ENIGMA OTILIEI- Tema si viziunea despre lume

Supranumit de către Geo Bogza „ o plăsmuire de geniu a acestor pamanturi si a acestui popor, una dintre cele mai fertile si inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir pana in zilele noastre”, G. Călinescu este o personalitate culturala româneasca de tip enciclopedic. El isi desfasoara activitatea la sfârșitul perioadei interbelice si începutul celei contemporane, fiind depotriva critic si istoric literar, biograf, eseist, romancier, poet si dramaturg. Opera sa de capatai ramane însa „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent”, o lucrare ampla, de referința a culturii romanești.

Creaţiile sale literare nu sunt doar capriciul istoricului şi criticului literar. G. Călinescu era convins că un critic literar care n-a făcut în viaţa lui un vers, ba chiar îşi face o mândrie din asta, care n-a încercat niciodată să facă o nuvelă sau roman, acela e fals critic, un doctor sau profesor.

Într-o perioadă în care romanul românesc era dominat de proustianism, de analiză, Călinescu optează pentru tehnica balzaciană.

Romanul „Enigma Otiliei” este publicat în 1938. Critica literară situează acest roman la confluența a două metode de creație: balzacianismul dat de tehnica narativă, de teme, și de modalitățile portretizării, dar și caragialismul dat de viziunea asupra lumii burgheze și de conturarea unor personaje tipice. Realist, cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice, acesta este considerat a fi totodată un roman social și citadin.

Romanul s-a intitulat iniţial „Părinţii Otiliei”, aspect justificabil prin conţinutul epic şi ilustrând motivul balzacian al paternităţii. „Enigma Otiliei” i s-a părut editorului mai sonor şi, totodată, sugerează imprevizibilul eroinei, caracterul ei derutant care-l uimeşte pe adolescentul Felix. Otilia nu e mai enigmatică decât alte femei, dar aşa apare ea reflectată în ochii tânărului îndrăgostit.

Tema romanului, realistă, este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Călinescu este, de altfel, autorul primelor romane citadine de tip clasic, nu analitic, din literatura noastră. Realizării unei fresce a acestei lumi i se subordonează şi alte teme, balzaciene : istoria unei moşteniri, lupta pentru înavuţire care dezvăluie patimi omeneşti, paternitatea. In acest sens, pot fi amintite creaţiile lui Balzac : La Rabouilleuse, Vărul Pons ori Moş Goriot.

Romanul este construit pe două planuri narative care fuzionează : unul urmăreşte destinul lui Felix Sima (iniţiere erotică şi ascensiune profesională), altul prezintă istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu.

Conflictul antrenează două familii înrudite. Prima este a lui moş Costache şi a Otiliei Mărculescu, fiica celei de a doua soţii, decedate. Cea de a doua este a surorii bătrânului avar, Aglae Tulea. Numerosul clan Tulea este alcătuit din Simion, soţul Aglaei, şi cei trei copii : Olimpia – căsătorită cu Stănică Raţiu - , Aurica şi Titi.

Subiectul romanului urmăreşte intenţiile, interesele şi comportamentele acestor personaje. Adolescentul Felix Sima, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, vine într-o seară de iulie a anului 1909 la Bucureşti pentru a urma Facultatea de Medicină şi se stabileşte în casa unchiului şi tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Bătrânul avar o creşte în casa lui pe Otilia, cu intenţia şi promisiunea de a o înfia. Fe-fetiţa lui moş Costache,

răsfăţata unei delicate pasiuni a lui Pascalopol – aristocrat rafinat - , prietena din copilărie a lui Felix, este invidiată de clanul Tulea care vede în ea un pericol iminent pentru moştenirea averii bătrânului avar.

Intriga se dezvoltă pe două planuri : Felix o iubeşte pe Otilia şi este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiindcă subordonează totul realizării unei cariere ştiinţifice. Fetei, la rândul ei, nu-i este indiferent Felix, la care intuieşte luciditatea şi prudenţa, sub aparenţa devotamentului, dar îl alege pe Pascalopol, bărbat matur, generos, înţelegător al capriciilor unei femei. De altfel, acesta îi va reda mai târziu libertatea, Otilia ajungând undeva prin Spania ori prin America, soţia unui conte sau aşa ceva, cum va spune Stănică. O fotografie făcută la Buenos Aires înfăţişează o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, care nu mai are nimic din fata nebunatică de odinioară.

Felix va ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume, profesor universitar şi va realiza o căsătorie avantajoasă.

Alt plan al conflictului urmăreşte competiţia pentru moştenirea lui moş Costache. Deşi bătrân şi cu o sănătate cam şubredă, moş Costache – proprietar de imobile, restaurante, acţiuni – nutreşte iluzia longevităţii şi îşi apără cu străşnicie banii, nefinalizând nici un proiect pentru a nu înstrăina nici un creiţar. Clanul Tulea simte pericolul potenţial pe care-l repezintă înfierea Otiliei şi îl asediază pe bătrân. Tutore al fetei, el amână înfierea, deşi îi poartă o reală afecţiune şi este bine sfătuit de Pascalopol. Toate energiile familiei Tulea sunt mobilizate de Aglae, sprijinită până la un punct de Stănică Raţiu. De altfel, avocatul fără procese se va transforma din aliat în rival al soacrei lui şi, printr-o abilitate diabolică, va reuşi să pună mâna pe banii bătrânului, provocându-i moartea. Nucleul aparent indestructibil al clanului Tulea intră într-un inevitabil proces de dezintegrare. Aglae, care şi-a pus în joc toate forţele pentru a acapara averea fratelui ei, sfârşeşte prin a moşteni doar un săculeţ cu bani, iar grija maternă îi dispare aproape complet. Simion, nebun, este internat într-un ospiciu şi abandonat de toţi. Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica rămâne fată bătrână şi îşi îndeseşte raidurile pe Calea Victoriei în căutarea unei aventuri, iar Titi, după câteva încercări eşuate de a se căsători, cade tot mai mult în mania legănatului.

Enigma Otiliei se dovedeşte astfel un roman de profundă critică socială, de acidă observaţie a familiei burgheze.

Construcţia romanului evidenţiează, tehnica balzaciană. Expoziţiunea fixează, cu rigurozitate, acţiunea în timp şi spaţiu : într-o seară de la începutul lui iulie, în anul 1909, când Felix descinde în Bucureşti şi caută pe strada Antim casa unchiului său. Prozatorul descrie amânunţi strada, arhitectura clădirilor, decorul interior, considerând, ca toţi realiştii, că personajele sunt produse ale mediului în care trăiesc şi îşi pun, totodată, amprenta asupra acestuia. Casele de pe strada Antim, caricatură în moloz a unei străzi italice, trădează lipsa de gust a proprietarilor, spiritul imitativ, intenţia de grandoare ridicolă prin falsitate. Perspectiva se restrânge treptat, fiind descrisă detaliat locuinţa lui moş Costache. Grilajul care înconjoară curtea, poarta solidă legată cu un lanţ trădează teama proprietarului de a nu fi jefuit, teamă specifică avarului. Aspectul neîngrijit al casei, treptele tocite, geamul plin de praf şi fără perdele al uşii de la intrare, tencuiala şi zugrăveala grosolane din hol, toate dovedesc lipsa de interes a stăpânului pentru imobil, zgârcenia lui.

Personajele sunt şi ele descrise cu minuţiozitate. Naratorul reţine detalii fizionomice, vestimentare, arată cum se mişcă, surprinde particularităţi ale gesticii, mimicii şi vorbirii.

Majoritatea protagoniştilor sunt introduşi în scenă chiar din primul capitol, fiind adunaţi la o partidă vesperală de cărţi în casa lui Costache Giugiuveanu. Fiecaruia i se face portretul, sugerându-se trăsăturile caracterologice.

Naratorul stabileşte grade de rudenie, genealogii, relatează amânunţit evenimentele vieţii de toate zilele, demersurile personajelor în diferite afaceri cu scopul de a obţine bani.

Calitatea de narator omniscient îi îngăduie să ştie totul despre toate personajele, adăugând consideraţii de psihologie morală. În locul percepţiei personajelor asupra lumii şi a persoanelor cu care vin în contact, autorul introduce propria perspectivă. Limbajul este uniformizat, el vorbind în fiecare personaj, ceea ce face ca aceleaşi mijloace lingvistice să se regăsească în caracterizarea Otiliei, a lui Felix, a lui Stănică Raţiu etc., indiferent de situaţia socială, cultură, mentalitate.

În Enigma Otiliei întâlnim şi elemente clasice. Autorul creează o umanitate canonică, potrivită studiilor de caracterologie. D. Micu observă că autorul face operă de moralist şi că în acest roman apar crâmpeie de studiu caracterologic direct a la La Bruyere. Avarul, arivistul, fata bătrână, baba absolută, aristocratul rafinat etc. formează o galerie memorabilă

Romantismul se face şi el simţit prin capacitatea prozatorului de a transfigura poetic realitatea, prin proiectarea ei în fabulos, aşa cum se întâmplă în cazul descrierii Bărăganului. Elementul liric îl reprezintă suavele pagini care evocă idila dintre Felix şi Otilia. Analiza sentimentului iubirii conferă romanului un aspect stendhalian.

In opinia mea, Enigma Otiliei rămâne un roman de referinţă în istoria noastra, oferind, în manieră realistă, o adevărată frescă a societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea.