Institutiile Si Economia UE

5

CUPRINS Pag. INTRODUCERE. EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA UNITĂ.........................................................................................................

11 1.1. Consiliul Europei.................................................................................. 1.2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene...................... 1.3. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică............................

12 13 15

PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE………………… 17 CAPITOLUL 1. FONDATORII. TRATATELE FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUCŢIA UE.............................................................................

17

1.1. Fondatorii............................................................................................. 1.1.1. Jean Monnet..........................................................................

1.1.2. Robert Schuman................................................................... 1.1.3. Konrad Adenauer................................................................. 1.1.4. Alcide de Gasperi..................................................................

18 18 18 19 19

1.2. Tratatele fundamentale în construcţia UE........................................ 1.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris................................. 1.2.2. Tratatele de la Roma............................................................

1.2.2.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE).............. 1.2.2.2. Comunitarea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).............................................................................

1.2.3. Actul Unic European (AUE)................................................ 1.2.3.1. Carta Albă a Comisiei Europene................................ 1.2.3.2. Actul Unic European...................................................

1.2.4. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene......... 1.2.5. Tratatul de la Amsterdam.................................................... 1.2.6. Tratatul de la Nisa................................................................ 1.2.7. Tratatul Constituţional......................................................... 1.2.8. Tratatul de la Lisabona........................................................

19 19 22 22

24 24 24 25 26 28 29 30 32

6

CAPITOLUL 2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE................................ 37 2.1. Comisia Europeană........................................................................................ 2.1.1. Scurt istoric............................................................................................ 2.1.2. Structura Comisiei................................................................................ 2.1.3. Competenţele Comisiei......................................................................... 2.1.4. Funcţionarea Comisiei.......................................................................... 2.1.5. Alegerea unei noi Comisii..................................................................... 2.2. Consiliul de Miniştrii..................................................................................... 2.2.1. Scurt istoric............................................................................................ 2.2.2. Componenţa Consiliului de Miniştrii.................................................. 2.2.3. Responsabilităţile Consiliului de Miniştrii......................................... 2.2.4. Funcţionarea Consiliului de Miniştrii................................................. 2.2.4.1. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi).......... 2.2. 4.2. Preşedenţia Consiliului de Miniştrii......................................... 2.2. 4.3. Secretariatul General................................................................ 2.2.4.4. Câte voturi pentru fiecare ţară?................................................ 2.2.4.5. Adoptarea deciziilor.................................................................... 2.3. Parlamentul European.................................................................................. 2.3.1. Scurt istoric............................................................................................ 2.3.2. Structura Parlamentului European.................................................... 2.3.3. Atribuţiile Parlamentului European................................................... 2.3.4. Organizarea Parlamentului European............................................... 2.3.4.1. Comisiile Parlamentare.............................................................. 2.3.4.2. Grupurile politice......................................................................... 2.3.5. Funcţionarea Parlamentului European.............................................. 2.3.6. Sediile Parlamentului European.......................................................... 2.4. Curtea Europeană de Justiţie....................................................................... 2.4.1. Compoziţia Curţii Europene de Justiţie............................................. 2.4.2. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie.......................................... 2.4.3. Tribunalul de primă instanţă............................................................... 2.4.4. Tribunalul Funcţiei Publice................................................................. 2.4.5. Câteva cazuri celebre ajunse în faţa Curţii Europene de Justiţie.................................................................................................................... 2.5. Consiliul European........................................................................................ 2.5.1. Scurt istoric............................................................................................ 2.5.2. Competenţele Consiliului European................................................... 2.5.3. Obiectivele Consiliului European........................................................ 2.5.4. Activităţile Consiliului European........................................................ 2.6. Alte instituţii ale Uniunii Europene.............................................................

38 38 39 40 40 41 41 41 42 42 44 44 45 45 45 46 48 48 49 49 51 51 51 52 52 52 53 53 54 54

54 55 55 56 56 57 57

7

2.6.1. Curtea de Conturi................................................................................. 2.6.2. Comitetul Economic şi Social............................................................... 2.6.3. Comitetul Regiunilor............................................................................ 2.6.4. Banca Central Europeană.................................................................... 2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană................................. 2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii Europene.............................

57 58 60 60 61 64

PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE........................................... 67 CAPITOLUL 3. INTEGRAREA PE VERTICALĂ. DE LA ZONA DE LIBER SCHIMB LA UNIUNEA POLITICĂ....................................................

67

3.1. Integrarea – concept şi clasificare................................................................ 3.2. Etapele integrării economice.........................................................................

68 68

CAPITOLUL 4. UNIUNEA VAMALĂ. EFECTELE STATICE ŞI DINAMICE ALE UNEI UNIUNI VAMALE.....................................................

73

4.1. Efectele statice ale unei unioni vamale. Crearea şi deturnarea de comerţ..................................................................................................................... 4.2. Efectele dinamice........................................................................................... 4.2.1. Economiile de scară.............................................................................. 4.2.2. Specializarea intra-ramură.................................................................. 4.2.3. Accentuarea concurenţei...................................................................... 4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată............................................. 4.3. Concluzii.........................................................................................................

74 75 75 76 76 76 77

CAPITOLUL 5. PIAŢA COMUNĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI DE MIŞCARE..............................................................................................................

85

5.1. Libera circulaţie a produselor...................................................................... 5.2. Libera circulaţie a capitalului....................................................................... 5.3. Libera circulaţie a serviciilor........................................................................ 5.4. Libera circulaţie a persoanelor.....................................................................

86 89 90 90

CAPITOLUL 6. PIAŢA UNICĂ. POLITICILE MARII PIEŢE UNICE EUROPENE..........................................................................................................

93

6.1. Politicile comune............................................................................................ 6.1.1. Politica comercială comună........................................................... 6.1.2. Politica agricolă comună................................................................ 6.1.3. Politica externă şi de securitate comună....................................... 6.1.4. Politica monetară comună.............................................................. 6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice Europene................................. 6.2.1. Politica bugetară.............................................................................

94 94 95 99

100 100 100

8

6.2.2. Politica concurenţei......................................................................... 6.2.3. Politica industrială.......................................................................... 6.2.4. Politica socială................................................................................. 6.2.5. Politica regională.............................................................................

104 106 107 109

CAPITOLUL 7. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ. CONSTRUCŢIA EUROPEI MONETARE.......................................................

113

7.1.Sistemul de la Bretton Woods.................................................................. 7.2.Primii paşi în construcţia monetară europeană.....................................

7.2.1. Raportul Werner........................................................................... 7.2.2. Şarpele monetar european........................................................... 7.2.3. Sistemul monetar european.........................................................

7.2.3.1.Criza SME............................................................................... 7.2.3.2.Avantajele SME......................................................................

7.3.Uniunea Economică şi Monetară. Tratatul de la Maastricht.................................................................................................. 7.3.1. Calendarul introducerii monezii unice....................................... 7.3.2. Criteriile de convergenţă.............................................................. 7.3.3. Perspectiva adoptării Euro de către noii membrii UE.............

114 114 114 114 115 116 117

117 117 118 118

CAPITOLUL 8. INTEGRAREA PE ORIZONTALĂ...................................... 121

8.1.Ţările fondatoare...................................................................................... 8.2.De la Cei Şase la Cei Nouă.......................................................................

8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie..................................................... 8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate........................

8.3.Lărgirea de la Nouă la Doisprezece......................................................... 8.3.1. Grecia..............................................................................................

8.3.2. Spania.............................................................................................. 8.3.3. Portugalia........................................................................................

8.4.Europa celor 15......................................................................................... 8.4.1. Cazul Austriei................................................................................ 8.4.2. Cazul Suediei................................................................................. 8.4.3. Cazul Finlandei.............................................................................

8.5.De la 15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1 Ianuarie 2007.... 8.5.1. Criteriile de la Copenhaga........................................................... 8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar?....................................................... 8.5.3. Programele de pre-aderare.......................................................... 8.5.4. Fondurile structurale şi de coeziune...........................................

8.6.România şi UE........................................................................................... 8.6.1. Istoricul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi

122 123 123 125 125 125 126 126 126 127 127 128 128 130 130 132 132 134

9

România......................................................................................... 8.6.2. Avantaje şi dezavantaje ale integrării României în UE............

8.7.Extinderile viitoare...................................................................................

134 135 136

CAPITOLUL 9. RELAŢIILE UE CU RESTUL LUMII ................................. 139 9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic European (SEE)..................... 9.1.1. Relaţiile dintre CEE şi AELS........................................................ 9.1.2. Spaţiul Economic European.......................................................... 9.2. NAFTA şi UE................................................................................................. 9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curs de dezvoltare....................... 9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene...........................................

140 140 140 141 142 142

Anexă. Simbolurile Uniunii Europene................................................................

144 Glosar de termeni.................................................................................................. 146 Bibliografie............................................................................................................ 151

10

Legendă

Ce va fi prezentat în capitolele următoare

INSTITUŢIILE ŞI ECONOMIA UE Mecanism şi funcţionare

INTRODUCERE

PARTEA I. INSTITUŢIILE UE PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 1. FONDATORII. TRATATELE

CAPITOLUL 2. INSTITUŢIILE

CAPITOLUL 3. INTEGRAREA

PE VERTICALĂ

CAPITOLUL 4. UNIUNEA VAMALĂ

CAPITOLUL 5. PIAŢA COMUNĂ

CAPITOLUL 6. PIAŢA UNICĂ

CAPITOLUL 7. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ


PE ORIZONTALĂ

CAPITOLUL 9. RELAŢIILE UE

CU RESTUL LUMII

Ce va fi prezentat în continuare

11

INTRODUCERE

EUROPA LA SFÂRŞITUL CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. NAŞTEREA IDEII DE EUROPA

UNITĂ

1. Consiliul Europei 2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene 3. Organizaţia Europeană de cooperare economică

REZUMAT

Pentru a înţelege mai bine ce este Uniunea Europeană în prezent, şi cum a ajuns construcţia europeană în acest stadiu, este necesar să se cunoască începuturile acestei aventuri. De-a lungul timpului, au existat numeroase tentative de unificare a continentului european, fie prin forţă, în jurul unei puteri hegemonice, fie prin asocierea statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o formă federativă sau confederativă. Însă nici una din aceste tentative nu a cunoscut un succes real, şi nu a fost de durată. Abia după cel de al doilea război mondial, într-o Europă aflată în ruine, sub ameninţarea sovietică, dar şi sub spectrul ameninţător al renaşterii economice şi militare a Germaniei, ideea europeană găseşte în sfârşit suportul necesar. Primele încercări postbelice de găsire a unui numitor comun au dus la înfiinţarea Consiliului Europei. Nu trebuie uitat Planul Marshall şi contribuţia sa spectaculoasă la reconstrucţia Europei.

12

În 1945, o familie aflată în aproape orice loc din Europa se găsea înuna din următoarele situaţii: fusese condusă de un dictator fascist brutal, sau fusese ocupată de o armată străină, sau ambele situaţii. Ca un rezultat direct, zeci de milioane de europeni muriseră, iar economia europeană era în ruine. În plus, al doilea război mondial nu era un eveniment istoric izolat. Pentru persoanele de vârstă medie, era a doua experienţă de acest gen, implicând distrugeri masive şi pierderi de vieţi omeneşti; al doilea război mondial a izbucnit la doar două decenii după primul război mondial (1914-1918). Al doilea război mondial a reprezentat a patra confruntare dintre Franţa şi Germania în decurs de numai 130 de ani. În 1945, devenise clar pentru toată lumea că modul în care Europa se guverna era complet greşit. Era nevoie de schimbări radicale.

1. Consiliul Europei După al doilea război mondial, necesitatea abordării ideii de unitate

europeană a devenit urgentă, ducând la formarea unei mulţimi de mişcări pro-europeniste.

În acest context, este memorabil discursul susţinut de Winston Churchill la Universitatea din Zurich (19 septembrie 1946), în care pledează pentru dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei organizaţii regionale europene (Statele Unite ale Europei).

Tot în aceeaşi perioadă trebuie amintit Congresul de la Haga (7-11 mai 1948). Franţa propune constituirea unei Adunări Consultative Europene denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului Constitutiv al Consiliului Europei (Londra, 5 mai 1949), de către 10 ţări (Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia şi Suedia).

Competenţa recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etic.

Structura Consiliului Europei era următoarea: - Adunarea Consultativă, care reflecta dimensiunea

federalistă, era compusă din delegaţi nominali în adunarea deliberativă, înregistraţi în ordine alfabetică, pentru a favoriza grupurile transnaţionale;

- Comitetul de Miniştrii (ai Afacerilor Externe), care reflecta dimensiunea unionistă, era alcătuit din reprezentanţii guvernelor, împuternicit cu luarea deciziilor.

Consiliul de Miniştri a aprobat în şedinţa din 4 noiembrie 1950, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia enumără drepturile individuale şi libertăţile cetăţeneşti.

13

Consiliul Europei este mai mult decât un club al ţărilor europene, ataşat valorilor spirituale şi morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor, libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi proeminenţei dreptului „pe care se fondează orice democraţie veritabilă”. Activitatea Consiliului Europei în ultimii ani a devenit normativă. În acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de convenţii propuse spre ratificare ţărilor membre. Consiliul Europei a contribuit la formarea unui centru european, a mentalităţilor europene, şi în mod sigur a elitelor continentului european.

Numărul membrilor Consiliului Europei a crescut continuu. În perioada imediat următoare înfiinţării, în august 1949, au aderat Turcia şi Grecia. Republica Federală Germană a aderat în 1951; Austria în 1956. În noiembrie 1990 a aderat Ungaria. România a fost admisă în 1993, Moldova şi Federaţia Rusă în 1995. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, a Armeniei şi Azerbaidjanului în 2001, a Bosniei Herzegovinei în 2001, a Serbiei împrenună cu Muntenegru în 2003, şi a Monacco-ului în 2004, numărul membrilor Consiliului Europei a ajuns în prezent la 48.

2. Planul Marshall – promotor al construcţiei europene Situaţia economică, socială şi politică din Europa postbelică era atât de

alarmantă, încât se trăia cu teama că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniştilor stalinişti şi deci sub controlul URSS. Această situaţia a determinat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucţie Europeană” sau „Planul Marchall”.

Programul de ajutor american pentru reconstrucţia Europei este deseori considerat ca unul dintre marile succese ale istoriei secolului trecut şi a devenit sinonim cu asistenţa. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea cărora ochii Occidentului şi ai altora să nu privească spre istoria acestuia.

Secretarul american de stat, George Marchall, a anunţat că SUA va acorda asistenţă financiară tuturor naţiunilor europene aflate „la vest de Urali”, cu condiţia ca acestea să se pună de acord asupra unui program comun de reconstrucţie economică.

Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor şi fabricanţilor europeni. Importatorii europeni, la rândul lor, achitau în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţi se virau într-un cont deschis în numele guvernului SUA, în băncile lor naţionale. Această „contravaloare” rămânea imobilizată şi nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantităţi favorizând deflaţia. În fine, administraţia SUA punea la dispoziţia guvernelor europene occidentale aceşti bani sub formă de investiţii. Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, de stimulare a investiţiilor şi de

14

realizare a deflaţiei, generalul George Marshall a sugerat statelor europene să cadă de acord asupra priorităţilor de dezvoltare şi asupra unui program care să fie capabil să pună în mişcare economia europeană pe ansamblul său. Dar, în opinia sa, identificarea necesităţilor şi a soluţiilor concrete cădea în responsabilitatea europenilor, iniţiativa trebuind să vină din partea acestora.

Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în iulie 1947. Planul Marshall, a fost „arma economică”, ce a servit eficient scopurilor

politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui în Occident; prin el se dorea realizată coeziunea Europei de Vest. De asemenea, el este o acţiune explicită prin care americanii i-au asigurat pe europeni că nu sunt singuri în faţa comunismului şi că SUA este gata să promoveze o politică economică coerentă pentru refacerea Europei. Această relaţie poate fi cuantificată în substanţa dimensiunii ajutorului american care este important, şi nu în ultimul rând în reacţia de psihologie socială. (În 1947, mass-media indusese în opinia publică sentimentul degradării situaţiei şi al imposibilităţii europenilor de a se ajuta singuri.)

În 1948 americanii au lansat Planul Marshall. Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului Marshall (3 aprilie 1948 - 30 iunie 1952), Europa a beneficiat de un ajutor american în valoarea de aproape 13 miliarde de dolari. Franţa, Italia, Germania de Vest şi Marea Britanie au beneficiat, împreună, de circa 60% din ajutorul american.

Dintre meritele Planului Marshall merită menţionate: - Existenţa unui plan raţional de „punere pe picioare” a

economiilor europene şi de dezvoltare a acestora; - Crearea unui regim multilateral de schimburi reciproce; - Liberalizarea acestor schimburi; - Reducerea contingentelor; - Coordonarea planurilor economice naţionale; - Organizarea convertibilităţii monedelor; - Stabilirea prin Uniunea Europeană de Plăţi a sistemului

compensaţiilor multilaterale şi de acordare a creditelor. Beneficiile programelor naţionale şi ale Planului Marshall au permis

Europei Occidentale să depăşească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război în 1949, ceea ce, în fapt, însemna că Reconstrucţia era terminată. Ajutorul american, prelungit până în anul 1951 - începutul lui 1952, a permis consolidarea structurilor economice şi a politicilor liberale promovate de guvernele occidentale.

15

3. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, creată la 16 aprilie

1948, cu ocazia Planului Marshall, a avut două obiective majore: - repartizarea ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari, 85%

sub formă de materiale sau produse şi 15% împrumuturi, în funcţie de nevoile şi cerinţele ţărilor membre. (Patru ţări – Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia – au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall);

- creşterea schimburilor comerciale, prin două mijloace – limitarea contingentărilor şi amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată şi a schimburilor între ţările membre.

OECE a contribuit, în cursul anilor ‘50, la reducerea sensibilă a contingentărilor între statele membre şi la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plăţi, a mijloacelor şi modalităţilor „vizibile” de reglementare a schimburilor comerciale. În decembrie 1960 a fost semnată Convenţia prin care se crea OCDE, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică, intrată în vigoare în septembrie 1961. 18 ţări europene din OECE au pornit la drum alături de SUA şi Canada - semnatare ale Convenţiei din decembrie 1960; apoi Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelandă (mai 1973). Statele sus-menţionate s-au pus de acord pentru a realiza „expansiunea, considerată posibilă, a economiei şi slujbelor şi progresul nivelului de viaţă în ţările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerţului mondial pe o bază nediscriminatorie şi multilaterală”.

Dincolo de meritele indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai important rămâne faptul că, prin gestionarea în comun a ajutorului american, Europa Occidentală a învăţat „lecţia itegrării”, reuşind, pentru prima dată în istorie, să coopereze democratic, în loc să se angajeze în război. OECE a permis înţelegerea faptului că poate fi construită o Europă bazată pe propriile energii. În acest fel, Europa Occidentală nu numai că a îngropat securea războiului, dar a şi construit o lume nouă, a consolidat convieţuirea între popoarele sale şi a făcut astfel posibilă realizarea unei adevărate reţele de interese comune care să împiedice, în viitor, războaiele pe continent.

Întrebări recapitulative 1. Ce este Consiliul Europei? 2. Ce este Planul Marshall? 3. Care au fost ţările care au beneficiat cel mai mult de Planul

Marshall? 4. Care a fost suma totală de bani transferată de SUA către Europa,

prin intermediul Planului Marshall?

16

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

17

PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 1. FONDATORII. TRATATELE FUNDAMENTALE ÎN CONSTRUCŢIA UE

1.1. Fondatorii

1.1.1. Jean Monnet 1.1.2. Robert Schuman 1.1.3. Konrad Adenauer 1.1.4. Alcide de Gasperi

1.2. Tratatele fundamentale în construcţia UE 1.2.1. Tratatul de la Paris. 1.2.2. Tratatele de la Roma 1.2.3. Actul Unic European. 1.2.4. Tratatul de la Maastricht. 1.2.5. Tratatul de la Amsterdam. 1.2.6. Tratatul de la Nisa. 1.2.7. Tratatul Constituţional. 1.2.8. Tratatul de la Lisabona

REZUMAT Născută prin eforturile a patru oameni extraordinari, Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide de Gasperi, Europa porneşte în căutarea propriului destin şi în impunerea sa pe plan mondial, ca o adevărată forţă economică. De la semnarea, în 1951, a Tratatului de la Paris, şi apoi a Tratatelor de la Roma, în 1957, Europa a parcurs un drum lung şi anevoios. Tratatele care au urmat au consfinţit, pe rând, adâncirea integrării europene. Actul Unic European (1986) a reprezentat un mare pas înainte, după o perioadă de stagnare, aducând un suflu nou economiei europene. La numai câţiva ani, a urmat semnarea Tratatului de la Maastricht (1991) şi a Tratatului de la Amsterdam (1998), consfinţind, la rândul lor, dinamismul economiei europene. Reforma instituţională de mare anvergură reprezentată de Tratatul de la Nisa (2001) ne arată o Uniune pregătită să se extindă către Est, prin înglobarea fostelor ţări socialiste în blocul comunitar. Totuşi, eşecul Tratatului Constituţional (2004) ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea Uniunii Europene de adâncire a integrării. Ieşirea din impas ar putea fi reprezentată de

18

Tratatul de la Lisabona, dacă acesta va fi ratificat de toate statele membre. Ratificarea Tratatului în Irlanda reprezintă un semnal pozitiv în acest sens. 1.1. Fondatorii 1.1.1.Jean Monnet Istoria îl aşează pe Jean Monnet alături de alţi câţiva oameni ai secolului trecut care, prin activitatea lor, şi-au pus amprenta asupra cursului evenimentelor. Jean Monnet a fost activ în primul război mondial; a contribuit la naşterea Societăţii Naţiunilor; s-a implicat în evenimentele celui de-al doilea război mondial; a ajutat la crearea, la Alger, a Comitetului de Eliberare Naţională, la reconstrucţia Franţei şi la edificarea Europei unite. În calitate de secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, şi-a câştigat titlul de „părinte al construcţiei europene”. Este frecvent numit “Monsieur Europe”. De Gaulle (1888-1979) l-a numit “Inspiratorul”; Henry Kissinger în 1975 l-a considerat singurul om de pe pământ care a marcat, mai puternic şi a schimbat, mai profund, viaţa politică a timpurilor noastre. A fost „Părintele Europei”.

1.1.2. Robert Schuman

Robert Schuman, ministru al afacerilor externe al Franţei în perioada 1948-1953, dorea ca organizarea Europei occidentale să progreseze. În martie 1950 Schuman declara în faţa Comitetului Central al Mişcării pentru Patrie şi Republică (MPR) din conducerea căreia făcea parte, că era în căutarea realizării unei comunităţi europene şi a reglării şi stabilizării relaţiilor franco-germane. În 28 aprilie 1950, Monnet a trimis o schiţă de plan lui Bidault, primul ministru şi lui Schuman, ministrul afacerilor externe. Bidault nu l-a citit, însă, după două zile, Schuman s-a declarat de acord cu el. Schuman are meritul de a-şi fi asumat responsabilitatea politică a Planului şi acela că a reuşit, în câteva zile să-l facă să fie adaptat de cabinetul francez. A acţionat cu discreţie şi agilitate. Trebuia ca acest Plan echilibrat să nu fie slăbit de prea multe discuţii şi obiecţii. Schuman a prezentat miniştrilor doar o schiţă generală şi s-a ferit să-l prezinte Parlamentului. Guvernul francez şi-a dat acordul în 9 mai 1950. Prezentarea Planului într-o conferinţă specială a reprezentat punctul de vârf al carierei lui politice. Schuman explica în Declaraţie că prin constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului va fi realizată fuziunea de interese indispensabilă stabilirii unei comunităţi economice. De asemenea, spunea el, se vor pune bazele unei comunităţi mai largi şi mai profunde între Franţa şi Germania, ţări între care au existat pentru multă vreme rivalităţi sângeroase. CECO a venit ca un pas mare spre realizarea reconcilierii franco-germane şi a

19

unificării europene prin punerea bazelor dezvoltării economice comune. Robert Schuman va rămâne în istoria construcţiei europene ca unul dintre cei, atât de meritoriu numiţi „fondatori”.

1.1.3. Konrad Adenauer

Adenauer avea 73 de ani în momentul în care a devenit, pentru 14 ani, cancelar. Puţin cunoscut opiniei publice germane şi internaţionale, după numai 4 ani va fi elogiat de W. Churchill ca cel mai înţelept om politic german de la Bismark. În 1949 este ales cancelar federal de către Adunarea parlamentară, cu o majoritate de doar un vot. (Între 1951-1955 a deţinut şi portofoliul externelor.) „Der Alte” (Bătrânul) îşi atrage simpatia generală a cetăţenilor. Scopul principal urmărit de cancelar a fost reclădirea statului german şi obţinerea unui statut egal cu al celorlalţi aliaţi europeni, adică transformarea Germaniei din obiect al relaţiilor internaţionale în subiect al acestora. În 1952, prin acordurile asupra Germaniei, obţine suveranitatea limitată, pentru ca prin Tratatul de la Paris (1954) să se consfinţească ridicarea stării de ocupaţie şi reînarmarea Germaniei în cadrul UEO şi NATO. Şi el considerat „fondator”, a susţinut cu succes unificarea Europei şi a pus baze trainice pentru pacificarea continentului. Timpul i-a dat dreptate şi în privinţa re-unificării Germaniei realizată după căderea Cortinei de Fier, prin efortul Republicii Federale.

1.1.4. Alcide de Gasperi

Imediat după al doilea război mondial, a fost ales ministru fără portofoliu, mai apoi ministru de externe, iar între 1945 şi 1953 preşedinte al Consiliului de Miniştri. În toată această perioadă, în calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu în lupta pentru integrarea europeană. Autor, împreună cu Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit şi proiectul realizării rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a Apărării şi prin Comunitatea Politică Europeană. În mai 1954 a fost ales preşedinte al Adunării CECO.

1.2. Tratatele fundamentale în construcţia Uniunii Europene

1.2.1. Planul Schuman. Tratatul de la Paris Procesul de integrare europeană a fost declanşat prin declaraţia istorică a ministrului francez de externe, Robert Schuman, la 9 mai 1950, care a fost însă concepută şi elaborată de diplomatul francez Jean Monnet.

20

Prin ceea ce urma să devină cunoscut ca Planul Schuman, se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului, dar şi „acceptarea unei „Înalte Autorităţi”, ale cărei decizii să devină obligatorii pentru Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera”. De ce au fost alese tocmai aceste două industrii? În acel moment, 1950, aceste două industrii erau esenţiale pentru reconstrucţia Europei distrusă de război. Un alt scop al CECO a fost eliminarea divergenţelor istorice dintre Franţa şi Germania. Scopul planului astfel propus de Monnet era construirea în timp a unei Europe unite. După „unificarea” acestor două industrii, urmează alte sectoare economice şi politice. Astfel, s-a urmărit în principal ca un nou război între Franţa şi Germania să fie practic imposibil. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost creată în 1951, în urma semnării Tratatului de la Paris de către 6 ţări europene: Franţa, Germania, Italia, Benelux. Astfel, s-a creat o piaţă comună pentru cărbune şi oţel între cele 6 ţări. CECO a fost dotată cu 4 instituţii: Înalta Autoritate Comună, Consiliul, Parlamentul şi Curtea. Misiunea imparţială a Înaltei Autorităţi Comune a fost de a asigura modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale, furnizarea condiţiilor identice de valorizare a cărbunelui şi oţelului pe piaţa germană şi franceză, ca şi pe a celorlalte ţări aderente, dezvoltarea exporturilor comune către alte ţări, plan de producţie şi investiţii, fond de reconversie, circulaţia cărbunelui şi oţelului în ţările membre fără taxe vamale. Înalta Autoritate nu prejudicia cu nimic regimul proprietăţii întreprinderilor. Consiliul a implicat împărţirea conceptuală a muncii Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului în două părţi: aspecte care ţineau de responsabilitatea Înaltei Autorităţi şi aspecte care ţineau de guvernele naţionale, condiţia fiind ca cele două părţi să acţioneze împreună. Parlamentul creat prin Tratatul de la Paris în 1951 a devenit ulterior Parlamentul European, o forţă majoră în cadrul UE. În fine, Curtea s-a transformat ulterior în Curtea Europeană de Justiţie. Scopul său era să se asigure că legislaţia europeană este interpretată şi aplicată în acelaşi mod în fiecare stat membru.

Înalta Autoritate (Comisia în UE) dispunea în CECO de putere de decizie. Ea era controlată de cei 78 de membri ai Adunării, desemnaţi în parlamentele naţionale. Înalta Autoritate adresa anual un raport către Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. În acest caz, membrii Înaltei Autorităţi trebuiau să-şi abandoneze colectiv funcţiile. Succesorii lor nu puteau fi însă cenzuraţi decât după un nou raport anual, deci Înalta Autoritate nu risca prea multe faţă de Adunare şi era cu totul

21

independentă faţă de Consiliu. În Consiliu erau desemnaţi 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel puţin 5 voturi. Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate extraordinară, pentru că permitea Germaniei să reintre în Comunitatea Europeană. Identitatea de vederi dintre francezi şi germani nu a mai necesitat negocieri. K. Adenauer căuta prin toate mijloacele să facă să dispară Autoritatea Internaţională a Ruhr-ului şi limitarea suveranităţii care apăsa încă asupra RFG. De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renaşterea economică a Italiei era dependentă de crearea unei pieţe comune într-o Europă unificată, în care CECO era o promisiune. Deci, pentru Adenauer şi De Gasperi acceptarea formelor de unitate europeană sub direcţie franceză avea avantajul să favorizeze revizuirea statutului a două ţări învinse. Anglia a rămas în expectativă faţă de propunerile Franţei. Crearea Pieţei Comune, a stimulat schimburi de produse între Cei Şase. Între 1953-1970, livrările de cărbune între partenerii CECO s-au menţinut, chiar dacă extracţia s-a diminuat cu 2%; schimburile de oţel s-au multiplicat de 2,5 ori. S-a adoptat (la sfârşitul perioadei de acţiune a CECO) un tarif exterior valabil pentru terţe ţări. Acesta s-a tradus prin scăderea substanţială a taxelor vamale. Un acord de asociere (în 1954) şi un acord tarifar (în 1957) s-au semnat între CECO şi Marea Britanie. Libera circulaţie a stimulat dezvoltarea producţiei în sectorul metalurgic. Resursele financiare obţinute de Înalta Autoritate (impozitul european, împrumuturile) au fost consacrate în proporţie de 3/4 investiţiilor. Din 1953 până în 1970, Înalta Autoritate a acordat 280 de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere şi metalurgice ale Comunităţii, în valoare de 725 milioane unităţi de cont (1 uc = 1$ SUA): 265 milioane uc pentru mine de cărbune; 460 milioane uc pentru mine de fier şi siderurgie. În domeniul social, CECO a finanţat, din fondurile de readaptare ale Comunităţii, acţiuni de remediere a incidentelor sociale, a finanţat proiecte de modernizare a întreprinderilor într-o perioadă de criză a cărbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi şi italieni. Pe plan general, CECO „a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european”, a permis generalizarea Pieţei Comune în ansamblul economiei, în cadrul organizaţiilor puse în mişcare prin Tratatul de la Roma din 1957. CECO a constituit un punct de plecare pentru organizarea Pieţei Comune şi a EURATOM-ului. CECO a înregistrat şi eşecuri. Chiar dacă nu este responsabilă de criza cărbunelui (1958-1959), instituţia europeană nu a putut să impună un program comunitar. Deşi exista o instituţie supranaţională, nu a fost posibil să se definitiveze o politică comună anticriză sau a energiei.

22

În ceea ce priveşte industria siderurgică, regulile comunitare în materie de asociere (Art. 65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea şi practicile trustificării, ale concentrării. Penalităţile erau greu de aplicat. Preţurile au continuat să fie fixate de marile societăţi, care şi-au consolidat puterea economică cu aprobarea tacită a CECO; în 1970, primele 10 firme siderurgice din Europa Celor Şase controlau 60% din producţia de oţel faţă de 40% în 1953. Conform Tratatului de la Paris, existenţa CECO era limitată la o perioadă de 50 de ani. Intrând în vigoare în 1952, CECO a dispărut în 2002.

1.2.2. Tratatele de la Roma

1.2.2.1. Comunitatea Economică Europeană (CEE) Momentul semnării Tratatului de la Roma, la 27 martie 1957, a consfinţit sfârşitul etapelor premergătoare, de pregătire a integrării şi a marcat începutul extinderii şi consolidării acesteia într-un triunghi comunitar; CEE, CECO şi EURATOM, cu trei etape succesive; Uniunea vamală; Uniunea economică şi Uniunea politică. Tratatul de la Roma a dat răspunsuri unui important set de întrebări legate de viitorul Europei Occidentale. În domeniul strict economic el prevede că tarifele vamale şi alte bariere comerciale între statele membre sunt eliminate; că se formează o uniune vamală; că trusturile, cartelurile şi alte structuri monopoliste cu poziţii dominante pe piaţă sunt interzise. Proclamă incompatibilitatea cu Piaţa Comună a sprijinului direct al statului, căci acesta distruge competiţia. În această abordare, libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi a persoanelor sunt considerate a fi o prioritate pentru Cei Şase şi se vor asigura, parţial, prin reguli şi practici în scopul eliminării barierelor netarifare. Se prevede organizarea pieţei agricole comunitare. Statele membre vor transfera Comunităţii puterea de a negocia şi asuma tratate cu organizaţii internaţionale şi terţe ţări în probleme care sunt de competenţa acesteia. În Tratat sunt înscrise şi prevederi legate de relaţiile speciale ale Comunităţii cu coloniile sau dominioanele statelor membre. Comunitatea este formată din patru instituţii majore: Comisia, Consiliul (sau Consiliul de Miniştri), Adunarea şi Curtea de Justiţie. În Tratat sunt prevăzute Comitetul Economic şi Social şi alte organisme şi instituţii cu rol în crearea uniunii vamale. Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE). Obiectivul general a fost concretizat în Art. 2 al Tratatului, în termenii căruia, prin crearea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, Comunitatea are drept misiune să promoveze: dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice; expansiunea economică mărită; creşterea accelerată a nivelului de viaţă; relaţii strânse între statele

23

membre. Conform termenilor Tratatului de la Roma, Piaţa Comună urma să fie instituită progresiv, de-a lungul unei perioade de tranziţie de 12 ani, divizată în 3 perioade de câte 4 ani fiecare – altfel spus, urma să fie instaurată cel mai târziu în 1970. Ariile de acţiune au fost stabilite în Art. 3 al Tratatului, după cum urmează: 1. eliminarea tuturor taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea comerţului între statele membre; 2. instituirea tarifului vamal comun şi a unei politici comerciale comune în relaţiile cu terţe ţări; 3. abolirea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului între statele membre; 4. crearea politicilor comune pentru agricultură; 5. crearea de politici comune pentru transport; 6. instituirea unui regim pentru asigurarea competiţiei reglementate în Piaţa Comună; 7. proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi să asigure securitatea împotriva dezechilibrelor balanţei de plăţi; 8. aproximarea legislaţiilor naţionale, atunci când este cazul, pentru buna funcţionare a Pieţei Comune; 9. crearea Fondului Social European, pentru a ajuta la crearea de locuri de muncă şi pentru a ridica standardul de viaţă; 10. crearea Băncii Europene de Investiţii pentru a ajuta expansiunea economică; 11. asocierea ţărilor şi teritoriilor extra-comunitare astfel încât comerţul să sporească şi să se continue dezvoltările sociale şi economice. Programul pieţei unice s-a realizat total abia la 1 ianuarie 1995 Tratatul de la Roma a încurajat progresul economic substanţial. Instituirea parţială a Pieţei Comune, mai ales pentru bunurile strategice, a coincis cu o perioadă de intensă activitate economică pe continent. În primii patru ani, comerţul dintre Cei Şase a crescut cu peste 60%. Între 1958 şi 1967 creşterea medie a PIB/persoană în cazul Celor Şase, la ratele schimbului valutar şi preţurilor din 1963, a atins un înfloritor 4%, în comparaţie cu media anuală a Marii Britanii de 2,5%. Venitul mediu real pe angajat a crescut pentru Cei Şase, din 1958 în 1969 cu 76%, în comparaţie cu 39% în Marea Britanie.

24

1.2.2.2. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) Pe lângă Piaţa Comună, un alt Tratat, semnat la Roma în cadrul aceleiaşi festivităţi, a creat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(cunoscută ca EURATOM). În 1956, ca urmare a crizei energetice cauzată de criza canalului Suez (naţionalizarea acestuia de către Egipt), CECO a propus extinderea competenţelor sale şi asupra altor surse de energie, precum gazul, electricitatea şi energia atomică. Jean Monnet a preferat însă crearea unei comunităţi separate pentru energie atomică. Astfel, în 1957 este creat EURATOM, între aceleaşi 6 ţări. Premisa pentru EURATOM a fost dezvoltarea proaspătului sector al energiei atomice, esenţial pentru creşterea economică europeană. EURATOM-ul urma să fie implicat în asigurarea distribuţiei know-how-ului tehnic, în elaborarea normelor de securitate pentru lucrători şi pentru populaţie în general, în a sprijini investiţiile, în a asigura acces egal la sursele de furnizare şi în lărgirea deschiderii pieţei şi maximizarea capacităţii tehnice prin fuzionarea pieţelor naţionale pentru materiale şi echipamente specializate, ca şi libera circulaţie a experţilor. EURATOM-ul nu a devenit ceea ce s-a sperat. Sectorul energiei nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale cărbunelui şi oţelului, de integrator economic natural al Europei. Dezvoltarea separată a programelor civile pentru energia nucleară în diferite state membre – inclusiv Franţa şi Germania – a dovedit că cel puţin în acest sector sensibil, modelul naţional rămâne predominant. Schimbarea esenţială constă în realizarea de acţiuni comune de către toate ţările membre ale CEE. Pentru ca aceste acţiuni comune să fie posibile, au fost adoptate reguli comune, ce trebuie urmate de toate ţările membre, şi instituţii comune, care să supravegheze aplicarea acestor reguli comune.

1.2.3. Actul Unic European (AUE) Conjunctura anilor ’70, marcată de crizele petroliere şi monetare, nu a favorizat relansarea europeană. Deciziile succesive de lărgire şi reajustarea permanentă a bugetelor comunitare epuizaseră o mare parte din energiile actorilor din cancelariile naţionale şi de la Bruxelles. O impresie de stagnare era predominantă. Deceniul 7 este numit, din această cauză, deceniul stagnării. Anii ’80 au readus în prim-plan problematica dezvoltării Comunităţii. 1.2.3.1. Carta Albă a Comisiei Europene Documentul Carta Albă a Comisiei din 1985 a stabilit programul şi agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pieţei interne complet unificate, până în 1992. Acest scop politic a fost aprobat de către Consiliul

25

European la Milano (iunie 1985) şi înscris în Tratat când a fost semnat Actul Unic European, în 1986. Carta Albă, produsă de Comisie sub conducerea vicepreşedintelui Lord Cockfield, susţinea că, pentru a realiza piaţa internă, mai rămâneau în mod esenţial trei tipuri de bariere diferite de înlăturat. Prima categorie se referea la barierele fizice (ca de exemplu timbrele vamale şi alte controale la frontiere între statele membre). Carta Albă susţinea că aceste bariere fizice sunt mijloace şi nu rezultate – ele există în principiu datorită faptului că există şi alte două tipuri de bariere între statele membre, care ar putea fi descrise ca „tehnice” (standarde naţionale diferite pentru bunuri şi servicii) şi „fiscale” (regimuri diferite de TVA). O dată ce aceste bariere ar fi înlăturate şi s-ar găsi alte modalităţi de a trata problemele importante precum siguranţa publică, imigraţia şi controlul împotriva drogurilor, ar fi eliminate motivele pentru existenţa continuă a barierelor fizice. Comisia a propus o soluţie simplă, bazată pe principiul că dacă un produs este fabricat şi comercializat în mod legal într-un stat membru, nu ar trebui să existe nici un motiv pentru ca acesta să nu fie vândut în mod liber în cadrul Comunităţii. În cazul activităţilor economice ale cetăţenilor, principiul se formula în termenii de tipul: dacă un cetăţean al Comunităţii sau o compania întruneşte toate condiţiile pentru activitatea sa într-un stat membru, nu ar trebui să existe nici un motiv pentru care acei cetăţeni sau acele companii să nu îşi exercite activităţile economice şi în alte părţi ale Comunităţii. În sfârşit, la a treia categorie, bariere „fiscale”, Carta Albă susţine că sistemele naţionale de percepere a taxelor indirecte între statele membre (cum sunt taxa pe valoarea adăugată, în cazul bunurilor, serviciilor şi accizelor, la băuturile alcoolice şi tutun) au creat ele însele bariere în cadrul pieţei, de vreme ce statele utilizau controalele la frontieră pentru a colecta venitul naţional ce li se cuvenea din impozite. Şi aici sunt propuse soluţii. În toate componentele sale, Carta Albă va viza, nemijlocit, realizarea pieţei unice. 1.2.3.2. Actul Unic European Actul Unic este instrumentul de punere în practică a 279 de propuneri ale Cartei Albe, care explicit vizau să elimine obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor, a oamenilor, a capitalurilor şi a serviciilor. AUE marchează o nouă etapă de realizare a pieţei interne comunitare. AUE a fost semnat la 17 februarie 1986 de 9 state membre, şi la 28 februarie 1986 de celelalte 3 (Italia, Danemarca şi Grecia), şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Scopul principal al AUE a fost realizarea unei Uniuni Economice, şi

26

desăvârşirea Pieţei Interne până la 31 decembrie 1992 (piaţa internă a fost desăvârşită, de fapt, abia la 1 ianuarie 1995) Actul Unic European este important mai ales pentru încercarea de a face să coexiste dispoziţii referitoare la comunitatea economică şi la cooperarea politică (de unde denumirea de act „unic”). Actul Unic poate fi considerat urmare a stimulării integrării economice şi o mare acţiune politică europeană, care a pus capăt perioadei dificile de stagnare, aşa numita perioadă a „eurosclerozei”. În plus, prin prevederile sale, a netezit calea spre dezvoltări ulterioare şi a impulsionat ritmul acestora.

1.2.4. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE)

Tratatul de la Maastricht trebuie situat în contextul istoric al procesului de integrare lansat în anii 50. Dacă de la Tratatul de la Roma şi până la Actul Unic European – prima reformă de ansamblu a acestuia – au trebuit să treacă aproape 30 de ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului Unic, în 1987, şi până la deschiderea Conferinţelor interguvernamentale care au condus la semnarea, în februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, au trecut mai puţin de 4 ani. Accelerarea a fost determinată, pe de o parte, de dinamica internă a Comunităţii, iar pe de altă parte de evoluţia scenei internaţionale şi în special de dezintegrarea sistemului comunist şi unificarea Germaniei. Acest tratat a fost semnat la 7 februarie 1992, şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin acest tratat, s-a schimbat denumirea din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. Prevederile acestui tratat s-au referit la instituirea unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC – pilonul 2), la cooperarea statelor membre în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI – pilonul 3), la instituirea unei cetăţenii europene, a unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM), şi a unei uniuni politice.

27

Figura nr. 1.1. TEMPLUL DE LA MAASTRICHT Fronton comun

Principii şi obiective comune

Articolele de la A la F ale Tratatului de la Maastricht

Coloana 1 a Comunităţii



Conţinut Comunitatea Europeană CECO EURATOM

Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Cooperarea în probleme de justiţie şi afaceri interne (JAI)

Principiile de guvernare

Metoda Comunităţii Importanţa Comisiei

Interguvernamentale Interguvernamentale

Tratatul consemnează că din 1 ianuarie 1993, în mod oficial, între

statele membre s-a creat un spaţiu fără frontiere interne. Parlamentul European şi-a lărgit competenţele: a obţinut drept de decizie în domenii precum: libera circulaţie a lucrătorilor, programul de cercetare ştiinţifică, protecţia mediului, reţelele de transport europene, protecţia consumatorilor, sănătate publică, viaţa culturală. El poate interveni în numirea preşedintelui Comisiei şi a unor membrii ai acesteia, aprobă acordurile de aderare, asociere şi alte tratate internaţionale, cu consecinţe financiare pentru Uniune. Tratatul de la Maastricht a însemnat un pas înainte către coordonarea în domeniul politicii externe şi de securitate comună. Conform Tratatului de la Maastricht, orientarea generală a politicii externe şi de securitate comună este

28

de competenţa Consiliului European, unde statele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel; printre domeniile în care sunt necesare acţiuni comune menţionăm: procesele OSCE, politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa, neproliferarea armelor nucleare, controlul transferului de armament şi tehnologie militară şi modernă către ţări terţe. În ceea ce priveşte politica monetară, se poate spune clar că obiectivul ei este moneda unică. Institutul Monetar European, instaurat de la începutul fazei a doua, a contribuit la realizarea condiţiilor necesare trecerii la cea de a treia fază, întărind coordonarea politicilor monetare şi cooperarea între băncile centrale naţionale, pregătind instrumentele şi procedurile necesare aplicării politicii monetare unice şi elaborând reguli tehnice ale operaţiilor ce urmau să fie întreprinse de băncile centrale naţionale. Politica monetară se realizează prin Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), instituit în cea de a treia etapă şi compus din băncile centrale ale statelor membre şi Banca Central Europeană (BCE). Obiectivul central al SEBC este de a menţine stabilitatea preţurilor, aducând totodată şi sprijinul său politicilor economice generale în Comunitate. SEBC este dirijat de organele de decizie ale BCE: Consiliul Guvernatorilor – guvernatorii băncilor centrale naţionale, şi Directoratul BCE – preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membrii. Banca Central Europeană este dotată cu personalitate juridică; ea a înlocuit Institutul Monetar European la începutul celei de a treia faze (1999). Este organul de conducere al SEBC, îşi asumă funcţiile monetare ale SEBC.

1.2.5. Tratatul de la Amsterdam După punerea în mişcare a Uniunii Economice şi Monetare, marea problemă a Uniunii Europene rămâne reforma instituţională. Aceasta s-a realizat în două etape: în 1998, prin Tratatul de la Amsterdam, şi în 2001, prin Tratatul de la Nisa. Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1998 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, îşi propune să construiască o Europă mai apropiată de cetăţenii săi, capabilă să funcţioneze cu un număr sporit de membrii, după aderarea ţărilor asociate. Tratatul marchează un remarcabil progres în conturarea politicii sociale a Uniunii Europene deoarece, pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost extinsă la dimensiune europeană şi recunoscută ca o sarcină comună de lucru. Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii: libertate, securitate şi justiţie; Uniunea şi cetăţenii săi; politica externă eficientă şi coerentă; problemele instituţionale.

29

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredinţate, rolul cetăţeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituţiilor este întărit. Accentul este pus pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în interior, cât şi în restul lumii. Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deşi el urmează altor două mari modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii (Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht), trebuia, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul şi drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene, ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii. Deşi Tratatul de la Maastricht crea, în special, o cetăţenie europeană, adică un cadru de drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conţinut real. Tratatul de la Maastricht, continuând opera Actului Unic European, ameliora funcţionarea instituţiilor comunitare şi întărea puterile de codecizie legislativă şi de control ale Parlamentului European. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituţiilor nu au fost uşurate, deoarece acestea trebuiau să răspundă unei duble cerinţe: una decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro, şi cooperarea în materia politicii economice; alta, din perspectiva lărgirii Uniunii. În fine, având în vedere că divizarea lumii în două blocuri este de domeniul trecutului, trebuie ca prezenţa Europei în contextul internaţional să se reorganizeze. Acest tratat pregăteşte lărgirea spre Est a Uniunii Europene. Conform Tratatului, ţările candidate vor coopera cu UE în ceea ce priveşte Analiza Politicii de Ocupare a Forţei de Muncă.

1.2.6. Tratatul de la Nisa A fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în vigoare în 2003. Prezintă o reformă instituţională de mare anvergură, având în vedere extinderile anterioare şi cele viitoare: componenţa şi funcţionarea instituţiilor. Reforma instituţiilor europene a devenit un lucru necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Componenţa şi funcţionarea instituţiilor comunitare data din anii 50, atunci când Uniunea număra doar 6 membrii. În timp, Uniunea a cunoscut 4 extinderi, astfel încât în anul 2000, număra 15 membrii. După crearea Comunităţilor, nici o reformă instituţională de mare anvergură nu a fost întreprinsă. O inovaţie importantă a fost introducerea unei proceduri modificate pentru numirea Comisiei. Aici urma a se aplica pe viitor şi în toate etapele, principiul majorităţii calificate. Introducerea elementului supranaţional al deciziei majoritare în domeniul şefilor de state şi de guverne, a fost un fapt nou şi surprinzător, ale căror urmări nu vor întârzia să apară.

30

Şi în cazul Consiliului s-a prevăzut ca, în urma ratificării Tratatului, principiul unanimităţii să fie înlocuit de cel al majorităţii calificate, anumite domenii importante rămânând totuşi neafectate de această prevedere. Un stat membru poate cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu după principiul majorităţii calificate, să se verifice, dacă această majoritate constituie minimum 62% din totalul populaţiei Uniunii. Dacă această condiţie nu este respectată, decizia Consiliului este nevalabilă. Este clar faptul că aceste prevederi nu fac procedura de luare a deciziilor mai uşoară, ci, dimpotrivă, le împovărează mai mult. În ceea ce priveşte reglementările cu privire la Parlamentul European, importanţa acestui aspect rezultă din faptul că acesta este elementul democratic din cadrul Uniunii. O problemă care leza oarecum această calitate a Parlamentului era distribuţia locurilor, deloc reprezentativă. Până în acel moment, marile state, şi mai ales Germania, erau clar sub-reprezentate. Tratatul de la Nisa a impus o redistribuire a locurilor din Parlament, care a reuşit, măcar în parte, să restabilească un oarecare echilibru, limitând, spre o bună funcţionare a acestei instituţii, numărul deputaţilor la un maximum de 732. S-au adus de asemenea modificări în ceea ce priveşte şi celelalte instituţii (Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor.

1.2.7. Tratatul Constituţional După constituirea unei Europe economice sectoriale, prin CECO, CEE şi EURATOM, prin Actul Unic European se deschidea, în 1986, calea saltului de la economic la politic, pentru ca, înanul 1992, acesta să se realizeze prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Au urmat apoi Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa, fiecare perfecţionând Uniunea Politică Europeană. Se cerea, în continuare, explicitarea finalităţii politice a UE, constituţionalizarea procesului de integrare, recunoaşterea federalismului interguvernamental drept metodă a construcţiei europene şi a federaţiei de state naţiuni ca model al Uniunii. La data de 29 octombrie 2004, unul dintre cele mai importante evenimente al ultimelor decenii a avut loc la Roma, prin semnarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal : monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea Parchetului european, a Jandarmeriei

31

europene, a Poliţiei europene de frontieră, a unui Minister pentru Afaceri Externe, precum şi atribuţii în domenii ca apărarea şi securitatea. Atribuirea în mod expres a unui statut constituţional noului Tratat reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare din ce în ce mai accentuată nu numai în domeniul economic (punct de plecare pentru constituirea Comunităţilor), cât mai ales în plan politic. Între obiectivele Uniunii, stipulate în Constituţie, sunt menţionate: - obiectiv de natură economică: un model de societate întemeiat pe dezvoltarea durabilă, consecinţă a creşterii economice echilibrate, cu o piaţă unică, un grad cât mai ridicat de ocupare a forţei de muncă, de competitivitate, precum şi al nivelului de trai; - obiectiv de natură socială: promovarea coeziunii sociale, a protecţiei mediului, a protecţiei sociale, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. Totodată, crearea unui spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii, este considerat obiectiv al Uniunii; - obiectivul combaterii discriminării şi excluderii cuprinde menţionarea şanselor egale pentru toţi, a egalităţii între bărbaţi şi femei, a solidarităţii între generaţii şi a respectului drepturilor copilului; - obiectivul coeziunii economice, sociale şi teritoriale, şi al solidarităţii dintre statele membre. Principiul coeziunii, reflectat în special din punctul de vedere social şi teritorial, conţine ca element constitutiv necesitatea eliminării treptate a discrepanţelor între anumite categorii sociale (coeziunea socială), şi între nivelul de dezvoltare al statelor şi regiunilor acestora, pe scara generală a Uniunii (coeziunea teritorială). Cea mai mare inovaţie instituţională pe care o aduce Constituţia este crearea funcţiei de Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii, responsabil cu iniţiativa şi reprezentarea Uniunii Europene pe arena internaţională. În cadrul acestei noi funcţii fuzionează actualele funcţii ale înaltului reprezentant al politicii externe şi de securitate comună şi a comisarului însărcinat cu relaţiile externe ale Uniunii. Ministrul afacerilor externe va fi, totodată, mandatarul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună şi membru deplin al Comisiei, însărcinat cu responsabilităţi în domeniul relaţiilor externe şi ale coordonării altor aspecte ale acţiunii externe ale Uniunii. Tratatul Constituţional a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în a câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar în cele din urmă proiectul Constituţiei a fost abandonat. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006.

32

1.2.8. Tratatul de la Lisabona Ca urmare a eşecului Tratatului Constituţional, statele membre, reunite la Bruxelles în iunie 2007, au ajuns la un acord privind redactarea unui nou tratat, intitulat Tratatul privind funcţionarea UE. Conform acestui nou tratat, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituţie” sau referiri la simboluri de factura statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul. Negocierile s-au purtat pe câteva teme mari: personalitatea juridică a Uniunii, sistemul de vot din Consiliul UE, includerea sau nu a Cartei drepturilor fundamentale în interiorul tratatului, politica externă şi de securitate şi funcţia de ministru de externe al UE, creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul de luare a deciziilor în UE, supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional şi distribuţia competenţelor între statele membre şi comunitate. „Comunitatea” se va numi „Uniune”, va exista un preşedinte pe termen lung (doi ani şi jumătate) al Uniunii, care va fi responsabil de afacerile UE, precum şi un Înalt Reprezentant. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate va avea un rol dublu: va reprezenta Consiliul în problemele legate de politica externă şi de securitate comuna (PESC) şi va deţine funcţia de vice-preşedinte al Comisiei, fiind Comisar pentru afaceri externe. Parlamentele naţionale ale ţărilor membre vor căpăta un cuvânt mai important cu privire la modul în care sunt adoptate legile UE. Deşi vetoul naţional va fi desfiinţat în peste 50 de capitole de negociere, Marea Britanie va păstra clauzele de exceptare în domeniul cooperării în materie de poliţie şi justiţie, ca şi în domeniul obligativităţii cartei drepturilor fundamentale. În ceea ce priveşte supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional, statele membre au apelat la un compromis, prin care Conferinţa Interguvernamentală va adopta o declaraţie separată prin care să recunoască supremaţia dreptului european prin jurisprudenţa Curţii Europene. Olanda şi Cehia au obţinut întărirea rolului parlamentelor naţionale în procesul decizional din UE. Astfel, intervalul de timp acordat parlamentelor naţionale pentru a examina propunerile legislative europene se va mări de la 6 la 8 săptamâni. De asemenea, mecanismul de control al subsidiarităţii va fi întărit printr-o procedură specială, în care dacă o propunere legislativă europeană este contestată de majoritatea simplă a voturilor alocate parlamentelor naţionale, Comisia Europeană va reexamina actul şi va decide păstrarea textului sau amendarea lui. Dacă decide păstrarea textului, Comisia trebuie sa îl prezinte din nou parlamentelor naţionale, împreună cu o scrisoare de argumentaţie (reasoned

33

opinion) referitoare la motivele pentru care principiul subsidiarităţii este respectat. În ultimul timp, susţinerea populaţiei europene pentru reforma UE a crescut de la 63% la 66%, conform datelor din ultimul Eurobarometru. Bătălia s-a purtat pe frontul proiectului de mandat pentru convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale care să modifice actualul text al Tratatului Constituţional, cel respins în referendum de Franţa şi Olanda in 2005, pentru a da naştere unui Tratat pentru reforma care să amendeze cele trei tratate ale UE: Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene, Tratatul Euratom şi Tratatul Uniunii Europene, care îşi va schimba denumirea în Tratatul privind funcţionarea Uniunii. După aderarea la Uniunea Europeana, orice stat poate să aleagă în orice moment dacă ramâne sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista un precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), în prezent nu exista nici o prevedere legală conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeană. De aceea, pentru prima dată, Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudinea oricărei ţări să rămână sau nu membru al UE. Trataul de la Lisabona înseamna şi un pas înainte în ceea ce priveşte drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide şi oportunitatea pentru Uniunea Europeană de a adera la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodata, Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnaturi din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă legislativă. Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acţiona, în ce domeniu – Uniunea Europeana sau statele membre, identificând trei categorii de competenţe pentru UE:

- Competenţa exclusivă – în domenii precum uniunea vamală, politica comercială şi de concurenţă, numai Uniunea Europeană are putere legislativă - Acţiuni de sprijin, coordonare şi complementare – în domenii ca educaţia, cultura, industria, Uniunea Europeană poate numai să sprijine statele membre (acordând finanţări, de exemplu)

- Competenţa comună – în ceea ce priveşte mediul, transportul şi protecţia consumatorilor, atât Uniunea Europeană cât şi statele membre au putere de legiferare, fără a uita însă de principiul subsidiarităţii.

34

Stadiul ratificării Tratatului de la Lisabona

Până în prezent, în 26 de ţări din cele 27 membre procesul de ratificare s-a încheiat cu succes (Ungaria, Slovenia, Malta, România, Franţa, Bulgaria, Austria, Slovacia, Portugalia, Danemarca, Letonia, Lituania, Luxemburg, Estonia, Grecia, Cipru, Olanda, Belgia, Spania, Marea Britanie, Italia, Finlanda, Suedia). La 12 iunie 2008, Irlanda a respins prin referendum Tratatul de la Lisabona, 53,4% dintre irlandezii prezenţi la urne votând împotriva Tratatului. Irlanda a promis partenerilor săi europeni că va organiza un nou referendum până în noiembrie 2009, obţinând o serie de modificări ale textului. Pe 2 octombie 2009, al doilea referendum ţinut în Irlanda a adus câştin de cauză susţinătorilor Tratatului de la Lisabona, 67% din irlandezii prezenţi la urne votând în favoarea Tratatului. În Polonia, Parlamentul a adoptat Tratatul de la Lisabona în aprilie 2008, dar preşedintele polonez a aşteptat rezultatul referendumului din Irlanda, înainte de a-l semna, la 10 octombrie 2009. În Cehia, după unda verde dată de Parlamentul naţional în mai 2009, preşedintele ceh, eurosceptic, a anunţat că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a evita să îşi pună parafa finală pe acest text care, în opinia sa, ameninţă suveranitatea ţării sale.

35

Întrebări recapitulative 1. Care sunt fondatorii Comunităţilor Europene? 2. Ce este Planul Schuman? 3. Care sunt tratatele fundamentale în construcţia europeană? Indicaţi şi

anul semnării lor. 4. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la Paris? 5. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatelor de la Roma? 6. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Actului Unic European? 7. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la

Maastricht? 8. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la

Amsterdam? 9. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa? 10. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului

Constituţional? 11. De ce nu a fost ratificat Tratatul Constituţional? 12. Care sunt câteva din principalele prevederi ale Tratatului de la

Lisabona? 13. Care este ultimul Tratat ratificat în Uniunea Europeană?

36

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

37

PARTEA I. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 2. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

2.1. Comisia Europeană 2.2. Consiliul de Miniştrii 2.3. Parlamentul European 2.4. Curtea Europeană de Justiţie 2.5. Consiliul European 2.6. Alte instituţii ale UE

2.6.1. Curtea de Conturi 2.6.2. Comitetul Economic şi Social 2.6.3. Comitetul Regiunilor 2.6.4. Banca Central Europeană

2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană

2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii Europene

REZUMAT În analiza instituţiilor europene, patru aspecte devin evidente. În primul rând, acestea sunt irevocabil interdependente: oricât de multe ar concura între ele, sunt condamnate să reuşească sau să eşueze împreună. În al doilea rând, capacitatea lor de a îndeplini funcţiile centrale ale Uniunii Europene este subiectul multor dubii, mai ales după extinderea la 10 noi state membre. În al treilea rând, guvernele statelor membre ale Uniunii Europene au lansat un nou tip de opţiuni instituţionale pentru a lega „naţionalul” de modalităţile de luare a deciziilor în Uniune. În al patrulea rând, înţelegerea guvernării colective în Europa cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează.

38

2.1. Comisia Europeană Comisia Europeană a reprezentat, de la înfiinţare până în prezent, în calitate de organ executiv, unul dintre cele mai importante motoare ale integrării şi extinderii europene. Comisia a suferit de-a lungul timpului numeroase transformări, legate de structura sa, de rolul şi locul său în complexul mecanism de elaborare a politicilor şi legislaţiei UE.

2.1.1. Scurt istoric

Comisia Europeană s-a format în urma fuziunii organelor administrative separate ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EURATOM, în urma Tratatului de Fuziune semnat la Bruxelles în 1965 şi intrat în vigoare în 1967. Organul administrativ al CECO era reprezentat de Înalta Autoritate, cu sediul la Luxemburg. În compoziţia sa figurau nouă membrii, desemnaţi pe o perioadă de şase ani de către guvernele celor şase state fondatoare. Principala atribuţie a acestui organism era de a superviza înlăturarea barierelor din calea liberei circulaţii a cărbunelui şi oţelului, iar activitatea sa, independentă faţă de guvernele statelor membre, era supusă controlului din partea Consiliului Special al Miniştrilor şi a Adunării Parlamentare Comune. În baza Tratatelor de la Roma, s-au creat Comisii separate, cu sediul la Bruxelles, pentru CEE şi EURATOM (Comisia Comunităţii Economice Europene şi respectiv Comisia Comunităţii Europene pentru Energie Atomică), formate de asemenea din nouă membrii, numiţi de guvernele statelor membre pe o perioadă de patru ani. Comisia CEE, spre deosebire de Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniştrii. Potrivit prevederilor Tratatului de Fuziune de la Bruxelles, cele trei Comisii s-au contopit la 1 iulie 1967, formând o nouă instituţie – Comisia Comunităţilor Europene, cunoscută sub numele de Comisia Europeană, cu sediul la Bruxelles. Numărul comisarilor a crescut, pe măsura extinderii Uniunii Europene. La început, Comisia era formată din nouă comisari (câte doi pentru Franţa, Germania de Vest şi Italia, şi câte unul pentru fiecare stat Benelux). Numărul comisarilor a crescut la treisprezece în 1973, odată cu aderarea Marii Britanii (doi comisari), a Danemarcei şi Irlandei (câte un comisar). Numărul comisarilor a ajuns la 14 în 1981 (un comisar pentru Grecia), la 17 în 1986 (doi comisari pentru Spania, un comisar pentru Portugalia), şi la 20 în 1995, în urma aderării Austriei, Finlandei şi Suediei (câte un comisar pentru fiecare). Lărgirea din 2004 a adus modificări importante în atribuirea numărului de comisari pentru fiecare ţară. Astfel, fiecare ţară membră a Uniunii Europene

39

are câte un comisar, indiferent de mărimea sa. Numărul comisarilor a ajuns la 25. Din 2007, după aderarea României şi Bulgariei la UE, numărul comisarilor s-a ridicat 27. Conform Tratatului de la Lisabona, numărul membrilor Comisiei Europene ar putea fi redus de la 27 la 18, începând cu 2014, noul sistem implicând faptul că pentru o perioadă de 5 ani (cât durează mandatul Comisiei Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat în Comisie. O alta schimbare pe care o aduce Tratatul de la Lisabona se referă la preşedintele Comisiei, a cărui numire va fi strâns legată de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European, şi ale cărui puteri vor fi sporite, putând să demită pe oricare dintre comisari. 2.1.2. Structura Comisiei Comisia e structurată pe două paliere: Palierul 1 grupează colegiul celor 27 de comisari cu funcţii ministeriale, numiţi de statele membre pentru 5 ani (câte un comisar din fiecare ţară membră a Uniunii, numiţi însă de Consiliu, pe baza propunerilor făcute de statele membre). Comisarii au independenţă totală faţă de statele membre şi acţionează în interesul general al comunităţii. Preşedintele Comisiei stabileşte responsabilitatea fiecărui Comisar (politica ce îi este atribuită). „Colegiul Comisarilor” (cei 27 de comisari) se întâlneşte o dată pe săptămână, de regulă miercuri, în Bruxelles. Fiecare problemă de pe agendă este prezentată de comisarul însărcinat cu politica respectivă, după care colegiul ia o decizie colectivă. Palierul 2 este format din cei 24.000 de membrii ai personalului permanent, divizaţi în 23 de Direcţii Generale sau departamente: relaţii externe (3 departamente), probleme economice şi financiare, industrie, concurenţă, ocuparea forţei de muncă, relaţii industriale şi probleme sociale, agricultură, transporturi, dezvoltare, personal şi administraţie, informare, comunicare cultură şi audiovizual, mediu înconjurător, siguranţă nucleară şi protecţie civilă, ştiinţă, cercetare şi dezvoltare, telecomunicaţii, informarea pieţei, pescuitul, piaţa internă şi serviciile financiare, energie, buget, control financiar, taxe şi uniune vamală, educaţie, politica întreprinderilor, turism, politica de consum şi asigurarea protecţiei consumatorului. Cel mai influent şi mai prestigios post din comisie este cel al Preşedintelui; el este reprezentatul principal al comisiei în întâlnirile cu alte organizaţii sau instituţii. Preşedinţii comisiei au fost: Jean Rey (Belgia, 1967-1970), Franco Maria Malfatti (Italia, 1970-1972), Sicco Mansholt (Olanda, 1972-1973), Francois Xavier Ortoli (Franţa, 1973-1977), Roy Jenkins (Marea Britanie, 1977-1981), Gaston Thorn (Luxembrug, 1981-1985), Jacques Delors

40

(Franţa, 1985-1995), Jacques Santer (Luxemburg, 1995-1999), Manuel Marin (Spania, iulie-septembrie 1999), Romano Prodi (Italia, 1999-2004) şi Jose Manuel Durao Barroso (Portugalia, 2004 – 2009 şi 2009 – 2014).

2.1.3. Competenţele Comisiei

Tratatul de la Maastricht a acordat Comisiei Europene următoarele 4 competenţe:

1. Comisia face propuneri legislative către Parlament şi Consiliu: este competenţa de iniţiativă în materie de legislaţie. În acest scop, Comisia contactează guvernele statelor membre, prin reprezentanţii permanenţi.

2. Comisia adoptă şi implementează politicile UE şi bugetul: este competenţa de execuţie – aplicarea normelor stabilite de Consiliu, luarea deciziilor proprii, participarea la procesul de adoptare a a actelor Consiliului şi ale Parlamentului European şi realizarea politicilor comune pe baza deciziilor Consiliului.

3. Comisia asigură respectarea dreptului european (împreună cu Curtea de Justiţie Europeană): este competenţa de control. Comisia veghează la aplicarea corectă a tratatelor şi deciziilor adoptate de instituţii.

4. Comisia reprezintă UE pe plan intern şi internaţional, în negocierile cu alte state: este competenţa de reprezentare.

În scopul verificării îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor sale, Comisia este supusă unui dublu control: politic şi financiar. Controlul politic este realizat de către Parlamentul European care, în cazul constatării de unor nereguli în activitatea Comisiei, poate adopta cu majoritate calificată o moţiune de cenzură, urmată de demiterea colectivă a membrilor Comisiei. Controlul financiar este exercitat pe de o parte de către Curtea de Conturi, care examinează cheltuielile totale ale Comunităţilor şi înaintează Parlamentului şi Consiliului un raport în acest sens, şi de către Parlament, care la recomandarea Consiliului descarcă financiar Comisia în ceea ce priveşte execuţia bugetară.

2.1.4. Funcţionarea Comisiei

Aprobarea propunerilor în cadrul comisiei se face în următorul mod: un proiect iniţial este formulat de către funcţionarii din departamentul de resort; dacă este necesar, sunt contactate şi alte persoane: experţi, cadre universitare, oficiali din ţările membre sau grupuri de interes; de asemenea, sunt consultate Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, dacă este cazul.

41

Proiectul este apoi înaintat către superiori, prin Cabinetele Comisarilor, trece de şedinţa săptămânală a şefilor de cabinet şi ajunge la Comisie (cei 27 de comisari); evident, pe parcurs proiectul poate suferi modificări majore. Comisia poate: să accepte proiectul (toţi comisarii, sau majoritatea comisarilor), să refuze proiectul, să îl trimită înapoi spre reformulare la departamentul de unde a plecat sau să amâne luarea unei decizii. Dacă proiectul este acceptat, va fi trimis către Consiliu şi Parlament.

2.1.5. Alegerea unei noi Comisii

Comisia este numită pe 5 ani, la 6 luni de la alegerile pentru Parlamentul European.

Procedura de alegere a unei noi Comisii este următoarea: guvernele statelor membre stabilesc împreună persoana care va fi preşedintele Comisiei; preşedintele astfel desemnat, împreună cu guvernele statelor membre, îi aleg pe ceilalţi membrii ai Comisiei; Parlamentul European îi intervievează pe cei nominalizaţi, şi stabileşte dacă acceptă sau refuză întreaga Comisie. Prima Comisie Barroso îşi va încheia mandatul în toamna anului 2009, urmând ca o nouă Comisie să fie aleasă, pentru un nou mandat de cinci ani. Preşedintele noii Comisii Europene va fi acelaşi. Jose Manuel Durao Barroso a fost reconfirmat în funcţie, în urma votului Parlamentului European din 16 septembrie 2009.

2.2. Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii Europene) Consiliul de Miniştrii sau Consiliul Uniunii Europene se află în centrul aparatului instituţional comunitar, fiind inconturnabil în procesul alcătuirii şi luării deciziilor, şi în procesul punerii lor în practică. 2.2.1. Scurt istoric Consiliul UE este cel care ia deciziile în cadrul uniunii. Consiliul a luat fiinţă în urma tratatelor constitutive din anii ‘50. Actuala sa structură a fost consacrată prin Tratatul de Fuziune a celor trei Comunităţi. Înainte de această fuziune, fiecare din cele trei comunităţi avea câte un Consiliu de Miniştrii separat. Tratatul menţionat stipulează că cele trei consilii aferente celor trei comunităţi s-au unificat într-un Consiliu unic care preia integral rolul şi atribuţiile acestora.

42

2.2.2. Componenţa Consiliului de Miniştrii Consiliul reprezintă statele membre, şi la întâlnirile Consiliului participă câte un ministru delegat din fiecare guvern naţional. Miniştrii care participă la diferitele întâlniri ale Consiliului sunt desemnaţi în funcţie de problemele ce urmează a fi dezbătute. Dacă, de exemplu, se discută probleme legate de mediul înconjurător, atunci va participa ministrul mediului din fiecare ţară a UE, iar întrunirea se va numi „Consiliul Mediului”. Relaţiile UE cu restul lumii sunt în sarcina „Consiliului Afacerilor Generale şi al Relaţiilor Externe”. La întrunirile Consiliului poate participa însă orice ministru sau secretar de stat, desemnat de guvernul naţional. În total sunt 9 Consilii: Afaceri Generale şi Relaţii Externe; Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN); Justiţie şi Afaceri Interne; Ocupare, Politică Socială, Sănătate şi Consum; Concurenţă (Piaţă Internă, Industrie şi Cercetare); Transport, Telecomunicaţii şi Energie; Agricultură şi Pescuit; Mediu; Educaţie, Tineret şi Cultură. Totuşi, Consiliul rămâne o singură instituţie. Plasat în fruntea ierarhiei este Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, numit şi „Consiliul General”. Acesta se ocupă de problemele generale ale Uniunii şi se întruneşte cel puţin o dată pe an. În cazul celorlalte reuniri ale Consiliului, acesta se va numi „Consiliu Specializat”. Este format din miniştrii de diferite resorturi, desemnaţi de către guvernele statelor membre, şi se reuneşte ori de câte ori este necesar, la intervale mai lungi sau mai scurte, în funcţie de importanţa domeniilor şi de stringenţa problemelor circumscrise. Fiecare ministru al Consiliul este împuternicit să se angajeze în numele guvernului pe care îl reprezintă. Astfel, semnătura ministrului reprezintă semnătura întregului guvern. Fiecare ministru al Consiliului răspunde în faţa Parlamentului său naţional şi în faţa cetăţenilor pe care parlamentul naţional îi reprezintă. Acest lucru asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului. 2.2.3. Responsabilităţile Consiliului Consiliul are 6 responsabilităţi.

1. Adoptarea legislaţiei europene, împreună cu Parlamentul European Legislaţia UE este adoptată de Consiliu, împreună cu Parlamentul European. Consiliul acţionează doar ca urmare a unei propuneri din partea Comisiei. Comisia are răspunderea de a se asigura că legislaţia UE, odată adoptată, este corect aplicată.

2. Coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre

43

Ţările UE au decis ca politica economică de ansamblu să se bazeze pe o strânsă coordonare între politicile economice naţionale. De această coordonare se ocupă miniştrii economiei şi finanţelor, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Sociale (ECOFIN).

3. Încheierea de acorduri internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale

În fiecare an, Consiliul încheie (semnează în mod oficial) acorduri între UE şi alte ţări terţe, sau între UE şi organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperarea şi dezvoltarea, sau se pot referi la lucruri specifice precum textilele, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia, transportul, etc. În plus, Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE, în domenii precum taxele, legislaţia, sau protecţia consulară. Convenţiile se pot de asemenea referi la cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

4. Aprobarea bugetului UE, împreună cu Parlamentul Bugetul anual al UE este adoptat împreună de Consiliu şi de Parlamentul European. Dacă cele două instituţii nu cad de acord, regulile permit Consiliului să ia decizia finală cu privire la „cheltuielile obligatorii” (mai ales în domenii precum agricultura, sau în ceea ce priveşte acordurile internaţionale cu state terţe), în timp ce Parlamentul are ultimul cuvânt cu privire la „cheltuielile non-obligatorii”, şi la aprobarea finală a bugetului pe ansamblu.

5. Dezvoltarea Politicii externe şi de securitate comună (PESC), bazându-se pe indicaţiile Consiliului European

Statele membre dezvoltă o politică externă şi de securitate comună (PESC). Dar în domenii precum politica externă, securitatea şi apărarea, fiecare stat UE are control independent. Suveranităţile naţionale nu s-au unit în aceste domenii, deci Parlamentul şi Comisia joacă un rol limitat, în timp ce Consiliul este principalul forum în care „cooperarea interguvernamentală” are loc. Pentru ca UE să poată răspunde mai eficient la crizele internaţionale, Consiliul European a decis (la summit-ul de la Helsinki, din decembrie 1999), crearea unei „Forţe Rapide de Reacţie”, compusă din peste 60 000 de militari, care poate fi deplasată în 60 de zile şi poate rămâne la locul operaţiunilor cel puţin un an. Aceasta nu este o „armată europeană”. Personalul rămâne membru al forţelor armate naţionale, şi sub comandă naţională, iar rolul lor va fi limitat la acţiuni umanitare, salvări, păstrarea păcii. Pentru a avea control politic şi o direcţie de acţiune strategică în caz de criză, Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a hotărât stabilirea unor structuri permanente politice şi militare, în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Aceste noi structuri sunt:

44

1. Comitetul Politic şi de Securitate; 2. Comitetul Militar al UE; 3. Personalul Militar al UE, alcătuit din experţi militari secondaţi

în Secretariatul Consiliului de către statele membre. Personalul Militar al UE este sub controlul direct al Comitetului Militar al UE.

6. Coordonarea cooperării între tribunalele naţionale şi forţele poliţiei, în probleme legate de infracţiuni şi crime (Justiţie şi Afaceri Interne)

Drogurile, terorismul, fraudele internaţionale, traficul de fiinţe umane sau exploatarea sexuală a copiilor sunt toate probleme preocupante pentru cetăţenii Europei. Este vorba de activităţi criminale ce depăşesc graniţele naţionale, şi care pot fi prevenite doar prin cooperare între ţări. Dacă cetăţenii Europei beneficiază de acces egal la justiţie în toată UE, atunci curţile naţionale, forţele poliţiei, autorităţile vamale şi serviciile de imigraţie ale tuturor ţărilor UE trebuie să lucreze împreună. Astfel, frontierele externe ale UE trebuie supravegheate corespunzător, autorităţile vamale şi poliţia schimbă informaţii despre mişcările suspecte ale traficanţilor de droguri sau oameni, cei care cer azil sunt trataţi la fel în toate ţările UE, etc. De astfel de preocupări, cunoscute sub numele de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), se ocupă Miniştrii Justiţiei şi Miniştrii de Interne, care formează Consiliul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Majoritatea acestor responsabilităţi se referă la domeniul Comunităţii: domenii de acţiuni în care statele membre au decis să se unească şi să delege puterea de luare a deciziilor către instituţiile UE. Este vorba de primul pilon al UE. Ultimele două responsabilităţi se referă la domenii pentru care statele membre nu au delegat puterea, ci pur şi simplu lucrează împreună. Este vorba de „cooperarea interguvernamentală”, şi acoperă pilonii 2 şi 3 ai UE (PESC şi JAI). 2.2.4. Funcţionarea Consiliului 2.2.4.1.COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi) La Bruxelles, fiecare stat are o echipă permanentă, care îl reprezintă şi îi apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărei astfel de echipe este ambasadorul ţării respective în UE. Aceşti ambasadori, cunoscuţi sub numele de „reprezentanţi permanenţi”, se întâlnesc săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Rolul acestui comitet este de a pregăti munca

45

Consiliului, cu excepţia aspectelor legate de agricultură, de care se ocupă Comitetul Special pentru Agricultură. COREPER este asistat de mai multe grupuri de muncă, alcătuite din oficiali ai administraţiilor naţionale. 2.2.4.2. Preşedenţia Consiliului Conducerea Consiliului de Miniştrii revine aceleaşi ţări care asigură preşedenţia Consiliului European, printr-un mecanism de rotaţie cu o durată de şase luni. Ţara respectivă asigură deci concomitent Preşedenţia Consiliului European, a Consiliului de Miniştrii şi deci Preşedenţia Uniunii Europene. Consiliul de Miniştrii nu are sediu permanent, acesta mutându-se de fiecare dată în capitala statului care exercită Preşedenţia. Preşedenţia Consiliului se schimbă o dată la 6 luni. Fiecare ţară UE se ocupă de agenda Consiliului şi prezidează întâlnirile pentru o perioadă de 6 luni, promovând deciziile legislative şi politice. În perioada 2003-2006, preşedenţia Consiliului a aparţinut, pe rând: în 2003, Greciei şi Italiei; în 2004, Irlandei şi Olandei; în 2005, Luxemburgului şi Marii Britanii; în 2006, Austriei şi Finlandei. Începând cu anul 2007, preşedenţia Consiliului va aparţine, pe rând, următoarelor ţări: Germania şi Portugalia (2007), Slovenia şi Franţa (2008), Republica Cehă şi Suedia (2009), Spania şi Berlgia (2010), Ungaria şi Polonia (2011), Danemarca şi Cipru (2012), Irlanda şi Lituania (2013), Grecia şi Italia (2014), Letonia şi Luxemburg (2015), Olanda şi Slovacia (2016), Malta şi Marea Britanie (2017), Estonia şi Bulgaria (2018), Austria şi România (2019), şi Finlanda pentru primele şase luni ale anului 2020.

2.2.4.3. Secretariatul General Preşedenţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură buna funcţionare a muncii Consiliului la toate nivelele. În 1999, Javier SOLANA a fost numit Secretar General al Consiliului. El este de asemenea Înaltul Reprezentant pentru PESC, şi ajută Consiliul să schiţeze şi să implementeze deciziile politice. De asemenea, se angajează în dialogul politic, din partea Consiliului, ţările terţe. Secretarul General este asistat de un Deputat Secretar General, care se ocupă de conducerea Secretariatului General. 2.2.4.4. Câte voturi pentru fiecare ţară? Deciziile Consiliului sunt adoptate în urma votării. Cu cât populaţia ţării este mai mare, cu atât ţara respectivă are mai multe voturi. Dar numărul de voturi nu este strict proporţional, ci este ajustat în favoarea ţărilor cu o populaţie mai puţin numeroasă.

46

Până la 1 mai 2004, fiecară ţară avea următorul număr de voturi: Germania 10, Franţa 10, Italia 10, Marea Britanie 10, Spania 8, Belgia 5, Grecia 5, Olanda 5, Portugalia 5, Austria 4, Suedia 4, Danemarca 3, Irlanda 3, Finlanda 3, Luxemburg 2. În total, 87 de voturi. Între 1 mai şi 31 octombrie 2004, au fost făcute aranjamentele necesare schimbare. De la 1 noiembrie 2004, voturile sunt împărţite astfel: Germania 29, Franţa 29, Italia 29, Marea Britanie 29, Spania 27, Polonia 27, Olanda 13, Belgia 12, Cehia 12, Grecia 12, Ungaria 12, Portugalia 12, Austria 10, Suedia 10, Danemarca 7, Irlanda 7, Lituania 7, Slovacia 7, Finlanda 7, Cipru 4, Estonia 4, Letonia 4, Luxemburg 4, Slovenia 4, Malta 3. În total, 321 de voturi. De la 1 ianuarie 2007, dupa intrarea României si Bulgariei în UE, numărul voturilor a crescut la 345. România are 14 voturi în Consiliul de Miniştrii, iar Bulgaria 10 voturi. 2.2.4.5. Adoptarea deciziilor În activitatea sa, Consiliul de Miniştrii apelează la patru metode procedurale: majoritatea simplă, majoritatea calificată, unanimitatea şi folosirea dreptului de veto. Votul cu majoritate simplă Sub incidenţa procedurii majorităţii simple cad toate deciziile Consiliului care ţin de organizarea internă: stabilirea procedurii de vot, a necesităţii desfăşurării şedinţelor cu uşile închise, a ordinii de zi, a programului şi metodelor specifice de lucru. Această procedură se aplică şi atunci când Consiliul solicită în mod expres Comisiei să redacteze şi să propună proiecte privind realizarea unor obiective comunitare. Un ultim domeniu în care Consiliul decide pe baza acestei proceduri este cel al amendării Tratatelor Comunitare, procedură în care este însă implicat şi Parlamentul European. Votul cu majoritate calificată Cea mai folosită procedură de votare în cadrul Consiliului este votul cu majoritate calificată. Pentru ca o propunere să fie adoptată, trebuie să fie susţinută de un număr minim de voturi. Majoritatea calificată nu a reuşit să se impună decât începând cu Actul Unic European, şi mai ales cu Tratatul de la Maastricht. Până atunci, Consiliul opera în cea mai mare măsură pe baza procedurii unanimităţii. Dar nivelul tot mai profund de integrare, precum şi incidenţa sporită a blocajelor datorate procedurii unanimităţii au permis generalizarea majorităţii calificate.

47

În unele domenii mai sensibile (PESC, taxele, azilul politic, imigraţia), deciziile Consiliului trebuie să fie luate cu unanimitate (adică fiecare stat are dreptul de veto). Acordul unanim era deja greu de obţinut într-o uniune cu 15 membrii. Într-o uniune cu 25, sau 27 de membrii, acest lucru ar fi aproape imposibil. Dacă ar continua să funcţioneze după aceste reguli, Uniunea ar fi aproape paralizată, neputând acţiona în multe domenii importante. De aceea, Tratatul de la Nisa a schimbat regulile, permiţând Consiliului să ia decizii cu o majoritate calificată în multe domenii care necesitau unanimitatea. Până la 1 mai 2004, numărul minim de voturi pentru a avea majoritatea calificată era de 62 din 87 (adică 71,3%). Pentru o perioadă de 6 luni după 1 mai, au fost aplicate aranjamente temporare. De la 1 noiembrie 2004, majoritatea calificată înseamnă că:

1. majoritatea statelor (în unele cazuri două treimi din state) aprobă măsura respectivă,

2. 72,3% din totalul voturilor este favorabil măsurii respective (adică 232 de voturi).

În plus, orice stat membru poate cere confirmarea faptului că voturile favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a UE. Dacă nu este cazul, decizia nu va fi adoptată. De la 1 ianuarie 2007, numărul minim de voturi pentru a avea majoritatea calificată este de 258 din 345. Pentru ca o decizie să fie adoptată, este nevoie de suportul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. Votul în unanimitate Procedura unanimităţii şi-a perdut treptat generalitatea de care se bucura mai ales în anii 1970, atunci când procesul integrării intrase într-o nouă fază, iar statele membre se simţeau ameninţate de pierderea autorităţii în favoarea instituţiilor eropene sau de posibilele tendinţe hegemonice ale unora dintre state. Procedura unanimităţii este cea care se aplică atunci când sunt adoptate norme comunitare de mare importanţă, altele decât cele privind organizarea internă a Consiliului, precum şi în cazul directivelor adresate statelor comunitare vizând armonizarea legislaţiilor naţionale cu cele comunitare. Tot prin această decizie sunt repartizate fondurile structurale. Dreptul de veto Trecerea treptată din anii 1970 de la procedura unanimităţii la cea a majorităţii calificate a determinat o serie de temeri şi nemulţuniri din partea unor state, care îşi vedeau ameninţate poziţiile dobândite în cadrul

48

Comunităţilor în primii 20 de ani. În consecinţă, la propunerea Franţei, a fost instituită procedura dreptului de veto. Acesta nu trebuia însă folosit de către un stat decât în mod absolut excepţional şi numai atunci când se apreciază că sunt ameninţate în mod direct interesele comunitare sau cele ale unui stat membru. Tocmai de aceea, această procedură poate fi respinsă de către plenul Consiliului, pe motiv de nerespectare a condiţiilor, statul care a propus veto-ul refuzat neavând nici o altă posibilitate de blocare a adoptării deciziei respective. De asemenea, este important de menţionat că un stat membru nu poate abuza de dreptul de veto. Această procedură este din ce în ce mai rar utilizată. Majoritatea dublă Cea mai importantă schimbare pe care Tratatul de la Lisabona îl aduce funcţionării Consiliului Uniunii Europene (dacă acest Tratat va intra în vigoare) se referă la procedura de luare a deciziilor. Dupa intrarea lui în vigoare, majoritatea calificată se va extinde şi la alte domenii decât cele din prezent (de exemplu, imigrare şi cultură). Din 2014, va fi introdusă o nouă procedură de luare a deciziilor – majoritatea dublă. Pentru a adopta o reglementare europeană, va fi nevoie ca majoritatea statelor membre (55%) să reprezinte majoritatea populaţiei europene (65%). Aceasta procedură va fi însoţită de un mecanism prin care un număr mic de state membre se pot opune adoptării unei măsuri.

2.3. Parlamentul European

Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de epocă, filosifie sau ideologie guvernantă. Parlamentul este reprezentare poporului în statele democratice. Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene. 2.3.1. Scurt istoric Parlamentul European constituie fundamentul democratic al UE şi parte integrantă a sistemului instituţional comunitar. Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Paris. Organul executiv al Înaltei Autorităţi se numea „Adunarea Comună” şi avea drept rol exercitarea controlului democratic. Prima reuniune a avut loc în 1952, la Strasburg şi a reunit 78 de reprezentanţi. În 1957, prin Tratatul de la Roma, numele se schimbă în „Adunarea Parlamentară Europeană”, iar din 1962, în „Parlamentul European”.

49

2.3.2. Structura Parlamentului European În 1974, s-a luat decizia de organizare de alegeri directe pentru Parlamentul European. Primele alegeri directe au avut loc în iulie 1979, fiind aleşi 410 parlamentari. După aderarea Greciei, numărul de parlamentari a crescut cu 24, ajungându-se la 434. După aderarea Spaniei şi a Portugaliei, numărul de parlamentari a crescut cu 60 şi 24, ajungându-se la 518 (în 1986). În 1995, numărul de parlamentari a crescut la 625, dupa aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. După lărgirea din 2004, numărul de europarlamentari a ajuns la 732, iar din 2007 la 785. Europarlamentarii sunt aleşi prin vot direct pe o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri europarlamentare s-au derulat în perioada 4-7 iunie 2009 în toate ţările Uniunii Europene. Începând cu legislatura 2009-2014, numărul de europarlamentari s-a redus la 736 (735 + preşedintele). Numărul de europarlamentari pentru fiecare ţară variază între minimum 5 şi maximum 99. Locurile sunt împărţite între ţări conform principiului „proporţionalităţii regresive”, adică un parlamentar dintr-o ţară cu o populaţie mai mare va reprezenta mai mulţi oameni decât un parlamentar dintr-o ţară cu o populaţie mai mică. Situaţia este prezentată în tabelul următor:

Tabelul 2.1. Repartizarea numărului de parlamentari pe ţări

Belgia – 22 Grecia – 22 Luxemburg – 6 România – 33 Bulgaria – 16 Spania – 50 Ungaria – 22 Slovenia – 7 Cehia – 22 Franţa – 72 Malta – 5 Slovacia – 13 Danemarca – 13 Italia – 72 Olanda – 25 Finlanda – 13 Germania – 99 Cipru – 6 Austria – 17 Suedia – 18 Estonia – 6 Letonia – 8 Polonia – 50 Marea Britanie – 72 Irlanda – 12 Lituania – 12 Portugalia – 22 2.3.3. Atribuţiile Parlamentului European

1. Controlul asupra Comisiei şi Consiliului. Supraveghere democratică a tuturor instituţiilor UE, şi în special a Comisiei; dreptul de a cenzura şi de a demite întreaga Comisie. Investeşte Comisia. În acest sens, PE are următoarele instrumente de control: întrebări scrise sau orale, în cadrul „Orei Întrebărilor”, care pot fi cu sau fără dezbateri. Comisia şi Consiliul sunt obligate să răspundă întrebărilor adresate; audierea comisarilor; discutarea Raportului anual general; descărcarea şi execuţia bugetară; investitura Comisiei şi aprobarea programului de activitate; crearea

50

comisiei de anchetă temporară privind dreptul comunitar; moţiunea de cenzură împotriva Comisiei.

2. Competenţa bugetară.

Este consultat în stabilirea bugetului, alături de Consiliu. În virtutea acestui atribut, PE este prezent în toate momentele procesului bugetar: pregătire, discutare, aprobare şi controlul executării sale,inclusiv discutarea raportului general anual şi desărcinarea privind execuţia bugetului.

3. În materie legislativă. Putere legislativă limitată, participă la elaborarea legilor, nu şi la semnarea lor. Deşi nu este principalul legislator, PE participă la elaborarea multor acte, astfel: în multe domenii, Comisia şi Consiliul nu pot lua măsuri legislative fără consultarea prealabilă a PE; pentru actele cu implicaţii financiare mai deosebite pentru UE, s-a introdus procedura de cooperare, care este aplicabilă atunci când Consiliul decide cu majoritate calificată; tratatul UE a prevăzut introducerea unei proceduri de codecizie pentru unele domenii, permiţând PE să adopte hotărâri împreună cu Consiliul, asupra unor acte normative; PE poate avea drept de iniţiativă legislativă, deşi destul de limitat.

4. Posibilităţi de recurs în faţa Curţii Europene de Justiţie În următoarele situaţii: în caz de încălcare a tratatului de către o altă instituţie; drept de intervenţie, adică de a se înlătura unei părţi în faţa Curţii Europene de Justiţie; în cazul recursului în anulare, pentru protejarea prerogativelor sale; în cazul recursului în carenţă, pentru violarea tratatului.

5. În materie de relaţii externe. PE primeşte informaţii cu privire la acorduri internaţionale de orice natură, şi poate iniţia dezbateri prealabile, după care sunt informate comisiile parlamentare. Înaintea semnării oricărui acord, un reprezentant al Consiliului prezintă în Parlament rezultatele negocierilor şi numai apoi este semnat, dispunând de competenţă decizională. PE poate primi petiţii de la orice cetăţean al UE (individual sau în grup), cu privire la activitatea UE în domeniile care îl afectează, numind un mediator pentru rezolvarea cazurilor de proastă administrare din partea instituţiilor şi organelor comunitare, excluzând Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, în exerciţiul funcţiei lor jurisdicţionale. De asemenea, PE emite opinii referitoare la activitatea UE şi i se cere avizul pentru extinderea UE.

51

Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European va avea puteri sporite în domeniul adoptării legislaţiei, a bugetului şi a aprobării acordurilor internaţionale. O nouă procedură legislativă, numită „ordinară”, se va aplica majorităţii domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleaşi puteri ca şi Consiliul. Pentru restul domeniilor, se va aplica „procedura legislativă specială”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a consimţi asupra unei măsuri a Consiliului, sau invers. În afară de aceste proceduri, rămâne în vigoare şi vechea procedură de consultare – Consiliul, înainte de a vota o propunere a Comisiei, trebuie să consulte Parlamentul şi să ţină cont de propunerile sale. Conform noului tratat, şi parlamentele naţionale vor avea puteri sporite, mai ales în ceea ce priveşte orice altă reforma a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la orice nouă aplicaţie pentru statutul de membru ale UE şi a cooperării judiciare pe probleme civile. 2.3.4. Organizarea Parlamentului European Organele conducătoare sunt: Biroul (Preşedintele şi 14 vicepreşedinţi); Conferinţa Preşedinţilor (Preşedintele şi preşedinţii grupurilor politice); Cei 5 chestori, însărcinaţi cu probleme administrative şi financiare care se referă la parlamentari; Conferinţa preşedinţilor de comisii şi conferinţa preşedinţilor de delegaţii. Toţi membrii biroului sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani şi jumătate. Preşedintele PE este ales de constituantă şi dispune de toate prerogativele pentru prezidarea lucrărilor şi a deliberărilor din Parlament, inclusiv pentru buna desfăşurare a lucrărilor acestui for. Tot preşedintele reprezintă instituţia în relaţiile internaţionale. Preşedintele, împreună cu vicepreşedinţii şi cu preşedinţii comisiilor formează biroul lărgit. 2.3.4.1. Comisiile parlamentare Parlamentarii sunt repartizaţi în 20 de comisii parlamentare (fiecare având câte un domeniu de activitate precis), 2 subcomisii, 35 de delegaţii interparlamentare şi delegaţii ale comisiilor parlamentare mixte. Regulamentul interior al PE prevede posibilitatea de a înfiinţa comisii temporare, comisii temporare de anchetă şi subcomisii. Fiecare comisie sau delegaţie îşi alege un „birou”, compus dintr-un preşedinte sau 2-3 vicepreşedinţi. 2.3.4.2. Grupurile politice Membrii delegaţilor naţionale nu au sediu propriu-zis, dar se pot grupa după afinităţi politice în grupuri transnaţionale.

52

Numărul minim de parlamentari necesar pentru a se constitui un grup politic este de 25. Cel puţin o pătrime din statele membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Grupurile politice ţin în mod regulat reuniuni, în timpul săptămânii precedente sesiunii plenare, sau în pauzele de studiu, în cursul cărora decid asupra unor principii şi poziţii ce urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare. 2.3.5. Funcţionarea Parlamentului European PE organizează, în medie, o sesiune săptămânală în fiecare lună, cu excepţia lunii august. La acstea se adaugă sesiunile extraordinare dedicate unor teme specifice cum ar fi: buget, preţuri agricole, etc. Până în 1981, sesiunile plenare se ţineau la Strasburg şi la Luxemburg. Din 1981, ele se ţin doar la Strasburg. PE hotărăşte ordinea de zi la începutul sesiunii plenare, prevede adoptarea de rapoarte (deja discutate de comisiile parlamentare), se pun întrebări Comisiei şi Consiliului, se fac dezbateri de urgenţă, declaraţii, etc. Şedinţele plenare sunt publice. În afară de şedinţele plenare, mai au loc reuniuni ale diferitelor organe de lucru: birou, birou lărgit, comisii, subcomisii, grupuri politice de lucru, delegaţii interparlamentare, comisii parlamentare mixte. 2.3.6. Sediile Parlamentului European Sediul Parlamentului European este la Strasburg, Franţa, unde au loc sesiunile plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Comisiile parlamentare au sediul la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European, împreună cu serviciile sale, rămân instalate la Strasburg. Celelalte secretariate şi serviciile tehnice deservesc cele două sedii. 2.4. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE Dezvoltarea graduală a unui organ al legislaţiei europene şi al jurisprudenţei interpretative oferită de către Curte nu a fost prevăzută în procesul de elaborare a tratatelor. În timp ce integrarea europeană a fost tema dominantă de la naşterea Comunităţii, cea mai importantă inovaţie instituţională s-a dovedit a fi aplicarea legii europene fără de care Piaţa Comună nu s-ar fi putut dezvolta, şi cu siguranţă nici Piaţa Unică. Curtea Europeană de Justiţie a luat fiinţă în 1952, prin Tratatul de la Paris. Scopul său este de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive. Legislaţia europeană este interpretată şi aplicată în acelaşi mod în fiecare stat membru.

53

Puterea cu care a fost investită Curtea Europeană de Justiţie : să regleze disputele legale între statele membre, între state şi instituţiile UE, între state şi mediul de afaceri, sau disputele cu persoanele fizice. 2.4.1. Compoziţia Curţii Europene de Justiţie Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre. Până la 1 mai 2004, exista câte un judecător pentru fiecare stat membru (toate sistemele juridice naţionale sunt reprezentate), deci în total 15 judecători. După extinderea de la 1 mai 2004, există câte un judecător din fiecare stat membru, deci în total erau 25 de judecători. După extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul judecătorilor a ajuns la 27. Curtea Europeană de Justiţie are 8 avocaţi generali. Rolul lor este să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale. Numărul judecătorilor şi al avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului, luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la cererea Curţii. Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit pentru încă un mandat sau două mandate de 3 ani, ceea ce duce la stabilitatea Curţiii, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali. Judecătorii şi apărătorii sunt foşti membrii ai Curţilor Naţionale de Justiţie, avocaţi competenţi şi imparţiali. Unul dintre judecători este ales Preşedinte al Curţii, pentru o perioadă de 3 ani. 2.4.2. Funcţionarea Curţii Europene de Justiţie Din cauza volumului mare de cauze, Curtea de Justiţie este împărţită în 6 „Camere”, formate din 3-5 judecători. Curtea poate delibera numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când numărul de judecători este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări. Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de Consiliu”, desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. În şedinţa plenară, este obligatorie prezenţa unui număr minim de 7 judecători, iar în Camere de 3. Deoarece numărul cazurilor prezentate anual Curţii a crescut de la 50 de cazuri pe an, în anii ’60, la 400-500 cazuri pe an în prezent, Curtea Europeană de Justiţie a cerut crearea tribunalului de Primă instanţă.

54

2.4.3. Tribunalul de Primă Instanţă A fost creat în 1989, la cererea Curţii Europene de Justiţie. Este însărcinat cu anumite cazuri (mai ales acţiuni ale persoanelor fizice, şi cazuri referitoare la concurenţa neloială în mediul de afaceri). Preşedintele tribunalului este ales pentru o perioadă de 3 ani. 2.4.4. Tribunalul Funcţiei Publice Tribunalul Funcţiei Publice a fost creat în 2004, fiind compus din şapte judecători numiţi de către Consiliul de Miniştrii pe o perioadă de şase ani. Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, ceea ce reprezintă aproximativ 150 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor comunitare numără în jur de 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.). Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI). Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.

2.4.5. Câteva cazuri celebre ajunse în faţa Curţii de Justiţie 1. 1963, s-a hotărât ca legea Comunităţii Europene să aibă efect direct în

statele membre, (adică legea comunitară se aplică guvernelor, persoanelor fizice şi companiilor din statele membre).

2. 1964, în cazul unui conflict între legea naţională şi cea comunitară, legea comunitară are supremaţie faţă de cea naţională.

3. 1979, „Cassis de Dijon” – reglementări naţionale diferite cu privire la acelaşi produs. Curtea a stabilit principiul recunoaşterii reciproce: un produs fabricat şi comercializat conform legii într-un stat membru trebuie acceptat pe pieţele celorlalte state membre.

4. 1986, „Nouvelles Frontières” – acordarea de ajutoare de stat companiilor aeriene. Curtea a hotărât că legea concurenţei se aplică şi companiilor aeriene. Astfel, statele nu mai pot acorda ajutoare companiilor aeriene naţionale.

5. 1987, „Philip Morris” – fuziunea companiilor a fost percepută ca o înţelegere restrictivă. Prin urmare, Comisia este cea care autorizează sau, dimpotrivă, nu autorizează realizarea de fuziuni.

55

6. 1987, „Comisia împotriva Germaniei”. Producătorii de bere germani susţineau că berea lor este pură, în timp ce berea importată conţinea aditivi ce afectau sănătatea consumatorilor. Prin urmare, berile străine ar fi trebuit excluse de pe piaţa germană. Curtea de Justiţie a hotărât că aditivii nu reprezintă un pericol pentru sănătate, şi în consecinţă nu există motive pentru a interzice produsele respective pe piaţă. Curtea s-a folosit de principiul „recunoaşterii reciproce”.

7. 1988, „Comisia împotriva Italiei”. Producătorii italieni de paste foloseau grâu dur în fabricarea pastelor. Ei au cerut ca pastele ce nu erau fabricate din grâu dur (ca de exemplu pastele germane, fabricate dintr-un amestec de grâu dur cu grâu „uşor”) să nu mai fie comercializate în Italia. Curtea de Justiţie a hotărât că pastele făcute din amestec de două tipuri de grâu nu reprezintă nici o ameninţare pentru sănătatea consumatorilor, şi deci produsele puteau fi comercializate în continuare în Italia.

8. 1992, „Spania, Belgia şi Italia împotriva Comisiei”. Acest caz se referă la liberalizarea pieţei monopolistice a telecomunicaţiilor. Curtea de Justiţia a hotărât că puterile Comisiei nu se limitează doar la supravegherea aplicării corecte a legislaţiei referitoare la concurenţă, ci că poate acţiona pentru a „sparge” monopolurile.

Toate aceste exemple indică impactul considerabil pe care Curtea de Justiţie îl are asupra legislaţiei comunitare.

2.5. Consiliul European Chiar şi cel mai neavizat observator, la o privire fugară asupra Uniunii Europene, va remarca faptul că una din instituţiile acesteia se detaşează în mod evident de celelalte. Prin contrastul dintre statutul său oficial şi importanţa sa practică, Consiliul European face notă distinctă în peisajul instituţional european. 2.5.1. Scurt istoric În anii 1950 şi 1960, rolul de coordonare şi supraveghere a afacerilor comunitare a fost îndeplinit mai ales de către Consiliul Ministerial pentru Afaceri Externe. Totuşi, se făcea simţită din ce în ce mai mult nevoia implicării directe a şefilor de state şi de guverne. În aceste condiţii, în 1961, la Paris, are loc prima conferinţă la vârf a şefilor de state şi de guverne. Au urmat şi alte conferinţe de acest gen, la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Abia în 1974, Franţa a propus denumirea de „Consiliul European”. Actul Unic European şi Tratatul UE instituţionealizează Consiliul European, stabilind întrunirea sa cel puţin de două ori pe an, sub preşedenţia unui şef de

56

stat sau de guvern; la întruniri participă şi miniştrii de externe şi un membru al Comisiei. Pe lângă întrunirile obişnuite, pot avea loc şi reuniuni extraordinare. 2.5.2. Competenţele Consiliului European Consiliul European defineşte obiectivele politice ale UE şi modul de atingere a acestora. Prin impulsurile pe care le dă, Consiliul European contribuie activ la evoluţia integrării europene (de exemplu, iniţierea Uniunii Economie şi Monetare). Consiliul European are un rol deosebit în pilonul II (Politica Externă şi de Securitate Comună), unde trasează liniile de activitate externă ale UE. În fine, Consiliul European are ultimul cuvânt de spus în desemnarea persoanelor pentru funcţie de Preşedinte al Comisiei. Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul European devine oficial instituţie a Uniunii Europene şi va fi condus de un Preşedinte, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Dacă Tratatul de la Lisabona va fi ratificat, primul preşedinte al Consiliul European va fi ales în 2009. Această funcţie nou înfiinţată şi-a atras denumirea de „Preşedinte al Uniunii Europene”, în special în media, în discuţiile despre cine va ocupa prima dată aceast post. Deşi nu va avea puteri executive sporite, Preşedintele Consiliului European va avea ca sarcini organizarea lucrărilor Consiliului şi va veghea la asigurarea consensului între statele membre. În plus, funcţia de Preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice alt mandat la nivel naţional. 2.5.3. Obiectivele Consiliului European Obiectivele Consiliului European au fost stabilite în 1983, la Stuttgart, când a fost semnată „Declaraţia solemnă asupra UE” de către şefii de state şi de guvern; aceste obiective sunt: să asigure schimburi de informaţii într-un registru vast de subiecte neoficiale sau declaraţii publice; să prezinte soluţii la problemele pe care Consiliul de Miniştrii nu a fost capabil să le rezolve, uneori acţionând în calitate de Consiliu al Comunităţii; să organizeze dezbateri care să se finalizeze cu decizii, directive pentru acţiuni viitoare sau declaraţii publice; să participe la „cooperarea politică”, adică la coordonarea politicii externe europene în problemele internaţionale majore; Consiliul European determină marile orientări economice şi politice ale UE, însărcinând Consiliul de Miniştrii să traducă formal aceste orientări în decizii, reglementări şi directive comunitare. Conform Tratatului UE, Consiliul European devine cheia de boltă a sistemului, el prezentând Parlamentului European un raport după fiecare din sesiunile sale, şi un raport anual cu privire la progresele realizate de Europa Comunitară.

57

2.5.4. Activităţi ale Consiliului European Principala activitate a Consiliului European se referă la iniţiative în domeniul reformei Tratatului CEE, în ceea ce priveşte Actul Unic European (care revizuieşte şi completează tratatul CEE). Între 1986 şi 1987 – Consiliul European s-a ocupat de concretizarea prevederilor Actului Unic European; în 1988 a finalizat un acord privind noul instrument de finanţare (a patra resursă), a luat câteva decizii privind reforma politicii structurale şi a politicii comune, şi a adoptat un plan de finanţare până în 1992; în 1989, Consiliul European a decis ca prima etapă a UEM să înceapă în iulie 1990; în 1989 s-a adoptat „Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor”; în 1990, Consiliul European a precizat data deschiderii Conferinţei Interguvernamentale a UEM (în decembrie 1990); în 1992 au avut loc 3 întâlniri ale Consiliului European, în care s-a hotărât continuarea ideii comunitare, a luptei pentru integrare, elaborarea de acorduri cu privire la realizarea principiului subsidiarităţii, şi deschiderea negocierilor de aderare cu diferite ţări ale AELS; în 1994 s-a discutat despre noi posibilităţi de lărgire; în 1996, Consiliul European a precizat criteriile de admitere, reformele instituţionale ce trebuie făcute în perspectiva lărgirii, calendarul de lansare a negocierilor pentru aderare; în decembrie 2004, la Bruxelles, Consiliul European a constatat terminarea negocierilor cu România, şi a stabilit semnarea Tratatului de Aderare (pe 25 aprilie 2005, la Luxemburg); de asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor cu Turcia în septembrie 2005. Multe reuniuni ale Consiliului European s-au concentrat asupra problemelor de reformă instituţională. 2.6. Alte instituţii ale Uniunii Europene 2.6.1. Curtea de Conturi (CC) Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată prin Tratatul din iulie 1975, intrat în vigoare în iulie 1977. Curtea de Conturi ajută Parlamentul şi Consiliul de Miniştrii în exercitarea funcţiei de control al execuţiei bugetului comunitar, şi asigură gestiunea financiară a UE, conform Tratatului de la Maastricht. CC are în componenţă câte un membru pentru fiecare stat membru (15 membrii până la 1 mai 2004, 25 de membrii de la 1 mai 2004, 27 de membrii de la 1 ianuarie 2007). Membrii sunt numiţi de către Consiliul de Miniştrii, cu unanimitate, pentru 6 ani, după consultarea Parlamentului. Membrii Curţii de Conturi sunt personalităţi ale statelor membre, sau au lucrat în instituţii de control extern, sau posedă o calificare deosebită. Membrii trebuie să acţioneze

58

pentru interesul general, şi să fie complet independenţi în exercitarea funcţiilor lor. Unul dintre membrii este ales preşedinte al Curţii de Conturi, pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire. Preşedintele Curţii de Conturi se ocupă de derularea eficientă a activităţii, şi reprezintă Curtea în relaţiile cu exteriorul. Fiecare membru are un sector specific de activitate, şi responsabilităţi precise cu privire la pregătirea şi implementarea deciziilor Curţii de Conturi. În 1998, Curţii de Conturi avea un personal administrativ de peste 500 de persoane. În prezent, personalul administrativ este de aproximativ 550 de persoane. Atributul său principal se referă la controlul gestionării finanţelor UE (a veniturilor şi cheltuielilor comunităţii şi ale organismelor sale).

În exercitarea atribuţiilor sale, CC se angajează în două tipuri de activităţi: verifică dacă veniturile au fost încasate, şi dacă cheltuielile au fost făcute conform legii; verifică managementul financiar al instituţiilor UE. Puterile de control ale Curţii de Conturi acoperă bugetul general al UE şi anumite operaţiuni financiare ce nu sunt incluse în buget (ajutoare acordate ţărilor în curs de dezvoltare, finanţate prin contribuţii naţionale). Instituţiile Comunităţii şi instituţiile naţionale trebuie să comunice Curţii de Conturi, la cerere, orice document sau informaţie necesară îndeplinirii misiunii sale. Controlul Curţii de Conturi poate fi exercitat înaintea închiderii conturilor sau la recepţia cheltuielilor sau angajamentelor de cheltuieli. După închiderea fiecărui exerciţiu, Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual, care este transmis instituţiilor comunitare şi publicat în Monitorul Oficial. Curtea de Conturi elaborează un raport anual privind gestiunea UE şi a organismelor sale satelit. Instituţiile comunitare trebuie să ceară avizul Curţii de Conturi cu privire la amendamente de ordin financiar. La sfârşitul anului, Curtea transmite Parlamentului şi Consiliului de Miniştrii raportul său anual asupra gestiunii în exerciţiul precedent. Raportul este examinat de Parlament şi Consiliul de Miniştrii, după care Parlamentul European, după recomandările Consiliului de Miniştrii, se pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei. 2.6.2. Comitetul Economic şi Social (CES) Comitetul Economic şi Social este un organism consultativ. Este alcătuit din reprezentaţi ai diverselor categorii ale vieţii economico-sociale: patroni din industrie, comerţ, transporturi; muncitori; reprezentaţi din agricultură, artizanat, cooperaţie, sănătate, liber-profesionişti, etc;

59

În 1996, cuprindea 222 de membrii din categoriile amintite. De la 1 ianuarie 2007, numărul membrilor a crescut la 344. Membrii săi sunt numiţi de către Consiliul de Miniştrii, în unanimitate, pe 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii. Membrii sunt repartizaţi în trei grupe: muncitori; patroni; activităţi diverse: profesii liberale, agricultori, cooperative, camere de comerţ, asociaţii ale consumatorilor. Funcţiile principale ale Comitetului Economic şi Social

1. să contribuie la decizia comună a Europei comunitare, calitate în care transmite Comisiei şi Consiliului de Miniştrii opinia reprezentanţilor vieţii economico-sociale cu privire la proiectele legislative;

2. să întreţină un dialog permanent cu privire la problemele economico-sociale, în toate componentele sale;

3. să fie un centru de informare important, în legătură cu iniţiativele şi realitatea europeană legate de mediul socio-profesional şi opinia publică.

Pentru CECO, aceste funcţii erau asigurate de către un „Comitet Consultativ”, compus din reprezentanţi ai producătorilor, lucrătorilor, negociatorilor şi utilizatorilor din industria carboniferă şi a metalurgiei; pentru CEE şi EURATOM, aceste funcţii aparţin Comitetului Economic şi Social; Funcţia comună a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Consultativ este de a adresa Comisiei şi Consiliului European avize cu privire la proiecte legislative, acolo unde au competenţă; consultarea este necesară pentru domeniile: politică agricolă, politică socială, transporturi, armonizarea legislaţiilor; de asemenea, Comisia şi Consiliul European pot decide consultarea Comitetului Economic şi Social, şi a Comitetului Consultativ, chiar dacă această consultare nu este obligatorie, atunci când consideră necesar; Actul Unic European a mai introdus şi alte sectoare pentru care consultarea a devenit astfel obligatorie: cercetare – dezvoltare, mediu, fonduri structurale, sănătatea şi securitatea muncitorilor, piaţa internă; Comitetul Economic şi Social a avut un rol important şi în elaborarea Cartei Comunitare a Drepturilor Sociale Fundamentale ale muncitorilor; Tratatul asupra Uniunii Europene consolidează independenţa CES: membrii săi îşi exercită funcţiile în interesul general al Comunităţii; CES îşi stabileşte regulamentul intern; CES se poate întruni din proprie iniţiativă şi poate emite un aviz, dacă consideră oportun; CES nu are aproape nici un rol în integrarea europeană şi nu participă la luarea deciziilor.

60

2.6.3. Comitetul Regiunilor (CR) Comitetul Regiunilor este un organ consultativ autonom, care asigură reprezentarea colectivităţilor regionale şi locale în UE. CR este purtătorul de cuvânt al intereselor colectivităţilor regionale şi locale pe lângă Comisie şi Consiliul de Miniştrii, cărora le adresează avize. Comitetul Regiunilor a fost creat în 1994. Membrii şi supleanţii CR sunt propuşi pe o perioadă de 4 ani. Până la 1 mai 2004, erau în număr de 444, după mai 2004, erau în număr de 344. În prezent, numărul membrilor Comitetului Regiunilor se ridică la 344. Membrii CR sunt propuşi de statele membre şi de Consiliu. Mandatul lor poate fi reînnoit. Preşedintele CR şi biroul CR sunt aleşi dintre membrii CR şi funcţionează pe o perioadă de doi ani, după un regulament interior. Atribuţiile Comitetului Regiunilor CR acordă aviz obligatoriu în domeniile: educaţie, formare profesională şi a tineretului, cultură, sănătate publică, reţele transeuropene, infrastructură, transport, telecomunicaţii, energie, coeziune economică şi socială, fonduri structurale, Fondul European de Dezvoltare Regională; CR acordă aviz facultativ în 3 situaţii: la iniţiativa Consiliului şi a Comisiei; din proprie iniţiativă, pentru aspecte de interes specific regional; din proprie iniţiativă, pentru politicile comunitare; Avizele din proprie iniţiativă se referă la : promovarea IMM-urilor, a turismului, sănătăţii, industriei, fondurilor structurale, reţelelor transeuropene, dezvoltării urbane, programe de formare şi programe de protecţie a mediului;

2.6.4. Banca Central Europeană (BCE) În 1994, a fost creat Institutul Monetar European, la Frankfurt, Germania. Scopurile sale: să ajute la coordonarea politicilor economice naţionale ale statelor membre; să dezvolte instrumentele şi procedurile necesare pentru introducerea monedei unice; să sprijine obiectivul european de stabilitate a preţurilor; să elaboreze rapoarte statistice cu privire la sectorul bancar; să promoveze mecanismele necesare pentru eficienţa plăţilor în cadrul UE; să supravegheze fabricarea bancnotelor euro. Preşedintele Institutului Monetar European a fost belgianul Alexandre LAMFALUSSY. La 1 ianuarie 1999, Institutul Monetar European a fost înlocuit cu Banca Central Europeană. Sistemul European a Băncilor Centrale (SEBC), şi Banca Central Europeană (BCE) trebuie să fie independente: nu vor solicita şi nu vor accepta instrucţiuni de la instituţiile comunitare sau de la bancheri, de la guvernele statelor membre sau de la orice alte organizaţii. Atribuţiile lor sunt: să introducă

61

şi să gestioneze moneda unică europeană; să definească şi să implementeze politica monetară a Comunităţii; să conducă operaţiunile de schimb; să gestioneze rezervele în valută ale statelor membre; să promoveze operaţiunile sistemelor de plăţi; să acorde sfaturi Comunităţii şi autorităţilor naţionale, în domeniile sale de competenţă; să contribuie la buna derulare a politicilor de către autorităţile competente, mai ales cu privire la supravegherea instituţiilor financiare. Structura organizaţională a SEBC şi a BCE este alcătuită din Consiliul de Guvernare, Consiliul Executiv şi Consiliul General. Consiliul de Guvernare are următoarele principale responsabilităţi: să adopte liniile directoare şi să ia deciziile necesare, pentru a asigura realizarea sarcinilor SEBC; să formuleze politica monetară a Comunităţii, inclusiv deciziile referitoare la obiectivele de intermediere monetară; ratele cheie ale dobânzilor şi rezervele SEBC, precum şi stabilirea liniilor directoare pentru implementarea acestora; este alcătuit din membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale participante la zona euro. Consiliul Executiv are următoarele principale responsabilităţi: să implementeze politica monetară în concordanţă cu liniile directoare şi deciziile stabilite de Consiliul de Guvernare, şi să dea instrucţiunile necesare băncilor centrale naţionale; să aplice politicile, aşa cum i-au fost transmise de Consiliul de Guvernare; este alcătuit din preşedintele BCE, vice-preşedintele BCE, şi alţi 4 membrii. Consiliul General este alcătuit din preşedintele BCE, vice-preşedintele BCE, şi din guvernatorii tuturor băncilor centrale naţionale; contribuie cu sfaturi şi muncă de coordonare la completarea activităţii BCE, şi ajută la pregătirea viitoarelor lărgiri ale zonei euro. BCE are un personal administrativ de aproximativ 550 de persoane. Primul preşedinte ale BCE a fost olandezul Wim Duisenberg. Acesta a fost înlocuit de francezul Jean-Claude Trichet. 2.7. Procesul de luare a deciziilor în Uniunea Europeană Luarea deciziilor la nivelul UE se face prin trei procedee: consultarea, cooperarea şi codecizia. Procedura de consultare

Aceasta a fost procedura utilizată iniţial şi care încă se mai foloseşte în unele domenii. Ca orice procedură, începe cu propunerea făcută de către Comisie. Proiectul Comisiei este transmis apoi PE, spre avizare. Opinia PE nu este obligatorie din punct de vedere juridic dar, în conformitate cu jurisprudenţa CEJ reprezintă o procedură în mod esenţial necesară, fără de care anumite acte pot deveni nule.

62

Consiliul este cel care va lua decizia finală, ţinând cont sau nu de observaţiile făcute de PE. În cazul în care ţine cont de observaţii, Comisia va modifica propunerea făcută iniţial. În final, Consiliul se va pronunţa, în funcţie de problema în discuţie, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate. Consiliul se va pronunţa în unanimitate atunci când doreşte să amendeze propunerile Comisiei (la rândul lor, acestea pot fi amendate în lumina opiniilor PE).

Domeniile în care deciziile se iau prin consultarea sunt: agricultură; fiscalitate; libera circulaţie a persoanelor (control la frontiere, drept de sejur); exercitarea dreptului de vot, eligibilitatea la alegerile locale şi europene; politica industrială; investirea Comisiei Europene; programe specifice de cercetare, etc. Procedura de cooperare

A fost instituită prin AUE, odată cu votul cu majoritate calificată, pe fondul măsurilor menite să permită crearea Pieţei Unice. Procedura a fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, deşi ulterior Tratatele de la Amsterdam şi Nisa îi vor reduce semnificaţia în mod covârşitor, cea mai mare parte a domeniilor care făceau subiectul ei fiind incluse sub procedura de codecizie.

Spre deosebire de procedura de consultare, cea de cooperare impune o a doua lectură, puterea de care dispune PE sporeşte, iar Consiliu poate decide prin VMC (cu excepţia situaţiilor în care este în dispută cu instituţia Comisiei sau cu PE).

După o primă lectură, PE îşi face cunoscută „opinia” asupra propunerii făcute de către Comisie, opinie care trebuie luată în considerare de către Consiliu atunci când îşi elaborează „poziţia comună”. La a doua lectură, PE are posibilitatea de a propune amendamente sau de a respinge poziţia Consiliului, ceea ce demonstrează rolul important care-i revine

Astfel, PE are puterea de a respinge un act comunitar (cu majoritatea membrilor săi), deşi respingerea nu are un caracter definitiv de vreme ce Consiliul, în unanimitate, poate adopta actul respectiv chiar şi în această ipoteză. Prin urmare, şi în cazul acestei proceduri, Consiliul are ultimul cuvânt.

Rolul Comisiei este şi el sporit în această procedură, deoarece ea poate veni cu o nouă propunere înainte de cea de a doua lectură realizată de Consiliu. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care Consiliul doreşte să respingă propunerea modificată, el are nevoie de unanimitate. Şansele Comisiei de a vedea acceptată propunerea modificată cresc dacă ea are în vedere şi amendamentele propuse de PE. Procedura poate fi considerată o etapă tranzitorie între procedura de consultare şi cea de codecizie.

63

Domeniile în care deciziile se iau prin cooperare sunt: libera stabilire a liber-profesioniştilor; libera circulaţie a lucrătorilor; marea piaţă; recunoaşterea reciprocă a diplomelor; sănătatea şi securitatea lucrătorilor; fondul social european; formarea profesională; ajutor pentru ţările în curs de dezvoltare; transport, etc.

Procedura de codecizie

Deşi a fost solicitată cu mult timp în urmă de către Parlament (a figurat în proiectul Tratatului Uniunii Europene, cunoscut şi sub numele de Proiectul Spinelli, adoptat de către Parlamentul European în 14 februarie 1984, fără a mai fi inclusă ca atare în Actul Unic, decât sub forma avizului conform, care făcea necesar acordul PE anterior încheierii de acorduri de aderare sau asociere), a fost instituită abia prin Tratatul de la Maastricht în 1993, pentru câteva domenii importante precum cercetarea, mediul, reţelele de transport trans-europene etc. Într-o primă variantă, procedura era foarte complexă, ea fiind ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam şi apoi Nisa, simplificată (Această procedură aplicabilă anumitor domenii, este oarecum similară bicameralismului din procedurile naţionale). Prin Tratatul de la Nisa această procedură a fost instituită ca procedura de drept comun în toate situaţiile în care Consiliul decide cu majoritate calificată.

Tratatul de la Amsterdam a suprimat cea de a doua lectură a Consiliului şi a plasat Parlamentul pe o poziţie de egalitate cu acesta. Astfel, odată ce o propunere a Comisiei a fost examinată o primă dată de către Consiliu şi Parlament:

• sau Parlamentul aprobă „poziţia comună” a Consiliului, ceea ce finalizează procedura decizională în mod favorabil; sau PE respinge prin majoritatea membrilor săi „poziţia comună” şi textul nu mai poate fi adoptat, ceea ce transformă votul PE într-un drept de veto; fie PE adoptă cu majoritate anumite modificări, pe care dacă, la rândul său şi Consiliul le aprobă, procesul se poate încheia aici;

• în cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele votate de PE, preşedintele Consiliului de comun acord cu preşedintele PE convoacă un „comitet de conciliere”, care reuneşte membri ai Consiliului sau reprezentanţi ai lor, ca şi membri ai PE. Comisia este şi ea prezentă la lucrările acestui comitet cu scopul de a apropia punctele de vedere divergente;

• dacă într-un interval de şase săptămâni de la convocarea sa, comitetul aprobă un nou proiect comun, PE şi Consiliul dispun fiecare de un

64

termen de şase săptămâni pentru a aproba actul respectiv, în conformitate cu proiectul comun; în absenţa aprobării uneia din cele două instituţii, actul respectiv nu mai poate fi adoptat. Dacă respectivul comitet nu poate propune un proiect comun, Consiliul poate totuşi, cu unanimitate, să adopte propunerea dar PE, acţionând cu majoritatea membrilor, are puterea să se opună prin veto adoptării acesteia.

Domeniile în care deciziile se iau prin codecizie sunt: dreptul de stabilire; reţele transeuropene de transport, telecomunicaţii, energie; acţiuni de încurajare în domeniul sănătăţii, culturii, educaţiei; funcţionarea pieţei interne; protecţia consumatorilor, etc.

2.8. Participarea României la instituţiile Uniunii Europene Dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene implică atât drepturi cât şi obligaţii. Printre drepturile pe care România le-a dobândit începând cu 1 ianuarie 2007 se numără şi participarea la procesul de luare a deciziilor la nivelul UE, prin reprezentanţii săi în instituţiile europene. România este a şaptea ţară ca mărime din Uniunea Europeană, lucru care se vede şi prin prisma reprezentării noastre în instituţiile europene. Astfel, la nivelul Comisiei Europene, avem dreptul la un comisar. Delegarea comisarului din partea României s-a făcut la sfârşitul anului 2006. Leonard Orban, fost negociator din partea României cu Uniunea Europeană, este cel de al 27-lea comisar, însărcinat cu problemele multilingvismului. Reprezentanta Bulgariei, Meglena Kuneva, are portofoliul protecţiei consumatorului, fiind cel de al 26-lea comisar. Trebuie menţionat faptul că Leonard Orban şi Meglena Kuneva s-au alăturat „din mers” echipei lui Barroso, mandatele lor încheindu-se la sfârşitul anului 2009. Din noiembrie 2009, o nouă Comisie va fi aleasă şi îşi va prelua mandatul. România va avea astfel, pentru prima dată, un comisar numit pentru o perioadă de cinci ani. La nivelul Consiliului de Miniştrii, suntem reprezentaţi de miniştrii din guvernul de la Bucureşti; în cadrul acestui Consiliu, România beneficiază de 14 voturi. În Parlamentul European, avem dreptul la 33 de europarlamentari, cu doi europarlamentari mai puţin decât în legislatura anterioară. În iunie 2009, pentru prima oară, în România s-au organizat alegeri europarlamentare în acelaşi timp cu alegerile europarlamentare derulate în toate celelalte ţări ale UE. De asemenea, tot pentru prima oară, europarlamentarii români au un mandat complet de cinci ani la Strasburg.

65

Cei 35 de europarlamentari români care ne-au reprezentat în legislatura anterioară la Strasburg au avut un mandat mai scurt, sub doi ani. Aceştia s-au alăturat „din mers” colegilor lor, aleşi în iunie 2004. La Curtea de Justiţie, dintre cei 27 de judecători, unul este reprezentantul României. De asemenea, la Tribunalul de Primă Instanţă avem, începând cu 1 ianuarie 2007, un judecător. La Curtea de Conturi, România a trimis de asemenea un expert. La Comitetul Economic şi Social, România participă cu 15 membrii, reprezentanţi ai principalelor centrale sindicale şi patronale, şi ai societăţii civile (câte 5 reprezentanţi din fiecare categorie). În cadrul Comitetului Regiunilor, România participă cu 15 membrii, şi respectiv 15 membrii supleanţi. Cei 15 membrii ai Comitetului Regiunilor sunt reprezentanţi ai autorităţii publice locale (preşedinţi ai Consiliilor Judeţene din 6 judeţe ale ţării, primari din 6 oraşe, inclusiv municipiul Bucureşti, precum şi primari din 3 comune). Aceştia trebuie să deţină un mandat electoral în cadrul autorităţilor regionale sau locale. Aceşti membrii au fost desemnaţi astfel încât să reprezinte, pe ansamblu, toate regiunile ţării, astfel încât promovarea intereselor acestora în Comitetul Regiunilor să fie asigurată. Întrebări recapitulative

1. Enumeraţi principalele instituţii ale Uniunii Europene. 2. Care sunt atribuţiile Comisiei Europene? 3. Care este numărul de comisari atribuiţi fiecărei ţări membre, după

lărgirea din 2004? 4. Care sunt cele 4 proceduri de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului

de Miniştrii? 5. Care sunt competenţele Consiliului de Miniştrii? 6. Care sunt competenţele Parlamentului European? 7. Care sunt competenţele Consiliului European? 8. Care sunt competenţele Curţii de Conturi? 9. Care sunt competenţele Comitetului Economic şi Social? 10. Care sunt competenţele Comitetului Regiunilor? 11. Care sunt competenţele Băncii Central Europene? 12. Care este diferenţa între Consiliul Europei, Consiliul European şi

Consiliul Uniunii Europene? 13. Care sunt cele 3 proceduri de adoptare a deciziilor la nivelul Uniunii

Europene? 14. Care este numărul de europarlamentari pe care România îi are în

Parlamentul European?

66

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

67

PARTEA II. ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 3. INTEGRAREA PE VERTICALĂ. DE LA ZONA DE LIBER SCHIMB LA UNIUNEA POLITICĂ

3.1. Integrarea – concept şi clasificare 3.2. Etapele integrării economice

Zona de liber schimb. Uniunea vamală. Piaţa Comună. Piaţa Unică. Uniunea Economică şi Monetară. Uniunea Politică.

REZUMAT

Integrarea economică europeană şi-a făcut simţite efectele asupra dezvoltării economice, asupra dinamismului economiei europene, precum şi asupra standardelor de viaţă ale europenilor. Dinamizarea schimburilor comerciale a fost posibilă datorită, într-o primă fază, eliminării taxelor vamale şi a contingentărilor (cunoscutele bariere tarifare), prin instaurarea uniunii vamale. A urmat eliminarea barierelor netarifare, prin introducerea celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, a serviciilor,a capitalurilor şi a persoanelor), şi instituirea de politici comune şi de însoţire, pentru desăvârşirea Pieţei Comune şi instaurarea Pieţei Unice. Introducerea monedei unice europene a consfinţit trecerea, pentru o parte din ţările membre, la următoarea etapă a integrării: Uniunea Economică şi Monetară. În fine, etapa integrării politice, cu introducerea unei cetăţenii unice europene şi adoptarea unei Constituţii comune încă nu a fost atinsă de Uniunea Europeană.

68

3.1. Integrarea – concept şi clasificare Teoria integrării economice este în esenţă o teorie a schimburilor între ţări, a relaţiilor economice internaţionale. Teoria integrării economice se referă la procesul de integrare a pieţelor, a politicilor şi la interdependenţa dintre piaţă şi politică. În accepţiunea generală, integrarea este un proces de unire a părţilor într-un întreg. Din punct de vedere economic, integrarea este un proces prin intermediul căruia două sau mai multe pieţe se unesc pentru a forma o singură piaţă. Procesul de integrare este suma unor procese de integrare pozitivă şi de integrare negativă. Integrarea negativă constă în eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii. Piaţa unică reprezintă exemplul elocvent de integrare negativă. Ea presupune integrarea obţinută prin reducerea obstacolelor în acţiunea forţelor pieţei şi crearea unei zone fără frontiere interne, în care să se asigure libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Fundamentul instituţional al creşterii acestei zone este principiul recunoaşterii reciproce a legilor şi reglementărilor. Integrarea pozitivă constă în crearea unor instituţii supranaţionale, care guvernează ansamblul astfel integrat. Consolidarea UE reprezintă o sumă de măsuri de integrare pozitivă menită să faciliteze ajustăriloe şi să menţină coeziunea economică şi socială, în concordanţă cu concurenţa liberă, deschisă. Coordonarea politicilor economice ale UE poate fi privită ca un alt exemplu ce caracterizează procesul de integrare pozitivă. 3.2. Etapele integrării economice sunt:

- zona de liber schimb; - uniunea vamală; - piaţa comună; - piaţa unică (sau uniune economică); - uniune economică şi monetară; - uniune politică.

Zona de liber schimb

ZLS se caracterizează prin eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor (restricţiilor cantitative) între statele membre, dar fiecare stat îşi păstrează propriul tarif vamal faţă de terţi. Mărfurile pot circula liber, fără restricţii cantitative, în interiorul zonei, între statele membre.

Un mare dezavantaj al acestei etape de integrare îl reprezintă posibilitatea ocolirii barierelor tarifare ridicate ale unor state. Este vorba aici de

69

deturnarea de trafic între ţările membre. Astfel, o ţară terţă, urmărind să intre cu mărfuri în Zona de Liber Schimb, se foloseşte de regulă de ţara cu tariful cel mai mic pentru a extinde apoi circulaţia la toate ţările.

Zona de liber schimb a fost creată în momentul semnării Tratatului de la Paris, în 1951. Astfel, toate taxele vamale pentru cărbune şi oţel au fost eliminate din calea comerţului în cadrul Comunităţii. S-a trecut la o zonă de liber schimb generalizată (valabilă pentru toate produsele), în momentul semnării Tratatului de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană. Această etapă a construcţiei europene a durat până la 1 iulie 1968.

Uniunea vamală UV constă, ca şi zona de liber schimb, în eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor între statele membre. În plus faţă de zona de liber schimb, această a doua etapă de integrare aduce şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi (taxele vamale aplicabile bunurilor importate din ţările terţe fiind negociate de către statele membre). Cu alte cuvinte, statele membre adoptă o politică comercială comună faţă de exterior. Tariful vamal comun este elementul care permite eliminarea deturnărilor de trafic pentru că, indiferent de ţara de intrare, tariful vamal aplicat mărfurilor este acelaşi. Ţările terţe nu pot deci profita de disparităţile vamale dintre statele membre.

Comunitatea Economică Europeană a adoptat primul Tarif Vamal Unic faţă de terţi la 1 iulie 1968. Acesta a reprezentat o medie aritmetică a tarifelor vamale ale celor şase state memre, fiind apoi redus periodic, în conformitate cu negocierile derulate în cadrul GATT şi OMC.

Caracteristica unei faze ca Uniunea Vamală este că o dată cu eliminarea taxelor vamale, se instituie o serie de norme tehnice, fizice şi fiscale care îngreunează circulaţia liberă a produselor. În esenţă, Uniunea Vamală completă generalizează libera circulaţie a mărfurilor, dar menţine restricţii la circulaţia factorilor de producţie (a forţei de muncă, a capitalului financiar, nu este permisă libera stabilire a agenţilor în spaţiul uniunii).

Piaţa Comună Piaţa Comună păstrează caracteristicile uniunii vamale (eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor, precum şi instituirea unui tarif vamal unic faţă de terţi), la care însă se adaugă libertatea de circulaţie a factorilor de producţie, adică cele 4 libertăţi de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi a persoanelor. În cadrul Pieţei Comune apar elemente de legislaţie comună (în domeniul fiscal, în domeniul concurenţei), încep să funcţioneze politicile comune sau acţiuni sectoriale comune (politica comercială

70

comună, politica agricolă comună, politica comună în domeniul transporturilor, politica comună în domeniul pescuitului, etc.)

Aceste libertăţi de circulaţie au fost introduse prin Actul Unic European, în 1986.

Piaţa Unică sau Uniunea Economică Piaţa Unică sau Uniunea Economică se caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare, prin introducerea politicilor comune şi de însoţire ale Marii Pieţe. Piaţa Unică este de fapt o Piaţă Comună desăvârşită, completă. Piaţa Unică este „marea piaţă naţională a spaţiului integrat”.

În cazul Uniunii Europene, politicile comune sunt: Politica Agricolă Comună (din 1967), Politica Comercială Comună (din 1968), Politica Externă şi de Securitate Comună (din 1993), şi Politica Monetară Comună (din 1999).

Uniunea Economică şi Monetară Uniunea Economică şi Monetară presupune introducerea şi gestionarea unei monede unice. Acest lucru presupune o politică monetară comună.

În cazul Uniunii Europene, moneda unică EURO a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, iniţial pentru 11 ţări din cele 15 membre, apoi pentru 12 ţări, pentru 13 ţări în 2007, 15 ţări din 2008, şi 16 ţări din 2009.

Uniunea Politică Uniunea Politică, o etapă a integrării pe care Uniunea Europeană încă nu a cunoscut-o, se referă la introducerea unei cetăţenii unice pentru toţi cetăţenii săi, şi adoptarea unei Constituţii comune.

71

Exerciţii recapitulative 1. Completaţi următorul tabel cu caracteristicile fiecărei trepte de

integrare, punând un X în căsuţa corespunzătoare. Caracteristici

Etape integrare

Eliminarea taxelor vamale

Tarif vamal unic

Cele 4 libertăţi

de circulaţie

Politici comune şi de

însoţire

Monedă unică şi politică

monetară comună

Cetăţenie unică

Zonă de liber schimb

Uniune Vamală

Piaţă Comună

Piaţă Unică Uniune

Economică şi Monetară

Uniune Politică

2. Completaţi următorul tabel cu diversele etape de integrare, ţinând

cont de intensitatea fiecărei etape de integrare.

72

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

73


CAPITOLUL 4. UNIUNEA VAMALĂ. EFECTELE STATICE ŞI DINAMICE ALE UNEI UNIUNI VAMALE

4.1. Efectele statice 4.2. Efectele dinamice 4.2.1. Realizarea de economii de scară pentru întreprinderile ce beneficiază de o piaţă lărgită. 4.2.2. Specializarea intra-ramură. 4.2.3. Accentuarea concurenţei, ca urmare a deschiderii intra-regionale. 4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată. 4.3. Concluzii

REZUMAT Prima etapă a integrării economice (dacă considerăm Zona de Liber Schimb ca o uniune vamală nedesăvârşită) constă în eliminarea taxelor vamale între statele membre şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi. Toate acestea conduc la modificări ale fluxurilor de schimburi comerciale, atât în cadrul noii uniuni vamale, cât şi între uniunea vamală şi restul lumii. Este vorba de efectele statice (crearea şi deturnarea de comerţ). Prin crearea de comerţ, sunt avantajaţi producătorii mai eficienţi din interiorul uniunii, în timp ce prin deturnarea de comerţ sunt dezavantajaţi producătorii mai eficienţi din exteriorul uniunii. Pe lângă aceste efecte statice, care se produc o singură dată, avem şi efecte dinamice, care sunt cumulative şi mai importante: realizarea economiilor de scară, specializarea intra-ramură, accentuarea concurenţei şi creşterea investiţiilor în zona astfel integrată.

74

4.1. Efectele statice ale uniunii vamale. Crearea şi deturnarea de comerţ Teoria neoclasică a schimbului internaţional demonstrează că liberul schimb generalizat este cea mai importantă sursă de ameliorare a bunăstării, în raport cu o situaţie de izolare sau cu o situaţie de protecţionism. Această ameliorare rezultă din realocarea resurselor şi ameliorarea termenilor de schimb. Fondatorii Uniunii Europene sperau să obţină prin integrarea economică un câştig de eficacitate, printr-o mai bună alocare a resurselor productive şi prin exploatarea economiilor de scară, favorizate de lărgirea pieţei. Suprimarea barierelor vamale în interiorul uniunii a reprezentat un pas către liberul schimb mondial, şi a permis creşterea eficacităţii aparatului productiv comunitar. Uniunea vamală a permis ameliorarea bunăstării membrilor săi, dar nu şi maximizarea acestei bunăstări.

Efectele statice fac referire la impactul formării unei uniuni vamale asupra fluxurilor comerciale şi asupra consumului în ţările participante.

Uniunea vamală constă în suprimarea taxelor vamale în interiorul uniunii, între ţările membre (situaţie de liber schimb), şi instaurarea unui tarif vamal comun (situaţie de protecţionism). Prin urmare, o astfel de integrare nu conduce la o situaţie optimală de liber schimb. Fluxurile de schimburi internaţionale se vor modifica atât în interiorul uniunii, cât şi între uniune şi ţările terţe. Aceste modificări au fost explicate de Viner. Este vorba de efectul de creare de comerţ şi de efectul de deturnare de comerţ.

1. Efectul de creare de comerţ apare atunci când, în urma formării unei uniuni vamale şi suprimării tarifelor vamale în interiorul uniunii, producţia naţională pentru un anumit bun este înlocuită prin importuri dintr-o ţară membră a uniunii, care are costuri mai reduse (este preferat un producător mai ieftin, mai eficient).

2. Efectul de deturnare de comerţ apare atunci când, în urma formării unei uniuni vamale şi punerii în aplicare a unui tarif vamal comun faţă de terţi, importurile din ţările terţe sunt înlocuite cu importuri dintr-o ţară membră, deşi costurile acesteia sunt mai ridicate (este preferat un producător mai scump, mai puţin eficient).

Rezultatul net al uniunii vamale este dat de diferenţa dintre crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ (Creare de comerţ – Deturnare de comerţ). Rezultatul net va fi pozitiv în următoarele condiţii:

1. Structura comerţului: dacă numărul de bunuri produse pe plan naţional este mare (va exista o creare mare de comerţ); dacă numărul de bunuri importate este mic (va exista o deturnare mică de comerţ).

75

2. Mărimea uniunii vamale: cu cât uniunea vamală are mai mulţi membrii, cu atât mai mult creşte probabilitatea unor efecte pozitive.

3. Concurenţă şi complementaritate: cu cât structurile productive ale ţărilor membre erau mai concurenţiale, cu atât mai mult crearea unei uniuni vamale va mări bunăstarea ţărilor membre; cu cât structurile productive ale ţărilor membre sunt mai complementare după înfăptuirea uniunii, cu atât mai mult uniunea este avantajoasă.

4. Costurile de transport: cu cât costurile de transport sunt mai mici, cu atât mai mare este câştigul constituirii unei uniuni vamale

5. Taxele vamale: taxele vamale ridicate faţă de viitorii membrii ai uniunii vor determina creare de comerţ; taxele vamale reduse faţă de ţările terţe vor reduce riscurile de deturnare de comerţ.

4.2. Efectele dinamice al uniunii vamale Aceste efecte permit evaluarea creşterii economice datorate constituirii uniunii vamale. Avem 4 efecte dinamice:

1. Realizarea de economii de scară pentru întreprinderile ce beneficiază de o piaţă lărgită.

2. Specializarea intra-ramură. 3. Accentuarea concurenţei, ca urmare a deschiderii intra-regionale. 4. Creşterea investiţiilor în zona integrată.

4.2.1. Economiile de scară

O întreprindere realizează economii de scară atunci când costurile sale unitare se reduc pe măsură ce cantitatea produsă creşte. În aceste condiţii, întreprinderea respectivă este interesată să treacă la fabricarea în serie. Această reducere a costurilor unitare, pe plan intern, este datorată:

i. ameliorării în timp a performanţelor muncitorilor; ii. îmbunătăţirii tehnologice a procesului de

producţie; iii. îmbunătăţirii structurilor organizatorice.

Prin creşterea taliei, o întreprindere poate să obţină o mai mare putere pe piaţă, ceea ce îi permite să îşi reducă costul de aprovizionare, sau o mai mare putere de negociere cu creanţierii, ceea ce îi facilitează obţinerea de fonduri. Cercul virtuos al creşterii economice, datorat economiilor de scară: Scăderea costurilor interne duce la creşterea productivităţii întreprinderilor. Prin urmare, exporturile efectuate de întreprinderi cresc. Acest lucru atrage creşterea investiţiilor, deci ameliorarea dotării cu factori de producţie. În consecinţă, întreprinderile îşi dezvoltă activitatea, apar noi economii de scară, ceea ce duce la o nouă scădere a costurilor unitare, s.a.m.d.

76

Acest cerc virtuos se repetă până când întreprinderea atinge talia optimă. Rezultatul global net poate fi pozitiv sau negativ, după cum declinul producţiei într-o ţară este mai mic sau mai mare decât câştigul realizat prin creşterea producţiei în cealaltă ţară. Chiar dacă rezultatul global net este pozitiv, mai rămân două probleme: redistribuirea câştigului între ţările membre şi localizarea unităţilor de producţie. Costurile determinate de încetarea activităţii sunt mari, şi nu sunt luate în considerare de analiza tradiţională.

4.2.2. Specializarea intra-ramură Este vorba de schimburi încrucişate de produse similare, care se bazează pe caracteristici absente de pe piaţa locală. În cazul Uniunii Europene, calculele făcute au indicat o accentuare a specializării intra-ramură.

4.2.3. Accentuarea concurenţei

Consumatorii, graţie deschiderii pieţelor, exersează presiuni asupra preţurilor diferiţilor producători regionali, ceea ce conduce la diminuarea preţurilor (efectul preţ). Într-un prim moment, producătorii îşi pierd o parte din clientelă, apoi îşi reduc costurile, caută o mai mare eficacitate, şi îşi reorganizează producţie. Deseori, această reorganizare este însoţită de o adaptare tehnologică, în faţa noii concurenţe (efecte non-preţ). Această difuzare a progresului tehnic este facilitată de deschiderea pieţei regionale, care pune la dispoziţia întreprinderilor mai multe informaţii. Integrarea permite, de asemenea, o cooperare între ţările membre în materie de cercetare – dezvoltare. Astfel, se evită alocarea unor sume de bani în mai multe ţări pentru acelaşi proiect.

4.2.4. Creşterea investiţiilor în zona integrată

Aceste investiţii sunt efectuate fie de statele membre, fie de ţări terţe, care nu doresc să piardă accesul la piaţa comunitară.

În cazul UE, s-a constatat că investiţiile directe ale ţărilor membre ale Uniunii Europene au fost mai degrabă reduse, datorită absenţei de taxe vamale. În aceste condiţii, multe întreprinderi europene au considerat că exporturile către restul ţărilor partenere sunt suficiente pentru a le asigura prezenţa pe piaţa comunitară.

În schimb, investiţiile directe americane şi japoneze în Uniunea Europeană au fost însemnate. Acestea sunt principalele ţări exterioare UE care au investit în UE. Motivul lor principal este evitarea protecţionismului.

77

4.3. Concluzii Efectele statice ale uniunii vamale se realizează o singură dată. Efectele dinamice sunt cumulative şi mult mai importante decât efectele statice. Efectele statice se datorează specializării în funcţie de avantajele comparative: fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri pentru care este dotată cu factori de producţie din abundenţă. Dar acest avantaj comparativ nu este suficient pentru a explica liberul schimb mondial. În cazul UE, dotarea cu factori de producţie a ţărilor membre este similară. Comerţul cu produse manufacturate între ţările membre corespunde unei specializări axate pe realizarea de economii de scară, şi nu pe diferenţele naţionale în ceea ce priveşte dotarea cu factori de producţie. Exerciţii recapitulative Crearea şi deturnarea de comerţ. Exemple numerice Aplicaţia nr. 1.1.

Enunţ

În 1970, o firmă din Irlanda doreşte să exporte pantofi în Germania şi Franţa. Costul de producţie pentru o pereche de pantofi în Irlanda este de 60 ECU, în Germania de 70 de ECU şi în Franţa de 71 ECU. Firmele producătoare de pantofi îşi exportă produsele în Franţa, iar firmele producătoare din Franţa îşi exportă produsele în Germania. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de pantofi o taxă vamală de 20%. Calculaţi la ce preţ ajunge o pereche de pantofi pe piaţa germană, ţinând cont de costurile de producţie din Irlanda, Germania şi Franţa, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Ce producător va fi preferat? La ce preţ? Răspuns

În 1970, Irlanda încă nu face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă pantofi către oricare din ţările CE (inclusiv Germania şi Franţa), produselor respective li se va aplica taxa vamală de 20%, în conformitate cu tariful vamal unic. În aceste condiţii, perechea de pantofi produsă cu 60 de ECU în Irlanda ajunge în Germania la preţul de 72 ECU. Perechea de pantofi din Franţa, în schimb, ajunge pe piaţa germană la acelaşi preţ ca şi în ţara de origine, adică 71 de ECU, deoarece Franţa şi

78

Germania sunt membre ale Comunităţii Europene şi, după cum se ştie, între ţările membre CE nu se aplică taxe vamale.

Cost de producţie

Preţ pe piaţa germană

Irlanda 60 126060

100

2060 +=×+ = 72 ECU

Germania 70 70 ECU Franţa 71 71 ECU

După cum se observă în urma calculelor, cel mai mic preţ pe piaţa germană este cel propus de producătorul german: 70 ECU. Aplicaţia 1.2.

Enunţ

În 1990, o firmă din Irlanda doreşte să exporte pantofi în Germania şi Franţa. Costul de producţie pentru o pereche de pantofi în Irlanda este de 60 ECU, în Germania de 70 de ECU şi în Franţa de 71 ECU. Firmele producătoare de pantofi îşi exportă produsele în Franţa, iar firmele producătoare din Franţa îşi exportă produsele în Germania. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de pantofi o taxă vamală de 20%. Calculaţi la ce preţ ajunge o pereche de pantofi pe piaţa germană, ţinând cont de costurile de producţie din Irlanda, Germania şi Franţa, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Ce producător va fi preferat? La ce preţ? În comparaţie cu situaţia de la punctul 1.1., avem creare sau deturnare de comerţ? Răspuns

În 1980, Irlanda face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă pantofi către oricare din ţările CE (inclusiv Germania şi Franţa), produselor respective nu li se va aplica nici o taxă vamală (după cum se ştie, între ţările membre CE nu se aplică taxe vamale). În aceste condiţii, perechea de pantofi produsă cu 60 de ECU în Irlanda ajunge în Germania la preţul de 60 ECU. Perechea de pantofi din Franţa ajunge pe piaţa germană la acelaşi preţ ca şi în ţara de origine, adică 71 de ECU, deoarece Franţa şi Germania sunt membre ale Comunităţii Europene.

79

Cost de

producţie Preţ pe piaţa germană

Irlanda 60 60 ECU Germania 70 70 ECU

Franţa 71 71 ECU După cum se observă în urma calculelor, cel mai mic preţ pe piaţa germană este cel propus de producătorul irlandez: 60 ECU. Creare sau deturnare de comerţ?

La punctul 1.1., este preferat producătorul german, deşi are la un cost de producţie ridicat, de 70 de ECU. La punctul 1.2., este preferat producătorul irlandez, la un cost de producţie mai scăzut, de 60 de ECU. Trecându-se de la un producător mai scump la un producător mai ieftin, avem creare de comerţ. Aplicaţia nr. 2.1.

Enunţ

În 1975, o firmă din Grecia doreşte să exporte măsline în Marea Britanie. Costul de producţie pentru un kilogram de măsline în Grecia este de 15 ECU. Tunisia doreşte de asemenea să exporte măsline pe piaţa din Marea Britanie, costul de producţie fiind de 13 ECU. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de măsline o taxă vamală de 25%. Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de măsline pe piaţa britanică, ţinând cont de costurile de producţie din Grecia şi din Tunisia, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Ce producător va fi preferat? La ce preţ? Răspuns

În 1975, nici Grecia şi nici Tunisia nu fac parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă măsline către oricare din ţările CE (inclusiv Marea Britanie), produselor respective li se va aplica taxa vamală de 25%, în conformitate cu tariful vamal unic. În aceste condiţii, un kilogram de măsline provenind din Grecia ajunge pe piaţa Marii Britanii la un preţ de 18,75 ECU, iar un kilogram de măsline provenind din Tunisia ajunge pe piaţa Marii Britanii la un preţ de 16,25 ECU.

80

În aceste condiţii, producătorul preferat va fi cel din Tunisia. Cost de producţie Preţ pe piaţa Marii Britanii

Grecia 15 =+=×+ 75,31515

100

2515 18,75 ECU

Tunisia 13 =+=×+ 25,31313

100

2513 16,25 ECU

Aplicaţia 2.2.

Enunţ

În 1982, o firmă din Grecia doreşte să exporte măsline în Marea Britanie. Costul de producţie pentru un kilogram de măsline în Grecia este de 15 ECU. Tunisia doreşte de asemenea să exporte măsline pe piaţa din Marea Britanie, costul de producţie fiind de 13 ECU. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de măsline o taxă vamală de 25%. Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de măsline pe piaţa britanică, ţinând cont de costurile de producţie din Grecia şi din Tunisia, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Ce producător va fi preferat? La ce preţ? În comparaţie cu situaţia de la punctul 2.1., avem creare sau deturnare de comerţ? Răspuns

În 1982, Grecia face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă măsline către oricare din ţările CE (inclusiv Marea Britanie), produselor respective nu li se va aplica nici o taxă vamală (după cum se ştie, între ţările membre CE nu se aplică taxe vamale). În aceste condiţii, kilogramul de măsline produs cu 15 de ECU în Grecia ajunge în Marea Britanie la preţul de 15 ECU. În schimb, Tunisia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci produselor tunisiene li se aplică taxe vamale. În aceste condiţii, kilogramul de măsline produs cu 13 ECU în Tunisia ajunge pe piaţa Marii Britanii la 16,25 ECU, preţ mai ridicat în comparaţie cu producătorul din Grecia. În aceste condiţii, va fi preferat producătorul din Grecia.

81

Cost de producţie Preţ pe piaţa Marii Britanii

Grecia 15 15 ECU Tunisia 13

=+=×+ 25,31313100

2513 16,25 ECU

Creare sau deturnare de comerţ?

La punctul 2.1., este preferat producătorul tunisian, deoarece are un cost de producţie scăzut, de 13 de ECU. La punctul 2.2., este preferat producătorul grec, deşi are un cost de producţie mai ridicat, de 15 de ECU. Trecându-se de la un producător mai ieftin la un producător mai scump, avem deturnare de comerţ. Aplicaţia nr. 3.1.

Enunţ

În 1975, o firmă din Norvegia doreşte să exporte somon în Italia. Costul de producţie pentru un kilogram somon în Norvegia este de 80 ECU. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de somon o taxă vamală de 50%. Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de somon pe piaţa italiană, ţinând cont de costurile de producţie din Norvegia, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Răspuns

În 1975, Norvegia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă somon către oricare din ţările CE (inclusiv Italia), produselor respective li se va aplica taxa vamală de 50%, în conformitate cu tariful vamal unic. În aceste condiţii, un kilogram de somon provenind din Norvegia ajunge pe piaţa italiană la un preţ de 120 ECU. Cost de producţie Preţ pe piaţa Italiei

Norvegia 80 =+=×+ 408080

100

5080 120 ECU

82

Aplicaţia 3.2.

Enunţ

În 1999, o firmă din Norvegia doreşte să exporte somon în Italia. Costul de producţie pentru un kilogram somon în Norvegia este de 80 ECU. Ţările Comunităţii Europene aplică la importul de somon o taxă vamală de 50%. Calculaţi la ce preţ ajunge un kilogram de somon pe piaţa italiană, ţinând cont de costurile de producţie din Norvegia, şi de taxele vamale aplicate de Comunitatea Europeană. Răspuns

Nici în 1999, Norvegia nu face parte din Comunitatea Europeană, deci dacă exportă somon către oricare din ţările CE (inclusiv Italia), produselor respective li se va aplica taxa vamală de 50%, în conformitate cu tariful vamal unic. În aceste condiţii, un kilogram de somon provenind din Norvegia ajunge pe piaţa italiană la un preţ de 120 ECU. Cost de producţie Preţ pe piaţa Italiei

Norvegia 80 =+=×+ 408080

100

5080 120 ECU

83

Aplicaţia 4. Fie 3 ţări Marea Britanie, Germania şi România. Costurile de producţie pentru o pereche de pantofi în cele trei ţări sunt date în tabel. Marea Britanie Germania România Cost de producţie 80 60 50 Se cere să se calculeze preţul la care o pereche de pantofi ajunge pe piaţa Marii Britanii, în următoarele trei situaţii: Situaţia 1. Marea Britanie aplică o taxă vamală de 100% la importul pantofilor. Situaţia 2. Marea Britanie aplică o taxă vamală de 50% la importul pantofilor. Situaţia 3. Marea Britanie şi Germania realizează o uniune vamală. Taxa vamală aplicată ţărilor din restul lumii la importul de pantofi este de 30%. Identificaţi efectele de creare şi de deturnare de comerţ, trecând de la o situaţie la alta.

84

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

85


CAPITOLUL 5. PIAŢA COMUNĂ. CELE PATRU LIBERTĂŢI DE MIŞCARE

5.1. Libera circulaţie a produselor 5.2. Libera circulaţie a capitalului 5.3. Libera circulaţie a serviciilor 5.4. Libera circulaţie a persoanelor

REZUMAT Cele patru libertăţi de circulaţie (sau de mişcare) sunt: libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a capitalului, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor. Pentru adâncirea integrării economice, după constituirea uniunii vamale, este necesară şi eliminarea barierelor netarifare care stau în calea liberei circulaţii a bunurilor: barierele tehnice, fiscale şi administrative. Pe lângă libera circulaţie a bunurilor, piaţa comună presupune şi libera circulaţie a capitalului şi serviciilor. În fine, libertatea de circulaţie a persoanelor se referă atât la libera circulaţie a turiştilor, cât şi a forţei de muncă. Constatăm în consecinţă o diminuare a decalajelor salariale, dar nu şi dispariţia lor.

86

5.1. Libera circulaţie a produselor În calea liberei circulaţii a produselor există două tipuri de bariere: barierele tarifare, reprezentate de taxele vamale şi de contingentări, şi barierele netarifare. Liberalizarea circulaţiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale, când au fost eliminate barierele tarifare, la 1 iulie 1968. Celelalte bariere netarifare urmau a fi înlăturate. Acestea sunt barierele tehnice (standardele de calitate, standardele ecologice), barierele fiscale şi barierele administrative.

A. Barierele tehnice se referă, în principal, la standarde. a) Standardele de calitate

Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante pentru produsele exportate în ţările dezvoltate. Ce sunt standardele şi de ce reprezintă acestea bariere tehnice? Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea acestora (conţinut, greutate, design, performanţe, durabilitate, consumul de energie, manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.). Scopul standardelor constă în asigurarea securităţii lucrătorilor, protecţia sănătăţii consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare. Standardele şi normele tehnice devin bariere tehnice în calea comerţului numai dacă sunt diferite de la o ţară la alta, sau dacă nu sunt recunoscute în alte ţări. Ca urmare, piaţa externă este mai îngustă sau mai largă, accesul mai ieftin sau mai costisitor, şi în funcţie de barierele de aceasta natură. Modalităţile de a depăşi barierele care decurg din existenta unor standarde diferite în ţările respective sunt fie de a se stabili standarde comune, fie de a se promova recunoaşterea reciprocă a standardelor. Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea şi respectarea acestora face exportul mult mai uşor deoarece dovedeşte conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscută şi acceptată a bunurilor. Ca urmare, standardele devin „obligatorii” din punct de vedere comercial. Aceasta dovedeşte şi că respectiva întreprindere a introdus sistemul de management al calităţii, care arată şi cum operează compania în acest domeniu: cum asigură calitatea designului, producţiei, instalării, service-ului, controlului şi testării. Sistemul trebuie să fie acreditat de către organisme recunoscute de acreditare şi înregistrat. În multe cazuri, respectivele organisme vor proceda la o reacreditare periodică a sistemului. Aşa se explică de ce se recomandă adoptarea Standardelor Internaţionale ISO 9000 şi a subsecţiunilor acestora. Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice se referă la armonizarea legislaţiei, ceea ce înseamnă elaborarea şi impunerea de norme şi

87

standarde europene. Au apărut două probleme: stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcină uriaşă, imposibil de realizat într-un interval rezonabil, având în vedere marea varietate de produse şi frecventele modificări, îmbunatăţiri ale parametrilor. Elaborarea unor standarde comune pentru toate produsele ar fi fost în bună măsură inutilă deoarece, fiind vorba de ţări dezvoltate, nivelul tehnic şi calitativ al produselor este apropiat. Soluţia de compromis constă în aşa-zisa dublă abordare: În cadrul aşa numitei „abordări sectoriale” sau a „vechii abordări”, CEE a introdus Directive europene asupra specificaţiilor privind prelucrarea şi ambalarea unui anumit număr de produse cum sunt: securitatea jucăriilor, produsele de construcţii, echipamentele de protecţie personală, articole medicale, materiale chimice, produse alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru telecomunicaţii, toate articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru vehiculele cu motor şi trailerele acestora care au devenit obligatorii pentru noile vehicule cu motor începând cu 1 ianuarie 1996, etc. Unele dintre acestea au fost deja introduse în legislaţiile naţionale. Un produs care este acoperit de o directivă comunitară trebuie să răspundă întocmai prevederilor respectivei directive pentru a fi vândut legal în CEE, iar respectivul produs poartă marca CE. Pentru a vinde în UE produse din categoria celor menţionate mai înainte, statele nemembre trebuie să creeze structuri naţionale de autorizare şi certificare, care să ateste că bunurile produse şi oferite pieţei răspund criteriilor comunitare privind calitatea, securitatea şi efectele. În cadrul „noii abordări” privind armonizarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească produsele, numai cerinţele esenţiale precum nivelul de securitate pentru protecţia sănătăţii consumatorilor şi a mediului trebuie să fie armonizate la nivel comunitar. Pentru a înlătura interdicţiile la import ale produselor care nu corespundeau unor prescripţii naţionale, dar care respectau normele comunitare privind protecţia sănătăţii consumatorilor sau/şi a mediului, a fost adoptat principiul recunoaşterii reciproce a standardelor. La aceasta soluţie s-a ajuns ca urmare a sentinţei Curţii Europene de Justiţie în faimosul caz numit “Cassis de Dijon” din 1979, care se referea la interzicerea vânzării în Germania a unui anumit lichior franţuzesc, pe motiv ca nu ar răspunde prescripţiilor germane privind conţinutul de alcool. Alte cazuri, devenite de referinţă, sunt cele ale berii germane, ciocolatei englezeşti şi a pastelor italiene. Principiul recunoaşterii reciproce: „Orice produs fabricat în condiţii legale într-un stat membru este recunoscut ca atare în toate celelalte state membre”.

88

b) Standarde ecologice Protecţia mediului este o problemă globală. Un produs de calitate trebuie să răspundă nevoilor consumatorilor dar fără a dăuna mediului. Paralel cu standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic. În contextul problematicii Pieţei Interne, Comunitatea Europeană a elaborat reguli care se aplică peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitară sau necomunitară a respectivelor companii, cu privire la protecţia sănătăţii şi securităţii la locul lor de muncă – acesta incluzându-se în noţiunea de mediu în sens larg – , la responsabilitatea patronatului.

B. Bariere fiscale: Barierele fiscale se referă la diferenţele între ţări privind sistemele de impozite, tipul şi mărimea impozitelor pe consum sau indirecte, variatele accize etc. Barierele fiscale distorsionează fluxul de bunuri şi concurenţa: fluxurile de bunuri, ca urmare a diferenţelor în impozitele pe consum; orientarea capitalului şi alocarea resurselor, ca urmare a diferenţelor în impozitarea firmelor; fluxul mişcării de bani, ca urmare a diferenţelor în impozitarea economiilor populaţiei; preferinţele consumatorilor, mai ales în zonele frontaliere, privind cumpărarea anumitor bunuri supuse accizelor (băuturi, ţigări, etc.). De ce s-au menţinut asemenea diferenţe până relativ târziu? Deoarece sistemul fiscal naţional şi politica fiscala în fiecare ţară a Uniunii Europene erau printre puţinele instrumente de politică economică rămase în mâinile guvernelor după transferarea la nivel comunitar a competenţelor în domeniul politicii comerciale, a celei agricole, a unor politici industriale, regionale, a transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare. Armonizările care s-au făcut constau în introducerea unui impozit pe consum, în toate ţările UE, şi anume sistemul TVA, iar pentru a reduce diferenţele de mărime a nivelului impunerii, s-a introdus un nivel minim de 15%. Disparităţile care mai exista, cum sunt cele ale impozitării produselor energetice, urmează a fi înlăturate. În ultimii ani, s-au făcut eforturi pentru o mai mare armonizare a impozitării afacerilor, pentru a introduce un nivel minim al impozitării veniturilor din dobânzi plătite nerezidenţilor şi pentru armonizarea impozitării indirecte. Diferenţele cele mai mari între statele UE sub aspectul impozitării erau cele referitoare la accizele aplicate băuturilor alcoolice, ţigărilor şi produselor petroliere. În acest domeniu, gradul de armonizare trebuie să fie îmbunătăţit.

89

C. Barierele administrative: Controlul la frontiera reprezintă un impediment important pentru libertatea de circulaţie a bunurilor. Acest control a fost necesar chiar şi după înlăturarea taxelor vamale, deoarece s-a menţinut impozitarea cu TVA şi accize. Staţionarea la frontiera provoca pierdere de timp şi costuri mai ridicate ale transportului. Desfiinţarea controlului vamal între ţările UE s-a pus în aplicare cu începere la 1 ianuarie 1993, aşa cum fusese prevăzut în programul de completare a pieţei interne. Procesul de înlăturare a barierelor netarifare a durat o perioadă destul de lungă, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea comerţului intra-comunitar şi sporirea ponderii comerţului intra-comunitar în PIB.

5.2. Libera circulaţie a capitalului Principalele forme ale mişcării capitalului sunt investiţiile directe (construirea de întreprinderi în diferite ramuri), plasamentele de portofoliu (titluri: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur) şi depozite bancare în străinătate. Tratatul de la Roma prevedea liberalizarea circulaţiei capitalului ca o componentă a viitoarei Pieţe comune. Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent şi treptat, prioritate acordându-se liberalizării comerţului cu bunuri. Primele două directive asupra liberalizării capitalului, din 1960 şi 1962, aveau în vedere mişcarea capitalului sub formă de investiţii directe, credite comerciale pe termen scurt, comerţ cu acţiuni cotate la bursa. Restricţiile impuse se refereau la emiterea şi plasarea de acţiuni, restricţii pe motive de balanţă de plăţi. Schimbările apărute în sistemul monetar internaţional constau în apariţia „euromonedelor”, dezvoltarea pieţei capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante, crearea Sistemului Monetar European. Liberalizări ale capitalului au avut loc în Germania, Olanda, Luxemburg şi Belgia, urmate mai târziu de Regatul Unit (1979) şi Danemarca (1985). Franţa şi Italia au invocat clauze de salvgardare pentru o perioadă mai lungă în timp ce noii veniţi – Grecia, Portugalia şi Spania – au menţinut restricţii în decursul unei perioade de tranziţie. Cartea Albă din 1985, privind măsurile pentru desavârşirea Pieţei unice interne, se referea la înlăturarea restricţiilor care mai existau asupra mişcărilor de capital şi crearea unei pieţe unice a serviciilor financiare. O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la 1 iulie 1990, a introdus o listă revizuită de liberalizări necondiţionate de capital în care s-au inclus noi tranzacţii şi transferuri. La 1 iulie 1990, circulaţia capitalului în Comunitatea Europeană a devenit liberă.

90

5.3. Libera circulaţie a serviciilor În ţările dezvoltate, sectorul terţiar are o importanţă din ce în ce mai mare: serviciile reprezintă aproximativ 60% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, circa 25% din volumul comerţului mondial; serviciile presupun mişcarea internaţionala a consumatorilor (ex. turişti) sau a furnizorilor de servicii (service, servicii medicale etc.); prestarea unor servicii are legătură cu investiţiile directe de capital sau/si cu regimul mobilităţii persoanelor (vize, drept de rezidenta, de lucru); unele dintre aceste servicii au constituit monopolul statului şi erau oferite de către un singur furnizor, aşa cum a fost în general cazul întreprinderilor din sectorul public (electricitate, apa, telecomunicaţii, transporturi feroviare), în absenta oricărei concurente; unele servicii au fost, şi sunt, în general, supuse unor reglementari foarte stricte, severe, datorita implicaţiilor mari pe care acestea le au asupra credibilităţii anumitor sectoare (bancar, al asigurărilor etc.); Uniunea Europeana a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrării economice şi al programului de realizare a Pieţei interne. 5.4. Libera circulaţie a persoanelor Conceptele de coeziune economica şi sociala şi de cetăţenie europeana oferă cadrul legal pentru libertatea de deplasare în oricare tara a Uniunii Europene. Rezulta. Cetăţenii pot calatori în oricare dintre tarile UE aşa cum ar calatori în propria lor tara (fără controlul paşaportului, fără declaraţie vamala sau control vamal, fără a fi nevoiţi să treacă prin biroul de imigrări.). Ei pot opta pentru a-si stabili rezidenta şi pentru a munci în oricare din tarile UE, au dreptul de a vota şi de a candida în alegerile municipale în tara în care si-au stabilit rezidenta. Interesele lor, când se afla în străinătate, sunt aparate de ambasada oricărei tari a UE. Libertatea de mişcare a persoanelor în calitate de forţă de munca şi de factor de producţie este o importantă componenta a Pieţei Interne şi se refera la libertatea de mişcare a lucratorilor, inclusiv a liber-profesioniştilor, o anumita politica a ocupării forţei de munca; calificarea profesionala, condiţiile de munca, protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de munca, libertatea de asociere, de informare, consultarea şi participarea angajaţilor la procesul de luare a deciziilor, la tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor şi la protecţia sociala.

91

În acest sens, în iunie 1985 a fost semnat acordul Schengen1, între Franţa, Germania şi BeNeLux; în 1990 a aderat şi Italia, în 1991 Spania şi Portugalia, în 1992 Grecia, apoi, Austria, Finlanda şi Danemarca. De asemenea, acest acord a fost semnat şi de o parte din statele membre AELS: Elveţia, Norvegia şi Islanda. Trei ţări nu au semnat acest acord: Marea Britanie, Irlanda şi Suedia. Conform acordului Schengen: controalele la frontierele interne ale UE sunt rărite, se înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este stabilită o politică comună pentru acordarea vizelor, este stabilită o cooperare judiciară şi vamală între statele membre. Libera circulaţie a forţei de muncă presupune 4 drepturi esenţiale: de a se prezenta la un concurs pe post în altă ţară membră a UE, de a se deplasa liber pe teritoriul altui stat membru în acest scop, de a putea rămâne pe teritoriul altui stat membru în caz de angajare, de a se putea stabili definitiv pe teritoriul altui stat membru; în ceea ce priveşte profesiile liberale, aceştia au dreptul de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre ale UE. Zona de liberă circulaţie a Uniunii Europene va fi extinsă cu încă nouă state membre în 21 decembrie 2007, când cetăţenii din Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia vor putea călători fără paşapoarte în cele 15 state existente ale spaţiului Schengen. România şi Bulgaria, care abia au aderat la Uniunea Europeană, mai au de făcut multe progrese pentru a răspunde criteriilor de securitate impuse de Uniunie, înainte de a deveni membre ale spaţiului Schengen. Cele două ţări nu vor deveni membre ale spaţiului Schengen înainte de anul 2011. Libera circulaţie a forţei de muncă permite apropierea salariilor, dar nu şi egalizarea lor. Întrebări recapitulative

1. Care sunt libertăţile de mişcare? 2. Ce este principiul recunoaşterii reciproce? 3. Care sunt barierele ce stau în calea circulaţiei produselor? 4. Care sunt barierele netarifare ce stau în calea circulaţiei produselor? 5. Ce este spaţiul Schengen? 6. Care sunt efectele migraţiei forţei de muncă asupra diferenţelor

salariale?

1 Numele Schengen vine de la un orăşel din Luxemburg unde a fost semnat acordul de înlăturare a controlului la frontierele interne ale UE.

92

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

93


CAPITOLUL 6. PIAŢA UNICĂ. POLITICILE MARII PIEŢE UNICE EUROPENE

6.1. Politicile comune

6.1.1. Politica comercială comună 6.1.2. Politica agricolă comună 6.1.3. Politica externă şi de securitate comună 6.1.4. Politica monetară comună

6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice Europene

REZUMAT Realizarea unei Uniuni Economice presupune, pe lângă elementele celorlalte etape de integrare, şi existenţa unor politici comune şi de însoţire, a căror coordonare asigură succesul Marii Pieţe. Încă de la începuturi, Uniunea Europeană a beneficiat de o politică comercială comună şi de o politică agricolă comună. Politica comercială comună este indispensabilă pentru realizarea uniunii vamale, în timp ce politica agricolă comună a constituit, încă de la început, soluţia pentru problemele alimentare la nivelul Uniunii Europene.La aceste două politici comune s-au mai adăugat Politica Externă şi de Securitate Comună, din 1993, şi politica monetară comună, devenită realitate odată cu introducerea monedei unice europene la 1 ianuarie 1999. La cele patru politici comune se adaugă politicile de însoţire. Dintre acestea, amintim politica bugetară, însărcinată cu gestionarea veniturilor şi cheltuielilor Uniunii Europene, politica concurenţei, pentru garantarea unor structuri de piaţă competitive şi descurajarea practicilor de monopol, politica industrială, îndreptată spre dezvoltarea spiritului antreprenorial şi creşterea performanţei antreprenoriale în Europa, politica socială, preocupată de asigurarea de condiţii decente pentru forţa de muncă, şi politica regională, care se concentrează pe decalajele existente între diferitele regiuni ale Uniunii Europene.

94

6.1. Politicile comune ale Marii Pieţe Unice Europene 6.1.1. Politica comercială comună Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene. Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în textul Tratatului de la Roma.

Obiective Politicii Comerciale Comune

Politica comercială comună îşi propune evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării importatoare (un tratament identic al mărfurilor la frontiera, indiferent care este ţara de intrare a respectivelor importuri), şi crearea condiţiilor pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată, în relaţiile cu ansamblul comerţului mondial (negocieri de liberalizare în cadrul GATT/OMC).

Instrumentele politicii comerciale comune Pentru realizarea obiectivelor, politica comercială comună dispune de următoarele instrumente:

- tariful vamal comun faţă de terţi; - mecanismul contingentelor de import; - restituirea taxelor antidumping (adică a taxelor aplicabile produselor

importate în UE la un preţ inferior preţului de vânzare în ţările producătoare);

- armonizarea regimurilor de sprijin acordate de către statele membre exportatorilor către ţările terţe.

Prin aplicarea tarifului vamal comun, un produs sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o singură dată, atunci când pătrunde pe teritoriul uneia dintre ţările membre ale UE. Un tarif vamal este cel mai simplu mijloc de evidenţiere şi măsurare a politicii comerciale. Tariful este o taxă care se pune cu ocazia importului unui bun. Tarifele specifice sunt puse fie sub forma unei sume fixe pe unitate de marfă importată (de exemplu, 3 $ pe barilul de petrol), fie sub forma unui procent pe valoarea bunului (de exemplu 25% asupra importului unui camion). În ambele cazuri, tariful vamal ridică preţul de livrare a bunului. Tarifele vamale sunt cele mai vechi forme de politică comercială şi au fost tradiţional utilizate ca sursă pentru venituri bugetare. De asemenea, prin intermediul taxelor vamale se realizează şi protecţia sectoarelor economice naţionale.

95

În elaborarea tarifului vamal comun (TVC), trebuia să se ţină cont şi de prevederile GATT. Conform acestora, tariful vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de cele generate de tarifele precedente ale ţărilor membre. Tratatul prevedea o regulă simplă: taxele vamale ale tarifului vamal comun se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate în cele patru teritorii vamale ale Comunităţii de origine (Germania de Vest, Franţa, Italia şi ţările Beneluxului). Tariful vamal comun elaborat iniţial a fost rezultatul unui compromis între ţările ce doreau protecţie exterioară ridicată (Franţa şi Italia), şi cele care se pronunţau pentru protecţie scăzută (Germania şi Benelux). Protecţia varia în funcţie de categoria produsului: nulă sau neglijabilă pentru materii prime (mai ales pentru cele care nu se puteau obţine în interiorul Comunităţii), moderată la produsele semifinite şi mai ridicate pentru cele finite. Rezultat al unei medii aritmetice, tariful vamal comun comporta o dispersie limitată. În prezent, în industrie, protecţia tarifară este puţin semnificativă şi este orientată îndeosebi spre produse sensibile. Media tarifară în acest sector, pentru importurile taxate, s-a stabilit în 1997 la 3,6%. În agricultură, în schimb, protecţia tarifară este puternică. Media tarifară în acest sector s-a stabilit la 20,8% în 1997. Tarifele superioare a 35% se referă la cereale, carne, produse de lapte, păsări, zahăr şi tutun. 6.1.2. Politica Agricolă Comună (PAC) Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi soluţia pentru atingerea a trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru consumatori, şi politice – garantarea securităţii alimentare. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agricultura europeană, importanţa politică a agricultorilor şi contextul internaţional Obiectivele Politicii Agricole Comune Prin Politica Agricolă Comună, ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective: 1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii; 2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin

96

ridicarea venitului individual al celor ce lucrează în agricultură; 3. stabilizarea pieţelor agricole europene; 4. garantarea securităţii în aprovizionare; 5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile Politicii Agricole Comune

Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei principii esenţiale: unicitatea pieţei, preferinţa comunitarã şi solidaritatea financiarã şi politica structurală.Unicitatea pieţei: Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar, precum şi unicitatea preţurilor pe întreg teritoriul Uniunii. Pentru realizarea acestui principiu este necesară utilizatea aceloraşi mijloace şi mecanisme peste tot în UE.

Preferinţa comunitară: Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Acest principiu este destinat să stimuleze comerţul intracomunitar,descurajând importurile de produse agricole de provenienţă din exteriorul UE. Produsele agricole ale UE vor fi preferate altor produse, iar preţul va fi mai avantajos decât cel al produselor importate. De asemenea, produsele de pe piaţa internă vor fi protejate de produsele cu preţuri mai mici, importate din terţe ţări. Instrumentele caracteristice sunt prevalările pentru importurile de produse agricole din exteriorul UE şi restituirile pentru sprijinirea exporturilor de produse europene în restul lumii. Solidaritatea financiară: Considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor aferente. Statele membre sunt obligate să finanţeze susţinerea pieţelor (garantarea preţurilor şi exportul cantităţilor excedentare).

Evoluţia agriculturii europene şi reforma PAC

Începând cu anii ´60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde care afectează atât sistemele de cultură cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea industrială şi ridicarea generală a nivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturii vest-europene a avut-o Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţie eficientă, un instrument de modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în condiţiile economico-sociale ale anilor ´60. Europa a trecut de la penurie la autosatisfacere şi surplus agricol, de la situaţia de importatoare netă la cea de exportatoare pentru majoritatea produselor agricole temperate; este în prezent

97

cel mai mare importator şi al doilea exportator mondial, având una din agriculturile de mare randament.

Dar, anii `80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor de finanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor şi fără reducerea inegalităţilor de venituri, exod rural ridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate pe fondul lipsei unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil, dat de presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.

Reforma PAC, solicitată încă din 1968, este acceptată într-o manieră globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă, PAC renunţă la mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al politicii agricole axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât principiile esenţiale, cât şi Organizaţiile Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental doar un număr restrâns de produse de mare cultură: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi carne de vită.

Se impune deci, o politică de preţuri „prudentă” dar, mai ales, o reformă fundamentală a structurilor agricole concepută într-un cadru mai larg decât cel al politicii agricole.

Reforma din mai ´92 a cuprins măsuri vizând apropierea preţurilor europene de ele mondiale pentru marile producţii (cereale, oleaginoase, carne bovină, produse lactate), reducerea excedentelor, diminuarea rolului politicii de garantare a preţurilor în favoarea plăţilor compensatorii, favorizarea exploataţiilor de mică dimensiune. În completarea măsurilor cu acţiune asupra organizaţiilor comune de piaţă, reforma a stabilit măsuri structurale pentru sprijinul împăduririi, al pensionării timpurii şi pentru protecţia mediului.

Obiectivul principal l-a constituit reducerea preţurilor garantate în scopul corelării lor cu preţurile mondiale şi diminuării excedentelor. Pentru a nu afecta veniturile agricultorilor, reducerile de preţ sunt compensate printr-un sistem de subvenţii directe. În principiu, scăderea preţurilor ar fi antrenat un proces de concentrare a exploataţiilor însoţit de un puternic exod rural. În scopul menţinerii exploataţiilor de dimensiune mică şi mijlocie şi a evitării depopulării mediului rural, reforma a prevăzut acordarea compensaţiilor indiferent de nivelul productiv, pe hectar sau pe suprafaţa exploataţiei.

Dincolo însă de efectele economico-sociale ale reformei – extrem de controversată, reforma PAC a însemnat mai ales un succes politic pentru UE, care a demonstrat încă o dată capacitatea de a inova şi de a depăşi divergenţele de interese. emnificaţia politică este evidentă: problemele cele mai dificile pot fi rezolvate fără a pune în discuţie principiile de bază ale integrării.

98

Problemele întâlnite în agricultura europeană, şi deci necesitatea reformării PAC decurg din excedentele la care a contribuit PAC, în mare măsură, prin sistemul preţurilor garantate; costul bugetar excesiv al PAC, datorat supraproducţiei; diminuarea veniturilor agricultorilor după 1973, pe fondul accentuãrii disparitãtilor; exodul rural; accentuarea decalajelor, prin concentrarea producţiei în lipsa unei politici structurale eficace; presiunile externe exercitate de la debutul PAC, dar care au devenit efectiv un determinant al reformei datorită negocierilor rundei Uruguay.

Sistemul preţului european. Preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag În cadrul politicii agricole comune preţurile agricole sunt fixate deasupra preturilor pietelor mondiale şi o subvenţie la export permite a se debarasa de surplusul care rezultă.

Preţul indicativ (preţ de bază, preţ de orientare) este preţul pe care Consiliul urmăreşte să-l obţină producătorul în medie pe întreaga campanie agricolă. Preţul de piaţă care rezultă din jocul liber al cererii şi ofertei, evoluează deasupra sau dedesubtul preţului indicativ.

Preţul de intervenţie este preţul plafon de la care plecînd, organismele de intervenţie care depind de FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garantare a Producţiei Agricole) cumpără produse agricole pentru a le menţine cursul. Acesta este preţul cel mai important deoarece în jurul lui este organizat întregul sistem comunitar. El protejează agricultura contra prăbuşirilor de preţ datorită mecanismelor de intervenţie. Uniunea deţinătoarea stocurilor are obligaţia de a le plasa îndată ce conjunctura devine mai favorabilă pe piaţa europeană sau pe piaţa mondială. Existenţa preţului comunitar mai ridicat decât cel mondial necesită vărsămintele de restituire la export care completeză pentru exportator diferenţa între cele două preţuri. Vânzările Comunităţii Europene pe piaţa mondială sunt deci subvenţionate. Ciclul Uruguay a programat reducerea restituirilor până în anul 2000.

Preţul prag a jucat, până la eliminarea lui, în 1995, rolul unui preţ minim de import determinat astfel ca nici un produs provenit din ţările terţe să nu poată fi vândut pe piaţa comunitară la un preţ inferior preţului indicativ. Diferenţa între cursul mondial, aproape tot timpul inferior, şi preţul prag permitea perceperea prelevărilor variabile. Preţul prag a instaurat preferinţa comunitară, adică protecţia pieţei de la dispariţia sa, prelevările variabile au fost înlocuite cu taxe vamale fixe care au fost diminuate până în cursul anului 2000. În cadrul politicii agricole comune preţurile agricole sunt fixate deasupra

99

pieţelor mondiale şi o subvenţie la export permite a se debarasa de surplusul care rezultă.

Politica agricolă intra-comunitară este tratată cu prioritate (preţurile produselor agricole în Uniunea Europeană sunt, în general, mai ridicate decât preţurile mondiale, iar prin Politica Agricolă Comună se protejează piaţa internă de importuri ieftine şi de fluctuaţiile pieţei mondiale printr-un sistem de taxe de import). Pentru facilitare, exporturilor prin PAC se acordă restituiri la export pentru a compensa diferenţa dintre preţul mondial şi preţul intern.

6.1.3. Politica externă şi de securitate comună Politica externă şi de securitate comună a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Conform Tratatului, „Uniunea defineşte şi aplică o Politică Externă şi de Securitate Comună” acoperind toate domeniile. Obiectivele PESC sunt: apărarea valorilor comune, apărarea intereselor fundamentale, apărarea independenţei, apărarea integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, întărirea securităţii Uniunii, menţinerea păcii, întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, apărarea frontierelor exterioare, promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Statele membre s-au angajat să sprijine activ şi fără rezerve PESC al UE în spiritul loialităţii şi al solidarităţii mutuale. Ele au acceptat să se abţină de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să dăuneze eficacităţii acesteia în calitate de forţă coerentă în relaţiile internaţionale.

Pentru a atinge aceste obiective, statele membre au instaurat o cooperare sistematică: ele se informează şi se pun de acord asupra tuturor problemelor de politică externă şi de securitate prezentând un interes general, definesc împreună principiile şi orientările generale ale PESC. Atunci când se dovedeşte necesar ele adoptă, în sânul Consiliului, „poziţii comune” cărora fiecare stat trebuie să li se conformeze şi care sunt apoi apărate în organizaţiile internaţionale.

De asemenea, Consiliul European poate să dea orientările generale pentru a urmări „acţiunile comune” cu titlul de PESC.

Este necesar totuşi să se precizeze că PESC constituie o politică „comună” dar nu unică; fiecare stat membru are un anumit nivel de iniţiativă proprie în ceea ce priveşte PESC.

100

6.1.4. Politica monetară comună Cu începere din ianuarie 1999, Banca Central Europeană (BCE) a

definit o politică monetară unică pentru toate ţările zonei Euro. Această politică este pusă în practică de către băncile centrale naţionale. Strict independent, BCE urmăreşte un obiectiv principal de stabilitate a preţurilor.

Politica monetară a fost prevăzută ca o politică unică în Tratatul de la Maastricht. Astfel, până în prezent, monedele naţionale a 16 state membre au fost înlocuite cu moneda unică europeană Euro (€). Prin urmare, o politică monetară unică este absolut necesară pentru gestionarea lui euro. De ce a fost necesară o unificare monetară în cadrul Uniunii Europene? Pentru ca Marea Piaţă să funcţioneze corect, este necesară o anumită stabilitate a cursurilor de schimb. Într-o piaţă mare, existenţa mai multor monede determină apariţia de bariere în calea schimburilor comerciale. Cu cât monedele sunt mai instabile, cu atât barierele sunt mai puternice. O puternică variaţe a cursurilor de schimb afectează deciziile de producţie, de investiţie, de consum ale diferiţilor participanţi la viaţa economică. Aceeaşi variaţie a cursurilor de schimb poate conduce la decizii nesatisfăcătoare şi poate antrena alocaţii necorespunzătoare ale resurselor. Stabilitatea monetară este deci complementul necesar al pieţei unice. Ea poate fi realizată doar prin introducerea unei monede unice, gestionată cu ajutorul unei politici monetare unice. Acest aspect, al unificării monetare europene, va fi prezentat şi dezbătut pe larg în capitolul următor. 6.2. Politicile de însoţire ale Marii Pieţe Unice Europene 6.2.1. Politica bugetară

Până în 1970 bugetul european era alimentat din contribuţiile statelor

membre, acest sistem fiind înlocuit de regimul resurselor proprii prin decizia din 21 aprilie 1970, decizie ce va fi înnoită în 1988, 1994 şi septembrie 2000.

O dată cu creşterea responsabilităţilor bugetare ale Parlamentului, puterea bugetară este partajată actualmente între Consiliu şi Parlament, acesta din urmă având ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile bugetare neobligatorii, poate respinge bugetul şi poate accepta modul de execuţie al acestuia. Principiile bugetare Există 5 principii ce stau la baza procedurii bugetare:

101

a) principiul unicităţii conform căruia ansamblul veniturilor şi cheltuielilor trebuie să se regăsească într-un singur document bugetar pentru o cât mai eficientă utilizare a resurselor bugetare. b) principiul universalităţii potrivit căruia bugetul trebuie să finanţeze toate cheltuielile, fără deosebire. Exista totuşi 2 reguli caracteristice dreptului bugetar : regula non-afectării (încasările bugetare nu trebuie să fie afectate de anumite cheltuieli precise deşi sunt admise excepţii pentru programe de cercetare) şi cea a non-contradicţiei (nu sunt acceptate micşorări ale încasărilor sau cheltuielilor). c) principiul anualităţii conform căruia bugetul se stabileşte anual, pentru fiecare acţiune bugetară. Uneori sunt necesare acţiuni plurianuale când se face apel la credite disociate, şi anume la credite de angajament (costul total al obligaţiilor juridice ce depăşesc anul în curs) şi credite de plăţi (cheltuielile provenite din angajamentele contractate în acel an sau în anul anterior). Sunt posibile derogări de la acest principiu prin sistemul reportărilor de credite pentru încasări, credite disociate sau chiar şi în mod excepţional pentru credite neutilizate ce sunt de obicei anulate. d) principiul echilibrului ce stabileşte faptul că bugetul comporta acelaşi nivel, la echilibru perfect între încasări şi cheltuieli. Comunitatea nu poate recurge la împrumuturi pentru a-şi acoperi cheltuielile. Totuşi exista situaţii când soldul este fie excedentar (mai des) fie deficitar. În acest scop s-a instaurat un sistem numit „rezerva negativă”, o anticipare de economii ce se vor realiza pe parcursul unui an bugetar, fără a se identifica sursele în momentul votării bugetului. e) principiul specializării conform căruia fiecare credit sau încasare trebuie sa aibă un scop precis pentru a se evita confuzii între diferite credite.

Structura bugetului UE După primii 12 ani ai existenţei CEE când bugetul era constituit din contribuţiile statelor membre, în 1970 se adopta sistemul „resurselor proprii” stabilit de Consiliul de Miniştrii de la Luxemburg cu 2 elemente : - taxele vamale asupra bunurilor importate din afara UE - prelevări variabile la importul produselor agricole, înlocuite cu taxele vamale de la 1 iulie 1995. În 1979 a fost inclusă o a 3-a resursă : resursa TVA colectată în fiecare din statele membre pe baza unei taxe aplicate TVA-ului încasat de fiecare stat membru.

Sistemul se dovedeşte ineficient pentru că reducerea taxelor vamale în urma negocierilor GATT a dus la resurse scăzute iar veniturile provenind din TVA au stagnat.

102

Criza bugetară ce a urmat a dus la un nou sistem (1986), bazat pe creşterea pragului TVA de la 1% la 1,4%. O altă soluţie va fi propusă prin intermediul pachetului Delors (1988), ce introduce o a 4-a resursă, variabilă, în funcţie de posibilităţile fiecărei ţări pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Se încearcă astfel un sistem de taxare progresist, prin corelarea contribuţiei fiecărui stat membru cu nivelul său de prosperitate.

Astfel bugetul este alcătuit din :

• taxe vamale la import: mărimea încasarilor s-a diminuat treptat, ca urmare a liberalizărilor comerciale;

• prelevări la importul de produse agricole: o dată cu creşterea gradului de acoperire a necesarului de produse agricole din producţie proprie, s-au redus importurile de produse agricole şi încasarile din aceste taxe;

• un anumit procent din TVA, fixat pentru fiecare an (1%, iniţial, urcat la 1,4%, în 1986, revenit la maximum 1% din 1993, 1,27% în 1999, 1% în 2006); baza de calcul a contribuţiei TVA s-a limitat la maximum 55% din PNB;

• 1,2% din PNB al fiecărui stat membru (din 1988) – resursă complementară

În ceea ce priveşte cheltuielile, acestea sunt grupate astfel:

a. Cheltuieli administrative: în cadrul bugetului comunitar acestea sunt grupate în 6 secţiuni, şi anume Parlamentul European I, Consiliul II, Comisia III, Curtea de Justiţie IV, Curtea de Conturi V, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor VI.

b. Cheltuieli de finanţare a politicilor comunitare: agricultura (peste 50% din bugetul UE); fondurile structurale şi acţiunile regionale (peste 30% din bugetul UE); educaţie, tineret, cultură, aspecte sociale, sănătate publică; energie, securitate nucleară, mediu; cheltuieli cu Piaţa Internă; cercetare şi dezvoltare; acţiuni externe (ajutoare de preaderare, acţiuni umanitare, etc.); politica externă şi de securitate comună.

Procedura bugetara anuală. Etape Instituţiile comunitare implicate în adoptarea şi executarea bugetului

european sunt Comisia, Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European. Procesul începe la Comisie care stabileşte o schiţă bugetara

preliminară pe baza cheltuielilor estimative ale diferitelor instituţii comunitare (1 iulie). Schiţa este prezentată Consiliului, care stabileşte forma în care aceasta va merge la Parlament (începutul lunii octombrie). Acesta îi propune eventuale

103

amendamente (drept dobândit în 1975) după care, modificată, schiţa se returnează Consiliului pentru o a 2-a citire (în 45 de zile). În acest stadiu, Consiliul trebuie să adopte sau să respingă cu majoritate calificată modificările Parlamentului (în 15 zile). Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de Parlament, se va stabili nivelul cheltuielilor obligatorii, astfel că Parlamentului îi revine sarcina la a 2-a citire să se concentreze pe cheltuielile neobligatorii. Daca PE nu respinge întregul buget, preşedintele PE declară bugetul adoptat. Cadrul financiar al UE

Începând din anii ’80, necesitatea unui nou cadru financiar a devenit tot mai evidentă. Sistemul finanţării prin resurse proprii se dovedea tot mai ineficient, cheltuielile depăşind tot mai mult resursele proprii, lucru mascat prin artificii contabile şi ulterior prin avansuri rambursabile ale statelor membre. În 1985, acest sistem dovedit ineficient a fost înlocuit de contribuţiile bugetare nationale. Cauzele crizei financiare au fost numeroase: de la creşterea cheltuielilor comunitare, în special agricole, la dezvoltarea fondurilor structurale, introducerea de noi programe, un nivel redus de taxe vamale, a volumului prelevărilor din import. Procedura bugetară se dovedea inadecvată şi crea tensiuni accentuate în desfăşurarea procesului.

Ca soluţie, Parlamentul, Comisia şi Consiliul UE adoptă un Acord Interinstitutional care introduce noţiunea de perspective financiare ce trebuiau să anticipeze marile priorităţi bugetare, dar având totuşi plafonare limitativă. Astfel, se garantează o analiză transparentă şi precisă a totalităţii acţiunilor comunitare, iar repartizarea cheltuielilor din buget pe rubrici evidenţiază marile priorităţi politice pentru perioada respectivă.

Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod constant, pe măsură ce au apărut noi priorităţi. Fondul de coeziune spre exemplu, creşte de la 1500 ECU în 1993 la 2600 ECU în 1999. State membre precum Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda sunt cele mai mari beneficiare ale acestui fond pentru finanţarea unor proiecte de infrastructură. O altă categorie ce beneficiază de fonduri din ce în ce mai mari este cea a ajutorului pentru aderare pentru care suma creşte constant.

Bugetul total al Uniunii pentru perioada 2007-2013 va fi de 862,4 miliarde de euro. Din acestea, 29,2 miliarde de euro vor fi disponibile pentru România în primii şapte ani dupa aderare putând fi accesate doar pe baza unor proiecte bine făcute, fiind destinate pentru proiecte de dezvoltare rurală şi infrastructură.

104

Concluzii

Politica bugetară este un domeniu în care controversele vor exista întotdeauna. În perspectivă, principala problemă cu care se va confrunta UE în plan bugetar este găsirea unei soluţii viabile financiar odată cu lărgirea către Est. Un număr mai mare de membrii implică o procedură bugetară mai complicată, un nivel bugetar general mai scăzut datorat concentrării creditelor înspre noii membrii. Rămâne de văzut cum va face faţă UE acestei noi provocări, deşi persistă întrebarea dacă, pe lângă dezavantajele imediate, vor exista şi avantaje pe termen lung la întregul nivel comunitar.

6.2.2. Politica concurenţei

În general, principalul scop al politicii concurenţei este acela de a proteja mecanismele pieţei, promovând structurile de piaţă competitive, amplificând astfel atât eficienţa economiei ca întreg, cât şi bunăstarea consumatorului.

Raţiunea de a fi a politicii concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să îi asigure o evoluţie corespunzătoare.

În Comunitatea Europeană, regulile competiţiei au mai fost introduse şi prin Tratatul Comunităţii Economice Europene, din 1957, dar din motive diferite. În acest caz, regulile competiţiei au servit mai ales pentru a se asigura ca restricţiile de comerţ dintre statele membre (barierele tarifare şi non-tarifare) pe care guvernele acestor state au decis să le înlăture, nu vor fi înlocuite de carteluri formate prin înţelegeri pe linie naţională.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în 3 categorii:

1. Politica concurenţei trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (controlul concentrărilor).

2. Politica concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuzul de poziţie dominantă). Se interzic de asemenea acordurile şi practicile restrictive între întreprinderi

3. Politica concurenţei trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei (ajutoarele de stat). Conform Tratatului de la Maastricht, „Concurenţa la nivelul Pieţei

Comune nu trebuie să fie distorsionată”.

105

1. Controlul concentrărilor În cazul unei concentrări, structura internă a întreprinderilor se

modifică, iar raporturile de proprietate se modifică. Concentrările pot îmbrăca forme precum fuziunile, participările, întreprinderile comune.

2. Abuzul de poziţie dominantă Orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi în

poziţie dominantă pe piaţă comună este interzisă. Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin comportamentul său, o firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă pe piaţă.

3. Ajutoarele de stat Ajutoarele de stat sau persistenţa monopolurilor în favoarea

întreprinderilor publice sau private care beneficiază de avantaje privilegiate deformează concurenţa. Există doar trei situaţii când aceste ajutoare pot fi acordate:

- ajutoare cu caracter social, acordate consumatorilor individuali; - ajutoare pentru remedierea pagubelor provocate de calamităţi naturale

sau evenimente excepţionale; - ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania, după reunificarea

ţării. În cazul României, de exemplu, ajutoarele acordate marilor combinate

au constituit un motiv de încetinire a negocierilor de aderare.

Exemplu în cazul concentrărilor: firma CONTINENTAL CAN

Firma americană CONTINENTAL CAN, prin intermediul unei filiale din Belgia, a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni al unei firme belgiene şi al unei firme germane, ambele producătoare de ambalaje metalice şi de capace de borcane.

Prin urmare, în partea de nord-est a Pieţei comune nu mai exista concurenţă pentru astfel de produse.

Comisia Europeană a intervenit (1973) şi a interzis achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni de către o întreprindere din acelaşi sector de activitate, dacă această concentrare influenţează semnificativ libera concurenţă (dacă întreprinderile care mai rămân devin dependente de întreprinderea dominantă). Exemplu de comportament abuziv: firma COMMERCIAL SOLVENTS CORPORATION (CSC)

Firma americană COMMERCIAL SOLVENTS CORPORATION (CSC) deţinea monopolul, pe plan mondial, pentru fabricarea şi vânzarea unor produse chimice, necesare pentru fabricarea de medicamente folosite în tratarea

106

tuberculozei. CSC livra acest produs în Piaţa Comună prin intermediul filialelor sale. În Italia, filiala se numea Instituta Chemico Terapico Italiano (ICI). Filiala italiană ICI vindea apoi produsul producătorilor de medicamente, printre care şi firma italiană ZOJA, unul dintre cei mai importanţi producători din comunitate.

Grupul american CSC a încercat, prin intermediul filialei ICI, să absoarbă firma ZOJA. Operaţiunea a eşuat. Grupul american şi-a însărcinat filiala ICI să producă medicamentul respectiv, şi să nu mai aprovizioneze firma ZOJA cu substanţa respectivă. De asemenea, grupul american a luat măsuri pentru ca firma ZOJA să nu se poată aproviziona din altă parte (nici din altă ţară membră, nici dintr-o ţară terţă). Este vorba de o tentativă de ştrangulare a unui client care doreşte să rămână independent. Comisia Europeană a impus grupului american obligaţia de a relua furnizarea de materii prime firmei ZOJA (1970).

Exemplu de acorduri restrictive între întreprinderi: cazul GRUNDIG / COSTEN

Fabricantul german de televizoare, GRUNDIG, a încheiat un acord cu un concesionar francez, CONSTEN, prin care acesta din urmă beneficia de o protecţie teritorială absolută. Firma GRUNDIG nu livra aparate în Franţa decât prin concesionarul CONSTEN, şi a interzis reexporturile din celelalte ţări către Franţa. Astfel, orice televizor GRUNDIG trebuia, în mod obligatoriu, să treacă prin firma CONSTEN.

Prin urmare, televizoarele GRUNDIG erau cu 30-40% mai scumpe în Franţa decât în Germania.

Curtea de Justiţie a condamnat această situaţie şi a interzis, ulterior, protecţia teritorială absolută cu ajutorul contractelor de vânzare exclusivă (1964). 6.2.3. Politica Industrială Nu apare în Tratatul de la Roma. Prima încercare de formulare a unei politici industriale în UE a avut loc în 1970.

Scopul politicii industriale este cresterea performantei antreprenoriale în Europa. De ce este nevoie de intervenţie în industrie? Pentru a corecta imperfecţiunile pieţei, pentru a elabora strategii de dezvoltare pe termen lung, peste ceea ce este posibil la nivelul unei firme, pentru depăşirea anumitor situaţii de criză, pentru crearea cadrului favorabil concurenţei, care să duca la o mai bună alocare a resurselor, pentru sprijinirea dezvoltării industriilor „începătoare”, pâna în faza în care acestea devin autosustenabile, şi să ajute competitivitatea externă a celor mai „de viitor” produse. Rezultă că intervenţia

107

trebuie să fie selectivă, pentru promovarea, prin instrumente specifice, dezvoltării infrastructurii, educaţiei, calificării, şi cercetării stiintifico – tehnologice, pentru facilitarea ajustării structurale.

6.2.4. Politica socială Obiectivele se referă la: promovarea ocupării forţei de muncă;

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă; protecţie socială corespunzătoare; asigurarea unui dialog între angajati şi angajatori; dezvoltarea resurselor umane în vederea obţinerii şi menţinerii unei rate înalte de ocupare a forţei de muncă; combaterea excluderii sociale. Ocuparea forţei de muncă

La Consiliul European de la Essen (1995) au fost identificate cinci domenii prioritare de actiune pentru ocuparea forţei de muncă: promovarea investiţiilor în învăţământul profesional, reducerea costurilor indirecte ale forţei de muncă, creşterea economică bazată pe ocuparea intensivă a forţei de muncă, creşterea eficienţei utilizării forţei de muncă, întărirea măsurilor de ajutorare a grupurilor expuse riscului excluderii de pe piaţa muncii.

Guvernele statelor membre au hotarât să sprijine dezvoltarea unei strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea forţei de muncă. Dezvoltarea strategiei se bazează pe:

- luarea în considerare a ocupării forţei de muncă în formularea şi implementarea politicilor şi activităţilor la nivelul Comunităţii;

- introducerea la nivelul Comunităţii a mecanismelor de coordonare, cum ar fi: un raport anual comun al Consiliului şi al Comisiei privind ocuparea forţei de muncă, pe baza căruia Consiliul European să adopte concluzii; adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei, a unor linii directoare privind ocuparea forţei de muncă şi care să ia în considerare politica economică; un sistem de monitorizare privind implementarea liniilor directoare, din care să poată fi făcute recomandări statelor membre asupra politicilor privind ocuparea forţei de muncă; crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de muncă care să promoveze coordonarea politicilor statelor membre privind ocuparea forţei de muncă şi piaţa muncii, şi care să formuleze opinii pertinente faţă de aceste subiecte; adoptarea de către Consiliu a unor măsuri de încurajare, sub forma unor proiecte pilot.

La Consiliul European extraordinar de la Luxemburg din 1997 au fost adoptate liniile directoare ale politicii în domeniul ocupării forţei de muncă:

- îmbunătăţirea măsurilor şi acţiunilor de ocupare a forţei de muncă. Dintre aceste măsuri se pot enumera cele referitoare la: ajutorarea tineretului şi a adulţilor ce nu au avut un loc de muncă în ultimele luni

108

prin programe de formare; revizuirea sistemelor de asistenţă prin care şomerii să poată accede la un loc de muncă sau la un curs de formare profesională; revizuirea sistemelor de învăţământ, care să ducă la reducerea numărului de tineri ce părăsesc şcoala şi introducerea de programe şcolare care să fie în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii.

- dezvoltarea spiritului antreprenorial. În acest sens, statele membre au fost chemate să adopte o legislaţie clară, stabilă şi previzibilă pentru crearea de noi afaceri, să reducă barierele administrative pentru întreprinderile mici şi mijlocii. De asemenea, au fost chemate să ia masuri în vederea reducerii impozitării forţei de muncă, în special a celei necalificate, şi a reducerii cotelor de TVA aplicate serviciilor ce folosesc munca intensivă.

- încurajarea adaptabilităţii în afaceri. Partenerii sociali negociază acorduri care să ducă la modernizarea organizării muncii prin care să se ajungă la un echilibru între flexibilitate şi securitate, cum ar fi: numărul anual de zile de muncă, extinderea sistemului timpului parţial de muncă sau a muncii cu jumătate de normă, reducerea numărului de ore de muncă. Statele membre iau în considerare posibilitatea includerii în legislaţie a unor tipuri de contracte flexibile care să diversifice formele de ocupare a forţei de muncă.

- întărirea politicilor privind şansele egale. Prin aceste politici, statele membre urmăresc să reducă diferenţa dintre ratele de angajare dintre bărbaţi şi femei, încurajând angajarea femeilor.De asemenea, sunt puse în aplicare măsuri care au în vedere îmbunătăţirea relaţiilor dintre viaţa de familie şi muncă, cum ar fi: întreruperea temporară a muncii, acordarea de concedii pentru îngrijirea copiilor, contracte de muncă cu durata fracţionată. Protecţia socială

Sistemele de securitate socială din statele membre nu au la bază acelaşi model, date fiind tradiţia, istoria şi cultura specifice fiecărei ţări. Din acest motiv, nu se poate vorbi de armonizarea acestor sisteme, dar trebuie avute în vedere măsuri şi acţiuni care să nu aducă prejudicii drepturilor fundamentale, în special a liberei circulaţii a persoanelor, şi la agravarea disparităţilor regionale. Acestea au fost motivele lansării, în anul 1990, a programului „MISEP”, ce are ca obiectiv promovarea schimburilor de informaţii privind sistemele şi politicile de protecţie socială din statele membre.

Chiar dacă politica privind protecţia socială este responsabilitatea fiecărui stat, Comisia a considerat că poate veni în ajutor, prin promovarea unor măsuri de cooperare şi acţiuni comune. Astfel, în 1995 a fost lansată

109

„Comunicarea privind viitorul protecţiei sociale”, ce propune un cadru european de dezbatere a acestui domeniu. Drept urmare, în 1997, comunicarea „Modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale în Uniunea Europeană” prezintă propuneri specifice de sprijin la nivel european. La baza comunicatului stă conceptul prin care protecţia sociala trebuie privită ca un factor productiv şi cel privind întarirea legaturilor dintre protecţia sociala şi politica de ocupare a fortei de munca. În 1998 este publicat „Raportul privind protecţia sociala în Europa” (1997) în care sunt revăzute măsurile adoptate de statele membre şi analizate tendinţele sistemelor de protecţie socială.

Egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, lupta împotriva rasismului şi xenofobiei sunt alte priorităţi ale politicii sociale.

6.2.5. Politica regională Problemele regionale cu care se confruntă Uniunea Europeană se referă în principal la: disparităţi în privinţa nivelului venitului, a ratelor de creştere economică, a producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă. Cauzele acestor disparităţi sunt resursele insuficiente, mai ales de capital; nivelul de educaţie a forţei de muncă – neadecvat; structura economică a regiunii; mobilitate redusă. Teoretic – dezvoltarea regională ar trebui, prin alocarea factorilor de producţie pe criterii de piaţă, să tindă spre dispariţia inegalităţilor. Practic însă, mobilitatea deplină a factorilor de producţie nu se realizează, iar noile industrii sunt atrase de existenţa infrastructurii şi a serviciilor necesare. Apar „poli de dezvoltare”. Integrarea economică poate încuraja orientarea noilor industrii spre zone cu infrastructură superioară, costuri mai mici ale transporturilor şi forţă de muncă înalt calificată; regiuni care au fost prospere în afara uniunii, pot deveni regiuni înapoiate în cadrul uniunii.

Forme de intervenţii

Există următoarele trei forme de intervenţie: asistenţa din partea guvernelor/organismelor comunitare prin donaţii directe, scutiri de impozite, credite subventionate; cheltuieli publice pentru infrastructură; descurajarea concentrării şi stimularea investiţiilor în regiunile defavorizate. Tratatul de la Roma nu se referea în mod expres la problemele economice regionale. Raportul Werner din 1970 se referea la politicile regionale şi structurale. Din 1975, există un Fond European pentru Dezvoltare Regionala (FEDER), care împreună cu Fondul Social şi cu Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă – FEOGA – fonduri cu finalitate structurala – au promovat o mai bună finanţare a dezvoltării regionale. Care regiuni sunt eligibile pentru a beneficia de programe de finanţare-dezvoltare?

110

Criterii de eligibilitate:

Următoarele trei criterii sunt aplicate, pentru ca o regiune să beneficieze de fonduri comunitare: Criteriu strict: Puterea de cumparăre standard trebuie să fie sub 75% din media comunitară pentru trei ani consecutivi;grad de dependenţă peste medie faţă de agricultură sau de industriile în declin; rată ridicată a şomajului, în special structural, şi migraţiei: rata şomajului să fie mai ridicată decât media comunitară, iar ocuparea în industrie să fie în declin şi un venit scăzut din agricultură.

Obiectivele politicii regionale Conform Comisiei Europene, obiectivele politicii regionale constau în dezvoltare şi ajustare structurală în regiunile rămase în urmă, inclusiv facilitarea schimbărilor structurale; conversia regiunilor afectate de declin industrial; combaterea şomajului de durată; schimbarea structurilor agricole şi dezvoltarea zonelor rurale; susţinerea regiunilor cu foarte slabă densitate a populaţiei (zonele nordice). Rezultate obţinute S-a putut constata că disparităţile regionale nu au dispărut, deoarece apar mereu probleme noi (de exemplu, noile landuri ale Germaniei; dezvoltare regională plus problemele de mediu). S-a modificat ierarhia statelor sub aspectul venitului/locuitor şi s-au îngustat disparităţile, la acest nivel: Luxemburg – poziţie consolidată în vârful listei; progres mare în cazul Irlandei, Spaniei; progres important în cazul Greciei şi Portugaliei; reducere de venit/locuitor în cazul Germaniei (din cauza reunificării), dar şi al Suediei şi Finlandei; venituri mai mari pentru anumite regiuni, ca urmare a apariţiei unor surse noi de venit (Groningen: Nord-Estul Olandei; Aberdeen, în Estul Scoţiei). Gradul de ocupare a forţei de muncă a crescut semnificativ în Irlanda, Olanda şi Marea Britanie. Există însă şi regiuni în cadrul ţărilor dezvoltate cu o rată ridicată a şomajului: Andaluzia, în Spania. Politica regională nu a fost suficient de eficientă deoarece, pe de o parte, bugetul comunitar nu este suficient de mare pentru amploarea nevoilor şi nici suficient de redistributiv, iar, pe de altă parte, s-a practicat şi o anumită fărâmiţare a fondurilor. Trebuie stimulată dezvoltarea regiunilor pe baza de profitabilitate: investiţii internaţionale, inclusiv ale UE. Precondiţii: existenţa infrastructurii, problemele de mediu; stabilitate politică.

111

Întrebări recapitulative

1. Ce este politica comercială comună? 2. Care este instrumentul politicii comerciale

comune? 3. Ce este politica agricolă comună? 4. Care sunt principalele probleme întâlnite în

agricultura europeană? 5. Care sunt cele 4 resurse ale bugetului

european? 6. Cum este cheltuit bugetul european? 7. Care sunt problemele regionale cu care se

confruntă Uniunea Europeană?

112

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

113


CAPITOLUL 7. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ. CONSTRUCŢIA EUROPEI MONETARE

7.1. Sistemul de la Bretton Woods 7.2. Primii paşi în construcţia monetară europeană 7.3. Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

REZUMAT

De-a lungul timpului, au existat numeroase preocupări pentru o unificare monetară în Europa, fiecare înregistrând succese sau eşecuri. Încercarea de introducere a unei monede comune nu este deci o noutate. De altfel, şarpele monetar şi apoi sistemul monetar european reprezintă dovezi în acest sens. Ideea unei monede unice a apărut în contextul creşterii economice de la sfârşitul anilor 80, o dovedesc şi vestitele şi controversatele criterii de la Maastricht, „croite” după realităţile economice ale acelor ani. Între timp însă, Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european, precum şi o perioadă de declin economic. Proiectul monedei unice a devenit realitate abia la 1 ianuarie 1999. Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost în totalitate respectate de ţările din zona euro, care şi în prezent înregistrează dificultăţi în ceea ce priveşte criteriile bugetare. În acelaşi timp, noii membrii ai Uniunii Europene se pregătesc, fiecare în propriul ritm, pentru adoptarea monedei unice.

114

7.1. Sistemul de la Bretton Woods Apariţia sistemului de la Bretton Woods La sfârşitul celui de al doilea război mondial, sistemul de la Bretton Woods, stabilit în iulie 1944, a stabilit următoarele axe principale: sistem de schimburi fixe, dar ajustabile, între monedele diferitelor ţări; fiecare ţară stabileşte valoarea externă a monedei sale în aur şi în funcţie de dolar; valoarea dolarului este stabilită în aur; marjele de fluctuaţie a monedelor în raport cu dolarul sunt de ± 1%; pot avea loc realinieri, în caz de dezechilibru fundamental al balanţei de plăţi. Au fost create următoarele organisme internaţionale: Fondul Monetar Internaţional, pentru supravegherea sistemului monetar internaţional, şi Banca Mondială, pentru reconstrucţie şi dezvoltare. În 1948, Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică a fost înfiinţată, pentru a gira planul Marshall şi Uniunea de Plăţi Europeană. Sfârşitul sistemului de la Bretton Woods În anii ’60, ca urmare a războiului din Vietnam, americanii au adoptat o politică inflaţionistă, pentru a finanţa acest război. Dolarul american se depreciază, încrederea în moneda americană scade. În august 1971, SUA suspendă convertibilitatea în aur a dolarului, lucru ce consfinţeşte prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods.

7.2. Primii paşi în construcţia monetară europeană 7.2.1. Raportul Werner În 1970, raportul Werner schiţează un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980. În acest scop, următoarele axe de acţiune au fost trasate: convertibilitatea monedelor; diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb, până la fixitatea irevocabilă a parităţilor; liberalizarea mişcărilor de capital. Această încercare de uniune monetară nu a putut însă fi pusă în practică, deoarece se baza pe sistemul de la Bretton Woods, care se prăbuşeşte în 1971.

7.2.2. Şarpele monetar european După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, marjele de fluctuaţii ale monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la ± 1% la ± 2,25%. Aceasta înseamnă că două ţări europene pot avea o marjă maximă de 9% (± 4,5% între ele). Considerând acest interval prea mare, şi dorind să se protejeze împotriva variaţiilor dolarului, cele 6 ţări ale Comunităţii Europene, şi apoi Danemarca, Marea Britanie , Irlanda şi Norvegia, reduc la jumătate în martie 1972, marja maximă între ele, adică 4,5% (± 2,25% în raport cu dolarul, dar şi ±

115

2,25% între ele). Datorită acestei constrângeri, sistemul a fost numit şarpe monetar.

Grafic nr. 7.1. Şarpele monetar european

+2,25% -2,25% Dar politica SUA continuă să fie inflaţionistă. În aceste condiţii, parităţile nu pot fi fixe, iar dolarul continuă să se deprecieze. Marea Britanie şi Irlanda părăsesc şarpele în iunie 1972, Italia în februarie 1973. Se ivesc două grupuri de ţări: o grupă cu monedă care tinde să crească – Germania, şi o grupă cu monedă care scade – Franţa. După rimul şoc petrolier, Franţa părăseşte şarpele în ianuarie 1974. Intră din nou în sistem în iulie 1975, şi iese din nou în martie 1976. Şocurile din anii ’70 (prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea şi fluctuaţia dolarului, şocul petrolier) au determinat ţările să răspundă prin politici economice independente. Creşterea ratei inflaţiei, creşterea ratei şomajului conduc astfel la divergenţe crescute între ţările europene. Absenţa coordonării a dus la eşecul şarpelui monetar. 7.2.3. Sistemul monetar european (SME) După eşecul şarpelui monetar, Germania se remarcă prin politica sa antiinflaţionistă. Celelalte ţări, nereuşind acest lucru, încearcă, dirijate de Franţa, să instaureze mai multă simetrie, creând Sistemul Monetar European (SME), în 1979. Constituind SME, ţările europene aveau obiective diferite: Germania dorea stabilizarea ratei sale de schimb, pentru a favoriza comerţul, în timp ce alte ţări, precum Franţa, doreau să îşi stăpânească mai bine inflaţia. ECU (European Currency Unit) este o medie ponderată a cursurilor diferitelor monede europene, în funcţie de importanţa economică a fiecărei ţări. Cursul ECU reprezenta cursul pivot. Fiecare ţară îşi fixează rata de schimb în raport cu ECU. Plecând de la acest curs pivot, sunt determinate cursurile pivot bilaterale între ţările europene. Fiecare ţară se angajează să menţină rata de schimb fixă faţă de celelalte, în interiorul unei benzi înguste de ± 2,25% (± 6% pentru Italia, pentru Marea Britanie în 1990, pentru Spania în 1989, pentru Portugalia în 1992). Această marjă a fluctuaţiei creşte la ± 15% în 1993, după crizele speculative.

116

Dar variaţiile dolarului constituie surse de tensiune în interiorul unui sistem de schimburi fixe între ţările europene. Marca germană a fost avantajată, în schimb celelalte monede europene s-au devalorizat. Ţările SME au ales fixarea ratei de schimb în raport cu marca. Prin urmare, politica lor monetară nu putea fi separată de politica monetară a Germaniei. Germania a dus o politică monetară independentă, lăsându-şi rata de schimb să fluctueze în raport cu rata de schimb a monedelor din afara SME. Nu trebuia să se îngrijoreze cu privire la rata de schimb în cadrul SME, deoarece celelalte ţări se străduiau să îşi menţină rata de schimb fixă în raport cu marca germană. Ca urmare a alinierii la politica monetară germană, celelalte ţări şi-au redus considerabil rata inflaţiei. În schimb, au pierdut independenţa în ceea ce priveşte politica monetară. 7.2.3.1. Criza SME La începutul anilor ’90, recesiunea economică duce la creşterea şomajului în Europa. Îndoielile asupra realizării uniunii monetare (danezii au respins, prin referendum, adoptarea monezii unice, iar francezii abia au trecut de cele 50% necesare pentru adoptarea monezii unice) revitalizează speculaţia, şi împinge anumite monede spre depreciere. În plus, reunificarea germană provoacă tensiuni inflaţioniste în Germania, iar Bundesbank reacţionează crescând dobânzile, pentru a frâna expansiunea creditului. Această politică este impusă însă şi celorlalte ţări europene, confruntate deja cu o creştere a şomajului. Speculanţii au atacat ţările care duceau această politică economică restrictivă. Între 1992 şi 1993, mai multe monede se devalorizează (lira sterlină, lira italiană, pesetas-ul spaniol, escudo portughez, lira irlandeză), şi unele ies din sistem (lira sterlină, lira italiană). În august 1993, marjele de fluctuaţie sunt lărgite la ± 15%. Criza SME a fost în principal determinată de politica monetară restrictivă germană. Bundesbank era mai degabă preocupată de propria eocnomie, după reunificare, şi consecinţele sale inflaţioniste (dobânzile ridicate), în timp ce celelalte ţări ar fi preferat o relansare economică şi o luptă împotriva şomajului. Majoritatea ţărilor europene nu mai puteau tolera situaţia în care o singură ţară impune celorlalte politici economice contrare intereselor lor. Pentru a umple acest deficit, se elaborează un proiect de monedă unică europeană.

117

7.2.3.2. Avantajele SME Printre avantaje, putem aminti convergenţa variabilelor nominale între ţările membre: ratele inflaţiei şi ratele dobânzii, ca urmare a alinierii monedelor europene în funcţie de marca germană. Totuşi, convergenţa variabilelor nominale nu a dus la convergenţa variabilelor reale. PIB/locuitor, sau rata şomajului nu au avut evoluţii apropiate.

7.3. Uniunea Economică şi Monetară (UEM).

Tratatul de la Maastricht Tratatul de la Maastricht, semnat în 1991 şi intrat în vigoare în 1993, fixează două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, sau cel mai târziu 1 ianuarie 1999. 7.3.1. Calendarul introducerii monezii unice Etapa A. În primăvara anului 1998, Consiliul European, după studierea raporturilor făcute de Comisia Europeană şi de Institutul Monetar European, a decis lista ţărilor considerate apte pentru a trece la a treia fază a Uniunii Economice şi Europene la 1 ianuarie 1999. Etapa B. Demarajul efectiv al Uniunii Monetare şi formarea unei mase critice de operaţiuni în euro. La 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană (BCE) a devenit operaţională, pentru a permite ulterior fabricarea bancnotelor şi pieselor în euro. La această dată au fost fixate definitiv cursurile de schimb ale ţărilor participante la euro, interzicându-se pe viitor orice variaţie a parităţilor. Banca Centrală Europeană a preluat politica monetară unică. O masă critică de activităţi în euro s-a format, prin bascularea sistemului bancar şi financiar şi prin pregătirea ansamblului operaţiunilor şi a sistemelor în euro în următorii trei ani. Pe tot parcursul acestei perioade, tranzacţiile între Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi celelalte bănci se efectuează în euro. Emisiunile sectorului public se fac în euro. Până în 2002, cel mai târziu, consumatorii continuă să folosească bancnotele şi monezile în moneda naţională, dar cu o dezvoltare progresivă a serviciilor în euro. Preţurile sunt afişate atât în moneda naţională cât şi în euro. Etapa C. Generalizarea monedei unice. La începutul anului 2002, bancnotele şi monezile în euro au fost puse în circulaţie, iar bancnotele şi monezile în monedă naţională au fost retrase din circulaţie. Înlocuirea a avut loc pentru o perioadă de maximum 2 luni, după care în interiorul uniunii monetare numai euro a mai avut curs legal. Procesul s-a încheiat la sfârşitul lunii februarie 2002.

118

7.3.2. Criteriile de convergenţă 1. Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% rata de inflaţie

medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în trei din cele mai bine situate ţări la acest indicator. (maxim 3%)

2. Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu 2% ratele medii înregistrate în trei ţări care au inflaţia cea mai redusă. (maxim 7,8%)

3. Ratele de schimb ale monedei naţionale trebuie să rămână inferioare marjelor de fluctuaţii autorizate de către S.M.E. pe o perioadă de cel puţin doi ani. (maxim ± 2,25%)

4. Deficitul public trebuie să rămână inferior nivelului de 3% din PIB. 5. Datoria publică brută acumulată a administraţiilor centrale şi locale

trebuie să fie inferioară nivelului de 60% din PIB. 7.3.3.Adoptarea monedei euro de către noii membrii UE Dintre toate provocările cu care se confruntă noii membrii, intraţi în 2004 sau în 2007, adoptarea monedei euro pare, de departe, cea mai importantă. Toate ţările intrate îşi recunosc interesul de a adopta moneda unică (suprimarea costurilor de schimb valutar, scăderea ratei dobânzilor), însă unii dintre aceştia nu intenţionează sau nu pot să respecte criteriile de la Maastricht, în special criteriul referitor la finanţele publice. Fiecare ţară trebuie să îşi definească propria strategie: trecerea rapidă la euro, şi decio convergenţă nominală rapidă pentru a respecta criteriile de la Maastricht, sau o convergenţă nominală progresivă, care ar permite menţinerea unei mai mari libertăţi bugetare. Noile state membre sunt supuse unui proces de supraveghere bugetară imediat după aderare şi vor trebui să evite deficitele excesive. Însă atâta timp cât nu vor fi membre ale zonei euro, nu li se vor aplica sancţiunile prevăzute în Tratat. În acest context, mai multe ţări, în special Polonia şi Ungaria, au hotărât să nu treacă la euro. Aderarea la zona euro ar putea fi amânată, după cum reiese din declaraţiile autorităţilor poloneze şi din schimbarea de opinie a autorităţilor ungare. În schimb, Slovenia a adoptat moneda unică europeană începând cu 1 ianuarie 2007, urmând ca la 1 ianuarie 2008 Malta şi Cipru să treacă la Euro. La 1 ianuarie 2009, o altă ţară din Europa Centrală, Slovacia, a adoptat moneda unică europeană. Astfel, numărul ţărilor care au trecut la Euro a ajuns la 16.

119


1. Ce este şarpele monetar? 2. Ce este Sistemul Monetar European? 3. Enumeraţi criteriile de la Maastricht. 4. Enumeraţi ţările care fac parte în prezent din zona Euro. 5. Care a fost calendarul introducerii monedei unice europene Euro?

120

Legendă



INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

121

PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 8. INTEGRAREA PE ORIZONTALĂ

8.1. Ţările fondatoare. 8.2. De la Cei Şase la Cei Nouă.

8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie. 8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate.

8.3. Lărgirea de la Nouă la Doisprezece. 8.3.1. Grecia. 8.3.2. Spania. 8.3.3. Portugalia.

8.4. Europa celor 15. 8.4.1. Cazul Austriei. 8.4.2. Cazul Suediei. 8.4.3. Cazul Finlandei.

8.5.De la 15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1 Ianuarie 2007. 8.5.1. Criteriile de la Copenhaga 8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar? 8.5.3. Programele de pre-aderare

8.6. România şi UE 8.7. Extinderile viitoare

REZUMAT

Extinderea Uniunii Europene este procesul de acceptare a noi membrii. Procesul început în 1973, odată cu primul val de lărgire, este departe de a fi încheiat. Obiectivul principal îl constituie unificarea continentului european şi consolidarea păcii, democraţiei şi bunăstării. Aprofundarea integrării europene şi creşterea numărului de state membre au fost obiectivele construcţiei europene încă de la începuturi. Fiecare lărgire a adus avantaje cetăţenilor europeni, şi noi perspective pentru întreprinderile europene. Totul a început când cele 6 state fondatoare au decis să construiască Comunitatea Economică Europeană, bazată pe o piaţă comună mai mare, acoperind o largă gamă de bunuri şi servicii. Taxele vamale au fost complet

122

eliminate la 1 iulie 1968, iar politici comune, mai ales comercială şi agricolă, sunt introduse în acel deceniu. Actuala Uniune Europeană nu era alcătuită decât din 6 state membre în momentul înfiinţării sale: Germania, Belgia, Franţa, Italia Luxemburg şi Olanda. Celor 6 state fondatoare li se alătură, în 1973, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, în 1981 Grecia, în 1986, Spania şi Portugalia, în 1995, Austria, Finlanda şi Suedia, şi în 2004, încă zece ţări, în cadrul unei lărgiri de o amploare fără precedent (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Malta). Pe moment, procesul de lărgire s/a încheiat, odată cu intrarea României și Bulgariei, la 1 ianuarie 2007. UE grupează în prezent 27 de state membre, având o populaţie de aproape 500 milioane de locuitori (adică mai mult de 7% din populaţia mondială). 8.1. Ţările fondatoare Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania, cu cele două războaie mondiale care au ucis în jur de 60 de milioane de persoane (adică echivalentul populaţiei Franţei) a condus la mişcări favorabile Europei şi adoptării unui program de acţiune pentru a integra Germania în Europa şi pentru a o dota cu instituţiile de care are nevoie. Aceasta este ideea care se desprinde din declaraţia din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, Ministrul francez de Externe, declaraţie pregătită de Jean Monnet. Importanţa acestei declaraţii a făcut ca Ziua Europei să fie stabilită pe data de 9 mai. Astfel, cele 6 ţări fondatoare au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul prin care a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, urmat la 25 martie 1957 de Tratatul de la Roma, prin care a fost creată Comunitatea Economică Europeană. În ceea ce priveşte micile state ale Europei, acestea au perceput încă de la început riscurile unei dominaţii franco-germane, şi pentru a nu renunţa la regula majoritară, şi-au negociat dur principiul votului ponderat în Consiliul de Miniştrii, acceptând ca statele mari să dispună de un număr de voturi proporţional cu puterea lor.

123

8.2. De la Cei Şase la Cei Nouă. De ce nu a participat Marea Britanie de la început la construcţia europeană? Punctul de pornire al Marii Britanii era cu totul diferit. Spre deosebire de cei şase, Marea Britanie nu a fost invadată în timpul războiului. Rezervele britanice de capital au ieşit din război în mare parte intacte. Controversa politică aici nu avea în vedere atât de mult modernizarea sau reconstrucţia, cât mai ales transferul proprietăţii asupra părţilor cheii ale economiei, de la sectorul privat spre cel public. În perioada 1947-1949, industriile de cărbune şi oţel, căile ferate, curentul electric şi gazul au fost naţionalizate, şi deci plasate sub controlul statului. Se constată, apoi, o abordare diferită faţă de continentali, în legătură cu aranjamentele globale – nu numai faţă de ţările Imperiului, dar şi faţă de cele ale Commonwealth-ului, care o sprijiniseră în câştigarea războiului. Britanicii aveau impresia că, dacă ar fi fost ocupat continentul – la fel ca în timpul războiului – ei ar fi trebuit să îşi păstreze independenţa şi să recurgă din nou la o alianţă separată cu Statele Unite. Dacă Europa ar fi capitulat, Marea Britanie trebuia să fie capabilă să supravieţuiască şi să reconstruiască continentul cu ajutorul american şi cel al Commonwealth-ului. Toate aceste puncte de vedere mai conduc la o altă perspectivă majoră: pentru Marea Britanie, până în 1950, la 5 ani de la încetarea ostilităţilor, Germania nu mai era problema principală a Europei. Această corectă apreciere era din nou deosebită de cea a Franţei, pentru care experienţa directă a invaziei i-a determinat politica externă să fie dominată de problema germană, în timp ce Marea Britanie şi-a schimbat rapid optica, îndreptându-se spre situaţia pe care o ridica Europei o posibilă expansiune a Uniunii Sovietice. Pentru toate aceste motive, Marea Britanie a avut un alt punct de vedere decât Franţa şi Germania, faţă de crearea CECO. Şi într-adevăr, o dată de Planul Schuman a fost anunţat, Monnet scria că au fost necesare „10 zile, unsprezece note, patru mii de cuvinte” pentru a defini poziţiile franceză şi britanică. Într-un sfârşit, diferenţa dintre poziţia Marii Britanii şi a celorlalţi Aliaţi a fost aceea că britanicii au refuzat să se instituie Înalta Autoritate cu puteri supranaţionale. În acest punct, schimburile de mesaje pe tema constituirii CECO au încetat brusc. Marea Britanie nu a mai participat la nici una dintre consultări şi, în consecinţă, nu s-a pus problema să adere şi să semneze Tratatul.

8.2.1. Negocierile cu Marea Britanie. Partidul Laburist, condus de Harold Wilson, a ajuns la putere în octombrie 1964. La 11 mai 1967, britanicii au cerut din nou aderarea la CEE; Irlanda şi Danemarca au depus cererile în aceeaşi zi, iar Norvegia pe 24 iulie.

124

Comisia a înaintat o opinie favorabilă asupra cererii britanice. Cei cinci au început pregătirile pentru negocieri. De Gaulle a obiectat şi faţă de această a doua tentativă. La o conferinţă de presă, la 10 mai 1967, el a prezentat „vetoul de catifea”, iar pe 27 noiembrie a criticat slăbiciunea economiei britanice (lira sterlină suferise o devalorizare pe 19 noiembrie) şi a prezis că intrarea Marii Britanii în Comunitate ar fi alterat instituţiile comunitare şi ar fi transformat-o într-o simplă zonă de liber schimb. În discuţiile de la Bruxelles, Franţa şi-a menţinut poziţia; nu se vor purta negocieri de aderare – susţineau francezii, până când Marea Britanie nu îşi va relansa economia, aşa cum făcuse Franţa înainte de intrarea în vigoare a Tratatului CEE. Relaţiile franco-britanice s-au deteriorat sensibil. În alegerile ce au urmat după ce a pierdut referendumul iniţiat pentru reforma regiunilor şi a Senatului, Preşedintele de Gaulle a demisionat. Gaullistul Georges Pompidou, fost prim-ministru sub de Gaulle, a avut câştig de cauză în alegerile ce au urmat. Noul preşedinte francez, Georges Pompidou, a solicitat o întâlnire a Celor Şase la nivelul şefilor de stat şi guverne. Agenda întâlnirii nu putea fi lipsită de menţionarea cererii de aderare a Marii Britanii, aflată în suspensie. La prima sa conferinţă de presă, pe 10 iulie 1969, Pompidou a afirmat că „nu avem nici o obiecţie de principiu la o posibilă aderare a Marii Britanii”. Summit-ul a avut loc la Haga, la 1-2 decembrie 1969. Alături de lansarea iniţiativelor pentru Cooperarea Politică Europeană, acesta a avut ca rezultat tripticul: completare (se referea la asigurarea finanţărilor agricole), adâncire şi lărgire (acceptarea de noi membrii). S-a convenit ca negocierile pentru primirea de noi membrii să înceapă în prima jumătate a anului 1970, până la 30 iunie. În februarie 1970, guvernul laburist a publicat o evaluare economică a aderării. Cu opt zile înainte de 30 iunie 1970, Partidul Conservator a câştigat alegerile, şi Edward Heath a format noul guvern. El a moştenit şi acceptat pregătirile făcute de predecesorul său pentru negocierile de aderare. Irlanda, Danemarca şi Norvegia se pregăteau, de asemenea, pentru negocieri. Regula de bază în negocieri era ca aplicanţii să accepte tratatele şi aşa numitul „acquis comunitar”, şi să se stabilească o perioadă de tranziţie pentru ca statele care vor adera să se adapteze condiţiilor comunitare. La începutul anului 1971, negocierile au ajuns la blocaje consecutive, recurgându-se la diplomaţie pe toate nivelele necesare. În iunie 1971, la Luxemburg, s-au rezolvat ultimele patru chestiuni majore: prima era contribuţia bugetară a Marii Britanii, care deschisese negocierile cu o ofertă mică. Soluţia a fost un punct de pornire relativ scăzut, cu o formulă de creştere şi regula de preîntâmpinare a dereglărilor, pentru ultimul an de tranziţie. A doua chestiune a constituit-o perioada de tranziţie. Britanicii au susţinut o perioadă mai lungă pentru adaptarea preţurilor agricole, solicitare

125

văzută de Cei Şase ca fiind favorabilă britanicilor. Soluţia a fost ca cele două perioade să aibă aproximativ aceeaşi durată. A treia chestiune era legată de zahărul provenit din ţările Commonwealth-ului, care aveau acces favorizat pe piaţa britanică, până la 1,4 milioane tone. Marea Britanie dorea ca echivalentul să devină o obligaţie a Comunităţii şi cerea asigurări bancare, dar în final a acceptat că noua Comunitate lărgită va ţine cont de interesele producătorilor din Commonwealth, mai ales în perspectiva negocierilor de asociere care urmau a se purta cu ţările din Pacific, Caraibe şi Africa. A patra chestiune era producţia neo-zeelandeză de lactate, rezolvată printr-un protocol care fixa preţurile şi cotele de import la nivel satisfăcător pentru reprezentantul Noii Zeelande, John Marshall şi guvernul său. Rezultatul negocierilor de aderare s-a concretizat în Carta Albă publicată în iulie 1971.

8.2.2. Intrarea Irlandei şi Danemarcei în Comunitate.

Danemarca, Norvegia şi Irlanda au semnat la rândul lor Tratatele de aderare, la Bruxelles, pe 22 ianuarie 1972. Se prevedea ca cei patru noi membrii să adere la comunităţile europene la 1 ianuarie 1973. În Irlanda şi Danemarca s-au ţinut referendumuri pentru aderarea la CEE (rezultatele au fost: Irlanda – 83% da; Danemarca – 63,3% da) şi au fost urmate de ratificarea parlamentelor. În Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunităţilor Europene (în Camera Comunelor, votul a fost de 301 pentru şi 284 împotrivă). În Norvegia, rezultatul referendumului a fost împotriva aderării (53,49% nu). Drept urmare, Norvegia a încheiat un acord de liber schimb cu Comunitatea lărgită, în mai 1973. CEE a Celor Nouă trece de la programele dedicate dezvoltării la programe care vizează integrarea.

8.3. Lărgirea de la Nouă la Doisprezece. Pentru trei state europene, care erau eligibile pentru aderare la CEE, relaţiile limitate la comerţ sau la asociere nu mai erau satisfăcătoare.

8.3.1. Grecia.

Grecia s-a grăbit să stabilească prima relaţii cu Comunităţile. În iulie 1961, a fost încheiat un Acord de asociere care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1962. Acordul prevedea o viitoare aderare, însă la 21 aprilie 1967, unităţi ale armatei greceşti s-au răsculat şi au preluat puterea. „Dictatura coloneilor” a determinat Comunitatea să „îngheţe” Acordul de asociere, şi să reducă relaţiile cu Grecia la chestiuni de zi cu zi. La 24 iulie 1974, după intervenţia armată nefericită în Cipru, democraţia (dar nu şi monarhia) şi-a reluat locul în Grecia. Acordul de asociere s-a „dezgheţat”. La 12 iunie 1975, guvernul Greciei a depus cererea de aderare la CEE. Pentru Consiliu nu se punea în discuţie neacceptarea

126

ei, deoarece a fost considerată un semn clar al Greciei de a-şi consolida structurile democratice. La 28 mai 1979, s-a semnat la Atena Tratatul de aderare a Greciei la CEE. Grecia a devenit cel de-al zecelea membru la 1 ianuarie 1981.

8.3.2. Spania. Spania, sub conducerea Generalului Franco, nu s-a implicat în dezvoltările democratice din Europa. După Franco, în 1962, ea a solicitat să devină ţară asociată, dar cererea nu a primit nici un răspuns de la Bruxelles. La sfârşitul anilor ’60, Comunitatea a început să fie preocupată de ceea ce numea „abordarea globală a Mediteranei”. În cadrul acestei concepţii, s-a încheiat cu Spania în 1970 un Acord Comercial. Acordul nu trata problema aderării. Din 1975, când Juan Carlos a preluat tronul Spaniei, s-au îmbunătăţit şi relaţiile cu vecinii europeni. Spania a înaintat o cerere de aderare la CEE la 12 iunie 1977. Negocierile au durat destul de mult din cauza preocupării Comunităţilor faţă de problemele interne, în special cele financiare. A rămas în sarcina noii preşedenţii italiene ca la începutul lui 1985 să dea o soluţie favorabilă. Tratatul de aderare s-a semnat la 2 iunie 1985, la Madrid, şi Spania a devenit membru al CEE la 1 ianuarie 1986.

8.3.3. Portugalia. Portugalia, membră AELS, a încheiat un Acord de liber schimb cu CEE în 1972. Democraţia s-a reinstaurat în această ţară în 1974. La 28 martie 1977, Portugalia a solicitat la rându-i aderarea la CEE. În opinia exprimată referitor la cererea de aderare a Portugaliei, Comisia a precizat că nu există alternativă, „Comunitatea nu poate lăsa Portugalia în afara procesului de integrare europeană”. Negocierile spaniole şi portugheze au decurs în paralel. Tratatul de Aderare s-a semnat la Lisabona, la 12 iunie 1985. Portugalia a intrat în Comunitate la 1 ianuarie 1986.

8.4. Europa celor 15. Această lărgire a reprezentat deplasarea centrului de greutate al Uniunii către nordul Europei. Pentru prima dată, Uniunea are frontiere comune cu Rusia. Această lărgire a inclus ţări din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Lărgirea din 1995 se caracterizează prin câteva specificităţi, după cum urmează: Austria, Finlanda şi Suedia sunt primele state care au aderat la ceea ce, din 7 februarie 1992, se numeşte Uniunea Europeană, după cum stipulează Tratatul de la Maastricht. Statele admise în Uniune la 1 ianuarie 1995 sunt primele care, în cadrul procesului de lărgire, beneficiază de la început de piaţa unică europeană. De asemenea, aceste trei state sunt ultimele care au derulat

127

negocieri numite clasice. Cu statele din centrul şi estul Europei, negocierile au fost condiţionate. În fine, Austria a derulat negocierile în timp record, fiind considerată ţara cu cel mai bun comportament în procesul de negociere.

8.4.1. Cazul Austriei. Decizia Austriei din 1961 de a semna un acord de asociere a fost precedată de mai multe etape, cruciale pentru viitorul Austriei. Chiar înainte de semnarea actului de suveranitate din 1955, Austria a adoptat conceptul de cooperare şi construcţie europeană, participând la planul Marchall şi fiind membru fondator al OECE. În 1960, Austria şi alte şase state europene membre OECE au format Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. Din 1981, politica Austriei a fost dictată de raţionamente economice şi comerciale. Politica externă a fost în concordanţă cu elementele specifice unei politici de neutralitate şi de bună vecinătate cu statele din estul şi din vestul Europei, cu tendinţa de a deveni parte a pieţei unice. În acest sens, „Grupul de Lucru pentru Aderarea Europeană” a fost creat în 1987, în cadrul Cancelariei federale, şi avea, în rândurile sale, reprezentanţi ai guvernului federal, ai regiunilor, ai autorităţilor locale şi ai partenerilor sociali. În 1989, ca urmare a cererii oficiale a ţării de a deveni membră a Uniunii Europene, a fost creat „Consiliul pentru Politicile Austriece de Aderare”, avându-l ca preşedinte pe cancelarul federal. Regiunile şi autorităţile locale au fost de asemenea reprezentate în acest organ consultativ. Austria a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.4.2. Cazul Suediei. Relaţiile dintre Suedia şi Comunitatea Europeană s-au dezvoltat într-un context extrem de favorabil politicii externe a Suediei. Încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, Suedia s-a remarcat ca un participant activ în relaţiile cu Comunitatea Europeană, având rolul de colaborator de încredere în reconstrucţia economică şi politică a Europei. Suedia a fost un element de stabilitate în zona scandinavă a Europei. În 1960, Suedia, împreună cu alte şase state, fonda Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. În 1961, Suedia cerea deschiderea negocierilor în cadrul unui acord de asociere cu statele membre ale CEE. Acest acord de liber schimb, existent din 1972, a reprezentat pentru Suedia o premisă pentru ridicarea obstacolelor din calea schimburilor de produse comerciale şi pentru dispariţia restricţiilor cantitative. În 1992, între Suedia şi Comunitatea Europeană, precum şi cu celelalte ţări membre AELS, s-a semnat un acord care a consolidat libera circulaţie a produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

128

În Suedia, discuţiile având ca subiect aderarea au început în 1991. Guvernul a stabilit grupuri de lucru la care au participat, într-o oarecare măsură, asociaţiile suedeze ale autorităţilor locale şi regionale. Suedia a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.4.3. Cazul Finlandei. Majoritatea partidelor politice din Finlanda admit că, fără dramatica dispariţia a URSS de pe scena politică internaţională, Finlanda nu ar fi riscat niciodată o astfel de turnură în ceea ce priveşte linia sa politică vizavi de Comunitatea Europeană. Politica de securitate a fost dintotdeauna o prioritate pentru Finlanda, şi ataşamentul vizavi de interesele Moscovei a fost preţul plătit pentru propria sa libertate. Problema aderării a fost abordată în Finlanda la sfârşitul anilor 80, când guvernul a creat instituţiile necesare pregătirii negocierilor. Un Consiliu consultativ, avându-l ca preşedinte pe primul ministru, a permis diverselor asociaţii locale şi regionale să participe la dezbateri şi la activitatea de pregătire. Finlanda a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995.

8.5. De la 15 la 27. Lărgirile de la 1 Mai 2004 şi de la 1 Ianuarie 2007

Odată cu căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, întregul bloc comunist se prăbuşea. Acest eveniment reprezintă punctul de plecare pentru procesul de reunificare a continentului european. Într-adevăr, începând cu acest moment, Uniunea Europeană şi ţările candidate au pregătit împreună lărgirea în cadrul parteneriatelor de aderare bilaterale care fixează, pentru fiecare ţară, eforturile prioritare pe care trebuie să le facă şi să îşi asume obligaţiile legate de aderare. În 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele membre au făcut un important pas către lărgirea Uniunii Europene, căzând de acord asupra faptului că „statele asociate la UE din Europa Centrală şi de Est care doresc, pot deveni membrii UE”, problema lărgirii punându-se când şi nu cum. Aderarea celor 10 noi state membre la 1 mai 2004 reprezintă a patra şi cea mai importantă extindere a Uniunii Europene. Această extindere reflectă şi continuitatea proiectului european. Ea reprezintă consecinţa logică a terminării războiului rece şi a confruntării Est-Vest care diviza în mod artificial Europa în două. Noile state membre ale Europei Centrale şi de Est au făcut eforturi remarcabile. Structurile politice, economice şi juridice cerute de aderare nu existau. Era deci evident că procesul de aderare va dura, chiar dacă semnale

129

politice pozitive au existat încă de la căderea Zidului Berlinului. Prioritatea numărul unu a fost acordarea de asistenţă pentru crearea unei economii de piaţă şi a unei democraţii pluraliste stabile. Negocierile de aderare propriu-zise au început mai târziu, în martie 1998. Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis convocarea, în primăvara lui 1998, a conferinţelor interguvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu şase ţări: Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. Aceste negocieri de aderare au fost deschise efectiv la 31 martie 1998. Doi ani mai târziu, în decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a hotărât organizarea de conferinţe interguvernamentale bilaterale, în februarie 2000, cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta. Pentru a putea deveni membre UE, ţările candidate au semnat mai întâi acorduri europene (pentru ţările din Europa Centrală şi de Est), sau acorduri de asociere (Turcia, Malta, Cipru). „Acordurile de Asociere de a doua generaţie” denumite şi „Acordurile

Europene”, au fost concepute să reprezinte principalul cadru al relaţiilor dintre Comunitatea Europeană (ulterior Uniunea Europeană – UE) şi ţările din Centrul şi Estul Europei până la aderarea acestora la UE. Acordurile de Asociere încheiate la sfârşitul anului 1991 cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi, la începutul anului 1993, cu România şi Bulgaria, au înlocuit vechile acorduri de comerţ şi cooperare şi sunt considerate de aceste state a fi, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic, primul pas important în procesul de „întoarcere în Europa”. Ulterior statele baltice precum şi unele state care au aparţinut fostei Iugoslavii au încheiat astfel de acorduri cu UE. Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. UE a susţinut statele candidate în eforturile de adoptare a reglementărilor comunitare, printr-o strategie de preaderare. Statele candidate au beneficiat de asistenţă financiară pentru a-şi dezvolta instituţiile, infrastructura şi economia. Din 1998, Comisia publică în fiecare an rapoarte cu privire la progresele realizate de fiecare ţară candidată. În cadrul parteneriatelor pentru aderare au fost stabilite priorităţile fiecărui stat candidat şi sprijinul special de care acesta are nevoie. Aceste documente au permis efectuarea unui „screening” (evaluare pe fiecare sector în parte), permiţând stabilirea pentru fiecare candidat a unei „foi de parcurs” indicând care sunt actele legislative care trebuie adoptate sau modificate, pentru a respecta acquis-ul comunitar. Ţările care şi-au depus candidatura sunt: Turcia: candidatură primită la data de 14 aprilie 1987; Cipru: 3 iulie 1990; Malta: 16 iulie 1990; Ungaria: 31 martie 1994; Polonia: 5 aprilie 1994; România: 22 iunie 1995; Slovacia: 27

130

iunie 1995; Letonia: 27 octombrie 1995; Estonia: 24 noiembrie 1995; Lituania: 8 decembrie 1995; Bulgaria: 14 decembrie 1995; Republica Cehă: 17 ianuarie 1996; Slovenia: 10 iunie 1996.

8.5.1. Criteriile de la Copenhaga După schimbările din Europa Centrală şi de Est din 1989, statele europene au hotărât că orice ţară est-europeană care doreşte, poate deveni membră a UE. În acest sens, cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga, din 1993, au fost stabilite criteriile care trebuie îndeplinite de ţările candidate, pentru a se putea integra în Uniune. Criteriul politic: existenţa unor instituţii democratice, stabile, respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor minorităţilor (acest criteriu trebuie să fie respectat înainte de începerea negocierilor). Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa unică europeană (România a primit statutul de economie de piaţă funcţională în 2004). Criteriul legislativ: adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar. Criteriul administrativ: capacitatea noilor ţări membre de a-şi asuma obligaţiile de stat membru al UE după integrare.

8.5.2. Ce este acquis-ul comunitar? Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare: conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE, CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam); legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene; declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI); acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu are încă personalitate juridică), precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia. Cele 31 de capitole de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar sunt următoarele: capitolul 1: Libera circulaţie a mărfurilor; capitolul 2: Libera circulaţie a persoanelor; capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor;

131

capitolul 4: Libera circulaţie a capitalului; capitolul 5: Dreptul societăţilor comerciale; capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei; capitolul 7: Agricultura; capitolul 8: Pescuitul; capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor; capitolul 10: Impozitare; capitolul 11: Uniune economică şi monetară; capitolul 12: Statistica; capitolul 13: Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă; capitolul 14: Energie; capitolul 15: Politica industrială; capitolul 16: Întreprinderi mici şi mijlocii; capitolul 17: Ştiinţă şi cercetare; capitolul 18: Educaţie, formare profesională şi tineret; capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor; capitolul 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului; capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale; capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător; capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii; capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne; capitolul 25: Uniune vamală; capitolul 26: Relaţii externe; capitolul 27: Politica externă şi de securitate comună; capitolul 28: Control financiar; capitolul 29: Dispoziţii financiare şi bugetare; capitolul 30: Instituţii; capitolul 31: Diverse. Dacă este cazul, statele candidate pot solicita perioade de tranziţie sau derogări în aplicarea acquis-ului comunitar. Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitată iniţial prin documentul de poziţie pentru domeniul respectiv şi ulterior înscrisă în tratatul de aderare. Ea intră în vigoare la data la care statul candidat devine membru al UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele comunitare cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin aplicabile. Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârşit într-un singur caz, şi anume atunci când normele comunitare de la care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să devină lipsită de obiect. Comisia Europeană a exprimat încă din iulie 1997, în “Agenda 2000”, intenţia sa de limitare a întinderii şi duratei perioadelor de tranziţie, precum şi de virtuală excludere a derogărilor. Ulterior, această poziţie a fost confirmată şi întărită de statele membre în documente succesive. Astfel, orice ţară poate solicita derogări şi perioade de tranziţie în acele cazuri în care, prin consultări între toate instituţiile şi grupurile de interese implicate şi relevante, se stabileşte că acestea sunt necesare pentru: protejarea unui interes major economic sau social; evitarea costurilor excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare accelerat până la data aderării; raţionamente de ordin tehnic; alte considerente decât cele de mai sus sau o combinaţie a acestor factori.

132

8.5.3. Programele de pre-aderare Pentru a ajuta ţările candidate să devină state membre ale UE şi să realizeze reformele necesare în acest scop, ca parte din strategia de pre-aderare, Uniunea Europeană furnizează asistenţă financiară în diferite domenii. Acest sprijin financiar contribuie şi la dezvoltarea capacităţii de a înţelege politica structurală a UE, de a înfiinţa şi opera structuri administrative şi proceduri bugetare specifice UE. Cele trei instrumente financiare menţionate prin care Uniunea Europeană ajută România să parcurgă acest proces de tranziţie sunt programele Phare (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy – Ajutorul pentru Reconstrucţia Economiei Poloniei şi Ungariei), Sapard (Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development – Program Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) şi Ispa (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession– Instrument pentru Politicile Structurale de Pre-Aderare). Phare reprezintă peste 38% din ajutorul financiar anual al Uniunii Europene pentru România (250 milioane euro) şi urmăreşte susţinerea consolidării instituţiilor statului, participarea la programele comunitare, dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM. SAPARD reprezintă cca. 23% (150 milioane euro) din alocaţiile anuale, fiind destinat modernizării agriculturii şi dezvoltării zonelor rurale, în timp ce ISPA, cu cca. 250 mil. euro anual, asigură suportul pentru dezvoltarea transporturilor şi susţine măsurile pentru protecţia mediului. La fel ca şi în cazul Fondurilor Structurale de care beneficiază ţările membre ale Uniunii Europene, asistenţa financiară PHARE, ISPA şi SAPARD este menită să completeze şi nu să înlocuiască efortul naţional.

8.5.4. Fondurile structurale şi de Coeziune Fondurile Structurale şi de Coeziune, denumite şi Instrumente Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale. În termeni financiari, aceste instrumente ocupă al doilea loc ca pondere în bugetul Uniunii Europene, destinat politicilor europene. Acestea cuprind:

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR): susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local, prin mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice în domenii precum cercetare şi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, protecţia mediului, turism, energie;

133

- Fondul Social European (FSE): contribuie la sporirea adaptabilităţii forţei de muncă şi a întreprinderilor, creşterea accesului pe piaţa forţei de muncă, prevenirea şomajului, prelungirea vieţii active şi creşterea gradului de participare pe piaţa muncii a femeilor şi imigranţilor, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate şi combaterea discriminării;

- Fondul de Coeziune finanţează proiecte în domeniul protecţiei mediului şi reţelelor de transport transeuropene, proiecte în domeniul dezvoltării durabile precum şi proiecte care vizează îmbunătăţirea managementului traficului aerian şi rutier, modernizarea transportului urban, dezvoltarea şi modernizarea transportului multimodal.

Împreună, aceste trei fonduri sunt cunoscute sub denumirea de Instrumente Structurale. Complementar acţinilor susţinute din Instrumentele structurale, vor fi susţinute totodată investiţii în domeniul dezvoltării rurale şi pescuitului prin instrumente precum:

- Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), care finanţează investiţii pentru creşterea competitivităţii în agricultură şi silvicultură, protecţia mediului, ameliorarea calităţii vieţii şi diversificarea activităţilor economice în spaţiul rural;

- Fondul European pentru Pescuit (FEP), care susţine dezvoltarea durabilă a sectorului de pescuit şi a zonelor de coastă unde acest sector este preponderent.

Instrumentele structurale ale Uniunii Europene au rolul de a stimula creşterea economică a statelor membre şi de a conduce la reducerea disparităţilor dintre regiuni. Ele nu acţionează însă singure, necesitând asigurarea unei contribuţii din partea statelor membre implicate. Ele sunt co-finanţate în principal din resursele publice ale statului membru, însă în multe domenii este necesară şi contribuţia privată, aceasta fiind încurajată în cele mai multe cazuri. Toate cele cinci instrumente sus-menţionate finanţează proiecte de dezvoltare, similare celor finanţate în perioada de pre-aderare de PHARE, ISPA şi SAPARD, dar având evident o anvergură financiară mult mai mare. România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30 de miliarde de Euro din partea UE în perioada 2007-2013. 8,5 milioane de euro trebuie cheltuiţi zilnic, inclusiv sâmbătă şi duminică, începând cu 1 ianuarie 2007. Aceste fonduri trebuie gestionate eficient şi trebuie să ajungă acolo unde este nevoie de dezvoltare, altfel există pericolul pierderii lor. Chiar dacă banii nu vor fi atraşi în proiecte în România, fiecare contribuabil va cotiza pentru suma cu care România contribuie la bugetul UE.

134

Conform estimărilor, fondurile structurale, împreună cu contribuţia naţională, ar trebui să permită României să ajungă la un nivel de dezvoltare de 55% din media UE până în 2015, faţă de 33%, cât este în prezent.

8.6. România şi Uniunea Europeană Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă pentru întreaga societate românească un obiectiv strategic de maximă importanţă, fiind susţinut, în mod constant, de toate instituţiile statului, precum şi de forţele politice parlamentare, de societatea civilă, în general.

Aspiraţia României de a se integra în Uniunea Europeană este expresia firească a identităţii de idealuri, valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic european.

8.6.1. Istoricul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi România

România a fost una din primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat demersuri pe lângă Comunitatea Economică Europeană (CEE) pentru dezvoltarea de relaţii comerciale încă din anii ΄70. Din ianuarie 1974, România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale.

În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE. Concomitent a fost semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale. Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990. În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerţul şi Cooperarea, ca urmare a reorientării României către valorile democratice. Acordul European a intrat în vigoare pe 1 februarie 1995, după ce prevederile comerciale intraseră deja în vigoare în 1993, printr-un „Acord Provizoriu”. Prin semnarea acestui acord, a fost creată o zonă de liber schimb, la început numai pentru produsele industriale, ulterior aplicându-se şi sectorului agricol, prin reducerea taxelor vamale pentru un număr de produse de import de origine agricolă.

România depune cererea de a deveni membră a Uniunii Europene în 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia Europeană publică „Opinia asupra Cererii României de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este produs un „Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea

135

aderării”. În cel de al doilea „Raport periodic” asupra României, publicat în octombrie 1999, Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în anumite condiţii, printre care îmbunătăţirea situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Rapoartele periodice sunt publicate anual.

Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la Helsinki, negocierile pentru aderare au început cu România în februarie 2000 (tot atunci au început negocierile şi cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia şi Bulgaria). Pentru a sprijini România în eforturile de pregătire în vederea aderării la UE, în 2002 Comisia Europeană a elaborat „Foaie de parcurs pentru Bulgaria şi România - Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European”. În 17 decembrie 2004, cu prilejul Consiliului European de la Bruxelles a fost oficializată încheierea provizorie a tuturor celor 31 capitole ale acquis-ului comunitar. Pe 25 aprilie 2005 a fost semnat Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, iar la 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

8.6.2. Avantaje şi dezavantaje ale integrării României în Uniunea Europeană

În primul rând, aderarea României la UE înseamnă apartenenţa ţării noastre la un spaţiu de stabilitate politică, securitate internă şi externă, dezvoltare economică, protecţie socială şi solidaritate. În planul politicii externe şi de securitate comună, întotdeauna un stat membru al UE va avea sprijinul celorlalte state comunitare, şi totodată prin intermediul cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne se va garanta securitatea internă pe teritoriul comunitar. În plan economic, România va avea oportunitatea participării la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate posibilităţile legate de creşterea economică şi de crearea de locuri de muncă. Totodată, aderarea României la UE ne va aduce un flux de investiţii străine net superior celui actual, şi aplicarea celor 4 libertăţi de mişcare (a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor). Astfel, orice cetăţean român va fi liber să caute de lucru, să circule nestingherit pe tot teritoriul UE şi să se stabilească sau să facă afaceri în condiţiile liberei concurenţe. Un avantaj esenţial îl reprezintă şi posibilitatea României de a avea acces la Fondurile Structurale, destinate dezvoltării regiunilor mai puţin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit a fi benefice pentru unele ţări precum Irlanda sau Portugalia. Printre problemele care se ridică, putem aminti capacitatea firmelor româneşti de a supravieţui pe piaţa occidentală, în condiţiile în care vom fi

136

obligaţi să eliminăm măsurile protecţioniste naţionale. Dar adaptarea la rigorile economiei de piaţă este necesară. Mai putem enumera aici şi interzicerea abuzului de poziţie dominantă, de concurenţă neloială, practicile de dumping şi ajutoarele de stat. Statul va putea interveni doar în sprijinirea întreprinderilor afectate de calamităţi naturale, pentru favorizarea regiunilor cu nivel scăzut de trai sau puternic afectate de şomaj. Printre alte dezavantaje: pierderea suveranităţii, a identităţii naţionale. Se estimează că aderarea va avea un impact negativ pe termen scurt asupra unor segmente ale societăţii civile. Locul pe care România este chemată să îl ocupe în Uniunea Europeană în următorii ani nu poate fi definit în mod convingător decât în condiţiile în care agenda autorităţilor publice devine compatibilă din punct de vedere al strategiilor şi obiectivelor cu nivelul obişnuit în statele membre UE. Mai mult, efortul de modernizare, care trebuie să crească în perioada imediat următoare, trebuie însuşit la nivelul colectivităţilor din diferite zone ale corpului social, în aşa manieră încât demersurile publice să conveargă pe cât posibil cu interesele particulare ale agenţilor economici. Aceasta deoarece este evident că doar un stat eficient care funcţionează bine poate să asigure agenţilor economici români mediul de care au aceştia nevoie pentru a putea obţine performanţe pe piaţa Uniunii Europene.

8.7. Extinderile viitoare Se cuvine precizarea că extinderea spre est nu se încheie cu aderarea României şi Bulgariei. Uniunea Europeană a început negocierile cu final deschis cu Turcia (decizia a fost luată în 2005, în ciuda opoziţiei iniţiale manifestate în multe state europene, cu precădere în Germania şi Austria), dar şi pe cele cu Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Un acord de asociere şi stabilizare a fost încheiat cu Serbia-Muntenegru în 2005. Referendumul pentru indepedenţă desfăşurat în Muntenegru la 21 mai 2006 a însemnat în noul context dispariţia definitivă a Iugoslaviei şi a deschis calea unei integrări ipotetic mai rapide a micului stat balcanic în Uniunea Europeană, în comparaţie cu Serbia, a cărei aderare poate fi amânată după 2015. Rămâne pe viitor de răspuns la întrebarea cu privire la graniţele Europei, respectiv la contradicţia dintre adâncirea integrării pe verticală pe de o parte şi la continuarea lărgirii teritoriale pe de altă parte. Importante sunt modalităţile pe care Uniunea Europeană le va dezvolta pentru a răspunde la provocările de natură strategică aflate la periferia sa, mai ales, în situaţia în care UE nu poate aplica aceeaşi politică de condiţionare, pe care a aplicat-o în cazul statelor din Europa Centrală şi de Est. În acest sens, Uniunea Europeană trebuie

137

să-şi redefinească atât strategia de extindere, cât şi relaţiile pe care le cultivă cu statele fostei URSS, în special cu Rusia. Uniunea Europeană este chemată a găsi un răspuns la pretenţiile unor ţări ca Ucraina, Albania, Bosnia-Herţegovina, Belarus, Republica Moldova sau chiar cele din zona Caucazului de a se integra în spaţiul european. Uniunea Europeană refuză să-şi definească deocamdată graniţele geografice şi speră ca prin oferta de a adera, respectiv prin noua politică de vecinătate să încurajeze stabilizarea politică şi economică a acestor ţări, în condiţiile în care extinderea nu poate fi singurul răspuns al Uniunii Europene la problematica ordinii politice şi statale în Europa după 1989. Uniunea Europeană, ca putere regională, are o anumită răspundere pentru noua Europă. Întrebări recapitulative

1. Enumeraţi ţările membre ale Uniunii Europene, indicând şi anul integrării lor.

2. Enumeraţi ţările candidate la integrarea în Uniunea Europeană. 3. Care sunt criteriile de la Copenhaga? 4. Care sunt câteva din capitolele de negociere? 5. Ce este acquis-ul comunitar? 6. Care sunt programele de pre-aderare? 7. Ce sunt fondurile structurale? Enumeraţi-le. 8. Care sunt avantajele integrării României în Uniunea Europeană? 9. Care sunt dezavantajele integrării României în Uniunea Europeană? 10. Ce sunt Acordurile Europene?

138

Legendă

Ce va fi prezentat în capitolul următor


INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII


Ce a fost prezentat

139

PARTEA II. ECONOMIA UE

CAPITOLUL 9. RELAŢIILE UE CU RESTUL LUMII 9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic European (SEE) 9.2. NAFTA şi UE 9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curd de dezvoltare 9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene

REZUMAT Care este poziţia Uniunii Europene pe piaţa mondială? Care sunt relaţiile sale cu alte organizaţii, precum AELS sau NAFTA, sau cu ţările în curs de dezvoltare? Din analiza datelor prezentate în acest capitol, se pot desprinde concluzii cu privire la poziţia Uniunii Europene ca actor global.

140

9.1. UE şi AELS. Crearea Spaţiului Economic European (SEE) Convenţia de la Stockholm, din 1960, a hotărât crearea unei zone de comerţ liber – Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA = European Free Trade Association), cu participarea unui număr de şapte ţări, care au refuzat integrarea în Comunitatea Economică Europeană: Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie.Mai târziu, au aderat Islanda (1970) şi Finlanda (1986), şi apoi Lichtenstein (1991). Noua organizaţie a cuprins ţări cu nivel mai ridicat al dezvoltării, ceea ce i-a conferit o mai mare omogenitate. Scopul acestei organizaţii era liberalizarea comerţului cu produse industriale între ţările participante, cu excluderea produselor agricole, fără a renunţa la propria politică comercială faţă de ţările terţe. Barierele netarifare un au fost cuprinse în Convenţia asupra AELS. Deoarece participanţii un şi-au propus realizarea unei uniuni politice, un avea nevoie de organisme supranaţionale. Luarea deciziilor, în general, s-a făcut cu unanimitate. 9.1.1. Relaţiile dintre CEE şi AELS În 1973, trei ţări membre AELS, respectiv Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, au părăsit AELS şi au intrat în CE. Ţările rămase au încheiat cu CE acorduri individuale de liber schimb. În baza acestora, relaţiile comerciale au continuat să se dezvolte, iar liberalizarea schimburilor cu produse industriale să evolueze continuu. În ianuarie 1984, a avut loc eliminarea taxelor vamale rămase în comerţul dintre CEE şi fiecare ţară membră a AELS. Cu acceaşi ocazie, s-a discutat şi problema barierelor netarifare. În 1986, Portugalia a părăsit AELS pentru a deveni membră CEE. În ianuarie 1989, Declaraţia Comisiei Europene instituie o relaţie globală şi instituţională între CEE şi AELS. În 1995, alte trei ţări părăsesc AELS, devenind membre CEE: Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia a respins din nou prin referendum aderarea la UE. 9.1.2. Spaţiul Economic European La 2 Mai 1992, se semnează la Oporto Acordul privind Spaţiul Economic European sau Zona Economică Europeană (European Economic Area). Acesta devine funcţional începând cu ianuarie 19994. Din ianuarie 1995, alte trei ţări AELS, respectiv Austria, Suedia şi Finlanda, au devenit membrii ai Uniunii Europene. În cadrul Spaţiului Economic European, gradul de integrare este la fel de ridicat ca în Uniunea Europeană. Relaţiile dintre UE şi AELS se limitează, în

141

cele din urmă, la relaţiile cu Elveţia. Treptat, AELS a pierdut din importanţă ca entitate distinctă. În prezent, doar patru ţări mai sunt membre AELS: Norvegia, Elveţia, Islanda şi Lichtenstein. Spaţiul Economic European permite Islandei, Lichtensteinului şi Norvegiei accesul la piaţa unică a UE (Elveţia a refuzat participarea la Spaţiului Economic European în urma unui referendum). Câteva din similarităţile dintre UE şi Spaţiul Economic European sunt: cele 4 libertăţi de circulaţie sunt valabile şi pentru cele 3 ţări AELS. Legislaţia privind cele 4 libertăţi de circulaţie a fost adaptată în ţările AELS (concurenţa, ajutoarele de stat, protecţia consumatorului, protecţia mediului înconjurător). De altfel, circa 80% dinlegislaţia pieţei unice a fost adoptată şi de ţările AELS. Între ţările UE şi ţările AELS există o strânsă cooperare în domeniile cercetării, educaţiei şi politicii sociale. Scopul Spaţiului Economic European este să coordoneze relaţiile dintre membrii AELS, să aplice stipulările SEE şi să încheie acorduri de liber schimb cu alte ţări. În prezent, Spaţiul Economic European include 30 de ţări (cele 27 de ţări membre UE, la care se adaugă cele 3 ţări membre AELS), şi are o populaţie de peste 500 milioane de locuitori. Romania a devenit membră a Spaţiului Economic European la data de 25 iulie 2007, prin semnarea Acordului de aderare la SEE.

9.2. NAFTA şi UE În 1989, s-a încheiat un Acord de Liber Schimb între SUA şi Canada (CAFTA – Canadian-American Free Trade Area), care şi-a propus liberalizarea schimburilor între cele două ţări, liberalizare impulsionată şi de puternică dependenţă comercială reciprocă şi de dovadă a existenţei unui anumit grad de integrare economică, în special în domeniul construcţiilor de maşini. Un nou acord, sub denumirea de NAFTA (North American Free Trade Area), a fost semnat la 17 decembrie 1992 între SUA, Canada şi Mexic. NAFTA acoperă o piaţă de 375 milioane de consumatori, cu perspectiva extinderii şi mai spre sudul continentului american, şi o suprafaţă de 21,3 milioane kilometrii pătraţi. Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comerţului cu produse şi servicii, prin eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între părţi şi prin liberalizarea investiţiilor intra-zonale. Domeniile vizate de NAFTA sunt următoarele: comerţul cu bunuri materiale: în decurs de 10 ani, urmează a fi înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca „nord-americane”, în conformitate cu regulile de origine; comerţul cu servicii: serviciile deţin un loc important în comerţul din zonă, supus tratamentului

142

naţional; liberalizarea investiţiilor directe de capital; alte dispoziţii se referă la următoarele: regulile de concurenţă, proprietatea intelectuală, sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecţia mediului. Se poate afirma că NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură, un model de cooperare interguvernamentală, fără a acea însă organisme supranaţionale. În fine, NAFTA nu are obiective de natură politică.

9.3. Regimul preferenţial acordat ţărilor în curs de dezvoltare Regimul preferenţial în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare constă în anumite concesii pe plan comercial acordate de către ţările dezvoltate. CEE a încheiar acorduri preferenţiale cu anumite ţări în curs de dezvoltare. În calitate de donator de preferinţe în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, CEE stabileşte o listă de produse care beneficiază de acest regim: sunt limitate în cazul bunurilor sensibile, fie prin aplicarea de scutiri de mărime fixă, aplicabile anumitor ţări, fie prin aplicarea de plafoane tarifare. Anumite produse, precum textilele, au fost complet excluse de la preferinţe vamale, acestea intrând sub incidenţa Acordului Multifibre. De asemenea, sunt excluse produsele agricole şi cele din piei naturale.

9.4. Poziţia economică globală a Uniunii Europene Uniunea Europeană cu 27 de state se caracterizează prin următoarele date:

- Suprafaţa este de 4.230.000 kilometrii pătraţi; - Populaţia este 499,8 milioane locuitori; - PIB-ul/locuitor este de 23.200 Euro; - Partea exporturilor UE din totalul exporturilor mondiale este de 18,3%; - Partea importurilor UE din totalul importrilor mondiale este de 19,1%.


1. Ce este Asociaţia Europeană a Liberului Schimb? 2. Care este diferenţa între UE şi AELS? 3. Ce este Spaţiul Economic European? 4. Care este diferenţa între Spaţiul Economic European şi AELS? 5. Care sunt principalele date prin care se caracterizează UE

(populaţie, PIB/locuitor, etc.)?

143

Legendă


INTRODUCERE





PE VERTICALĂ






PE ORIZONTALĂ


CU RESTUL LUMII

Ce a fost prezentat

144

ANEXĂ

SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

1. Drapelul Uniunii Europene Cel mai important simbol al Uniunii Europene, drapelul este reprezentat de 12 steluţe aurii dispuse în cerc pe un fundal albastru, şi simbolizează unitatea, solidaritatea şi armonia între popoarele Europei. Există 12 steluţe deoarece această cifră repretintă perfecţiunea, plenitudinea şi unitatea. Numărul de steluţe nu are nicio legătură cu numărul statelor membre ale UE, de aceea drapelul nu se schimbă când Uniunea Europeană se lărgeşte. Drapelul UE a fost adoptat în 1985, şi toate instituţiile îl utilizează începând cu 1986.

2. Imnul Uniunii Europene Melodia ce reprezintă imnul european este „Odă Bucuriei”, extrasă din Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, compusă în 1823. Pentru ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a transpus în muzică versurile poemului „Odă Bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller asupra înfrăţirii omenirii. Imnul UE a fost adoptat în 1985.

3. 9 Mai – Ziua Europei La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, şi-a prezentat propunerea privind crearea unei Europe organizaate, indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de pace. Această propunere, cunoscută azi sub numele de „Declaraţia Schuman”, a stat la baza creării Uniunii Europene de astăzi. La apelul lui, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, punând bazele actualei Uniuni Europene. În 1985, cu ocazia summit-ului de la Milano, liderii europeni au hotărât să sărbătorească Ziua Europei pe 9 Mai.

4. Moto-ul Uniunii Europene „Unitate în diversitate” (în latină In varietate concordia) este moto-ul adoptat în 2000, în urma unui concurs la care au participat elevi de liceu, şi care s-a derulat de asemenea pe Internet.

145

Acest moto simbolizează Europa ca un continent cu o diversitate culturală, de tradiţii şi de limbi, dar şi cu valori comune.

5. Moneda unică europeană Euro, moneda unică europeană, a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, ca monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 ca monedă fiduciară, înlocuind monedele naţională în 12 ţări membre ale UE. De atunci, încă 4 state au adoptat moneda unică, zona Euro având în prezent 16 membrii (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda – din 1999; Grecia – din 2001; Slovenia – din 2007; Malta, Cipru – din 2008; Slovacia – din 2009). Sigla monedei (€) este inspirată din litera grecească epsilon şi de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea. Tratatul Constituţional menţiona steagul, imnul, ziua Europei, moto-ul şi moneda unică europeană drept simboluri ale Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona nu menţionează decât Euro drept monedă oficială a UE. Deşi nu au fost introduse în Tratatul de la Lisabona, celelalte simboluri ale UE vor continua să fie folosite ca şi până acum. 16 state membre, printre care şi România, au făcut o declaraţie cu privire la aceste simboluri, declaraţie inclusă în textul Tratatului de la Lisabona, menţionând că pentru ele drapelul, imnul, ziua Europei, moto-ul şi moneda unică vor continua să reprezinte simbolurile ce exprimă comunitatea popoarelor în Uniunea Europeană.

146

GLOSAR DE TERMENI Acquis comunitar: reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare. Actul Unic European: este instrumentul de punere în practică a 279 de propuneri ale Cartei Albe, care explicit vizau să elimine obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor, a oamenilor, a capitalurilor şi a serviciilor. Acordurile Europene: au fost concepute să reprezinte principalul cadru al relaţiilor dintre Comunitatea Europeană (ulterior Uniunea Europeană – UE) şi ţările din Centrul şi Estul Europei până la aderarea acestora la UE. Acordurile de Asociere încheiate la sfârşitul anului 1991 cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi, la începutul anului 1993, cu România şi Bulgaria, au înlocuit vechile acorduri de comerţ şi cooperare şi sunt considerate de aceste state a fi, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic, primul pas important în procesul de „întoarcere în Europa”. Acordul Schengen: acord semnat între 24 de ţări europene, membre UE şi AELS, conform căruia controalele la frontierele interne ale UE sunt rărite, se înăspresc controalele la frontierele externe ale UE, este stabilită o politică comună pentru acordarea vizelor şi este stabilită o cooperare judiciară şi vamală între statele membre. ADENAUER Konrad: cancelar al Germaniei federale după al doilea război mondial, scopul său principal a fost reclădirea statului german şi obţinerea unui statut egal cu al celorlalţi aliaţi europeni, adică transformarea Germaniei din obiect al relaţiilor internaţionale în subiect al acestora. Banca Central Europeană: instituţie a Uniunii Europene însărcinată cu politica monetară unică şi cu gestionarea monedei unice euro. Există din 1999 şi are sediul la Frankfurt, în Germania. Comitetul Economic şi Social: instituţie a Uniunii Europene cu rol consultativ. Este alcătuit din reprezentaţi ai diverselor categorii ale vieţii economico-sociale. Comitetul Regiunilor: instituţie a Uniunii Europene, este un organ consultativ autonom, care asigură reprezentarea colectivităţilor regionale şi locale în UE. CR este purtătorul de cuvânt al intereselor colectivităţilor regionale şi locale pe lângă Comisie şi Consiliul de Miniştrii, cărora le adresează avize. Comisia Europeană: instituţie a Uniunii Europene, organ executiv, unul dintre cele mai importante motoare ale integrării şi extinderii europene. Este numită pentru o perioadă de 5 ani.

147

Consiliul European: instituţie a Uniunii Europene, defineşte obiectivele politice ale UE şi modul de atingere a acestora. Prin impulsurile pe care le dă, Consiliul European contribuie activ la evoluţia integrării europene (de exemplu, iniţierea Uniunii Economie şi Monetare). Consiliul de Miniştrii (Consiliul Uniunii Europene): instituţie a Uniunii Europene, se află în centrul aparatului instituţional comunitar, fiind inconturnabil în procesul alcătuirii şi luării deciziilor, şi în procesul punerii lor în practică. Consiliul UE este cel care ia deciziile în cadrul uniunii. Curtea de Conturi: instituţie a Uniunii Europene, ajută Parlamentul şi Consiliul de Miniştrii în exercitarea funcţiei de control al execuţiei bugetului comunitar, şi asigură gestiunea financiară a UE, conform Tratatului de la Maastricht. Curtea Europeană de Justiţie: instituţie a Uniunii Europene, scopul său este de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive. Legislaţia europeană este interpretată şi aplicată în acelaşi mod în fiecare stat membru. Crearea de comerţ: efect static rezultat în urma constituirii unei uniuni vamale, apare atunci când, în urma suprimării tarifelor vamale în interiorul uniunii, producţia naţională pentru un anumit bun este înlocuită prin importuri dintr-o ţară membră a uniunii, care are costuri mai reduse. Criteriile de la Copenhaga: după schimbările din Europa Centrală şi de Est din 1989, statele europene au hotărât că orice ţară est-europeană care doreşte, poate deveni membră a UE. În acest sens, cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga, din 1993, au fost stabilite criteriile care trebuie îndeplinite de ţările candidate, pentru a se putea integra în Uniune. Acestea sunt de ordin politic, economic, legislativ şi administrativ. Criteriile de la Maastricht: condiţii impuse prin Tratatul de la Maastricht pentru ţările care doreau adoptarea monedei unice euro. Aceste criterii sunt de natură monetară (rata inflaţiei, ratele dobânzii pe termen lung şi ratele de schimb ale monedei naţionale) şi bugetare (deficitul public şi datoria publică) Deturnarea de comerţ: efect static rezultat în urma constituirii unei uniuni vamale, apare atunci când, în urma punerii în aplicare a unui tarif vamal comun faţă de terţi, importurile din ţările terţe sunt înlocuite cu importuri dintr-o ţară membră, deşi costurile acesteia sunt mai ridicate. Euro: moneda unică europeană €, a fost introdusă la 1 ianuarie 1999, ca monedă scripturală, iar la 1 ianuarie 2002, ca monedă fiduciară. A fost adoptată de 12 ţări membre ale UE. Fondurile Structurale şi de Coeziune, denumite şi Instrumente Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană

148

acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale. GASPERI Alcide de: în calitate de Prim-ministru, De Gasperi s-a implicat asiduu în lupta pentru integrarea europeană. Autor, împreună cu Schuman şi Adenauer al CECO, De Gasperi a sprijinit şi proiectul realizării rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a Apărării şi prin Comunitatea Politică Europeană. Lărgirea Uniunii Europene: este procesul de acceptare a noi membrii. Uniunea Europeană a cunoscut până în prezent 4 lărgiri (în 1973, 1981 şi 1986, 1995 şi 2004). MONNET Jean: Istoria îl aşează pe J. Monnet alături de alţi câţiva oameni ai acestui secol care, prin activitatea lor şi-au pus amprenta asupra cursului evenimentelor. Este cel care a iniţiat Planul Schuman referitor la crearea CECO, având o contribuţie decisivă în construcţia europeană. Parlamentul European: instituţie a Uniunii Europene, Parlamentul European constituie fundamentul democratic al UE şi parte integrantă a sistemului instituţional comunitar. Europarlamentarii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani. Piaţă comună: etapă a integrării economice, păstreează caracteristicile uniunii vamale (eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor, precum şi instituirea unui tarif vamal unic faţă de terţi), la care însă se adaugă libertatea de circulaţie a factorilor de producţie, adică cele 4 libertăţi de circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi a persoanelor. Piaţă unică (Uniune economică): etapă a integrării economice, se caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare, prin introducerea politicilor comune şi de însoţire ale Marii Pieţe. Piaţa Unică este de fapt o Piaţă Comună desăvârşită, completă. Piaţa Unică este „marea piaţă naţională a spaţiului integrat”. SCHUMAN Robert: ministru al afacerilor externe al Franţei în perioada 1948-1953, are meritul de a-şi fi asumat responsabilitatea politică a Planului iniţiat de Jean Monnet, contribuind la crearea CECO şi impulsionând astfel construcţia europeană. Tratatul de la Amsterdam: îşi propune să construiască o Europă mai apropiată de cetăţenii săi, capabilă să funcţioneze cu un număr sporit de membrii, după aderarea ţărilor asociate. Tratatul marchează un remarcabil progres în conturarea politicii sociale a Uniunii Europene deoarece, pentru prima dată, politica de ocupare a forţei de muncă a fost extinsă la dimensiune europeană şi recunoscută ca o sarcină comună de lucru. Tratatul Constituţional: conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului

149

federal : monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea Parchetului european, a Jandarmeriei europene, a Poliţiei europene de frontieră, a unui Minister pentru Afaceri Externe, precum şi atribuţii în domenii ca apărarea şi securitatea. Tratatul de la Maastricht: Prin acest tratat, s-a schimbat denumirea din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. Prevederile acestui tratat s-au referit la instituirea unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC – pilonul 2), la cooperarea statelor membre în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI – pilonul 3), la instituirea unei cetăţenii unionale, a unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM), şi a unei uniuni politice. Tratatul de la Nisa: Prezintă o reformă instituţională de mare anvergură, având în vedere extinderile anterioare şi cele viitoare: componenţa şi funcţionarea instituţiilor. Reforma instituţiilor europene a devenit un lucru necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Tratatul de la Paris: tratat prin care a fost creată, în 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, de către 6 ţări europene: Franţa, Germania, Italia, Benelux. Astfel, s-a creat o piaţă comună pentru cărbune şi oţel între cele 6 ţări. Tratatele de la Roma: au consfinţit sfârşitul etapelor premergătoare, de pregătire a integrării şi a marcat începutul extinderii şi consolidării acesteia într-un triunghi comunitar; CEE, CECO şi EURATOM, cu trei etape succesive; Uniunea vamală; Uniunea economică şi Uniunea politică. Tratatele de la Roma au dat răspunsuri unui important set de întrebări legate de viitorul Europei Occidentale. Tratatul privind funcţionarea UE: Conform acestui nou tratat, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constitutie” sau referiri la simboluri de factura statala ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul. 'Comunitatea' se va numi 'Uniune', va exista un presedinte pe termen lung al Uniunii, care va fi responsabil de afacerile UE. Un inalt reprezentant de politica externa va vorbi in numele Uniunii Europene in lume, dar numai daca cele 27 de state membre se pun de acord asupra mesajului. Uniune vamală: etapă a integrării economice, constă în eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor între statele membre. Această a doua etapă de integrare aduce şi introducerea unui tarif vamal unic faţă de terţi (taxele vamale aplicabile bunurilor importate din ţările terţe fiind negociate de către

150

statele membre). Cu alte cuvinte, statele membre adoptă o politică comercială comună faţă de exterior. Uniune economică şi monetară: etapă a integrării economice, constă în introducerea şi gestionarea unei monede unice. Acest lucru presupune o politică monetară comună. Zonă de liber schimb: etapă a integrării economice, constă în eliminarea taxelor vamale şi a contingentărilor (restricţiilor cantitative) între statele membre. Fiecare stat îşi păstrează propriul tarif vamal unic faţă de terţi.

151

BIBLIOGRAFIE

1. BALDWIN Richard, WYPLOSZ Charles, „The Economics of

European Integration”, McGraw Hill Education, 2004. 2. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „Uniunea Europeană de la naţional

la federal”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005. 3. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „UE. Politicile extinderii”, Ed.

Tritonic, Bucureşti, 2006. 4. BĂRBULESCU Iordan Gheorghe, „Procesul decizional în Uniunea

Europeană”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008. 5. BÎRSAN Maria, „Integrarea economică europeană, Vol. I, Introducere

în teorie şi practică”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995. 6. BÎRSAN Maria, „Integrarea economică europeană, Vol. II, Uniunea

Europeană - relaţii economice cu alte zone”, Editura Fundaţiei CDIMM, Maramureş, 1999.

7. FUEREA Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, Ed. Universal Juridic, Bucureşti, 2004.

8. MARIN Dinu, SOCOL Cristian, MARINAŞ Marius, „Economie Europeană. O prezentare sinoptică”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004.

9. MIRON Dumitru, FOLCUŢ Ovidiu, „Economia integrării europene”, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008.

10. PROFIROIU Marius, PROFIROIU Alina, POPESCU Irina, „Instituţii şi politici europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2008.

11. PĂUN Nicolae, „Istoria Construcţiei Europene”, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.

12. PĂUN Nicolae (coordonator), „Instituţiile Uniunii Europene. Evoluţii şi proiecte de reformă”, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004.

13. SHERRINGTON Philippa (coordonator), ALBU Ioana, BERBECA Veaceslav, BÂRSAN Ana Maria, IVAN Ruxandra, MIŞCOIU Sergiu, POEDE George, ŞTEFANACHI Bogdan, TĂTĂRÎM Marina, VAIDA Ovidiu, VĂDĂSAN Ioana, “European Union Structures and Policies. A Learning and Teaching Guide”, Ed. Cavallioti, Bucuresti, 2005.

14. SILAŞI Grigore (şi colaboratorii), „Integrarea Economică Europeană”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

15. SILAŞI Grigore, „Integrarea Monetară Europeană – între teorie şi politică”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.

16. SILAŞI Grigore, „Uniunea Europeană sau noua Comedie Divină”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004.

152

17. SILAŞI Grigore, ROLLET Philippe, TRANDAFIR Nicu, VĂDĂSAN Ioana, „Economia Uniunii Europene – o poveste de succes?”, Ed. De Vest, Timişoara, 2006.

18. SILAŞI Grigore, ROLLET Philippe, TRANDAFIR Nicu, VĂDĂSAN Ioana, „Economia Uniunii Europene – o poveste de succes?”, Ediţia a II-a, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2007.

19. SUTĂ Nicolae (coordonator), „Integrarea Economică Europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

20. www.euractiv.ro 21. www.europa.eu 22. www.hotnews.ro 23. www.ier.ro

Documents

Institutiile Si Economia UE