UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

CATEDRA DE FILOSOFIE-SOCIOLOGIE

FUNCŢIONALISMUL

PROIECT LA ANTROPOLOGIE CULTURALĂ

Autor:Cojocaru CodrinGrupa I

Anul I, SociologieCoordonator:Asist.Univ.Drd.Burlacu Mihai

Anul 2010

Cuprins

1.Introducere

2.Funcţionalismul Britanic

3.Context,Funcţie şi Sistem

4.Observaţia Participantă

5.Edward Evans-Pritchard

1.Introducere

Funcţionalismul poate fi considerat in acelasi timp o metodă si o doctrină (Gellner,1987).Există tendinţa de a aplica adjectivul “funcţionalist” in mod nediferenţit: 1) unui principiu de metodă guvernând reaşezarea sistematică a faptelor ce urmează sa fie descrise şi interpretate in context; 2) oricărei explicari a unui fenomen social prin exigenţe de funcţionare presupuse aparţine intregului din care acesta provine; 3) unei orientări generale a gândirii,care face utilitate resortul ultim al oricărei societaţi si culturi.Pentru mai multă claritate,pare preferabil sa se utilizeze calificativul “funcţional” pentru a desemna o metodă,analiza funcţionala si adjectivul “funcţionalist” sa fie rezervat caracterizării unor teorii,teoriile funcţionaliste.

Analiza funcţionala consta in tratarea oricărui fapt social din perspectiva relaţiilor pe care le întreţine,in sincronie,cu alte fapte sociale în interiorul unui ansamblu care este epistemonologic necesar sa fie privit ca fiind complet structurat.Noţiunea de “funcţie” trimite doar la ideea interdependenţei relative a faptelor.Legăturile observabile in realitate nu sunt promovate la rang de raporturi de determinare sau de legi de funcţionare.Funcţia nu este deci prevăzuta cu un statut explicativ în sensul strict,ci in cel euristic al termenului.Dirijarea observaţiei etnografice,precum si prezentarea rezultatelor sale în forma monografică respectă preceptele metodei funcţionale.Se admite că o societate este formată dintr-un anumit număr de elemente indentificabile,că aceste elemente nu sunt dispuse la intâmplare,ci urmează o anumita logică a configuraţiilor,că evidenţierea realaţiilor dintre aceste elemente-relaţii care nu sunt obligatoriu de utilitate reciprocă-contribuie intr-o oarecare măsura la inţelegerea fiecăruia dintre ele.Codificarea cea mai riguroasă a unei etnografii funcţionale (functional ethnography) se datoreaza şcolii antropologice englezeşti din anii ’30-’60 şi indeosebi unuia din cei doi reprezentanţi ai ei,Branislaw Malinowski. Prin urmare,ea nu a depăşit in intregime schemele de gândire funcţionaliste.Totuşi,nu orice studiu organizat dupa regulile metodei funcţionale este funcţionalist.

O teorie funcţionalistă constă dintr-un corp de doctrină care,pornind de la constatarea că există relaţii de corespondenţă funcţionala intre faptele sociale,ajunge la concluzii generale privind natura societăţii.Nu toate teoriile funcţionaliste îndeplinesc aceste condiţii in egala măsură.

2.Funcţionalismul Britanic

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,cercetătorilor le convin din ce in ce mai puţin generarizările abuzive ale evoluţionismului.Vedem,deci,apărând o generaţie intermediară de antropologi,care rup cu trecutul speculativ,pentru a incuraja cercetările empirice.Printre ei,găsim persoane deosebit de influente,precum Alfred Haddon,William Rivers şi Charles Gabriel Selingman,care,cu toţii,au o experienţă de teren despre care nu se poate spune că ar fi neglijabilă.Contrar predecesorilor lor,aceştia provin din domeniul ştiinţelor naturii şi inţeleg să-şi supună teroriile verificării.Prin urmare,vor contribui puternic la apariţia unei discipline mult mai “empirice” şi,în consecinţă,mai “ ştiinţifice”.

Introducerea la studiul despre tribul Todas,al lui Rivers (1986),dovedeşte aceeaşi voinţă si constituie se pare,prima expunere a metodelor de cercetare în antropologie.Acest demers de pionerat ilustrează cum nu se poate mai bine transformarea profundă a antropologiei într-o disciplină pozitivă,cu adevărat ştiinţifică,altfel spus,urmărind stabilirea de legi generale pornind de la observarea faptelor sociale.Realizarea desăvârşită a acestei transformări va avea loc in Marea Britanie,in cadrul a ceea ce s-a convenit a se numi şcoala funcţionalistă.

O eră nouă incepe,deci,odată cu secolul al XX-lea,cu un tânăr cercetător de origine poloneză,Bronislaw Malinowski,student al Universităţii Selingman din Londra,şi cu Alfred-Reginald Radcliffe-Brown,care a studiat cu Rivers,la Cambridge.Entologia întoarce atunci o pagină a istoriei sale,o pagină care nu s-a consumat nici astăzi,de vreme ce un număr considerabil de etnologi se revendică în continuare dacă nu din funcţionalism,atunci cel puţin din aceşti iluştri “strămoşi”,in special din Malinowski.Este adevarat că există puţini cercetători care se mai recunosc astăzi in fundamentele teoretice-puţin desuete-ale funcţionalismului.Funcţionalismul rămâne,însă,mai mult decât o teorie,mai degrabă a way of looking at things ,un fel de a vedea lucrurile,o atitudine faţă de studiul societăţii:iată cum se justifică afirmaţiile lui Edmund Leach:”Sunt şi acum,afectiv,un funcţionalist,chiar dacă recunosc limitele tipului de teorie avansat de Malinowski”(1971,p.9).Intrăm,prin urmare,in era modernă a etnologiei.

3.Context,Funcţie şi Sistem

La începutul secolului al XX-lea,tinerii etnologi “înghit” tot mai puţin speculaţiile teoretice ale înaintaşilor lor,resimţind acut nevoia de a acumula materiale empirice.Ei inţeleg astfel,să studieze societatea aşa cum se prezintă ea observaţiei şi nu ca o rămăşiţă poetică a unui trecut îndepărtat.Din aceste două elemente se va naşte curentul funcţionalist.

O va face ca o reacţie la şcolile evoluţioniste si difuzioniste.Funcţionaliştii doreau sa nu mai continue tehnica reconstituirilor hazardate ale trecutului.Pe viitor,obiectul lor de studiu trebuia să fie nu istoria omenirii,ci societăţile înseşi,concrete,vii.Ei resping categoric lucrările predecesorilor lor care nu sunt,dupa ei reconstituiri conjuncturale ale trecutului,fără nicio baza ştiinţifică.Ei au formulat,la rândul lor,toate criticile aduse evoluţionistilor şi difuzioniştilor.Primul reproş pe care tânarul Malinowski il face teoriei evoluţioniste este faptul de a izola faptele sociale de contextul lor social,considerându-le nişte vestigii.Astfel,pentru Malinowski,magia pe care observăm într-o societate nu trebuie văzuta ca un “vestigiu” al unor epoci de mult apuse,ci trebuie analizată în interiorul aceleiaşi societaţi,caci orice practică,credinţă ori cutumă are un scop şi capătă un sens pentru membrii societăţii respective.

De aceea magia joacă un rol şi în construirea bărcilor,dar şi în agricultură,altfel spus,magia îndeplineşte anumite funcţii esenţiale bunului mers al societaţii.S-o consideri “un vestigiu” înseamnă să refuzi să recunoşti că,într-o societate,magia joacă un rol fundamental.

In consecinţă,funcţionaliştii se vor indeparta de istoria si mai ales de “pseudoistoria” evoluţioniştilor si a difuzioniştilor,pentru a se concentra asupra funcţionarii societaţilor.O societate,spun ei,poate fi studiată la fel cum ai studia un cal,doar ca simplu organism,adică fără nicio referinţă,pe de o parte,la trecutul său,pe de alta parte,la evoluţia pe care animalul va fi cunoscut-o de-a lungul secolelor.Rupându-se de orice explicaţie de ordin istoric,funcţionaliştii vor dezvolta ceea ce astăzi numim analogia organicistă,adică vor considera societatea sau cultura asemeni unui organism viu pe care îl vor studia ca atare.Pentru Radcliffe-Brown,un organism viu este un ansamblu de elemente legate unele de altele pentru a forma un tot integrat.Fiecare element participă,contribuie la funcţionarea ansamblului.Astfel,funcţia inimii este aceea de a pompa sânge în corp.Tot la fel,o societate poate fi considerată ca un tot integrat,în cadrul căruia fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie,adică participă la bunul mers al ansamblului.Fiecare instituţie socială ajută,deci,la continuarea vieţii sociale.

4.Observaţia Participantă

Funcţionalismul este inseparabil de această metodă etnografică pe care o vom numi “observaţie participantă” şi care a devenit atât de prezentă,încât a ajuns să constituie una dintre caracteristicile esenţiale ale antropologiei sociale.Majoritatea lucrărilor etnologilor au la bază,într-adevăr,o activitate de teren efectuată după toate “canoanele” observaţiei participante.In rezumat,observaţia participantă constă în “imersiunea” cercetătorului în societatea pe care inţelege să o studieze pe o perioadă destul de lungă,de obicei de unu-doi ani.El încearcă,prin urmare,să se amestece,pe cât posibil,în viaţa acestui grup,căutând să fie cât mai discret posibil.Ca tehnică de cercetare,observaţia participantă este,deci,in mod necesar îndreptată spre grupurile sociale reduse ca număr şi relativ stabille.Metoda şi-a păstrat până şi astăzi întreaga sa importanţă ajungând să se confunde,uneori cu disciplina ca atare: antropologia socială ar fi atunci disciplina care-şi organizează datele plecând de la observaţia participantă ocupă un rol deosebit în cadrul antropologiei sociale şi ne putem chiar închipui că,fără ea,etnologia n-ar mai avea nicio raţiune de a fiinţa ca disciplină autonomă.

La începutul secolului XX-lea,observaţia participantă a ocupat un loc de cinste în cadrul antropologiei sociale.Pentru mulţi antropologi,această metodă avea să se confunde cu disciplina lor.Căci,chiar dacă,pe plan epistemologic,o diciplină nu se poate confunda cu o metodă,şi cu atât mai puţin cu un ansamblu de tehnici de o colectare a datelor,în practică trebuie să recunoaştem că etnologilor puţin le-a păsat de noţiunile epistemologice sau de altă natură şi că există un destul de larg consens cu privire la adecvarea între antropologia socială şi munca de teren.Astfel,după cum notează foarte corect Georges Condominas (citat de Salamone,1949,p.47):”Momentul cel mai important al vieţii noastre profesionale rămâne munca de teren,care este,în acelaşi timp,laboratorul nostru,dar şi “ritualul” nostru de trecere:munca de teren îl transformă pe fiecare dintre noi într-un adevărat antropolog”.

Importanţa muncii de teren se găseşte,totuşi,intr-un făţiş contrast cu absenţa aproape totală de reguli şi de tehnici ce ar trebui să o definească:în vremea aceea,erau relativ rare universităţile care aveau,în programe,un curs de tehnici de colectare a datelor antropologice.Tânărul antropolog trebuia să se bazeze pe experienţa predecesorilor săi,pe câteva lecturi şi principii foarte generale,pe care le asimila.Aceastea din urmă se găseau exprimate în introducerea capodoperei lui Malinowski,Les Argonautes du Pacifique occidental .In aceste pagini el dezvolta,pe scurt,regulile fundamentale a ceea ce el numeşte “observarea ştiinţifică a societăţilor”.

Am insistat îndelung asupra acestei metode de cercetare care a devenit unul din semnele dinstinctive ale antropologiei sociale.Inainte de a trage o concluzie,se impun câteva

remarci.Modelul de cercetare,aşa cum a fost definit şi practicat de Malinowski,rămâne un ideal;în practică,nu toţi etnologii l-au aplicat ad litteram :astfel ,unii însoţiţi de soţii,alţii nu cunoşteau la perfecţie limba locală,în sfârşit,uneori era greu de stat doi ani întregi fixat pe aceeaşi cercetare.Totuşi,este sigur că toţi etnologii înţeleg să se apropie de acest ideal cât mai mult posibil.In al doilea rând,observaţia participantă nu înseamnă că etnologul încearcă să se păstreze o anumită distanţă faţă de realitatea studiată,căci nu trebuie să uităm că primul său rol este acela de a o face cât mai obiectivă cu putinţă.Există etnologi care s-au aventurat mult pe drumul “asimilării”,majoritatea,însă,îşi păstrează atât o anumită distanţă,cât şi personalitatea.Etnologia clasică nu constă în a deveni “indigen” sută la sută (turning native) :dimpotrivă,ea înţelege să rămână doar o “privire” care presupune o anumită alteritate,adesea o dezrădăcinare (Laplantine,1996,p.11).

In afara chestiunilor de ordin personal şi administrativ discutate mai sus,etnografia mai ridică şi un număr de probleme epistemologice care au făcut obiectul unei atenţii cu totul deosebite de-a lungul ultimilor ani.Pentru marii etnologi si primei jumatăţi a secolului al XX-lea,observaţia participantă era o metodă cu totul ştiinţifică de colectare de date.Malinowski vorbea de o “ştiinţă a observaţiei”;Evans-Pritchard afirma,fără nicio dificultate,că este imposibil,pentru un bun etnograf,să se inşele şi că societatea studiată nu mai are secrete pentru acesta.Marcel Griaule,la rândul său,concepea munca de teren când o anchetă juridiciară,cu dovezi pentru a convinge,când ca o operaţiune militară,care îi permitea să găsească şi să stăpânească până şi aspectele cele mai “sibilinice” ale unei culturi.

5.Edward Evans-Pritchard (1902-1973)

In momentul în care Radcliffe-Brown urma să se pensioneze,în 1946,Edward Evans-Pritchard este acela care este chemat să-l continuie ca profesor de antropologie socială la Universitatea din Oxford.Evans-Prittchard este,se pare,unul dintre cei mai influenţi antropologi britanici,chiar dacă această influenţă nu a fost incă evaluată;este,de exemplu,un lucru deosebit de interesant să constaţi că s-a scris relativ puţin în legatură cu el,iar lucrarea de mici dimensiuni a lui Mary Douglas nu a adus mare lucru în acest caz.Chiar dacă Evans Prittchard prelungeşte,în anumite puncte,demersul lui Radcliffe-Brown,în special prin interesul său crescut acordat sociologiei franceze şi noţiunii de structură,el va şti să se distanţeze foarte net de predecesorul său de la Oxford.

Sir Edward Evans-Prittchard se naşte în 1902.Intre 1962 şi 1939,face şase studii de teren în Africa,dintre care cele mai remarcabile cuprind 20 de luni în mijlocul tribului Azande şi 12 luni în mijlocul tribului Nuer,în Sudan.In 1944,se converteşte la catolicism şi,în 1946,devine profesor de antropologie structurală la Universitatea din Oxford,unde va şi rămâne până la moartea sa,survenită în anul 1973.

Cu Evans-Prittchard,antropologia socială va trece de la un demers de tip pozitivist la o concepţie mai inţelegatoare a cunoaşterii.El se arată foarte critic faţă de idealul pozitivist al predecesorilor săi,reafirmându-şi o dată în plus neîncrederea în posibilitatea unei adevărate ştiinţe a societaţii.Respingerea istoriei,pronunţate de Malinowski şi Radcliffe-Brown,constituie o nouă piedică între o nouă generaţie de etnologi şi cei care le fuseseră profesori.Evans-Prittchard va sintetiza această nouă critică a antropologiei.Dacă nu va fi şi cel care va beneficia de pe urma acestei critici,el simbolizează totuşi apariţia unui demers mai comprehensiv al realitaţii sociale.Tocmai pentru acest motiv,putem,în mod legitim,să-l considerăm drept una dintre figurile marcante ale antropologiei de după al Doilea Razboi Mondial:Richard Fardon vede chiar in el pe etnograful britanic cel mai influent al secolului (Fardon,1999,p.28).

Bibliografie

1. Robert Deliege-„ O istorie a antropologiei Culturale”.Bucureşti,Editura Cartier

2. Antropologie Culturala- Prof. univ. Dr. Coposescu

3. Dictionar de Etnomologie si Antropologie