Jankelevich Ironia Dacia Cluj Napoca 1994Ironia coincide cu actul de cunoaştere.Gândirea îşi ia avânt să devină idiferenţă în faţa sistemelor rigide care o oprimau.Ironia e puterea de a se juca, jongla cu esenţele fie pentru a le nega, fie pentru a le recrea.Ironia e hipersensibilitatea care ne scuteşte de a purta la tot pasul aerul grav al tragediei, dezvoltă în noi un fel de prudenţă egoistă care ne face să fim imuni faţă de orice exaltare componentă şi împotriva extremismului sentimental.Ironistul nu vrea să fie profund atinge patosulul printr-o mişcare se joacă fără să se angajeze în fondIronia e supleţe extremă conştiinţăStare de alertă şi de detaşare32 Libertate veselia puţin melancolică ce ne duce la descoperirea unei pluralităţi37Nuanţele ironiei- umorul satira persifalrea48Ironia- bună conştiinţă ludică, şireată, indirectă, care îşi impune plăcerea revenirea până la şi de la antitezăDistingereFicţiune artistică operăSimularea artificiululi manevră latură distrugătoare sau contestaţieJoc ambiguu implică conştiinţa propriei frivolităţi şi tenţaţia subconşientului de a se lăsa în voia acestuia stilizarea aventurii periculoase51Subterfugiul ironic e în ce priveşte semnificaţia o apogiatură, un fel de broderie via recta sau ceva în genul licenţei poetice înfloritură a intelectului virtuos se ivesc pe un fond de coincidenţă juxtaliniară care e limita tautegorică a alegorieiComplicaţii simplitatea ce s-a răsucit pliat din prea multă conştiinţăE un fel de extraluciditate se joacă cu eroarea dezvăluie falsul nu e zădarnică gratuitate.Aroganţa e copmponenta ironiei conştiinţa trucată pseudologică posedă măiestria contradicţieiDualitate ironică dedublare inductoare dezvoltată de câtre ironist determină la cel ironizat apariţia unei dedublări inverseInterpretarea parcurge invers drumul parcurs de ironist ironizatul regândeşte ceea ce a gândit ironistulul epogogă se reculege se mulţumeşte cu apagogia pretutindeni agogia este în cele din urmă anagogieIronia dublă mobilitate o circulaţie activă în cadrul datelor şi sensului călătorie a sensului către sens prin alte date nu trebuie să reproducă imaginea delimitată, ci mai degrabă a deschiderii. Jocul contrariului cu propriul contrariu.Ironia e gnostică, solicită înţelegerea intelectuală ea trezeşte în celălalt un ecou binevoitor inteligentInvită la realizarea mişcării intelectuale găsirea „contra cifrului” codurilor care vor dezvălui gândurile ascunse, care va citi pintre rânduri urzire de complicitate consimţierea clandestinităţii stimă mutuală corelaţia bilaterală a 2 activităţi ce se reanimă una pe alta ironizatul e înălţat la rangul de ironist60 Ironia disimulare, comportament plin de manevră şi retractare şiretlicuri repetate intrigă perfidă complicată intenţie nesinceră.70 ironia – litotă deflaţionistă opusă emfazei inflaţioniste şi plină de grandilocvenţă gratuităIronia e discontinuă braheologică punere la un loc fentă oratorică renunţă să fie exhaustivăSemnalează sensul.109Confuzionism ironic joc de cuvinte deformarea sensurilor amalagamând ceea ce e evident şi izolând ceea ce e identic valorifică interpretarea greşită a paronimelor şi se ascunde pentru a face calambururi în umbra prielnică a omonimelor joc asonanţelor omofone afinităţi neprevăzute trecerea uşoară de la sens propriu la cel figurat fond formă, talent pentru amfibologieImaginaţie cuprinsă de delir combinatoriu118 Ironia amestecă elemente incompatibile sociabilul cu individualistul, comicul cu tragicul, aruncând cu violenţă cuvintele şi calităţile eterogene când împotriva unuia când împotriva altuia

Ironia e sinoptică, ia atitudine reglează reduce tendinţa halucinantă a imaginaţiei se foloseşte de o perdea de glume cu valoare spirituală de fineţeUmor –ironie deschisă principiul comuniunii spiritul înţelegerii elimină pesimismulÎn ironia umoristică există mai multă fineţe decât în ironia calomniatoare dublu contrapunct al ironiei Schopenhauer Ironia umoristică face aluzie la seriozitatea impalpabilă a aparenţei ironia glumeşte dar în zemflemea se citeşte adevărul Umorul ironic desoperă finalitatea.

Irony Claire Colebrook Routlege 2005 London New York

În era postmodernă, era simularului, a comunicării în masă şi eliberării de vrajă Ironia este o figură a vorbirii spune una şi se înţelege altceva dar e şi atitudine a existenţei pe care subiectul ironic o adoptă poziţie de scepticism şi neîncredere în relaţiile limbajului colocvial disimulare complexă 161 Ironia postmodernistă este atât interogativă cât şi elitistă cât destructivă de norme şi constructivă de idealuri înalte-Deopotrivă ironia schimbă unele consensuri gata făcute sau comunicat limbajul colocvial e chestionat. Poziţia punctului de vedere e interogativ şi ironic e obligatorie ierarhia solicită un punct de vedere De modul cum înţelegem şi apreciem postmodernismul depinde foarte mult cum e definită şi evoluată ironia. Societatea postmodernă e simulacră unde copiile şi repetiţiile nu au nimic original unde sistmele nu au centru şi unde imaginile nu au un model al substanţei, prezentul postmodern e finalul eliberării de sine prin constrângerea mitului la ultimul real. Ironia e singura posibilitate etică. Liberalism etic şi modern.Noi nu putem crede în fundarea unui întreg fundamental şi înşălătură diferenţa specificului cultural. Ironia e atitudune privată. Ironia ne permite a ne stabili într-un context şi a recunoaşte existenţa altor contexte şi permite contextului să fie deschis fluid şi creativ.Ironia produce şi implică distanţă estetică imaginea punctului de judecată auctorială. Dacă în caz că autorul sau naratorul poate fi altul decât cel despre care se spune în cazul formei compuse a ironiei poziţia auctorială e imposibil de determinat. Poate fi şi cazul când textele rezistă limpezirii înalte prin distanţarea şi poziţia faţă de discursul exprimat. Ironiile intensifică contradicţiile de sens.

Ironie paradoxale et ironie poetique Monique Yaary Ce e ironia un aspect al comicului? Întâlnirea finitului cu infinitul? O trăsătură de caracter?Un principiul transcendental Presiunea contextului ? Un paradox? Sarcasm O „pseudegorie” Atitudinea prin excelenţă a poetului? Încarnarea absurdului. O altă faţă a dragostei. E satirică sau tolerantă. Imanentă sau transcendentală. Maieutică sau hermenutică? Sigură de punctul său de vedere sau ambivalentă multiplă schimbătoare şi paradoxală. Este triunghiulară sau binară. Dialactică sau oscilatorie? Spre ce lunecă ea pe o spirală infinită Este fundamental tragică, comică sau tragico-comică? Se pune în serviciul unuia din moduri sau formează un gen independent? Este o figură de stil, un tip de discurs sau o postură ilocutorie. O intenţie sau un efect?? Un fenomen sau o percepţie O viziune al lumii sau un produs artisticEste utilă sau dăunătoare? Obiectivă sau subiectivă? E compatibilă cu spiritul creştin? Feminin cu spiritul popular sau elitist?Ea este toate acestea împreună, sau mai bine zis pe rând. Ironia e o creatură proteicăIronia nu e una, la început există multe entităţi care sunt numite ironice. Diferenţa între cele două nu e neglijabilă fiindcă nu e ironie tot ce e ironic o metaforă poate fi ironică şi o parodie la fel Ironia constituie în fiecare caz doar un element un aspect de formă sau conţinut de intentie sau de percepţie de structură sau de nethos. E necesară de a face deci distincţia între nume şi adjectiv.Şi mai e o problemă tot ce a fost numit ironie de-a lungul anilor a evoluat s-a aschimbat radical de la o epocă al alta conceptul şi conceptele care poartă acest nume erau necunoscute anticilor. şI

de atfel această metamorfoză recentă acecepţia modernă reţine totuşi unele caracteristici pericolul e că ea se pulverizează în ciuda progersului considerabila al critici în acest domeniu termenul nu spune acelaşi lucru pentru toţi termenul a cumulat multe accepţii succesive supraimpuse şi adesea contradictorii trebuie deci să ne întrebăm în acel context în acea epocă sau pentru acea persoană ce e ironia? Aceea e o formă de realtivizare istorică critică şi psihologică dar care ne poate tenta să căutăm denominanţi comuni trăsăturile definitorii ale ironiei E necesar de a ridica toate perspectivele istorice demersul studiului e teoretic dar şi paradigmatic şi focalizarea pe ironia postmodernăAcest concept la nivel de semnificţie denominează fenomene diferite care sunt percepute la nivel de limbaj gândire speculativă artă e în sine foarte complex încărcând fiecare domeniu diferit o ironia cu tente diferite şi o duce la contraverse diferite ideologice.

În sens tradiţional ironia e o armă 6 verbală glumă Ironia socratică un tip de exausitivitate metodă de investigaţie deductivă şi euristic potenţialăI16ronia nu e una ci plurală Totuşi în centrul fiecărei accepţii tradiţionale sau curente o trăsătură mereu e prezentă: incongruenţa juxtapunerea de 2 sau mai multe elemente care în acelaşi context nu merg împreună. Termenul de incongruenţă încadrează contrastul contradicţia nonsensulIncongruenţa presupune agentul percepţia şi evaluarea ironia începe veritabil cu percepţia incongruenţei presiunea contextului poetic18 Ironia înţeleasă ca sens e semnalată de indici pe care aceasta i-a plasat şi se produce din raporturi aceşti indici au un rol dublu de a frâna tentaţia de a vedea prea multe într-un text şi de a ne ajuta să nu pierdem nimic din complexitate19 La origine există mereu o discordanţă o incongruenţă obiectivă din cauza neutralizării.Fără un observator ea rămâne la starea de ironie virtuală.20 Ironia poate exista la nivel de expresie(activă9 şi la nivelul situaţiei (pasivă) virtuală sau actualizată.Structura ironică 3 factori obiectul incongruenţa şi 2 subiecţi observatorul şi ironistul care pot să se confunde într-o perosanăLa extreme subiectul şi obiectul pot fi aceeaşi persoană dar două părţi sau două momente distincte ale persoanei conştiinţei, publicul observatorul secund21 Ironia retorică fără comentariu explicit noţiuni sau competenţe implicite exprimată obligatoriu e necesară reconstrucţia din parte publicului Implică o reluare a sensului dat şi o construirea unui sens maia cceptabil conformat relităţii normeşor genrale de coerenţă iniţiela ascunse Acest proces activ constituie dimensiunea dinamică a întregii structuri a întregii opere unde se manifestă ironia.21ronia există la nivelul expresiei unde decalajul e în sens şi unde există reconstruirea sensului.22onia în sesn pasiv e percepţia critică a incongruenţei care are un autor care a fost păstrat sau constatat exterior Ironia în sens activ e expresia ironică a cestei percepţii care solicită publicului un proces de reconstruire implică tensiunea a 2 sensuri unul ascuns şi unul aparent între conţinut şi substanţă legate în cida opoziţiilor. Un poem ironic trebuie să săs emnifice şi să existe în acelaşi timp Muecke Fenomen la 2 niveleExpresie percepţie incongruenţă MarieiDouă ascunzişuri la nivelul expresiei retorice triunghi- ironia vebală relaţia duală- ironia referenţială31Problema formei şi a structuriiStructura triunhguiulară structură dualăParametrii definitorii ai ironiei presupun că ironia să fie reprezentată ca o structură 2 vidă” pentru reprezentarea căreie noi avem nevoie de 2 figuri: una triunghiulară şi alta duală. Cele două diagrame sunt prezente la Muecke care vorbeşte de triunghiul autor- observator- victimă la Morier domină relaţia triunghiulară expresie- prcepţie- inncongruenţă, la Booth din contra 2 forme al bnivelelel expresiei retorice sens şi semnificaţie, la Orecchioni se regăsesc cele două

figuri aplicate invers aplicării Lui Muecke triunghiul trei actanţi la ironia zisă verbală şi relaţia duală la ironia zisă referenţială. Eu sugerez ca toate două şi cea virtuală saua ctualizată şi ironia exprimată au o structură triunghialară, numă rul actanţilor cresc în cazul ironiei exprimate, dar de asemenea procesul de intepretare propriu ironiei prezintă o structură duală) sens fals, sens corect; norma, decalajul) , înc az că ele nu sunt reprezentatedialectice sai în spirlae(sens dat, aparent,a normal; sens sugerat, sinteza celor două) La miane locutorul lui Orecchioni corespunde autorului sau agentului, receptorul devine un concept ami larg aînc oncepţia mea înţeles ca spectateur/ observateurceea ce permite acestui actant de a se dublea dcalitatea dea gentpunând în oscialre o mişcare de al ironist la ironizant, observator,c elui care percepe. Scopul ironiei verbale şi „suportul şi sediul” ironiei referenţiale sunt pentru mine de natură similară din punct de vedere strucrturalele două fiin incongruenţa.Structura triunghiulară poate fi reprezentată aşa. A- agent sau autor ueneori proiectatB –incongruenţaC- observatoru/receptorul/spectatorul/lectorulIronia pasivă devine incongruenţă-B1 a ironiei exprimatea

De remarcat că a şi A1, B şi B1, C şi C1 pot să nu fie aceeaşi entitate sau persoană, de menţionat că triungiurile se pot mutiplica în serie, la infinit

Ir virtuală Ir. pasivă

AC

B

B 1 htggf233111

A/(A1) C1

Etc.

Ir. exprimată

Dacă incongruenţa e # treferenţială” sau# situaţoinală” ea implică, prin natura sa şi raporturile cu autorul sau agentul şi observatorul sau receptorul, toate o metafizică.Knox a definit ironiaca o „formă structurală” realizată concret într-o varietate de materialecare toate o colaraţiune filozofico-emoţională-tragică, comică, satirică,a bsurdă sau nihilistă, paradoxală(Classificationp57) Dacă incongruenţa e non-referenţială ea poate fi autoreferenţială. În acest caz componneţa psiho-filozofico-metafizică e minimă sau cel puţi legat cu un rol subiacent.În fine fiindcă rionia însăşi- structura definitivă- nu e nici referenţială nici uatoreferenţială, ea poate fi prezentată ca o simplu vehicul de gânduri sau expresii Structura duală a ironiei ţine de codare si de recepţie, dacă e vorba de ironia exprimată, dar se paote spune că ea ţine şi de percepţi ironia pasivă, fiindcă sunt percepute o configuraţie congruentă şi una divergentă,c are creeează incongrueţa, verbală sau situaţională Booth reprezintă cele 2”nivele” Orecchioni reprezintă schema semiotică- un semnificant Sa, doi semnificaţi

.Unde Se1 e sensul manifestat şi Se2 e sensul sugerat. Acesta din urmă e „reconstruit” din indicii daţi care sunt lingvistici pen tru Booth Şi Oricchioni, pentru mine pot fi la fel de bine şi iconici, contextuali, structurali, aplicabili la ironia non-verbală şi situaţională egal. Cum între Sa şi Se1 este congruenţă şi Se2 şi e produs din Sa+x(indici)= Sa1 această shemă par putea fi prezentată ca o schemă cu două nivke, deci duală.

Sa

Sa(+x)Sa1

Se1 Se2

Se 1Se2

Într-o teorie şi o practică „ deschisă” a semnelor, nivelele nu sunt două ci multiple, ele au polisemie Sa1+x1>Sa" care la rândul său intreferează Se3 care duce la aceeaşi indetermianare ce am găsit-o în schmea triunghiulară.Ironia- care crea să fie înţeleasă dar nu totdeauna imediat şi de o modalitate univocă e adesea nu atât de facilă şi directă- profită adesea , mai ale în apoca modernă, de practici(generative şi critice) care informează aceatstă poziţie intermediară .36Natura indirectă, oblică a ironiei face ca ea să fie comparată, a trop, cu alegoria )Jankelevitch) si ca discours dublat de o postură filozofică cu paradoxul.duce la confuzi dar unele clarifiăcări în ce priveşte structura ironiei pot fi clarificate.36 Paradoxul corespunde mai mult sau mai puţin incongruenţei fundamentale care se găseşte la baza tuturor ironiilor, chiar şi virtuală. Există deci identitate între cele două nivele” obiective” a conţinutului. Dar paradoxul nu implică necesarmente o intenţie, reală sau proiectată, mai cu seamă el nu impune o veritabilă construcţie ca ironia exprimată. Nu există deci parale la acest nivel. Totuşi structura însăşi a ironiei din cauza opoziţiei celor două sensuri, superfical şi profund, şi din cauza faptului pe care trebuie să –l depăşească, trecerea dincolo la primul pentru a ajunge la al doilea e se poate zice paradoxală.Alegoria, din contra, nu presupune incongruenţa, nici la nivelul conţinutului, nici a celui a formei. Ea are în comun cu ironia faptul că sensul dat exprimă un altul, sensul final, expresia nu e directă, simplă. Dar ambele sensuri merg în aceeaşi direcţie, unul reprezintă intensificarea altuia, şi implicare nu presupune reluare nici „demolare” iniţială,. Ea nu implică decât sustragerea, subtilizarea. retoricienii sunt tentaţi să le egaleze din cauza că din punctul lor de vedere ele sunt similare între ele prin asemănarea prepodenderentă- principuiul indirectivităţii. Spiritile cele mai riguraose numesc ironia” o varietate a alegoriei care e pseudegorie” Jankelevith În afară de aceata, alegoria e mereu referenţială ” sistem de relaţii între două lumi” Morier, ceea ce nu e cazul ironiei.Clasificarea Knox e vorba de 4 variabile perfect distincte în operă în toate ironiile. Este esen’ial de a nu le confunda şi a le amesteca, dar aceasta mi se pare o eroare importantă fiidcă marea lor interdependenţă face ca nicodată fără artificiu, să fie analizate una fără alta.Aadul de conflict între două elemente incongruenteB structtura dramatică a ironieiC câmpul său de observare şi de actţiuneD aspectul său filozofico emoţional

Cel de al 4 ţine de cnţinutA ghradul de incongruenţă variabil de la nesemnificativ la radficalB prin structura dranamtică” a ironiei e valvbil triunghiunautor- audienţă- victimă ironiste- obsetrvator obiect Termenul de victimă e supărătorl fiindcă limitează conotaţiile satirice şi tragiceMuecke are o regulă în baza căreia pentru a menţine intensitatea efectului unei ironii date gradul incongruenţeiA trebuie să fie invers proporţional gradului de inocenţăBC câmăpul de cţiune sau de observaţie cuprinde la Knox a ironia verbală unde incongruenţaeste în sensul cuvintleor sau între cuvinte şi contextul lor B( ironia unui eveniment interpretat dein două p de vedere unul ironia dramatică ironie specifică generală Ironie retorică, dramtică Stilistică- de al antifrază al polisemie ironică de la ironia intertextuală la pastişă Structurală de la ironia dramatică la parodieDramtizartă Muecke tehnica artistică care constă în prezentarea unei situaţii ironice fără comentariu 8 categorii la Booth taxonomia codării si decodării ironiei fac parte dintr-un continuum de 4 axe care se înrucişează

Stabilă

Instabilă

Explicită

1 locală

2 infinită

3 locală4 infinită

Implicită

5 locală6 infinită

7 locală8. infinită

Există natural o corelaţie între gradul de stabilitate ce e trebuie şi indici de ironie şi gradul explicaţiei necesare, acţiunea de reconstrucţie va fi mai ardent cu cât ironia e mai puţin stabilă şi mai mult implicită. Ironia instabilă şi implicită e plurisemantică şi polivalentă, deschisă intepretărilor, semnnificaţiile plurale nu obligatoriu codate în text, acest tip de text scapă de la sensul unic. O altă corelaţie pe care Booth bnua pus-o în liumină e următoarea ironiille stabile şie xplicite sun mai mult locale limitate în ce priveşte întinderea şi reverberaţia în text, dar pot fi infinite generale în terminologia laui Mueske în c e priveşte conţinutul materia.Booth nu distinge

între componenta textaulă şi componentaă psihico filozofică ironiile instabile pot la rigoare să fie locale localizabile în interiorul textuluidar ele mai mult tendinţa să se opună înc ee ce ce ţine de conţinutil lor, diemnsiunea lor fiin d generală. Pentru a nu face confuzii ca să numim localizate sau generale dimensiunea textaulaă şi specifică limitată generală asau infinită dimendisunea psiho fo’ilozofică.Ironia infinită

443 concepte deodată:dimensiune psiho filozofică maximală metafizică sau cosmicăDeimensiune textaulă maximă- ironie generalizantpComplexitate textaulă care coresounde plutralismului şi instabilităţii ironiei

47Problema conţinutului şi a structuriiSe observă istoric aserţiunea că ironia e un subgen al comicului sau e titrată ca satiră sau cum e înţelasă în sens retoric un simplu instrument de folosire a satirei şi a comediei

Disticţii ironie comic satiră tragicIronia şi comiculce au în comun şi ce împart de la satiră Bergcon a spus râsul, astăzi spunem incongruenţa această distncţie permite de a izola de o parte mecanismul unei reacţii sau mai bine zis atmosfera o stare de spirit de altă parte o structură a implicaţiei psiho filozofice dar amble râmîn proprietatea comună a ironiei şi comicului.Confictul tragic situat între conştiinţă şi valori relaţie eului individual cu natura lucrurilor comicul şi satira sunt proprii planului socialDacă comicul şi satira se hrănesc din ridicol, esenţa ironiei e absurdul.înclinare spre nerezolvare spre relativ spre paradox si prin facultatea de a mesteca seriosul cu lejeritatea ironia există în două planuri ca tehnică sau instrument şi ca viziune independentă Ironia tragică ironia comicăCritica anglo-saxonă a crea termenul hibrid KnoxTehnici ironice folosite în comedie sau tragedie sau în serviciului spiritului comic sau tragic în romande ironie retorică al ironie dramaticp sau dranmtizată e nevoie de a face distincţie între tehnica de ironie dramatică procedeu şi ironia comică car e inerentă visiunii lumii Comicul şi tragicul sunt două ritmuri vitale pe care le asimilăm şi le înţelegem ca viziuni şi atitudini Ironia de altă parte e o structură inerentă fenomenelor care poate fi percepută sau exprimată e numită comică sau tragică când e împărţită cu unul din ritmuri vitale Ironia tragică e incongruenţa între efiortul pozitiv şi speranţa sau creştere inexorabilitatea destinului rezultatul negativ a disperării a declinului ironia comică e incongruenţa înte un obstacol initial sau un status quo inacceptabil sau supărător şi de altă aprte dispariţia sa dislocaţia sau înfrângere. Ironia satirică univers de valori familiare atitudine critică detaşate de ce se opune Comică univers compatibile simpaticTragis univers ostile simpaticNihiliste atitudine critică faţă ede un univers ostil ultimeile două corespund ironiei paradoxale norme raltive schimbătoare univers jsemiostilemipropisce la jumătate de drum între identificare şi detaşare. Ironia paradoxală trebuie să fie o viziune absolut ambivalentăa universului însuşi un fel de judectă suspendată asupra ultimei naturi alucrurilor şi nu o simplă constatarea faptelo cre există în ciuda tuturor acestor aberaţii (ironii) pasagere într-un univers esenţial ostil sau amical.

Acest lucru este inutil pesimist. Toate lucrăriletrebuie să aibă influenţe, extinderea de intertextualitate nu este canibalism gol, dar reflectorizante de democratizare cunostinte. Parodie şi nostalgia ne sensibiliza la diferenţe construitprin istorie

Jameson simţit prevalenţa pastiche25 în postmodernism ne desensitises ladiferenţe ca pe noi înşine definim prin vocile altora ":" azi suntem aproape în

imposibilitatea de a ne concentra pe propriul prezent, ca şi cum am devenit incapabili de a atinge estetic reprezentarea experienţei noastre actuale proprii.

Parodie ne sensibilizeaza la diferenţele dintre naraţiuni subminează subconştientulmergând în afara convenţiilor.âÎn acest scop, o nouă limbă culturale a fost dezvoltat. În scopul de a vinde surplusul de produsepostindustrialism pentru consumator din ce în ce agential în noua condiţie socială a postmodernităţii,limba de ironie a fost adoptată. Ca cinismul şi disconfort în a creanţelor publicitatedin trecut s-au dovedit a face transparent intenţiile de moduri mai vechi de publicitate, publicitate ironica fost implementat de către anumiţi producători postindustriale culturale în încercarea de a comunicacu aceasta noi de consum.Nu este nimic nou de spus că ironia este una dintre caracteristicile definitorii ale postmoderne. Deoarecesale mai vechi timpuri postmodernismul a fost marcat de adoptarea sa de tehnici de ironie, parodie,şi pastişă. În calitate de actori postmodern au fost lăsate să "joace cu civilizaţiile pieces'of trecut,ironia a devenit un mod de primar şi extinderii acestei ludic. În lucrarea sa orizonturi deAvizul conform, Alan Wilde se uită la studiul de ironie în contextul său istoric. El conchide că postmodernăIronia ar trebui să fie înţeles "ca un mod de constiinta, un răspuns perceptuale-o lumefără unitate sau de coeziune "[1981, p2]. Mai mult decât un mod de conştiinţă, deşi, vreau săcontinua cu analogia mea Barthesian de mit ca o formă de discurs. Doresc să caracteriza ironie preaca un mod de semnificaţie, oricât de diferite în formă de mit. În cazul în mit, într-adevăr este "depolitizatădiscurs, "[1972, p117], apoi este ironie, să împrumute o fraza din capitolul precedent, exagerare radicalede vorbire depolitizată.Pentru o astfel de cerere la plauzibilă, este important să înţelegem ce înseamnă Barthes de termen"Depolitizată discursul". Aici Barthes vorbeşte de politică în sale profund, sensul aristoteliană ", după cumdescrie întreaga relaţiile umane în structura lor real, social, în puterea lor de a facelume. "Şi în utilizarea lui de prefixul de-, Barthes este punctul de vedere ca un activ obligaţiile, o eliminare afabricate calitatea politice. În acest sens, lumea este "fără contradicţii, pentru că estefără profunzime "[1972, p117]. Aici mit, ca discurs care a fost depolitizată, dă lucrurile veşnicejustificare şi de necontestat.Din mai multe puncte de vedere ironia. dă lucrurilor o justificare natural.Dar nu acest lucru nu neapărat în acelaşi fel în care îl dă mitul. Când am caracteriza ca o ironieexagerare de discurs depolitizat, am face uz de cuvântul politic nu numai în acelaşi fel în care Barthes angajează termenul. Fac de asemenea, uz mai conventional, contemporane de politic. Aici se referă la discursul care are atât activ, cât şi ajustat funcţiei sale sociale şi context istoric, dar care a fost, de asemenea iremediabil scos din politica de la

crearea sa.În esenţă, ironia este discurs pe care subsumează în sine orice posibilitate de rezistenţă politică reală.Este prea functioneaza prin crearea unei lumi fără profunzime, dar merge pas mai departe prin crearea unei conştiinţe de sinede superficialitate a lumii proprii.Această lume este fără contradicţii deoarece toate sale37contradicţii posibile au fost deja luate în considerare şi a fost făcute vizibile. Acesta este modul postmodern cum lucreează ironia. Ceea ce urmează este o explicaţie a modului în care sa ajuns să lucreze în acest fel. Criticii fel de diverse precum Peter Sloterdijk şi Jedidiah Purdy-au remarcat în această condiţie de curentcinism. Ambele cinism abordare din unghiuri diferite, dar în cele din urmă ajung la aceeaşi concluziecinism că este foarte mult o plagă al erei postmoderne. Pentru a Sloterdijk, cinism poate fidefinit ca "falsă conştiinţă luminată" [1988, P5]. Prin aceasta, cinic este văzut ca o persoană carecumpărat ideea de iluminare moderniste, dar care îl vede ca pe un ideal imposibil. Ciniccrede în viaţă bună, dar, de asemenea, în imposibilitatea de ao atinge. Acest Sloterdijkian cinismeste de asemenea postpolitical: "Ei bine-off şi nefericit în acelaşi timp, această conştiinţă nu se mai simteafectate de orice critică a ideologiei, falsitatea ei este deja reflex tamponat "[1988, P5]. Pentru aSloterdijk, acest "motiv cinic" aproape întotdeauna "ia acopere spatele ironia" [1988, pxxi]. JedediahPurdy, la rândul său, face distincţia între mai mult cinismul şi ironia postmodernă depolitizată. Înformularea lui, consumatorul ironic, spre deosebire de cinic, recunoaşte lui / ei propria conştiinţă falsă,si apoi foloseste aceasta recunoastere ca lui / ei de baza fundamentala pentru a interacţiona cu lumea.Ironie42presupune aici un cinism nu numai spre a crede în viaţă bună, dar, de asemenea, faţă de refuzul de a luaparte, în ideea de viata buna. Lui ironist "practici un stil de exprimare şi de comportament care să evite toateapariţia de naivitate - de devotament naiv, credinţă, speranţă sau "[1999, PXI]. Acest ironist prea evităDisocierea naiv al ideii de iluminare modern. Precaut şi bănuiala de aproape toate mesajeleprimite de el / ea ironist postmodern nu retragă cinic din lumea de comunicare,dar se angajează în ea, purtand insigna de cinism pe lui / ei de mânecă.Ironic

Ironic de consumÎn rezumat Alan Wilde de lucru White pe figură de stil de ironie, el vede aceasta oferind "o lingvisticăparadigmă a unui mod de gândire care este radical de auto-critică în ceea ce priveşte nu numai unui anumit

caracterizarea lumea experienţei, dar şi la efortul de a capta foarte adecvatadevărul de lucruri în limba "[1981, P5]. Jean Baudrillard în parte este de acord cu această critică deineficacitatea discursul lui pentru a valida. Ca membrii audienţei el studii, el recunoaşte absurditateade a lua o stand ideologică în condiţiile de postmodernitate. Aceste condiţii sunt atât decomplexe moduri că tradiţionale de semnificaţie intră pe marginea drumului. În acest sistem, lingvistice potnu au nici o semnificaţie permanent, deoarece nu au semne fixe referent. "Orice obiect poate, în principiu,ia cu privire la orice semnificaţie. , Mai degrabă decât ceea ce reprezintă aproximativ semnificant, semn este tot ceea ce este lăsat "AnulaţiTraducere din Engleză în Română În acest procesiune nesfârşită de semne plutitoare, rezistenta devine lipsit de sensfără posibilitatea unei ancore. Abordarea lui Baudrillard, în funcţie de McGuigan, este, prin urmare,nici unul dintre raţiunii critice sau cinic, dar din motiv ironic, deoarece rezistenţa în sine este absurd[1999].Deci, cum actorii postmodern consumă în faţa-o lume absurdă, în care nu au nici un realsperanţa de a face o schimbare? Un număr de teoreticieni au arătat la actul de consumul de ironic,dacă de bunuri reale sau a produselor culturale, ca unul dintre modurile numai de comunicare în cadrulCe este la stânga pentru Baudrillard este de a lua bucurie în consum jucăuş,"Pentru a redescoperi o plăcere anumite ironia lucrurilor" [citat în Kellner: 1988, p238].Ironia este ca o expresie a opus ceva la sensul său implicit, de a consuma în mod ironic estede a consuma obiecte din alte motive decât utilizărilor prevăzute.Am discutat deja sub-43acte culturists "de consum ironic atunci când co-opt bunuri - şi astfel de semne şisimboluri - de cultura mainstream şi să le folosească pentru scopurile lor proprii de auto-identificareÎn acest fel, ironia poate fi spus să fieo masca de placere, mai ales atunci când placerea este privit ca analog cu masa ideologicecomplicitate. Acest consum ironic, prin urmare, poate fi considerată o acoperire pentru jouis postmodern -sance, în care consumatorii, pentru a utiliza din nou fraza lui Baudrillard, bucurie câştigat de pe urma joaca cupiese de culturii de masă.Traducere din Engleză în Română Se poate argumenta că nici un alt gânditor are mai deplin teoretizat relaţia ironie la mai postmoderndecât Linda Hutcheon. În urma pe ideile de Wilde, combaterea şi unele din ideile deBaudrillard, Hutcheon descrie relaţiile complicate de ironie, politică, şi critica în cadrulpostmodernitate. Într-o declaraţie care oferă un rezumat succint de idei, ea face afirmaţia că"Ironia postmodernă este recunoaşterea structurale, care astăzi nu se poate evita discursul recunoscândsituaţia sa în lume îl reprezintă: critica ironia lui, cu alte cuvinte, va fi întotdeauna cel puţinoarecum complici cu dominante se contestă, dar în care aceasta nu poate ajuta existente "[1996, P36].Pentru a pus-o un alt mod, ironia postmodernă "nu este oppositionality

radicală, utopic demodernist avant garde. În schimb, ea întrebări foarte act - şi autoritate - de a lua o poziţie,orice poziţie, chiar şi unul de opoziţie, care presupune o situaţie exterior discursivă la care44care se opune "[1996, p37]. Este foarte această lipsă de exterioritatea, Hutcheon continuă să pretindă,care efectiv de subvenţii ironia postmodernă marginea sale critice.Traducere din Engleză

în Română Refuzând să recunoască faptul că ironia completneagă posibilitatea de a critica, veniturile Hutcheon să explice numeroase moduri încare producătorii postmodern culturale utilizare ironie de a depune în mod eficient un atac împotriva condiţiilorcare a intrat în efectuarea de postmodernitate în sine.Traducere din Engleză în RomânăUnii teoreticieni au studiat deja această utilizare a ironie în produsele postmoderniste. În furnizarea şicurbelor cererii de cultura postmodernă, producătorii ironic au crescut pentru a satisface cerinţele de ironicconsumatori. Acest lucru sa întâmplat pe tot parcursul culturescape postmodernă, din arta, film, televiziune şi,la muzică, ficţiune, şi arhitectură. Şi de multe ori aceiaşi oameni care produc ironic postmoderncultura sunt aceleaşi cu cele care teoretiza sale de producţie.ParodieO astfel de invocare este un refugiu comun de postmodernism. Fie că este vorba în artă, arhitectură, sau de publicitate,una dintre calităţile majore ale postmodernismului este sa se concentreze pe sine, adesea sub forma de auto-parodie.Opere de artă postmoderne sunt adesea caracterizate de o încorporare de istoriile lor proprii şi reputaţia.Ca Hutcheon influent subliniază, acest t ISNA doar un nevinovat infatuarea cu sine, ci un sistem eficient deformă de distanţare prezent din trecut.parodie postmodernă este. problematizing-o valoare, de forma-naturalizarea de recunoaşterea istoriei(Şi prin ironie, politica) de reprezentări. parodie postmodernă nu ignora contextulde reprezentări trecut citează, dar foloseste ironie să recunoască faptul că suntem în mod inevitabilseparat de cel de astăzi din trecut de timp şi de istoria ulterioară a acestor reprezentări.[1989, P94]Pentru aPentru a ceva este de a parodia pamflet satiric, dar, de obicei, într-un mod distorsionat încât să devină ridicol.Acesta este motivul pentru parodie face un astfel de instrument eficient de postmodernism: în timp ce-l invocă trecut, istoriccitând moduri şi forme, serveşte ca ceea ce Hutcheon numeşte un  critic re-de lucru,La suprafaţă, interesul major al postmodernismului ar părea să se manifeste in proceselepropriei produceri şi receptări, precum şi in relaţia-i de tip parodic cu arta trecutului. Dorescinsă să argumentez că tocmai parodia - acel formalism aparent introvertit - este aceea care,paradoxal, pune in practică o confruntare directă cu problema relaţiei dintre estetic şi o lume asemnificaţiei externă sieşi, o lume discursivă a sistemelor de semnificaţii definite social(trecute şi prezente) - in alte cuvinte, cu politicul şi istoriculPe parcursul acestui studiu voi argumenta căpostmoder-nismul este un demers fundamental contradictoriu: formele sale artistice (şi teoriasa) uzează şi

abuzează simultan, instalează şi apoi destabilizează convenţii la modul parodic,arătand cu bună-ştiinţă atat către propriile sale paradoxuri inerente şi propriul provizorat, catşi, bineinţeles, către re-citirea, de către ele, ironică şi critică, a artei trecutului. Prin contestareaimplicită a unor concepte precum originalitatea estetică sau inchiderea textuală, artapostmodernistă oferă un nou model de trasare a graniţelor dintre artă şi lume, un model carefuncţionează de pe o poziţie din interiorul ambelor şi totuşi din interiorul nici uneia intotalitate, un model care este profund implicat in -deşi capabil incă de a critica - ceea ceurmăreşte să descrie.După cum am văzut, un asemenea model paradoxal al postmodernismului este compatibil cuinsăşi denumirea sa, intrucat postmodernismul semnalează dependenţa sa contradictorie, darşi independenţa de modernismul care il precede istoric şi il face literalmente posibilPrin utilizarea parodieiin felul acesta, formele postmoderniste doresc să acţioneze in sensul unui discurs public caresă evite deschis estetismul şi ermetismul modernist, precum şi inerenta sa auto-marginalizarepolitică.Prin utilizarea parodieiin felul acesta, formele postmoderniste doresc să acţioneze in sensul unui discurs public caresă evite deschis estetismul şi ermetismul modernist, precum şi inerenta sa auto-marginalizarepolitică.Paradoxul parodiei postmoderniste nu constă in faptul că ar fiesenţialmente lipsită de profunzime, un kitsch trivial, cum atat Eagleton (1985, 61; 68) cat şiJameson (1984a, 85) cred, ci că mai degrabă poate să ne conducă (şi o şi face) inspre oviziune a interconexiunilor: „iluminandu-se pe sine, opera de artă proiectează simultan olumină asupra incercărilor de conceptualizare estetică şi asupra situaţiei sociologice a artei"(Russell 1980a, 189). Invocarea posmodernist ironică a istoriei nu presupune nici nostalgie,nici reutilizare estetică (cf. Jameson 1984a, 67) şi nici nu poate fi redusă la decorativul facil(cf.Este adevărat insă, după cum vom vedea mai pe larg in Partea a II-a, că arta postmodernă nuoferă ceea ce Jameson şi-ar dori - „istoricitate autentică" - adică, in termenii folosiţi de el,„trecutul şi prezentul nostru social, istoric şi existenţial ca „referenţi" sau ca „obiecte limită"(1984a, 67). Dar refuzul ei deliberat de a săvarşi aceasta nu este unul51naiv: postmodernismul contestă de fapt insăşi capacitatea noastră de a fi vreodată in stare săcunoaştem „obiectele limită" ale trecutului. El ne invaţă şi face posibilă recunoaşterea faptuluică „realitatea" socială, istorică şi existenţială a trecutului este realitate discursivă atunci candeste folosită ca referent al artei, aşa că singura „istoricitate autentică" devine aceea care şi-arrecunoaşte deschis propria-i identitate contingenţă şi discursivă. Trecutul ca referent nu estepus in paranteze sau eludat, cum i-ar plăcea lui Jameson să creadă: este incorporat şimodificat, i se dă o viaţă şi o semnificaţie nouă şi diferită. Aceasta este lecţia arteipostmoderniste de azi. Altfel spus, pană şi cele mai parodice şi mai conştiente de sine operecontemporane nu incearcă să escamoteze, ci să evidenţieze contextele istorice, sociale şiideologice in care au existat şi continuă să existe.Importanţa colectivă a practicii parodicesugerează redefinirea parodiei ca repetiţie, de la o distanţă critică ce permite semnalareaironică a diferenţei in insăşi inima similarităţii, in metaficţiunea istoriografică, in film, inpictură, in muzică şi in arhitectură, această parodie asigură in mod paradoxal schimbarea şi,simultan, continuitatea culturală: prefixul grecesc para poate insemna şi 'impotriva' şi 'contra'şi 'aproape' şi 'langă'. Jameson susţine că in postmodernism „parodia işi pierde vocaţia"(1984a, 65), fiind inlocuită de pastişă, pe care el (limitat de o definiţie a parodiei ca imitareridiculizatoare) o vede neutră sau ca pe o parodie purăDar modul in care este privit

trecutulistoric şi estetic in arhitectura postmodernă este orice altceva decat ceea ce Jameson descrieprin pastişă, care este „re-utilizarea aleatorie a tuturor stilurilor trecutului, jocul intamplător alaluziilor stilistice" (65-6). Nu există absolut nimic intamplător sau „fără un principiu" ininvocarea parodică şi in reexaminarea trecutului de către arhitecţi ca Ricardo Bofill şi CharlesMoore. Includerea ironiei şi a jocului nu exclude niciodată in mod necesar seriozitatea sauscopul in arta postmodernistă. A nu inţelege acest lucru inseamnă a nu inţelege natura uneimari părţi a producţiei estetice contemporane - chiar dacă aceasta permite o teoretizare mairiguroasă.<titlu> Un ecou parodic al trecutului, chiar şi cu acest tip de ironie, poate fi deferenţial. infelul acesta parodia postmodernă marchează paradoxalul ei caracter duplicitar, atat decontinuitate cat şi de schimbare, al autorităţii şi totodată al transgresiei. Parodiapostmodernistă - fie ea in arhitectură, literatură, pictură, film sau muzică - face uz de memoriasa istorică, de intro-versiunea sa estetică, pentru a semnala că acest tip de discurs auto-reflexiveste intotdeauna inextricabil legat de discursul social. Conform spuselor lui Charles Russell,cea mai mare contribuţie a postmodernismului a fost recunoaşterea faptului că „orice sistemparticular de semnificaţii din societate işi ocupă locul in - şi primeşte validare socială de la -matricea totală de sisteme semiotice care structurează societatea" (1980a, 197).Dacăformalismul conştient al modernismului a dus in cazul multora dintre arte la izolarea acestorade contextul social, atunci formalismul şi mai accentuat auto-reflexiv al postmodernismuluine dezvăluie că tocmai discursul artistic este cel conectat intim la politic şi la social.Parodia a ajuns poate să fie o modalitate privilegiată a auto-reflexivităţii formalepostmoderne, pentru că incorporarea paradoxală a trecutului in inseşi structurile ei indicăadesea aceste contexte ideologice oarecum mai evidente, mai didactice decat alte forme.Mmm Parodia pare să ofere o perspectivă asupra prezentului şi a trecutului care permite unui artistsă vorbească unui discurs din interiorul lui, dar fără a fi in totalitate recuperat de acesta.Parodia pare să fi devenit, din acest motiv, modalitatea celor pe care eu ii numesc„excentrici", a celor care sunt marginalizaţi de către o ideologie dominantăAtat pentru artişti cat şi pentru publicul lor, parodia stabileşte o relaţie de dialogintre distanţă şi identificare. Ca şi Verfremdungseffekt-ul lui Brecht, parodia acţionează insensul distanţării şi in acelaşi timp al implicării artistului, precum şi a audienţei, intr-oactivitate

hermeneutică participativă.2.R.M. Albérès Le comique et l’ironie, Classiques Hachette, 1973.Comicul şi ironiaGluma, ironia şi umorulIronia e o formă a comicului fin, deorece e produsă de un subînţeles, comicul nu e evident decât celui care înţelege acest subînţeles.Comicul pur apare de la sine: acel personaj e ridicol. Ironia din contra se manifestă prin intervenţia unui personaj care dă senzaţia comică prin modul cum interpretează faptele şi acest personaj e adesea povestitorul. Ironia e deci legată de discurs şi de manierele de a prezenta lucrurile.E numită mai simplu glume când aceasta manieră e doar veselă. Ea obţine evident numele de ironie când se face agresivă rămânând în modalitate veselă. Ea devine umor când implică paradoxul şi e o detaşare certă de poziţia celui ce vorbeşte. Sunt multiple definiţii ale umorului. E suficient de a spune că umorul consistă în a lua cu nepăsare o afirmaţie contestabilă, insultător şi evident

deplasată. Mecanismul ironieiIronia implică de asemenea o complicitate între autor şi cititor sau ca la teatru, spectator. E de găsit de exemplu în teatrul lui Marivaux, nu doar în glumele de care fac caz personajele, ci şi în modul cum autorul se joacă cu personajele, făcându-i din ochi lectorului.Această complicitate apare de asemenea când Proust descrie maşinaţiile mătuşii sale, în vîrstă, care vorbeşte doar despre moartea apropiată doar pentru ca el să-i răspundă că e voinică încă.Lectorul are plăcerea de a citi între linii. Acordul între lector şi autor dă lectorului un sentiment de superioritate: el e făcut confident de autor. El asistă la un spectacol vesel, dar autorul face prietenie mai mult pentru a-l invita să se bucure împreună cu el. Astfel ironia creează lectorului o stare superioară celei create de comic. În faţa spectacolului comic lectorul are plăcerea de a descoperi ridicolul şi de a râde. Dar nu e agreabil de a râde singur. Argumentul ar consta în faptul că comicul se dă adesea în spectacol colectiv sub forma farsei sau comediei. În faţa ironiei, lectorul, chiar solitar, are plăcerea cominicării, fiindcă prin acea clipire din ochi pe care o solicită ironia autorul îl invită să împartă cu el plăcerea jocului.Formele literare ale ironieiIronia e inseparabilă de expresie şi în acest sens e mai literară decât comicul. Comicul poate exista în afara literaturii şi a limbajului (comicul de gesturi), ironia există doar prin limbaj. Ea rezidă cel mult în ton. Astfel, într-o piesă de teatru, indică tonul replicii, imprimând de exemplu: Silvia (ironic). Nu se impimă(comic). ironia e expresia unei personalităţi.Astfel Charles de Orlean adoptă un ton vesel pentru a zice, atunci când e prizonier în Anglia, că zvonul morţii sale a ajuns în Franţa, dar nu trebuie să fie credibil: „Încă e viu soarele!”. Ironia e aici pur şi simplu un mod maliţios de a se exprima. O regăsim la La Fontaine care folosise în ce priveşte personajuele sale un ton hazliu şi uşor ironic.Ironia e mai complexă la Pascal de exemplu, şi mai agresivă. Pascal a cosultat teologii iezuiţi de care vrea să râdă şi simulează că e interesat de ingeniozitatea lor. El nu le spune lor ce gândeşte, ci lasă să fie ghicit, dând într-un fel un ghiont lectorului pentru a-i semnaliza inepţia care o aude.Aici ironia conţine o simulare, o falsă naivitate.Falsa naivitate a tonului e de asemenea una din formele artei lui Voltaire. El povesteşte o istorie ca cea a lui Jenonnot şi Colincopil bogat şi copil sărac fără a da semnificaţie trecând ca şi când nimic nu e sigur în ce priveşte injustiţiile a cărei victimă e copilul sărac. În acest caz spunerea ironică devine satirică. Se pote vorbi de o satirică organizată în Insula pinguinilord de Anatol France simulează că povesteşte istoria naţională a poporului pinguinilor,dar în sens ascuns povesteşte istoria Franţei şi imparte episoadele acestei istorii care se afirmă polemic. Există deci mereu un pic de batjocură în ironie de la glumele lui gen Charles de Orleans pînă la fabulele lui Anatole France creată pentru a ridiculiza adversarii politici.Dar ironia e proteiformă,.constînd în ton ea poate fi aplicată la tot.Astfel poţi exercita ironia asupra ta însuţi.Andre Gide se descrie în Paludes cu o nonşalanţă simulată ca un om care nu ştie ce face şi nu vrea nimic să facă, se critică şi totuşi se complace în indecizie şi lenevie.Putem astfel găsi un portret al lenosului făcut de el însuşi. În sfîrşit ironia poate deveni explozivă,ceea ce poate semăna a fi la început în contradicţie cu bonomia pe care o conţine uneori.Ea a putut fi folosită cu o voinţă destructivă,o voinţă a contestării. Avem drapt exemplu ironia la Rimbaud şi e vizbilă în primele poeme, unde se

prezintă spectacole mişcătoare şi ridicole. Mai târziu în Iluminaţii, Rimbaud distruge lumea pe care noi o vedem de obicei, prin imagini violente şi izbitoare. Violenţa aici e cea care maschează ironia. Acest fel de ironie apare în particular în sec 20, aproape de ceea ce ce englezii numesc nonsens, absurd (ca de exemplu Alisa în ţara minunilor). Iată şi Apollinaire şi E Ionesco prezintă personajele aparent absurde prin limbaj şi înlănţuire logică sau absenţa logicii în idei. Foarte diverse sunt formele ironiei şi nu putem face o teorie a ironiei. Comicul, mai obiectiv, poate fi studiat metodic şi sitematic. Ironia e subiectivă şi personală. Irony Richard Ostrofsky October 1998Ironia e ca o apărarea împotriva înstrăinării şi a absenţei sensului inrinsec, atitudine caracteristică gestului postmodernist în sine. Vom recurge la ironie ca o poziţie epistemiologică pentru a evita speculaţiile şi opiniile cuiva.Ironistul ia angajamentul cu uşurinţă, el nu cere din toată inima credinţă fie de la el, fie de la alţii.Într-adevăr el tinde să dispreţuiască această naivitate, această credinţă . Ştiind că nu poate avea dovadă el preferă să rămână fără mit. Mai degrabă decât se crede şi fiind şmecher, el găseşte că e preferabil să intre în roluri variate fără să creadă.Alţii desigur ar face alegerea opusă găsind astfel netemeinicia vieţii de nesuportat. La fel şi conceptul de credinţă şi-a aschimbat faţa de alte noţiuni existenţiale în angajament, astfel încât se schimbă faţă de o conştiinţă judiciară şi vede toate laturile problemei, cel puţin aşa cât e posibil de variat.. Astfel ironistul astăzi nu e necesarmente batjocoritor, dar e un fel de antropologist care cercetează sistemele alternative de angajamente. Ironisrtul caută angajament cognitiv pe teren politic şi existenţial realizat.Individul care se pătrunde de consecinţele postmodernismului şi a epistemei polifonice nu est obligat să aleagă între ironie şi metafizică- „ un salt de credinţă” într-o stare de certitudine neîntemeiată empiric. Adevărata ironie este poziţia individuală a celui ce încă mai crede că o anumită poziţie trebuie să fie adevărată ( în sens clasic), ştie că încă n-a fost încă găsită, dar ştie că el trebuie să o trezească şi să ia act propriu-zis. În contrast, indidualul care înţelege că adevărul clasic este o noţiune care se aplică numai în cazuti filozofice triviale nu este ironist în sens clasic. Ea trăişete şi se mişcă prin lume cu un anumit punct de vedere şi cu obiceiuri dobândite care se potrivesc. Mircea LesovicI Ironia11 Socrate -ironia se naştea prin interogare prin simularea ignoranţei ironia întoarce în folosul său forţele distructive la erorii, atacă întotdeauna valorile depăşite dovedeşte relativitatea dogmelor şi elasticitatea raţionamentului faţa întoarsă a unei originare vocaţii a deschiderii şi libertăţii instituie un climat de stimulare reciprocă, simularea ironică este şi autoironică e o faţetă care trebuie să dezvăluie prin contrast adevărul 12 Efect- rezultă din instabilitatea de nivel între cele două Ironia e reconfortantă sociabilă confraternă ea se întâlneşte cu umorulE libertatea gândului formă a prudenţei cenzurează reducerea la ridicol eliberarea de prejudecăţi mobilizarea imobilului dezmărginirea limitatului promovarea inacceptabilului contextualizarea incontextualului19 realizează o deviere a aşteptării în loc să se dizolve în nimic e confruntare nu atât cu vidul de sesn ci cu alt sens comunică surparea tiparelor date ale existenţeiPercepţia21 ironică determină o dedublare a conştiinţei provocată de faptul că ea ne oferă în acelaşi timp două percepţii ale unuia şi aceluiaşi obiectIronia în clasicism e un act justiţiar raţionalspunând neadevărul el ţine să îndrepte lucrurile, reconferind echilibrul necesar. Ironia clasică e atitudinea echilibrată între exagerarea unei imitări haotice şi artificiile ce pot rezulta. Subminarea regulilor e începută prin dezvoltarea burlesculuiGustul clasic al măsurii e înlocuit cu gustul baroc al varietăţii bogăţiei, ostentaţiei.Sensul plenar al ironiei socratice se diminuează sau chiar se pierdeIronia devine formă a sociabilităţii o metaforă a salonului galantIronia clasică e aplicabilă la domeniul eticii şi axiologiei cea romantică priveşte îndeosebi ontologicul şi esteticul.28 Ironia nu trebuie înţeleasă ca simplă detaşare, prsiflare ori gratuitate comică.La interferenţa gravităţii celei mai profunde şi a aînclinaţiei autentice spre joc, ea reprezintă pentru poet facultatea de a domina materia: ironia îl opreşte de a se pierde în această şi-l fereşte de o concepţie unilaterală asupra lucrurilor, de tendinţa vană de a le idealiza.25Ironia romantică redescoperă sensul adânc al ironiei e transformată în garanţia proteismului permanent al existenţei umane.Ironia şi joculJoc -sub aparenţa seriozităţii se defăşoară în gratuitate deplină Ironia se travesteşte într-o aparenţă

neserioasă pentru a îndeplini o negaţie de o gravă seriozitate34Schllegel ironia este paradoxală în esenţa sa şi numai o atitutdine ambivalentă poate cuprinde totalitate sa contradictorie. El defineşte ironia ca un balans al seriosului şi a comicului al fanteziei şi prozaicului41 Sec XX preia o bună parte din elementele specifice considerate specifice conceptuluide ironieIronia e jocul metalingvistic enunţul la puterea a douapotul contemporan descoperă dimensiunea catalizatoarem a ironieiDominanta ironică e punctul înc are începem să ne îndreptăm dinspre tendinţele deconstructive înspre tendinţele-coexistente- reconstructive ale postmodernismului.Ihab HassanPluralism in Postmodern perspectivepp503 520Postmodernismul e conştiinţa melancolic.ironică a tuturoro convenţiilor, iluziilor, miturilor modernităţii. Eexpresie a unei suprasaturaţii a bogăţiei de forme.Dominanta literaturii modeniste este epistmiologicăDominanta literaturii postmoderniste este ontologicăDupă Linda Hutcheon postmodernismul a fost posibil datorită autoreferenţialităţii, ironiei şi ambiguităţii parodieiDiferrnţa dintre modernism şi postmodernism este dată de faptul că „ironia postmodrnp respinge acea imperioasă nevoie de închidere sau măcar de distanţă a modernismului.47 Limbajul poetic vrea să scape de capcana literarităţii: ironia nu e doar o punere sub semnul înrebării, ea recuperează în măsura ce refuză, dorind a spori căile intrinseci ale poeticului. Astfel ea se deschide unui joc recuperatot mizând pe dezarmonia dintre ştiinţă şi creaţie, pozitivism şi fantezie, raţiune şi tradiţional, speculativ şi empiric, referire la lume şi autoreflexivitate.