1.Notiunea de neutralitateNotiunea este veche in practica internationala, ea aprand si evoluand in legatura cu

razboiul,desi treptat,continutul ei s-a schimbat,astazi fiind folosita in mai multe acceptiuni.

Intr-o prima etapa,a desemnat pozitia unui stat care nu lua parte la razboi.Ulterior s-a

dezvoltat conceptia neutralitatii permanente,atat in timp de pace cat si in timp de

razboi,indiferent intre ce state s-ar declansa.Dupa atitudinea fata de beligeranti,neutralitatea

poate fi impartiala sau diferentiata.

O forma a neutralitatii care s-a dezvoltat in zilele noatre a fost cea a neutralitatii

pozitive,respectiv a neutralitatii pozitive,respectiv a neutrlitatii in timp de pace.In perioada

actuala a constituit o contributie la preintampinarea razboiului ,la mentinerea pacii.

Prima reglementare care cuprindea reguli privind drepturile statelor neutre in comertul

maritim,a fost “Consolato del Mare”,culegere de reguli de la Barcelona(in jurul anului

1494).Hugo Grotius1 a sustinut teza neutralitatii diferentiate,in sensul ca statul neutru nu trebuia

sa sprijine un stat care ducea un razboi nedrept.

Ulterior,concptia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea nu mai face distinctie intre

razboaiele juste si nejuste.Obligatia de impartialitate a neutrilor a fost consacrata in conventiile

de la Haga din 1907 privind regulile ducerii razboiului.

Termenul de neutralitate, provenit din latina medievală, de la latinescul neuter (nici unul,

nici celalalt) a fost definit în doctrină ca situaţia statelor care în timp de război nu iau parte la

luptă, ci continuă să întreţină relaţii paşnice cu toate statele, inclusiv cu beligeranţi1

.Pentru juristul român, dreptul neutralităţii este o urmare a dreptului războiului, vechi tot

cât acesta, dar având la origine mai curând înţelesul de a rămâne neutru, de sustragere sau scutire

de efectele ori influenţele stării de război.

În sensul strict al cuvântului, neutralitatea este însă operaţiunea unor state de a nu

participa la un război şi începe doar la izbucnirea unui conflict armat.

Neutralitatea este fondată pe suveranitatea statelor, orice stat suveran are dreptul de a

rămâne neutru într-un război între alte state, cel puţin dacă el nu este legat printr-un angajament

convenţional contrar.

Neutralitatea cuprinde în conceptul său două idei: abţinerea şi imparţialitatea.Obligaţia de

a se abţine a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi conţinea interzicerea unui stat neutru de a

acorda ajutor vreunui stat beligerant. Neutralitatea implică în al doilea rând stricta egalitate de

tratament cu toţi beligeranţi. Concepţia neutralităţi binevoitoare este inacceptabilă, deoarece

acţiunile binevoitoare între unii dintre adversari sunt acţiuni malversatile între alţi.

1 Hugo Grotius “Despre dreptul razboiului si al pacii”1

Neutralitatea creează drepturi şi obligaţi speciale, care, de regulă, nu există în timp de pace şi

care iau sfârşit odată cu încheierea ostilităţilor sau în momentul în care războiul izbucneşte între

statul neutru şi unul din beligeranţi.Chiar în timpul celor doua războaie mondiale un număr de

state au rămas neutre, şi România o perioadă de vreme a rămas neutră. De pildă, în decembrie

1912, guvernul român a adus la cunoştinţa cetăţenilor care erau datoriile de neutralitate faţă de

războiul dintre Turcia şi aliaţii balcanici, iar în august 1914 neutralitatea a fost decisă de

Consiliul de coroană şi adusă la cunoştinţă printr-o dispoziţie a puterii executive5

.

Se cunoaşte astfel neutralitatea cetăţii Delfi, centru amficţionei delfice şi termopiliene. În legile

sale maritime, statul Creta consacrase regula că pavilionul acoperă încărcătura, potrivit căreia,

încărcătura inamică pe o navă neutră nu este supusă capturii. Legile maritime ale Cretei admiteau

confiscarea proprietăţii neutre, dar numai în cazul de extremă necesitate şi în schimbul plăţii unui

preţ echitabil.Neutralitatea continuă să se dezvolte în epoca feudalismului. La început statele

neutre nu erau numite neutri ci amici, medii, socii, pacati 6...

Termenul de neutralitatea, în sens de neparticipare la război, apare pentru prima dată în

1378. În 1408, el se întâlneşte într-un document oficial, decretul unui rege francez, care arată că

şi el îşi păstrează neutralitatea în lupta dintre papa de la Roma şi papa de la Avignon.

Tot în secolul al XV-lea încep să se încheie unele tratate de neutralitate, iar în 1478,

oraşul Liège a încercat să adopte un statut de neutralitate care prefigura, în unele privinţe,

neutralitatea permanentă. Până în secolul al XVI-lea, un singur element de principiu mai

semnificativ este de semnalat, părţile beligerante nu mai forţau statele terţe să se situeze alături

de una dintre ele.

Astfel, nu se considera ilicită poziţia unui stat care, pretinzând că se menţine neutru faţă de

un conflict armat, acorda o anumită asistenţă, inclusiv în trupe, unuia dintre beligeranţi.

O importanţă deosebită în dezvoltarea regulilor neutralităţii în războiul pe

mare o are şi elaborarea, în jurul anului 1494, a culegerii de reguli de la Barcelona asupra

comerţului maritim şi drepturilor statelor neutre, cunoscută sub denumirea Consolato del Mare.2

2.Succesiunea şi neutralitatea statelor În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în

limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale

2 LOREDANA BANU *, OANA ROXANA IFRIM IONESCU*2

succesiunii statelor pot fi: tratatele internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat, arhivele,

frontierele, calitatea de membru în organizaţii internaţionale.

Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:

1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării. Potrivit Convenţiei de la Viena din

1978 un nou stat independent nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta

numai pentru simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în vigoare în privinţa

teritoriului la care se referă acea succesiune. Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul

succesor nu este ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care

le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat independent urmează printr-o

notificare să-şi stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral care la data succesiuni

statelor era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezultă din tratat sau

se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul.

Bunurile de stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului succesor.

Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a statului predecesor doar dacă nu intervine

un acord între cele două state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.

2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a unea sau mai multor părţi din teritoriul

unui stat. Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru a forma

unul sau mai multe state şi independent de faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau

nu, orice tratat în vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului

statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat succesor astfel format. În privinţa

bunurilor de stat Convenţia de la Viena din 1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile.

În timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al succesiunii trec în întregime la

statul succesor, cele mobile doar în proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a

contribuţiei teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS. 3

3 NOTE DE CURS DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (Ciclul I)AUTOR:Vitalii Slonovschidr. în drept, lectorsuperior.

3

3.Formele neutralitatii Neutralitatea permanenta—este situatia in care se afla unele state ce si-au

asumat obligatia permanenta de a nu partipa la aliante militare,de a nu permite

baze militare pe teritoriul lor sau de a permite folosirea acestuia in scopuri

militare.Deci un stat cu un asemenea este definitive si totalmente in afra

circuitului militaro-politic.Au un asemnea statut Elvetia si Austria.

Neutralitatea permanentă reprezintă situaţia statelor care, prin acte oficiale, consacrate

prin legislaţia lor internă (de exemplu Austria, 1955), ori hotărârile unor conferinţe internaţionale

(Elveţia, 1815, Belgia, 1831 şi 1937, Luxemburg, 1867 etc.) şi-au asumat obligaţia de a nu lua

parte niciodată la un război. Neutralitatea permanentă s-a format şi s-a dezvoltat ca o instituţie

caracteristică exclusiv perioadei războiului. Pe lângă obligaţia de a nu participa la război, statele

cu statut de neutralitate permanentă au şi pe aceea de a se abţine, în timp de pace, de la acte care,

în cazul izbucnirii unui conflict armat, le-ar putea atrage la lupte. Astfel, neutralitatea

permanentă presupune neparticiparea la alianţe militare, refuzul de a accepta instalarea pe

teritoriul lor de baze militare.

Neutralitatea permanentă nu este limitată în timp şi nu este legată de vreun anumit război.

Un stat cu statut de neutralitate permanentă are dreptul de a menţine forţe armate, construcţii de

apărare etc., iar în caz de încălcare a neutralităţii sale el este obligat să folosească forţa în scop de

autoapărare. Conţinutul neutralităţii permanente a suferit modificări în decursul timpului. Astfel,

când normele dreptului internaţional recunoşteau statelor unjus act bellum  (dreptul de a face

război), neutralitatea permanentă s-a cristalizat ca o instituţie corespunzătoare exclusiv perioadei

războiului, pentru ca în momentul când normele imperative ale dreptului internaţional au interzis

statelor dreptul de a declanşa războiul de agresiune, fizionomia sa să se modifice; a apărut

instituţia neutralităţii permanente diferenţiate, iar conţinutul neutralităţii permanente s-a extins de

la situaţia de război şi la perioada de pace.4

Neutralitatea eventuala—reprezinta atitudinea de neutralitate a unui stat sau a

unor state fata de un anumit razboi.Un exemplu in acest sens constituie atitudinea

Japoniei si Turciei fata de conflictul din Israel si Statele Arabe din 1967

Neutralitatea impartiala—atitudinea de neutralitate a unui stat sau a unor

state fata de toti participantii la un conflict.A fost reglementata prin conventiile de

la Haga(din anul 1899 si 1907).Conform prevederilor acestei conventii,statul

4 Niciu M,”Drept international public”,editura Chemarea,Iasi 19954

neutru are,in timp de razboi,obligatia sa adopte o pozitie egala fata de

beligeranti,nefavorizand pe niciunul dintre ei.

Dupa consacrarea principiului nefolosirii fortei sau amenintarii cu forta in relatiile internationale

(principiul neagresiunii) si a incetarii drepturilor statelor de a porni razboi,considerat drept

fundamental al lor,conceptual asupra neutralitatii s-a schimbat.In perioada de dupa cel de-Al

Doilea Razboi Mondial,a aparut si se dezvolta conceptual neutralitatii differentiate.

Neutralitatea diferentiata—se intelege nu numai neparticiparea unui stat la

conflictul armat(razboi),dar si indatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar

statului victima a agresiunii si de a nu sprijini statul aggressor.Aceasta conceptie

asupra neutralitatii se bazeaza nu numai pe principiul neagresiunii,ci sip e

calificarea razboiul de agresiune drept cea mai grava crima impotriva omenirii.De

aceea se impune a se face deosebirea intre agresor si victima agresiunii.Ei nu sunt

egali din punct de vedere al statutului lor juridic si nu se mai poate admite o

pozitie impartiala fata de ei.Nu este admisa o atitudine de neutralitate fata de

statul care savarseste o crima internationala.5

Neutralitatea pozitiva-(sau active sau neangajare sau nealiniere)—acceptiune

noua a notiunii de neutralitate,concretizata astazi intr-o ampla atitudine declarata

a unui mare numar de state,de neangajare militara.

Statele nealiniate (si mai ales actiunea lor,denumita miscare de nealiniere) au inceput sa

apara dupa Conferinta tarilor afro-asiatice de la Bandung(1955).Pornind de la idea de neutralitate

si neutralism,nealinierea se defineste printr-o pozitie de nealiniere la aliante si blocuri militare si

printr-o politica de independenta.

Conferinta de la Cairo(1961) si prima conferinta asefilor de state sau de guverne a tarilor

nealiniate (Belgrad) au stability o serie de criterii ale nealinierii,intre care:promovarea unei

politici independente,acordarea de sprijin miscarilor de eliberare nationala,neparticiparea la

aliante politico-militare,neparticiparea la aliante bilaterale cu marile puteri,respingere instalarii

de baze straine pe teritoriul national.Ulterior la conferintele de la

Cairo(1964),Lusaka(1970)Alger(1973),Colombo(1976),Havana(1979) etc,obiectivele si

principiile miscarii de nealiniere au fost dezvoltate,fara a se ajunge sa fie elaborate sub forma

unui statut de drept international.Din cauza conflictelor armate si restructurarii Iugoslaviei,care a

jucat un rol principal in cadrul miscarii de nealiniere,aceasta se afla in present intr-o situatie de

criza.6

5 NOTE DE CURS DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (Ciclul I)AUTOR:Vitalii Slonovschidr. în drept, lectorsuperior.6 Popescu D,Nastase A,Coman F,”Drept international iublic”,editura Sansa

5

4.Statutul permanent neutruNeutralitatea permanenta a unui stat este statutul special,pe care-l poate adopta un stat,pe

baza unui act international acceptat de el.In temeiul acestui statut,statul respectiv se obliga san u

participle la razboaie internationale,iar in timp de pace san u participle la aliante militare sau alte

actiuni de pregatire a unui razboi sis a nu intreprinda actiuni discriminatorii in relatiile

internationale,contrare cooperarii pasnice intre state si popoare.

Potrivit dreptului international classic,neutralitatea desemna in general,statutul unui stat

de neparticipare la razboi,ceea ce constituia o neutralitate ocazionala.Mai tarziu in secolul al

XIX-lea,este formulat statutul de neutralitate ermanenta,care,in epoca actuala a dobandit noi

dimensiuni.Neutralitatea la care ne referim are urmatoarele caracteristici:

a) caracter permanent—statului care adopta un asemenea statut ii este interzis sa participle la

orice fel de conflict armat ori sa devina teatrul unor ostilitati militare;

b) se aplica entitatilor statale si nu unor teritorii,ceea ce o deosebeste de statutul de neutralizare;

c) constituie un statut juridic si nu o simpla stare de fapt,izvorul sau temeiul sau fiind de natura

complexa,atat conventionala(tratat international) cat si act unilateral(lege interna sau

declaratie).Exista parerea ca acest statut se obtine fie pe cale conventionala,printr-un tratat

international,fie pe cale unilaterala,printr-un act intern,lege sau declaratie expresa.O distinctie

neta intre aceste doua surse nu credem,asa cum s-a subliniat,ca se poate face,un statut de

neutralitate nu se poate obtineprintr-o sursa sau prin alta.Un tratat international,intr-o asemenea

situatie,fara manifestarea expresa a statului in cauza,ar putea fi considerat ca un act ce lezeaza

suveranitatea acestuia,o manifestare unilaterala de vointa in aceasta privinta,fara acordul

celorlalte state poate fi interpretata cel mult ca o manifestare de fapt,de neangajare,lipsind de

garantii reale recunoasterea si respectarea internationala a unui asemenea statut.Ori neutralitatea

permanenta se constituie ca un statut juridic al unui stat suveran,statut realizat prin libera sa

vointa si acceptat,recunoscut ca atare de celelalte state.

Statutul de neutralitate permanenta adoptat de un stat,in mod liber,nu constituie o limitare

a suveranitatii sale si,in consecinta,nici o stirbire a calitatii sale de subiect de drept international

public.In conceptia vechiului drept international si a doctrinei sale,care consacrau ca unul din

drepturile fundamentale ale unui stat-dreptul de a porni razboi,statutul de neutralitate permanenta

era considerat ca o limitare a suveranitatii statului,deoarece il lipsea de unul dintre drepturile sale

fundamentale.

6

Statul care adopta statutul special de neutralitate permanenta isi pastreaza toate drepturile

care decurg din suveranitatea sa,din prevederile dreptului international public,cum

sunt:respectarea personalitatii sale internationale de catre celelalte state si subiectul de drept

international,a integritatii sale teritoriale,dreptul de a avea forte armate si dreptul la

autoaparare,daca este atacat de un alt stat,de a incheia tratate internationale si de a participa la

orice tratat international ca si la organizatii internationale etc.

Statul cu neutralitate permanenta are si urmatoarele obligatii principale:sa nu participe la

aliante militare,politice sau economice care pregatesc actiuni agresive,sa nu permit ape teritoriul

sau stationarea de trupe straine sau crearea de baze militare ale altor state,sa nu detina,sa nu

produca si sa nu experimenteze arme nucleare,sa promoveze o politica externa de cooperare

pasnica cu toate celelalte state ale comunitatii internationale,sa pastreze neutralitatea si in timp

de conflict armat international.

In practica statelor si in dreptul international,neutralitatea permanenta s-a cristalizat

relativ tarziu,la inceputul secolului al XIX-lea,fiind precedata de neutralitatea ocazionala in timp

de razboi,fata de un anumit conflict armat.Asumarea de catre un stat,pe baza conventionala,a

obligatiei de a nu participa la nici un conflict armat a transformat neutralitatea ocazionala intr-

una permanenta (mai este folosit si termenul de perpetua),intr-un statut de drept international

consacrat prima data cu privire la Elvetia,in Declaratia din 20 martie 1815 a Congresului de la

Viena.Era vorba de o neutralitate garantata de marile puteri,recunoscuta ca atare si de celelalte

state.

In istoria dreptului international au mai avut statut de neutralitate

permanenta:Belgia(1831-1919) garantata de marile puteri(Franta,Marea Britanie,Prusia si

Austria) in 1839 si Luxemburgul (1867-1919),a carui neutralitate a fost declarata prin tratatul de

la Londra in 1867.

In prezent,in afara de Elvetia,statut de neutralitate permanenta are si Austria,statut

recunoscut in 1980 prin declaratiile marilor puteri.Mai recent,acest statut a fost adoptat pe baza

unui schimb de documente intre Malta si Italia la 15 septembrie 1980.Conform acestor

documente,Italia garanteaza statutul Maltei de stat neutru,in mod permanent.

In cursul evolutiei istorice,neutralitatea permanenta cunoaste un proces de

diferentiere,atat in timp de razboi cat si in timp de pace.Astfel,in caz de conflict armat,in temeiul

dreptului international contemporan care interzice razboiul de agresiune,statul permanent neutru

poate promova o politica favorabila victimei agresiunii si defavorabila statului agresor.In cazul

cand imprejurarile concrete nu permit determinare agresorului intr-un conflict armat,se pastreaza

obligatia unei neutralitati nediferentiate fata de statele beligerante.In timp de pace,statul 7

permanent neutru poate participa la tratate,conferinte si organizatii internationale,de promovare a

cooperarii cu toate statele fara nici o deosebire.Conceptia si practica actuala a neutralitatii

permanente exclude izolarea statului neutru de problemele pacii si securitatii internationale.

Statele care au recunoscut neutralitatea permanenta au obligatia de a respecta

suveranitatea,independenta nationala si integritatea teritoriala a statului permanent neutru,de a

intretine cu acesta relatii normale de cooperare,de a nu-l atrage in aliante militare si de a nu

instala pe teritoriul sau baze militare.

Dupa crearea ONU,Elvetia n-a devenit membra a organizatiei decat foarte tarziu(9 martie

2002),considerand,pana atunci,incompatibil statutul sau cu obligatiile prevazute de Capitolul VII

al Cartei pentru statele membre,de a participa la sanctiunile adoptate impotriva unui stat agresor.7

Austria a devenit,din 1985,membra ONU,fara nici o rezerva,considerand ca aceasta calitate a sa

nu se afla in cotradictie cu sistemul masurilor colective prevazute de Carta ONU.Prin aceasta s-a

accentuat caracterul diferentiat al neutralitatii permanente in dreptul international contemporan.

5.Cazul Elveţiei - ţară neutră ne-membră UECand se vorbeste despre neutralitate, exemplul Elvetiei este poate cel mai convingator.

Neutralitatea acestui stat are radacini foarte puternice in trecut. Ea nu a fost si nici nu este

înţeleasă de către cei mai mulţi dintre elveţieni ca fiind un sfârşit al statului sau ca fiind un

obiectiv al politicii externe şi al securităţii. Dimpotrivă, neutralitatea este luată ca fiind un drum

printre altele care asigură securitatea externă a Elveţiei.

În Dieta de Stans, Nicolas de Flue, la 13 noiembrie 1481 a dat faimosul sfat

confederaţilor : “Nu vă amestecaţi în certurile străine”. Pentru Elveţia – stat etnic eterogen -

neutralitatea este considerată ca fiind singura posibilitate de menţinere a unei uniuni naţionale şi

independente politic, în care participarea activă la disputele internaţionale ar compromite de o

manieră iremediabilă această uniune.

Altă dată simplă politică de cutumă, neutralitatea Elveţiei devine un element de drept

public european în 1814. Elveţia a reuşit graţie lui Pictet de Rochemont să se facă acceptată de

către toate puterile prin statutul de neutralitate. Acest statut a fost consacrat prin Declaraţia

Puterilor, la 20 martie 1815, la Conferinţa de Pace de la Paris, cu privire la interesele

7 Declaratia de la Geneva,din 23 iulie 1962 asupra neutralitatii Laosului,semnata de ce 12 state participante la Conferinta privind Laosul,se ia act de declaratia in acest sens a guvernului laotian,din 9 iulie 1962.

8

Confederaţiei Helvetice în termenii în care puterile semnatare făceau o “recunoaştere formală şi

autentică a neutralităţii permanente a Elveţiei “ şi îi garantau “integritatea şi inviolabilitatea

teritoriului său”. Acest statut a trebuit să fie reafirmat în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la

Versailles care considera garanţiile stipulate în favoarea Elveţiei.

Situaţia internaţională a Elveţiei poate fi definită prin următoarele trei caracteristici :

-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace, cât şi în

timp de război;

-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă faţă de orice

tratament diferenţiat din partea sau dinspre un stat terţ;

-neutralitatea Elveţiei este o neutralitate fără incidente, în principiu, asupra

comportamentului individual al resortisanţilor confederaţi.8

Aşadar, neutralitatea Elveţiei are, în primul rând, un regim juridic cu aplicare

permanentă. Având libertatea de a alege neutralitatea, Elveţia are, de asemenea, libertatea de a

renunţa la ea. Aceasta include şi obligaţia de a ocroti statutul său neutru prin folosirea forţei dacă

şi când este necesar.

Tema abţinerii impune Elveţiei o oarecare rezervă în conduita sa de politică externă. Nu

trebuie confundată, însă, cu indiferenţa şi dacă exclude simpatiile şi preferinţele nu înseamnă că

antrenează mai puţin obligaţia pentru Elveţia de a evita toate alianţele care pot fi susceptibile să-i

compromită neutralitatea.

Cei mai mulţi dintre elveţieni sunt de părere că dacă s-ar întâmpla ca în viitor să apară un

mecanism internaţional de securitate care să-şi dovedească capabilitatea oferind Elveţiei acelaşi

grad de securitate ca şi statutul de neutralitate, atunci acest stat ar putea decide să renunţe la

neutralitate şi în locul acesteia să adopte un asemenea sistem de securitate.

La începutul anilor ’90, la sfârşitul ordinii lumii bazată pe bipolaritate, Elveţia s-a

declarat voluntar, în spirit de solidaritate şi în armonie cu celelalte state neutre, pentru a susţine

sancţiunile non-militare adoptate de comunitatea internaţională a naţiunilor împotriva oricărui

stat care încalcă legea ordonate să încurajeze şi să întărească pacea.

Din 1990, Elveţia a participat regulat la sancţiunile internaţionale în măsura în care

acestea servesc la întărirea regulilor de drept şi protejează interesele elveţienilor.

Într-o vreme în care pericolele de trafic ilegal de arme şi activităţile de crimă organizată

sunt în creştere este imperios necesară cooperarea internaţională. Ca un rezultat al acestei noi

situaţii, Elveţia a sporit considerabil eforturile de cooperare internaţională în domeniile de

politică externă şi de securitate în anii ’90. Acest lucru a fost înfăptuit fără ca neutralitatea

8 Neutralitatea Elvetiei are radacini istorice adanci,ea fiind proclamata de Elvetia printr-o declaratie inca din 1546,recunoscuta prin Tratatul de la Utrecht(1713),a fost consacrata si garantata prin declaratia din 1815,totodata reafirmata in 1919 prin tratatul de la Versailles

9

Elveţiei să fi fost implicată în vreo dispută. Merită menţionată în acest context participarea

Elveţiei la Parteneriatul pentru Pace începând cu 1996 şi înrolarea unităţilor de armată elveţiene

în misiunile internaţionale de pace (în Bosnia şi Herzegovina-1996-2000 şi Kosovo-1999).

Elveţia cu siguranţă va continua să profite în viitor din plin de avantajul stării de

neutralitate, în special pentru cooperarea internaţională, în efortul de a garanta că orice nou risc

este ţinut sub control. Intrarea Elveţiei în Uniunea Europeană sau instituţionalizarea cooperării

cu organizaţiile regionale de securitate şi structuri ca OSCE şi Parteneriatul pentru Pace pot fi

uşor reconciliate cu neutralitatea permanentă cum ar fi cooperarea cu NATO fără a fi nevoie de

statutul de membru, de exemplu în contextual executării mandatelor din Consiliul de Securitate

al Naţiunilor Unite. În 1992 însă, majoritatea elveţienilor au respins prin referendum, evident,

participarea Elveţiei la Uniunea Europeană propusă de Consiliul Federal, acesta încercând “să

scoată ţara din izolare”.

Guvernul Federal al Elveţiei, referitor la politica de neutralitate, a luat în considerare

circumstanţele de schimbare a politicii de securitate externă spre sfârşitul secolului XX. Baza

politicii de neutralitate de astăzi este Raportul asupra neutralităţii din 29 noiembrie 1993 şi

Raportul de politică de securitate din 2000. Problemele curente referitoare la neutralitate şi, în

particular, observarea acestora zi de zi de către Elveţia,

sunt de asemenea relatate de un grup de lucru al Administraţiei Federale, în Raportul

“Neutralitatea elveţiană în practică – aspecte curente” din 30 august 2000.

Cât despre problemele legate de neutralitate şi relaţiile Elveţiei cu Uniunea Europeană şi

Naţiunile Unite, acestea sunt discutate în Raportul de integrare Elveţia- Uniunea Europeană din

1999 şi Raportul Naţiunilor Unite.

În baza aprecierii potrivit căreia calitatea de membru ONU şi asumarea obligaţiilor

decurgând din această calitate, nu contravine statutului declarat şi recunoscut Elveţiei de stat

permanent neutru, Adunarea Generală a ONU a admis, în anul 2002, cererea acestei ţări de a

deveni membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. De altfel, în afara faptului că Elveţia fusese

observator, ea era deja membru cu drepturi depline în unele din instituţiile specializate ale ONU.

Elveţia defineşte neutralitatea ca fiind un concept legal de a constrânge ţara neutră să se abţină de

la participarea militară în conflictele armate dintre alte state. În schimb, ţara neutră primeşte din

partea ţărilor aflate în conflict respectul pentru integritatea teritorială.

Din punctul de vedere al elveţienilor, mai degrabă este un instrument de politică

externă făcut să garanteze independenţa statului. Obiectivul acestui instrument este să

intensifice securitatea naţională. Aceasta nu împiedică Elveţia să ia măsurile necesare pentru a

se proteja singură de noi ameninţări pe scena internaţională. Prin urmare, ca instrument de

politică externă, neutralitatea este departe de a fi statică. Într-adevăr, Elveţia a fost mereu adepta 10

modificărilor asupra politicii de neutralitate, aliniindu-se exigenţelor internaţionale precum şi

intereselor proprii. Elveţia a răspuns noilor forme de ameninţări prin amplificarea cooperării sale

internaţionale în problemele de securitate

fără a lua în calcul îndoielile cu privire la neutralitatea sa, participarea la PpP şi misiunile de

pace internaţionale sau intrarea în ONU.

Elveţia îşi adaptează propria politică de neutralitate în scopul de a-şi intensifica

securitatea prin cooperare pe bazele a două principii cu privire la respectarea dreptului

internaţional şi interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Securitatea prin cooperare

acreditează ideea că inclusiv statele aflate în dilema de securitate (cum au fost SUA şi URSS)

pot coopera pentru a îmbunătăţi securitatea internaţională. Chiar Raportul de securitate din 1999

este intitulat Securitate prin Cooperare ; în acesta se afirmă că probabilitatea unui conflict

teritorial în Europa s-a diminuat semnificativ, în timp ce noile riscuri, precum proliferarea

armelor de distrugere în masă, terorismul, crima organizată şi violarea drepturilor omului au

devenit din ce în ce mai importante.

Principala ţintă a Elveţiei este să se asigure că neutralitatea sa militară este în mod clar

fondată şi implementată cu respectarea prevederilor dreptului internaţional şi a cooperării civile.

O politică de neutralitate bazată pe respectarea dreptului internaţional este considerată a fi cel

mai bun drum pentru Elveţia în evitarea implicării în conflictele internaţionale.

După sfârşitul Războiului Rece, şi după ce a devenit membră a ONU, Elveţia a aplicat

imediat rezoluţiile Consiliului de Securitate referitoare la sancţiunile economice.

În conformitate cu doctrina şi practica stabilită de Guvernul elveţian în Raportul de

politică externă din 2000, neutralitatea nu se aplică ca o chestiune de principiu în sancţiunile

impuse de Consiliul de Securitate de când, din perspectiva legalităţii neutralităţii, aceste măsuri

nu sunt considerate “acte de război” ci înseamnă să restaureze pacea, securitatea şi ordinea

internaţională. Astfel, Elveţia poate participa la sancţiunile ONU fără a încălca neutralitatea. De

asemenea, Elveţia este liberă să aplice sancţiunile non-militare decretate de UE sau orice alt grup

de state. Când a devenit membră ONU în 2002, Elveţia a recunoscut obligaţia sa sub Carta ONU

de a aplica rezoluţiile Consiliului de Securitate impunând sancţiunile. În timp ce şi-a reafirmat

într-adevăr neutralitatea cu această ocazie, declaraţia sa nu a modificat poziţia pe care o avea

menţinută anterior intrării în ONU. Poziţia Elveţiei referitoare la neutralitate nu a fost pusă în

practică în cazurile de decizie făcute de Consiliul de Securitate în conformitate cu cap. III al

Cartei de când asemenea decizii au fost făcute în numele comunităţii internaţionale în interesul

restaurării păcii şi securităţii.

Dezvoltarea relaţiilor dintre Elveţia şi UE, care a antrenat o serie de acorduri bilaterale,

nu a avut nici un efect asupra neutralităţii ţării. A doua rundă de acorduri (Bilateral Agreements) 11

a intensificat cooperarea dintre forţele de poliţie şi a sporit, de asemenea, colaborarea legală fără

a primejdui neutralitatea elveţiană.

Cât despre extinderea UE, Elveţia a intensificat eforturile făcute în prima şi a doua rundă

a acordurilor bilaterale cu UE şi cu cele 10 noi state. Din nou, aceasta nu implică schimbarea

neutralităţii elveţiene.

Aşa cum am vazut, statutul Elveţiei de ţară permanent neutră interzice implicarea în

conflictele armate dintre state sau într-o situaţie care ar putea să o conducă spre aşa ceva.

Apartenenţa la UE, care este o uniune politică şi economică, ar putea fi prin urmare compatibilă

cu neutralitatea Elveţiei atâta timp cât nu există în mod curent o alianţă militară europeană şi nici

nu există o politică de apărare europeană obligatorie pentru toţi membrii Uniunii. Există PESA şi

care este limitată la gestionarea conflictelor fără punerea în practică a apărării teritoriale a UE.

În prezent, aşadar, neutralitatea este compatibilă cu participarea la UE în care nu există

contradicţie între viitorul posibil al participării Elveţiei la UE şi faptul că Consiliul Federal al

Elveţiei foloseşte neutralitatea ca instrument în politica externă şi de securitate.

Totuşi, dacă UE va fi implicată într-un sistem de apărare colectivă care solicită tuturor

membrilor săi să participe militar, neutralitatea permanentă va împiedica Elveţia de la o astfel de

implicare. Cu toate acestea, ar fi greşit să focalizăm discuţia asupra conexiunii dintre apartenenţa

la UE şi neutralitatea Elveţiei exclusiv asupra naturii viitoarelor structuri de apărare ale UE, care

rămân ipotetice. Mai degrabă, ne-am putea concentra asupra caracteristicilor pe care Elveţia şi

UE le au în comun în legătură cu politica de securitate, în particular, faptul că amândouă părţile

vor continua să urmeze acelaşi ideal – pacea şi securitatea. Astfel, ar putea fi posibil să se

dezvolte soluţii creative cu o perspectivă de a adapta neutralitatea Elveţiei la politica de

securitate europeană. Mai mult, cineva ar putea întreba dacă neutralitatea Elveţiei –aplicată în

mod curent la ONU - ar putea fi transpusă deciziilor făcute de Consiliul European. O asemenea

ipoteză ar însemna ca Elveţia să nu aplice neutralitatea sa atunci când UE intervine în

conformitate cu Carta ONU în interesul păcii internaţionale şi securităţii. În acelaşi timp, dacă ar

fi incapabilă să vină într-un acord asupra acţiunii directe comune, Elveţia ar fi liberă să revină la

politica sa de neutralitate.

Atât măsurile de instaurare a păcii, cât şi colaborarea militară cu puteri străine sunt

posibile, în special în interiorul ONU. Pe de altă parte, o obligaţie de a asigura asistenţa militară

a altui stat în eventualitatea unui război ar putea fi constrânsă, totuşi, dacă chestiunea neutralităţii

devine doar relevantă în contextul terorismului, dacă lupta împotriva terorismului se ridică la o

operaţiune a unui stat împotriva teritoriului altui stat fără mandat , autorizaţie sau încuviinţare

din partea Consiliului de Securitate al ONU.

12

În timp ce Elveţia a aplicat sancţiuni internaţionale non-militare impuse de ONU

Iugoslaviei, ea a respins cererea NATO în războiul din Kosovo din 1999 de a autoriza tranzitul

echipamentului militar pe teritoriul său, argumentând că aceasta ar constitui o violare a

neutralităţii sale iar NATO nu a obţinut autorizarea pentru acţiunile sale de la Consiliul de

Securitate ONU. Din perspectiva legilor neutralităţii, Elveţia priveşte folosirea forţelor armate de

un stat sau un grup de state împotriva teritoriului altui stat ca fiind un act de război dacă această

acţiune este întreprinsă fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Neutralitatea nu este un

obstacol în privinţa participării la operaţiuni de pace mandatate de Consiliul de Securitate al

ONU sau de OSCE. În consecinţă, din 1999 Armata Elveţiană a participat cu o companie de 220

de trupe (Swisscoy) la operaţiunea KFOR stabilită de Consiliul de Securitate al ONU prin

Rezoluţia 1244 din 1999. Un amendament al Legii Federale a Armatei Elveţiene, acceptată de

votanţi într-un referendum din 2001, a creat o bază legală pentru trimiterea trupelor elveţiene

armate în operaţiuni de promovare a păcii. Astfel de misiuni trebuie aprobate de parlament dacă

contingentul depăşeşte 100 de persoane sau angajamentul durează mai mult de 3 săptămâni.

Armamentul înzestrat pentru aceste contingente de pace este doar de natură defensivă şi

participarea în misiuni de constrângere este interzisă de lege.

Am putea nota, de asemenea, că participarea Elveţiei la PpP nu implică participarea la

NATO, nici obligaţia de a asigura asistenţă, aşadar este compatibilă cu neutralitatea. Totuşi, dacă

vreodată în viitor PpP devine o alianţă-liant, Elveţia îşi rezervă dreptul să limiteze participarea sa

pentru a-şi păstra neutralitatea. Astfel, cu excepţia participării la NATO, neutralitatea este

compatibilă cu aproape toate formele de cooperare militară internaţională.9

6.Problema neutralitatii Republicii Moldova in

contextul asigurarii securitatii sale.

În evoluţia sa, Republica Moldova se confruntă cu mai multe probleme. În afară

de dificultăţile economice, una dintre principalele probleme este cea a asigurării securităţii

statului. Din păcate, statul moldovenesc a ratat posibilităţile folosite de Republicile Baltice

(Lituania, Letonia şi Estonia) imediat după colapsul Uniunii Sovietice. Balticii şi-au încheiat

tranziţia de la regimul sovietic totalitar de ocupaţie la sistemul democratic şi economia bazată pe

piaţa liberă. Garanţiile viitorului lor liber şi prosper sunt statutul de membere ale UE şi ale

NATO. Moldova încă nu are o perspectivă clară a aderării sale la UE. Guvernul de la

9 Neutralitatea permanenta a Elvetiei a fost reafirmata in art.435 al Tratatului de la Versailles si in art.375 al Tratatului de la Saint-Germain,din 1919.

13

Chişinău nu a exprimat voinţa ţării de aderare la NATO, singura organizaţie capabilă să apere

republicile fost sovietice şi statele fost socialiste (din “blocul socialist” din Europa de Est) de

ameninţarea Federaţiei Ruse.

Principiul adoptat în art. 11 al Constituţiei (“Republica Moldova, stat neutru”) stipulează

că “Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă”. Deşi în paragraful al doilea al

articolului este specificat că “Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor

state pe teritoriul său”, din timpul ocupaţiei sovietice a Moldovei (1944-1991) până în prezent în

partea estică a ţării mai este dislocată armata rusească de ocupaţie. Practic, ocupaţia

sovietică/rusească nu a încetat în partea estică a ţării nici astăzi, cu toate că a fost proclamată

independenţa Republicii Moldova, Rusia a recunoscut-o, dar şi-a retras armata numai din partea

vestică a teritoriului moldovenesc (sub ocupaţie au mai rămas 11% din suprafaţa Moldovei).

După 20 de ani de existenţă a conflictului nesoluţionat ruso-moldovenesc de pe malurile râului

Nistru, pare tot mai evident că adoptarea, în Constituţia din 1994, a principiului neutralităţii,

pentru a contribui, prin aceasta, la rezolvarea conflictului din regiunea nistreană, nu a fost

îndreptăţită. Ea nu a fost de ajutor în procesul căutării unei soluţii. Dimpotrivă, deoarece

Federaţia Rusă niciodată nu a respectat Constituţia Moldovei, ea nu şi-a retras trupele, ba

dimpotrivă, şi-a consolidat prezenţa militară în Basarabia/Cisnistria (oraşul Bender, satele Gâsca,

Proteagailovca, Mereneşti, Chiţcani, Cremenciug şi Zahorna) şi în partea transnistreană a

Republicii Moldova (cu excepţia satelor Molovata Nouă, Cocieri, Coşniţa, Pohrebea, Pîrîta,

Doroţcaia ş.a., aflate sub jurisdicţia Guvernului de la Chişinău). De fapt, nu numai Federaţia

Rusă, dar nici celelalte state nu recunosc neutralitatea Republicii Moldova, nu există garanţii

internaţionale ale acestui statut (aşa cum există în cazul Austriei). Declararea în 1994, de către

Republica Moldova a “neutralităţii permanente” poate fi comparată cu situaţia unui pui de ren

prins în gheare de un lup, în tundra siberiană, după o cursă de alergare care l-a epuizat, şi care,

înainte de a fi devorat, se gândeşte că nu are cu nimeni nimic, că este “neutru”. Din păcare, şi

partidele parlamentare moldoveneşti de astăzi consideră necesară menţinerea neutralităţii.

Republica Moldova din perspectivă geopolitică

Asigurarea securităţii RM trebuie făcută în condiţiile luării în considerare a factorilor

geopolitici care îşi exercită influenţa în regiunea sud-est-europeană şi care au o influenţă directă

14

asupra statului moldovenesc. Specificul ţării noastre ţine de poziţia sa geografică: “Republica

Moldova ocupă o poziţie deosebită în sistemul sud-est-european de securitate în formare, fiind

situată, practic, la periferia lui. Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova întotdeauna a

fost o punte între Est şi Vest (...). (...) de la proclamarea independenţei ţării, Republica Moldova

s-a confruntat cu dilema Est – Vest”[9]. În actualul context geopolitic, aflându-se la intersecţia

unor macro-ansambluri geopolitice – UE şi CSI (mai nou, de la 1 ianuarie 2012, Uniunea

Euroasiatică), „Republica Moldova este permanent în faţa puterilor ce se luptă pentru a domina

acest spaţiu”[10]. Datorită faptului că „Republica Moldova de află între două puteri”, are nevoie

de crearea unui sistem de relaţii cu vecinii direcţi (România/UE şi Ucraina), cu Federaţia Rusă şi

SUA, „pentru a nu se scufunda într-un dezastru geopolitic”: „menţinerea subdezvoltării

economiei” sau „pierderea unor teritorii în favoarea altor state”[11].

De altfel, în art. 2.5 al Concepţiei securităţii, “Cooperarea la nivel bilateral în domeniul

securităţii”, sunt menţionaţi principalii parteneri ai Moldovei: “Totodată, în ceea ce priveşte

cooperarea pe plan bilateral, accentul fiind pus pe cooperarea cu ţările membre ale Uniunii

Europene, cu Federaţia Rusă, SUA şi cu vecinii Republicii Moldova, această cooperare se va

construi ţinîndu-se cont de interesele Republicii Moldova”. Deşi promovează

„multivectorialitatea”, „Chişinăul trebuie să se orienteze în plan extern spre un singur centru de

putere. Din partea acestuia trebuie să obţină garantarea şi susţinerea intereselor naţionale vitale.

Dar trebuie conştientizat faptul că statutul geopolitic de «zonă gri» şi de frontieră geopolitică

dezavantajează, într-o oarecare măsură, Republica Moldova”[12]. Cred totuşi, că republicile

baltice se aflau, la fel ca şi RM, la periferie, în imediata apropiere de Federaţia Rusă, dar

orientându-se hotărât spre centrul de putere euroatlantic, au reuşi să-şi rezolve problema

securităţii naţionale şi problema dezvoltării economice, care asigură bunăstarea populaţiei. Cu

regret, Moldova a ratat şansele de la începutul anilor ’90. Dar nici în prezent Chişinăul nu şi-a

limpezit intenţiile: „Realitatea ne demonstrează că Republica Moldova continuă să rămână în

expectativă, nefiind aptă să-şi determine clar opţiunea orientării geopolitice. Pe de o parte, este

puternic ancorată în tradiţiile ei istorice, în legăturile cu Estul, în special cu Federaţia Rusă,

conflictul din stânga Nistrului şi speranţa soluţionării acestuia cu ajutorul Federaţiei Ruse

cramponând-o şi mai mult (...). În afară de aceasta, relaţiile economice ale Republicii Moldova

cu Estul sunt mai clare (...). Pe de altă parte, sub presiunea realităţilor politice, economice,

geografice globale, a unor factori decizionali interni şi externi, încercăm să ne lansăm într-un

proces dificil (...) – apropierea de Europa (...). În al treilea rând, atât Estul, cât şi Vestul, sunt

dezorientate în ceea ce priveşte perspectiva reală a devenirii şi consolidării statului

moldovenesc”[13]. În această stare de incertitudine cu privire la orientarea sa geopolitică, cu 15

regret, autorităţile moldovene nu înţeleg că Rusia este parte a conflictului din zona nisteană şi că

ea nu-l poate soluţiona deoarece rezolvarea acestuia înseamnă pierderea controlului pe care îl

exercită Rusia în estul Moldovei şi, indirect, pierderea controlului asupra întregii Moldove.

În toată perioada postsovietică Guvernul de la Chişinău s-a remarcat prin nehotărâre şi

lipsă de voinţă. Chiar principiile „multivectorialităţii” şi  „neutralităţii” par să fie „un rezultat al

indeciziei conducerii Republicii Moldova, dar şi a Occidentului, referitor la sistemul de

securitate în care acest stat putea fi încadrat”[14]. Cred totuşi că a imputa Occidentului faptul că

Republica Moldova, în persoana guvernanţilor săi, nu a dorit să se înscrie în sistemul

euroatlantic de securitate (aşa cum şi-au propus şi au reuşit republicile baltice), înseamnă a te

hazarda. În ultimul timp „arhitectura” sistemului securităţii europene capătă contururi din ce în

ce mai clare şi Republica Moldova trebuie să evite izolarea şi rămânerea sa ca zonă-tampon,

supusă permenent riscului de a deveni linie a frontului, în afara spaţiului apărarea căruia şi-au

asumat-o cei doi poli de putere – NATO şi membrii Tratatului de securitate comună din cadrul

CSI – într-un eventual conflict. Iată de ce, este timpul ca Republica Moldova să-şi identifice

locul şi rolul în contextul geopolitic regional şi, respectiv, pan-european. „Potenţialul geopolitic

al Republicii Moldova nu este sub nicio formă însemnat în raport cu cel al celor doi poli de

atracţie, fapt ce reiese din indicatorii economici, demografici, dar şi spaţiali”[15]. Desigur, statul

moldovenesc este un element al unor scheme geostrategice ale celor doi poli. Acest fapt conferă

o anumită valoare geoplitică Republicii Moldova în arhitectura geopolitică actuală. Directorul

adjunct al programului pentru Rusia şi Eurasia al organizaţiei neguvernamentale

americane Carnegie Endowment for International Peace, fostul ambasador al Statelor Unite în

Republica Moldova, Asif Chaudhry, a declarat în cadrul unei conferinţe pe 5 octombrie 2011, la

Washington, că “Republica Moldova are o importanţă geopolitică enormă, fiind o democraţie

tânără care tinde spre Comunitatea Europeană, dar şi deoarece ţara încă se află la intersecţia

traficului ilegal şi contrabandei”[16]. Desigur, nu acestea sunt caracteristicile care dau o

importanţă geopolitică unui stat, iar diplomatul american probabil a vrut să flateze cetăţenii

moldoveni referindu-se la importanţa geopolitică a Moldovei.

O apreciere a importanţei geopolitice a RM a fost dată şi de experţii de la

Agenţiaamericană privată de analiză „Stratfor” („a global intelligence company”): „Republica

Moldova, o ţară mică însă importantă din punct de vedere strategic (subl. A.L.), se confruntă

cu blocaje la mai multe niveluri. Viitorul Republicii Moldova şi modul în care aceste probleme

vor fi soluționate va depinde de acțiunile forţelor externe în această regiune”[17], este concluzia

uneia dintre analizele agenţiei. „Fosta republică sovietică a devenit un câmp de luptă strategică 16

între Occident şi Federația Rusă. Ţara este divizată în mai multe domenii, Parlamentul nu

reușește să soluţioneze disputa teritorială cu regiunea transnistreană, iar Chişinăul nu poate

decide dacă ar trebui să se orienteze spre Europa sau Rusia. (...) Această stare de lucruri

înseamnă că forţele externe vor juca un rol important în regiune, fapt ce va afecta viitorul

Republicii Moldova”, constată experții. “Situația politică în care s-a pomenit Republica Moldova

ilustrează modul în care ţara este sfâşiată între Occident şi Rusia (...). Una dintre principalele

probleme este Transnistria (...). Progrese cu privire la rezolvarea problemei teritoriale păreau

posibile în ultimele luni, după ce Germania a calificat Transnistria – o problemă cheie de

securitate în discuțiile cu Rusia. Cu toate acestea, este puţin probabil că Rusia îşi va retrage

forţele din Transnistria, deoarece este în interesul Moscovei să-și mențină prezenţa militară în

regiune, din cauzaamplasării strategice a Republicii Moldova (subl. A.L.). Rusia vrea să

blocheze procesele de integrare a Moldovei în structurile occidentale. Uniunea Europeană este,

de asemenea, interesată de Republica Moldova, deşi se simte incertă de a acţiona mai ferm”.

Experţii concluzionează: “Deoarece Republica Moldova este prea mică şi divizată pe plan intern

ca să aleagă de sine stătător o cale, viitorul său va fi determinat de puterile din afara ţării”.

În actuala conjunctură geopolitică Moldova este nevoită să întreţină relaţii bune cu ambii

poli de putere. Menţinerea relaţiilor cu Federaţia Rusă şi CSI este dictată de componenta

economică, deoarece spaţiul CSI reprezintă o piaţă de desfacere şi un furnizor de resurse

energetice. Cooperarea cu Estul a fost determinată întrucâtva şi de inerţie, pentru că Republica

Moldova a păstrat multe din relaţiile economice care s-au stabilit în perioada ocupaţiei sovietice.

Embargourile impuse de Federaţia Rusă produselor vinicole moldoveneşti, după nesemnarea în

2003 de către preşedintele V. Voronin a Memorandumului Kozak, au determinat autorităţile

de la Chişinău să caute şi alte pieţe decât cele tradiţionale din CSI. În acelaşi timp, orientarea,

mai ales începând cu anul 2003, a cursului de politică externă spre structurile europene a făcat ca

legăturile economice să fie în permanentă creştere: în 2010, 55% din producția din Republica

Moldova a fost exportată în statele Uniunii Europene. Acest indicator cu siguranţă va creşte după

ce Guvernul de la Chişinău va semna Acordul de Liber Schimb cu Uniunea Europeană. În

principiu, o situaţie în care RM ar fi membru al UE, păstrându-şi concomitent pieţele de

desfacere în arealul CSI – piaţe spre care tind inclusiv actualele state membre ale UE – ar fi cea

mai bună pentru statul moldovean.

În contextul geopolitic regional, datorită poziţiei sale, Republica Moldova are o situaţie

dificilă. Ea „se află într-o zonă de maximă intensitate geopolitică”[18], creată de trei actori

geopolitici, importanţi şi în politica mondială: NATO şi UE pe de o parte, Federaţia Rusă pe de 17

altă parte. De aceea RM este obligată să acţioneze în vederea excluderii riscurilor geopolitice.

Aceasta se poate face prin menţinerea unor relaţii bune cu toţi actorii acestui câmp geopolitic

(implicit cu vecinii direcţi: România şi Ucraina). Eşecul demersului Georgiei şi Ucrainei privind

deschiderea unei perspective a aderării la [sau o unei mai mari apropieri de] NATO la summitul

dela Bucureşti, din aprilie 2008, arată că succesul unor relaţii bune ale statelor postsovietice –

inclusiv ale RM – cu UE şi NATO depinde de relaţiile bune dintre aceste state cu FR, dar şi

dintre UE/NATO cu FR. Moldova trebuie să purceadă la o rezolvare credibilă a problemei

securităţii. Nu există o alternativă în acest sens, decât cooperarea cu NATO prin intermediul

Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului pentru Pace (IPAP) şi cooperarea cu UE prin

Planul de Acţiuni RM – UE şi celelalte documente semnate. Colaboratea cu aceste organizaţii

este imperioasă deoarece numai NATO poate furniza aşa-numita „hard security”, iar UE – ajutor

economic şi financiar substanţial.

Securitatea RM este influenţată şi de alte organizaţii internaţionale cu vocaţie în materie

de securitate. Deşi participă în mecanismul de soluţionare a conflictului nistrean printr-o misiune

în RM, OSCE are un impact redus asupra sistemului de securitate al ţării şi asupra reglementării

conflictului, în mare parte datorită prezenţei şi poziţiei Feredaţiei Ruse în respectiva organizaţie.

O altă organizaţie, GUAM, care este o iniţiativă venită şi susţinută din exterior, este „o alianţă

strategică cu probleme comune şi percepţii de pericol comun”[19]. Fiind sprijinită de SUA,

această organizaţie dispune deocamdată mai mult de o perspectivă decât de un rol semnificativ în

rezolvarea conflictelor regionale şi în asigurarea securităţii.

Problema securităţii Republicii Moldova poate fi rezolvată prin ieşirea sa din sfera de

influenţă a Rusiei. Acest lucru este anevoios deoarece, pe de o parte, instabilitatea politică

internă reduce credibilitatea demersului de integrare europeană a Moldovei şi prestigiul său ca

stat, iar pe de altă parte puterile occidentale sunt foarte prudente, ceea ce reține integrarea în UE

a unei țări sărace şi cu un conflict teritorial nesoluţionat, cum este Republica Moldova. În ceea ce

priveşteorientarea geopolitică a RM, locul tânărului stat este în cadrul familiei europene (UE).

Factorul extern va fi unul determinant pentru evoluţiile din această zonă. „Totuşi, Republica

Moldova trebuie să-şi fructifice poziţia sa geopolitică şi, printr-o politică externă deosebit de

bine articulată, să-şi asigure securitatea şi dezvoltarea economică, folosind interesele geopolitice

în regiunea Eupopei de Sud-Est ale UE, SUA [implicit NATO], Rusiei şi, de ce nu, ale Chinei

(ca investitor internaţional notoriu la etapa actuală). Moldova trebuie să-şi găsească vocaţia şi să

devenă un jucător geopolitic inconturnabil în viitorul apropiat. Desigur, statutul unei ţări este

determinat de potenţialul său economic. Dar cred că o politică externă inteligentă, capabilă să 18

armonizeze interesele geopolitice ale actorilor internaţionali importanţi, poate să aducă

rezultatele dezirabile în ceea ce priveşte asigurarea securităţii şi dezvoltării economice”[20].      

Colaborarea RM cu NATO

În art. 2.3. al Concepţiei securităţii RM, “Cooperarea cu Organizaţia Tratatului Nord-

Atlantic (NATO)”, se arată: “Ţinînd cont de faptul că ţara noastră nu are ca scop aderarea la

Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, relaţiile Republicii Moldova cu NATO vor avea un

caracter de relaţii pragmatice, pornind de la principiul constituţional de neutralitate permanentă a

Republicii Moldova”. În ciuda statutului său constituţional de netralitate “pemanentă”, Republica

Moldova are o colaborare cu NATO. „Republica Moldova este stat neutru şi nu urmăreşte, în

relaţiile cu Alianţa, obiectivul de aderare. Totodată, statutul constituţional de neutralitate nu

constituie un obstacol în calea consolidării securităţii naţionale prin aprofundarea cooperării ţării

cu NATO”[21]. Ea a început încă în 1994, după ce la 10 ianuarie 1994, la summit-ul NATO

de la Bruxelles, printr-o decizie a şefilor de atat şi de guvern ai Alianţei, a fost lansată iniţiativa

de aderare la Parteneriatul pentru Pace (PpP sau PfP) a ţărilor memebre ale Consiliului de

Cooperare Nord-Atlantică (CCNA) şi CSCE. Republica Moldova a semnat Documentul cadru la

16 martie 1994, fiind a 12-a ţară semnatară şi a 2-a din CSI (după Ucraina), urmată de alte 21

state care au semnat documentul din cele 33 state participante. Documentul cadru conţinea

prevedri specifice atât de ordin tehnic, logistic, precum instituirea misiunilor permanente pe

lângă Cartierul general din Bruxelles, CCP [Celula de Coordonare a Parteneriatului, notă, A.L.]

din Mons, cât şi politic strategic, precum realizarea schimbului de informaţii, dezvoltarea PART

(Procesul de Planificare şi Analiză), etc. dar şi un element novator: „angajamentul NATO de a

avea consultări cu orice ţară participantă la PfP, în cazul în care aceasta «îşi va simţi ameninţată

direct integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea»”[22]. Totuşi,

„angajamentul NATO, la acea dată încă destul de modest, de a purta consultări în cazul unor

atentate directe la integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea unui

partener”[23] nu are efecte practice privind o implicare a Alianţei în vederea opririi unei

agresiuni asupra statelor partenere. Adică, un stat partener al NATO nu poate conta pe sprijinul

efectiv al Alianţei în cazul unei agresiuni.

În perioada 16-17 iunie 2011, la Chişinău, s-a desfăşurat Reuniunea Consiliului

Parteneriatului Euro-Atlantic în formatul Sesiunii Grupului Consultativ pentru Politica Atlantică

(EAPC/APAG). Formatul Reuniunilor EAPC/APAG reuneşte reprezentanţi ai statelor, care în

19

trecut făceau parte din URSS, statelor occidentale neutre, statelor din Balcanii de vest, ne-

membre ale NATO împreună cu reprezentanţii ţărilor membre ale Alianţei Nord-Atlantice pentru

discuţii pe probleme comune de securitate. Reuniunile APAG sunt efectuate anual, fiind găzduite

atât de statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi de ţările partenere. În trecut, reuniunile

APAG au avut loc în Albania, Armenia, Bosnia şi Herzegovina, Croaţia, Ucraina, etc.

Evenimentul, la care au participat circa 60 delegaţi din partea Secretariatului Internaţional (SI) al

Alianţei, misiunilor ţărilor membre şi partenere pe lângă NATO, şi statelor membre ale EAPC, s-

a desfăşurat pentru prima data la Chişinău şi a fost condusă de Amb. Dirk Brengelmann,

Asistentul Secretarului General NATO pentru afaceri politice şi politica de securitate. Reuniunea

APAG 2011 din Chişinău a avut trei sesiuni de lucru cu următoarele teme pentru

dezbateri: Procesele de reforme democratice în vecinătatea estică a NATO şi rolul

parteneriatelor; Securitatea zonei extinse a Mării Negre; Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic

(EAPC) şi noua politică de parteneriat. Pe 17 iunie 2011 Ambasadorul Dirk Brengelmann,

Asistentul Secretarului General NATO, a desfăşurat un seminar cu genericul „Noul Concept

Strategic al NATO şi perspective pentru ţările partenere”, la o instituţie de învăţământ superior

din Chişinău. La eveniment au particpat peste 100 de reprezentanţi ai autorităţilor de stat,

societăţii civile, reprezentanţi ai mediului academic şi ai corpului diplomatic acreditat în

Moldova[24]. La întrebarea mea “Care va fi reacţia NATO în cazul în care Federaţia Rusă va

efectua o agresiune din zona sa de ocupaţie din estul RM, şi va ocupa întreg teritoriul ţării”,

diplomatul german a răspuns că “Un asemenea fapt ar stârni discuţii în mediul internaţional”.

Desigur, întrucât RM nu este membru al NATO, Moldova nu se poate aştepta la aplicarea, cu

referire la ea, a art. 5 din statutul organizaţiei (Toţi pentru unul şi unul pentru toţi: în cazul

agresiuni asupra unui stat membru, toate celelalte îi sar în ajutor). Iată de ce „angajamentul

NATO de a purta consultări în cazul unor atentate directe laintegritatea teritorială, independenţa

politică sau securitatea unui partener” se reduce la „consultări” care nu au o valoare practică

pentru statul partener supus unui „atentat”. Prin noţiunea „atentat” înţelegem şi o agresiune

externă. De altfel, nici UE nu îşi poate asuma un rol mai hotărât în cazul unor conflicte în

vecinătatea sa, chiar dacă şi-a propus acest obiectiv: “un obiectiv major în cadrul PEV îl

constituie contribuţia la reglementarea conflictelor îngheţate, ce coincide cu obiectivele PESA

(elaborată începând cu deciziile de la Köln şi Helsinki), precum şi cele prevăzute în Strategia

europeană de securitate din 2003. Cu toate acestea, considerăm că PEV (...) conţine minimum de

posibilităţi de a o face (...)”[25].

După semnarea de către RM a Documentului cadru privind PfP, Ministerul Apărării a

delegat un ofiţer de legătură la Celula de Coordonare a Parteneriatului (CCP), cu sediul la 20

Mons(Belgia) , în vederea realizării şi coordonării acestor activităţi. A fost apoi instituită o

Misiune a Republicii Moldova pe lângă NATO (în baza personalului ambasadei de la Bruxelles).

Cu începere din 1997, RM este parte şi la PARP (Procesul de Planificare şi Analiză), prevăzut de

Documentul cadru PfP, asumându-şi obiectivele de parteneriat. Din 1997, NATO şi-a extins

colaborarea cu RM şi în domeniul ştiinţific. Per ansamblu, au fost implementate mai multe

proiecte cu sprijinul financiar al Alianţei: distrugerea a 11.872 mine antipersonal şi a 250 metri

cubi de melanj, reambalarea şi depozitarea centralizată a 1700 tone de pesticide, monitorizarea şi

evaluarea poluării cu metale grele în râul Prut, resurse acvatice transfrontaliere ş.a.. Cu părere de

rău însă, RM nu cooperează cu NATO în rezolvarea problemei securităţii sale. Iar aceasta poate

fi rezolvată exclusiv prin aderarea Moldovei la Alianţă.     

Argument istoric

Exemplul României în perioada 1939-1940, când adoptase neutralitatea, este relevant.”La

6 septembrie 1939 ea [România] s-a declarat stat neutru, făcând tot posibilul pentru a-şi asigura

secutitatea frontierelor de vest şi de est”[30]. Despre adevărata semnificaţie a neutralităţii

României se scria în peesa din Uniunea Sovietică. În unul din numerele sale din aprilie 1940

“Izvestia a publicat articolul Neutralitatea statelor mici unde se confirma că «neutralitatea

absolută este o fantezie», iar politica unora din ţările mici nu putea fi calificată decât ca una de

«sinucidere»”[31]. Cu toate acestea, se pare că, spre deosebire de Republica Moldova în prezent,

atunci România nu avea altă alternativă. Primul ministru de atunci, Gheorghe Tătărescu scria:

“În acelaşi timp, politica Statului român a fost politica de neutralitate proclamată de Consiliul de

Coroană din 6 septembrie 1939, ca singura care putea corespunde intereselor României. Cu

prilejul dezbaterilor din acest Consiliu, în care s-au exprimat de oameni încărunţiţi în slujba

intereselor obşteşti şansele războiului, precum şi toate ipotezele şi toate eventualităţile, nu s-a

găsit nici un glas care să ceară o altă soluţie. Comandamentele politicii noastre de independenţă

au dictat fiecăruia dintre membrii Consiliului hotărârea neutralităţii”[32]. În zilele de 28 iunie – 3

iulie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în ciuda

statutului de neutralitate a statului român. (Mai târziu, România a pierdut nordul Transilvaniei şi

Cadrilaterul). Exemplul invocat arată că Rusia nu respectă nici un statut de neutralitate adoptat

unilateral, fără garanţii internaţionale – ale statelor puternice ale lumii. Luând în considerare

situaţia politică instabilă actuală din Rusia, unde există condiţii pentru reinstalarea unui regim

autoritar sau totalitar, deoarece nu există o cultură şi o tradiţie a democraţiei, Republica Moldova

se află într-un permanent pericol care provine din Est.   

21

Argument economic

În calea sa spre aderarea la UE şi integrarea europeană, se pare că Republica Moldova

ignoră faptul că nici o ţară fostă comunistă (fie din „blocul socialist”, fie fostă republică

sovietică) nu a fost admisă în UE fără să se fi integrat inițial în NATO . Apartenenţa la NATO a

fost pentru ele o precondiţie pentru a putea accede în UE. Statutul de membru al NATO a

însemnat asigurarea securităţii ţărilor respective şi a fost semnul stabilităţii în acele ţări, respectiv

a contribuit la sporirea volumului investiţiilor în statele respective. Guvernanții de la Chişinău,

atât comuniştii (2001-2009) cât şi cei din Alianţa pentru Integrare Europeană (2009-prezent),

încearcă să dea de înţeles opiniei publică că statul moldovenesc se poate integra în UE fără

obligativitatea integrării în NATO, rămânând un stat neutru. Practica arată totuşi că s-au integrat

statele care au devenit mai întâi membre ale NATO.

Chiar dacă aderarea la NATO presupune costuri considerabile, roadele acestei decizii,

pentru statele care au luat-o, au fost întotdeauna pozitive: statele respective şi-au realizat

interesul naţional – şi-au asigurat securitatea statală şi au obţinut condiţii propice pentru

realizarea dezvoltării economice şi obţinerea prosperităţii. Astfel, creşterea cheltuielilor la

capitolul „Apărare” în bugetul de stat, în cazul fiecărei ţări, s-au justificat. Prezenţa RM într-un

club al unor state dezvoltate, cum sunt statele membre ale NATO, va contribui în mod firesc la

dezvoltarea economică a Moldovei, prin favorizarea investiţiilor străine, inclusiv din acele state,

deoarece o primă condiţiie a investitorilor este existenţa unui mediu stabil şi securizat în statul în

care intenţionează să investească.

Precedente pentru Republica Moldova?

Un caz interesant vizează Malta: „la 26 aprilie 1995 Malta a aderat la PfP, primul

ministru al acestei ţări semnând Documentul cadru în vizită la Cartierul General dar, un an şi

22

ceva mai târziu, odată cu venirea laburiştilor la putere, s-a retras din Parteneriat, stopând şi

procesul de aderare la UE, din motive de «respect faţă de statutul de neutralitate a ţării»”[33].

După cum se ştie, mai târziu Malta a renunţat la acea înţelegere „fundamentalistă” a statutului de

neutralitate şi de la 1 mai 2004 a devenit membru al Uniunii Europene. Deşi statutul de

neutralitate este prezent în Constituţia Maltei (Art. 1 (3) ), adoptată în 1964 (amendată în 1974,

1987), ţara dispune de o armată de 1 609 militari, cu un buget de 42 milioane dolari. În

paragraful 3 (a) al Capitolului I se menţionează că „nici o bază militară străină nu este permisă

pe teritoriul Maltei”. Totuşi în paragraful 3 (b) se spune că „nu se permite utilizarea de facilităţi

militare în Malta de către forţe străine, cu excepţia cererii Guvernului Maltei şi numai în

următoarele cazuri: (i) în exercitarea dreptului inerent al legitimei apărări în cazul unei violări

armate a ariei asupra căreia Republica Malta are suveranitate, sau urmărind măsuri sau acţiuni

decise de Consiliul de Securitate; sau (ii) oricând există o ameninţare la adresa securităţii,

independenţei, neutralităţii, unităţii sau integrităţii teritoriale a Republicii Malta”. Sunt câteva

diferenţe între Malta şi Moldova: 1. neutralitatea Maltei este un reală, respectată: nici un alt stat

nu deţine baze limitare pe teritoriul maltez; 2. în caz de ameninţare la adresa integrităţii sale

teritoriale, Malta îşi asumă să apeleze la state sau organizaţii capabile să o apere, în acest scop

ele vor avea dreptul, conform Constituţiei, să folosească teritoriul maltez; 3. nici un stat nu

ameninţă securitatea Maltei.

Un alt exemplu utilizat uneori în spaţiul informaţional moldovenesc este cel al Elveţiei.

Şi în cazul acestei ţări, neutralitatea este una reală, cu o veche tradiţie istorică. Spre deosebire de

Moldova, nici o ţară nu deţine baze militare pe teritoriul elveţian şi nu ameninţă Elveţia. Spre

deosebire de RM şi chiar de Malta, Elveţia nu se află la periferia Europei ci în centrul ei, deci nu

este expusă unor pericole din spaţiul extraeuropean sau din afara UE.

Aceeaşi remarcă este valabilă şi în cazul Austriei, care nu este expusă vreunei ameninţări

şi care dispune de graniţe comune numai cu state membre ale UE, structură din care, de

altfel,  face şi ea parte. În art. 9a [Apărare, Serviciu Militar] al Constituţiei Austriei se

menţionează: „(1) Austria subscrie la apărarea naţională universală. Sarcina sa este să păstreze

independenţa largă a teritoriilor federale, ca şi inviolabilitatea şi unitatea lor, în special în ceea ce

priveşte susţinerea şi apărarea neutralităţii permanente”. În Constituţie nu este precizat sensul

noţiunii de „neutralitate permanentă”, dar cunoaştem că Austria şi-a căpătat independenţa

deplină, după al doilea război mondial, la 15 mai 1955, după discuţii care au durat mai mulţi ani

(influenţate de Războiul Rece), care s-au concluzionat cu Tratatul Austriac de Stat cu cele patru

puteri ocupante (SUA, Regatul Unit, Franţa şi URSS). La 26 octombrie 1955, după ce toate 23

trupele de ocupaţie au plecat, Austria şi-a declarat „neutralitatea permanentă” printr-un act al

parlamentului, care rămâne valabil până în prezent, dar peste care s-a suprapus implicit

amendamentul constituţional privind Austria ca membru al Uniunii Europene, din 1995. Se

consideră că cele patru puteri ocupante au garantat, în tratatul cu Austrua, secutitatea sa.

Exemplul Austriei este util pentru Republica Moldova: ea îşi poate declara „neutralitatea

permanentă” numai după ce toate trupele străine de ocupaţie vor părăsi teritoriul său şi după ce

puterea ocupantă se va angaja să respecte independenţa şi integritatea teritorială a ţării.  

Concluzii

Din păcate, în prezent Republica Moldova este total lipsită de apărare în faţa Federaţiei

Ruse, care păstrează sub ocupaţia sa 11 % din teritoriul moldovenesc. Federaţia Rusă oricând

poate întreprinde o agresiune asupra restului teritoriului Republicii Moldova, din zona sa de

ocupaţie din estul ţării. Numai renunţarea la principiul neutralităţii şi intensificarea eforturilor

privind o mai strânsă interacţiune cu NATO poate contribui la asigurarea securităţii Republicii

Moldova, la rezolvarea conflictului din regiunea nistreană prin determinarea Federaţiei Ruse să

retrocedeze zona nistreană de ocupaţie, cu asigurarea drepturilor etnicilor ruşi sau rusofoni de

acolo (25% din populaţie; moldovenii şi ucrainenii constituie câte 1/3 din numărul locuitorilor).

Ideea unei relaţii mai strânse între Republica Moldova şi NATO poate fi utilă inclusiv ca un

argument în procesul de negocieri cu Rusia: dacă Moscova nu recunoaşte “neutralitatea

permanentă” a RM şi nu îşi retrage trupele şi armamentul din estul ţării, Moldova este

îndreptăţită să apeleze la alte state şi organizaţii militare în vederea stabilirii unui echilibru de

forţe în regiunea Europei de Sud-Est, ceea ce poate contribui la asigurarea securităţii Republicii

Moldova. Autorităţile moldoveneşti trebuie să realizeze şi să recunoască faptul că statutul

constituţional privind “neutralitatea permanentă“ în prezent este o ficţiune şi că este timpul să se

facă tot ce este posibil pentru asigurarea reală a securităţii ţării. Apropierea

Republicii Moldova de NATO şi, în perspectivă, obţinerea statutului de membru în această

organizaţie, este singurul mijloc care poate rezolva problema securităţii ţării, respectiv poate

contribui la consolidarea securităţii în Europa de Sud-Est.10  

10 PROBLEMA NEUTRALITĂŢII REPUBLICII MOLDOVA ÎN CONTEXTUL ASIGURĂRII SECURITĂŢII SALE, Aurelian Lavric

24

25