ȘCOALA NAȚIONALĂ DE

STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

Școala Doctorală Științe Politice – Relații Internaționale

TEZĂ DE DOCTORAT

DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ

Studiu de caz: Activitatea de diplomaţie publică derulată de SUA

în Orientul Mijlociu post 9/11

- REZUMAT -

Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Teodor Meleșcanu

Doctorand: Aurelia Preda (Grosu)

București2019

„Pentru a câștiga războiul împotriva terorismului, trebuie să câștigăm războiul ideilor –

bătălia pentru mințile celor care au fost recrutați de rețelele de teroriști în lumea întreagă”.

Secretarul de stat Donald Rumsfelt, 26 octombrie 2003

* *

*

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

INTRODUCERE

1. CAPITOLUL I – Diplomaţia publică versus propagandă – delimitări conceptuale

1.1 Diplomația publică – negocierea religiei şi culturii

1.1.1 Definirea conceptului şi rolul acesteia în societatea actuală

1.1.2 Perspectiva internaţională

1.1.3 Evoluţia diplomaţiei publice

1.1.4 Provocări, limitări ale diplomaţiei publice

1.2 Propaganda –instrument stategic de influenţă

1.2.1 Delimitare conceptuală

1.2.2 Formele şi tipologia propagandei

1.2.3 Reguli ale propagandei

1.3 Distincţia/Convergenţa dintre diplomaţie publică şi propagandă

1.3.1 Diferenţele şi asemănările dintre concepte

1.3.2 Mass-media – diplomaţie publică – propagandă

1.3.2.1 Relaţia mass-media – diplomaţie publică

1.3.2.2 Relaţia mass-media – propagandă

1.3.2.3 Propagandă versus „știri false” („Fake news”)

2. CAPITOLUL II – Islamul și diplomaţia publică americană - unealtă în procesul de

democratizare în regiune

2.1 Islamul şi democraţia

2.1.1 Delimitări conceptuale

2

2.1.2 Repere istorice ale Islamului

2.1.3 Repere istorice în abordarea relației dintre societatea islamică și democrație

2.1.4 Ramuri ale Islamului, radicalismul islamic, Jihadul, pilonii Islamului

2.2 Religia islamică şi relaţia cu democraţia - Islamul modern

2.2.1 Compatibilitatea Islamului cu democraţia

2.2.2 Islamul şi Drepturile Omului

2.2.3 Situația femeilor în Islam

3. CAPITOLUL III - Islamul, opinia publică, mass-media și „new-media”

3.1 Islamul, opinia publică și mass-media

3.2 Diplomația publică și mass-media

3.3 Mass-media în lumea arabă

3.4 Era „new media” și diplomația publică

4. CAPITOLUL IV - Studiu de caz: Strategia de diplomaţie publică a SUA în Orientul

Mijlociu post 9/11

4.1 Ipoteze și metode de cercetare

4.2 Analiza raportului Comisiei din 9/11

4.3 Interesele stategice în evaluarea Comisiei 9/11

4.3.1 Contextul evolutiv al DP americane – ante și post 9/11

4.3.2 Finanțarea activității DP americane – ante și post 9/11

4.3.3 Programele de DP americane – ante și post 9/11

4.3.4 Modificări legislative în favoarea DP americane – ante și post 9/11

4.4 Abordarea strategică a DP post 9/11

4.4.1 Adaptarea cadrului instituțional și de acțiune al DP post 9/11

4.4.2 Contra-ofensiva de DP coordonată de administrația americană

4.4.3 Actorii tradiționali în DP post 9/11: redistribuirea corpului diplomatic în

Orientul Mijlociu

4.4.4 Către o „privatizare inteligentă” a diplomației publice

4.4.5 Noi ambasadori ai diplomației publice: ONG-uri, actori individuali, companii

multinaționale

4.4.6 Diplomație corporatistă - privatizarea DP în serviciul leadershipului

4.5 Diplomația publică americană și guvernanța globală post 9/11

3

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Rezumat

Transformările majore înregistrate în ultimele decenii în domeniul comunicării în contextul

procesului de globalizare, care se datorează în special dezvoltării fără precedent a tehnologiilor

informaționale (a mediului online) și a creșterii necesității de utilizare a acestora la scară largă, au

recalibrat reperele societății actuale în ansamblul ei. Interconectivitatea și reactivitatea aproape

instantanee au devenit treptat elemente esențiale atât pentru structurile guvernamentale, cât și pentru

cele nonguvernamentale în gestionarea cu succes a imaginii și percepției opiniei publice

internaționale, dar și în asigurarea unei bune informări cu privire la activitatea și politicile adoptate.

Toate aceste evoluții au generat un amplu proces de reconfigurare la scară globală a modalităților de

comunicare cu publicurile interne și externe a stucturilor politice, economice și sociale.

În contextul acestor schimbări, activitatea de diplomație publică, înțeleasă ca instrument

îndispensabil în comunicarea, convingerea și obținerea unei opinii favorabile în rândul publicului

din afara granițelor naționale, a cunoscut o adaptare rapidă la nevoile informaționale și tehnologice

ale publicului țintă, fiind utilizată în complementaritate cu diplomația tradițională. Un moment cheie

care a marcat o schimbare majoră de abordare în domeniul diplomației publice îl reprezintă

atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, generând un val de transformări nu numai la nivelul

societății americane, dar și la nivel global. Fiind martore la modul în care s-a dezvoltat treptat, dar

foarte rapid, o percepție negativă, defavorabilă administrației americane în rândul opiniei publice

din Orientul Mijlociu, administrațiile naționale de pretutindeni au înțeles necesitatea unei activități

susținute și responsabile de diplomație publică.

Însă, diplomația publică a fost abordată încă de la primele sale manifestări în corelație cu

activitatea de propagandă, linia de demarcație dintre cele două fiind greu de trasat atât la nivelul

mediului academic și de cercetare, cât și a celui guvernamental. Astfel, numeroase dezbateri au avut

loc în jurul înțelegerii factorilor determinanți și obiectivelor unei activități responsabile de

diplomație publică în interesul imaginii și percepției unui popor și a unei națiuni.

Obiectivul principal al cercetării întreprinse în cadrul tezei de doctorat se concentrează pe

analiza critică a modalităţilor de acțiune şi a efectelor în plan politic şi social ca urmare a

4

campaniilor de diplomaţie publică iniţiate şi derulate de administrația Statele Unite ale Americii

(SUA) în Orientul Mijlociu, imediat după atentatele din 11 septembrie 2001.

Plecând de la acest obiectiv central au fost evaluați o serie de alți factori corelați acestei

tematici, care sunt rezumați în continuare. Astfel, un focus aparte a fost acordat schimbării de

abordare referitoare la modalitățile prin care administrațiile americane post 9/11 își promovează

prioritățile și obiectivele de politică externă, principiile şi valorile specifice unui regim democratic

capitalist în state din Orientul Mijlociu, profund islamice, adesea cu regimuri politice autoritare,

caracterizate de instabilitate din perspectiva securităţii.

Au fost luate în considerare în cadrul acestei teze și aspectele critice exprimate de experți în

comunicare și relații internaționale conform cărora campaniile de diplomație publică ale SUA în

regiune ar fi fost concepute pentru a legitimiza acţiunile militare din regiune (Irak, Afganistan) în

rândul opiniei publice internaţionale, punând accent totodată pe maniera în care acestea au fost

asumate financiar, logistic și ideologic, mai mult sau mai puţin oficial de către administrațiile

americane.

Analiza critică adoptată ca metodă de lucru în cadrul acestui demers academic a fost totodată

direcționată către identificarea limitărilor campaniilor de diplomaţie publică din perspectiva

rezultatelor finale în raport cu obiectivele stabilite inițial. Pe parcursul demersurilor oficiale,

administrația americană a recunoscut public că după 11 septembrie 2001, indiferent de mărimea

fondurilor alocate şi cheltuite, de resursele umane implicate, succesul unei campanii de

diplomaţie publică nu poate fi garantat. De asemenea, au fost analizați critic factorii care intervin şi

care cresc sau scad șansele unui rezultat final favorabil al acestor demersuri.

Pe parcursul lucrării de cercetare, au fost analizate o serie de aspecte conexe, precum:

implicarea şi influenţa demersurilor de diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu

în democratizarea statelor musulmane prin intermediul activităților de diplomaţie publică;

impactul democratizării asupra societății islamice contemporane și relaţia dintre diplomaţie,

opinia publică și mass-media, creşterea rolului comunicării publice în procesul decizional la

nivel naţional şi internaţional.

Cercetarea se concentrază pe modul în care SUA a inițiat şi a pus în practică, cu fonduri

importante, alocate special şi cu obiective naţionale clar definite, campanii de diplomaţie publică în

5

Orientul Mijlociu, post 11 septembrie 2001, când a avut loc o schimbare de paradigmă în percepţia

şi legislaţia referitoare la actele teroriste.

Interesant de urmărit a fost faptul că, deşi în SUA a luat naștere conceptul de „diplomaţie

publică” în 1965 şi, deși au alocate sume importante activităţilor de diplomaţie publică, utilizând-o

în scopul promovării de politici, de valori şi a unui stil de viaţă, o serie de studii au aratat că SUA a

înregistrat și eşecuri în derularea unor campanii de diplomaţie publică. Neadaptarea mesajelor la

contextul cultural al publicului ţintă este cel mai des citat ca fiind cauza eşecului unor acţiuni de

diplomaţie publică realizate „ca la carte”, cu respectarea tuturor „rețetelor” de reușită.

Raportele și studiile utilizate ca documentație pe parcursul derulării tezei, arată că

demersurile de comunicare publică întreprinse de administrația Bush pentru a demonstra că

musulmanii din Statele Unite ale Americii nu sunt victime ale marginalizării și persecuției în

societatea americană post 11 septembrie 2001, nu au dat rezultatele dorite deoarece nu făcut decât să

genereze și o mai mare frustrare la nivelul publicului țintă.

În timp ce administrația americană ducea o campanie intensă de comunicare defensivă, un

sondaj de opinie realizat de compania Zogby International în cinci ţări arabe demonstra că politica

americană era evaluată de aceste publicuri preponderent negativ. Cei intervievați apreciau în

majoritate că războiul din Irak nu numai că nu contribuit la reducerea activităților de natură teroristă

în SUA, ci dimpotrivă ar fi generat o amplificare a interesului pentru astfel de activități criminale.

În cadrul tezei de cercetare este abordată și perspectiva mai largă a cadrului general, în care

este analizată și evoluţia modului în care nevoile publicul de pretutindeni s-au adaptat societății

informaţionale. S-au avut în vedere caracteristicile comunicării globale actuale, în care datorită

Internet-ului (a canalelor de socializare online - new media) şi a serviciilor de ştiri 24 din 24 de ore

(mass-media tradiţionale), cetățenii tind să promoveze, uneori instantaneu, propriile opinii despre

evenimentele internaţionale, fiind mai puţin înclinaţi să accepte poziţiile oficiale ale guvernelor, fără

a primi răspunsuri la întrebări şi fără a înţelege care sunt implicaţiile deciziilor care se iau la nivel

naţional sau internațional.

Momentul 11 septembrie 2001 poate fi considerat pentru SUA unul de cumpănă în care

necesitatea derulării unor activități de diplomație publică profesioniste a apărut mai mult decât o

necesitate. Administrațiile Bush și Obama, au anunțat o „nouă diplomație publică”, care implica

sectorul privat, companiile mari și societatea civilă.6

Din această perspectivă, în cadrul tezei s-a avut în atenție și un alt factor relevant, respectiv

activitatea de consultanţă şi expertiză în plan internaţional, a actorilor non-guvernamentali,

precum ONG-urile şi cele din sectorul de afaceri a căror influență este în prezent în continuă

creștere. Acestea au devenit voci puternice pe care publicul le ascultă şi cărora actorii

guvernamentali s-au văzut nevoiţi să le acorde toată atenţia. Diplomația actuală nu mai este cea de

acum 50 de ani, având o importantă dimensiune economică, socială, de educare, o diplomație care se

impune a fi explicată, înțeleasă și asumată de publicul larg, care vrea să se implice activ în definirea

liniilor de acțiune. Diplomațiile de pretutindeni utilizează ca formă de lucru dezbaterile cetățenști

sau forumurile online, iar concluziile și propunerile rezultate sunt transpuse ulterior în politici

naționale.

Din această perspectivă, s-a avut în vedere și rolul semnificativ al mass-media, în calitatea

sa de-a patra putere în stat și de „paznic al democraţiei”- principalul instrument al unei societăţi

democratice. Guvernele, administraţiile naţionale şi organismele internaţionale au nevoie să îşi

consolideze o bună relaţie cu mass-media şi să răspundă necesităţilor acesteia de a primi informaţia

completă, obiectivă şi la timp. Însă de foarte multe ori, informaţiile transmise şi campaniile de

comunicare derulate de organismele naţionale şi internaţionale sunt suspectate că includ elemente

caracteristice propagandei (asociate cu „propaganda albă”).

Se impune să ne reamintim că în anii ‘60 a început să se vorbească despre diplomaţie publică

pornind din SUA ca eufemism pentru propagandă, termen care elimina conotaţia negativă a celui din

urmă. În prezent, cei mai mulţi dintre specialiştii în comunicare au agreat faptul că diplomaţia

publică a reuşit să se delimiteze de propagandă, impunându-se prin scopul său, acela de a crea şi

menţine încrederea dintre guverne şi alte naţiuni, mergând în argumentarea lor pe faptul că este o

activitate bazată pe critică şi pe o comunicare onestă şi deschisă cu privire la scopul pe care îl

urmăreşte o ţară în cadrul politicii sale externe.

Pe de altă parte, există analize în domeniul comunicării strategice care demonstrează că

anumite campanii de diplomaţie publică se bazează pe elemente ale manipulării şi propagandei

implicând promovarea de către o administrație națională a unei viziuni în vederea câștigării

influenţei sau a controlulului. În esenţa sa, propaganda se bazează pe subiectivism şi este

înşelătoare. Totuşi, dacă ne aplecăm mai atent asupra conceptului de „propagandă albă”, ne vom

întreba pe bună dreptate care sunt elementele care fac ca cele două noţiuni să se disocieze. Exemple

7

multiple din întreaga lume, privind modul în care este înţeleasă şi practicată diplomaţia publică

(spaţiul american fiind relevant în acest sens) fac obiectul analizei specialiştilor care încă mai

încearcă să rezolve această dilemă: Este sau nu diplomaţia publică o propagandă mascată?

Întrebările și ipotezele de cercetare avute în vedere au fost următoarele:

- În ce măsură activitățile de diplomație publică derulate de SUA, imediat după atentatele

din 11septembrie 2001, în Orientul Mijlociu s-au adaptat realităților socio-culturale locale? Au fost

aceastea un eșec sau un câștig prin faptul că au marcat o schimbare de paradigmă la nivelul

activității de diplomație publică la nivel global (apariția a ceea ce s-a numit „noua diplomație” și

reconfigurarea modului de abordare a problematicii terorismului)?

- Referindu-ne la motivația care a stat la baza derulării activităților de tip „soft power” de

către administrația americană în regiune în contextul intervențiilor militare în Irak și Afganistan din

perioada mandatului președintelui George W. Bush (de care se leagă apariția unui curent „anti-

american” în statele musulmane), se poate vorbi de o încercare de legitimare a politicii americane în

regiune și în ce măsură poate fi considerată această activitate propagandă?

- Pornind de la efectele demersurilor americane în regiune, se pune întrebarea dacă

activitățile de diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu post 9/11 au influențat

favorabil democratizarea statelor musulmane (cu accent pe dezvoltarea societății civile, a mass-

mediei, emanciparea femeilor, drepturile omului etc)?

- O altă întrebare transversală, care s-a desprins pe parcursul studiului este: Există o rețetă de

reușită în activitatea de diplomație publică? (și care ar fi ingredientele: resursele umane și financiare

investite; manipularea cu succes a noilor tehnologii informaționale; implicarea actorilor non-

guvernamentali: mediul academic, sectorul privat, marile companii transnaționale, societatea civilă,

ceea ce poartă denumirea de „smart power” - instrument indispensabil pentru consolidarea imaginii

și puterii unei țări în guvernarea globală)?

Metodele de cercetare folosite în cadrul cercetării sunt de natură calitativă, respectiv: analiza

de conținut și evaluare critică a unor documente și rapoarte oficiale realizate de autoritățile

americane; culegerea de date din interviurile și declarațiile publice ale unor oficiali, specialiști și

diplomați americani implicați în decizie și în punerea în practică a campaniilor de diplomație

8

publică în Orientul Mijlociu post 9/11; studiul critic al unor evaluări dedicate acestei preocupări,

publicate de cercetători și experți în comunicare și relații internaționale. Acestea

Metodele de cercetare folosite în cadrul acestui demers academic au fost direcționate către

identificarea de răspunsuri cât mai adecvate la ipotezele de lucru, mai sus menționate, urmărind

totodată evidențierea limitărilor pe care un astfel de studiu le poate avea datorită complexității

interdisciplinare, fiind abordate chestiuni ce țin de: relații internaționale, comunicare, sociologie,

anttropologie și istoria religiilor.

Perioada aleasă pentru cercetare 2001-2011 nu este întâmplătoare, momentul 11

septembrie 2001 reprezentând fără îndoială, un factor declansator al unei schimbări în profunzime a

practicii și abordării diplomației publice, până atunci limitată, atât în SUA, unde oficialii americani

se rezumau la o abordare specifică perioadei de după Războiul rece, post căderea Zidului Berlinului,

dar și la nivel global, pe fondul unei asumări a traumei 9/11 la nivel internațional.

Structura și conținutul tezei

Lucrarea este structurată în patru capitole astfel: Capitolul 1 - „Diplomaţia publică versus

propagandă - delimitări conceptuale”; Capitolul 2 - „Islamul și diplomaţia publică americană -

unealtă în procesul de democratizare în regiune”; Capitolul 3 - Islamul, opinia publică, mass-media

și new-media; Capitolul 4 – Studiu de caz: Strategia de diplomaţie publică a SUA în Orientul

Mijlociu post 9/11.

Capitolul 1 - „Diplomaţia publică versus propagandă – delimitări conceptuale”

Acest capitol este dedicat încadrării conceptuale și definirii noțiunilor abordate în cadrul

tezei, respectiv „diplomația publică” și „propaganda”, punând accent pe evoluția istorică a acestora,

precum și pe modul în care sunt percepute la nivelul diferitelor culturi, pe limitările și provocările cu

care se confruntă practicienii în comunicare și relații internaționale. A fost luată în considerare atât

perspectiva unor teoreticieni din domeniul relațiilor internaționale, cât și cea a diplomaților de

carieră care au fost implicați în mod direct sau indirect în activitatea de diplomație publică.

Pe parcursul analizei s-a constat că, deși noțiunea de „diplomaţie publică” este utilizată de

mai bine de 60 de ani, atât practicanţii, cât şi teoreticienii în domeniul relațiilor internaționale și

comunicării continuă să dezbată pe tematica unei definiții cuprinzătoare a conceptului. Din analiza

literaturaturii de specialitate, se constată existența unui consens asupra cel puțin unui aspect,

respectiv a faptului că diplomaţia publică se diferențiază de cea tradițională prin faptul că ia în 9

considerare ca fiind public țintă nu numai guvernele și administrațiile politice, ci și cetățenii, opinia

publică, în general şi organizaţiile non-guvernamentale și mediul privat.

Diplomația publică, care în esenţă, constă în a comunica viziunea, ideile şi idealurile țării şi

rolul său în arena internaţională, reprezintă o provocare importantă, o provocare care o urmăresc

diplomații în toată cariera lor. Luând în considerare programele sponsorizate de guverne, diplomaţia

publică este cel mai adesea percepută drept „soft power”, aşa cum definea J.S. Nye termenul în

contradicţie cu „hard power”, considerând că este necesar ca guvernele să corecteze erorile în

aplicarea politicilor lor și să transmită mesaje strategice pe termen cât mai lung, care să asigure

durabilitatea unei construcții ideologice.

Totodată, pentru a avea imagine mai clară asupra modului în care este înţeleasă diplomația

publică la nivel internaţional, am selectat câteva interpretări ale unor practicieni, specialişti,

cercetători şi reprezentanţi guvernamentali din statele în care această activitate este consacrată,

evidențiind în special perspectiva americană, britanică, germană și norvegiană.

În prezent, măsurarea succesului activităţilor de diplomaţie publică rămâne încă foarte

dificilă. De aceea se impune ca, pentru o creștere a gradului de obținere a succesului, administrațiile

politice să adapteze în mod regulat strategiile, mesaje, obiective şi partenerii lor în activităţile de

diplomaţie publică în funcție de evoluția situației interne și internaționale.

În ceea ce privește distincția dintre activitățile de diplomație publică și cele de propagandă,

studiile se referă la faptul că propaganda implică prin definiție minciună, manipulare și înșelăciune.

În comparație cu aceasta, diplomația publică are drept obiectiv să recreeze și să întărească

încrederea dintre guverne și națiuni, pe baza unei comunicări oneste și deschise, centrată pe

obiectivele naționale de politică externă, dar și pe interesele și caracteristicile publicurilor țintă.

Elementul definitoriu al activității de diplomație publică este dialogul care reprezintă o componentă

esențială a succesului unei campanii de comunicare.

Conform studiilor citate în cadrul tezei, indiferent în ce societate s-ar manifesta şi în interesul

oricui ar fi intreprinsă, propaganda vizează în esență să genereze atitudini prestabilite şi să creeze

stereotipuri la nivel social, să genereze comportamente automate la nivelul indivizilor/maselor cu

scopul de a exercita control şi de a manipula comportamentul social al acestora.

10

În ceea ce privește distincţia/convergenţa dintre diplomaţia publică şi propagandă, se

constată că în majoritatea studiilor consultate continuă să fie vehiculată legătura între conceptele de

„propagandă” și „diplomaţie publică” ca fiind complicată şi evaluată în relație cu o serie de factori

ce țin de interesele de moment. Specialiştii şi practicienii fac distincţia dintre diplomaţie publică şi

propagandă pe baza premiselor conform cărora diplomaţia publică este interactivă, democratică,

comunicarea este deschisă, bazată pe o abordare pluralistă, pe schimbul de informaţii, în timp ce

propaganda este axată pe scop, iar mesajul cu sens unic, este dictat de la centru, fiind ignorat

feedback-ul.

Strategiile actuale de diplomație publică se impun a fi adaptate specificului pubicului căruia

îi sunt adresate mesajele și se impune acordarea unei atenții sporite derapajelor spre propagandă,

care pot genera, ca și neadecvarea mesajelor la publicul țintă, efecte contrare, precum cel înregistrat

de SUA în Orientul Mijlociu post 9 septembrie 2001.

Neglijată înainte de aceste evenimente, diplomația publică a devenit în prezent un instrument

strategic de promovare a politicilor și strategiilor guvernamentale. Daca diplomația convențională

vizează relațiile dintre state, diplomatia publică vizează relația între stat și națiunile străine.

Capitolul 2 – „Islamul și diplomaţia publică americană – unealtă în procesul de

democratizare în regiune”

În cadul acestui capitol este analizată, în baza analizei critice a unor studii și cercetări în

domeniul relațiilor internaționale, relația dintre democraţie şi Islam, concepte care nu până demult

erau tratate în opoziție atunci când ne raportăm la percepţia generală.

Având la bază constatarea că majoritatea studiilor pleacă de la ipoteza că lumea musulmană

se raportează la un set de valori aflate într-o oarecare antiteză cu democraţia de tip occidental, în

acest capitol sunt evaluate elementele care caracterizează Islamul şi principalele elemente de

incompatibilitate, accentul fiind pus pe acele valori specifice lumii Islamice, care facilitează sau au

potențial de a intermedia dialogul între civilizații și popoare.

Demersul de cercetare este completat de studiul teoriilor politice ale democrației și de

argumentare a ipotezei că nu există un model universal valabil al democrației. De asemenea, se

prezintă principalele elemente ale unui sistem democratic, precum: drepturile omului, sistemul de

11

guvernare, societatea civilă și modul cum evoluează aceste concepte pe parcursul procesului de

democratizare.

Pentru a putea evalua rezultatul campaniilor de diplomație publică derulate de SUA în statele

musulmane post 11 septembrie 2001, s-a impus totodată, studierea nivelului de compatibilitate a

valorilor democrației liberale occidentale și cele ale Islamul politic, analizând totodată funcţionarea

unei societăţi musulmane tradiționale, a valorilor și regulilor intrinsece după care funcționează, în

special a tendinţelor dominante în raport cu evoluția situației actuale.

Totodată, nu se poate aborda problematica Islamului fără a evoca fundamentalismul religios,

context în care se poate afirma că, timp de decenii, politica Statelor Unite ale Americii faţă de

Orientul Mijlociu a fost paralizată de „dilema islamistă”. Subiectul cel mai des discutat şi analizat

este modul în care Statele Unite sunt capabile să promoveze democraţia în regiune fără a risca să

genereze o respingere la nivelul opiniei publice din zonă.

În analiza campatibilității democrației cu lumea islamismică, cele mai multe studii au in

vedere tendinţa care emană din zona religioasă și care presupune suprapunerea textului revelaţiei

divine cu interpretarea care i se dă în funcție de circumstanțele socio-istorice. Tradiţiile religioase se

caracterizează prin diversitate și dinamism, fapt ce implică existența în toate religiile atât a

elementelor conservatoare, precum și a celor progresiste sau moderne.

Studiile și discursul despre Orient sunt în general puternic ideologizate. Acestea se regăsesc

în analizele unor analişti celebrii, precum Samuel Huntington, Bernard Lewis, Benjamin Barber și

alții. Subiectul acestora de investigaţie este un domeniu de cunoaştere foate complex, legat în mod

direct de politica externă a SUA, neputând fi doar unul pur „ştiinţific”, imparțial, obiectiv sau aflat

total în afara partizanatelor ideologice și politice.

Dihotomia „Islam versus Vest” reprezintă în prezent o tematică abordată frecvent în

dezbaterile publice și discursurile mediatice din statele Occidentale. În centrul acestor dezbateri

identificăm adeseori opinii care susţin caracterul premodern al „civilizaţiei Islamice”, descris ca o

etapă inferioară de evoluţie istorică, un adevărat Ev Mediu, în cadrul căruia comportamentele

individuale și acţiunile publice sunt dirijate în mare parte de normele religioase asumate și

respectate cu strictețe de către credincioși musulmani.

12

Din analizele relației relaţiei dintre Islam şi Occident se observă că accentul nu este pus

neaparat pe necesitatea acceptării și adoptării valorilor democratice, ci în special pe oportunitatea

modernizării culturale. Din această perspectivă, un aspect important care a făcut obiectul evaluării a

fost problematica drepturilor omului. Chestiuni precum: egalitatea de gen, drepturile minorităţilor

sexuale şi altele de acest fel au reprezentat un obstacol major în calea dilogului dintre culturi.

Capitolul 3 – „Islamul, opinia publică, mass-media și new-media”

În cadrul acestui capitol, este analizat modul în care spațiul mediatic internațional s-a

modificat ca urmare a atentatelor teroriste din 2001. Au fost evidențiați factorii care au dus la

radicalizarea opiniei publice și a percepției colective cu privire la musulmani, dar și mecanismele de

instalare a fricii la nivelul publicărilor occidentale în fața amenințării teroriste. De asemenea, un

aspect important de care s-a ținut cont în cadrul evaluării a fost modul în care mass-media din

spațiul musulman au cultivat, cu sau fără intenție, o politică editorială care a generat apariția unor

curente de tipul „anti-americanismului”. Încercările reușite sau nereușite de a comunica public în

spațiul musulman pentru a schimba la nivelul opiniei publice musulmane curentele de opinie

defavorabile la adresa Occidentului.

Plecând de la constatarea că evenimentele din 11 septembrie 2001 au constituit baza pe care

s-au construit treptat sentimentele de ură împotriva musilmanilor și au crescut actele de discriminare

a acestora atât în Statele Unite ale Americii, cât și în plan internațional, am evaluat transformarea

spațiului mediatic și a discursului public atât în SUA, cât și în Orientul Mijlociu.

O serie de specialiștii în științe politice remarcau existența unei legături directe între numărul

știrilor difuzate de televiziunea americană care aveau în centru terorismul și formarea și întărirea la

nivelul opiniei publice a convingerii că terorismul este cea mai gravă problema a societății

americane. Printre aceștia se numără cercetătorii Montague Kern, Pippa Norris și Marion Just, care

apreciază că ceea ce s-a modificat este percepția despre amenințări și nu amenințarea propriu-zisă,

culpabilizând televiziunile americane pentru crearea unei false imagini.

Pe fondul mesajelor transmise de mass-media americane, care se refereau la terorism, Islam

și Osama bin Laden s-a creat percepția că sinonimiei dintre acești termeni. În acest mod, Islamul a

căpătat imaginea unei religii a teroriștilor și o unealtă de promovare a urii și violenței.

13

Deși toate sondajele de opinie arătau că atentatele comise de musulmani sunt insignifiante

comparativ cu cele comise de alte origini, pe fondul unei mediatizări excesive și direcționate,

sentimentul de teamă față de Islam și arabi a crescut în rândul americanilor.

Capitolul 4 - Studiu de caz: Strategia de diplomaţie publică a SUA în Orientul Mijlociu

post 9/11

Acest capitol cuprinde analiza acțiunilor de diplomație publică planificate și puse în practică

de administrația americană după atentatele de la 11 septembrie 2001 și evaluază rezultatele obținute,

în baza comparării modului de acțiune ante și post atentate teroriste. Studiul de caz cuprinde și o

evaluare a contextului evolutiv a diplomației americane, cu accent pe nivelul de finațare și

programare ante și post 9/11, o cercetare asupra programelor efective derulate (programe de

informare, schimburi universitare, difuzare internațională și înființarea și susținerea unor mass-

media în regiune), precum și a schimbărilor legislative privind reforma activității informații,

prevenirea terorismului și susținerea activități de informare și diplomație publică.

Pentru o analiză în profunzime a problematici și pentru a putea merge pe firul ipotezelor de

lucru, am realizat o analiză critică a Raportului oficial al Comisiei 9/11 (denumit oficial Raportul

final al Comisiei Naționale referitor la atacurile teroriste împotriva SUA), document realizat la un an

de la la atacurile teroriste (27 noiembrie 2002) de către Comisia Națională pentru atacuri teroriste în

Statele Unite, cu sprijinul unei structuri de investigații a FBI. Acest raport a fost realizat pe baza

interviurilor realizate cu circa 1 200 de persoane din peste 10 state, fiind întocmit sub coordonarea

acestei Comisii Naționale denumită și „Comisia 9/11”, cu împuternicirea președintelui Statelor

Unite, George W. Bush și a Congresului american.

Pe lângă analiza derulării evenimentelor și conexiunile cu alți factorii externi (Iran, Arabia

Saudită), raportul face o serie de aprecieri și recomnadări privind activitatea de diplomație publică

pe care administrația ar trebui să o deruleze în afara granițelor, respectiv în Orientul Mijlociu.

Din această perspectivă, raportului menționează că succesul pe termen lung necesită o

utilizare responsabilă a tuturor instrumentelor puterii naționale: diplomația, activitatea de informații,

întărirea cadrului legislativ, politica economică, diplomația publică și afacerile interne. Totodată,

Comisia 9/11 recomanda să se promoveze o ideologie mai puternică, un sistem de valori și un mediu

de securitate și să se evite mesajele negative. Totodată, se recomanda foarte clar să se apeleze la

14

utilizarea masivă în perioada care urma a diplomației publice americane, subliniind că teroriștii și

extremiștii nu vor putea fi învinși prin tacticile tradiționale de război. Membrii comisiei și-au

exprimat la unison convingerea că doar printr-un efort strategic național, în care să fie angjate toate

forțele naționale se poate ajunge la rezultate palpabile.

În acest context, la unison oficiali la nivel înalt, lideri de opinie, think-tank-uri și Comisia

9/11 au susținut urgența și necesitatea de a utiliza diplomația publică americană la capacitatea sa

maximă. De altfel, în 2004 Congresul american a inclus măsuri de diplomație publică în Intelligence

Reform and Terrorism Prevention Act, cu accent pe: promovarea presei libere în țările islamice,

burse pentru musulmani care să le permită să se înscrie în școli sponsorizate de americani, programe

de formare în diplomație publică în cadrul Departamentului de Stat și înființarea unui International

Youth Opportunity Fund (Fond Internațional de Oportunitate pentru Tineri) în cadrul unei

organizații existente, precum Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

(UNESCO).

Administrația americană susținea public că este nevoie de timp pentru ca aceste inițiative să

își dovedească impactul, dar exista convingerea că trebuie să facă eforturi pentru a genera suficientă

bună voință pentru combaterea eficientă a terorismului.

S-a constata că după atacurile teroriste, au fost suplimentate fondurile pentru diplomație

publică în conturile Programelor Diplomatice și Consulare de Stat. De asemenea, în conturile

Programelor de Schimb Educațional și Cultural au fost alocate fonduri suplimentare, în trei ani

centrele de emisie internațională primind aproape 100 de milioane de dolari ca fonduri suplimentare

pentru operațiunile de radiodifuziune. Programele de diplomație publică au constat în principal în

trei categorii de activități: (1) programe de informare la nivel internațional, (2) programe de schimb

educațional și cultural și (3) emisie internațională cu scop non-militar.

Pornind de la concluziile Raportului Comisiei 9/11, administrația americană a realizat

demersuri importante de adaptare a cadrului instituțional și de acțiune al DP post 9/11, axată pe o

nouă viziune de abordare „inteligentă“ a diplomației publice în serviciul leadership-ului, permițând a

totodată analiza rolului actorilor non-guvernamentali, ceea ce s-a numit „smart power”-ul american

post 9/11.

15

Diplomația publică de după 11 septembrie, ca și întreaga politică externă a SUA a trebuit să

se adapteze la aceste schimbări în spațiul public internațional și, prin urmare, să dezvolte noi direcții

strategice care să împlice mediul de afaceri și societatea civilă.

În fața noilor evoluții statul american a fost nevoit să se adapteze, acționând în domeniul

diplomației publice atât prin parteneriate cu alte state și prin crearea rețele între state, cât și prin

descentralizarea unora dintre puterile sale către actorii non-guvernamentali pentru a-și spori

legitimitatea în fața societății civile vizate. Politica americană a vizat să devină un „stat în rețea”, un

jucător în guvernarea globală, care împărtășește suveranitatea cu actorii societății civile.

Globalizarea spațiului public american post 9/11 a contribuit major la identificarea de noi

misiuni ale diplomației publice americane, bazându-se în primul rând pe modificarea tipologiei

partenerilor nonguvernamentali și interacțiunilor acestora cu sectorul privat. Noua diplomație

publică, o componentă a „smart power” s-a dovedit a fi un instrument indispensabil pentru

menținerea și consolidarea puterii americane în guvernarea globală. Diplomația publică americană a

fost, prin urmare, văzută ca un „liant” între interesele private și cele naționale într-un spațiu politic

internațional aflat în permanentă schimbare. Prin urmare, acești actori privați sunt pentru noua

diplomație publică co-decidenți, parteneri și nu numai sub-contractori ai politicii externe.

CONCLUZII ȘI CONTRIBUȚII PERSONALE

Analiză pragmatică realizată la aproape două decenii de la atentatele din 2001 asupra

schimbărilor majore de abordare și acțiune ale SUA, în pe baza evaluării critice a documentelor,

declarațiilor, interviurilor și studiilor realizate asupra schimbărilor majore de abordare și acțiune a

Statelor Unite ale Americii în domeniul diplomației și mai ales a celei publice, au relevat concluzii

care au răspuns ipotezelor de cercetare, care stau la baza acestui demers academic.

Cea mai importantă concluzie desprinsă este că diplomația publică este într-o continuă

transformare pe fondul evoluțiilor interne și internaționale. Transformările diplomației publice

americane post 11 septembrie 2001 nu au făcut decât să reflecte schimbările majore de percepție și

de raportare la publicurile străine, precum și nivelul de conștientizare a importanței resurselor

financiare și umane necesare într-o comunicare eficientă a politicii naționale. Administrațiile

americane post 9/11 au înțeles că nu este de ajuns să ai o strategie și să acționezi acționezi și că

16

uneori este la fel de important să comunici, să explici, să argumentezi, să convingi publicurile

străine asupra cărora se răsfrâng acțiunile politice pentru a obține susținere și încredere, elemente

esențiale în procesul amplu al derulării politicilor sale. Oficialii americani au înțeles că activitatea de

diplomație publică este aproape la fel de importantă în lupta împotriva terorismului și extremismului

violent în general, precum sunt intervențiile militare.

Evoluțiile generate de provocările globalizării și dezvoltarea rapidă a tehnologiei informației

și-au pus amprenta pe practicile SUA în domeniul politicii externe și a diplomației publice, în

special în perioada administrațiilor Obama/Clinton, care au investit major în „dezvoltare și

diplomație în serviciul smart power”. O strategie inteligentă de putere trebuie să combine resursele

de „hard” și „soft power” în diplomație, afirmau cu tărie pe de o parte oficialii americani, care aveau

responsabilități directe, dar și cercetătorii în științe politice și comunicare, care prevedeau o evoluție

a dinamicii acestui domeniu la nivel internațional. Conform acestora din urmă, diplomația publică

reprezintă un instrument vital în arsenalul „smart power”, dar o diplomație publică inteligentă și

eficientă necesită totodată și o înțelegere adecvată a rolurilor de credibilitate, a imperativului de

adaptare pe baza unei abordări auto-critice, precum și a rolului societății civile și mediului privat în

susținerea unui „soft power” cu rezultate vizibile pe termen lung și mediu.

Chiar dacă diplomația publică are o istorie îndelungată în misiunea sa de promovare a țării

prin „soft power” încă din perioada Războiului rece, provocarea actuală privind lupta împotriva

terorismului transnațional a transformat-o într-o bătălie permanentă pentru câștigarea minților și

inimilor publicurilor de pretutindeni.

Nu întâmplător secretarul de stat american, Hillary Clinton declara la preluarea mandatului

său, în timpul audierii sale în fața Comisiei pentru afaceri externe din Senat, că va acționa pentru

punerea în practică a unui „smart power”, pe care îl vedea ca pe o combinație de „hard” și „soft

power”, exprimând convigerea că aceasta este cheia pentru a asigura Statelor Unite restabilirea și

consolidarea leadershipului său la nivel internațional.

O a doua concluzie a fost desprinsă în baza studiului de caz dedicat activităților de

diplomație publică derulate de administrația americană în Orientul Mijllociu, imediat după 11

septembrie 2001, în contextul unei tendințe în creștere de manifestare a unui sentiment anti-

american în rândul publicurilor musulmane, generate de neacceptarea intervențiilor militare în

regiune. Diplomația publică are o serie de limitări care au fost evidențiate pe parcursul tezei de 17

cercetare. Responsabilii de activitățile de diplomaţie publică a SUA derulate în Orientul Mijlociu au

constat, pe baza experienței directe, că indiferent de mărimea fondurilor și resurselor umane

implicate sau a dimensiunii strategiei implementate, succesul nu poate fi garantat în totalitate. În

acest context a apărut un alt fenomen pentru a clarifica de facto mutațiile din domeniul diplomației

publice, respectiv: criza rolului statului în cadrul general al globalizării. Publicurile străine, expuse

permanent unui câmp informațional vast și din surse variate, își formează percepții și opinii în

funcție de sursele cele mai apropiate (ideologic, religios, politic, norme sociale și chiar geografic).

Analiza calitativă a materialelor documentare a permis evidențierea lipsei unei diplomații

publice americane suficient de ofensivă în Orientul Mijlociu post 9/11, dar și o anumită neîncedere

persistentă a Congresului american pentru această uneală indispensibilă a politicii externe

americane. Desființarea USIA și a mijloacelor puse la dispoziția diplomației publice în anii post

Război rece a lăsat adversarilor SUA, care de această dată erau mai dificil de identificat și prezentau

multiple forme de manifestare, posibilitatea de a ocupa spații geografice și mediatice neglijate de

administrația de la Washington. De altfel, în perioada primului mandat a lui G. Bush, administrația

americană a fost criticată pentru că nu a reușit să identifice specialiști capabili să rerinventeze

diplomația publică adaptată provocărilor mondialismului. Transferul de competențe de la

Departamentul de stat la Pentagon în domeniul diplomația publice a fost evaluat la nivelul

specialiștilor drept o dovadă a dificultăților administrației americane de a identifica strategii

eficiente de construire a brandingului de națiune.

Cu toate acestea, imediat după atacurile de la 11 septembie 2001, a avut loc o reconfigurare a

obiectivelor de diplomație publică, caracterizată printr-o separare a letargiei administrației și

experiența profesioniștilor din domeniu, care treptat și-au adaptat practicile în domeniul diplomației

publice, trecând de la o strategie inspirată din teorile lui Marshall McLuhan (bazată pe mediul ca

mesaj), la o strategie axată pe pe mesajul și receptorii săi, cu accent pe comunicarea „people to

people” și responsabilizarea tuturor actorilor societății.

Momentul 11 septembrie 2001 a reprezentat fără îndoială un moment declansator al unei

schimbări în profunzime a percepției, până atunci limitată, pe care oficialii americani o aveau cu

privire la diplomația publică („public diplomacy”) în perioada de după Războiul rece, post căderea

Zidului Berlinului.

18

Înțelegând provocările momentului, pe parcursul celui de al doilea mandat al administrației

Bush, Departamentul de stat a realizat demersuri pentru a identifica un nou model de diplomație

publică care să impună leadershipul american în fața actorilor societății civile mondiale. În acest

sens, o atenție deosebită a fost acordată parteneriatelor cu organizațiile nonguvernamentale și

intreprinderile private, devenite relee indispensabile funcționării noului „stat-rețea” („network-

state”).

În acest context Charlotte Beer, fostul responsabil de comunicare pentru societatea Uncle

Ben’s, a fost angrenat în noua campanie de promovare a SUA, fiindu-i oferită sarcina de a o

coordona. Exercițiul de diplomație publică realizat de către Charlotte Beer a marcat o schimbare

majoră în abordarea activității de promovare a națiunii americane în străinătate. Inspirată din

experiența de marketing și atașată orientărilor trasate de la Casa Albă în materie de relații

internaționale, din calitatea de prim-secretar de stat, aceasta a dezvoltat după 9/11 o nouă

dimensiune a diplomației publice, aceea a „nation brading”.

Beneficiind de susținerea deplină a Administrației Bush, echipele de diplomație publică au

exercitat oficial misiunea lor de informare și educare, fără a mai fi evocat termenul de propagandă

supus atenției publice în mediile de la Washington.

Congresul american a susținut o creștere a fondurilor pentru diplomație publică pentru a

„câștiga inimile și mințile musulmanilor” și pentru a sprini la prevenirea altor atacuri. Decizia,

fundamentată pe Raportul Comisiei 9/11, viza o creșterea semnificativă a bugetului și a statutului

diplomației publice, așa cum s-a făcut în cazul armatei.

Specialiști în politică externă și unii membri ai Congresului au avertizat, însă, asupra faptului

că diplomația publică este bună doar dacă mesajul este credibil. Sondaje efectuate la nivel global

aratau că guvernul Statelor Unite continua să fie privit cu scepticism la nivelul populațiilor arabe și

musulmane. Criticii erau convinți că politica externă a SUA este cauza principală pentru opinia

externă negativă. Soluția care întrunea unanimitate era utilizarea diplomației publice mai proactiv

pentru a explica în mod clar și sincer acțiunile de politică externă ale SUA. Acțiunile de tip „soft

power” derulate de SUA în regiune în contextul intervențiilor militare în Irak și Afganistan, au fost

atribuite de unii cercetători încercării de legitimare a politicii americane. Aceasta este abordarea care

ne apropie de cea de-a treia concluzie, care rezultă ca urmare a demersurilor academice de a

19

răspunde la temerea exprimată o parte a specialiștilor în comunicare privind conexiunea diplomației

publice cu propaganda.

Având la bază studiul și evaluarea cadrului teoretic al celor două concepte (diplomație

publică și propagandă), precum și concluziile care s-au desprins din studiul de caz privind

activitățile de diplomație publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu, post 9/11, se poate remarca

că, deși linia de demarcație dintre propagandă și diplomație publică este adesea fluidă, activitatea de

diplomație publică nu poate fi propagandă, dacă sunt respectate normele eticii și acurateței

informației, dacă se respectă cadrul legislativ aferent și dacă este permanent manifestată transparență

cu privire la strategia și obiectivele urmărite.

Campania de comunicare a SUA în Orientul Mijlociu a vizat îmbunătățirea imaginii de

națiune, într-un context politico-militar complicat și pe fondul unor evoluții majore ale tehnologiei

informației. Cercetarea a demonstrat doar existența unor stângăci în comunicare din partea

autorităților, precum neadaptarea mesajelor la specificul socio-religios al regiuni sau neglijarea

sprijinului financiar și uman necesar activității de diplomație publică, nefiind identificate elemente

care să certifice activități de propagandă. Se poate însă susține teoria conform căreia demersurile de

diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu au contribuit, într-o oarecare măsură la

democratizarea statelor musulmane, prin stimularea întăririi instituțiilor de presă, mediului non-

guvernamental și a interesului pentru evoluția societății civile.

Din perspectiva relevanţei academice a tezei de cercetare, apreciez că studiul de caz al

activității de diplomatie publică derulată de SUA în Orientul Mijlociu oferă, o bază de plecare

pentru un transfer de experință util și pentru administrația românească, care s-a confruntat în ultimii

ani cu un deficit de imagine în străinătate. Autoritățile române au fost în mai multe rânduri în ultimii

30 de ani în căutarea unei formule de promovare a imaginii de țară. Diplomația publică a capătat

treptat, după aproape 60 de ani de la apariția ei, o dimensiune strategică, mai ales în contextul extins

al globalizării și al dezvoltării tehnologiei informației.

În contextul în care rolul mass-media și al comunicării online a crescut, o mare parte a

tratativelor şi negocierilor diplomatice se poartă în prezent deschis prin intermediul uneltelor de

comunicare cu publicurile de pretutindeni. Când ajung la reuniunile oficiale părţile implicate şi-au

declarat deja public poziţia, sunt informate cu privire la obiectivele, premizele şi limitele negocierii

și acţionează în consecinţă.20

Creşterea rolului integrator şi a ariei decizionale a unor organizaţii internaţionale, precum

ONU, UE, NATO, a determinat ca interesului cetăţeanului actual pentru politica externă a altor state

să devină un fapt obişnuit. Guvernele se simt obligate astfel să comunice cu publicurile lor asupra

obiectivelor şi rezultatelor lor, a modului în care îşi folosesc banii în aceste scopuri, dar şi a modului

în care se poziţionează pe scena politică internaţională.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ANGHELESCU, N. - „Introducere în Islam”, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1993

2. ARMSTRONG, K. – „Islamul-scurtă istorie”, Editura Ideea Design & Point, 2002

3. ARKOUN, Mohammed – „Islam, morale et politique”, Editura Desclée de Brouwer, 1986

4. ABDELNASSER, W.- „Islam and the West: Perspectives from the Egyptian Press, with Particular Emphasis on Islamist Papers”, pg. 141-156, în: Hafez K., ed., „Islam and the West in the Mass Media. Fragmented Images in a Globalizing World”, Cresskill, NJ., Hampton Press, Inc, 2000

5. AHMED, A. – „Islam, Postmodernity and the Media : An Interview with Akbar S. Ahmed”, Media, Culture and Society, 1993

6. ANHEIER, Helmut, Glasius, Marlies, Kaldor, Mary -  „Global Civil Society”, Londres, Sage, 2004

7. BALDI, Stefano and BALDOCCI, Pasquale – „Through the Diplomatic Looking Glass”, DiploFoundation and Italian Ministry of Foreign Affairs, 2007

8. BALFOUR, Michael – „Propaganda in War 1939-1945, Organisations, Policies and Publics in Britain and Germany”, Routledge and Kegan Paul, London, 1979

9. BAGDIKIAN, Ben – „Masinile informatiei”, 1971

10. BERNARD, Lewis - ”What Went Wrong. Western Impact and Middle Eastern Response, Oxford University Press, Oxford, 2002

11. BYMAN, D., - „The Implications of Leadership Change in the Arab World”, Political Science Quarterly, The Academy of Political Science, vol. 120, nr.1, New York, 2005

12. BARSTON, Ronald Peter – „Modern Diplomacy”, Harlow, Londres, New York, Pearson Longman, 2006

13. BADIE, Bertrand – „La diplomatie des droits de l’homme: entre éthique et volonté de puissance”, L’espace du politique coll., Paris, Fayard, 2002

14. BARAH, Mikaïl – „L’après 11 septembre ou la longue guerre américaine”, în Barah, Mikail. „La politique américaine au Moyent-Orient”, Paris, Dalloz, 2008

15. CHESTER, Jeff – „Digital Destiny. New Media and the Future of Democracy”, New York, New Press, 2007

16. COOPER, Andrew F. - ”Celebrity Diplomacy ”, Journal of International Affairs, 2007

21

17. COMAN, Mihai – „Introducere în sistemul mass-media”, Iaşi, Polirom, 2004/2008: cap. „De la spaţiul public la opinia publică”

18. COLE, Robert (coord.)- „International Encyclopedia of Propaganda”, Fitzroy Dearborn Publishers, Chicago, 1998

19. DOBBINS, James – „America's Role in Nation-Building: From Germany to Iraq”, Rand Corporation, 2003

20. DALACOURA, K. – „U.S. democracy promotion in the Arab Middle East since 11 September 2001: a critique”, Editura International Affairs, 2005

21. ESPOSITO, John -, „Islam and Politics”, Syracuse University Press, Syracuse, 1987

22. FRASER , Matthew - „Weapons of Mass Distraction: Soft Power and American Empire”, St. Martin's Press, 2005

23. FILORAMO, G., Massenzio M., Raveri, M., Scarpi, P.- „Manual de istorie a religiilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

24. GHAREEB E. – „New Media and the Information Revolution in the Arab World : An Assessment”, Middle East Journal, 2000

25. GELB, Leslie H. - ”GDP Now Matters More Than Force. A U.S. Foreign Policy for the Age of Economic Power”, Foreign Affairs, noiembrie-decembrie 2010

26. MELISSEN, Jan (éd). – „The New Public Diplomacy: Soft Power in International Relations”, New York, Palgrave, Macmillan, 2004.

27. HOFFMAN, David – „Beyond Public Diplomacy”, Council on Foreign Relations, 2002

28. JONATHAN Fox, Shmuel SANDLER – „Bringing Religion into International Relations”, Palgrave Macmillan, Londra, 2004

29. KELSAY J., - „Islam and War. A study in Comparative Ethics”, Louisville, Kentucky, Westminster/John Knox Press, 1993

30. LAZARSFELD, Paul,& MERTON, Robert K. – „The Process and Effects of Mass Communication”, Revised edition. Urbana, IL: University of Illinois Press, 1975

31. LASWELL, Harold D., Daniel Lerner, Hans Speier - „Propaganda and Communication in World History”, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1979

32. MICULESCU, Simina Mirela – „Relaţii Publice Internaţionale în contextul globalizării”, Ed. Comunicare, Bucureşti 2001 – „Relatii publice din perspectiva internatională, Ed.Polirom, Bucureşti, 2006

33. NEWSOM, David D. – „The Public Dimension of Foreign Policy”, Indiana University Press, 1996

34. NYE, Joseph – „The Paradox of American Power”, Oxford University Press, 2002

35. NADIN, T. – „The Ethics of War and Peace : Religious and Secular Perspectives”, Princeton, N.J., Princeton University Press,1996

36. PASHA S. – „Towards a Cultural Theory of Political Ideology and Mass Media in the Muslim World”, Media, Culture and Society, 1993, pg. 61-79.

22

37. PEW CENTER - „A Year After Iraq War : Mistrust of America in Europe Ever Higher, Muslim Anger Persists”, 2004

38. SREBERNY, A. – „Media, Muslims, and the Middle East : A Critical Review Essay”, Political Communication, 2002

39. SITARU, Laura – „Gîndirea Politică Arabă. Concepte-Cheie între Tradiție și Inovație”, Polirom, București, 2009

40. SEIB, Philip – „Toward a New Public Diplomacy: Redirecting US Foreign Policy”, Series in Global Public Diplomacy, New York, Palgrave Macmillan, 2009

41. SCOTT, James M. – „After the End : Making US Foreign Policy in the Post-Cold War World”, Durham, NC, Duke University Press, 1998.

42. SNOW, Crocker Jr. – „The Privatisation of U.S. Public Diplomacy”, The Fletcher Forum of World Affairs, 32, n° 1, hiver 2008, pg. 189-199

43. TUCH, Hans N. – „Communicating with the world. U.S. Public Diplomacy”, The Institute of a Stadying Diplomacy, 1990

23