APARATUL DIGESTIV

Între organismu animal și mediul ambient are loc permanent schimb de materie și energie. Aceasta se realizează, printre altele, si printr-o preluare continuă de materii nutritive brute, care sunt prelucrate și transormate de către organism în principii nutritive specifce speciei. Preluarea și prelucrarea acestei materii se face de către un ansamblu de organe care, în totalitate, constituie aparatul digestiv.

STRUCTURA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv apare ca un tub lung, continuu, de calibru neuniform, îndoit de mai multe ori și diferențiat în porțiuni care au structură și funcție propie.

În general, el este format din mai multe tunici care, de la interior spre exterior, sunt următoarele:

- tunica mucoasa, care captuseste la interior tot tubul digestive, fiind formata din epiteliu si corion: epiteliul cavitatii bucale, la faringe, esofag si anus este pavimentos stratificat, iar in rest este prismatic simplu; corionul este format din tesut conjuctiv in care se afla glandele digestive specifice fiecarui segment. Mucoasa intestinala este foarte cutata, pentru a mari suprafata de absorbtie;

- tunica submucoasa. Inveleste mucoasa, fiind formata din tesutul comjunctiv lax si fibre elastice. Ea usureaza alunecarea mucoasei pe musculoasa;

- tunica musculoasa este dispusa la exteriorul submucoasei, fiind formata din fibre musculare sezate pe doua straturi: un strat intern, circular si unul extern,

1

longitudinal. Musculoasa din cavitatea bucala, faringe, portiunea superioara a esofagului si sfincterul extern al anusului este formata din fibre striate, iar in restul tubului digestiv dn fibre netede;

- tunica seroasă este cea mai externă și învelește numai organele digestive din cavitatea toracică și abdominală. Ea este formată dintr-o lamă subțire de țesut conjunctiv, acoperită de un epiteliu cellular simplu, pavimentos.

Organele digestive așezate în afara celor două cavitați sunt acoperite de țesutul conjuctiv lax ce formează celuloasa. Seroasa și celuloasa au rol de susținere a organelor digestive și de a ușura mișcărle acestora.

După funcțiile ce le indeplinesc, organele aparatului digestive se împart în: tubul digestiv sau organele digestive propriu-zise și glandele anexe. Organele digestive propriu-zise, din punct de vedere funcțional, se subdivide în trei porțiuni: ingestivă, digestivă și pancreasul:

- porțiunea ingestivă este alcătuită din cavitatea bucală, faringe și esofag, toate fiind așezate prediafragmatic și îndeplinind funcția de prehensiune și de transport al alimentelor;

- porțiunea digestivă este alcătuită din organe situate postdiafragmatic, care îndeplinesc funcția de digestie propriu-zisă. În componența acestei porțiuni intră stomacul, intestinul subțire și intestinul gros;

- porțiunea ejectivă reprezintă segmentul terminal, reprezentat de rect și anus. CAVITATEA BUCALĂ

2

Constituie porțiunea inițială a tubului digestiv, fiind așezată la partea orală a feței, sub cavitățile nazale, între cele două maxilare și osul incisiv. Ea prezintă: o deschidere orală (oroficiul bucal), doi pereți laterali (obrajii), plafonul (bolta palatină), planșeul (podeaua), jgheabul lingual, deschiderea aborală și organele de prehensiune și masticație (limba și dinții); cavitatea bucală prezintă anexe reprezentate de glandele salivare (figura 1).

ORIFICIUL BUCAL

Reprezintă deschiderea orală a tubului digestiv, fiind delimitat de cele două buze, una superioară și una inferioară. Buzele. Sunt două formațiuni musculo-cutanate care se reunesc lateral prin cele două comisuri. Fiecare buză prezintă o față laterală (sau cutanată), o față medială (sau bucală), o margine liberă și o margine aderentă. Fața laterală, convexă, este acoperită cu piele și peri fini printre care se află câțiva peri lungi tactili. Fața medială, concavă, este acoperită de o mucoasă roză sau pigmentată ce se continuă la nivelul șanțului gingivo-labial cu mucoasa gingivală. Pe suprafața mucoasei se văd niște tuberculi reduși, reprezentând deschiderile glandelor labiale.

3

Marginea liberă este subțire și reprezintă locul de trecere dintre piele și mucoasă. Marginea aderentă se confundă la exterior cu regiunile din jur, iar la interior este delimitată de șantul gingivolabil. La ecvine (figura 2), buzele sunt destul de groase și foarte mobile, servind la prehensia alimentelor. Buza superioară este ușor marcată pe linia mediană, prezentând un șanț, iar cea inferioară prezintă o îngroșare submandibulară, de numită “moțul bărbiei”. Comisurile sunt rotunjite și ajung pâna la nivelul treimii mijlocii a spațiului interdentar.

La taurine (figura 3), buzele sunt mai groase și mai puțin mobile decât la cal. Buza superioară prezintă pe fața externă o suprafață largă, cuprinsă între cele două narine,

numită zona epidermică a botului. Aceasta conține glande sudoripare a căror

4

secreție o întreține în permanență umedă. Pe suprafața mucoasei, la nivelul comisurilor, se găsesc niște papile cornificate numite papile odontoide. Comisurile sunt situate mai oral, au un aspect angular și sunt mascate de răsfrângerea buzei superioare. La ovine (figura 4) și la caprine buzele sunt subțiri și foarte mobile, întrucaât au un rol activ în prehensiunea alimentelor. Zona epidermică este redusă. La capră se observă la buza inferioară un smoc de peri lungi ce constituie „barbișonul”. Fața medială a buzelor prezintă papile odontoide. La suine, buza inferioară este puțin dezvoltată și ascuțită; buza superioară exagerat de dezvoltată se confundă cu vârful nasului, constituind „râtul”. Zona epidermică este relativ circulară. Buza superioară acoperă lateral pe cea inferioară. La carnivore (figura 5), buzele sunt subțiri și mobile.

Astfel, la câine, cea superioră este mai dezvoltată decît cea inferioară; buza superioară împreună cu zona epidermică a vârfului nasului formează un bot redus, triunghiular. Zona epidermică este lipsită de peri, pigmentată și umedă. Buza inferioară prezintă o margine festonată, mai ales în apropierea comisurilor. Pe pielea buzelor se gasesc peri tactili, numeroși la buza superioară. Mucoasa este deseori pigmentată și prezintă niste cute mucoase. La pisică buza superioară prezintă pe linia mediană un silon vertical, iar pe părțile laterale se găsesc peri lungi tactili, alcătuind așa-numitele „mustăți”. La iepure (figura 6), buza superioară este despicată de un șanț median adânc. Pe ea se observă peri tactili lungi. Buza inferioară este redusă.

5

În constituția anatomică a buzelor se observă: pielea fină, cu peri, situată la exterior, aderentă la stratul subiacent; stratul muscular, format din orbicularul buzelor și din inserțiile labiale ale mușchilor pieloși ai feței: submucoasa, situată la nivelul stratului muscular, redusă și cu glandele labiale, vase și nervi; mucoasa, formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat.

OBRAJII

Alcătuiesc pereții laterali ai cavității bucale. Sunt așezați între comisura buzelor, curbura mandibulei, creasta facială și ramura orizontală a mandibulei. Fața lor laterală este acoperită de piele și se continua cu regiunile din jur. Fața medială este delimitată de răsfrângerea mucoasei la nivelul arcadelor molare ale maxilei și mandibulei, formând șanțurile gingivo-jugale. Între această față și arcadele dentare se delimitează vestibulul lateral al cavității bucale. La nivelul molarilor superiori se află „tuberculul parotidian”, care reprezintă deschiderea orală a canalului Stenon. La nivelul fiecărei arcade morale, în șanțul gingivo-jugal, se află câte o o creastă mucoasă cu tuberculi reduși ce reprezintă deschiderile canalelor glandelor molare inferioare și superioare. La ecvine obrajii sunt lungi. Papila salivară se deschide la nivelul molarului trei superior. Ca și la restul rumegătoarelor, obrajii prezintă la taurie o mulțime de papile odontoide cu vărful dirijat înapoi, care se întind de la comisura buzelor pâna la nivelul primilor molari. În rest, pe mucoasă se constată prezența unor tuberculi reduși, mai abundenți la nivelul jgheaburilor gingivo-jugale dorsale. Papila salivară se deschide la nivelul celui de al doilea molar superior. Obrajii sunt scurți la cornivore. Mucoasa este pigmentată. Papila salivară se găsește situată în dreptul molarului 3 sau 4 superior. La câine, crestele buco-salivare dorsale lipsesc, în schimb, în dreptul ultimului molar, se găsește o papilă salivară accesorie (tuberculul lui Nuck) ce lipsește la pisică. La iepure obrajii sunt foarte lungi și tapetați cu piele prevăzută cu peri până în dreptul primului molar.

6

În structura anatomică a obrajilor intră: pielea derentă la stratul muscular; stratul musculat format din muschii buccinator, maseter și inserțiile unor mușchi pieloși ai feței; submucoasa cu glandele molare: mucoasa de culoare roz sau pigmentată, aderentă la straturile subiacente.

BOLTA PALATINĂ

Reprezintă plafonul cavității bucale și are la toate animalele o formă relativ parabolică, fiind limitată înainte și pe margini de arcada dentară superioară, iar înapoi se continuă cu vălul palatin. Pe linia mediană, înapoia cleștilor, se remarcă prezența unei proeminențe mucoase reduse, denumită papila sau tuberculul incisiv de la care pornește în sens oralo-aboral un silon adeseori slab demarcat, rafeul palatin, care împarte bolta palatină în două jumătăți simetrice. De o parte și de alta a rafeului palatin se găsesc dispuse două șiruri de arcuri tranversale, în număr variabil după specie, a căror concavitate este orientată aboral. În general, aceste creste sunt mai evidente în partea orală a bolții palatine și mai șterse în partea aborală. De o parte și de alta a papilei incisive se deschid la unele specii conductele vomero-nazale. Bolta palatină este foarte alungită la ecvine (figura 7) și lățită în treimea aborală. Arcurile transversale sunt în număr de 16-18, fiind mai evidente în treimea orală. Papila incisivă este puțin evidentă la animalul adult și mai dezvoltată la mânz. Canalele vomero-nazale nu au deschidere în cavitatea bucală. Sub stratul fibros se găsește o bogată rețea venoasă cu caracter erectil, ce se prelungește înapoi prin două vene palatine voluminoase. Arterele palatine prezintă o topografie deosebită la această specie. Situate de fiecare parte de-a lungul liniei gingivo-palatine, ele se anastomozează formând o arcadă la aproximativ 1,5 – 2,5 cm înapoia incisivilor. Această arcadă este așezată sub al treilea arc al mucoasei, fiind susținută prin două „clape” cartilaginoase de o parte și de alta a planului de simetrie. La rumegătoare (figura 8) bolta palatină este mai largă, dar mai puțin lungă decât la cal. În partea orală prezintă o gâtuitură aflată între bureletul incisiv și primul molar. Arcurile transversale ocupă numai cele două treimi orale ale bolții palatine; în treimea aborală, mucoasa este netedă. Ele sunt putin curbate și cu crestele dantelate. În partea orală a palatului, în locul incisivilor se găsește o formațiune fibroasă, groasă și rezistentă, acoperită de mucoasă, având forma unei semilune, numită bureletul incisiv. Papila incisivă are o formă triunghiulară și este flancată de două fisuri mici în formă de “T” sau “Y”. Acestea reprezintă deschiderile bucale ale canalelor lui Stenon ce stabilesc o comunicare directă între cavitățile nazale și cavitatea bucală. Bolta la ovine și caprine este mai îngustă și exacavată, formmând o gutieră. Crestele transversale sunt în număr de 14-15, puțin dantelate și se întind până la cel de al 3-lea premolar. Bolta palatină la suine (figura 9) este strâmtă și alungită, avaând extremitatea orală ogivală. Lățimea maximă se observă la nivelul caninilor. Papila incisivă este redusă și plasată în apropierea incisivilor superiori, fiind flancată de deschiderea conductelor vomero-nazale.

7

Arcurile transversale sunt în număr de 20-22, mai dezvoltate și rectilinii în treimea orală, mai puțin dezvoltate și curbe în partea aborală. Rafeul median este destul de evident. La canide (figura 10) este mai largă în partea aborală și prezintă un număr de 8-9 creste transversale ce se reunesc median, formând un fel de acoladă. Înaintea primei creste se găsește un burelet semilunar pe care este situată median papila incisivă care are spect de mamelon. La partea sa morală se observă deschiderea conductelor vomero-nazale. La pisica crestele transversale sunt în număr de 6-7 și cresc în înalțime oralo-aboral, cele aborale fiind îndepărtate între ele. Pe suprafața lor se observă crestături. La iepure (figura 11) bolta palatină este lungă și îngustă și prezintă 23-24 creste transversale ce se întind pe toată lungimea sa. Șanțul median este evident. Orificiile conductelor vomero-nazale se află situate pe un burelet mucos așezat înaintea primei creste transversale. Bolta palatină este constituită din mucoasă, membrană fibroasă și bază osoasă: mucoasa este de culoare albicioasă, mai groasă, dar mai puțin aderentă în partea orală, în schimb mai subțire, dar puternic aderentă la membrana fibroasă, în partea aborală. Arcurile transversale apar ca niște zone mai îngroșate ale mucoasei, cărora le corespund din partea corionului numeroase papile conice. În partea aborală corionul cuprinde câteva grupe de glande salivare; membrana fibroasă este constituită din țesut conjuctuv mai abundent în jumătatea orală, unde suține o bogată rețea venoasă. În grosimea sa, sub rețeaua venoasă, sunt situate arterele și nervii palatini; baza osoasă este formată din apofizele palatine ale oaselor incisive, apofizele palatine ale maxiliei și porțiunea orizontală a oaselor palatine.

8

VĂLUL PALATIN

Este o formțiune musculomembranoasă ce prelungește aboral bolta palatină, fiind suspendat la arcada palatină într-o direcție oblică, ventro-aboral. El constituie un perete separator între cavitatea bucală și faringe. Ca formă și ca lungime, diferă la animalele de fermă. Prezintă două fețe și patru margini. Fața orală se unește pe margini, la baza limbii, prin două cute mucoase numite stâlpii orali ai vălului palatin, cute ce delimitează un veritabil arc glosopalatin. Fața aborală constituie peretele oral al faringelui. Marginile laterale se confundă cu pereții cavității bucale și ai faringelui. Marginea dorsală se continuă direct cu bolta palatină, iar marginea ventrală, liberă și ușor concavă, circumscribe cu baza limbii deschiderea buco-faringiană. Extremitățile sale se continuă cu două cute mucoase ce formează stâlpii aborali ai vălului palatin, care se pot urmări la unele specii spre înapoi, pe pereții faringelui, până deasupra originii esofagului unde se unesc formând o arcadă faringo-palatină. De fiecare parte, între stâlpii orali și cei aborali se găsește o adâncitură numită fosa amigdaliană în interiorul căreia se găsesc foliculi limfatici. Această formațiune constituie amigdala palatină, cu forme variabile după specie. La ecvine vălul palatin este foarte lung, acoperind complet deschiderea buco-faringiană, are o formă aproximativ dreptunghiulară și se sprijină cu marginea sa liberă pe cuta gloso-epliglotică și pe buza epiglotei. Fața orală este acoperită cu o mucoasă de culoare albicioasă care prezintă cute longitudinale și riduri transversale, iar pe linia de simetrie un ușor silon median. Fața aborală prezintă o mucoasă de culoare roză-gălbuie, prevăzută cu cute dispuse longitudinal. La taurine vălul palatin este mai larg, dar mai puțin lung decaât la cal, ceea ce permite ca la această specie respirația să se facă și pe cale bucală, prin trecerea cu ușurință a vălului palatin în spatele epligotei. Înapoia cutelor gloso-palatine, de fiecare parte, mucoasa formează câte un fund de sac

9

dublu în adâncime, în care se găsesc o serie de orificii care conduc în criptele unei amigdale bilobate de 3-4 cm lungime și care se găsește așezată în grosimea vălului palatin. Vălul palatin la suine este lung și ajunge până la baza epiglotei. Pe fața orală, de o parte și de alta a liniei mediane , se remarcă existența formațiuni eliptice, reliefate, care prezintă pe suprafața lor mici orificii. Acestea sunt amigdalele palatine. În jurul lor mucoasa prezintă papile conice. Marginea ventrală prezintă un rudimenta de luetă. Vălul palatin la carnivore este mai scurt decât la speciile mari, totuși el ajunge până la epliglotă. Fața sa orală este, de regulă, pigmentată șo puțin cutată. Între cuta gloso-palatină și cea faringo-palatină, de fiecare parte, se observă câte o înfundătură din care proeminează o formațiune alungită, de culoare roșiatică, pe a cărei suprafață se găsesc numeroase orificii. Aceasta este o veritabilă amigdală pe care o întâlnim pentru prima dată la animale. La pisică vălul palatin este mai scurt și mai lat decât la canide, iar marginea ventrală prezintă o luetă redusă. Vălul palatin la iepure este dezvoltat. Aboral cutelor gloso-palatine se găsește o amigdală asemănătoare celei de la carnivore. În structura anatomică a vălului palatin intră mai multe formațiuni. Mucoasa orală, care este o continuare a mucoasei palatine, este foarte aderentă la stratul glandular subiacent. Pe suprafața ei se observă mici orificii care reprezintă deschiderile glandelor stafiline. Epitelul este pavimentos stratificat. Stratul glandular este așezat între mucoasa orală și stratul muscular. Abundența și distribuția glandelor stafiline este variată, în funcție de specie. Către marginea liberă a vălului palatin glandele lipsesc. Stratul conjunctival. Sub stratul glandular și între el și stratul musculo-fibros se găsește un strat de țesut conjuctiv în care se observă arterele, venele și nervii vălului. Stratul musculo-fibros este constituit din aponevroza stafilină și din mușchii vălului palatin. Aponevroza stafilină este o membrană fibroasă, foarte rezistentă, de culoare albă-sidefie, care reprezintă scheletul vălului. Ea ocupă jumătatea dorsală a acestuia și se inseră dorsal pe arcada palatină, iar ventral și lateral se continuă cu stratul muscular. Musculatura vălului palatin este reprezentată de patru perechi de mușchi simetrici: mușchiul palato-stafilin este un mușchi redus, cu aspect fusiform, situat în plan medial, în contact cu simetricul. Se inseră dorsal pe arcada palatină, iar ventral pe marginea liberă a aponevrozei stafiline. Prin contracție scurtează vălul palatin și dilată deshiderea buco-faringiană; mușchiul faringo-stafilin este comun vălului palatin și faringelui. Are o formă triunghiulară și se inseră pe aponevroza paalatină, pe de o parte și pe cartilajul tiroid, pe de altă parte. Când inserția fixă este pe laringe, coboară și lungește vălul palatin, iar când inserția fixă este pe aponevroză stafilină ridică faringele și laringele; mușchiul tensor al vălului palatin este situat pe părțile laterale ale vălului palatin și ale trompei faringo-timpanice. Se inseră aboral pe apofizia subuliformă a temporalului, extremitatea orală a fiecărui mușchi prezentând un tendon care alunecă peste cârlingul osului pterigoid, pentru a se lărgi apoi și a se confunda cu aponevroza stafilină. Acționează ca tensor al aponevrozei stafiline; mușchiul ridicator al vălului palatin are aspect de bandă musculară și este situat între tensorul vălului palatin și trompa faringo-timpanică. Inserția aborală este comună cu a mușchiului precedent, iar cea orală se face în masa vălului palatin. Fibrele celor doi mușchi se întrețes. Prin contracție acționează ca ridicător al vălului palatin.

10

Mucoasa aborală a vălului palatin este o continuare a mucoaselor căilor respiratorii. Ea este subțire și aderentă la stratul muscular. Epiteliul său este de tip prismatic simplu, cu cili vibratili.

PODEAUA (PLANȘEUL) CAVITĂȚII BUCALE

Reprezentată prin spațiul cuprins între arcadele dentare inferioare, este formată dintr-o porțiune dură și una moale. Porțiunea dură are ca bază anatomică fața superioară a mandibulei, iar porțiunea moale este formată din muschii milohioidian și geniohioidian. În cea mai mare parte acest spațiu este ocupată de limbă, care aderă prin marginea ei ventrală la formațiunile planșeului bucal. Spațiul rămas liber se sistematizează în două porțiuni: una orală, retroincisivă, sau vestibulul sublingual apical, cuprinsă între "frâul" limbii și arcada incisivă; una aborală, care cuprinde la rândul său trei zone: una mediană, ocupată de porțiunea fixă a limbii și arcadele molare inferioare, care poartă numele de vestibule sublinguale laterale. Vestibulul sublingual apical comunică cu vestibulele sublinguale laterale. În vestibulul sublingual apical se găsesc următoarele formațiuni: "frâul" limbii - cută mucoasă situată între corpul limbii și porțiunea sa liberă, cutele carunculare - două îndoituri ale mucoasei așezate pe podeaua vestibulului apical, de o parte și de alta și în prelungirea frâului limbii și organul epitelial sau al lui Ackerknecht la ecvine (figura 12), evident la animalele tinere și care se află așezat la 0.5 - 1 cm înapoia cleștilor. El este constituit din două înfundături îngustate, cu aspect de canalicule. În vestibulele sublinguale laterale, de o parte și de alta, se observă câte o cută mucoasă proeminentă numită creasta linguală. Pe această formațiune se deschid canalele glandei sublinguale.

11

La ecvine, vestibulul sublingual apical este spațios, organul epiteliului evident, iar cutele carunculare dezvoltate se întind până la jumătatea vestibulului sublingual apical. Carunculii sublinguali au aspectul unor papile lățite, lipsite de tonicitate. Pe fața laterală și la baza lor se observă deschiderea canalelor glandelor submandibulare. La rumegătoare (figura 13), carunculii sublinguali sunt mai lați, fibro-cartilaginoși și cu marginea liberă dantelată, iar "frâul" limbii este orientat transversal. La suine (figura 14), vestibulul sublingual apical este redus, carunculii sublinguali slab dezvoltați, iar frâul limbii este bine dezvoltat; cutele carunculare și carunculii sublinguali sunt slab dezvoltați. La iepure se observă de fiecare parte câte o cută evidentă care pornește de la primul molar spre înainte și se termină înapoia incisivilor printr-o formațiune rotunjită. Pe partea medială a acestor cute se găsesc dispuse oblic o serie de 5-6 cute mai puțin înalte.

În constituția anatomică a planșeului intră mucoasa care, la nivelul vestibulului sublingual apical, este destul de îngroșată și aderentă la straturile subiacente, în timp ce în vestibulii sublinguali laterali este mai subțire și mai puțin aderentă: submucoasa este mai abundentă în vestibulii sublinguali laterali; stratul musculo-osos este reprezentat prin mușchii milohioidieni, mușchii geniohioidieni și corpul mandibulei; țesutul conjunctiv subcutanat este relativ redus; pielea este subțire și destul de mobilă.

LIMBA

GENERALITĂȚI Limba este un organ musculos (figura 15) așezat pe planșeul cavității bucale și ocupă întreaga cavitate atunci când maxilarele sunt apropiate. Organul este fixat

12

la podeaua cavității bucale pe o mare întindere din fața sa ventrală, iar prin baza sa la vălul palatin, hioid și laringe. Ea prezintă o bază, un corp și o porțiune liberă.

Baza limbii. Reprezintă porțiunea aborală a organului. Ea se inseră pe hioid, fiind situată sub vălul palatin cu care circumscrie comunicarea buco-faringiană. Este înclinată înapoi până la baza epiglotei. Marginile sunt constituite din cute glosopalatine, câte una de fieacre parte, care se prelngesc în partea dorsală pe fața orală a vălului palatin. Ele formează pilierii aborali ai limbii sau pilierii orali ai vălului palatin. Cuta gloso-epiglotică delimitează cu cutele gloso-palatine cele două fose amigdaliene.

Corpul limbii. Are forma unei piramide triunghiulare. Prezintă trei fețe și trei margini: fața dorsală, convexă lateral, de formă triunghiulară cu baza orientată înapoi, vine în contact cu bolta palatină atunci când cavitatea bucală este închisă; fețele laterale sunt orientate latero-ventral și vin în contact cu arcadele molare inferioare. Aceste fețe prezintă aproape de limita ventrală o formațiune alungită denumită creasta linguală, pe care se deschid canalele glandei sublinguale; marginile laterale stabilesc

13

legătura dintre fețele laterale și fața dorsală, iar marginea ventrală este aderentă pe toată întinderea sa la podeaua cavității bucale reprezentând zona de continuitate dintre mușchii limbii și formațiunile din jur.

Porțiunea liberă. Este turtită de sus în jos, relativ lățită, situată pe corpul mandibulei și prezintă o mare mobilitate. Prezintă două fețe, două margini și un vârf: fața dorsală este aproape plană și prezintă la unele specii un ușor silicon median; fața ventrală este netedă, puțin convexă și se continuă înapoi cu fețele laterale ale corpului limbii. La locul de unire cu corpul limbii se găsește o cută mucoasă numită "frâul" limbii; marginile sunt covexe, netede și se continuă una cu alta la nivelul vârfului limbii; vârful limbii are aspect de arcadă parabolică.

În constituția anatomică a limbii se deosebesc: mucoasa, submucoasa, stratul muscular, scheletul limbii, vase și nervi. Mucoasa învelește organul continuindu-se pe fețele laterale cu mucoasa bucală, iar de la baza limbii cu mucoasa vălului palatin și a faringelui. Ea prezintă papile filiforme, fungiforme, caliciforme și foliate: papilele filiforme sunt cele mai numeroase, având ce mai mare dezvoltare pe corpul limbii și dau organului un aspect catifelat; papilele fungiforme sunt răaspândite mai mult pe fața dorsală a porțiunii libere și pe marginile limbii și, într-o oarecare măsură pe fețele laterale. Ele au formă de ciupercă, fiind fixate la mucoasă printr-un pendicul scurt; papilele calciforme sunt formațiunii voluminoase ce se găsesc situate pe fața dorsală, la limita dintre corpul și baza limbii. Ele sunt formate dintr-un mamelon central înconjurat de un șanț și un cadru periferic. Pot fi simple sau compuse. Numărul și așezarea lor este valabilă cu specia; papilele foliate, absente la rumegatoare, sunt formațiunii ce se gasesc dezvoltate la cal, porc și iepure și rudimentare la carnivore. Ele sunt așezate pe marginea limbii, înaintea pilierilor aborali. Papilele fungiforme, calciforme și foliate au rol în aprecierea gustului alimentelor, deoarece conțin un numar însemnat de muguri gustativi. Papilele lungiforme au și un rol tactil. Papilele fuliforme au rol mecanic, de a reține particulele alimentare pe suprafața limbii și a le împedica să se înapoieze către orificiul bucal. Submucoasa conține glande salivare și formațiuni limfoide. Glandele salivare se găsesc situate în special la baza organului și pe cutele gloso-palatine, alcătuind cu cele din vălul palatin, la unele specii, o centură glandulară ce înconjoară deschiderea buco-faringiană. Pe fețele laterale ale limbii ele sunt în număr mic. Formațiunile limfatice sunt situate la nivelul zonei amigdaliene, fiind formate din foliculi limfatici diseminați (la cal) sau aglomerați (carnivore, iepure). Stratul muscular reprezintă componenta cea mai importantă a limbii, fiind alcătuit din mușchi intrinseci și extrinseci: mușchii intrinseci sunt constituiți din fascicule musculare orientate longitudinal, transversal și vertical, așezate sub mucoasa feței dorsale și în grosimea limbii, fiind considerați ca fibre terminale ale mușchilor extrinseci. Acționând asupra mucoasei de pe fața dorsală a limbii, determină modificarea suprafeței organului; mușchii extrinseci sunt perechi, au inserție fixă pe oasele hioidului sau pe mandibulă, iar inserția mobilă se pierde în grosimea limbii, confundându-se cu musculatura intrinsecă. Între straturile musculare, înaintea entoglosului, se găsește o cantitate de țesut gras care constituie nucleul gras al lui Bauer.

14

Mușchii stilogloși sunt situați pe părțile laterale ale limbii , de la osul stilohial și până la extremitatea liberă a limbii. Inserția fixă se face pe stilohial, iar cea mobilă pe fața ventrală a porțiunii libere a limbii, unde fibrele celor doi mușchi se întrețes. Au rolul de a înclina lateral limba când acționează unul, sau de a retrage limba în cavitatea bucală când acționează în comun. Mușchiul bazioglos este așezat la baza limbii, sub precedentul. Inserția fixă se realizează pe corpul hioidului și pe coarnele laringiene, iar inserția mobilă se confundă cu mușchii transversali ai limbii. Are rol de a trage limba în cavitatea bucală și a coborî baza organului. Mușchiul genioglos este situat pe linia mediană a limbii și are aspect semipenat. Inserția fixă se face pe suprafața geneană a mandibulei, printr-un tendon scurt, apoi fibrele se dispersează în evantai, înainte, în sus și înapoi, continuându-se cu fibele mușchilor intrinseci. Prin contracție trage limba spre înainte, o retrage în cavitatea bucală, sau o coboară aplicând-o pe podeaua cavității bucale. Mușchiul keratoglos este redus și pornește de pe keratohioid pe corpul limbii. Acționează asupra buzei limbii pe care o trage înapoi. Mușchiul micul bioglos se prezintă sub forma unui fascicul redus; se inseră pe fața dorsală a corpului hioidului cu inserția fixă, iar cu cea mobilă pe fața dorsală și pe fețele laterale ale corpului limbii. Prin contracție trage limba înapoi. Scheletul limbii este constituit din entoglos și din septumul lingual; acesta din urmă este prezent numai la anumite specii (cal și carnivore), fiind constituit din cordoane fibroase, unul dorsal mai dezvoltat și așezat sub mucoasa feței dorsale și altul ventral, rudimentar, ce se găsește pe fața ventrală a porțiunii libere.

LIMBA ÎN SERIA ANIMALĂ

La ecvine (figura 16). Limba este dezvoltată și mobilă. Vârful este lățit și prezintă un șanț median redus. Baza limbii prezintă o cută gloso-epligotică evidentă. Cutele gloso-palatine se reunesc formând un arc gloso-palatin pe fața orală a vălului. Mucoasa prezintă papile filiforme subțiri, necornificate, ce dau organului un aspect catifelat. Papilele fungiforme sunt mai răspândite pe porțiunea liberă și pe marginile limbii. Papilele calciforme sunt în număr de două, fiind situate pe corpul limbii, aproape de baza organului, de o parte și de alta a planului median. Papilele foliate sunt dezvoltate; ele alcătuiesc organul foliat sau organul lateral al gustului (al lui Mayer). Stratul glandular al limbii este mai evident la baza organului și la nivelul cutelor gloso-palatine, alcătuind o "centură glandulară" ce înconjoară deschiderea bucofaringiană.

La rumegătoare (figura 17). Limba este groasă și aspră la pipăit, cu porțiunea liberă foarte mobilă. Corpul ei este masiv și prezintă pe partea dorsală o proeminență dezvoltată numită protuberanța linguală. Baza este puțin întinsă, acoperită de o mucoasă încrețită și nu prezintă papile. Porțiunea liberă este mai îngustă decât la cal, lipsită de silon median și cu extremitatea ascuțită. Mucoasa este groasă și prezintă papile filiforme dezvoltate, cornificate și înclinate înapoi. La nivelul protuberanței linguale prezintă papile lentiforme, voluminoase și puțin turtite. Papilele fungiforme sunt bine dezvoltate și în număr mai mare pe marginile porțiunii libere; cele calciciforme sunt

15

dispuse pe două rânduri la margini, iar spre baza limbii câte 9-10 de fiecare parte. Papilele foliate lipsesc. Frâul limbii este orientat transversal. La oaie (figura 18) și capră limba este comparativ mai redusă ca volum decât la bovine și mai puțin mobilă. Corpul prezintă o tuberozitate linguală mai redusă. Porțiunea liberă este mai scurtă, cu extremitatea rotunjită și prezintă un șanț median pe fața dorsală. Papilele filiforme sunt dezvoltate, totuși mai puțin cornificate decât la bou. Papilele fungiforme sunt foarte numeroase, iar cele calciforme în număr de 20-24 . La aceste specii se constată deseori o pigmentare a mucoasei cavității bucale, în special pe fața dorsală a limbii, pe bolta palatină și pe vălul palatin, câteodată pe obraji și pe buze.

La suine (figura 19). Limba este în general groasă, prevăzută pe fața dorsală cu o protuberanță alungită. Baza ei prezintă cutele gloso-palatine, evidente, în această zonă papilele filiforme se măresc, iau aspect conic, sunt moi și orientate aboral. Se remarcă, de asemenea, existența a două fose amigdaliene foarte dezvoltate, separate printr-o cută evidentă gloso-epiglotică. Extremitatea liberă este ogivală. Papilele filiforme sunt mai reduse și necornificate, ceea ce face ca suprafața limbii să aibă un aspect catifelat. Papilele fungiforme sunt numeroase, iar cele caliciforme în număr de două, situate la fel ca la cal. La această specie se remarcă și existența papilelor foliate.

La canide (figura 20). Limba este subțire, lată și mobilă, fiind parcursă de un silon medial. În interior prezintă un cordon fibroelastic care se poate simți prin palpație ca o creastă mediană rigidă, așezat pe planul ventral al părții libere. Papilele filiforme ocupă întreaga suprafață a limbii, până la epiglotă. La baza organului ele sunt

16

lungi, necornificate și aplecate caudal, în rest sunt mai reduse, cornificate și au vârful divizat. Papilele fungiforme sunt prezente pe toată suprafața organului, cu excepția bazei, iar cele caliciforme sunt în număr de 3-5 și dispuse la baza organului, în formă de de litera "V", cu deschiderea orală. Papilele foliate, în număr de 7-8 de fiecare parte, formează o ușoară ridicătură.

La pisică (figura 21). Limba este mai lată și mai mobilă decât la câine. Papilele filiforme sunt foarte dese și cornificate, atât pe corpul cât și pe vârful limbii. La baza organului ele sunt foarte fine; datorită acestui fapt, limba este aspră la pipăit. Papilele lungiforme sunt sunt situate mai mult pe marginile limbii. Papilele caliciforme sunt situate la fel ca la câine, dar cele foliate sunt mai reduse decât la câine și au aceeași topografie. Scheletul fibros este mai puțin dezvoltat.

La iepure. Limba este asemănătoare în ceea ce privește forma cu cea a solipidelor. Mucoasa este prevăzută cu papile filiforme fine și necornificate, răspândite ca cele fungiforme pe toată suprafața organului. Papilele caliciforme, în număr de două, sunt dispuse la fel ca la cal, iar cele foliate, situate pe marginile limbii, formează două suprafețe eliptice, ușor reliefate, lungi de 6-7 mm.

DINTII

17

Dintele este un organ dur, de culoare albicioasă, asemănător ca structură cu oasele, dar având o dezvoltare asemănătoare cu a fanerelor. Ei se găsesc împlântați în alveolele săpate în oasele incisiv, maxilă și mandibulă, alcătuind în totalitate arcadele dentare. Dinții servesc la prehensiunea și triturarea alimentelor, fiind și organe tactile și de apărare. În sistematica zoologică, unul dintre criteriile de clasificare a animalelor sunt și dinții. Dacă se ia în considerare forma, uniformitatea, modul de creștere și aspectul coroanei dinților, animalele se pot împărți în mai multe categorii: izodonte(au toți dinții asemănători), beterodonte (au mai multe categorii de dinți), izognate (au dinți asemănători ca formă și ca număr pe ambele arcade dentare), anizognate (animale cu dentiția mandibulară diferită de ce maxilară), bypselendonate (au dinții cu corona lungă și cu erupție permanentă), brahiodonte (au dinții cu coroana scurtă și erupție rapidă), bunodone (animale ce prezintă dinți cu corona mamelonată), selenodonte (animale ce prezintă suprafața de tocire prevăzută adâncituri circumscrise pe creste). Numărul total de dinți al unui animal constituie dentiția speciei respective. La toate animalele domestice, cu excepția iepurelui, se disting două feluri de dentiții: de tinerețe, care cuprinde numărul de dinți "caduci" și de dinți permanenți; de maturitate sau definitivă, ce cuprindenumărul total de dinți permanenți și succedenți sau de înlocuire. Dinții permanenți apar în dentiția de tinerețe, rămânând și în dentiția de maturitate. După dentiție, animalele au fost clasificate în: monofiodonte, cu un singur fel de dentiție (iepurele); difiodonte, cele care au cele două feluri de dentiție (restul animalelor domestice).

Conformația dinților

La fiecare dinte se poate deosebi o rădăcină, o coroană și un gât. Rădăcina. Este porțiunea care se află împlântată în alveolă. Ea are, în general, o formă conică, cu vârful prevăzut cu un orificiu pe unde pătrund în dinte vase de sânge și nervii. Culoare rădăcinii este gălbuie. Rădăcina poate fi unică sau multiplă. Coroana. Este porțiunea vizibilă a dintelui. Ea are o culoare albă, strălucitoare și o formă ce diferă de la o specie la alta. La coroană se disting mai multe fețe și margini. Gâtul. Este porțiunea intermediară dintre coroană și rădăcină, acoperită de gingie. La acest nivel se pot observa depuneri de tartru care provine din sărurile salivei sau din alimente. La unele animale tartrul are o culoare neagră.

STRUCTURA DINȚILOR

În structura dintelui (figura 22) se deosebesc două feluri de formațiuni: dure și moi. Formațiunile dure. Sunt reprezentate de: dentină, smalț și cement. Dentina este o substanță dură, de culoare albicioasă-gălbuie, în interiorul căreia se găsește săpat canalul radicular sau camera pulpară ce comunică cu alveola printr-un orificiu. Ea învelește pulpa dintelui. La dinții cu creșterea continuă, camera

18

pulpară rămâne permanent deschisă; la cei cu creștere limitată ea se reduce și, cu timpul, se obstruează. Smalțul este o substanță foarte dură care învelește datina la nivelul coroanei, fiind dispus într-un strat relativ subțire. Grosimea acestui strat este variabilă, fiind mai mare la nivelul eminențelor și mai redusă în excavațiile dintelui. La dinții cu creștere continuă smalțul se întinde până la orificiul camerei pulpare. Culoarea sa este albă-porțelanie sau albă-albăstruie. Este cea mai dură substanță din organism. Cementul acoperă rădăcina și are o culoare galbenă-cenușie cu aspect osos. Este mai abundent la ierbivoare la care se întinde și în excavațiile de pe suprfața coroanei. Formațiunile moi. Sunt reprezentate de: pulpa dentară, periostul și gingia. Pulpa dentară este o formațiune moale, de culoare roșiatică, constituită din țesut conjuctiv bogat vascularizat și inervat. Se găsește în interiorul canalului radicular pe care îl umple în întregime. Prin orificiul de la vârful rădăcinii ea se continuă cu periostul alveolodentar a cărui prelungire se consideră a fi. Periostul alveolodentar, numit încă și ligamentul alveolodentar, este reprezentat de periostul alveolei dentare. El ocupă spațiul dintre alveolă și rădăcina dintelui, fiind format din fascicule de fibre ce aderă intim atât la peretele alveolei cât și la cement. Gingia este o porțiune a mucoasei bucale care acoperă arcadele denatre și care, la nivelul dinților formează un inel ce aderă foarte intim la colul lor și contribuie la fixarea dinților în alveolă. Mucoasa gingivală are structura mucoasei bucale, de care

19

diferă prin aceea că este mai groasă, rezistentă și foarte aderentă la periost. Este bogat vascularizată și inervată.

Dentiția Animalele domestice sunt heterodonte, având trei categorii de dinți: incisivi, caninali și molari. Incisivii. Sunt așezati la nivelul deschiderii orale a cavității bucale, fiind fixați în alveolele săpate în corpul oaselor incisive și în corpul mandibulei. Coroana lor are formă de spatulă, fiind turită dinainte înapoi. Unui i se disting: fața labială, fața bucală, două margini de contact cu dinți vecini și o margine de tăiere. Rădăcina este în general simplă. Numărul de incisivi este variabil după specie. După poziția pe care o ocupă, incisivii sunt sistematizați în: clești, mijlocași, lăturași: cleștii (I1) sunt incisivii pereche situați de o parte și de alta a planului median; mijlocașii (I2) sunt așezați câte unul de fiecare parte a cleștilor; lăturașii (I3) se găsesc așezați în afara mijlocașilor. Caninii. Sunt dinți de formă conică, ușor recurbați, situați înapoia incisivilor, la nivelul spațiului interdentar. Sunt în număr de 2 pentru fiecare arcadă dentară. Rolul caninilor este de a sfâșia alimentele sau constituie, la unele specii, o armă de apărare. Molarii. Sunt dinți mai voluminoși așezați înapoia caninilor. Ei servesc la masticația alimentelor. Numărul molarilor este variat de la o specie la alta, iar la aceeași specie numărul lor diferă după vârstă animalului. După modul de apariție și după durata lor, molarii se sistematizează în: permanenți, care odată apăruți nu mai sunt înlocuiți; succedenți sau de înlocuire, care vor fi schimbați în dentiția definitivă. Forma molarilor este foarte diferită, în raport de specie. Coroana este scurtă și puternică. Prezintă o față bucală, o față linguală, două fețe de contact și o față masticatorie. Fața masticatorie prezintă o conformație variabilă în raport de specie, ceea ce permite clasificarea animalelor în: selenodonte, cu fața masticatorie relativ dreaptă și cu ușoare denivelări; bunodonte, care au fața masticatorie mamelonată.

FORMULA DENTARĂ

Pentru a exprima dentiția unei specii într-o formă succintă, în anatomie se poate folosi o formulă aritmetică numită formula dentar. În acest scop se utilizează sistemul fracțional, numărătorul exprimînd numărul dinților din arcada maxilară, iar numitorul pe cei din arcada mandibulară. Pentru uniformitatea nomenclaturii și pentru ușurința exprimării, fiecare categorie de dinți a fost indicată prin inițiala respectivă, cu litere mici pentru definiția de tinerețe și cu majuscule pentru dentiția permanentă. Cabalinele sunt animale heterodonte, izognate și difidonte. Dentiția de tinerețe cuprinde un număr de 26 deinți. Incisivi caduci sunt în general mai mici decât cei permanenți, prezintă o gâtuitură permanentă între coroană și rădăcină, sunt turtiți dinainte înapoi, nu au silonul longitudinal pe fața labială și sunt mai albi din cauză că lipsește cementul pe coroană. Se remarcă existența la maxilă a unui premolar suplimentar, pe cale de dispariție. La mascul există un număr de 4 dinți în plus față de femelă.

20

Incisivii permanenți au forma unei piramide curbate înapoi. Coroana este turtită dinainte înapoi. Fața labială este aproape plană în sesn transversal și convexă de sus în jos. Prezintă un silon vertical evident pe clești și mijlocași și mai șters pe lăturași. Pe incisivii superioari se găsesc deseori două asemenea siloane. Marginea sau suprafața de tocire prezintă pe dintele netocit o cavitate dentară externă al cărei fund se găsește aproape de fața bucală a dintelui. Gâtul dintelui este șters, iar rădăcina apare turtită dintr-o parte în alta. Cornetul dentar intern se îninde și în coroană, strâmtîndu-se treptat în partea terminală și dispunîndu-se în partea orală a fundului cornetului dentar extern. cu timpul camera pulpară se umple cu dentină nou formată, mai închisă la culoare, care, prin tocirea dintelui, va apărea pe suprafața de tocire sub forma unei pete gălbui sau negricioase. Incisivii de la maxilă se deosebesc de aceia de la mandibulă prin faptul că sunt mai largi și mai groși, iar arcada dentară superioară întrece pe margini pe cea inferioară. Caninii apar numai în dentiția definitivă și numai la mscul, în număr de 4, câte 2 la fiecare arcadă dentară. Forma lor este de con recurbat aboro-medical. Coroana este de formă conică, turtită dintr-o parte în alta, cu marginea și extremitatea liberă rotunjite. Rădăcina este conică și urmează coroanei, fără o demarcație netă. Conține o spațioasă cavitate pulpară ce se deschide printr-un orificiu pulpar lat. Molarii animalului adult sunt situați la nivelul obrajilor, câte 6 pe fiecare arcadă dentară, primii trei fiind premolari, iar ultimii molarii adevărați sau permanenți. Forma molarilor este diferită de la o arcadă la alta și chiar de la un dinte la altul. Coroana este masivă, de forma unei prisme patrulatere. Fața laterală este prevăzută cu două șănțulețe la molarii superiori și un singur șanț la cei inferiori. Fața medială este plană și prezintă șanțuri verticale mai numeroase la molarii inferiori. Fețele de contact, orală și aborală, sunt netede și plane cu excepția primului și ultimului molar la care sunt rotunjite. Fața masticatorie prezintă un desen caracteristic mai evident pe dintele virgin, care este constituit din niște adâncituri separate prin creste de smalț. La molarii superiori, desenul de pe tabla dentară este asemănător cu litera "B", cu bucle orientate medial. La molarii inferiori desenul are forma unui "E" întors. Fețele masticatorii ale molarilor prezintă înclinări așa fel încât la molarii superiori marginea laterală este mai ridicată, pe cînd la molarii inferiori marginea medială este mai ridicată. Rădăcina molarilor are o lungime de 7-8 cm și se prezintă diferit: molarii superiori au 4 brațe radiculare, cu excepția primului și ultimului care au numai 3 brațe; molarii inferiori au rădăcini compuse din cîte 2 brațe, cu excepția primului și ultimului molar care au câte 3 brațe radiculare. Camera pulpară este diverticulară, fiecare braț prezentând câte o cameră pulpară prevăzută cu câte un orificiu apical. Rumegătoarele mari sunt animale heterodonte, anizognate și difidonte. Incisivii, prezenți numai pe arcada inferioară, sunt sistematizați în: clești, mijlocași primi, mijlocași secunzi și lăturași. Incisivii de lapte sunt mici, au un aspect de lopățică, coroana foarte lată și despărțită de rădăcină printr-un gât evident. Culoarea lor este albă strălucitoare. Incisivii permanenți sunt slab fixați în alveole, ei avînd o oarecare mobilitate datorită lungimii ligamentului alveolo-dentar. Coroana are o formă triunghiulară, fiind turtită dinainte înapoi. Nu există o față masticatorie propiu-zisă ca la cal, aceasta fiind înlocuită printr-o margine masticatorie. Fața bucală este tăiată oblic și concavă. Caninii lipsesc la specia bovină, iar molarii sunt sistematizați în 3 premolari și 3 molari propiu-ziși. În general, ei au aspectul unei prisme patrulatere și cresc în volum dinainte înapoi. Premolarii superiori au pe fața masticatorie un desen ce amintește litera "D", cu bucla orientată medial, iar pe molarii superiori desenul amintește forma literei

21

"B", cu bucle orientate medial. Premolarii inferiori sunt mai reduși decât cei superiori și cu desenul de pe fața masticatorie de pe fața masticatorie neregulat. Molarii inferiori sunt, de asemenea, reduși în comparație cu corespondenții superiori și au un desen asemănător pe fața masticatoare. La oaie și capră dinții sunt în general asemănători celor de la taurine. Incisivii au o coroană mai lungă și mai îngustă; cei caduci se remarcă prin dimensiunile lor mici. Suinele sunt animale heterodonte și bunodonte. Incisivii diferă ca formă de la un maxilar la altul și chiar la același maxilar. Cleștii și mijlocașii superiori sunt scurți și lați; cei inferiori, dimpotrivă, au o formă prismatică, sunt alungiți și orientați înainte, fiind asemănători, într-o oarecare măsură, cu incisivii rozătoarelor. Lăturașii de la ambele arcade sunt mai mici, turtiți dintr-o parte în alta, mai slab fixați în alveole și situați la o oarecare distanță de ceilalți incisivi. Cleștii și mijlocașii de lapte sunt asemănători celor permanenți; lăturași de lapte sunt stiloizi, subțiri și asemănători caninilor de lapte. Caninii sunt foarte dezvoltați la masculul necastrat, și mai puțin dezvoltați la femelă și la masculul castrat, unde atinge doar 3 cm lungime. Se remarcă forma și direcția caninilor superiori care sunt mai groși la baza coroanei și orientați lateral. Caninii inferiori trec înainte celor superiori, având o formă de piramidă triunghiulară. Molarii cresc în volum și dimensiuni de la primul la ultimul. Coroana este scurtă și prezintă pe fața masticatoare o serie de mameloane separate prin șanțuri. Rădăcina este multiplă și divergentă. Premolarii sunt în general mai reduși și au suprafața masticatoare tăioasă. Premolarul unui inferior este foarte mic, radiculat și așezat izolat de ceilalți. Molarii de lapte sunt în general asemănători cu cei de înlocuire. Dinții suinelor se remarcă prin aceea că au un strat subțire de cement pe rădăcină. Mameloanele de pe fața masticatoare sunt acoperite cu un strat gros de smalț care rezistă uzurii. La câine (fig 23) formula dentară de tinerețe cuărinde 32 de dinți, la adult, numărul de dinți este de 42.

22

Numărul poate suferi variații legate de rasă și de individ. Incisivii sunt mai dezvoltați pe maxilă, iar lăturașii sunt mai dezvoltați decât restul incisivilor. Coroana prezintă o margine masticatoare decupată în trei lobi, amintind desenul unei frunze de trifoi. Rădăcinile sunt lungi, turtite dintr-o parte în alta și fixate solid în alveole. Incisivii de lapte sunt mai mici și mai ascuțiți decât cei permanenți. Caninii au o formă conică, fiind alungiți și recurbați înapoi și înăuntru. La carnivore nu există un spațiu dentar individualizat ca la celelalte specii. Molarii sunt inegali ca volum, cel mai voluminos și mai puternic fiind numit carnasier. Molarii aflați înaintea carnasierilor se numesc precarnasiere, volumul lor descrescând înspre canini. Înapoia fiecărei carnasiere se găsesc câte doi molari de fiecare arcadă, a căror față masticatoare este prevăzută cu eminențe conice asemănătoare cu cele ce se observă pe molarii suninelor. Atunci când cavitatea bucală este închisă, incidența fețelor masticatoare este asemănătoare cu cele ce se observă pe molarii suinelor. Atunci când cavitatea bucală este închisă, incidența fețelor masticatoare este asemănătoare cu lamele unei foarfeci. Aceasta se datorește faptului că molarii superiori sunt plasați mai în afara celor inferiori. Dinții la pisică sunt în general asemănători celor de la câine, dar cu unele diferențe: incisivii sunt foarte mici și fini; caninii sunt mai ascuțiți și prevăzuți cu 2-3 striațiunii pe fața laterală; molarii sunt mai ascuțiți și mai tăioși. Nu există molari tuberculați la mandibulă, singurul care se găsește la maxilă fiind rudimentar. O remarcă ce trebuie făcută privitor la dentiția carnivorelor este aceea că, la aceste animale, erupția dinților se face rapid, iar coroana este acoperită în întregime cu smalț, neexistând nicio urmă de cement pe ea.

GLANDELE SALIVARE

Glandele salivare sunt organe anexe ale cavități bucale. Ele produc saliva, lichid ce îndeplinește un rol multiplu: în masticație, gust și deglutiție, iar prin enzimele pe care le conține intervine în transformările chimice ale alimentelor. Se deosebesc: glande diseminate, situate sub mucoasa cavității bucale și glande aglomerate, alcătuind formațiuni distincte, simetrice, situate la distanță de mucoasa bucală și care își varsă produsul în cavitatea bucală prin intermediul unui canal. Din cea de a doua categorie fac parte glandele: parotidă, submandibulară, sublinguală și glandele molare.

GLANDA PAROTIDĂ

Este situată în spațiul dintre ramura recurbată a mandibulei și aripa atlasului. Alungită de sus în jos, turtită lateral, se întinde de la baza urechii și până la inserția cranială a mușchiului sternomandibular. Extremitatea dorsală a glandei este așezată sub baza pavilionului urechii, în timp ce extremitatea ventrală este diferit situată topografic la speciile de fermă, în raport cu dezvoltarea glandei. Fața laterală este aproape plană, acoperită în parte de mașchiul parotido-auricular, iar fața medială este neregulată și se mulează pe formațiunile aflate în loja parotidiană. Marginea orală este relativ groasă și aderentă la marginea aborală a mandibulei și la fața laterală a articulației temporo-mandibulare. Marginea aborală este mai subțire și ajunge la unele specii în contact cu aripa atlasului. Canalul colector numit și canalul Stenon ia naștere din unirea

23

canaliculelor interlobulare, după care se detașează de la marginea orală a glandei și se deschide în vestibulul bucal lateral la nivelul unei formațiuni numită papila salivară.

La ecvine (figura 23). Glanda parotidă are o culoare albă-gălbuie. Capul este divizat în două brațe care înconjură baza pavilionului urechii. Corpul este masiv și alungit. Coada este triunghiulară, mai largă decât capul și se află situată în unghiul format de unirea venei maxilare externe cu vena jugulară.

Fața laterală este acoperită în parte de mușchiul parotido-auricular și prezintă în porțiunea mijlocie o ușoară excavație oblică în jos și înapoi, în care se găsește situată vena jugulară. Fața medială se găsește în contact cu formțiunile din loja parotidiană: în partea dorsală a lojei parotidiene vine în contact cu aponevroza cranială a mușchiului cleidomastoidian, mușchiul occipitohioidian, stilohialul, mușchiul stilohioidian, punga guturală, vasele și nervii regiunii. În partea ventrală a lojii parotidiene vine în contact cu fascia care unește tendonul mușchiului sternomandibular, glanda submandibulară, ramurile terminale ale arterei carotide comune și nervii regiunii. Canalul colector se constituie din unirea a 3-4 canicule interlobulare. Este așezat inițial pe partea laterală a tendonului mușchiului sternomandibular, la suprafața mușchiului sternomandibular, la suprafața mușchiului pterigoidian medial, sub artera și vena facială, cu care ajunge la scizura vasculară pe mandibulă, de unde se situează la marginea cranială a mușchiului maseter; raportul între aceste formațiuni, în sens oralo-aboral, este: arteră, venă, canal Stenon. La nivelul molarilor inferiori trece pe sub vasele satelite, încrcisându-le oblic în direcția orală,

24

străbate mușchiul buccinator și se deschide în vestibulul bucal lateral la nivelul molarului 3 superior, printr-un tubercul mucos.

La taurine (figura 24). Parotida este mai puțin dezvoltată decât la cal și de culoare roșiatică. Este așezată în spațiul retromandibular pe care nu-l acoperă în totalitate, fiind aplicată prin extremitatea sa dorsală, pe mușchiul master, în așa fel încât lasă descoperită baza urechii, iar vena auriculară posterioară o limitează în partea aborală.

Datorită acestei dispoziții topografice, parotida acoperă numai în parte glanda submandibulară. Capul glandei este așezat înaintea bazei urechii, acoperind lateral articulația temporo-mandibulară. Corpul este mai îngust și plasat oblic peste marginea aborală a mandibulei, iar coada nu atinge decât în cazuri rare tendonul mușchiului sternomandibular. Canalul Stenon se individualizează de la fața mediană a glandei și iese de sub glandă în treimea ventrală a marginii orale. Traiectul este identic cu cel descris la cal, cu deosebire că se găsește situat în imediata apropiere a marginii ventrale a mandibulei. Papila salivară este plasată la nivelul molarului 5 superior. La ovine și caprine. Parotida este asemănătoare cu aceea de la bovine în ceea ce privește conformația și tipografia. Canalul colector se desprinde de la marginea orală a glandei, trece peste mușchiul maseter și se deschide la nivelul molarului 4 superior. La suine. Parotida este foarte voluminoasă, neregulată, alungită dinainte înapoi și se întinde de la baza urechii pe o bună parte din regiunea cervicală, ajungând

25

uneori până la intrarea pieptului. Glanda se lățește de sus în jos acoperind marginea aborală a mandibulei, inserția mușchiului sterno-mandibular, glanda submandibulară, vasele și nervii regiunii și se prelungește în jos urmând direcția mușchiului cleidomastoidian. Coada este foarte lată și se bifurcă prezentând o extremitate cranială, orientată paralel cu marginea ventrală a mandibulei și o extremitate caudală sau traheală, orientată către intrarea pieptului. Canalul colector are un traiect asemănător celui descris la bovine, deschizându-se la nivelul molarului 4-5 superior. La carnivore. Glanda parotidă este relativ redusă și așezată la baza urechii, înapoia articulației temporomandibulare. Are o formă triunghiulară, cu capul bifurcat, între ramurile căruia se află așezată baza pavilionului urechii. Corpul este redus și așezat înapoia articulației temporo-mandibulare, iar coada este rotunjită și ajunge la limita dorsală a glandei submandibulare. Canalul colector trece peste suprafața mușchiului master și se deschide la nivelul molarului 3-4 superior, fiind lipsit de tubercul parotidian. La pisică glanda este proporțional mai mare. La iepure. Parotida este în general slab dezvoltată, fiind asemănătoare cu aceea de la cal. Canalul colector are un traiect identic cu cel descris la bovine și se deschide în cavitatea bucală la nivelul molarului 3 sau 4 superior.

GLANDA SUBMANDIBULARĂ

Este situată în jgheabul intermandibular ocupând spațiul dintre laringe, fața medială a parotidei și inserția caudală a mușchiului pterigoidian medial. Dimensiunea și forma variază în funcție de specie. Fața laterală vine în raport cu mușchiul pterigoidian medial, iar la unele specii cu parotida. Fața medială vine în contact cu laringele și cu formațiunile vasculo-nervoase din vecinătate. Marginile se contopesc, formând o circumferință care prezintă caractere foarte variate în raport de specie. Canalul colector se detașează de glandă, apoi se îndreaptă înainte între mușchii limbii și fața medială a glandei sublinguale, deschizându-se în vestibulul sub lingual apical la nivelul carunculilor sublinguali. La ecvine. Glanda submandibulară este mai redusă decât parotida. Are forma unei benzi alungite, ușor turtită lateral și recurbată în sens dorso-aboral. Se găsește așezată înapoia ramurii recurbate a mandibulei, la fața medială a glandei parotide. Fața medială stabilește raporturi cu punga guturală, cu formațiunile vasculonervoase ale regiunii, cu laringele și cu faringele. Canalul colector ia naștere de la coada organului, merge paralel cu marginea dorsală a corpului până la capul glandei, se îndreaptă înainte între mușchii milohioidian și basioglos, apoi între mușchiul stiloglos și glanda sublinguală, iar la nivelul frâului limbii se găsește situat sub mucoasa bucală și se deschide pe partea laterală a carunculului sublingual. La turine. Glanda are o culoare galbenă-palidă, fiind mai dezvoltată decât glanda parotidă. Ea se întinde de la partea cranială a atlasului până dedesubtul laringelui și hioidului, unde se termină printr-o proeminență ovoidă. Canalul colector se izolează din glandă la nivelul jumătății marginii orale. La această specie se descrie adesa și un canal accesoriu, care provine din canaliculele intraglandulare ale corpului glandei. Canalul principal se unește în dreptul mușchiului digastric cu canalul accesoriu, apoi merge paralel cu marginea ventrală a mușchiului stiloglos și a glandei sublinguale și se deschide în vestibulul sublingual apical la nivelul unui caruncul sublingual voluminos.

26

La ovine și caprine. Glanda submandibulară este mai redusă, cu aspect mai ovoid, relativ mai groasă și mai puțin turtită decât la rumegătoarele mari. Canalul colector are același traiect ca și la bovine, deschizându-se în vestibulul sublingual apical, la nivelul frâului limbii. La suine. Glanda submandibulară este voluminoasă și asemănătoare cu a rumegătoarelor. Prezintă o porțiune aborală mai dezvoltată și globuloasă și o porțiune anterioară mai alungită. Canalul glandei se izolează din partea dorsală a lobului aboral, se dirijează oral, trece peste glanda sublinguală aborală, apoi trece pe fața medială a glandei sublinguale orale și se deschide la nivelul frâului limbii. La carnivore. Glanda submandibulară este mai dezvoltată decât parotida, de culoare mai închisă și de formă globuloasă. Este așezată la marginea ventrală a parotidei, fiind în raport cu mușchiul digastric și cu mușchii faringelui. Datorită formei și poziției sale superficiale, se poate ușor palpa prin traversura pielii. Canalul colector se deschide la nivelul frâului limbii pe un caruncul sublingual redus. GLANDELE SUBLINGUALE

La toate speciile se găsesc situate pe părțile laterale ale limbii, în submucoasa vestibulului sublingual lateral. Fiecare glandă prezintă o porțiune orală și una aborală. Porțiunea orală este constituită dintr-o aglomerare de acini glandulari a căror canale colectoare scurte se varsă în vestibulul sublingual lateral, la nivelul crestei linguale. Această porțiune există la toate speciile de animale de fermă. Porțiunea aborală este formată în cele mai multe cazuri dintr-o grupă compactă de acini glandulari, având un singur canal colector. Porțiunea monostomatică lipsește la cal și iepure. La ecvine. Există numai glanda sublinguală orală. Canalele conductoare, în număr de 20-25, sunt fine, scurte, și flexuoase; ele se detașează de pe marginea dorsală a glandei și se deschid în vestibulul sublingual lateral, la nivelul crestei sublinguale, printr-o serie de tuberculi reduși. La taurine. Glanda sublinguală este constituită din cele două porțiuni: polistomatică, lungă și subțire, de culoare roșie și cea monostomatică, mai scurtă, de culoare galbenă, așezată sub extremitatea orală a precedentei. Porțiunea dorsală își varsă produsul de secreție prin canalele Rivinius la suprafața mucoasei, la baza papilelor odontoide. Canalul porțiunii ventrale se găsește așezat paralel cu canalul Wharton și se deschide la frâul limbii. La ovine și caprine. Glandele sublinguale sunt asemănătoare cu cele descrise la bovine. La suine. Glanda sublinguală este constituită ca și la bovine: porțiunea aborală, alungită și îngustată, se întinde înapoi până la unghiul mandibulei, iar porțiunea orală este de formă aproximativ pătrată, turtită lateral, constituită din lobii glandulari voluminoși și de culoare roșie. Porțiunea aborală are un canal propriu care se găsește situat paralel cu canalul Wharton și se deschide la nivelul frâului limbii, înapoia precedentului. Porțiunea orală își varsă produsul fie în cavitatea bucală, prin 8-10 canale, fie direct în canalul porțiunii aborale, prin altă serie de canale. La carnivore. Glanda sublinguală este constituită tot din două porțiuni: una principală, ce se găsește situată înaintea glandei submandibulare și se întinde oral până la jumătatea limbii; porțiunea orală este constituită din lobuli glandulari reduși și disemninați .

27

La iepure. Glanda sublinguală este redusă și asemănătoare cu cea de la cal.

GLANDELE MOLARE

Sunt constituite din lobuli glandulari disociați, fiind situați în două șiruri, unul dorsal, altul ventral, ambele paralele cu arcadele molare. Glandele molare dorsale sunt situate la nivelul inserției mușchiului bucal și a celui molar pe maxilă, fiind în parte acoperite de mușchiul maseter. Canalele de excreție sunt numeroase, scurte și se deschid în șanțul gingivo-jugal superior. Glandele molare ventrale sunt situate la nivelul premolarilor, pe partea medială a inserției ventrale a mușchiului buccinator. Canalele colectoare se deschid în șanțul gingivo-jugal inferior. La ecvine, rumegătoare și suine. Glandele molare dorsale sunt mai dezvoltate; în partea aborală lobulii glandulari sunt mai aglomerați, formând o masă mai mult sau mai puțin compactă așezată sub mușchiul maseter. În partea orală lobulii sunt diseminați și puțin numeroși. Glandele molare ventrale sunt constituite din lobuli mai reduși, așezați într-un strat mai puțin compact și aproape de comisura buzelor. La carnivore. Glandele molare dorsale au o topografie specială, ele fiind aglomerate în partea dorsală unde formează o masă glandulară bine delimitată, situată între arcada zigomatică și teaca oculară. Acestea sunt descrise sub denumire de glanda zigomatică. Canalul colector se deschide deasupra ultimului molar, printr-un tubercul. Glandele molare ventrale sunt asemănătoare cu cele descrise la restul speciilor. La iepure. Glandele molare dorsale sunt reduse, cele ventrale sunt dezvoltate și aglomerate, formând la nivelul comisurii buzelor o masă glandulară mai evidentă, vizibilă la exterior. Produsul de secreție este vărsat în cavitatea bucală prin canalul Nuck. GLANDELE DISEMINATE

Sunt reprezentate de: glandele labiale, situate sub mucoasa labială, mai dezvoltate la baza superioară și înapoia comisurilor; glandele linguale, mai dezvoltate la baza limbii; glandele palatine, situate sub mucoasa ce căptușește fața bucală a vălului palatin.

FARINGELE

CONFORMAȚIE

Este un organ comun aparatelor digestiv și respirator. Este situat înapoia cavității bucale și a cavității nazale și înanintea laringelui și esofagului, fiind suspendat la baza craniului prin intermediul musculaturii și a aparatului hioidian. Ocupă o poziție oblică ventro-aboral, prezentându-se sub forma unui conduct musculo-membarnos alungit, mai îngustat în partea dorsală și mai dilatat în cea ventrală. Pereții laterali vin în raport cu stilohialul, cu mușchii pterigoidieni mediali și cu mușchii stilohioidieni, cu vasele și nervii regiunii. Peretele aboral vine în raport cu formațiunile retro-faringiene.

28

Peretele dorso-aboral reprezintă plafonul organului și este fixat în jurul deschiderilor nasofaringiene. Peretele oral este format din vălul palatin, iar peretele ventro-oral reprezintă intrarea în laringe. Faringele comunică cu organele din jur prin intermediul a șapte deschideri așezate în diferite poziții. Patru sunt situate dorsal și reprezentate de: două deschideri nasofaringiene cu aspect ovalar, orientate oro-aboral și separate prin creasta vomerului; două deschideri ale conductelor faringo-timpanice, în formă de fantă, așezate la limita dintre peretele dorso-aboral și pereții laterali. Celelalte trei deschideri sunt situate ventral și reprezentate de orificiul laringian situat pe peretele ventro-oral, prezentându-se ca o deschidere largă ce proemină în faringe, fiind delimitat lateral de cutele faringo-palatine, iar medial de cutele ariepiglotice. O altă deschidere este orificiul bucofaringian, așezat pe peretele oral, înaintea intrării laringiene. Acest orificiu este acoperit între deglutiții de vălul palatin care, prin marginea ventrală, se sprijină pe epiglotă. Cea de a treia deschidere este orificiul esofagian, așezat înapoia deschiderii laringiene, în fundul unui infundibul, deasupra căruia se unesc cutele faringopalatine.

STRUCTURA

Pereți faringelui, cu excepția vălului palatin a cărui structură a fost descrisă, sunt constituiți din: membrana fibroasă, stratul muscular și mucoasa. Membrana fibroasă. Constituie suportul pe care se prind mușchii organului. Este situată între mucoasă și stratul muscular, fiind o cintinuare a periostului de la presfenoid. Stratul muscular. Este constituit din 6 perechi de mușchi: mușchiul faringostafilin sau palatofaringian (descris la musculatura vălului palatin), mușchiul pterigofaringian, un mușchi subțire de formă triunghiulară, format din două fascicule: un fascicul aboral ce se inseră pe osul pterigoid și se dirijeză pe fața oborală a faringelui, unde se unește cu congenerul pe linia mediană, realizând o "chingă" musculară și un fascicul ventral ce se inseră tot pe osul pterigoid și pe cartilajul tiroid, confundându-și fibrele cu ale mușchiului faringostafilin. Are rol de constrictor al faringelui și ridicător al laringelui. Mușchii pterigofaringieni sunt dublați lateral de o formțiune elastică ce se inseră pe osul pterigoid și pe marginea dorsală a cartilajului tiroid, având rol pasiv de suspensor al laringelui; mușchiul biofaringian, care se prezintă sub forma unei bandelete musculare așezate pe partea laterală a faringelui (la suine și rumegătoare cuprinde doi mușchi: cheratofaringic și condrofaringic). Se inseră pe tirohial și pe rafeul faringian. Are rol de constrictor al faringelui; mușchiul tirofaringian, care se întinde de la cartilajul tiroid la rafeul median faringian. Are rol de constrictor al faringelui; mușchiul cricofaringian, care se inseră pe partea laterală a cartilajului cricoid și pe fibroasa faringiană. Are rol de constrictor al faringelui; mușchiul stilofaringian, reprezentat de un fascicul redus și turtit lateral, se inseră pe fața medială a stilohialului, trece pe peretele lateral al faringelui, unde fibrele sale se confundă cu fibrele mușchiului pterigofaringian, apoi intră sub hio-, tiro-, și cricofaringian și se inseră pe marginea dorsală a cartilajului tiroid. Are rol de a reduce diametrul longitudinal al faringelui. Mucoasa faringelui. Este constituită din două porțiuni cu caractere histologice distincte: porțiunea respiratorie este așezată în partea dorsală, pe fața aborală a vălului palatin și în regiunea din vecinătatea choanelor, fiind o continuare a mucoasei

29

respiratorii; porțiunea digestivă, este reprezentată de mucoasa părții ventrale a organului, în directă continuare cu mucoasa cavității bucale. Linia de demarcație între cele două feluri de mucoase nu este vizibilă cu ochiul liber. Corionul mucoasei conține foliculi limfatici și glande.

FARINGELE ÎN SERIA ANIMALĂ La ecvine. Faringele are aspectul unui tub cilindric și alungit. Peretele oral acoperă complet comunicarea buco-faringiană. Orificiile de deschidere ale conductelor faringotimpanice au aspect de fantă verticală, fiind așezate înapoia choanelor, între plafon și pereții laterali. Fiecare orificiu este acoperit de o "clapă" cartilaginoasă. Orificiul esofagian este foarte strâmt și situat în fundul unui infundibul. Deasupra orificiului esofagian se observă un arc format din regiunea cutelor faringopalatine. Fibroasa faringelui este bine dezvoltată, prezentând pe linia de simetrie a peretelui dorso-aboral un rafeu evident. La partea ventrală a aceluiași perete fibroasa nu este acoperită de mușchi, fiind dublată numai de mucoasă. La taurine, ovine și caprine. Faringele este mai alungit și mai strâmt în partea dorsală, apărând ca înfundat între lamele pterigopalatine. Plafonul este separat de o cută mucoasă în două înfundături adânci cu pereți osoși. Pe pereții laterali ai acestor înfiundături, înapoia choanelor, se găsesc deschiderile faringotimpanice sub formă de fantă semilunară, acoperite de o cută mucoasă. Mucoasa acestor funduri de sac este groasă, cutată în diverse sensuri și prezintă orificii care conduc în criptele unor amigdale faringiene. Orificiul esofagian este foarte larg. Mușchii hio-, tiro- și cricofaringian sunt uniți pe linia mediană; mușchiul stilofaringian este dublu. La suine. Recesul faringian este divizat printr-o cută mucoasă în două fonduri de sac în care se găsesc numeroși foliculi limfatici, constituind amigdalele faringiene. Cutele faringopalatine sunt dezvoltate și se unesc deasupra orificiului esofagian într-un pliu mucos. Deasupra acestui pliu se găsește o înfundătură mucoasă, adâncă de 5-6 cm, dispusă median între mușchiul tiro- și cricofaringian. Rolul acestui fund de sac este încă necunoscut. În corionul mucoasei se găsește un număr mare de glande. La carnivore. Faringele prezintă caractere difernțiate, proprii acestei specii: orificiul nazofaringian este relativ îngust și alungit; cecum-ul faringian este redus; orificiile faringotimpanice se deschid la baza și înapoia cârligului osului pterigoid, fiind acoperite de o "clapă" cartilaginoasă; cutele faringopalatine sunt mai reduse și se pierd pe pereții organului, fără a atinge intrarea esofagului; șanțurile faringolaringiene sunt puțin adânci. Limita dintre mucoasa de tip digestiv și cea de tip respirator este vizibilă. La iepure. Faringele nu prezintă diferențe importante față de celelalte specii.

ESOFAGUL

CONFORMAȚIE

Esofagul este un organ tubular musculo-membranos, cu pereții de grosime inegală și ușor dilatabili. Organul stabilește legătura dintre faringe și stomac și are rolul

30

de a conduce bolul alimentar. Forma, aspectul și dimensiunile esofagului diferă cu specia, dar traiectul este asemănător la toate mamiferele.

31