Glossa

Definirea speciei:- latinescul „glossa” = cuvânt care necesită explicaţie (notă explicativă)- grecescul „glossa” = limbă- originar din Spania(1). – poezie cu formă fixă alcătuită din tot atâtea strofe, câte versuri are strofa iniţială- în strofele următoare este dezvoltată ideea din fiecare vers al strofei iniţiale, acesta aflându-se la sfârşitul fiecărei strofe- strofa finală reia invers versurile din strofa iniţială- fondul glosei este în general sentenţios, are un caracter filosofic (= poezie gnomică ; gnome = păreri, sentinţe)- glosa eminesciană este un tip german (10 strofe)- un alt tip – franceză (6 strofe)(2). a glosa – glosă – comentariu pe marginea unui text, explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt obscur într-o scriere

Glossă- apare în primul volum editat de Titu Maiorescu în 1883- Perpessicius spune că poezia datează din timpul studiilor berlineze (1872 - 1874) şi cunoaşte 11 versiuniIzvoare. Motive de inspiraţie.George Călinescu semnalează motive antice şi romantice:a) tema vieţii ca spectacol este foarte veche, apărând în filosofia greacă (T. Vianu). Pentru această temă, ca izvor de inspiraţie este menţionat suedezul Oxenstierna, cu lucrarea sa „Cugetări pe teme diferite”. După acesta „lumea este privelişte, oamenii sunt comedianţii (…). Lumea vrea să se înşele, înşele-se, dar … În scurt: acest fel este comedia lumei acesteia şi acela ce vrea să aibă zăbavă cu linişte să se puie într-un unghi mic, de unde să poată cu odihnă să fie privitoriu, şi unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade.”- tema apare şi în filosofia antică hindusă şi în literatura spaniolă- Perpessicius menţionează influenţa lui Shakespeare, al cărui nume este deseori invocat de poetb) tema timpului – temă fundamentală Motive:- fugit irreparabile tempus - fortuna labilis - vanitas vanitatum - prezentul etern – idee preluată de la Schopenhauer prezente în: - literatura egipteană „Cântecul harpistului”- literatura ebraică – Eccleziast - literatura latină – Horaţiu - literatura franceză – Fr. Villon, Lamartine: „Lacul”- literatura germană – Goethe: „Faust”- literatura română - M. Costin: „Viiaţa lumii”Tema – condiţia geniului care este nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul comun - meditează pe tema timpului şi a condiţiei omului în Univers şi societate.Structură:- 10 strofe de 8 versuri – o strofă temă (specie germană) - o strofă recapitulativă

1

trăsătura clasică a poetului, prin respectarea regulilor impuse de o poezie cu formă fixă, dar şi prin lapidaritatea versurilor.- poezia apare ca o succesiune de reflecţii cu caracter filosofic şi moral, exprimate lapidar, în stil sentenţios, aforistic. - face parte din categoria poeziilor gnomice (grecescul „gnome” = păreri, sentinţe) = specie a poeziei greceşti (secolele VII-V î.Hr. – Solon, Teognis) pe care o găsim şi la romani (Horaţiu, Lucilius), în vechea poezie egipteană şi indiană, în Biblie, la clasici (Boileanu, Corneille), la romantici (Victor Hugo, Alfred de Vigny) şi la scriitorii români (Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, Ion Barbu, George Călinescu, Nichita Stănescu).

Analiza discursului liric:Tema poemului adoptă protestul filosofic al omului superior, decepţionat şi înăbuşit de o lume meschină.

Semnificaţia primei strofe (strofă – temă):- „Glossă” este o operă de sinteză.- raportul gândire - existenţă, conflictul ideal - real, raportul om - societate, om - univers l-au interesat pe Eminescu în toate etapele creaţiei.- poetul raportează întregul univers – codrul sau apa, cetatea sau istoria, dragostea sau idealul, la omul superior.- poetul înşiră, cu toate verbele la prezentul etern, abstract şi rece, o serie de maxime cu caracter general.- primele versuri = trecerea inexorabilă şi ireversibilă a timpului.- detaşarea rece, superioară, este o expresie a ironiei, a sarcasmului, devenită un act de acuzare, dar în acelaşi timp şi un scut de apărare împotriva unui mediu social corupt („Ce e val ca valul trece”)- numai în felul acesta poţi învinge „valurile vieţii” – „Tu rămâi la toate rece”- tendinţa de obiectivare, de detaşare de propria suferinţă este subliniat prin folosirea pronumelui de persoana a doua singular –„tu”- impersonal – ca o generalizare a concluziilor sale etice.- Eminescu va ridica vălul amăgirii de pe feluritele aspecte ale vieţii, simţind necontenit opoziţia dintre lumea care trece şi imperativul „a te regăsi”.- poetul caută veşnica revenire – precept biblic.- „Toate-s vechi şi nouă toate” – sentiment universal de zădărnicie.Strofa II:- conţine codul de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică cel mai important lucru pentru om este să se cunoască pe sine şi să nu se lase purtat de valurile înşelătoare ale fericirii efemere (după grecescul: „Gnothi seanton”, latinescul: „Nosce te ipsum” – inscripţie gravată pe frontonul templului din Delfi, pe care filosoful grec Socrate şi-a ales-o ca deviză).- omul superior este invitat să cunoască toate experienţele vieţii, dar este şi o invitaţie la abţinere- preceptele stoicismului – (Zenon din Creta – secolele IV – V înainte de Hristos) – principiul stoic – apatia, indiferenţa, omul era invitat să se elibereze de iraţionalul din el; bunul suprem era virtutea = a fi în acord cu tine însuţi.- una din versiuni: „Să dispreţuieşti lume, să te dispreţuieşti pe tine însuţi, să dispreţuieşti faptul că eşti dispreţuit” – dicton stoicStrofa III:- drumul vieţii trebuie mereu luminat de raţiune, de „Rece-a cumpănă-a gândirii” numai aşa putându-se evita orice deziluzie, pentru că „Toate-s vechi şi nouă toate”.

-„toate” sunt vechi de când lumea, căci pornesc din timpul imemorial al originilor, sunt noi doar pentru că acum le întâlnim.Strofa IV:- apare motivul lumii ca teatru : lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru, spre care înţeleptul priveşte ca spectator („Luceafărul”, „Scrisoarea I”) – motivul revine şi în strofele VI şi VII devenind laitmotiv.- originea acestui motiv este foarte veche, căpătând amploare în barocul secolului al XVII-lea la Shakespeare („Hamlet”, „Cum vă place”, „Furtuna”) şi la Calderon de la Barca („Viaţa e vis”, „Marele teatru al lumii”), apoi la Goethe („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, „Faust”).- dacă lumea este teatru, atunci omului îi pot corespunde trei ipostaze: de regizor, actor sau spectator.- Eminescu indică în „Glossă” ipostaza de spectator – cel care urmăreşte cu ironie (romantică) spectacolul lumii, a cărui izolare devine astfel absolută şi tragică. Distanţa imensă dintre acest spectator şi lume este

2

conferită de unghiul de vedere dublu – specific ironiei romantice (din perspectiva omului comun şi din cea a omului superior) dublată de răcirea interioară.Strofa V:- apare o idee shopenhaueriană (exprimată în „Scrisoarea I” şi „Cu mâne zilele-ţi adaogi”) – cea a prezentului etern („Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe”).- singura clipă sigură a existenţei este prezentul – pentru că trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul nu poate fi prevăzut („Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”).- nu există diferenţă calitativă de la un timp la altul: cine vrea să vadă viitorul, poate să se uite în trecut şi, invers, cine vorbeşte de trecut profetizează (Kant).- viitorul şi trecutul sunt ca două oglinzi paralele şi infinite.- dacă viitorul şi trecutul sunt „a zilei două feţe” sunt ipostaze nemodificate ale prezentului: tu meditează asupra zădărniciei tuturor eforturilor omeneşti (vanitas vanitatum et omnia vanitas – Eccleziast I,2).Strofa VI:- reia motivul lumii ca teatru.- dacă de mii de ani lumea joacă aceeaşi piesă „tu nu te lăsa amăgit, nu spera în iluzii, nu te teme de adevăr”- „Nu spera şi nu ai teamă” - lumea Glossei se vădeşte a fi un Infern (Dante punea pe poarta Infernului inscripţia „Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi aici”), este o lume a oamenilor, o lume de mijloc, o lume coruptibilă, aflată la sfârşit de ciclu, în punctul de solstiţiu („Memento mori !” – „e sfârşit de zeitate şi asfinţire de idei”).Strofa VII:- George Călinescu spunea despre „Glossă” că este o „capodoperă a satirei ideologice”.- începând cu strofa a şaptea şi în strofa a noua (cu precădere) se face simţită critica eminesciană.- spre deosebire de Scrisori, în care satira capătă accente de pamflet, în „Glossă” acesta este expresia indiferenţei, a unui adânc dispreţ: „Nu spera când vezi mişeii …” / „Te-or întrece nătărăii.”- termenii „mişei” şi „nătărăi” nu au valoare de invective; simţind că autocontemplaţia este o modalitate certă de a ajunge la o linişte sufletească totală, poetul este capabil să-şi păstreze atitudinea indiferent de circumstanţe.- când mişeii ies în frunte, nu trebuie să te prinzi în hora lor efemeră pentru că: „Ce e val, ca valul trece.” = metafora valurilor ce apare în „Memento mori”, „Scrisoarea I”, „Dintre sute de catarge”.Strofa VIII:- îndeamnă spre echilibru, spre evitarea capcanelor întinse de lume, a tentaţiilor, şi spre urmarea drumurilor fără a cădea în „mreje” („cântec de sirenă” = proiecţii ale „voinţei” schopenhaueriene)- ca privitor al spectacolului lumii, înţeleptul trebuie să rămână imun la chemările înşelătoare ale ei (”De te-ndeamnă, de te cheamă”)Strofa IX:- critică, îndemn spre echilibru: „De te-ating să feri în laturi / De hulesc să taci din gură”- „Tu rămâi la toate rece” – este acea răceală interioară, specific romantică, care măreşte distanţa dintre spectator şi lume; detaşarea şi indiferenţa celui care preferă atitudinea, ca în „Luceafărul”: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”- ultimul vers este emblematic, interesul se concentrează acum pe comportamentul social al oamenilor ca ipostază de adaptare la existenţă, în curgerea inexorabilă a destinului („Vreme trece, vreme vine”)Ultima strofă- reiterare a primei, versurile fiind aşezate în ordine inversă; codul de reguli şi sfaturi etice devine mai evident datorită faptului că versurile cu valoare emblematică se află la început.Stilul:- limpezime, armonie- claritate – simplitatea limbajului- epitete, simboluri, metafore (rare): „Recea cumpăn-a gândirii”, „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe”- cuvinte şi expresii populare: „Ce e val, ca valul trece”, „Tu te-ntrebă şi socoate”, „Tu în colţ petreci în tine”- simbolism acustic, paralelism sintactic şi semantic: „Vreme trece, vreme vine”, „Toate-s vechi şi nouă toate”, „Ce e rău şi ce e bine”Versificaţie:- 10 strofe – 8 versuri- vers scurt 8 silabe- rimă încrucişată (abab)

3

- ritm trohaic ca în poezia populară, producând o muzicalitate melancolică asemenea doinelor, întăreşte impresia de neclintire a adevărurilor filosofice

4