Universitatea „Ştefan cel Mare” SuceavaFacultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie PublicăMaster: Management şi Administraţie Europeană, anul 1.

Proiect la:

Drept Penal European

Masterand: Negruţi Roxana Maria

Tema proiectului:

Izvoarele Dreptului Penal European

Cuprins:

1. Introducere 2. Izvoarele dreptului european (prezentare generală)3. Izvoarele derivate ale dreptului penal european

a) Acte comunitare cu forţă juridică obligatorieb) Acte comunitare fără forţă juridică obligatoriec) Izvoarele complementared) Acte interne ale instituţiilor comunitaree) Acordurile internaţionale la care sunt parte comunităţile

europene4. Izvoarele nescrise ale dreptului penal european

a) Principiile generale ale dreptului b) Cutumac) Jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburgd) Tratatele şi convenţiile intrnaţionale

5. Concluzie6. Bibliografie

1. Introducere

Dreptul european sau comunitar constituie un ansamblu de norme juridice ierarhizate

care guvernează raporturile stabilite de către Comunitățile europene cu diferitele categorii de

subiecte de drept: statele membre, statele nemembre ale Comunităilor europene, alte

organizații internaționale, persoane fizice și juritice care nu aparțin statelor membre ale

Comunităților europene.

Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă de ordinea juridică

internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor membre.

Această nouă ordine juridică este guvernată de două principii de bază:

- integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea juridică internă a

statelor membre ale Comunităţilor europene;

- aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern al statelor

member.

Pe langa dreptul penal naţional (intern) există şi drept penal extranaţional care implică

două sau mai multe state şi care poate fi denumit un drept penal internaţional in sens larg. (a

se face deosebire intre dreptul penal internaţioanl – vizează instituţiile reglementate prin

convenţii internaţionale intre state (extrădare, comisii rogatorii, etc.), iar dreptul internaţional

penal vizează infracţiunile internaţionale (faptele, crime şi delicte) – genocid, aparteid,

infracţiunile de război.1 Doctrina defineşte prin drept penal internaţioanl – ramura de drept

criminal (unde se include şi procedura penală nu doar drept penal) care reglementează

ansamblul problemelor de ordin penal ce se ridică pe plan internaţional. Or, există trei aspecte

ale dreptului penal internaţional: 1) drept penal care nu interesează decit două state impune

nişte probleme clasice. Ex: dacă un cetăţean al RM ucide o persoană intr-o ţară străină, se va

impune chestiunea competenţei statului ce-l va judeca şi a legii aplicabile. Soluţia este

furnizată fie de legea internă (CP sau CPP), fie de convenţiile bilaterale (ex. Conv privind

extrădarea). Judecătorul competent este un judecător naţional, aparţinind unuia dintre statele

implicate (este vorba de o infracţiune ordinară in acest caz, care nu devine internaţională

decit prin locul comiterii sale). 2) mai recent a apărut un drept penal mondial supravegheat şi

dirijat de ONU. Deja a 2-a zi după al II-lea Război Mondial au fost impărţite jurisdicţiile

internaţionale şi nu cele naţionale. Aceasta pentru a sancţiona autorii infracţiunilor contra

păcii, de război, şi contra umanităţii. Acordul de la Londra din 8.08.45 stabilea un tribunal 1 D.C Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck Bucureşti, 2005

militar internaţional pentru judecarea criminalilor de război ale puterilor europene ale Axei,

ale căror crime erau fără o localizare geografică precisă. Este vorba de Tribunalul de la

Nurenberg, care la 1 octombrie 1946 a condamnat 20 de acuzaţi, dintre care majoritatea la

pedeaspă capitală. Mai tirziu, ONU decide in baza rezoluţiei 808 (1993) din 22.02.93 să

creeze un tribunal internaţional pentru a judeca persoanele prezumate vinovate de violări

grave ale dreptului umanitarinternaţional comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, incepind cu

1991. Statutul acestui nou tribunal a fost adoptat de către Consiliul de Securitate la 23 mai

1993 prin Rezoluţia sa nr.827. Situat la Haga, el deja a emis mai multe sentinţe. 4 Prin

Rezoluţia N 955 din 8 noiembrie 1994 a fost infiinţat şi Tribunalul pentru Rwanda. Urmind

experienţa tribunalelor internaţionale, a fost fondată şi Curtea Penală Internaţională prin actul

din iulie 1998 de la Roma. 3) Concomitent evoluează şi drepturile penale regionale. In cadrul

unei conferinţe din 1992 de la Helsinki, Asociaţie internaţională de drept penal a conceput

prin termenul „regionalizare” – o colaborare internaţională care implică cel puţin trei state

independente aparţinind unei entităţi geografice bine precizate. Anume in acest cadru se

poate vorbi şi de drept penal european. Prin definiţie dreptul penal european include

ansamblul normelor penale (substanţiale, procedurale, penitenciare) comune mai multor state

europene in vederea luptei impotriva criminalităţii şi in special contra criminalităţii

transnaţionale organizate. Vis-a-vis de conceptual dreptului penal european se ridică unele

intrebări cum ar fi: - obstacol prevedea probleme suveranităţii: exercitare justiţiei penale este

un atribut al suveranităţii (ca de altfel şi politica externă sau baterea monedei). Din aceste

considerente dr. european dă prioritate unor valori ca: statul de drept, democraţia sau

drepturile omului. - obstacol constă in particularităţile naţionale in dreptul penal intern, una

dintre acestea fiind deosebirea dintre cele 2 sisteme de drept existente in Europa: romano-

germanic şi common law. Cu toate acestea, treptat se trece şi la unele asemănări, de ex. in

1986 Anglia creează un minister public, iar unele legislaţii europene au inclus probaţia.

Trebuie de subliniat la fel şi rolul crescind al dreptului scris in ţările de common law. La fel

există distincţia dintre sistemul procedural continental şi sistemul procedural englez .

In dreptul penal European se disting două categorii de izvoare ale dreptului european:

izvoare primare şi izvoare

secundare. O altă distincţie se referă la izvoare interne (tratatele constitutive, principiile

generale ale dreptului, legislaţia secundară) şi la izvoare externe (acordurile internaţionale).

Pe lângă aceste două categorii de izvoare se poate vorbi despre izvoarele nescrise,

precum principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în

afara ordinii juridice europene, ca dreptul izvorât din relaţiile externe ale Comunităţilor sau

dreptul complementar aparut prin acte convenţionale încheiate de către statele membre pentru

aplicarea tratatelor.

Izvoarele primare cuprind actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar:

Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;

Tratatele de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene;

Cele două tratate bugetare;

Deciziile şi tratatele de aderare;

Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor.

Tratatele constitutive au cea mai mare forţă juridică, acestora subordonându-li-se toate

celelalte izvoare ale dreptului comunitar

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele

adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului:

regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii

sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional. 2

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar sunt principiile generale de drept

şi jurisprudenţa. „Prioritatea”, „supremaţia” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică

două aspecte:

a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare, nu pot fi

modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă și

inaplicabilă;

b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice

naţionale. Administraţia și judecătorii naţionali vor asigura corelarea necesară

și vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele interne contrare dreptului

comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a acestora.

2 D.C Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck Bucureşti, 2005

2.Izvoarele dreptului european (prezentare generală)

Prin sursă a dreptului comunitar european înţelegem forma juridică de transpunere a

normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participă la

raporturile juridice comunitare. Regimul izvoarelor (enumerarea și ierarhia acestora) rezultă

nu numai din Tratatele institutive, ci și din practica instituţiilor și a statelor membre, precum

și din sistematizarea realizată de chiar Curtea de justiţie a Comunităților europene. „Nucleul

central” și cantitativ preponderent este reprezentat prin ceea ce poartă denumirea de drept

comunitar în sens restrâns; este vorba despre Tratatele institutive, ca izvoare primare,

precum și de regulile conţinute în actele luate de către instituţiile comunitare pentru

aplicarea acestor Tratate, ca izvoare derivate.3

3.Izvoarele derivate ale dreptului penal european

a) Acte comunitare cu forţă juridică obligatorie

Regulamentul. Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate

elementele sale și este direct aplicabil în toate statele membre. Faptul că regulamentul are

aplicabilitate generală înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în

sfera lui de aplicare.

Decizia. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi

desemnează. Decizia este deci, prin natura sa, un act individual care produce efecte pentru

unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Decizia se

deosebeşte de regulament prin absența aplicabilităţii generale.

Directiva. Directiva comunitară continua să apară ca având „un obiect

normative neidentificat”. Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte

rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competența în ceea ce priveşte forma și

mijloacele4

3 P.Palcu, Drept Penal European, Arad, 20094 P.Palcu, Drept Penal European, Arad, 2009

b) Acte comunitare fără forţă juridică obligatorie

Recomandarea. Recomandările și avizele nu au nici un efect constrângător, cu

excepţia recomandărilor C.E.C.O. care aveau acelaşi efect ca cel al directivelor.

Recomandarea reprezintă, uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la

premisa încrederii in autodisciplina destinatarilor săi. În situaţia în care luarea în

considerare a recomandării eşuează, aceştia din urma ştiu că va fi tradus conţinutul

recomandării într-un act constrângător din punct de vedere juridic. În alte cazuri,

recomandarea vizează un cadru general de acţiune.

Avizul. Acest act comunitar este folosit pentru a exprima un punct de vedere. În ceea

ce priveşte obligativitatea solicitării sale de către instituţiile comunitare, avizul poate fi

obligatoriu sau facultative.

c) Izvoarele complementare

Alături de actele comunitare, există o serie de acte derivate numite „atipice”. În această

categorie intră următoarele acte comunitare: aşa-numitele acte interne, care cuprind

regulamentele de organizare și funcţionare a organelor sau instituţiilor, statute, regulamente

financiare etc., pe de o parte, iar, pe de altă parte, actele sui generis, și anume: hotărâri cu

caracter general, rezoluţii, declaraţii, concluzii, programe de acţiune, comunicări ale

Comisiei, acorduri inter-instituţionale.

d) Acte interne ale instituţiilor comunitare

Aceste acte privesc activitatea internă a instituţiilor. Este vorba despre: statute,

regulamente interne, regulamente financiare etc. (fiecare dintre instituţiile comunitare

are dreptul, prevăzut de Tratate, de a-și elabora Regulamentul de organizare interna

și de funcţionare); acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional (în această

categorie intră: propunerile Comisiei, programele generale pe care trebuie să le

adopte instituţiile, recomandarea adresată de Comisie Consiliului în vederea încheierii unui

acord internaţional, deliberarea Consiliului cu privire la negocierea și încheierea unui acord

internaţional); acte care modifica dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor (la cererea C.J.C.E.,

Consiliul, statuând cu unanimitate, poate crește numărul judecătorilor și poate face adaptările

necesare modului de organizare a sesiunilor Curţii in plen sau în Camere).5

e) Acorduril internaţionale la care sunt parte comunităţile europene

Acordurile încheiate de Comunități. Acordurile încheiate de C.E. cu statele terţe sau cu

organizaţii internaţionale fac parte integrantă din ordinea juridică comunitară din momentul

intrării lor în vigoare. ctele unilaterale adoptate de organele infinitate prin acordurile

încheiate de Comunități. Regimul aplicabil acordurilor încheiate de C.E. este acelaşi și

pentru actele adoptate de organele create prin aceste acorduri. Numeroase acorduri încheiate

de către C.E. și, mai ales, acordurile de asociere sau de cooperare instituie organe cărora le

conferă o putere de decizie. Succesiunea la acordurile încheiate anterior de statele membre.

În ordinea juridică comunitară pot intra anumite acorduri încheiate de statele membre înainte

de intrarea în vigoare a Tratatelor institutive. În acest caz le este permis statelor membre să

continue executarea acestor acorduri, dar acest aspect nu presupune, în nici un caz, că acestea

din urmă fac parte din ordinea juridică comunitară.

4. Izvoarele nescrise ale dreptului penal european

a) Principiile generale ale dreptului

Se poate afirma că sursa „naturală” a principiilor generale de drept comunitar ar trebui să fie principiile generale ale dreptului internaţional, deoarece Comunităţile sunt fondate pe baza unor tratate internaţionale. Totuşi, C.J.C.E. manifestă o oarecare rezervă cu privire la aceste principii în măsura în care ele corespund unei organizaţii internaţionale fondate pe raporturi de egalitate între subiectele de drept. Principiul securităţii juridice presupune ca fiecare persoana să cunoască regulile care i se aplică și să își întemeieze, cu toata încrederea, acţiunile pe aceste reguli, ceea ce implică elaborarea unei legislaţii comunitare clare și previzibile. Principiul proportionalității, inspirat din dreptul intern german constituie unul din mijloacele de limitare a puterii discreţionare. În virtutea principiului proporționalității „legalitatea unei reglementări comunitare este subordonată condiţiei ca mijloacele pe care le pune în aplicare să fie apte să realizeze obiectivul legitim urmărit prin 5 http://documents.tips/documents/izvoarele-dreptului-penal-european.html

reglementarea în cauză și să nu meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru a-l atinge, fiind înțeles că, dacă se poate alege între mai multe măsuri adecvate, trebuie aleasă cea mai puţin constrângătoare.

b) CutumaAvând în vedere structura relativ recentă a Dreptului comunitar, deci caracterul sau de

noutate, cutuma nu este un izvor de drept în sensul clasic în care este definit aceasta în toate

sistemele de drept. Pentru a deveni un izvor de Drept comunitar, cutuma trebuie să reprezinte

o practică îndelungată, relativ continuă și repetată, ceea ce nu poate fi interpretat astfel în

condițiile Dreptului comunitar. Totuși, cutuma se conturează treptat, iar unele practici

comunitare ar putea fi luate în considerare ca un posibil izvor de drept.

c) Jurisprudenţa Curţii Europene de la LuxemburgJurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar în sensul cunoscut de

sistemul de drept common law, hotărârile judecătoreşti neavând efect erga omnes. Soluţiile

date de Curtea de Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii în ceea ce priveşte modul în

care interpretează dispoziţiile dreptului comunitar.

Cele trei tratate “compozite”. Actul unic European, semnat la Luxemburg și la Haga, la

17 și 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Tratatul asupra Uniunii Europene,

semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992 și Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie

1997 sunt izvoare ale dreptului comunitar și au un caracter compozit. Ele nu constituie

dreptul comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în măsura în care acestea, prin

dispoziţiile pe care le conţin, modifică Tratatele comunitare Izvorul natural al dreptului penal

european îl constituie nevoile necesitățile și interesele vieții sociale. Acestea sunt

normele sociale care alimentează izvorul natural. Necesitatea Securitații și apărării

valorilor sociale este amplificată de gravitatea și frecvența conflictelor militare care pun în

pericol acele valori sociale. Ele determină conținutul și structura normelor de drept penal

european. Sursele politice respectiv izvorul politic expresie a intereselor politice, publice

exprimă esența dreptului și reprezintă în fond izvorul constitutive al dreptului penal

European. Actul legislative, haina juridică pe care o îmbracă celelalte două surse sociale și

politice, Constituția Europei, a țărilor europene cae în majoritatea lor au un

astfel de document juridic esențial și legile penale specific, constituie izvorul formal sau

juridic, cu alte cuvinte tocmai actele normative, normele de drept penal european cu

elementele componente ale acestora. De fapt, termentul de izvor de drept este tocmai cel de

izvor formal sau sursă juridică în accepțiunea noastră. Specificul acestor izvoare de drept

penal European constă în aceea că societatea civilă este cea care impune normele de drept

penal European. Instituirea normelor de drept penal European are profunde implicații

politice, economice, sociale, nu numai juridice și de aceea unicul for legislativ, organul

suprem al puterii de stat este acela care emite legea penală, reglementarea primară a relațiilor

sociale privind infracțiunea răspunderea panală și sancțiunea, domeniul de executare a

pedepselor penale. În baza acestui drept penal European instituțiile U.E. pot emite acte

subordinate legii care completează și precizează reglementarea la nivelul legii care prin ea

însăși nu poate să epuizeze întreaga complexitate a domeniului penal. Pe această linie de

concretizarea a executării legilor, deciziilor și recomandărilor se înscriu și instrucțiunile,

ordinele și regulamentele etc. Este necesar ca U.E. să aibă un Cod Penal European și un Cod

de Procedură Penală Europeană care să cuprindă normele de drept penal European, și care să

devină practice, unicele izvoare de drept penal European și de procedură penală europeană

după Constituția Europei. Această sistematizare ar face ca normele de drept penal European

să fie mai ușor și mai repede cunoscute de cei cărora li se adresează, făcându-le în același

timp mai ușor aplicabile. Unificarea izvoarelor de drept penal European este cu putință deși

ar face din legea penală un instrument uriaș, greu de însușit prin multitudinea și diversitatea

prevederilor sale.6

Legiuitorul poate să grupeze normele penale generale și cea mai mare parte a

normelor

penale speciale într-o lege unică denumită Codul Penal European care să cuprindă inclusiv

infracțiunile europene, lăsând totuși unele reglementări să-ș i aibă sediul în unele legi speciale

cu dispoziții naționale. Ar exista, deci, ca izvor Codul Penal European, unele legi penale

ca dispoziții penale, alte legi extrapenale care ar conține unlele dipoziții de drept penal

European. Codul Penal European ar da expresie unor principia ale concepției integrate

privind politica penală a U.E. și doctrina penală de apărare în accepțiunea contemporană a

acestora și ar reflecta gândirea juridică penală europeană, experiența juridico-filosofică a U.E.

și a altor țări ținând cont și de tendințele europene în această materie de constantele universal

ale problematicii penale internaționale. După adoptarea Constituției Europei vor fi introduce 6 http://documents.tips/documents/izvoarele-dreptului-penal-european.html

noi dispoziții de drept penal European destinate să întărească ordinea juridică penală

europeană prin instrumentele constituționale cunoscute.

d) Tratatele şi convenţiile intrnaţionale

În anumite condiții tratatele și convențiile internaționale încheiate de U.E. cu alte state

sau la care el a aderat constituie izvoare ale dreptului penal European. Sunt două categorii

de tratete și convenții la care U.E. este angajat să acționeze în interesul umanității, prima –

delicate juris gentium, iar a doua tratatele și convențiile în materie penală. Dreptul penal

European a încetat să mai fie un instrument al politicii conjuncturale șia redevenit un

drept al apărării valorilor fundamentale ale societății europene în ansamblu. Normele și

instituțiile dreptului penal European ca și principiile pe care acestea le exprimă, eliberate de

influențele conjuncturale, sunt în present capabile să asigure apărarea acestor valori. Amplul

process de refundamentare și de modernizare completă a dreptului penal European, revenirea

sa la matcă ne îndreptățește să afirmăm că în prezent dreptul depal European are deschideri

euroatlantice vădite și universal întemeiate. În toate ramurile dreptului, ca de altfel în toate

domeniile de activitate, au avut și au locschimbări în lumea contemporană și cu atât mai mult

acum când întreg sistemul de drept penal European se reașează pe temeiuri noi, fundamentele

noii ordini de drept penal European sunt necesare. Observăm o anumită încetineală în

definitivarea proiectelor de legi, a luării lor în dezbatere în forurilr competente, a aprobării și

promulgării lor. Au fost situații când unele legi au apărut în spațiul European, înainyte de a fi

elaborată doctrina penală, de securitate și apărare, iar testul Irak arată concepții penale

diferite în spațiul euroatlantic și nu numai, care nu se fundamentau pe o concepție

penală europeană unitară în domeniu, situație care ar putea dăuna imaginii U.E. în lume

5. Concluzie

Dreptul penal European poate fi definit ca totalitatea acelor norme juridice care

alcătuiesc sistemul unitar de norme în spațiul juridic European care au drept obiect de

reglementare European, unitar ș i unic, propriu. Reglementarea conduitei nu se face după ce

au săvârșit infracțiuni, după ce au devenit infractori ci de la început, de când se adoptă legea

penală, uneori chiar înainte să devină infractori, chiar înainte de a se naște, o parte dintre ei.

Normele juridice exercită o puternică influență asupra conduitei oamenilor prin prevenirea

relațiilor de conflict de la intrarea lor în vigoare. În dreptul penal European și persoana

juridică poate primi sancțiuni de drept penal. Dacă obligația prevăzută de normle

dreptului penal European este respectată raportul juridic respective este un raport de

conformare. Atunci când obligația nu este respectată și se săvârșește o infracțiune, o faptă

prevăzută de legea penală, apare un nou raport, un raport juridic de contradicție sau de

conflict între societate și infractor. El permite U.E., statelor membre U.E. și organelor

acestora să acționeze în sensul sde a trage la răspundere și a-l pedepsi, sancționa pe infractor,

dar naște și obligația corelativă a infractorului de a răspunde pentru infracțiunea săvârșită ș i

de a suporta sancțiunea prevăzută de lege, care va fi aplicată cu respectarea strictă a

normelor de drept stabilite privind urmărirea penală, judecarea și executarea pedepselor.

Desigur pe parcursul aplicării legii trebuie să se aibă în vedere principiile europene de drept

penal European.

6. Bibliografie

1. Vasile Păvăleanu, Drept penal general, Ed. Universul Juridic 2012;

2. D.C Dragoş, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ed. All Beck

Bucureşti, 2005;

3. P.Palcu, Drept Penal European, Arad, 2009;

4. A. Fuerea, Drept Comunitar European, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

5. http://documents.tips/documents/izvoarele-dreptului-penal-european.html

6. http://www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul_1/091_-

_Drept_penal_european.pdf