 1999 constituind relative excepţii, în condiţiile în care

această categorie de vârstă a reprezentat circa 75%, respectiv 95,5% din

153 În acest sens, V.Teodorescu, Delincvenţa juvenilă în perioada 1989-1999, Biroul de Criminologie, Bucureşti, 2000

81


ansamblul celor identificaţi de organelle de poliţie.154

Dar aşa cum am menţionat deja, datele oficiale consemnate în statisticile

poliţiei trebuie tratate cu precauţie, motiv pentru care ele trebuie puse în

(co)relaţie cu celelalte surse de informare.

3. Delincvenţa judecată.

Evoluţia delincvenţei judecate pe o perioadă mai îndelungată de timp (30

ani), incluzând intervalul 1970- 2000, permite constatarea unor tendinţe, care sunt

mai reprezentative decât cele consemnate în statisticile oficiale cu privire la

delincvenţa identificată.155

Astfel, începând cu anul 1970 şi până în 1988, deci într-o perioadă de

19 ani din perioada regimului comunist, au fost inculpate pentru diferite delicte

o medie de circa 4500 de minori trimişi în fiecare an în judecată. Totuşi,

perioada dinainte de 1989 se caracterizează prin tendinţe anuale neuniforme

(scăderi sau creşteri bruşte de la un an la altul), care nu se datorează,

credem, evoluţiei ca atare a fenomenului de delincvenţă juvenilă, cât, mai ales,

intervenţiei unor factori extrinseci, printre care exigenţele ideologice ale timpului,

care solicitau imperios “cosmetizarea” fenomenului.

În ce priveşte perioada 1989- 2000, aceasta a înregistrat o serie de

schimbări, vizibile, între altele, şi în evoluţia cantitativă a fenomenului. Dacă la

sfârşitul anului 1989, au fost inculpaţi doar 3810 minori, iar în anul următor doar

4554 de minori, ulterior, creşterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în

perioada 1995- 1997 să fie trimişi anual în judecată între 12000 şi 13000 de

minori. Începând cu 1998, s-a înregistrat o tendinţă de scădere a numărului de

minori inculpaţi, iar, pe de altă parte, s-a înregistrat o creştere a numărului de

sentinţe definitive date minorilor, care, în 1993- 1998, s-au dublat faţă de cele

date în perioada anterioară.156

4. Delincvenţa sancţionată.

Analiza unei perioade mai îndelungate de timp permite o evaluare mai

154 Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p. 350155 Aceasta şi datorită faptului că, spre deosebire de alte surse de informare şi în pofida unor imperfecţiuni tributare perioadei în care au fost culese, datele oficiale consemnate în statisticile Ministerului de Justiţie sunt relativ mai complete şi mai fidele.156Grecu Florentina,S.M.Rădulescu,op.cit., p.354

82


adecvată a tendinţelor de evoluţie a fenomenului de delincvenţă juvenilă, mai

ales dacă avem în vedere delincvenţa sancţionată, care reflectă cel mai fidel

acest fenomen. Astfel, înregistrările oficiale ale delincvenţei sancţionate, pentru o

perioadă de 15 ani, indică o sporire atât a intensităţii fenomenului, cât şi a

severităţii judecătorilor. Faţă de anul 1980 luat ca bază, numărul de minori

sancţionaţi cu sentinţe definitive a crescut de peste 5 ori.

Creşterile cele mai accentuate au avut loc începând cu anul 1993, din

momentul în care instanţele de judecată au început să fie mai puţin tolerante,

acordând minorilor delincvenţi un regim sancţionator mai sever.

În ceea ce priveşte evoluţia anuală a delincvenţilor condamnaţi definitiv,

aceasta a înregistrat, înainte de 1989, o tendinţă de descreştere de la an la

an, care poate fi atribuită, între altele, şi modului de raportare a delincvenţei

sancţionate, care, din motive ideologice, ascundea,în mare parte, tendinţele reale.

Începând cu 1991, odată cu ameliorarea sistemului oficial de înregistrare

şi reflectarea tendinţelor reale ale fenomenului, a devenit vizibilă o preocupare

mai intensă a organelor de justiţie de a ţine fenomenul de delincvenţă juvenilă

sub control şi de a acorda delincvenţilor minori un tratament mai sever.

Evidenţe mai accentuate ale acestei tendinţe s-au manifestat, mai ales, în

perioada 1991- 1994. Ulterior, evoluţia anuală a delincvenţilor minori condamnaţi

definitiv a înregistrat tendinţe mai mici de creştere, ca o consecinţă probabilă,

între altele, şi a unei intervenţii mai eficace a poliţiei în activitatea de

prevenire.

În pofida tratamentului mai sever acordat delincvenţilor minori, statisticile

oficiale semnalează o creştere mai puternică a numărului acelora care comit

în mod repetat fapte de natură penală, creştere vizibilă, mai ales începând din

anul 1994. Astfel, odată cu acest an, numărul de delincvenţi minori care au

comis, mai mult de un delict, în diverse perioade ale vieţii lor, s-a triplat sau a

devenit de patru ori mai mare decât în anul 1989. De la o pondere de circa

4% din totalul celor condamnaţi definitiv în anul 1989, s-a ajuns la o pondere

de 17,5% în anul 2000. Deşi în cazul acestor minori nu se poate vorbi de

“recidivă” în sensul atribuit faptelor penale comise de infractorii adulţi, tendinţa

de a comite mai multe delicte este semnificativă, semnalând faptul că măsurile

de prevenire nu au dat rezultate.157 Din totalul delincvenţilor minori sancţionaţi,

157 Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p.358

83


o proporţie ridicată o deţin elevii, de la 61,3% în anul 1989, la 76,5% în anul

2000. Începând din anul 1991, când a fost înregistrat cel mai mare număr de

minori delincvenţi recrutaţi din rândul elevilor, această tendinţă a devenit o

constantă.

Secţiunea a II-a

CAUZALITATEA DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA

1. Cauze generale.

Toate aceste tendinţe demonstrează că, dincolo de influenţele trecutului,

un rol important îl exercită factorii care acţionează în perioada de tranziţie.

După 1990, societatea românească a fost supusă unor profunde transformări

structurale care au schimbat din temelii viaţa politică, economică şi socială din

România. Dincolo de efectul lor benefic pentru restructurarea sistemului, aceste

transformări au determinat generalizarea unei profunde stări de anomie,

constând în numeroase dereglări în plan economic, instabilitate politică,

incoerenţă legislativă, incapacitatea de stabilire a unei ierarhii a priorităţilor

politicilor sociale. Tranziţia de la o societate totalitară caracterizată de presiuni

normative excesive la o societate liberă, bazată pe noi norme şi valori, a

determinat instalarea unei stări de dezorientare normativă, a unei veritabile

crize în cadrul căreia aproape nimic nu mai poate fi prevăzut, în care este

posibil orice şi unde conduitele indivizilor se extind, fără măsură în direcţii

nepredictibile. Anomia a potenţat acţiunea factorilor macrostructurali determinanţi

pentru amplificarea fenomenelor de sărăcie, inadaptare socială, marginalitate,

devianţă, criminalitate şi delincvenţă juvenilă din România.158

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen social complex,

multidimensional şi multicauzal, care generează o serie de consecinţe negative

nu numai pentru societatea românească, cât şi pentru viitoarea evoluţie socială

şi profesională a tinerilor implicaţi în acest fenomen. Problema delincvenţei

juvenile dobândeşte o semnificaţie aparte pentru societatea românească, cu

atât mai mult cu cât starea de dereglare normativă, economică şi culturală

care caracterizează actuala perioadă de tranziţie este resimţită de mai mulţi

tineri ca un “conflict” între aspiraţiile lor individuale şi mijloacele premise

pentru a le realiza.159

158F.Grecu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.366159 D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., p.259

84


În consecinţă, se poate afirma că nivelul delincvenţei juvenile din

România reflectă, în mare măsură, interesul şi capacitatea societăţii de a

soluţiona dificultăţile resimţite de tineri, precum şi intensitatea şi eficienţa

măsurilor de prevenire şi control social desfăşurate de instituţiile specializate

ale statului. Ca o trăsătură generală, majoritatea minorilor inculpaţi şi sancţionaţi

în perioada analizată prezentau serioase deficienţe de socializare familială şi

socială, concretizate prin fuga de acasă, abandon şcolar, consum de alcool şi

droguri, anturaje nefaste, care au constituit factori negativi importanţi în

structurarea comportamentului lor delincvent.

Deşi aceşti factori au condus la conturarea tipului de minor, la început

deviant, iar ulterior infractor, ei trebuie asociaţi cu anumite disfuncţii intervenite

în activitatea de educare şi învăţare morală a principalelor “instanţe” de

socializare şi control social din perioada adolescenţei şi, în primul rând, în cea

a familiei, şcolii, grupului profesional sau de prieteni, comunităţii locale etc.160

Întrucât în ultimii 5 ani analizaţi doar 10,6% dintre minorii judecaţi

definitiv erau “produsul” unor familii dezorganizate legal, rezultă că

dezorganizarea familială nu este, “ipso facto”, un factor determinant al

comportamentului delincvent juvenil, ci deficienţele şi disfuncţiile educative ale

familiei au o importanţă mult mai mare în apariţia unor manifestări deviante şi

infracţionale la vârsta adolescenţei. ”Disoluţia” grupului familial, deterioararea

climatului afectiv şi emoţional din familie, lipsa de comunicare socială în

familie, deficienţele stilului educativ parental în familie, lipsa de control a

minorului de către părinţi reprezintă, la rândul lor, factori care influenţează

negativ conduita minorului, determinându-l ca, în anumite condiţii favorizante, să

comită şi să reitereze acte cu caracter deviant şi infracţional.

2. Cauze specifice.

Toate aceste disfuncţii educative ale familiei reprezintă, însă, condiţia

necesară, dar nu şi suficientă în structurarea comportamentului infracţional

juvenil, ele trebuind a fi corelate şi cu alte variabile socio- umane şi culturale,

care ţin de nivelul de instrucţie şi cultură al familiei, nivelul veniturilor acesteia,

modul şi stilul de viaţă practicat de familie. Din acest punct de vedere, datele

şi informaţiile rezultate din diverse cercetări socio- juridice atestă că, în

perioada de tranziţie, există numeroase familii caracterizate de un nivel scăzut

160D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit.,p.260

85


de instrucţie, cultură şi pregătire profesională, care antrenează un nivel scăzut

de venituri medii care revin pentru o familie, existând chiar numeroase familii

lipsite de orice sursă de venituri şi care trăiesc cu mult sub pragul sărăciei. 161

Insuficienţa veniturilor, ca şi dificultăţile materiale şi financiare prezente în multe

familii, reprezintă condiţii negative care afectează buna funcţionalitate a grupului

familial, generând tensiuni, conflicte şi chiar violenţă familială.

Aceste dificultăţi sunt mai puternic resimţite în cazul familiilor cu mai

mulţi copii minori, în care părinţii nu reuşesc să asigure cele necesare traiului

zilnic, motiv pentru care, în prezent, mulţi minori fură pentru a-şi putea procura

hrana şi îmbrăcămintea de care au nevoie sau fug în stradă să cerşească,

devenind “copii ai străzii” care se droghează.

Alături de deficienţele socializării familiale, “cariera” infracţională a multor

minori inculpaţi şi judecaţi în această perioadă a fost influenţată de eşecul şi

abandonul şcolar, ca şi inadaptarea acestora la exigenţele şi rigorile şcolii. Mulţi

dintre minorii infractori, deşi au absolvit un număr de clase, sunt analfabeţi

“funcţional”, cu rezultate extrem de slabe şi care abia ştiu să scrie şi să

citească, manifestând o atitudine indiferentă şi chiar ostilă faţă de procesul de

instrucţie şi educaţie din şcoală.

Consideraţi de colegi şi profesori ca fiind copii “problemă”, care au

tulburări de comportament, mulţi dintre minorii infractori au manifestat reacţii de

respingere a şcolii, preferând să fugă de la şcoală, să repete clasele şcolare,

iar, în final, să abandoneze şcoala, căutând “compania” altora cu aceleaşi

rezultate şi comportamente.162 Constituirea unor astfel de “companii” şi anturaje

negative, formate de multe ori spontan şi ocazional, reprezintă un factor

favorizant pentru declanşarea unor acţiuni antisociale comise în grup de către

minori. Apariţia şi proliferarea unor asemenea grupuri de “socializare” sau de

“inducţie” negativă se răsfrânge negativ asupra multor tineri cu deficienţe de

socializare familială şi şcolară, dar şi asupra unor minori aparent socializaţi,

care provin din familii cu status cultural şi ocupaţional mediu şi care manifestă

un comportament corect în familie şi şcoală, dar care au fost atraşi ocazional

161 Conform datelor furnizate de Comisia Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale de pe lângă Guvernul României, în anul 2000 rata sărăciei în România era de 44%.Această rată era depăşită doar de Albania(59%), Rusia(50%) şi Moldova(85%), în timp ce sub acest prag de sărăcie se situau, dintre fostele ţări comuniste, Bulgaria(18%), Ungaria(15%), Slovacia(9%), Croaţia(4%), Cehia(0,8%), Slovenia(0,7%).162D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.260-261

86


în asemenea anturaje nefaste, comiţând în grup o serie de acte antisociale.

Secţiunea a III-a

TIPOLOGIA COMPORTAMENTELOR DELINCVENTE JUVENILE

Specific perioadei de tranziţie este faptul că, în principal, “sursele” care

alimentează sau favorizează fenomenul de delincvenţă juvenilă sunt

reprezentate de :

a)- minorii aparţinând aşa-numitului fenomen “copiii străzii”, percepuţi ca o

categorie distinctă şi cu un status social inferior, aflaţi la marginea societăţii şi

în proximitatea devianţei şi delincvenţei juvenile, în care se includ copiii fugiţi

sau alungaţi din familie, copiii maltrataţi sau abuzaţi fizic sau sexual de adulţi,

copiii care efectuează în stradă diverse munci sau sunt trimişi de părinţi să

cerşească etc;

b)- copiii şi minorii instituţionalizaţi, defavorizaţi din punct de vedere afectiv şi

familial, care sunt lipsiţi de un climat social şi economic protector, devenind

victime posibile ale anturajelor nefaste care-i împing spre infracţionalitate;

c)- copiii şi minorii cu eşec sau abandon şcolar sau profesional, lipsiţi de

mijloace materiale şi financiare sau care nu au posibilitatea să obţină venituri

prin muncă, “adoptând” sau “învăţând” şi, în final, preferând calea devianţei şi

infracţiunii, prin practicarea unor “ocupaţii” aflate în zona devianţei sancţionate

penal(furturi, agresiuni, prostituţie, consum de alcool şi droguri).163

Având în vedere vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict

comis, mediul social în care au fost crescuţi şi socializaţi şi posibilităţile reale

de recuperare şi reinserţie socială, pe baza analizelor statistice şi etiologice se

poate realiza şi o tipologie a diverselor comportamente delincvente juvenile:

- minori cu comportamente delincvente ocazionale, accidentale şi

nestructurate, care comit delicte cu un grad redus de periculozitate

socială.

De regulă, această categorie provine din familii legal constituite,dar în

care există deficienţe de socializare, motiv pentru care minorii fug de acasă şi

de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje nefaste, în compania cărora

încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti minori,

163 D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., p.262

87


comportamentul lor deviant nu reprezintă altceva decât forma de manifestare a

“crizei” de originalitate adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în

mod întâmplător sau “ocazional”, din “teribilism” sau “spirit” de solidaritate de

grup cu alţi minori.

Pentru o mare parte dintre aceşti minori există şanse reale de

resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor sancţiuni

educative sau neprivative de libertate, evitându-se astfel pericolele “etichetării”

sau “stigmatizării” lor de către comunitate, dar şi cele ale “învăţării negative” a

tehnicilor delincvente în cazul resocializării în instituţiile de profil.

- minorii cu comportamente delincvente structurate, care comit delicte cu

un grad ridicat de periculozitate socială, care provin, de regulă, din familii

disociate structural şi funcţional şi cu o situaţie economică precară,

având, totodată, performanţe scăzute şcolare şi profesionale.

Evoluţia “carierei” lor delincvente relevă comiterea, încă de la o vârstă fragedă,

a unor acte predelincvente(furturi de acasă sau de la vecini, colegi de clasă,

fumat, consum de alcool etc.), pentru ca, ulterior, să treacă la realizarea unor

fapte penale mult mai grave(tâlhărie, furt, viol, agresiuni fizice). Pentru unii dintre

ei, identificarea în “timp util” a propensiunii spre devianţă şi adoptarea unor

sancţiuni graduale şi proporţionale în raport cu gravitatea delictului, reprezintă

oportunităţi viabile de resocializare şi reinserţie socială normală în societate, în

caz contrar existând riscul ca ei să devină “clienţii” obişnuiţi ai centrelor de

internare sau penitenciarelor pentru minori.

- minori cu comportamente delincvente recurente şi reiterative, care comit

fapte penale cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte

de omor, vătămări corporale, violuri şi tâlhării, consum şi trafic de

stupefiante.

De regulă, aceşti minori provin din acele medii de “socializare negativă”, medii

“marginale” sau chiar “patogene”, unde sunt socializaţi şi “învăţaţi” într-un spirit

contestatar, agresiv şi violent şi unde “dobândesc”, încă de timpuriu, atitudini,

tehnici şi “opţiuni” delincvente şi criminale. De multe ori, autorii unor asemenea

delicte sunt organizaţi în adevărate bande şi grupuri antisociale, specializate în

comiterea unor delicte spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare,

cât şi ca procedee de organizare şi valorificare a “produselor” delictuale.164

164D.Banciu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.263

88


Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi a fost adoptată o întreagă gamă de

măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare socială sunt

foarte reduse, astfel încât ei formează “armata de rezervă” a viitorilor

delincvenţi adulţi.

Secţiunea a IV-a

REGLEMENTǍRI LEGALE ACTUALE CU PRIVIRE LA MINORII DELINCVENŢI

DIN ROMÂNIA

1. Consideraţii generale.

Tendinţele de creştere a fenomenului de delincvenţă juvenilă sunt extrem

de pronunţate în România. Astfel, în perioada 1990- 1998, numărul delincvenţilor

minori identificaţi de organele de poliţie a crescut de aproape 7 ori faţă de

perioada de dinainte de 1989. Dincolo de cauzalitatea delincvenţei juvenile şi

de intensitatea ei, accentuate de o serie de factori şi condiţii specifice

perioadei de tranziţie(diminuarea controlului familial şi comunitar, creşterea

numărului de familii problemă şi copii abandonaţi etc.), evoluţia ei a fost

influenţată, într-o oarecare măsură, şi de “eşecul” sistemului de sancţiuni penale

şi de protecţie a minorilor aflaţi în dificultate, existent, în România, până în

1990.165

După 1989, ca urmare a schimbărilor în regimul politic şi a modificărilor

aduse legislaţiei, pentru a fi pusă în concordanţă cu cea europeană, în

România au fost elaborate noi dispoziţii legale cu privire la minorat, care ţin

seama, cu precădere, atât de protejarea intereselor minorilor, cât şi de

protejarea stării de securitate a comunităţii. Chiar dacă aceste dispoziţii nu au

încă consistenţa unei legislaţii penale special concepută pentru tineri, ele aduc

o serie de modificări vechilor reglementări existente în Codul Penal din perioada

comunistă. Cele mai importante modificări vizează:

2. Limitele răspunderii penale a minorilor.

Astfel minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal, iar

cei care au împlinit 16 ani răspund penal. Minorii care au vârsta cuprinsă între

165 Grecu Florentina, S.M. Rădulescu, op.cit., p.384

89


14- 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au comis faptele care li

se impută cu discernământ.

3. Consecinţele răspunderii penale.

În cazul minorilor care răspund penal, legea prevede aplicarea fie a unei

măsuri educative, fie a unei pedepse. Sancţiunea aplicată ţine seama de gradul

de pericol al faptei comise, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi

morală a minorului, de conduitele sale, de condiţiile în care a fost crescut şi în

care a trăit şi de orice alt element capabil să caracterizeze persoana

minorului. Pedeapsa, ca atare, se aplică numai dacă se consideră, de către

organele îndreptăţite, că aplicarea unei măsuri educative nu este suficientă

pentru îndreptarea minorului.

4. Măsurile educative care pot fi aplicate.

Acestea sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de

reeducare şi internarea într-un institut medical- educativ.

Mustrarea constă în dojenirea minorului şi evidenţierea pericolului social

al faptei săvârşite,în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea

dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se atenţia că dacă va recidiva în comiterea

faptelor imputate, se va lua, împotriva lui, o măsură mai severă, eventual i se

va aplica o pedeapsă.

Libertatea supravegheată este o măsură care vizează lăsarea minorului în

libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Aceasta poate fi

încredinţată, după caz, părinţilor minorului, adoptatorului sau tutorelui său. Dacă

aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa poate

dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de un an, unei persoane de

încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei

instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanţa pune în vedere

celui căruia i-a încredinţat minorul că are datoria de a veghea la îndreptarea

lui şi are obligaţia de a înştiinţa instanţa de îndată ce minorul se sustrage

supravegherii ori comite o faptă prevăzută de legea penală. Odată cu aplicarea

acestei măsuri, instanţa impune minorului o serie de obligaţii sau interdicţii,

printre care să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură

cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie

de interes public, stabilită de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 ore, de

maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în

90


vacanţă. În caz că minorul nu răspunde adecvat acestor măsuri, în cadrul

termenului de un an, instanţa poate revoca libertatea supravegheată, pentru a

lua măsuri mai severe.

Internarea într-un centru de reeducare, măsură care se ia în scopul

reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura

necesară şi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor sale. Pe de altă parte,

o asemenea măsură este aplicată minorilor în privinţa cărora celelalte măsuri

s-au dovedit insuficiente.

Internarea într-un institut medical- educativ este o măsură menită să

asigure anumitor categorii de minori, care se caracterizează printr-o stare fizică

şi psihică deficitară, un tratament medical şi un regim special de educaţie.

Aceste ultime două măsuri se iau pe un timp nedeterminat, dar nu pot dura

decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În acelaşi timp, măsura internării

într-un institut medical- educativ trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut

cauza ce a impus aplicarea ei. Dispunând ridicarea acestei măsuri, instanţa

poate lua, dacă este cazul, decizia de internare a minorului într-un centru de

reeducare.

5. Liberarea minorului înainte de a fi major.

Dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de

reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare şi de sârguinţă la

învăţătură şi însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea

acestuia înainte de a deveni major.

6. Revocarea liberării sau internării minorului.

Dacă în perioada liberării acordate conform cu reglementarea

precedentă, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune

revocarea liberării. Pe de altă parte, dacă în perioada internării într-un centru

de reeducare sau într-un institut medical- educativ, ori a liberării înainte de a

deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază

că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea. În

cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura internării şi

se revocă liberarea.

7. Pedepsele pentru minori

Acestea sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru

infracţiunea săvârşită.Totuşi, limitele pedepselor se reduc la jumătate, iar în

91


urma reducerii, minimul pedepsei nu trebuie să depăşească 5 ani. Dacă legea

prevede pentru fapta comisă pedeapsa detenţiei pe viaţă, se aplică minorului

închisoarea de la 5 la 20 de ani. De menţionat că diferitele condamnări

pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minoratului nu atrag după sine

incapacităţi sau decăderi.

8. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate

minorului, termenul de încercare este compus din durata pedepsei cu

închisoarea, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat

de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este

de 6 luni.

9. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.

Odată cu suspendarea executării pedepsei cu închisoarea aplicată minorului, în

condiţiile reglementării precedente, instanţa poate dispune, pe durata termenului

de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea

supravegherii minorului unei persoane sau instituţii menţionate în dispoziţiile

referitoare la libertatea supravegheată, iar după împlinirea vârstei de 18 ani,

respectarea de către tânăr a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor

prevăzute în cazul adulţilor.166

Toate aceste reglementări sunt menite, în opinia legiuitorului, să asigure o

îmbinare între măsurile de reeducare şi cele de pedepsire ale minorilor

delincvenţi din România. Dar la fel ca şi în alte legislaţii ale unor ţări

europene, distincţia dintre protecţia minorului şi sancţionarea lui nu este

suficient de clară, pentru că în numeroase cazuri, sunt sancţionaţi minori care

au ajuns delincvenţi datorită propriilor educatori(părinţii).

Decăderea din drepturi a părinţilor care oferă modele de socializare

negative propriilor copii este un proces greoi, presărat cu o serie de obstacole

birocratice şi care nu poate fi instrumentat uşor de către justiţie.

Deşi există măsuri legale pentru a da posibilitate copiilor să fie scoşi de sub

autoritatea părinţilor, acestea sunt extrem de greu de pus în aplicare.

Conform art.109 Codul familiei, în condiţiile în care “sănătatea sau

dezvoltarea psihică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a

drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea

166F.Grecu,S.M.Rădulescu,op.cit., p.392

92


datoriilor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a

copilului nu se face în spirit de devotament faţă de copil, instanţa

judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va putea pronunţa decăderea

părintelui din drepturile părinteşti”. În realitate, dată fiind competenţa limitată a

autorităţii tutelare şi rezervele fireşti de a interveni în viaţa de familie, există

foarte puţine cazuri de sancţionare a părinţilor, de decădere din drepturile pe

care le au.167 În acelaşi timp, intervenţiile asistenţei sociale sunt limitate din

aceleaşi motive.

Din nefericire, înăsprirea sancţiunilor privative de libertate faţă de

infractorii minori nu pare să conducă la scăderea ponderii infracţiunilor comise

de ei în ansamblul fenomenului de criminalitate, întrucât atât centrele de

reeducare, cât şi penitenciarele continuă să reprezinte medii propice pentru

apariţia unor conduite imitative în rândul tinerilor, majoritatea recidiviştilor

provenind din aceste centre de reeducare şi penitenciare. Totodată, măsurile

privative de libertate adoptate faţă de minorii care au comis infracţiuni, în afara

faptului că nu s-au dovedit pe deplin eficace, nu au darul de a înlătura

sentimentul neputinţei şi indiferenţei manifestat în rândul factorilor cu rol de

prevenire şi control şi chiar al opiniei publice, resemnate faţă de ideea

imposibilităţii combaterii şi contracarării eficiente a criminalităţii juvenile. Pentru

acest motiv, este necesară o schimbare importantă în politicile penale şi

sociale de prevenire şi tratament a criminalităţii juvenile în societatea

românească, prin diversificarea formelor şi modalităţilor de prevenţie, intervenţie

şi postvenţie desfăşurate de instituţiile cu rol de socializare, adaptare şi control

social al tinerilor, care vor trebui să includă prioritar:

a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu

minori infractori şi, în general, organizarea unei justiţii pentru delincvenţii

minori în conformitate cu standardele justiţiei pentru minori existente în

alte ţări europene şi americane;

b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor

infractori, prin creşterea ponderii sancţiunilor privative de libertate şi

diminuarea corespunzătoare a celor bazate pe arest şi privare de

libertate, în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunilor, modul de

realizare, antecedentele minorului şi personalitatea acestuia;

167 M.S. Rădulescu, 2001, p.183

93


c) funcţionarea şi extinderea sistemului de probaţiune în cazul justiţiei

pentru minori, după modelul existent în alte legislaţii penale;

d) creşterea rolului comunităţii în procesul de susţinere şi reinserţie

socială a minorilor infractori, în scopul de a-I proteja de contactul cu

legea penală şi de a beneficia de un tratament eficient, echitabil şi

uman;

e) derularea unor programe de asistare socială şi juridică a minorilor în

perioada adolescenţei, când sunt mai expuşi la un comportament

deviant, datorită gradului ridicat de “vulnerabilitate” criminogenă specific

acestei perioade de vârstă.168

Marcând un progres evident faţă de reglementările existente în perioada

comunistă, noile reglementări româneşti în materie de minorat sunt

caracterizate de o serie de erori sau deficienţe, fireşti pentru dificultăţile pe

care le întâlneşte legiuitorul, nevoit să restructureze sau să modifice o

legislaţie perimată, tributară unor exigenţe ideologice şi care s-a structurat în

decurs de peste 50 ani.

În mod treptat, pe măsură ce se vor acumula mai multe experienţe şi în

condiţiile în care se va proceda la individualizarea actului de justiţie, prin

înfiinţarea unor tribunale speciale pentru minori şi prin apariţia unor judecători

specializaţi în acest domeniu, tratamentul juridic acordat minorilor delincvenţi va

dobândi mai multă coerenţă şi claritate, iar legislaţia pentru tineri va reuşi să

se armonizeze cu celelalte legislaţii din ţările europene, conform exigenţelor

impuse de Uniunea Europeană şi de Organizaţia Naţiunilor Unite.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate Cursuri.

1.Boroi Alexandru,Nistoreanu Gheorghe,Drept penal,partea generală, ediţia a IV-a,Editura All Beck,Bucureşti,2004.

168 D.Banciu, S.M. Rădulescu, op.cit., p.266

94


2.Bulai Costică,Drept penal român,partea generală,vol.I,Editura Şansa, Bucureşti,1992. 3.Cioclei Valerian,Criminologie etiologică,Editura Actami,Bucureşti, 1996. 4.Culcea Dumitru,Curs de criminologie,Editura Naţional,2001. 5.Dincu Aurel,Criminologie,Editura Universitatea,Bucureşti,1984. 6.Dincu Aurel,Bazele criminologiei,Editura Proarcadia,Bucureşti,1993. 7.Giurgiu Narcis,Elemente de criminologie,Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,1992. 8.Mateuţ Gheorghe,Criminologie,Arad,1993. 9.Mitrache Constantin,Mitrache Cristian,Drept penal român,partea generală,Casa de editură şi presă Şansa,Bucureşti,2002. 10.Mitrofan Nicolae,Zdrenghea Voicu,Butoi Tudorel,Psihologie judiciară, Editura Şansa,Bucureşti,1992. 11.Nistoreanu Gheorghe,Păun Costică,Criminologie,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1994. 12.Oancea Ion,Probleme de criminologie,Editura All,Bucureşti,1994. 13.Oprean Horia,Criminologie,Editura Servo-Sat,Arad,1996. 14.Scripcaru Gheorghe,Astărăstoae Vasile,Criminologie clinică,Editura Polirom,Iaşi,2003. 15.Stănoiu Mihaela Rodica,Introducere în criminologie,Editura Academia Română,Bucureşti,1989. 16.Tănăsescu Iancu,Tănăsescu Camil,Tănăsescu Gabriel,Criminologie, Editura All Beck,Bucureşti,2003. 17.Ungureanu Augustin,Prelegeri de criminologie,Editura Cugetarea,Iaşi, 1999. 18.Ursa Victor,Criminologie,partea generală,1985. 19.Volonciu Nicolae,Tratat de drept procesual penal,Editura Paideia, Bucureşti,1994.

II.Monografii 20.Abraham Pavel,Derşidan Emil,Dicţionar de termeni juridici,Editura Naţional,Bucureşti,1999. 21.Antoniu George,Bulai Costică,Chivulescu Gheorghe,Dicţionar juridic penal,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976. 22.Antoniu George,Daneş Ştefan,Popa Marian,Codul penal adnotat,Editura Juridică,Bucureşti,2002.

95


23.Antoniu George,Vinovăţia penală,Editura Academiei,Bucureşti,1995. 24.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România,Editura Lumina Lex,Bucureşti,2002. 25.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,Editura Medicală,Bucureşti,1990. 26.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Adolescenţii şi familia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1987. 27.Banciu Dan,Rădulescu Sorin M.,Voicu Marian,Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii delincvenţei juvenile,Editura Ştiintifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1986. 28.Basiliade George,Cercetarea criminologică a delincvenţei juvenile, Editura Academiei,Bucureşti,1969. 29.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cauzele infracţionalităţii în rândul minorilor,1970. 30.Bădina Ovidiu,Basiliade George,Cunoaşterea personalităţii infractorului minor şi strategia cercetării delincvenţei juvenile,Editura Ministerului de Interne,Bucureşti,1970. 31.Brezeanu Ortanşa,Minorul şi legea penală,Editura All Beck,Bucureşti, 1998. 32.Bulai Costică,Stănoiu Mihaela Rodica,Sociologia dreptului penal şi criminologia,Studii şi cercetari juridice,Editura Academiei,Bucureşti,1974. 33.Coca-Cozma Maria,Justiţia pentru minori,Editura Universul Juridic, Bucureşti,2003. 34.Crişu Anastasiu,Tratamentul infractorului minor în dreptul penal şi în dreptul procesual penal,2001. 35.Dicu Aurel,Dimitriu Elena,Probleme de psihologie a educaţiei,Editura Ştiinţifică,Bucureşti. 36.Dragomirescu Virgil,Psihologia comportamentului deviant,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1976. 37.Grecu Florentina,Rădulescu Sorin M.,Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.Studiu comparativ între Statele Unite şi România,Editura Lumina Lex,Bucureşti,2003.38.Mihai Gheorghe,Popa Vasile,Repere criminologice,Editura Lumina Lex, Bucureşti,2000.39.Petcu Mărioara,Delincvenţa.Repere psihosociale,Editura Dacia, Cluj, 1999.40.Pitulescu Ion,Criminalitatea juvenilă,Editura Naţional,Bucureşti,2000.41.Pop Octavian,Aplicarea şi executarea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare,Editura Mirton,Timişoara,2003.42.Preda Vasile,Delincvenţa juvenilă,1998.43.Rădulescu Sorin M.,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii şi Cercetări pentru Tineret,Bucureşti,1992.44.Rădulescu Sorin M.,Sociologia problemelor sociale ale vârstelor,Editura Lumina Lex,Bucureşti,1999.

96


45.Rădulescu Sorin M.,Banciu Dan,Voicu Marian,Introducere în sociologia devianţei,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1985.46.Roşca Alexandru,Psihologia copilului,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1968.47.Stănoiu Mihaela Rodica,Metode şi tehnici în cercetarea criminologică, Editura Academiei,Bucureşti,1981.48.Străchinaru Ion,Rădulescu Sorin M.,Tineretul şi delincvenţa,Centrul de Studii şi Cercetări pentru Tineret,Bucureşti,1992.49.Teodorescu Vasile,Delincvenţa juvenilă în perioada 1989-1999,Biroul de Criminologie,Bucureşti,2000.50.Teodorescu Vasile,Minoritatea în faţa legii,Bucureşti,1992.51.Turianu Corneliu,Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori,Editura Continent XXI,Bucureşti,1995.

III.Legislaţie relevantă 52.Codul penal al României,în vigoare. 53.Codul penal,adoptat prin Legea nr.301 din 2004. 54.Codul de procedură penală al României,în vigoare. 55.Legea nr.272 din 2004,privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. 56.Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului,ratificată prin Legea nr.18/1990.

97

Documents

Delincventa Juvenila