Upload
madalina-serban
View
1.009
Download
9
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIE
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:
Lect. Univ. Dr.
VLĂDUŢ Alina Ştefania
Absolvent:
CODIŢOIU Claudiu Marian
CRAIOVA
-2011-
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE
SPECIALIZAREA GEOGRAFIE
„IMPACTUL SECETEI ASUPRA AGRICULTURII ÎN JUDEŢUL
GORJ“ ÎN PERIOADA 1980-2009
Coordonator ştiinţific:
Lect. Univ. Dr.
VLĂDUŢ Alina Ştefania
Absolvent:
CODIŢOIU Claudiu Marian
CRAIOVA
-2011-
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………...
CAPITOLUL I
1.1 Aşezare şi limite ……………………............................
1.2 Caracteristici fizico-geografice……………………….
1.3 Clima…………………………………………………..
1.4 Reţeaua hidrografică…………………………………
1.5 Solurile………………………………………………...
1.6 Flora şi Fauna...............................................................
CAPITOLUL II
2.1 Resursele pedologice în Judeţul Gorj
2.1.1 Definiţia şi rolul pedologiei………………………..
2.1.2 Fertilitatea solului.....................................................
2.1.3 Fertilitatea naturală a solului………………………
2.1.4 Fertilitatea efectivă a solului……………………….
2.1.5 Fertilitatea economică………………………………
2.2 Modul de utilizare al terenurilor
CAPITOLUL III
3. Principalele plante de cultură
3.1 Porumbul caracteristici generale................................
3.2 Grâul şi secară caracteristici generale………………
3.2.1 Grâul ……………………………………..
3.2.2 Secară……………………………………..
3.3 Orzul şi orzoaica caracteristici generale…………....
3.3.1 Orz………………………………………..
3.3.2 Orzoaică…………………………………..
3.4 Cartoful caracteristici generale……………………..
3.5 Floarea-soarelui caracteristici generale……….........
3.6 Sfecla de zahăr caracteristici generale………………
3
CAPITOLUL IV
4. Fenomenul de secetă. Regimul precipitaţiilor atmosferice
4.1 Fenomenul de secetă ..........................................................................
4.2 Regimul precipitaţiilor atmosferice....................................................
CAPITOLUL V
5. Impactul regimului precipitaţiilor asupra principalelor culturii agricole
5.1 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii porumbului
5.2 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii grâului şi secarei
5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii orzului şi orzoaicei
5.4 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii cartofului
5.5 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de floarea-soarelui
5.6 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii sfeclei de zahăr
4
INTRODUCERE
Lucrarea de licenţă are ca obiectiv studiul fenomenului de secetă în judeţul Gorj şi
impactul pe care acesta îl are asupra culturilor agricole. Alegerea temei are o motivaţie
ştiinţifică datorită rolului pe care judeţul Gorj îl are în agricultura ţării noastre. Alături de
resursele solului (fertilitatea solurilor) precipitaţiile, ca resursă hidrică formează resursele
agrometeorologice, a căror importanţă este majoră în condiţiile utilizării irigaţiilor doar pe
suprafeţe restrânse.
Lucrarea este structurată în cinci capitole fiind premearsă de o introducere în care este
argumentată alegerea temei.
În capitolul 1 sunt prezentate aspecte generale privind caracteristicile fizico-
geografiece ale judeţului Gorj.
Pe parcursul capitolului 2 sunt analizate resursele pedologice, precum şi tipurile de
soluri specifice şi prezentări referitoare la modul de utilizare al terenurilor pe teritoriul
judeţului Gorj.
Capitolul 3 expune principalele plante cultivate (grâu de toamnă, porumb, orz şi
orzoaică, floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi cartof) şi condiţiile de vegetaţie ale acestora.
Capitolul 4 prezintă fenomenul de secetă si date privind regimul precipitaţiilor atmosferice,
potrivit staţiilor meteorologice de la Tîrgu-Jiu, Polovragi, Apa Neagră, Tîrgu Longreşti.
În ultimul capitol, capitolul V, este analizat impactul regimului precipitaţiilor asupra
principalelor cultuti agricole (grâu de toamnă, porumb, orz şi orzoaică, floarea soarelui, sfeclă
de zahăr şi cartof).
Sursele bibliografice utilizate se referă la judeţul Gorj, precum şi surse geografice
referitoare regiunea Oltenia. De asemenea, o parte importantă o reprezintă observaţiile şi
investigaţiile proprii pe teren. Pentru elaborarea acestei lucrări am folosit date referitoare la
impactul secetei aspura principalelor culturi agricole (cereale pentru boabe, sfeclă de zahăr,
floarea-soarelui) şi a suprafeţelor cultivate pe teritoriul judetului Gorj.
Metodele de cercetare au costat în: metode de prelucrare şi interpretare a datelor
statistice preluate de la Institutul Judetean de Statistică din Tâegu-Jiu şi metode de
reprezentare grafică a datelor climatologice. Metodele de prelucrare a datelor au constat în
metode de calculare a mediilor, cantităţilor medii anuale de precipitaţii caracteristici anilor
agricoli etc. Pentru reprezentările grafice am folosit: graficele regimului anual şi lunar al
precipitaţiilor, diagramele cantitative şi diagrame evolutive a indicatorului observat, hărţi cu
izohiete.5
IMPACTUL SECETEI ASUPRA AGRICULTURI ÎN JUDEŢUL GORJ a fost
elaborată sub conducerea ştiinţifică şi îndrumarea competentă a doamnei lector universitar
doctor Vlăduţ Alina Ştefania, căreia îi aduc pe această cale mulţumirile mele pentru sprijin şi
încurajări, precum şi pentru faptul că a acceptat să-mi împărtăşească din tainele ştiinţei şi
cunoaşterii cercetării ştiinţifice
6
CAPITOLUL I
1.1 Aşezare şi limite
Teritoriul judeţului Gorj (fig. 1), este situat în partea de sud-vest a ţării, în nordul
Olteniei, pe cursul mijlociu al Jiului, fiind limitat la nord de paralela de 45° 38´ latitudine
nordică în vârful Parângul Mare şi la sud de paralela de 44° 58´ latitudine nordică în apropiere
de localitatea Ţânţăreni. Limita estică se află în apropierea localităţilor Alimpeşti şi Polovragi,
pe lângă care trece meridianul 23° 39´ lobgitudine estică, iar limita vestică e reprezentată de
Vf. Dorbu din Munţii Godeanu, situat pe meridianul de 22° 6´ longitudine estică. Se
învecinează la nord cu judeţul Hunedoara, la est cu judeţul Vâlcea, la sud cu judeţul Dolj, la
sud-vest cu judeţul Mehedinţi, iar la vest cu judeţul Caraş-Severin.
Judeţul Gorj a oferit condiţii favorabile de locuit şi de evoluţie a comunităţilor omeneşti
încă din cele mai vechi timpuri. Este cunoscut şi ca o bogată şi autentică zonă folclorică fiind
păstrătorul unor obiceiuri şi tradiţii ce se pierd în istorie şi a unei arhitecturi în lemn de o
autentică valoare (Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, 1980).
Fig. 1 Harta Judeţului Gorj
7
1.2 Caracteristici fizico-geografice
Pe teritoriul judeţului Gorj îşi fac simţită prezenţa trei mari unităţi morfologice ale
reliefului, care coboară în trepte de la nord la sud: Carpaţii Meridionali, reprezentaţi prin
versanţi sudici ai Munţilor Godeanu, Vâlcan şi Parâng, Subcarpaţii Getici, partea dintre Motru
şi Olteţ şi dealurile colinare din jumătatea sudică a judeţului aparţinând Podişului Getic.
Sub aspect evolutiv, relieful judeţului Gorj se suprapune peste două unităţi structurale:
geosinclinalul carpatic şi depresiunea precarpatică, format încă din carboniferul superior, în
urma mişcărilor hercinice, sau în cretacicul superior în timpul fazei laramice a orogenezei
alpine.
Zona montană reprezintă 30% din suprafaţa judeţului şi ocupă partea de nord a acestuia,
evoluţia ei încadrându-se în cea a Carpaţilor Meridionali, din care face parte. Structura
petrografică este în parte evidenţiată de prezenţa rocilor dure, a şisturilor cristaline şi a rocilor
eruptive granitul şi dioritul. În partea sudică a munţilor apare o bară continuă alcătuită din
calcare jurasice.
Subcarpaţii Getici, situaţi între Motru şi Olteţ sunt formaţi din două şiruri de dealuri
paralele cu lanţul muntos din nord, dublate de două şiruri de depresiuni. Originea acestor
dealuri este tectono-erozivă fiind cutată în timpul orogenezei valahe.
Dealuri colinare din sudul judeţului aparţin Podişului Getic, fiind formate din depozite
monoclinale cu structură orizontală. În aceste structuri îşi fac apariţia diverse bogăţii ale
subsolului, cele mai importante fiind lignitul, petrolul şi gazele (Judeţele Patriei- GORJ-
Monografie, 1980).
1.3 Clima
Clima judeţului Gorj se caracterizează printr-o varietate pronunţată de nuanţe
determinate de complexitatea reliefului, precum şi printr-o diversitate a proceselor
atmosferice, condiţionate de poziţia geografică a judeţului faţă de principalele componente ale
circulaţiei generale ale atmosferei. În general, clima este temperat continental cu influenţe
submediteraneene în partea de nor-vest şi nord-est.
Temperatura minimă absolută (istorică) înregistrată la Tg. Jiu este –31º C (înregistrată
la 24.01.1942), iar maxima absolută (istorică), +40.7º C (înregistrată la 24.06.2007),
amplitudinea medie multianuală fiind 23.9.
Temperatura medie anuală în întreaga zonă a judeţului decreşte de la sud la nord având
valori medii de 10-11°C în zona dealurilor colinare şi dealirlor subcarpatice, iar în zona
8
muntoasă, temperaturile medii anuale descresc de la poale spre vârf, fiind de 17° C la 600m
altitudine şi de -2°C la peste 2480 m altitudine.
Valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de 800 mm în zona depresionară şi de 1200
mm in zona muntoasă
Excepţie au facut anii secetoşi 1983, 1992, 1993, 2000, când cantitatea de precipitaţii a
fost sub 600 mm.
Vânturile caracteristice sunt cele fönice în depresiune, care provoacă pagube când se
dezlănţuie mai ales vara, şi brize de munte, care bat în timpul verii în zona muntoasă şi
vecinătăţi.
Direcţia predominantă a vânturilor este dinspre nord pe culmile înalte, iar în zonele
depresionare predomină vânturile dinspre sud şi sud-vest, în general frecvenţa şi intensitatea
lor crescând pe măsură ce ne deplasăm spre nord (Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, 1980).
1.4 Reţeaua hidrografică
Reţeaua hidrografică a judeţului Gorj aparţine în majoritate unui singur bazin colector,
Jiul, care adună apele mai multor afluenţi (Gilort, Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa, Tismana şi Motru )
au debite medii anuale importante, cu apă de foarte bună calitate întrucât suprafeţele bazinale
aferente nu sunt afectate de activităţi umane.
Excepţie fac extremităţile NE şi NV ale judeţului, care sunt drenate de cursurile
superioare ale Olteţului (în judeţul Gorj cu o suprafaţă de bazin de 130 kmp şi o lungime de
30 km) şi Cernei (în judeţul Gorj cu o suprafaţă de bazin de 230 kmp şi o lungime de 24 km).
Pentru jumătatea de est a judeţului un mare potenţial în alimentarea cu apă potabilă îl
reprezintă râul Gilort care la ieşirea din munte are un debit multianual de 4,53 mc/s şi o apă de
foarte bună calitate.
Judeţul Gorj dispune de un număr mic de lacuri natural, acestea fiind reprezentate de
lacurile glaciare din Munţii Parâng şi Godeanu, dintre care mai mari cu apă permanentă sunt :
Câlcescu (S = 3 ha, ad. max. = 9.3 m) (fig. 2), Slăveiu ( S = 0.25 ha, ad. max. = 2.8 m) , Mija
şi Pasărea (S = 0.3 ha, ad. max. = 3 m).
9
Fig. 2 Lacul glaciar Câlcescu ( www.apmvalcea.dasoft.ro)
Intervenţia omului asupra reţelei hidrografice va duce la apariţia unor lacuri de baraj
hidroenergetice, Cerna (sau Valea lui Iovan) (fig. 3) şi Lacul Motru. Ambele lacuri fac
parte din Complexul hidrotehnic şi energetic Cerna – Motru –Tismana. La acestea se adaugă
lacurile Vâja şi Clocotiş.
Fig. 3 Valea lui Iovan (http://mw2.google.com)
Bogat în ape subterane, ape de cars, provenite din bordura calcaroasă montană sudică
unde s-a realizat şi captarea celor două izbucuri la Runcu şi Izvarna. Ape freatice la adancimi
mici de 2-3 m se află în depresiunile subcarpatice şi în luncile râurilor din zona piemontană,
folosite de locuitori prin captări în puţuri (Program integrat de gestionare a calitaţii aerului
2010-2013, Judeţul Gorj).
1.5 Solurile
Prin poziţia s-a geografică, judeţul Gorj se găseşte la interferenţa a două mari domenii
fizico-geografice, fapt care determină existenţa unor soluri caracteristice acestor domenii
geografice (Eutricambosol, specifice Europei Centrale şi Preluvosoluri specifice regiunilor
Mediteranei).
10
Condiţiile pedoclimatice şi de substrat geologic diferenţiază două zone cu soluri
diferite: Piemontul Getic şi Dealurile şi depresiunile Subcarpaţilor Getici.
Solurile Piemontului Getic, în cea mai mare parte a lor se caracterizează prin procese de
alterare cu formare de argilă acumulată în orizontul B şi silice, acumulată rezidual în
orizonturile A₂ şi A₁ şi în orizontul de humus.
Conform Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor, 2003, solurile judeţului Gorj
aparţin următoarelor clase de soluri:
1. Solurile zonale – sunt cele mai frecvent întâlnite şi sunt specifice condiţiilor naturale
în judeţul Gorj. Acestea se încadrează în următoarele clase:
Clasa Luvisolurilor (LUV), cu solurile: Preluvisol (EL), Luvisol (LV), Planosol
(PL), Alosol (AL).
Clasa Umbrisolurilor (UMB): Nigrosol (NS), Humosiosol (HS).
2. Soluri intra zonale:
Clasa Cambisolurilor (CAM): Eutricambosol (EC), Districambosol (DC)
Clasa Hidrosoluri (HID): Gleisol (GS), Stagnosol (SG)
3. Soluri neevoluate:
Clasa Protosolurior (PRO): Litosol (LS), Regosol (RS), Alevisol (AS),
Entriantroposol (ET) ( Pedologie note de curs, 2011).
1.6 Flora şi Fauna
În funcţie de condiţiile fizico-geografice pe teritoriul judeţului Gorj, se găsesc
concentrate un număr mare de ecosisteme. În structura biocenozelor din aceste ecosisteme se
remarcă o floră si faună sălbatică bogată.
Vegetaţia naturală: din acest punct de vedere, cea mai mare parte a judeţului Gorj se
încadrează în zona de pădure, zonă care la rândul ei se etajează pe specii dominante: subzona
pădurilor de Quercineae, subzona fagului si subzona pădurilor de conifere. Pe formele cele
mai înalte, la peste 1.800 m altitudine întâlnim zona pădurilor alpine. Din punct de vedere al
vegetaţiei naturale ierboase, predomină speciile mezofite acidofile.
Vegetaţia cultivată: este de o mare diversitate, datorită condiţiilor climaterice care
permit acest lucru. Exceptând zona de munte, în judeţul Gorj se cultivă pe arii extinse plante
cerealiere, legume, plante tehnice, specii pomicole, viţa de vie, inclusiv unele specii de climă
caldă.
11
Zona alpină cuprinsă între 1600 şi 2518 m, cuprinde o subzonă alpină inferioară între
limita superioară a pădurii şi 1200-2200 m şi o subzonă alpină superioară situata între 2100-
2200 m şi 2518m altitudine maximă a Vârfului Parângul Mare.
Subzona alpina superioară caracterizată prin ierni geroase cu zăpezi mari şi veri scurte
şi relativ călduroase, vânturi aproape permanente. Vegetaţia lemnoasa se compune din Salix
retusa (sălcii pitice), Vaccinium myrtullus (afin), Vaccinium vitis idaea (merisor) etc. Covorul
plantelor erbacee este presarat cu: Seslaria disticha (coada iepurelui), Dianthus gelidua (garofita
de munte), Primula minima (ochiul gainii) s.a.
Subzona alpina inferioara se caracterizează prin formaţiuni lemnoase arbustive de Pinus
mughus (jepi), Uniperus sibirica (ienupăr pitic), Vaccinium vitis idaea (merişor), Agrostis
rupestra (iarba mieilor, alături de Gentiana lutea (ghinţură galbenă), - monument al naturii,
Polygonum viviparum (iarba şopîrlelor) ş.a. Dintre puţinele insecte care s-au încumetat să ocupe
nişa ecologică amintim formele endemice de fluturi Erebia laptim sau gândacul Cicindela
silvicola .Batracienii şi reptilele ajung numai întâmplător si nu depăşesc niciodată altitudinea de
2200 m. Pasările au şi ele câteva specii care rămân şi cuibăresc în zona alpină: Anthus spinoletta
(cocoşul de munte) . Capra neagră (Rupicapra rupicapra) monument al naturii ca relict glaciar se
află în câteva porţiuni din cresta principală a Parângului.
Subzona forestieră cuprinde în ordinea coborârii altitudinale subzona coniferelor,
subzona fagului si sub zona stejarului.
Subzona fagului are o mare amplitudine altitudinală 600-1.700 m., având interferări cu
subzonele învecinate stejarului si coniferelor.
Aici întâlnim plante lemnoase: Pinus silvestris (pinul), Castanea sativa (castanul),
Carpinus betulus (carpenul), Betula montana (mesteacanul), Ulmus montana (ulmul), Salix
caprea (salcia căprească). Stratul ierbaceu al pădurilor de fag cuprinde printre alte plante
speciile: Helleborus purpurascens (spânzul), Hepatica nobilis (popilnic iepuresc), Dentaria
bulbifera (colţişorul).
Numărul animalelor este determinat şi de condiţiile climatice astfel aici se regăsesc un
număr mare de specii. Majoritatea insectelor, batracienilor, reptilelor, pasărilor si mamiferelor se
găsesc în această subzonă.
Subzona coniferelor reprezentată printr-o bandă îngustă de păduri de molid si brad, care
de multe ori este întreruptă de pădurile de fag ce urca până la golurile alpine. Vegetaţia lemnoasă
cuprinde molidul, bradul, fagul, arinul de munte, socul roşu, caprifoiul, smeurul. Ca plante
ierboase întâlnim: Dryopteris filix mas (feriga), Festuca rubra (păiuşul roşu) etc. În compoziţia
pajiştilor se întâlnesc speciile: Nardus stricta, Agrostis tenuis (păiuşul). În raport cu zona alpină
numărul plantelor şi animalelor care trăiesc în această subzonă este mai mare, datorită condiţiilor
12
climatice mai propice. Dintre insectele întâlnite amintim în special lepidopterele: Acherontia
atropus (fluturele cap de mort), Lymantria monacha (omida păroasa a molidului). Batracienii
ajung în această subzonă prin Salamandra salamandra (salamandra), Bufo bufo (broasca
râioasa), iar dintre reptile Lacerta vivipara (şopârla de munte), Vipera berus (vipera). Păsările
acestor zone sunt: Parus aster (piţigoiul de brădet), Parus cristatus (piţigoiul moţat), Parus
montana (piţigoiul de munte), Corvus corax (corbul), Tetrao urogalus (cocoşul de munte). Un
locuitor tipic al acestor păduri este Ursus arctos (ursul cafeniu).
Subzona stejarului cuprinde pădurile de gorun (Q. petraea), în depresiunile Novaci,
Crasna se întâlnesc şi păduri de Q.robur, pe lângă acestea se găsesc si specii forestiere : Ulmus
montana (ulm), Malus silvestris ( mărul pădureţ), Sorbus terminalis (scoruşul de munte). Aici se
găsesc de asemenea o mare varietate de plante si o mulţime de specii de animale . Mamiferele
sunt reprezentate de Vulpes vulpes (vulpea), Canis lupus (lupul), Capreolus capreolus
(căpriorul), Sus scrofa (mistreţul) (Program integrat de gestionare a calitaţii aerului 2010-2013,
Judeţul Gorj).
13
CAPITOLUL II
2. Resursele pedologice în Judeţul Gorj
2.1.Definiţia şi rolul pedologiei
Pedologia este ştiinţa care cercetează formarea, evoluţia, însuşirile, clasificarea,
răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Termenul pedologie este de origine greacă şi vine
de la cuvintele pedon care înseamnă teren, ogor sau sol şi de la logos care înseamnă ştiinţă,
cuvântare, discurs.
Solul, ca obiect de studiu al pedologiei este definit ca un corp natural ce corespunde
stratului superior, afânat al litosferei. Acesta este format dintr-o succesiune de straturi sau
orizonturi care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi a
materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, la zona
de contact dintre atmosferă şi litosferă.
Ocupându-se cu studiul solului, care este mediul de viaţă al plantelor şi a altor
vieţuitoare pedologia are un rol important în dezvoltarea producţiei agricole, fiind
indispensabilă specialiştilor ce se ocupă cu aspecte de natură economică sau socială ale
economiei naţionale. Printre acestea:
evidenţa fondului funciar unic al ţării şi împărţirea lui în fond funciar agricol, silvic,
al apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al drumurilor;
evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pe moduri de folosinţă:
arabil (culturi de câmp şi legume), păşuni şi fâneţe naturale, pomi şi viţă de vie;
stabilirea, la nivelul teritoriilor administrative, a arealelor cele mai indicate pentru
diverse specii de plante cultivate, soiuri şi hibrizi;
fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului (asolamente,
lucrări ale solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor agrochimice (utilizarea
îngrăşămintelor, a amendamentelor etc.) şi a lucrărilor hidroameliorative (irigaţii, desecări,
drenaje, îndiguiri);
prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de eroziune,
salinizare secundară, înmlăştinire, poluare etc.;
organizarea teritoriilor agricole;
creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor terenuri
nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi);
14
recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a aşezărilor
omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite in exploatările curente
(Pedologie note de curs, 2011)
2.2.Fertilitatea solului
În momentul luării sale în cultură, solul a devenit teren agricol. Acesta a dispus de la
început de o fertilitate naturală sau originală, care provine de la natură şi este determinată de
condiţiile naturale în care s-a format solul. Dacă se face abstracţie de condiţiile climatice,
deosebirea între terenuri în ce priveşte fertilitate naturală a acestora constă în diferenţa de
compoziţie chimică a stratului lor superior, adică în diferenţa cu privire la conţinutul în
materii nutritive necesare plantelor ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).
2.3.Fertilitatea naturală a solului
Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul însuşirilor fizice, chimice şi
biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date. Fertilitatea
naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit a un corp natural în sensul
definiţiei dată de Docuceaev ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).
2.4.Fertilitatea efectivă a solului
Două suprafeţe de teren cu aceleaşi însuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate
naturală, pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că materiile
nutritive din acestea ce pot fi valorificate imediat de către plante se găsesc sub forme diferite
de accesibilitate. Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în
agricultură.
În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin
investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la
aşa-numita fertilitate artificială. Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri:
potenţată şi de tranziţie.
Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor agricole ca
rezultat al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază posibilitatea maximă de
creştere a producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole
aplicate integral în producţie. Ea reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp
15
indică drumul, şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim
permis de cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii producţiei agricole
pe un anumit tip de sol.
Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii potenţate
determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori de intensificare, pentru
creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei economice a producţiei agricole. Fiecare nouă
alocare de factori de producţie determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea
potenţată. Cu cât gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de tranziţie
se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când suprafaţa agricolă ce revine pe
locuitor este relativ mai mică.
Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite,
formând astfel un tot unitar numit fertilitate economic ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).
2.5.Fertilitatea economic
A solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca
fertilitatea naturală a solului să fie imediat folosită.
Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a
societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată ca un moment al fertilităţii
naturale.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea pământului
deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele
nutritive din sol.
Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia
chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie poate fi favorabilă pentru o
anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.
Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii
efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului.
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:
Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului datorită
factorilor de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar, iar
fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu numai
creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii
costurilor pe unitatea de produs, adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei
respective de plante.
16
Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată
indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.
Zona dealurilor Piemontului Getic (partea sudică a judeţului Gorj), puternic
împădurită până în timpul regimului Comunist, când terenul agricol a avut o extindere
semnificativă, prezintă aproape toate varietăţile de soluri de pădure. Se mai întâlnesc soluri în
diverse grade de podzolire, iar în luncile râurilor şi pe terase soluri aluvionare aflate în diferite
grade de solidificare (Oanea N., Alexandra Radu, 2003).
Solurile din zona dealurilor subcarpatice se încadrează în provinicia danubiană-getică,
caracterizată prin manifestarea influenţelor sudice premediteraneene, care se resimt în
condiţiile climatice prin ierni relative blănde dar umede, veri călduroase şi umede doar în
prima parte a lor, în ultima parte devenind foarte secetoase.
În condiţiile pedologice consemnate mai sus, solurile din judeţul Gorj, favorizează
cultivarea cerealelor, mai ales în zpnele depresionare , pomii fructiferi şi viţa de vie, în zona
de dealuri, legumele şi zarzavaturile în lunci. Pe colinele piemontane se cultivă şi plante de
câmp, dar sunt prevăzite păşunile şi fâneţele natural.
Solurile în judeţul Gorj sunt repartizate în funcţie de relief, de reţeaua hidrografica şi
de fauna locala care a influenţa de-a lungul timpului proprietăţile şi textura solului (Judeţele
Patriei, 1980).
În judeţul Gorj întâlnim urmatoarele tipuri de soluri:
- Solurile brune de pădure slab şi moderat erodate. Sunt dezvoltate pe argile. Aceste soluri
au un conţinut moderat de humus şi azot, fiind însă insuficient dotate cu fosfor şi potasiu
mobil. Se întâlnesc pe interfluvii, ca de exemplu pe interfluviul valea Galbenulvalean
Olteţului şi interfluviul valea Gilortului-valea Jiului şi deşi sunt ocupate cu pomi fructiferi
solurile necesită amendamente cu îngrăşăminte chimice.
-Solul brun de pădure, puternic erodat şi gleizat. Acest tip de sol se dezvoltă pe pante mai
mari, ceea ce conduce la o puternică spălare a orizontului A. Solul are o reacţie acidă, fiind
sărac în humus şi azot. Ca şi precedentul sol descris, şi acesta este slab aprovizionat cu
potasiu şi fosfor mobil.
-Solurile deluviale şi deluvio-coluviale. Se subîmpart în tipul deluvial brun şi deluvio-
coluvial mediu adânc. Ocupă toate poalele dealurilor piemontane, fiindu-le caracteristice
pantele mici. Se caracterizează prin conţinut sărac în humus, având însă un conţinut mijlociu
de azot total.
- Solurile podzolice secundare. Ocupă terasele superioare de 8-10 m, precum şi spinările
netede ale interfluviilor. Au un conţinut redus în humus şi reacţie acidă.
17
-Solurile aluvionare nisipo-argiloase. Se întâlnesc pe toate văile râurilor, având o dezvoltare
mai mare în lunca Jiului, Olteţului, Gilortului şi Motrului. În orizontul A apare acumularea de
humus, în mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de evoluţia solului, ceea ce este specific
acestor soluri. Sunt frecvente procesele de levigare parţială a carbonaţilor care coboară spre
orizonturile inferioare. În zona dealurilor subcarpatice, solurile au o caracteristică
pedogenetică net deosebită faţă de solurile munţilor de la nord, cât şi faţă de cele ale
Piemontului Getic din sud. Cercetările şi cartările detaliate ale acestora au scos în evidenţă
următoarele tipuri de soluri :
- Solurile silvestre podzolice gălbui. Ocupă de obicei suprafeţele plane de pe gruiurile
piemontane şi de pe terasele vechi.
- Solurile silvestre brune-gălbui podzolite. Sunt răspândite în condiţii de relief, rocă şi
vegetaţie apropiate solurilor podzolice .
- Solurile silvestre podzolice şi solurile silvestre brune podzolite. Sunt înrudite cu cele
anterioare, găsindu-se pe pantele accentuate. Din cauza levigărilor orizonturile superioare, în
unele cazuri lipsesc.
-Solurile semigleice. Ocupă o bună parte din conurile de dejecţie formate de Gilort la Novaci,
de Şuşiţa Verde la Vălari, de Galbenul la Baia de Fier, de Jiu la Bumbeşti, de Tismana la
Tismana şi de Motru la Padeş.
- Solurile pseudorendzinice. Sunt caracteristice dealurilor subcarpatice interne şi apar de
obicei în complexe cu soluri pseudorendzinice levigate sau cu soluri silvestre brune. (Schemă
cu riscurile de competenţă a I.S.U-Gorj).
3. Modul de utilizare al terenurilor
Stabilirea modului de utilizare a terenurilor se face în funcţie de condiţiile naturale şi de
interesele economiei naţionale. Analiza pe categorii de folosinţă a terenurilor agricole, (tab. nr.1)
evidenţiază că în judeţul Gorj terenurile arabile au valori destul de ridicate pe toată perioada
1990-2009.
Suprafaţa fondului funciar al judeţului Gorj suferă modificării pe parcursul perioadei
analizate, încă din anul 1992 când cantităţile de precipitaţii au fost foarte reduse în comparaţie cu
anul precedent, anul 2000 fiind cel mai secetos an din perioada analizată. Astfel, în anul 2000
suprafaţa agricolă este de 250271 ha şi scade semnificativ în fiecare an, ajungând în anul în anul
2009 la 242749 ha, această suprafaţă fiind cea mai mică de pe parcursul perioadei analizate. (fig.
nr.4) (*Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).
18
Tabelul. 1 Fondul funciar în judeţul Gorj
Anii Suprafaţa
totală
Suprafaţa
agricolă
din care, pe categorii de folosinţă (ha):
Arabilă Păşuni Fâneţe Vii Livezi
1990 560174 250776 102803 85750 40577 8433 13213
1995 560174 250204 103234 84784 40518 8399 13266
2000 560174 250271 103410 85124 40559 8236 12942
2005 560174 243740 99149 88654 42542 4434 8961
2009 560174 242749 99284 88559 42326 4241 8375
Sursă: Institutul de Statistică Judeţeană Gorj
1990 1995 2000 2005 2009238000
240000
242000
244000
246000
248000
250000
252000
ha
Ani
Fig. nr. 4. Suprafaţa terenului agricol în perioada 1990-2009
Cea mai mare suprafaţă din structura terenului agricol, revine terenului arabil, 124.371
ha în anul 1988. Începând cu anul 1989 se constată o scădere a suprafeţei agricole ajungând la
106.077 ha, cu 18.294 ha mai mic faţă de anul 1988. Anul 2007 are o suprafaţă arabilă de
84.543 ha, fiind anul cu cea mai mică valoare, având o scădere cu circa 8.772 ha faţă de anul
precedent. Anul 1988 deţine apogeul acestei perioade analizate ajungând la 124.371 ha, cu
39828 ha mai mare faţă de anul 2007 (fig. nr. 5) ( Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).
19
1990 1995 2000 2005 200997000
98000
99000
100000
101000
102000
103000
104000ha
Ani
Fig. nr. 5: Suprafaţa terenului arabil în perioada 1990-2009
Suprafaţa păşunilor atinge un maxim încă din anul 1990 de 85.750 ha, însă în timp
suprafaţa păsunilor fluctuează ajungând în 1995 la o suprafaţa de 84.784 ha . Suprafaţa
păşunilor în anul 2005 are valoarea cea mai mare, respectiv 88.654 ha, având o creştere de
aproximativ 3.800 ha.
Arealul fâneţelor înregistrează pentru anul 1990 o suprafaţă de 40.577 ha, iar cel mai
mic areal ocupat de acestea este înregistrat în anul 1995, având doar 40.518 ha. După anul
2003, suprafaţa fâneţelor creşte în mod constant ajungând în anul 2005 la 42.542 ha. În anii
2008 şi 2009 suprafaţa rămâne constantă 42.326 ha.
Viile şi pepinierele viticole înregistrează în anul 1990 o suprafaţă de 8.433 ha. În
următorii ani se înregistreaza pierderi semnificative din suprafaţa viticolă ajungând în 2009 la
doar 4.241 ha.
În cazul livezilor şi pepinierelor pomicole suprafaţa acestora este într-o continuă
scădere încă din anul 1990, de la 13.213 ha la 8.016 ha în anul 2008. În anul 2009 se
înregistrează o crestere de aproximativ 350 ha (fig.6). (Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).
20
1990 1995 2000 2005 20090
20000
40000
60000
80000
100000
120000
102803 103234 10341099149 99284
85750 84784 8512488654 88559
40577 40518 40559 42542 42326
8433 8399 82364434 4241
13213 13266 129428961 8375
ArabilăPăşuniFâneţeVii Livezi
ha
Ani
Fig. nr. 6: Evolutia situţiei funciare între 1990-2009
21
CAPITOLUL III
3. PRINCIPALELE PLANTE DE CULTURĂ
Cea mai mare parte a terenurilor arabile sunt cultivate cu cereale pentru boabe,
pondere mare având porumbul. Pe suprafeţe mari se cultivă grâul şi secara, iar din categoria
plantelor oleaginoase, se remarcă floarea soarelui. Pe arii mai restrânse se cultivă sfecla de
zahăr şi cartoful. Din punct de vedere economic, aceste sunt cele mai importante plante
cultivate în perimetrul Gorjului.
3.1 Porumbul caracteristici generale:
Porumbul - este utilizat în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca materie
primă pentru diferite industrii.
În alimentaţia omului, porumbul se utilizează sub formă de mălai (făină) din care se
prepară mămăliga sau diferite peparate de patiserie, fulgi de porumb, porumb zaharat
conservat sub formă de boabe sau ştiuleţi pentru salate şi garnituri, porumb fiert sau copt,
popcorn.
În furajarea animalelor, boabele de porumb constituie furajul concentrat de bază
pentru toate speciile de animale.
Porumbul prezintă o serie de particularităţi, care justifică importanţa sa deosebită în rândul
plantelor de cultură, şi anume:
prezintă o mare plasticitate ecologică, cultivându-se pe terenuri şi în condiţii climatice
foarte diferite;
fiind o plantă unisexuat-monoică, se obţine cu uşurinţă hibrizi, în prezent la porumb
cultivându-se numai hibrizi;
prezintă o bună rezistenţă la secetă şi arşiţă;
are un număr redus de boli şi dăunători;
se poate cultiva fără probleme deosebite în monocultură mai mulţi ani;
este o plantă prăsitoare care lasă terenul relativ curat de buruieni, fiind o bună
premergătoare pentru majoritatea culturilor;
valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, precum şi apa de irigaţie;
poate fi semănat ca a doua cultură, după plantele cu recoltare timpurie;
22
cultura poate fi mecanizată în întregime;
recoltarea se face fără pericol de scuturare;
are un coeficient mare de înmulţire, realizând producţii mari
recolta are posibilităţile foarte variate de valorificare. ( Viorel ION, Fitotehnie, 2010).
Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând, după datele
statistice din 1998, suprafaţa de 137,4 mil. ha. Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în
SUA 29,3 mil. ha, după care urmează China (24 mil. ha), Brazilia (10,5 mil. ha), Mexic 7,4
mil. ha), India (6,2 mil. ha). Producţia medie mondială este cuprinsă între 4000 – 4400kg/ha.
Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În anul 1998 s-
a cultivat pe 3.085.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut de numai 2.795 kg/ha
(Buletin FAO, 1998).
Cerinţe faţă de sol
Porumbul asigură cele mai mari producţii pe solurile fertile, adânci, luto-nisipoase,
care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să aprovizioneze în optim
planta cu apă şi elemente nutritive.
Producţiile cele mai mari se obţin pe solurile lutoase şi luto-nisipoase, cu 3-5%
humus, peste 8 mg P₂O şi peste 20 mg K₂O/100 kg sol, gradul de saturaţie în baze de 75-90 %
şi pH de 6,5-7,5.
Solurile nisipoase pot fi valorificate de porumb prin fertilizare şi irigare, dar solurile
argiloase, care reţin umiditatea, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupând rădăcinile
plantelor, fiind mai puţin indicate. De asemenea, rezultate slabe se obţin pe solurile tasate şi
compacte (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de căldură
Seminţele de porumb germinează la 8-10°C. La temperaturi mai scăzute în sol, ca
urmare a atacului ciupercilor saprofite boabele putrezesc.
Dacă umiditatea solului este suficientă pentru germinare, răsărirea porumbului are loc
în 16-20 zile la temperaturi de 10-12°C, în 13-15 zile la temperaturi de 12-15°C, în 8-10 zile
la temperaturi de 15-18°C şi în 5-6 zile la temperatura de 21°C.
Când coleoptilul este încă sub suprafaţa solului, porumbul poate suporta îngheţuri
nocturne de până la –6°C (chiar –8°C). După răsărire, creşterea încetează la temperatura de 4-
5°C, brumele târzii distrug frunzele, iar temperatura de -4°C distruge complet planta de
porumb. Dacă meristemul de creştere este în sol atunci când intervin aceste temperaturi,
planta poate regenera ulterior.
23
Creşterea porumbului se desfăşoară în condiţii bune atunci când temperaturile medii
nu scad sub 13°C în luna mai şi sub 18°C în lunile iulie şi august. Rata de creştere cea mai
ridicată se înregistrează la temperaturi cuprinse între 24 şi 30°C.
În faza de înflorirea, temperatura optimă este cuprinsă între 18 şi 24°C. Temperaturile
mai ridicate determină un decalaj între apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor, accentuând
fenomenul de protandrie1, iar temperaturile de 28-30°C, precum şi oscilaţiile mari de
temperaturi de la zi la noapte scad viabilitatea polenului, ceea cedetermină un procent ridicat
de sterilitate şi scăderea producţiei.
De la fecundare până la coacerea în ceară, planta de porumb necesită temperaturi
moderate şi fără oscilaţii, care să permită funcţionarea aparatului fotosintetic pe o perioadă cât
mai lungă, astfel încât să se asigure umplerea boabelor.
După maturitatea în ceară, porumbul necesită temperaturi ridicate şi un climat uscat,
care să permită o pierdere rapidă a apei din bob (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de umiditate
Porumbul are o rezistă bună la secetă, în mod deosebit în prima parte a perioadei de
vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, coeficientului de transpiraţie redus
(cuprins între 246 şi 589) şi caracterului xerofitic al părţii aeriene (capacitatea de reducere a
suprafeţei foliare prin uscarea frunzelor bazale şi răsucirea limbului foliar).
Pentru a germina, boabele de porumb absorb 27-34% apă din greutatea lor la
temperatura de 8-10°C.
Perioada critică pentru apă este între 10-20 iunie şi 10-20 august, respectiv înaintea
apariţiei paniculelor şi până la maturitatea în lapte. În această perioadă, solul trebuie să aibă
60 - 80% apă din capacitatea de câmp. În faza de umplere a boabelor, lipsa de umiditate
provoacă şiştăvirea acestora. În condiţiile din ţara noastră, producţiile de porumb sunt peste
medie atunci când precipitaţiile sunt de peste 40 mm în luna mai, 60 mm în iunie, 60 mm în
iulie şi sub 80 mm în august. Repartizarea optimă a precipitaţiilor este următoarea: 60-80 mm
în luna mai, 100-120 mm în iunie, 100-120 mm în iulie şi 20-60 mm în august (Humlum J.,
1942, citat de Bîlteanu Gh., 1998).
Porumbul găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie atunci când precipitaţiile anuale
sunt de peste 500 mm, precipitaţiile căzute între 1 ianuarie şi 31 august sunt de peste 350 mm
sau precipitaţiile căzute între 1 mai şi 31 august sunt de peste 250 mm (Safta I., citat de
Bîlteanu Gh., 1998).
Grindina produce pagube importante atunci când aceasta cade în faze mai avansate de
vegetaţie a porumbului, în special după înspicat. Până în faza de 6-8 frunze, planta de porumb
24
se reface în scurt timp. Apa freatică este în optim pentru porumb dacă se găseşte la 1,5-3,5m
adâncime (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
3.2 Grâul şi secară caracteristici generale:
3.2.1Grâul
Este cea mai importantă plantă cultivată, din care se obţine în principal pâine, aliment
de bază pentru cca. 40% din populaţia globului. Prin măcinare, din boabele de grâu se obţine
făina care este utilizată pentru prepararea de diferite produse de panificaţie şi patiserie,
fabricarea de paste făinoase, etc. Boabele de grâu intră în alcătuirea amestecurilor de cereale
prentru micul dejun.
Boabele de grâu se utilizează în hrana animalelor ca atare sau măcinate. De asemenea,
în furajarea animalelor se utilizează şi tărâţa rezultată ca subprodus în urma procesului de
măcinare, aceasta fiind bogată în proteine, lipide şi săruri minerale.
Boabele de grâu servesc ca materie primă în diferite industrii, pentru obţinerea de
amidon, gluten, spirt, băuturi spirtoase (vodcă, wisky), bere, biocarburburant (bioethanol).
Paiele au utilizări multiple, precum: materie primă în industria celulozei şi hârtiei;
aşternut pentru animale; furaj grosier; îngrăşământ organic prin încorporare în sol după
recoltare sau prin compostare; producerea de energie termină prin arderea în arzătoare cu
recuperare de căldură.
Germenii de grâu rezultaţi în urma procesului de măcinare sunt utilizaţi în hrana omului ca
produse energizante (germeni consumaţi cu lapte sau miere de albine), ca adaus în diferite
produse de panificaţie, sau pentru obţinerea de ulei foarte apreciat în industria cosmetică.
Cultura grâului oferă următoarele avantaje:
boabele au un conţinut ridicat în glucide şi proteine, corespunzător cerinţelor
organismului uman;
boabele au o bună conservabilitate pe perioade mari de timp;
boabele se transportă cu uşurinţă pe distanţe mari;
boabele de grâu au diferite alternative de valorificare;
boabele de grâu reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale pe piaţa
mondială;
grâul se poate cultiva în diferite condiţii pedoclimatice, asigurând producţii
satisfăcătoare peste tot unde se cultivă;
tehnologia de cultivare este complet mecanizată şi bine pusă la punct, fără probleme
deosebite;
25
grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură;
după soiurile timpurii de grâu pot fi semănate culturi succesive, mai ales dacă sunt
condiţii de irigare.
Răspândire
Grâul se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea îi permite să fie
cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la
nivelul marii şi până la 3.000 – 3.500 m altitudine (zona Ecuatorului).
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în
ultimele decenii. Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut semnificativ între
anii 1938 (963kg/ha) şi 1979 – 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat), după care s-au
menţinut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul rând în funcţie de
gradul de favorabilitate al condiţiilor meteorologice ale anilor de cultivare (Viorel Ion,
Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de climă şi sol
Grâul se cultivă pe glob între paralelele de 30-60° latitudine nordică şi 25-40°
latitudine sudică, ceea ce face ca în fiecare lună a anului undeva pe glob să se recolteze grâu.
În condiţiile din ţara noastră, perioada de vegetaţie a grâului de toamnă se încadrează, în
general, între 270 şi 290 zile (cca. 9 luni), în funcţie de soi şi condiţiile în care se cultivă
(Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de căldură
Temperatura minimă de germinare a boabelor de grâu este de 1-3°C. De obicei, în
momentul semănatului grâului de toamnă temperatura este de cca. 15°C în sol, procesul de
germinaţie nefiind afectat de temperatură. Pentru răsărire, grâul necesită o sumă de
temperaturi biologic active (TBA, cu temperatura de bază de 0°C) de 100-140°C.
Înfrăţirea grâului începe după 12-15 zile de la răsărire şi se desfăşoară în condiţii
optime la temperatura de 8-10°C, procesul continuând până ce temperatura scade sub 5°C.
Plantele de grâu formează 2-3 fraţi în toamnă, ceea ce asigură o rezistenţă maximă la iernare,
dacă se realizează o sumă a temperaturilor biologic active (TBA, cu temperatura de bază de
0°C) de cca. 500°C.
În toamnă, plantele de grâu se adaptează pentru a rezista gerurilor din timpul iernii,
proces numit „călire”, care se desfăşoară în două faze:
26
prima fază (15-20 zile) se parcurge în condiţii de zile însorite şi calde, la temperaturi
de 10-15°C în timpul zilei şi 0-6°C în timpul nopţii;
faza a doua (17-28 zile), în care se realizează deshidratarea celulelor şi concentrarea
sucului celular la temperaturi de cca. 0°C.
Grâul de toamnă bine călit rezistă la îngheţuri de până la –20°C la nivelul nodului de
înfrăţire.
În primăvară, temperaturile favorabile plantelor pentru alungirea paiului sunt de 14-
18°C, pentru înspicat de 16-18°C, pentru înflorit de 18-20°C, iar pentru formarea, umplerea şi
coacerea bobului de 20°C (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de umiditate
În zona de cultură a grâului, se consideră că este necesar să cadă o cantitate de
precipitaţii de cel puţin 225 mm, cantitatea optimă fiind de 600 mm.
Coeficientul de transpiraţie al grâului este cuprins între 350 şi 400 (Roman Gh.V.,
2006). Pentru germinaţie, boabele de grâu absorb o cantitate de apă echivalentă cu 40-50 %
din greutatea lor.
Răsăritul are loc în condiţii optime la o umiditate a solului de 70-80% din capacitatea
totală pentru apă, limita inferioară fiind de 40% din capacitatea totală pentru apă.
În condiţiile din ţara noastră, toamnele sunt în mod frecvent secetoase, ceea ce face ca
germinarea şi răsăritul culturilor de grâu să fie întârziate şi culturile să fie neuniforme.
În primăvară, cerinţele faţă de umiditate cresc continuu, fiind maxime în perioadele de
înspicare, înflorire şi umplere a boabelor.
Deficitul hidric în primăvară are o influenţă negativă asupra alungirii paiului, dar mai
ales asupra procesului de organogeneză, ceea ce face ca spicul format în asemenea condiţii să
aibă un număr mic de spiculeţe, iar spiculeţele să aibă un număr mic de flori fertile.
Excesul de umiditate în primăvară favorizează dezvoltarea bolilor foliare.
În faza de umplere a boabelor, vremea uscată şi călduroasă determină un dezechilibru
între pierderea apei prin procesul de transpiraţie şi absorţia acesteia din sol, ceea ce duce la
apariţia fenomenului de şiştăvire. Acest fenomen împiedică transportul substanţelor asimilate
din frunze în bob, motiv pentru care boabele se opresc din dezvoltare, pierd apă şi se
încreţesc, devenind şiştave. În ţara noastră, fenomenul de şiştăvire este mai frecvent în zona
de sud-est (Bărăgan şi Dobrogea) (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
27
Cerinţe faţă de sol
Grâul dă rezultate bune pe soluri mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare
de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH între 6 şi 7,5).
Sunt neindicate pentru grâu solurile impermeabile, pe care stagnează apa, plantele de grâu pe
aceste soluri fiind expuse la fenomenul de asfixiere. Nu sunt favorabile nici solurile uşoare,
deoarece plantele pot suferi de secetă. De asemenea, nu sunt indicate nici solurile prea acide
sau prea alcaline (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
3.2.2Secară
Secara se utilizează la fabricarea pâinii. Pâinea de secară este mai utilă decât cea de
grâu comun, are un gust plăcut, o aromă deosebită şi a devenit un tip principal de pâine
intermediară.
Boabele de secară şi deşeurile de la prelucrarea ei se utilizează ca furaj concentrat
pentru sectorul zootehnic.
Secara are şi importanţă agrotehnică: valorifică terenurile slab fertile, are sistemul
radicular bine dezvoltat şi poate fi folosită în asolamentele antierozionale, părăseşte devreme
câmpul şi este o bună premergătoare pentru majoritatea speciilor de primăvară, în unele cazuri
şi pentru cerealele de toamnă. Secara are o creştere iniţială intensivă, este mai rezistentă la
boli şi dăunători, înăbuşă buruienile şi favorizează protecţia mediului ambient (Victor
Starodub, Tehnologii în fitotehnie, Chişinău 2008).
Cerinţe faţă de climă şi sol
Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt
pentru care ea se cultivă până la 70o latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de
1800 m. În condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie este la secara de toamnă de 270 - 280
zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de 2000 - 2200oC. Temperatura minimă de
germinare a boabelor de secară este de 1 - 2oC, iar la 12 - 14oC în sol secara răsare în 5 - 6
zile de la semănat. Dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta geruri
de până la –25oC şi chiar până la –35oC (temperaturi ale aerului). La nivelul nodului de
înfrăţire, suportă temperaturi de până la –18oC, –20oC. Din această cauză la noi în ţară,
cultura secarei se poate lua în calcul cu rezultate bune până la 1300 m altitudine. Având o
creştere puternică în timpul toamnei, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din
această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă mai puţin la fenomene de
28
asfixiere, este atacată de mucegaiul de zăpadă). De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai
aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă decât grâul de toamnă la fenomenul de
descălţare. În primăvară creşte mai viguros şi repede datorită puterii mari de absorbţie şi
coeficientului de evapotranspiraţie mic. În perioada înfloritului, cere timp frumos şi potrivit
de cald (17 - 20oC). Timpul ploios şi rece, ca şi cel uscat şi foarte cald influenţează
nefavorabil polenizarea şi fecundarea florilor rezultând spice „ştirbe“. În timpul umplerii
boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea substanţelor în
boabe, rezultând boabe şiştave.
Faţă de umiditate, secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale. Aceasta pe
de o parte, se datoreşte sistemului radicular puternic dezvoltat şi profund al plantelor de
secară, iar pe de altă parte, faptului că pornind primăvara devreme în vegetaţie, îşi alungeşte
paiul foarte repede, valorificând foarte bine apa acumulată în sol în timpul iernii şi din ploile
care cad în această perioadă, scăpând astfel de perioadele de secetă de mai târziu. Nu suportă
umiditatea prea mare în sol. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în
perioada înspicării, determină căderea plantelor, producţia fiind astfel diminuată.
Solul. Faţă de sol, secara are de asemenea cerinţe reduse, datorită sistemului său
radicular profund şi cu o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive
din compuşii mai greu solubili. Datorită acestui fapt, secara este capabilă să dea producţii
bune şi pe terenurile cu fertilitate scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH = 4) sau alcalină (pH
= 8), cum sunt sărăturile, solurile mlăştinoase sau nisipoase etc. Din această cauză, în zona de
cultură a grâului de toamnă, terenurile necorespunzătoare se însămânţează cu secară.
Producţiile însă cele mai mari se obţin la secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în
condiţiile aplicării îngrăşămintelor (Ştefan Marin, Fitotehnie I-II, Craiova 2011).
3.3 Orzul şi orzoaica caracteristici generale:
3.3.1 Orzul
Este utilizat în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca materie primă pentru
diferite industrii.
În alimentaţia omului, făina de orz este utilizată în diferite zone ale lumii pentru
obţinerea de pâine, care are o calitate mai slabă comparativ cu cea de grâu, fiind sfărâmicioasă
şi necrescută. De asemenea, făina de orz se folosesc în hrana sugarilor şi pentru prepararea
unor specialităţi
29
În furajarea animalelor, boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o bună
digestibilitate, fiind comparabile cu valoarea furajeră a boabelor de porumb.
Boabele de orz sunt utilizate ca materie primă pentru fabricarea berii, acestea având
următoarele avantaje faţă de alte boabe de cereale: prin germinarea boabelor de orz, în
germeni apar în cantitate mai mare enzimele alfa şi beta-amilaza, ceea ce asigură o mai bună
hidrolizare a amidonului din endorperm în glucide simple, fermentescibile; paleele care
acoperă boabele le protejează de eventualele vătămări mecanice în timpul diverselor
manipulări, care ar putea efecta germinaţia, şi deci calitatea malţului; plevele care îmbracă
bobul au rol filtrant pentru separarea substanţelor solubile în timpul procesului de fabricare a
berii (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
3.3.2 Orzoaica
Are o calitate superioară pentru bere compartiv cu orzul furajer din următoarele
motive: boabele de orzoaică sunt mai mari şi mai uniforme, producând un malţ de o calitate
mai bună, pe lângă conţinutul mai redus de proteină şi mai ridicat de amidon, trebuie să aibă
boabe mari (MMB 40 - 48 g), cu grosimea mai mare de 2,5 mm, uniforme, cu energie
germinativă mare şi încolţire uniformă (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de climă şi sol
Orzul se cultivă până la latitudini de 70 grade, iar ca altitudine până la 1.900 m în
Alpi, 2.700 m în Caucaz şi 4.700 m în Tibet.
În condiţiile din ţara noastră, orzul de toamnă are perioada de vegetaţie mai scurtă cu
7-10 zile decât grâul de toamnă, iar orzul de primăvară are perioada de vegetaţie cuprinsă
între 90 şi 120 de zile (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de căldură
Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2°C, iar răsărirea are loc în condiţii
optime la temperatura de 15-20°C.
Pentru răsărire, orzul necesită o sumă a temperaturilor biologic active de 110-130°C.
Până la intrarea în iarnă, orzul are nevoie de o sumă a temperaturilor biologic active (sumă a
temperaturilor mai mari de 0°C) de 500 – 550°C.
Pentru a junge la maturitate, orzul de toamnă necesită o sumă a temperaturilor biologic
active (sumă a temperaturilor mai mari de 0°C) de 1700-2100°C, iar orzul şi orzoaica de
primăvară necesită 1200-1800°C.
30
Pentru ca plantele de orz să treacă din etape vegetativă în etapa reproductivă (pentru
realizarea inducţiei florale), respectiv pentru ca planta să capete capacitatea de a forma paiul
şi spicul, acestea trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare, care constă dintr-o perioadă de
35-45 zile, la 1-3°C. La formele „umblătoare” de orz (care pot fi semănate atât toamna, cât şi
primăvara), vernalizarea se parcurge într-un timp mai scurt, de 15-20 zile, la temperatura de
2-4°C. La formele de orz de primăvară, durata vernalizării este de 10-15 zile, la temperaturi
de 3-5°C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la condiţiile de iernare comparativ cu grâul sau
secara de toamnă, acesta rezistând până la -15°C.
Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate comparativ cu grâul, secara şi ovăzul (Viorel
Ion, Fitotehnie, 2010 ).
Cerinţe faţă de umiditate
Pentru a germina, boabele de orz absorb circa 48% apă din masa lor.
Orzul are cerinţe mai reduse faţă de umiditate, comparativ cu grâul, secara şi ovăzul.
Coeficientul de transpiraţie este de 300 – 400.
Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare (cerinţe
similare cu ale grâului). Totuşi, la acelaşi regim de umiditate, orzul realizează producţii cu 20-
25% mai mari decât grâul (Bîlteanu Gh., 1989).
Având perioada de vegetaţie mai scurtă, de obicei orzul evită seceta de la începutul
verii. Ca atare, orzul este mai puţin afectat de fenomenul de şiştăvire comparativ cu grâul.
Totuşi, dacă seceta se manifestă mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, datorită
sistemului radicular mai puţin dezvoltat şi mai superficial.
Cerinţe faţă de sol
Orzul este mai pretenţios faţă de sol comparativ cu grâul, având un sistem radicular cu
o capacitate mai redusă de absorbţie a elementelor nutritive şi o perioadă de vegetaţie mai
scurtă. Solurile cele mai favorabile pentru orz sunt cele fertile, cu textură mijlocie, permeabile
şi cu un pH cuprins între 6,5 şi 7,5.
Orzoaica este mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul, în special faţă de textura
acestuia.
Pentru orz şi orzoaică sunt contraindicate solurile sărăturoase şi cele prea uşoare (Viorel Ion,
Fitotehnie, 2010 ).
31
3.4 Cartoful caracteristici generale:
Cartoful Sub aspect agrofitotehnic, cartoful este o bună plantă premergătoare, care
valorifică bine unele soluri slab productive (nisipurile, cenuşile de termocentrală, haldele de
steril); favorizează eşalonarea lucrărilor agricole (soiuri diferite ca perioadă de vegetaţie);
foloseşte fertilizanţii organici, minerali şi apa de irigaţie foarte eficient.
Cultura cartofului prezintă şi unele inconveniente cum ar fi:
tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiți periodic, pentru a se înlătura efectul
dăunător al degenerării;
mana cartofului şi gândacul din Colorado pot produce pagube însemnate economic şi
chiar compromite cultura;
materialul de plantare solicită condiţii speciale de obţinere, păstrare, pregătire;
se utilizează cantităţi mari de tuberculi pentru plantare (cheltuieli mari);
cartoful este sensibil la transport (rănindu-se cu uşurinţă), la lovire şi la temperaturi
scăzute;
mecanizarea integrală ridică unele probleme dificile.
Pentru realizarea de producţii constant - ridicate, în ţara noastră sunt necesare unele
măsuri menite să conducă la realizarea acestui obiectiv, cum ar fi:
stabilirea unei zonări îmbunătăţite a cartofului, prin care să se valorifice mai bine
condiţiile naturale şi să se reducă corespunzător transportul de tuberculi dintr-o
regiune în alta;
introducerea în cultură de noi soiuri, caracterizate prin productivitate, calitate
superioară, rezistenţă la boli, secetă, temperaturi scăzute;
folosirea de material pentru plantare, liber de viroze;
organizarea de unităţi agricole specializate pentru producerea materialului de plantare
valoros;
asigurarea necesarului de: îngrăşăminte (conform producţiei planificate şi consumului
specific); insecto - fungicide; erbicide; apa de irigaţie; maşini agricole; construirea
unor depozite moderne, dotate cu utilaje mecanice pentru preluare, sortare, păstrare,
ambalare (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Deşi este o plantă originară din zona cu climat răcoros şi umed, în Europa, cartoful se
cultivă mai ales în partea centrală şi nordică, unde climatul este temperat şi umed. Se poate
extinde şi în exteriorul climatului temperat, apropiindu-se de poli - paralela 70° latitudine
nordică (Laponia) şi 50° latitudine sudică (Noua Zeelandă). Ca altitudine se cultivă de la 1000
la 4000 m. Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Temperatura minimă pentru
32
germinare a tuberculilor este de 7° C, iar cea optimă de răsărire este de 12 - 15° C. Când
temperatura scade sub 0° C, toate organele plantei încep să sufere. Tuberculii se îndulcesc, iar
vrejul se vestejeşte. Plantele mature se distrug la - 3° C; plantele tinere la - 2° C; tuberculii la -
1° C; colţii la – 0,8° C, frunzele la - 0,5° C. Rădăcinile cartofului cresc şi la 4 - 5° C, dacă a
fost încolţit şi dacă are ,,puncte,, radiculare labaza colţilor. Temperatura optimă de creştere a
tulpinilor şi frunzelor este de 19 - 21° C. Vrejii pot rezista până la 42° C. Pe măsură însă ce
creşte temperatura, vrejii se alungesc, cad, suprafaţa foliară rămâne mică, iar producţia scade.
La înflorit, temperatura medie zilnică trebuie să fie în jur de 16° C. Temperatura optimă
de creştere a tuberculilor este de 17° C, cu variaţii între 15 şi 18° C. Tuberculii nu se mai
formează la 25° C. Temperatura de peste 29° C, în sol determină încetarea creşterii
tuberculilor, iar substanţele nutritive elaborate se orientează către organele de creştere aeriene.
Temperatura ridicată determină şi obţinerea unui material biologic degenerat (Ştefan Marin,
Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Umiditatea
Chiar dacă are un consum specific redus (167 - 659), cartoful manifestă cerinţe mari
faţă de umiditate (250 - 550 mm precipitaţii pe solurile luto - nisipoase şi nisipo - lutoase).
Variaţia mare a coeficientului de transpiraţie se datorează următoarelor cauze:
• aria de cultură extinsă;
• condiţii climatice diferite;
• particularităţi biologice diferenţiate ale soiurilor.
Umiditatea optimă din sol este de 70 % din capacitatea solului pentru apă, iar umiditatea
optimă atmosferică este de 80 %.
Apa influenţează negativ atât prin exces cât şi prin deficit astfel:
insuficienţa în perioada de formare a tuberculilor determină formarea unui număr
redus de tuberculi, tuberculi de diferite vârste, neuniformitatea fierberii, scăderea
producţiei;
insuficienţa apei după tuberizare determină apariţia fenomenului de puire, distrugerea
tuberculilor tineri şi a stolonilor, moartea frunzelor inferioare, reducerea calităţii şi
cantităţii producţiei;
excesul de apă imediat după plantare determină împiedicarea răsăririi şi putrezirea
tuberculilor;
33
excesul de apă între răsărit şi tuberizare, plus azot în doze mari determină creşterea
luxuriantă a tulpinilor aeriene, reducerea respiraţiei prin evacuarea aerului, stânjenirea
tuberizării;
excesul de apă după formarea tuberculilor stânjeneşte creşterea tuberculilor,
favorizează putrezirea tuberculilor, imprimă un gust neplăcut, iar coaja devine rugoasă
( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
3.5 Floarea-soarelui caracteristici generale:
Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea
mai importantă plantă uleioasă din România şi una dintre cele mai valoroase plante uleioase
din lume, se cultivă în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizează în
alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plăcute. Uleiul de floarea-soarelui este
utilizat în industria conservelor şi a margarinei, la obţinerea lecitinei, fosfolipidelor, iar
datorită conţinutului ridicat în vitamine se foloseşte in cosmetică şi în medicina populară.
Din punct de vedere agronomic, floarea-soarelui are o mare importanţă în alcătuirea
asolamentelor, prezentând următoarele avantaje:
este prăşitoare, contribuind în felul acesta la reducerea gradului de îmburuienare prin
lucrările de îngrijire efectuate;
se poate cultiva în zone mai secetoase, unde alte plante nu reuşesc;
eliberează terenul relativ devreme (august-septembrie);
calendarul lucrărilor agricole nu se suprapune peste cel al celorlalte culturi agricole
importante de la noi din ţară:
starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este bună, aceasta
fiind o
plantă bună premergătoare pentru grâul de toamnă (este mai bună decât porumbul);
are cerinţe moderate faţă de fertilizarea cu azot şi fosfor, dar are cerinţe mari faţă de
potasiu;
tehnologia de cultură este mecanizată în întregime şi nu pune probleme deosebite
cultivatorului.
Dintre inconvenientele culturii de floarea-soarelui pot fi menţionate următoarele:
sensibilitatea la boli, ceea ce implică o rotaţie de cel puţin 5 - 6 ani, excluzând
monocultura;
amplasarea după multe plante de cultură este restricţionată, datorită bolilor şi
dăunătorilor
34
comuni (soia, rapiţa, cartof);
lasă solul mai sărac în apă şi potasiu (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie
III-IV, Craiova 2011).
Răspândire
Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi,
Ialomiţa, Teleorman, Timiş, Dolj, fiecare cultivând peste 50 000 ha, dar în ultimul timp,
cultura s-a extins şi în judeţele din Transilvania şi Moldova ( Ştefan Marin, Constantinescu
Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Relaţii plantǎ - factori de vegetaţie
Floarea-soarelui este în general pretenţioasă la temperatură, umiditate, lumină şi
fertilitatea solului, dar prezintă şi o mare plasticitate ecologică, datorită căreia se adaptează
relativ uşor la oscilaţii însemnate de temperatură, mai ales în prima parte a vegetaţiei.
Deoarece suportă destul de bine seceta, floarea-soarelui ocupă un mare areal ( Ştefan Marin,
Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Cerinţe faţă de temperatură
Suma temperaturilor biologic active, cu pragul biologic de 7°C, pe perioada semănat-
maturitate este la majoritatea hibrizilor de floarea-soarelui cuprinsă între 1450 - 1650° C.
Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 5° C, dar procesul germinativ se desfăşoară
normal începând cu temperatura de 7 - 8° C. La temperatura solului de 12 - 14° C, plantele de
floarea-soarelui răsărind în 10 - 14 zile. Dacă în sol la semănat, temperatura este mai mică de
4° C, floarea-soarelui germinează şi răsare greu. Răsare şi se dezvoltă bine în anii cu izoterma
lunii aprilie mai mare de 6° C. Temperatura optimă de germinaţie la floarea-soarelui este de
25° C. Hibrizii de floarea-soarelui suportă oscilaţii termice de la 13 - 17° C până la 25 - 30°
C. Până la apariţia inflorescenţelor, plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine la
temperaturi de 14 - 16° C, însă iniţierea florilor are loc foarte bine la temperaturi de 17 - 18°
C ziua şi 8 - 9° C noaptea ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova
2011).
Cerinţe faţă de umiditate
35
Deşi se numără printre plantele mari consumatoare de apă, coeficientul de transpiraţie
oscilând între 209 - 705 (după Bâlteanu Gh., 1993), între 390 - 765 (Bărnaure V., 1991), iar
după Canţăr F., 1965, între 470 - 570, floarea-soarelui rezistă destul de bine la secetă, mult
mai bine decât porumbul. Această rezistenţă mărită la secetă a florii-soarelui se datorează
sistemului radicular bine dezvoltat, prezenţei perişorilor protectori pe frunze şi tulpini,
măduvei din interiorul tulpinii, care înmagazinează anumite cantităţi de apă şi reducerii
suprafeţei foliare în perioadele de secetă şi arşiţă atmosferică, prin autoeliminarea frunzelor
din partea bazală a tulpinii. Excesul de umiditate şi temperaturile scăzute din timpul
înfloritului reduc rezistenţa plantelor la boli şi împiedică zborul insectelor polenizatoare, cu
consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei. La maturitate, umiditatea
relativă a aerului trebuie sa fie între 75 - 80 % ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia,
Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Cerinţe faţă de sol
Floarea-soarelui se încadrează în grupa plantelor de cultură cu cerinţe ridicate faţă de
sol, preferând solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase, fertile, bine aprovizionate
cu nitraţi, fosfor mobil (peste 15 ppm P2O5), potasiu mobil (peste 130 ppm K2O), cu
capacitate mare de înmagazinare a apei, bogate în materie organică, cu apa freatică la mică
adâncime şi reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2). Cele mai indicate
soluri pentru cultura florii-soarelui sunt cernoziomurile (mai ales cele levigate), solurile
aluvionale cu o bună permeabilitate, solurile brun - roşcate şi brune. Floarea-soarelui nu
trebuie cultivată pe solurile argiloase (> 35 % argilă), pe solurile grele, compacte, reci, prea
umede, acide sau prea alcaline, pe solurile nisipoase sau erodate (Ştefan Marin,
Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
3.6 Sfecla de zahăr caracteristici generale:
Din rădăcinile de sfeclă se extrage zahărul, care reprezintă 30 % din producţia
mondială. Pe lângă alimentaţie, zahărul constituie materie primă pentru: obţinerea glicerinei şi
levulozei; producerea de alcool etilic; obţinerea acizilor lactic, glutamic şi citric; obţinerea
carburanţilor speciali; realizarea lactoprenului şi dextranului; se foloseşte ca mediu de cultură
pentru obţinerea penicilinei; în industria spirtului.
Frunzele şi coletele se utilizează ca furaj verde, murat sau uscat, în alimentaţia
taurinelor, având o valoare furajeră apropiată de cea a porumbului pentru masă verde sau a
orzului.
36
Melasa -ce rezultă sub forma unui lichid vâscos, de culoare brună, se foloseşte pentru
extragerea în continuare a zahărului sau pentru fabricarea alcoolului etilic, a butanolului, a
acetonei, a drojdiei alimentare, acidului citric ori în producerea industrială a furajelor
concentrate.
Tăiţeii rezultaţi după extragerea sucului dulce, proaspeţi, muraţi sau uscati, completaţi
cu proteină reprezintă un furaj valoros pentru tineretul pus la îngrăşat şi pentru vacile în
lactaţie ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Temperatura
Sfecla pentru zahăr este o plantă de climat temperat, cu veri calde şi cu umiditate
suficientă, condiţii întâlnite între paralelele 40° (Spania) şi 60° latitudine nordică (Finlanda).
Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Suma gradelor de temperatură la care se obţin
producţii normale de rădăcini : 2400 - 2900° C, pentru primul an de vegetaţie şi de 1800° C în
anul al doilea. Pe faze de vegetaţie se prezintă astfel:
de la răsărit la începerea îngroşării rădăcinii = 650° C;
de la începerea îngroşării tulpinii până la acumularea zahărului = 1150° C
acumularea zahărului - recoltare = 1000° C.
Temperatura minimă pentru germinare a seminţelor este de 3 - 4° C (răsare după 20-30
zile), iar cea optimă de răsărire este de 25° C. Germinarea are loc în 4 - 7 zile la temperatura
de 15 - 16° C şi în 9 zile, când temperatura este de 9 - 10° C.
Plantele rezistă la temperaturi de - 8° C în faza de 6 - 12 perechi de frunze. Încetinirea
ritmului de creştere şi acumularea zahărului se produc când temperatura scade la 5 - 6° C.
Fenomenul de ,,invertire a zahărului’’ şi scăderea randamentului de extracţie sunt determinate
de alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate, semnalată către sfârşitul campaniei de
recoltare ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
Umiditatea
Chiar dacă are un consum specific moderat (350 - 500), sfecla pentru zahăr manifestă
cerinţe mari faţă de umiditate, pe fenofaze de vegetaţie astfel: 240 mm precipitaţii, în perioada
de acumulare în iarnă; în aprilie 40 mm (când se formează primele frunze); în mai 50 - 60
mm; în iunie 70 mm, (în vederea formării unei mase foliare bogate); în iulie 80 mm; în august
70 mm, pentru creşterea rădăcinii (perioada tuberizării intense), iar în septembrie de numai 40
mm, în vederea acumulării zahărului. În anul II de vegetaţie se înregistrează un consum
ridicat în fazele de lăstărire şi înflorire ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-
IV, Craiova 2011).
37
Solul
Sfecla pentru zahăr solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o
intensitate ridicată de respiraţie a rădăcinilor tuberizate; are un sistem radicular profund. În sol
neafânat, compactat, rădăcinile rămân mici, cu deformaţii pronunţate şi abateri de la forma
caracteristică. Din punct de vedere textural, cele mai indicate soluri sunt solurile luto -
nisipoase, permeabile pentru aer şi apă, bogate în substanţe nutritive, cu pânza de apă freatică
la 2 - 4 m adâncime. Cu cât regimul pluviometric este mai bogat şi temperatura mai scăzută,
cu atât solul trebuie să fie mai uşor, pentru a se zvânta, aera şi încălzi mai repede, fără să se
compacteze. Foarte bune sunt solurile cu expoziţie sudică, cernoziomurile, aluviunile luto –
nisipoase (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).
38
CAPITOLUL IV
4. Fenomenul de secetă. Regimul precipitaţiilor atmosferice
4.1 Fenomenul de secetă
Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin
scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor
subterane de apă, care determină un deficit mare de umezeală în aer şi în sol cu efecte directe
asupra mediului şi în primul rând asupra culturilor agricole.
În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre fenomenul încalzirii globale, despre
scăderea stratului de ozon, despre efectul de seră, despre secetă şi depsre urmările catastrofale
pe care aceste perturbaţii le au asupra naturii şi asupra omului. Specialiştii apreciază că
secetele şi fenomenele generate de acestea sunt cauzate atât de modificări în circulaţia
generală a atmosferei, determinate de manifestarea efectului de seră cât şi de anumite cauze
antropice, datorate utilizării neraţionale, defrişărilor sau modificărilor de peisaj cu efecte
negative asupra bilanţului apei. Seceta se produce datorită discontinuităţilor survenite in
funcţionarea normală a sistemului de curenţi atmosferici.
Selectând anii secetoşi şi anii ploioşi se constată o interesantă succesiune de an
secetos şi an ploios: 1983/1984; 1991/1992 si 1999/2000. Pe parcursul unui an întâlnim
perioade îndelungate fără precipitaţii sau cu precipitaţii foarte puţine dar şi intervale cu cantităţi
foarte mari de precipitaţii.
Seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani in ţara
noastră a afectat 2,6 milioane hectare şi a produs pagube evaluate la 6500 miliarde de lei. În
ţara noastră, secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase fiind la
sfarşitul verii şi începutul toamnei.
În condiţiile lipsei precipitaţiilor, pentru un anumit interval de timp, se înstalează seceta
atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitaţiilor determină uscarea profundă a solului şi
instalarea secetei pedologice. Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor
subterane de apă determină apariţia secetei agricole care duce la reducerea culturilor agricole,
a calităţii şi existenţei apei de băut, precum şi a rezervelor de hrană.
Dacă seceta va continua, culturile vor fi afectate nu doar cantitativ ci şi calitativ. La nivel
local seceta afectează degradarea stării mediului înconjurător.
Seceta are atât efecte directe cât şi indirecte asupra sănătăţii.
39
Efecte directe:
Temperaturile ridicate facilitează concentrarea ozonului la nivelul solului sporind astfel
problemele poluării aerului.
Efecte indirecte
Deterioarerea mediului înconjurător.
Resursele restrânse sau degradate de apă şi de hrană vor avea efecte negative asupra
alimentaţiei umane datorită pierderii de terenuri agricole sau a altor consecinţe.
Influenţa organismelor biologice şi a proceselor legate de proliferarea bolilor infecţioase
transmise de cele dăunătoare.
4.2 Regimul precipitaţiilor atmosferice
Precipitaţiile reprezintă elementul component al climei care se reflectă în cea mai mare
măsură în peisajul geografic şi în economia agricolă a fiecărei regiuni.
Analiza cantitatiilor anuale de precipitatii cazute in judetul Gorj in ultimii 25 de ani
(exceptând zona montana unde nu exist a posturi pluviometrice) arata o medie de 685.3 l/m2 ,
valoare foarte apropiata de media multianuala a depresiuni Tg-Jiu.
Pe teritoriul judeţului Gorj, cantităţile medii lunare de precipitaţii variază de la 40 mm în partea
vestică până la peste 70 mm în localităţile din extremitatea nord-estică. În cea mai mare parte a judeţului
se înregistrează între 65-75 mm, iar la Târgu Jiu cad între 50-70 mm (fig. 7).
În timpul unui an, cele mai multe precipitaţii se înregistrează în perioada caldă,
însumând 2/3 din cantitatea medie anuală, restul, de 1/3 se înregistrează în perioada rece a
anului (tab. 2). De la un an la altul cantitatea de precipitaţii variază amplu.
Pe anotimpuri, în perioada analizată, se remarcă că cele mai mici valori se
înregistrează în anotimpul rece cu 30.9 l/m2 la Târgul Longreşti, în luna ianuarie, respectiv 37
l/m2 la Polovragi în luna februarie, iar în luna martie se înregistrează cele mai mici valori la
Târgu-Jiu (38,9 l/m2 ) şi Apa Neagră (50,1 l/m2), iar cele mai mari valori se înregistrează în
perioada caldă, cantitatea medie lunară ajungând la 91,7 l/m2 la Târgu-Jiu, 95,3 l/m2 la
Polovragi, 87,2 l/m2 la Apa Neagră şi 77,6 l/m2 la Târgu Longreşti (tab.3, tab.4, tab.5, tab.6).
Analizate lunar, cantităţile de precipitaţii se caracterizează printr-o creştere semnificativă
în lunile mai-iulie faţă de celelalte intervale şi printr-o scădere bruscă la începutul toamnei
sumele lunare reducându-se sub 50 l/m2 în special la staţia meteorologică Târgu Longreşti
(tab. 6).
În general, pe perioada de vegetaţie (aprilie-septembrie) cad cea. 55-60% din sumele
medii multianuale, iar precipitaţiile solide, numai 40-45% din cantitatea anuală.
40
Analiza resurselor hidrice în perioada 1980-2009 a scos în evidenţă că regimul
pluviometric este moderat, ceea ce arată că necesarul de apă al culturilor agricole în perioada
de vegetaţie a fost asigurat apoximativ în totalitate.
În perioada 1980-2009, cel mai ploios an a fost 2005, când s-au înregistrat cantităţi
medii anuale de 950,4 mm/an. În aceeaşi perioadă cea mai mică cantitate de precipitaţii a fost
înregistrată în anul 2000, de doar 270,4 mm/an, acest an fiind cel mai secetos din ultimele trei
decenii (tab. nr. 5, fig. nr. 8). Cantităţi însemnate s-au înregistrat şi în anul 1980 atingând
valori de 798,3 mm.
Luna I II III IV V VI VII VII IX X XI XII Anuală
mm 42,8 44,6 41,8 63,9 81,1 85,2 75,5 61,4 59,5 51,4 57,6 62,4 727,2
Tabel 2. Cantităţi lunare medii de precipitaţii judeţul Gorj (mm/m²)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
l/m
²
Luna
Figura 7. Cantităţi lunare medii de precipitaţii în judeţul Gorj
Prin caracterul lor genetic, precipitaţiile se produc neregulat în timp şi spaţiu. Aceasta
se datorează dependenţei lor de circulaţia generală a atmosferei şi a interfeţei ei cu suprafaţa
activă. Aşa se explică faptul că există ani ploioşi şi ani secetoşi.
Tabel 3. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu-Jiu
Luna I F M A M I I A S O N D Anuala
Cantitate 44,8 47,2 38,9 63,9 73,5 91,7 75,6 60,4 55,3 46,1 57,8 60,7 715,9
41
I F M A M I I A S O N D0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
l/m
²
Luna
Figura 8. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu-Jiu
Din analiza cantităţilor plurianuale de precipitaţii la staţiile meteorologice Târgu-jiu,
Polovragi, Apa Neagră, Târgu Longreşti (tab.3, tab.4, tab.5, tab.6 şi fig.8, fig.9, fig.10, fig.11) rezultă
pentru regiunea studiată existenţa unei perioade de uscăciune în a doua parte a verii. De aici putem
concluziona că ploile abundente din anotimpul cald şi perioadele de tranziţie nu reuşesc să asigure
tot necesarul de umiditate în a doua jumătate a sezonului cald fiind necesare irigaţiile.
Tabel 4. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Polovragi
Luna I F M A M I I A S O N D Anuala
Cantitate 38,8 37 41,1 69,4 85,7 95,3 83,9 75,5 59,8 62,6 53,6 62,6 764,9
42
I F M A M I I A S O N D0
20
40
60
80
100
120
Luna
l/m²
Figura 9. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Polovragi
Tabel 5. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Apa Neagră
Luna I F M A M I I A S O N D Anuala
Cantitate 53,6 53,6 50,1 70,1 87,2 84,7 83,4 56,4 63,6 57,7 78,6 75,6 813,5
I F M A M I I A S O N D0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
l/m
²
Luna
Figura 10. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Apa Neagră
43
Tabel 6. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu Longreşti
Luna I F M A M I I A S O N D Anuala
Cantitate 30,9 40,6 37 52,3 77,6 38,9 60 53,3 39,2 40,3 48,5 51 601,4
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
l/m
²
Luna
Figura 11. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu Longreşti
În perioada 1980-2009, cel mai ploios an a fost 1980, când s-au înregistrat cantităţi
medii anuale de 927,5 mm/an. În aceeaşi perioadă cea mai mică cantitate de precipitaţii a fost
înregistrată în anul 2000, de doar 347,3 mm/an, acest an fiind cel mai secetos din ultimele trei
decenii (tab.7, fig.12). Cantităţi însemnate s-au înregistrat şi în anul 1995 atingând valori de
8132,8 mm/an.
Tabel 7. Cantităţile medii anuale de precipitaţii în judeţul Gorj
Anul 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2006
Cantitate 927,5 719,2 629,7 813,8 347,3 721,2 655,1
44
0.0
100.0
200.0
300.0
400.0
500.0
600.0
700.0
800.0
900.0
1000.0l/m
²
Luna
Figura 12. Cantităţile medii anuale de precipitaţii în judeţul Gorj
45
CAPITOLUL V
5. Impactul regimului precipitaţiilor asupra principalelor cultuti agricole
Condiţiile agrometeorologice se caracterizează prin acţiunea combinată a factorilor de
stres termic (arşiţe) şi hidric (deficite de precipitaţii şi secete pedologice), respectiv
temperaturile maxime situate peste pragul biologic critic sunt asociate cu deficite de
precipitaţii sub cerinţele optime faţă de apă ale plantelor şi determină scăderea rezervelor de
apă în sol până la limita coeficientului de ofilire , condiţii care favorizează apariţia
fenomenului de degenerare a boabelor cu consecinţe semnificative asupra potenţialului
productiv al plantelor şi soiurilor cultivate. Un model conceptual utilizat pentru proiectarea
sistemelor de culturi, în care este inclus şi factorul uman poate anticipa producţiile vegetale şi
impactul asupra mediului după cum se poate observa în fig.13
Precipitaţiile atmosferice constituie principala sursă de aprovizionare cu apă a solului
şi a plantelor. Plantele de cultură nu se pot dezvolta optim dacă nu dispun de o cantitate de
precipitaţii favorabilă cuprinsă între anumite limite şi care cad într-un anumit interval. Astfel,
procesul de germinare nu poate avea loc în lipsa apei din sol sau în condiţiile unor cantităţi
insuficiente. Ploile abundente din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar maturizarea
plantelor este întârziată în cazul ploilor de lungă durată. Ploile cu caracter torenţial pot scutura
florile, fructele şi seminţele, mai ales dacă sunt însoţite de grindină. Precipitaţiile sub formă
de zăpadă contribuie la formarea rezervelor de apă în sol, apă necesară în primele faze de
vegetaţie a plantelor. Stratul de zăpadă exercită rol protector pentru plante, protecţie care
depinde de grosimea şi densitatea stratului de zăpadă. Zăpada proaspătă, afânată, este cel mai
bun termoizolant, dar topirea bruscă a zăpezii determină asfixierea plantelor.
Fluctuaţia anuală a factorilor climatici determină variaţii semnificative ale producţiilor
agricole de la un an la altul. Fluctuaţia mare a producţiilor de cereale de la un an la altul s-a
datorat, în principal, influenţei factorilor climatici, seceta provocând cele mai mari diminuări
ale recoltelor. Ca urmare, producţia medie la principalele culturi a înregistrat, în unii ani,
valori extrem de scăzute.
Astfel, în decurs de 13 ani (1990 – 2002), producţia medie la grâu a fost cuprinsă
între 2420 kg/ha, în 1990 şi 1012 kg/ha, în 2002. La porumb, această producţie a atins o
valoare maximă de 4719 kg/ha, în 1997, dar şi valori foarte mici, care s-au cifrat la 1182
kg/ha, în 2000.
Datele statistice puse la dispoziţie de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
Gorj, privind situaţia pe localităţi a suprafeţelor de grâu, secară şi porumb afectate de seceta
46
din vara anului 2002, scot şi mai bine în evidenţă impactul fenomenului de uscăciune în
această parte a ţării.
Astfel, la grâu şi secară, din suprafaţa de 14947 ha semănate, s-a recoltate numai o
producţie medie de 1012 kg/ha. În aceste condiţii producţia de grâu şi secară a judeţului Gorj,
în anul 2002, s-a cifrat la doar 15128 t, fiind cea mai scăzută din întreaga perioadă de după
1990 (Dumitru Chiriac, 2004).
Figura 13: Model conceptual de utilizare a terenului (după Riebsame şi colaboratorii,
1994)
47
5.1 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii porumbului.
Porumbul este o plantă rezistentă la secetă, însuşire asigurată de un consum de apă
redus, sistem radicular foarte dezvoltat şi profund, capacitatea plantei de a se adapta la
condiţii de secetă (Bîlteanu, 1998).
În unele zone de cultură, îndeosebi cele secetoase, porumbul este însă puternic afectat
de apariţia condiţiilor de stres termic şi hidric, diminuarea producţiilor fiind semnificativă şi
direct proporţională cu intensitatea şi durata factorilor perturbatori produşi pe parcursul
fazelor de creştere şi dezvoltare sau întreg sezonul de vegetaţie.
Cerinţele porumbului faţă de umiditate sunt diferite de-a lungul perioadei de vegetaţie
a plantei. Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară la semănatul porumbului este un
element de bază în stabilirea densităţii plantelor la hectar, important component Ie producţie
şi care se diferenţiază în funcţie de gradul de asigurare cu apă al plantelor pe tot parcursul
vegetaţiei. În anii cu deficit mare de apă în perioada semănatului, ploile care cad ulterior în
vegetaţie nu pot compensa în totalitate acest deficit acumulat şi producţiile se reduc foarte
mult.
Perioada consumului maxim faţă de apă al plantelor de porumb durează 50 de zile şi
se înregistrează la apariţia inflorescenţei mascule, respectiv perioada dinaintea înspicatului şi
până la începutul fazei de coacere în ceară, umiditatea solului din această perioadă asigurând
fecundarea şi formarea bobului, migrarea substanţelor asimilate din frunze spre bob,
aprovizionarea plantei în cele mai bune condiţii cu substanţe minerale (Bîlteanu, 1998).
Analiza influenţei variabilităţii cantităţii de precipitaţii asupra stării de vegetaţie şi
randamentelor la porumb în perioada analizată ne arată o legătură strânsă între precipitaţii şi
producţia de porumb. Astfel, în condiţiile unei cantităţi de precipitaţii de apropiată de media
lunară, în anul 1995 se obţin recolte istorice de 5172 kg/ha. În anii agricoli 1990-2000, cei
mai secetoşi ani pentru agricultură din perioada 1980-2009, producţiile au fost mai mici
comparatic cu anul 1995 care poate fi considerat un an martor, nivelul acestor producţii fiind
determinat de condiţiile limitative (fig.14, fig.15, fig.16). Astfel, în anul 1990 s-au obţinut
producţii de 1859 kg/ha, iar în anul 2000 s-a înregistrat cea mai mică producţie anuală din
perioada 1980-2009 de doar 1182 kg/ha.
48
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 14 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (1980-1989)
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
1100
1200
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
5000
5500
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m
²
Figura 15 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (1990-1999)
49
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
1100
1200
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
kg/ha
l/m2
kg/ha
Ani
l/m
²
Figura 16 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (2000-2009)
5.2 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii grâului.
Pe parcursul întregului sezon de vegetaţie al grâului condiţiile agrometeorologice au
variat semnificativ de la un an agricol la altul pe faze specifice de creştere şi dezvoltare a
plantelor astfel:
Pregătirea patului germinativ-semănat: septembrie-octombrie;
Perioada de acumulare a apei în sol: noiembrie-martie;
Perioada consumului maxim de apă de către plante: mai-iunie;
Anul agricol în ansamblu: septembrie-august.
Tabel 8. Aportul de precipitaţii în fazele specifice de vegetaţie a grâului (l/m2)
Perioada
agricolă
Faze specifice de vegetaţie
Pregătirea patului
germinativ (IX-X)
-precipitaţii l/m2
Perioada de acumulare
a apei în sol (XI-III) -
precipitaţii l/m2
Perioada consumului
maxim de apă (V-VI) -
precipitaţii l/m2
1980-2006 55,4 51,55 76,7
50
Secetele accentuate produse în perioada de pregătire a patului germinativ-semănat ,
respectiv toamna, nu asigură o pregătire corespunzătoare a terenului şi răsărirea la timp şi
uniformă a grâului în proporţie de 60-70%. Astfel, cea mai mică cantitate de precipitaţii
pentru perioada 1980-2009 s-a înregistrat în anul agricol 2000-2001 când în luna octombrie
nu s-au înregistrat precipitaţii la staţiile meto Târgu-Jiu şi Apa Neagra, iar la statia meteo
Polovragi doar 1,7 l/m2, cantitate insuficientă pentru a asigura germinarea. De aceea faza de
înfrăţire s-a prelungit până în afara limitelor optime sau chiar în primăvară , cu consecinţe
asupra creşterii şi dezvoltării ulterioare a plantelor şi implicit diminuarea substanţială a
producţiei (V.V. Vătămanu, 2004).
Deficitul de precipitaţii din lunile septembrie-octombrie se poate prelungi în sezonul
rece a anului agricol cât şi în sezonul de vegetaţie al anului următor, având în acest sens o
semnificaţie prognostică referitoare la recoltă.
Sezonul rece al anului agricol prezintă condiţii favorabile pentru reluarea vegetaţiei
active în primăvară. În anii analizaţi gradul de aprovizionare cu apă a solurilor a fost optim şi
apropiat de optim, ceea ce înseamnă că recoltele au putut atinge nivelul maxim al
potenţialului biologic al speciilor cultivate.
Cuantumul precipitaţiilor şi distribuţia acestora pe luni şi intervale critice este variabil
de la un an la altul comparativ cu limitele optime specifice fiecărei luni (fig.16, fig.17, fig.18).
Abaterile semnificative în sens negativ au determinat condiţii nefavorabile creşterii şi
dezvoltării plantelor pe parcursul vegetaţiei. În anii cu deficit puternic de precipitaţii 1982-1983,
1991-1992 şi 1999-2000 cantitatea de precipitaţii înregistrată la cele patru staţii meteo (pentru
anii 1999-2000 doar trei staţii, staţia Târgul Longreşti a fost închisă in anul 1999) au fost de
541,7 l/m2 pentru anul agricol 1982-1983, de 507,9 l/m2 pentru anul agricol 1991-1992 şi de
347,3 l/m2 pentru anul agricol 1999-2000. Corelat cu cantitatea de precipitaţii producţia de grâu
şi secară neirigat a fost de 1805 kg/ha pentru anul 1992 şi de 2370 kg/ha pentru anul 2000.
51
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 17 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (1980-1989)
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
0
200
400
600
800
1000
1200
kg/hal/m2
l/m²
Ani
kg/h
a
Figura 18 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (1990-1999)
52
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090
200
400
600
800
1000
1200
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 19. Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (2000-2009)
5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de orz şi orzoaică.
În perioada 1980-2009 cea mai mare cantitate de orz şi orzoaică s-au obţinut în anul 1988,
de 4167 kg/ha, care poate fi considerat ca an martor al acestei perioade. De-a lungul perioadei
studiate se remarcă o diminuare a producţiilor de orz şi orzoaică, diminuare care este în
strânsă concordanţă cu cantitatea de precipitaţii. Astfel, anii cu condiţii hidrice normale se
caracterizează prin producţii diferite (fig.20, fig.21, fig.22).
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
4500
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m
²
Figura 20 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat (1980-1989)
53
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
200
400
600
800
1000
1200
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
4000
kg/hal/m2
kg/ha
l/m²
Ani
Figura 21 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat(1990-1999)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090
200400600800
1000120014001600180020002200240026002800300032003400360038004000
0
200
400
600
800
1000
1200
kg/hal/m2
l/m²kg
/ha
Ani
Figura 22 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat(2000-2009)
5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de cartofi.
În ultimii ani suprafeţe tot mai mari sunt ocupate de cultura legumelor practicată atât în
gospodăriile individuale cât şi pe suprafeţe extinse în luncile râurilor.
Pentru cultura de cartof cea mai mică producţie s-a înregistrat în anul 1987, când s-a
obţinut 6558 kg/ha. Cea mai mare cantitate produsă 15430 kg/ha s-a înregistrat în anul 1998. În
54
anul 2000 cantitatea recoltată a fost doar de 7280 kg/ha înregistrând o scadere de aproximativ
50% faţă de anul 1999 ( fig.23, fig.24, fig.25).
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
2000
4000
6000
8000
10000
12000
14000
kg/hal/m2
l/m
²
Ani
kg/ha
Figura 23. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (1980-1989)
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
2000
4000
6000
8000
10000
12000
14000
16000
18000
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 24. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (1990-1999)
55
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090
200
400
600
800
1000
1200
0
2000
4000
6000
8000
10000
12000
14000
16000
18000
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 25. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (2000-2009)
5.4 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de floarea-soarelui
Pentru floarea-soarelui anul 1981, a fost un an slab în privinţa producţiei obţinandu-
se doar 146 kg/ha. Maximum producţiei a fost atins în anul 1994 când s-au obţinut 1383
kg/ha. După acest an cantităţile obţinute scad până la 443 kg/ha pentru 2000, iar din anul
2006 nu s-a mai cultivat (fig. 26, fig.27, fig.28).
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m
²
Figura 26. Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (1980-1989)
56
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
1100
1200
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 27 . Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (1990-1999)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090
200
400
600
800
1000
1200
0
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
1100
1200
kg/hal/m2
kg
/ha
Ani
l/m
²
Figura 28. Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (2000-2009)
5.5 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de sfeclă de zahăr
Tipurile de sol aflate în judeţul Gorj nu sunt favorabile cultivării sfeclei de zahăr. În
perioada 1980-2009 au fost înregistrate producţi de sfeclă de zahăr doar în 5 ani.
În 1984 şi 1985 când s-a încercat cultivarea sfeclei, dar fără prea mare succes, în anul
1985 înregistrându-se cea mai mică producţie de doar 333 kg/ha. După aceste încercări s-a
renunţat pentru o perioada de 5 ani la cultivarea sfeclei, până în anul 1991.
57
În perioada 1991-1993 cea mai mare cantitate înregistrată a fost de 20000 kg/ha în anul
1993.
În anul 1992 când s-a înregistrat un deficit de precipitaţii cantitatea obţinută a fost 4615 kg/ha, apoximativ de 5 ori mai mică faţă de anul 1993 (fig.29, fig.30). După această ultimă încercare nu a mai fost înregistată nicio producţie.
1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890
100
200
300
400
500
600
700
800
900
1000
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
kg/hal/m2
kg/ha
Ani
l/m²
Figura 29 . Resursele de precipitaţii şi producţiile sfecla de zahar neirigată (1980-1989)
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990
100020003000400050006000700080009000
100001100012000130001400015000160001700018000190002000021000
0
200
400
600
800
1000
1200
kg/hal/m2
kg/h
a l/m²
Ani
Figura 30. Resursele de precipitaţii şi producţiile sfecla de zahar neirigată (1990-1999)
58
CONCLUZII
Cunoaşterea impactului fluctuaţiei resurselor hidrice asupra vegetaţiei şi producţiei
agricole are o contribuţie importantă în practicarea unei agriculturi durabile şi evitarea
fenomenului de deşertificare.
Studiul regimului precipitaţiilor de pe teritoriul judeţului Gorj, precum şi a producţiei
vegetale în perioada 1980-2009 a pus în evidenţă următoarele aspecte:
În evoluţia lunară a cantităţilor de precipitaţii se înregistrează un maxim în lunile de
vară şi un minim în lunile de iarnă;
Solurile judeţului Gorj reprezintă o resursă importantă pentru agricultură şi se
încadrează claselor cu fertilitate ridicată;
Principalele plate cultivate sunt cerealele, grâu de toamnă, porumb , orz, orzoică, dar şi
sfeclă de zahăr , floarea soarelui, legume , leguminoase pentru boabe, cartof;
Fluctuaţia cantităţilor de precipitaţii a avut un impact semnificativ asupra producţiei
vegetale în condiţiile absenţei sistemelor de irigaţie în perioadele secetoase;
În concluzie, pe cea mai mare parte din suprafaţa ocupată cu plante de cultură, factorul
limitativ cu cele mai grave consecinţe asupra producţiei îl constituie apa. Extinderea irigaţiilor
constituie măsura de bază pentru asigurarea acestui factor, cu efecte economice incontestabile.
Totuşi, alte măsuri fitotehnice, cultivarea unor soiuri rezistente la secetă, fertilizarea raţională,
constituie măsuri de diminuare a efectului limitativ al apei.
59
BIBLIOGRAFIE
Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980
Program integrat de gestionare a calitaţii aerului 2010-2013, Judeţul Gorj
MARINICĂ Ion (2002) ,FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME ÎN OLTENIA ,
Editura Reprograph
MARINICĂ, I. (2006), Fenomene climatice de risc în Oltenia, Editura autograf MJM,
Craiova;
GRIGORAŞ,C., Boengiu, S., Vlăduţ, A., Grigoraş, E.N., Avram, S., (2008),
SOLURILE ROMÂNIEI, Editura Universitaria, Craiova.
Oanea N., Alexandra Radu, Bucureşti 2003- Fertilitatea solurilor
Viorel ION, Fitotehnie, 2010
Safta I., citat de Bîlteanu Gh., 1998
Humlum J., 1942, citat de Bîlteanu Gh., 1998
Victor Starodub, Tehnologii în fitotehnie, Chişinău 2008
Ştefan Marin, Fitotehnie I-II, Craiova 2011
Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011
GRECU Florina (2004), HAZARDE ŞI RISCURI NATURALE,Editura Universitară
Bucureşti.
VĂTĂMANU V.V., Iagăru Gh., Bălănescu D(2001), CLIMA ŞI SOLURILE
JUDEŢULUI Gorj , Editura SITECH , Craiova
ATLASUL CLIMATOLOGIC AL R.S.R , 1966 ,
Schemă cu riscurile de competenţă a I.S.U-Gorj
*Institutul de Statistică Judeţeană Gorj
**date climatologice ale staţiulor meteorologice Tîrgu-Jiu, Polovragi, Apa Neagră,
Tîrgu Longreşti
Buletin FAO, 1998
Pedologie note de curs, 2011
(http://mw2.google.com)
( www.apmvalcea.dasoft.ro)
60
Anexa 1
61
Anexa 2
62