Embed Size (px)
DESCRIPTION
Politica in perioada interbelica
Citation preview
2
CAPITOLUL 1. Originile şi istoria Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului
Naţional Liberal
1.Originile Partidului National Liberal
Partidul National Liberal , partid politic parlamentar major din Romania, s-a format in 24
mai 1875 si a aparut ca formatiune politica in 1864. Era condus de Dumitru si Ion, C. Bratianu,
C.A Rosetti si fratii Golescu ce promovau un liberalism radical. Se poate considera ca faurirea
unui istoric al Partidului National Liberal reprezinta de fapt istoria dezvoltarii politice de la
aparitia acestui partid pana la sfarsitul perioadei interbelice. Ideologia pe care se bazeaza este
una liberalista, doctrina ce proclama principiul libertatii politice si economice a indivizilor,
opunandu-se colectivismului, socialismului, in general tuturor ideilor politice care pun interesele
societatii , statului, natiunii inaintea individului. Dupa Frierdrich Hayek, liberalismul este singura
garanta a unui comportament politic coerent, in care individul este prins in angrenaj,
functioneaza in sistem, dar ofera si societatii. Toqueville face o afirmatie din nou pertinenta,
sustinand ca liberalismul in lumea politica este precum atmosfera in lumea fizica. Istoricii sunt
de acord ca liberalismul European isi are originile in Magna Charta, intocmita in Anglia veacului
al XIII lea. Dupa cum stim, doctrina liberala se creeaza mai ales gratie lui J.S Mill si A. Smith.
Miscarea liberala romana se contureaza mai substantial sub puternica inraurire a lui Napoleon
III.
2. Inceputurile liberalismului in Romania
Inceputurile, in sens strict ale liberalismului in Romania au fost in ianuarie-martie 1875.
Programul partidului prevedea : lupta pentru recastigarea autonomiei Transilvaniei : dreptul de
folosire a limbii romane in administratie si justitie in tinuturile locuite de romani, numirea , in
aceste tinuturi ,de functionari romani sau buni cunoscatori ai limbii romane, revizuirea legii
nationalitatilor, ajutor material pentru scolile si institutiile culturale romanesti, revizuirea legii
electorale in sensul largirii dreptului de vot.Liberalii au reprezentant cel mai important partid
politic al perioadei inerbelice, a condus neintrerupt din 1914 pana in 1919, pierzand alegerile
organizate de ei pe baza votului universal. Dupa o scurta perioada de organizare si de extindere
2
in teritorii, liberalii s-au intors la putere, carmuind intre 1922-1928 si 1933-1937. Partidul
Liberal se afla in culmea puterii in 1926.
3. Partidul National
Dupa Unirea Transilvaniei cu Romania , Partidul National Roman - care a inceput sa se
intituleze Partidul National - , a adoptat ca program propriu Declaratia de la Alba Iulia din 1
decembrie 1918. Conferinta din 9 august 1919 a ales in functia de presedinte al Partidului
National pe Iuliu Maniu - in locul lui Gheorghe Pop de Basesti . Marea Unire din 1918 a ridicat
pe o treapta superioara comunitatea statornica de-a lungul veacurilor in toate provinciile
romanesti, a realizat cadrul national si economico-social pentru dezvoltarea mai rapida a fortelor
de productie, a insemnat inmanuncherea energiilor si capacitatilor creatoare ale intregului popor,
Unirea pe scara nationala a miscarilor muncitoresti revolutionare, a tuturor fortelor inaintate ale
societatii. Mai mult de atat, a marcat o data memorabila in istoria poporului roman, consemnand
incheierea unei etape, bineinteles inceperea alteia. `` Realizarea acestui deziderat istoric vital a
fost rodul luptei maselor largi populare, a muncitorimii, taranimii, intelectualitatii, a cercurilor
inaintate ale burgheziei, opera intregului popor, a intregii natiuni``.In urma Unirii, potentialul
economic al tarii a crescut, iar , pe plan social a crescut rolul burgheziei, viata politica devenind
una mult mai complexa. Au aparut noi partide, s-a intarit rolul Partidului National Liberal,
Partidul Nationalist Democrat largindu-si influenta.De asemenea, au aparut partidele
nationalitatilor conlocuitoare- partidul German (1919) si Partidul Maghiar ( 1922) , dar si
Partidul Comunist Roman( mai 1921) .Dintre partidele care si-au desfasurat activitatea in
Romania dupa Marea Unire un rol important a revenit Partidului Taranesc si Partidului National,
care mai apoi vor fuziona, constituindu-se Partidul National-Taranesc. In Romania primul partid
taranesc, numit Partida Taraneasca , a fost intemeiat in 1895 de invatatorul C. Dobrescu -Arges.
Desi Partida Taraneasca avea un program moderat, cercurile guvernamentale (liberale si
conservatoare) au facut totul pentru a impiedica activitatea acestui partid si a discredita pe
intemeietorul ei. In 1899, Partida Taraneasca a fost nevoita sa paraseasca scena politica. O alta
incercare semnificativa a avut loc in 1906, cand Vasile M. Kogalniceanu (fiul marelui om de
stat , Mihail Kogalniceanu) si Al. Valescu au pus bazele unui nou Partid Taranesc. Izbucnirea
marii rascoale taranesti din 1907 a oferit guvernului pretextul pentru a aresta pe cei doi
conducatori si a interzice activitatea partidului. Dupa 1907 s-au inregistrat , in diferite localitati
2
din tara, repetate incercari de creare a unei organizatii politice taranesti. Dintre acestea , a retinut
in mod special atentia initiativa invatatorului Ion Mihalache din Topoloveni (Arges), care in
toamna anului 1913 a propus intemeierea unei Ligi taranesti in vederea luptei pentru infaptuirea
reformei agrare si a celei electorale.
La sfarsitul primului Razboi Mondial , pe fondul ascutirii contradictiile sociale si politice , au
aparut "partide" sau "grupari" taranesti , fara un program clar si fara o legatura intre ele. Bazele
Partidului Taranesc au fost puse in Bucuresti in ziua de 5/18 decembrie 1918 de un grup de
invatatori , preoti si tarani instariti in frunte cu Ion Mihalache. Procesul verbal de constituirea
partidului consemna ca acesta era " un partid nou , cu structura sociala taraneasca - taranimea
organizata politiceste." Partidul isi propunea sa actioneze pentru impartirea tuturor mosiilor la
tarani, infiintarea de izlazuri si paduri comunale, introducerea impozitului progresiv pe venit,
legiferarea autonomiei comunale,inlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii fata de stat,
raspandirea stiintei de carte la sate s.a. Infaptuirea acestor puncte programatice ar fi dat o
lovitura zdrobitoare mosierimii - clasa cea mai reactionara a societatii romanesti , ar fi dus la
adancirea democratiei burgheze, iar Romania ar fi facut noi pasi pe drumul progresului social. In
realizarea acestor deziderate era interesata intreaga taranime - care a aderat in mare numar la
Partidul Taranesc - precum si o parte a burgheziei orasenesti mici si mijlocii.
Conferinta de pace de la Paris (1919 - 1920) a ratificat actul de vointa al poporului roman ,
exprimat in adunarile plebiscitare din 1918 la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia.
In legatura directa cu faurirea statului national unitar, precum si sub impulsul legilor istorice
obiective, dupa 1918 au avut loc importante mutatii in viata economica, sociala si politica a
Romaniei . In urma Unirii potentialul economic al tarii a crescut , s-au creat conditii favorabile
puterii in valoare a bogatiilor solului si subsolului, a crescut rolul industriei in ansamblul
economiei nationale. Pe plan social , se constata diminuarea pozitiilor mosierimii , cresterea
rolului burgheziei - indeosebi a celei industriale si bancare - , activizarea maselor de tarani ,
sporirea numerica si calitativa a proletariatului - clasa chemata de istorie sa lichideze oranduirea
bazata pe exploataree si asuprire si sa edifice o noua societate , socialista , pe pamantul
Romaniei.
2
4. Originile Partidului Taranesc
Bazele Partidului Taranesc au fost puse in Bucuresti in ziua de 5/18 decembrie 1918 de
un grup de invatatori , preoti si tarani instariti in frunte cu Ion Mihalache. Procesul verbal de
constituirea partidului consemna ca acesta era "un partid nou , cu structura sociala taraneasca -
taranimea organizata politiceste." Partidul isi propunea sa actioneze pentru impartirea tuturor
mosiilor la tarani, infiintarea de izlazuri si paduri comunale, introducerea impozitului progresiv
pe venit, legiferarea autonomiei comunale,inlocuirea jandarmeriei, autonomia bisericii fata de
stat, raspandirea stiintei de carte la sate s.a Infaptuirea acestor puncte programatice ar fi dat o
lovitura zdrobitoare mosierimii - clasa cea mai reactionara a societatii romanesti , ar fi dus la
adancirea democratiei burgheze, iar Romania ar fi facut noi pasi pe drumul progresului social. In
realizarea acestor deziderate era interesata intreaga taranime - care a aderat in mare numar la
Partidul Taranesc - precum si o parte a burgheziei orasenesti mici si mijlocii.
5. Relatiile dintre Partidul National si Partidul Taranesc in perioada noiembrie
1919 – aprilie 1926
Pentru alegerile parlamentare din noiembrie a 1919 Partidul Taranesc a depus liste de
candidati numai in vechiul regat, iar Partidul National doar in Transilvania. In urma alegerilor,
cel mai mare numar de mandate a obtinut Partidul National din Transilvania -169, umrat de
Partidul National Liberal -103, Partidul Taranesc din Basarabia – 72 si Partidul Taranesc din
vechiul regat – 61.Dupa tratative intense, la 25 nov. s-a incheiat un acord de colaborare intre
Partidul National, Partidul Taranesc, Partidul National-Democrat, Partidul Democrat al Unirii
din Bucovina si Partidul Taranesc din Basarabia pentru constituirea unui bloc parlamentar. La 1
decembrie 1919 s-a format guvernul blocului parlamentar prezidat de Alexandru Vaida-Voievod
in care majoritatea posturilor erau detinute de membrii Partidului National.Pentru alegerile in
martie 1922 Partidul National si Partidul Taranesc au semnat un cartel electoral privitor la
circumscriptiile din Transilvania, potrivit caruia in judetele in care Partidul Taranesc avea
influenta mai mare ambele partide vor sustine un candidat taranist; in judetele in care Partidul
Taranesc nu avea organizatii sau popularitatea sa era slaba, vor fi sustinuti candidatii Partidului
National. Alegerile s-au incheiat cu victoria Partidului National-Liberal, urmat de Partidul
Taranesc si de Partidul National.Bazandu-se pe o confortabila majoritate parlamentara, guvernul
liberal a asigurat votarea constitutiei in martie 1923.Cu toate declaratiile categorice facute,
2
nationalii si taranistii nu numai ca o vor accepta, dar vor si guverna pe baza ei.Profitand de
dezbinarea partidelr din opozitie, PNL, si-a continuat metodic activitatea de guvernare. Dupa o
suita de legi de unificare – privind invatamantul, justitia, biserica – guvernul a trecut la adoptarea
legislatiei economice, menita sa concretizeze doctrina “prin noi insine”.Dupa opinia taranistilor
si nationalilor, doctrina liberala era inaplicabila, intrucat in Romania nu existau nici suficiente
cadre, nici capitalul necesar pentru a asigura refacerea si dezvoltarea economica a tarii.In aceste
conditii trebuiau primite capitalurile straine “in conditiuni de egalitate cu capitalul romanesc”.La
10 februarie 1924 , Partidul Taranesc a adresat partidelor din opozitie o scrisoare prin care
propunea crearea unui “front unic” pe baza urmatoarei platforme.Peste trei zile Partidul National
a anuntat ca primeste propunerea Partidului Taranesc. Celelalte partide au refuzat initiativa
taranistilor. La mijlocul lunii mai 1924 au inceput tratative in vederea fuziunii partidului
National cu Partidul Taranesc. Fuziunea a ajuns aproape de final insa nu a avut loc. Eforturile
pentru crearea unui partid puternic capabil sa infrunte guvernul liberal au dus la ratificarea
fuziunii Partidului National cu Partidul National al Poporului in data de 8 martie 1925. Noul
partid a adoptat titulatura, programul si statutul Partidului National si era condus pana la
convocarea Congresului general de doi presedinti: Iuliu Maniu si Nicolae Iorga.
CAPITOLUL 2. Sistemul de partide din România anilor 1918 – 1939
2.1. Schimbări pe scena politică de după Primul Război Mondial
După Primul Război Mondial scena politică din România a cunoscut importante
modificări, bineînţeles date, în principal de unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Patria Mamă şi formarea statului naţional unitar; de mutaţiile survenite în mentalul colectiv;
reformele înfăptuite, în primul rând cea electorală; evoluţia economiei naţionale şi a structurilor
socio-profesionale; influenţa unor factori externi şi ambiţia unor oameni politici extremi de
importanţi de a accede spre vârful ierarhiei politico-administrative a ţării.1
După Marea Unire şi-au continuat activitatea partidele înfiinţate înainte de Primul Război
Mondial, alături de care s-au impus altele noi provenite din provinciile unite din 1918, sau
întemeiate în contextul efervescenţei politice de la sfârşitul primei conflagraţii mondiale şi din
1 Scurtu Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, Ed. Didactica şi pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 42
2
anii următori. După realizarea marelui ideal al Unirii, toţi oamenii politici, toate clasele şi
categoriile sociale s-au arătat preocupaţi de evoluţia statului român.”În anii 1918-1927 s-a
înregistrat o luptă hotărâtă a partidelor politice pentru a influenţa activitatea Coroanei, în care
Partidul Naţional Liberal prin I.I.C. Brătianu a fost principalul câştigător.”2
În majoritatea întreprinderilor industriale şi a băncilor aflate în posesia liberalilor regele
avea importante pachete de acţiuni, astfel încât între burghezia liberală şi suveran s-a creat o
identitate de interese care asigura baza materială a strânsei lor colaborări pe plan politic. Se
adăuga faptul că Regele Ferdinand era un temperament slab, influenţabil având o încredere
absolută în I.I.C. Brătianu. „El însuşi declara: Prefer să cad cu Brătianu dacă ar fi să se
întâmple, dar este singurul în care am încredere.”3 La sfârşitul anului 1918, Coroana a trecut prin
momente dificile ca urmare a itensificării luptei revoluţionare a clasei muncitoare pentru drepturi
şi libertăţi democratice, inclusiv pentru un regim republican.
În viaţa politică a României au survenit schimbări importante. Destrămarea celor două
partide conservatoare şi lipsa de unitate a noilor partide politice au permis Partidului Naţional
Liberal să domine cu autoritate viaţa politică în primul deceniu interbelic. În această perioadă s-a
conturat un nou sistem partidist caracterizat prin: dispariţia partidelor conservatoare; înfiinţarea
de noi partide şi impunerea lor în viaţa politică (mai ales a Ligii Poporului şi a Partidului
Ţărănesc); integrarea în cadrul statului român a partidelor din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania; întemeierea şi activitatea Partidului Naţional Tărănesc (cea mai influentă
organizaţie politică din acea perioada, alături de Partidul Naţional Liberal); apariţia şi activitatea
partidelor aparţinând minorităţilor naţionale; înfiinţarea unor organizaţii extremiste de stânga şi
de dreapta.
2.2. Situaţia partidelor pe scena politică interbelică
Partidul Naţional Liberal reprezenta interesele burgheziei industriale şi bancare a cărei
putere economică s-a întărit considerabil după sfârşitul Primului Război Mondial. Acest partid
stăpânea, de fapt, Banca Naţională a României şi alte instituţii financiare având puternice poziţii
în majoritatea marilor intreprinderi industriale. Preşedinele partidului era Ion I.C. Brătianu iar
dintre fruntaşi se distingeau Vintilă Brătianu, Alexandru Constantinescu, Gheorghe Mârzescu,
dr. Constantin Angelescu, Ion G. Duca, Ioan Th. Florescu. Partidul Naţional Liberal avea ca
2 Idem, Contribuţii privind viaţa politică din România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.165 3 Ibidem, p.167
2
organ de presă „Viitorul”. Liderii partidului au avut capacitatea de a se adapta noilor împrejurări,
revizuindu-şi în bună parte ideologia şi programul trecând la reorganizarea partidului în
comformitate cu cerinţele izvorâte din acordarea votului universal.”La 27 noiembrie 1921
Partidul Naţional Liberal a difuzat un nou program în care se cerea adoptarea unei noi
Constituţii, unificarea legislativa şi administrativă, refacerea şi dezvoltarea economică a ţării,
stabilizarea financiară, limitarea penetraţiei capitalului străin în economia României şi aplicarea
doctrinei prin noi înşine, înlăturarea abuzurilor comise cu prilejul aplicării reformei agrare,
dreptul ţăranilor de a folosi pădurile pentru lemne de foc şi construcţii uşoare, impozit progresiv
pe venit, îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, dezvoltarea învăţământului, lichidarea
analfabetismului, egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate.”4
Partidul Naţional Liberal a depus eforturi stăruitoare pentru a-şi extinde organizaţia la
scara întregii ţări. Astfel, în ianuarie 1923, a făcut o fuziune cu Paridul Ţărănesc Basarabean
condus de Ion Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Uniunii din Bucovina prezidat de Ion Nistor.
După ce Ion I.C.Brătianu a încetat din viaţă, în lipsa unui conducător cu abilităţi politice
deosebite, partidul a ieşit de la guvernare.
Partidul Conservator a fost măcinat de o puternică criză chiar de la începutul secolului al
XX-lea mai ales din cauza accelerării procesului de modernizare şi dezvoltare capitalistă a ţării.
Preşedintele partidului era Alexandru Marghiloman iar printre lideri se numărau: Grigore
Cantacuzino, Nicolae D. Ghica-Comăneşti, Ion Mitilineu, gen. Constantin Hârjeu, Constantin C.
Arion, Andrei Corteanu şi Constantin Rădulescu-Motru. Organul central de presă era ziarul
„Steagul”. La 14 decembrie 1918 Partidul Conservator şi-a schimbat numele în Partidul
Conservator-Progresist anunţând un nou program în speranţa menţinerii în prim planul clasei
politice româneşti. Noul program publicat de Marghiloman sub tutela partidului în ziarul Steagul
din 18 decembrie 1918 preconiza limitarea exproprierii la cele 2 milioane hectare prevăzuteîn
Constituţie, împărţirea pământului expropriabil în loturi mici de aproximativ 5 hectare şi mijlocii
de 25-100 ha în scopul creerii unei ţărănimi „cuprinsă şi rezistentă”.5 Alte preconizări publicate
se refereau la indivizibilitatea loturilor mai mici de 5 ha, introducerea votului plural, pentru
cetăţenii ce aveau cel puţin 2 copii şi transformarea Senatului în „moderator în caz de conflicte
între Cameră şi puterea executivă.”
4 Idem , Istoria României în anii 1918-1940, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 465 Ibidem, p. 43
2
În alegerile parlamentare din 1922 Partidul Conservator-Progresist nu a obţinut nici
măcar un mandat fiind practic scos din viaţa politică, reforma agrară distrugându-i baza
economico-socială. Formal partidul a existat până la moartea lui Alexandru Marghiloman în
1925.
Partidul Conservator-Democrat a fost întemeiat în anul 1908 fuzionând cu gruparea lui
Nicolae Filipescu, luându-şi numele de Partidul Conservator-Naţionalist. Printre liderii partidului
se numărau: Mihai Cantacuzino, C. Canatacuzino-Paşcanu, Gheorghe Gh. Mironescu, Dimitrie
Greceanu, Constanjtin Xeni şi Grigore Filpescu. Organul principal de presă era ziarul
„Românimea”. Partidul reprezenta interesele burgheziei şi intelectualităţii. În 1919 şi-a luat
numele de Partidul Democrat adoptând un nou program printre care figurau: aplicarea votului
universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit etc. La 17 decembrie 1921
Take Ionescu a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri dar nu s-a menţinut decât o lună
când a primit vot de blam din partea parlamentului astfel se punea capăt ultimului guvern
conservator din istoria României. După moartea lui Take Ionescu Partidul Democrat a intrat într-
un proces de descompunere, în noiembrie 1922 partidul fuzionând cu Partidul Naţional.
Partidul Naţionalist-Democrat a fost constituit în aprilie 1910 de Nicolae Iorga şi
Alexandru C. Cuza. Acest partid reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri
democratice precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Printre altele, în
programul partidului erau înscrise următoarele obiective: exproprierea moşiilor mai mari de 100
de hectare, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor, descentralizarea administrativă, imporzit
progresiv pe venit etc. În anii 20 ai secolului XX partidul era măcinat de gravele dispute dintre
Nicolae Iorga şi Alexandru C. Cuza. Iorga urmărea să menţină partidul pe o linie democratică-
naţionalistă iar Cuza căuta să-l angreneze pe panta antisemitismului. Astfel, în aprilie 1920,
Partidul Naţionalist-Democrat s-a divizat. Gruparea lui Cuza şi-a luat numele de Partidul
Naţionalist Democrat Creştin în timp ce Partidul Naţionalist-Democrat al lui Iorga a fuzionat în
1924 cu gruparea lui Constantin Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului; noua organizaţie
numindu-se Partidul Naţionalist al Poporului fiind prezidată de Nicolae Iorga şi având la bază
programul naţionalist-democrat. O nouă schimbare pe scena politică a avut loc în martie 1925,
când Partidul Naţionalist al Poporului a fuzionat cu Partidul Naţional, Iorga devenind
copreşedinte iar programul fiind cel al Partidului Naţional.
2
Divergenţele cu Iuliu Maniu cu privire la conducerea partidului l-a făcut pe Iorga să
reînfiinţeze vechea sa organizaţie cu numele de Partidul Naţional, însă aceast partid a rămas o
organizaţie politică minoră, în alegerile parlamentare din iunie 1927 obţinând abia 1,02% din
totalul voturilor.
Partidul Poporului a luat fiinţă la sfârşitul Primului Râzboi Mondial, numindu-se iniţial
Liga Poporului. Partidul îşi propunea să acţioneze pentru intrarea în viaţa constituţională,
stabilirea răspunderilor pentru abuzurile şi greşelile comise în conducerea ţării, înfăptuirea
reformei agrare şi a celei electorale. În conducerea organizaţiei se aflau conservatori (Constantin
Argetoianu, Constantin Caroflid, Matei Cantacuzino), generali (Gheorghe Văleanu, Gheorghe
Cantacuzino-Grăniceru) precum şi unii intelectuali (Petre P. Negulescu şi Grigore Trancu-Iaşi).
Organul de presă era „Îndreptarea”. Liga Poporului îşi propunea înscrierea în Constituţie a
dreptului statului de a expropria moşiile mai mari de 500 de hectare şi a oricărei parcele mai mici
de 3,5 hectare, impozit progresiv pe venit, creearea unui minister al muncii care să se ocupe cu
rezolvarea problemelor muncitoreşti etc.
Partidul Ţărănesc a luat fiinţă la 8 decembrie 1918, din iniţiativa unui grup de învăţători,
preoţi şi ţărani, în frunte cu Ion Mihalache. Partidul îşi propunea să acţioneze pentru împărţirea
tuturor moşiilor la ţărani, înfiinţarea de izlazuri şi păduri comunale, introducerea impozitului
progresiv pe venit etc. La Partidul Ţărănesc a mai aderat o grupare a marii burghezii ostilă
liberalilor. Partidul a dobândit rapid o mare popularitate. În noiembrie 1921 s-a adoptat proiectul
de program al partidului elaborat de Constantin Stere, principalul teoritician al partidului, care
cuprindea o sinteză a doctrinei ţărăniste.
Obţinând 40 de mandate la alegerile parlamentare din martie 1922, Partidul Ţărănesc se
situa pe al doilea loc pe ţară, fiind principalul partid de opoziţie faţă de Partidul Liberal. În
martie 1926, după 2 ani de refuzuri de a se uni cu Partidul Naţional, se realizează fuziunea,
astfel luând fiinţă Partidul Naţional-Ţărănesc. Programul cuprindea: „garantarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, responsabilitatea ministerială, reforma administrativă pe baza
descentralizării şi a autonomiei locale, scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici,
dezvoltarea învăţământului, îndeosebi a celui agricol, organizarea producţiei agricole,
dezvolatrea cooperaţiei, acordarea de credite pentru ţărani etc.”6 Preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc era Iuliu Maniu, iar vice-preşedinţi erau: Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu, Alexandru
6 Ibidem, p. 57
2
Vaida-Voevod, Pavel Brătăşanu, funcţia de secretar-general fiind ocupată de Virgil Madgearu.
Organul central de presă era ziarul „Dreptatea”.
În noiembrie 1918 Partidul Social-Democrat din România şi-a luat numele de Partidul
Socialist, adoptând programul intitulat „Declaraţie de principii”. Din comitetul executiv al
partidului făceau parte Ilie Moscovici, Alecu Constantinescu, Gheorghe Cristescu, Ion C. Frimu,
Teodor Iordănescu şi alţii. Organul central de presă era „Socialismul”. În momentul unirii, alături
de Partidul Socialist din veciul regat îşi desfăşurau activitatea Partidul Social-Democrat din
Transilvania şi Banat, Partidul Social-Democrat din Bucovina, diferite organizaţii social-
democratice, socialiste şi comuniste în Basarabia. După 1 decembrie 1918 s-a pornit pe calea
unificării politice şi organizatorice a mişcării socialiste. În programul electoral adoptat în mai
1919 se cerea votul universal pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de religie, neam şi sex de la 18
ani în sus, suprimarea senatului, deplină egalitate a femeii cu barbatul, amnistie politica şi
militară, libertatea presei, dreptul de întâlnire şi de organizare, despărţirea bisericii de stat,
fizarea salariilor, orelor şi condiţiilor de muncă, să se facă de comisii compuse din delegaţi ai
sindicatelor. Din iniţiativa militanţilor care s-au retras din Partidul Socialist s-a constituit în iunie
1921 Federaţia Partidelor Socialiste din România, care la 9 mai 1927, după Congresul general al
Federaţiei, a de venit Partidul Social-Democrat, din conducerea căruia făceau parte Ilie
Moscovici, Constantin-Titel Petrescu, Ion Flueraş.
Extrema stânga era reprezentată de Partidul Comunist care s-a creat prin aşezrea
Partidului Socialist pe baze comuniste ca urmare a hotărârii a Congresului acestuia. Congresul a
hotărât pe data de 11 mai 1921 transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din
România şi afilierea la Internaţionala a Treia. În 23 iulie 1924 s-a decis dizolvarea partidului şi a
altor organizaţii aflate sub influenţa sa. În toamna anului 1925 s-a înfiinţat Blocul Muncitoresc
Ţărănesc , organizaţie legală aflată sub conducerea Partidului Comunist.
Ca o replică la extremismul de stânga a apărut extremismul de dreapta. În 1919-1920 s-au
înfiinţat mai multe organizaţii care se declarau fasciste dar nu au reuşit să dobândească o
influenţă politică semnificativă. Extremismul de dreapta a fost germinat de Liga Apărării
Naţional Creştine înfiinţată de A.C. Cuza la 4 martie 1923. Organul de presă era „Apărarea
Naţională” iar printre fruntaşi se numărau A.C.Cuza, Ion Zelea Codreanu şi Corneliu Zelea
Codreanu. Din cauza conflictului dintre Cuza şi principalul său discipol Corneliu Zelea
Codreanu, acesta din urmă a înfiinţat la 24 iunie 1927 organizaţia Legiunea Arhanghelului
2
Mihail. Membrii acestei organizaţii îşi ziceau legionari, se îmbrăcau în verde, purtau uniforme şi
umblau înarmaţi.
După Marea Unire minorităţile naţionale s-au bucurat de drepturi egale cu românii, fapt
confirmat de legile ţării, în primul rând de Constituţie.
În decembrie 1922 s-a constituit Partidul Maghiarilor din România care cerea autonomia
teritorială. Politica promovată de conducerea partidului a creat nenumărate nemulţumiri şi
frământări care au culminat cu importante sciziuni.
În noiembrie 1919 s-a constituit Partidul German şi Partidul Şvăbesc, care erau expresia
politică a Uniunii Germanilor din Români. Aceste partide aveau presă proprie, lucrări în limba
germană cu conţinut literar şi politic, promovând interesele grupării pe care o promovau.
Uniunea evreilor pământeni ce a fost constituită în 1909 şi a continuat activitatea şi după
război, luându-şi în 1923 numele de Uniunea Evreilor din România şi având ca organ de presă
„Curierul izraelit”.
CAPITOLUL 3. Activitatea guvernamentală şi parlamentară a Partidului
Naţional Ţărănesc
3.1. Campania opoziţionistă dintre anii 1926-1928
Partidul Naţional Ţărănesc, imediat după constituirea sa , a dat publicităţii un manifest
(1926) prin care îşi arăta dorinţa de a pune capăt guvernării şi dominaţiei Partidului Naţional
Liberal, voind să aşeze statul român „pe temeliile unei ordine de drept”.7 În parlament, prin presă
sau în cadrul întâlnirilor organizate, naţional ţărăniştii acuzau guvernul că facea jocul liberalilor,
urmărind o politică de îmbogăţire a membrilor Partidului Poporului şi neglijând interesele
fundamentale ale ţării. Ţărăniştii sprijineau, îndeosebi, politica externă promovată de guvernul
Averescu, printre care actele menite să apere integritatea teritoriala a României în eventualitatea
unei agresiuni.
Participarea Partidului Naţional Ţărănesc la guvernul prezidat de Barbu Ştirbey constituit
în iunie 1927 alături de liberali, a pus într-o lumină proasta pe ţărănişti, însă Iuliu Maniu
acceptase acest compromis pentru a da ţării liniştea internă absolut necesară vremurilor grele ce
7 Idem, Din viaţa politică a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.79
2
erau în acea perioadă. În timpul guvernării cele două partide au iscat o importantă polemincă,
Maniu declarând că Partidul Naţional Ţărănesc era îndreptăţit oricând să pretindă conducerea
ţării, Brătianu însă afirmând că de căte ori Partidul Naţional Liberal a cerut guvernul l-a obţinut.
Campania electorală declanşată de cele două partide a devenit extrem de dură, calomniile
reciproce fiind abundente, fapt ce făcea imposibilă colaborarea partidelor în guvern.
Alegerile s-au soldat cu victoria Partidului Naţional Liberal care au obţinut 61,69% din
voturi, în timp ce ţărăniştii au obţinut doar 22,02%, fiind al doilea mare partid de guvernământ.
În toamna anului 1927, Partidul Naţional Ţărănesc a hotărât să înceapă o vastă campanie
de răsturnare a guvernului liberal apelând la sprijinul maselor populare. Mişcarea opoziţionistă a
ţărăniştilor a atras simpatia unui număr impresionant de oameni, în ziua de 6 mai 1928 la Alba
Iulia cu ocazia Congresului general al Partidului Naţional Ţărănesc adunându-se peste 100.000
de cetăţeni atraşi de propaganda intensă.8 Adunarea a trasat drumul naţional-ţărăniştilor către
putere, care a fost preluată în noiembrie 1928. Imensa popularitate de care dadeau dovadă
ţărăniştii în timpul alegerilor parlamentare din decembrie 1928, a culminat cu caştigarea
alegerilor, cu un număr impresionant de voturi (77,76%- cel mai mare procent obţinut de un
partid politic românesc la alegeri).
3.2. Ţărăniştii în anii recesiunii
În baza mandatului primit de la Regenţă la 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a trecut la
alcătuirea noului guvern care a depus jurământul la 10 noiembrie. În rândurile marii burghezii şi
ale moşierimii existau o reală teamă ca naţional ţărănştii nu vor putea menţine ordinea socială
existentă. Pe de altă parte, în rândul unei largi categorii sociale îşi făcuse loc ideea că venirea
ţărăniştilor la putere marca o nouă eră în istoria României.
Activitatea ţăraniştilor la guvernare, a fost puternica influenţată de marea criza
economică din 1929-1933. În acele circumstanţe soluţiile promulgate de către ţărănişti în anii de
opoziţie au fost în mare parte imposibil de pus în practică. Partidul nu a fost capabil să-şi
schimbe programul ca să poată ţină pasul cu noua situaţie. A încercat să limiteze dificultăţile
crizei dar în acelaşi timp au înrăutăţit situaţia muncitorilor, fapt care a contribuit la o creştere a
contradicţiilor sociale ducând până la un val real de proteste.9 Guvernul a promovat o politică
economică a „porţilor deschise”, fapt ce a dus la o penetrare masivă de capital străin în economia
8 Ibidem, p.929 Ibidem, p.121
2
României cu serioase consecinţe asupra dezvoltării ţării, pentru independenţa şi suveranitatea ei.
Următoarele înţelegeri pentru mari împrumuturi străine de real interes aduceau ca şi consecinţe:
garantarea de concesii privind bunurile de stat, facilităţile create pentru capitalul străin, o
importantă parte a venitului naţional a muncitorilor români şi a bogaţiei ţării fiind transferate
peste hotare.
În sfera socială guvernul a eşuat in luarea măsurilor promise de Partidul Naţional-
Ţărănesc asupra burgheziei influente, care a continuat să-şi consolideze poziţia în viaţa
economică a ţării. Prin legile adoptate – legea din august 1929 asupra liberei circulaţii a
pământului obţinut prin reforma agrară- Partidul Naţional- Ţărănesc a sprijinit burghezia rurală
care putea să obţină părţi considerabile de pămâmt de la ţăranii săraci, un fapt ce a contribuit la
adâncirea procesului de polarizare socială la sate. Pentru a asigura munca cetăţenilor şi pentru a
micşora abuzurile comise de angajatori, au fost adoptate câteva legi şi măsuri în strânsă legătură
cu contractele colective de muncă, pentru a proteja muncitorii interni împotriva competiţiei
muncii provenite din exteriorul României. Pe de altă parte, guvernul a adoptat măsuri stricte
împotriva mişcărilor revoluţionare şi nu a ezitat să ajunga la folosirea forţei pentru a neutraliza
revolta minerilor din Valea Jiului din august 1929.
În privinţa politicii interne mai trebuie menţionată noua lege administrativă din august
1929 care a produs descentralizarea şi autonomia locală. O largă amnistie politică a fost
promulgată în mai 1929 şi sub regulamentul de funcţionare a inchisorilor din iulie 1929 a fost
acordat un regim preferenţial prizonierilor politici.
La început Iuliu Maniu a încercat să-şi subordoneze Regenţa ( a fost înfiinţată în iulie
1927 după moartea lui Ferdinand exercitând tutela asupra regelui minor Mihai), dar mai târziu s-
a străduit să-l aducă pe regele Carol înapoi în ţară ( a fost înlăturat de la succesiune în ianuarie
1926). Prim-ministrul, Iuliu Maniu, a încercat să-l determine pe Carol să abdice prin Constituţia
din 1923 bazată pe principiul conform căruia „regele domneşte dar nu conduce” dar a promis să-l
susţină în procesul de recuperare a tronului. Dar Carol a reuşit să evite această situaţie şi în iune
1930 s-a întors pe neaşteptate în ţară şi s-a prezentat în faţa guvernului. Pe 8 iunie Parlamentul-
dominat de Partidul Naţional-Ţărănesc- l-a declarat pe Carol rege.
De la bun început noul suveran a arătat determinarea de a stabili o dictatură şi a format o
camarilă prin care a încercat să discrediteze şi să dezbine partidele politice şi instituţiile
democratice. În acele circumstanţe şi în faţa unor probleme serioase generate de criza
2
economică, guvernul ţărănist şi-a dat demisia în aprilie 1931, astfel luând fiinţă un cabinet de
uniune naţională prezidat de Iorga Nicolae.
Partidul Naţional-Ţărănesc a adoptat o atitudine critică la adresa guvernului de „uniune
naţională” (care era de fapt un paravan pentru Carol al II-lea şi camarila sa) şi cerea să fie
menţinut spiritul Constituţiei din 1923. Acest guvern de „uniune naţională” a demonstrat
incapacitatea de a rezolva numeroasele probleme cu care se confrunta ţara iar Carol al II-lea a
fost obligat să apeleze la ţărănişti.10
3.3. Partidul Naţional Ţărănesc în perioada iunie 1932-februarie 1938
A doua guvernare naţional-ţărănistă a început în iunie 1932 în condiţii mult mai grele
decât prima. Guvernul naţional-ţărănist a înţeles că politica „porţilor deschise” ruina ţara şi a
adoptat măsuri menite să protejeze economia naţională, să controleze schimburile externe şi a a
încercat să contracteze noi împrumuturi.11 Mari speranţe erau puse pentru recuperarea ţării în
înţelegerea cu Liga Naţiunilor, înţelegere de consultare în cooperare tehnică, ce a fost iniţiată în
ianuarie 1933 şi s-a dovedit a fi un pact prin care finanţatorii străini au încercat să obţină
controlul economic asupra României. Sub imensa presiune a opiniei publice, guvernul nu a
ratificat înţelegerea în timpul prevăzut, astfel planul de la Geneva nu a putut fi implementat. Mai
mult decât atât, guvernul a optat pentru o confruntare cu capitalaliştii străini şi astfel plata
împrumutului străin a fost unilateral subspendată în august 1933.
Au fost adoptate legi pentru a elimna împrumuturile ţăranilor, lege, care practic a stipulat
doar o amânare a plăţii împrumuturilor ţăranilor, fapt ce a dus la o tensiune în cadrul guvernului
în privinţa problemei agrare. Guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod(ianuarie-
noiembrie,1933), a stopat prin forţă armată revolta muncitorilor de la căile ferate, de la atelierele
Griviţa din Bucureşti în februarie 1933 fapt care a condus la un val de indignare atât în ţară cât
şi peste hotare.
Şeful guvernului a arătat o mare toleranţă pentru Garda de Fier, organizaţie extremistă de
tip fascist, care a fost înfiinţată în 8 aprile 1930, aşa cum o arăta şi pentru mişcările
revoluţionare; această atitudine nefiind împărtăşită de către membrii partidului ţărănesc şi de
către majoritatea miniştrilor.
10 Idem, Istoria României în anii 1918-1940, Ed.Didactică şi Pedagogica, Bucureşti, 1996, p 12411 Ibidem, p.126
2
În guvern, ţărăniştii au adoptat o politică externă de pace, securitate şi cooperare, a
menţinerii integrităţii teritoriale a României. De altfel guvernul ţărănesc a semnat Protocolul de
la Moscova în februarie 1929 care stipula eliminarea războiului ca metodă de rezolvare a
diferendelor înternaţionale, cotribuirea la consolidarea Micii Antante, reînoirea tratatului de
prietenie cu Polonia (ianuarie 1931), participarea la conferinţa Balcanilor care a condus către
constituirea Antantei Balcanilor, în 1934.
În timpul crizei economice Partidul Naţional-Ţărănesc, ca toate partidele burgheze, a fost
martorul multor tulburări interne, rezultatul cărora fiind scindarea partidului, cea mai importantă
rupere având loc in aprilie 1930, prin plecarea grupului condus de Constantin Stere, care mai
târziu şi-a luat numele de Partidul Democrat Ţărănesc. În noiembrie 1932 grupul condus de
Iunian Grigore a plecat din partid si a fondat Partidul Radical Ţărănesc. Contradicţii serioase au
avut loc intre Iuliu Maniu, care era impotriva tendintelor dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, si
Alexandru Vaida Voievod, care agrea rolul in creştere al monarhiei in rolul statului. In acelasi
timp, gruparea ţărănească condusă de Ion Mihalache se exprima tot mai mult in defavoarea
faprului că guvernarea naţional-ţărănistă, în particular guvernul Vaida, a abandonatunele puncte
esenţiale ale programului Partidului Naţional Ţărănist.
Subminat de contradicţiile, compromis de măsurile anti-sociale adoptate, sub imensa
presiune a partidelor de opoziţie Partidul Nastional Ţaranesc ş-ia dat demisia din guvern in
noiembrie 1933. Acum fiind in opoziţie, partidul l-a ales ca lider pe Ion Mihalache. În aprilie
1935 un nou program de natură burghezo-democrat a fost adoptat; in acelaşi timp partidul a
intensficat politica de recaştigare a încrederii maselor.
Viaţa internă a partidului a continuat sa fie agitată; in martie 1935 Alexandru Vaida
Voievod a parasit partidul Naţional Ţărănesc formând Frontul Românesc, o organizaţie care
facea jocurile dicatoriale ale regelui. În decembrie 1935 o aripa stângă condusă de Dem I.
Dobrescu s-a detaşat de partid luandu-şi numele de Comitetele Cetăţenesti care au cooperat cu
partidele democratice impotriva Partidului Comunist Român.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a impotrivit măsurilor luate de guvernul condus de
Gheorghe Tătărescu(ianuarie 1933-decembrie 1933), care erau de restricţionare a drepturilor si
libertaţilor democratice şi a întăririi puterii executive în detrimentul celei legislative.
În marea confruntare dintre forţele dicatoriale şi cele democratice, Partidul Naţional-
Ţărămesc a fost dintotdeauna de partea regimlui burghezo- democratic. Partidul a cotribuit la
2
demascarea esenţei reacţionare a fascismului, condamnând politica anti-naţională a Gărzii de
Fier, a ţinut apărarea alianţelor făcute de diplomaţia românească după 1918 pentru consolidarea
păcii şi pentru integritatea teritorială.
Partidul Naţional-Ţărănesc- în particular gruparea condusă de Maniu Iuliu- a luat o
puternică poziţie împortriva tendinţei dictatoriale a regelui Carol al II-lea şi a intervenţiei
camarilei în viaţa politică a ţării. La sfârşitul lui 1935 un grup centrist condus de Armand
Călinscu s-a dezvoltat în sânul Partidului Naţional-Tărănesc cu ideea de a lupta împotriva Garzii
de Fier. La rândul sau Ion Mihalache, preşedintele partidului a adoptat o tactică de aşteptare
crezând că regele va chema toate partidele la conducere, dar s-a înşelat deoarece în 1937 regele a
reînnoit mandatul lui Gheorghe Tătărescu în defavoarea Partidului Naţional Tărănesc.12 Înapoi la
conducera partidului Iuliu Maniu a realizat un pact de neagresiune cu Zelea Corneliu Codreanu
conducătorul Gărzii de Fier în 25 noiembrie 1937. Prin pact, Maniu Iuliu dorea să unească
forţele din opoziţie împotriva guvernului Tătărescu şi să câştige în aleger astfel sa-i strice planul
lui Carol al II-lea, dar pactul a ridicat o gravă confuzie politică care a dus la crearea Frontului
Anti-Fascist-Cetăţenesc la un moment decisiv pentru soarta regimului democratic din România.
Creşterea necontrolată a Gărzii de Fier ( care a obţinut 15,5% din voturi), frica care s-a
instalat asupra mişcării fasciste aruncând România în braţele Germaniei hitleriste a făcut ca
Partidul Naţional-Tărănist să recunoască ca status quo instalarea dictaturii regale pe 10 februarie
1938.
CAPITOLUL 4. Activitatea guvernamentală şi parlamentară a Partidului
Naţional Liberal
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a generat schimbări profunde în toate domeniile
activităţii economice, sociale şi politice, determinând restructurări chiar în viaţa Partidului
Naţional Liberal. Ca urmare a introducerii votului universal, acesta şi-a sporit numărul, devenind
o formaţiune cu o largă aderenţă socială. Drept urmare, Partidul Naţional Liberal s-a aflat, în mai
multe rânduri la putere între anii 1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937. În guvernarea
din 1922-1926 a împus o noua Constituţie, adoptând, totodată, o serie de măsuri privind
administraţia, finanţele şi bogăţiile subsolului. Rolul acestui partid este determinant în aceşti ani
când desfăşoară o rodnică activitate orientată în direcţia accelerării procesului de dezvolatare a
României.
12 Cliveti Ghe.,et al., Istoria Partidului Naţional Liberal, Ed. BIC All, Bucureşti, 2000, p.234
2
Deceniul patru al secolului XX se remarcă printr-un proces de eroziune treptată a
sistemului democraţiei parlamentare, printr-un declin al partidelor politice democratice, inclusiv
al celui liberal. Simtomul acesta apare mai ales după 1927, după moartea neaşteptată a marelui
lider Ion I.C. Brătianu, în ciuda eforturilor lui Vintilă I.C. Brătianu şi I.G.Duca de aface din
această formaţiune politică un reazem al democraţiei româneşti.
Explicaţie unei asemenea degradări a vieţii politice multipartite în România trebuie
căutată în tendinţele autoritare ale lui Carol al II-lea- îndepărtat de liberali de la succesiune, în
1925, tocmai pentru excentricităţile sale compromiţătoare pentru instituţia monarhică- ale cărui
prerogative erau restaurate în 1930. Din acel moment, prin poziţia monarhului de divizare a
partidelor in scopul slabirii forţei lor de guvernare, soara sistemului democraţiei parlamentare
romaneşti era pusa in pericol. Deşi printre liberali s-au gasit oamenii ca Gh. Tătărescu, care s-au
facut partaşi unui asemenea joc diabolic, contribuind deci la compromiterea sistemului
constituţional,trunchiul cu vocaţie democratica din sînul Partudului Naţtional Liberal, in frunte
cu Constantin I.C. Bratianu s-a retras intr-o poziţie de rezistenţă, de respingere a oricărei forme
autoritare de guvernare.
4.1. Partidul Naţional Liberal în primul deceniu al perioadei interbelice
Partidul Naţional Liberal s-a prezentat în faţa electoratului cu un program generos fiind
convins că înfăptuirile şi promisiunile sale îi vor asigura în viitorul parlament o majoritate
confortabilă. Contrar aşteptărilor liberalii au pierdut alegerile parlamentare din primele zile ale
lui noiembrie 1919.
În timpul celor doi ani cât s-au aflat în opoziţie liberalii şi-au refăcut forţele şi s-au
adaptat noilor condiţii politice şi socio-economice, reuşind să ajungă într-un timp foarte scurt din
nou cea mai importantă formaţiune politică din România. La supremaţia Partidului Naţional
Liberal a contribuit faptul că partidul nu a întâmpinat o opoziţie cu adevărat piternică din partea
celorlalte formaţiuni politice, singura care l-a înfruntat fiind Partidul Naţional Ţărănesc ce a
reuşit în noiembrie 1928 să îi ia locul la guvernare. După desăvârşirea unităţii naţionale
conducerea liberală a încercat să impună elementul naţional în viaţa economică cu un control
exercitat de noua şi puternica lui organizaţie bancară. Ion I.C. Brătianu voia ca în cazul
participării capitalului străin România să aibă asigurate 51 procente din capital, direcţia şi
controlul rămânând în seama cetăţenilor săi.
2
Liderii liberali au ajuns ca, în anii `20, să-şi prezinte propriul partid ca fiind deasupra
claselor şi ca promotor al unor măsuri în beneficiul tuturor elementelor societăţii. Subliniau
faptul că partidul lor iniţiaseră reformele agrară şi electorală şi realizaseră unitatea naţională. I.G.
Duca, prim-ministru liberal susţinea că partidul său este adeptul progresului obţinut nu prin
salturi bruşte ci printr-o activitate organizată, în limitele proprietăţii private, democraţiei şi
conştiinţei naţionale.
Brătianu şi colegii săi au denunţat Partidul Ţărănesc şi cel Socialist ca fiind “străine
spiritului românesc” şi reprezentând un pericol pentru România Mare.13
Până în 1926 nu apăruse nici un rival suficient de puternic iar Brătianu avea o relaţie
armonioasă cu Regele Ferdinand. Formarea Partidului Naţional Ţărănesc a însemnat începutul
sfîrşitului pentru Partidul Liberal. Moartea lui Ionel Brătianu, în 1927, înfrîngerea în alegerile din
1928 şi, cel mai important, urcarea pe tron a lui Carol al II-lea şi ostilitatea sa faţă de partidele
importante au facut ca Partidul Liberal să devină dependent de Palat.
Liberalismul românesc era total diferit de cel vest-european. Membrii Partidului Liberal
recurgeau la orice mijloace pentru a-şi asigura victoria la urne şi conduceau economia în mod
autoritar: au organizat carteluri, au stabilit tarife si au acordat favoruri financiare pentru a realiza
industrializarea şi crearea unei infrastructuri moderne, de tip occidental. Contradicţiile între
teoria şi practica liberalismului din România interbelică erau evidente, originile ei aflându-se
dincolo de interesele familiei Brătianu, într-o burghezie românească a secolului al XIX –lea prea
slab dezvoltată pentru a îndeplini o sarcină asemănătoare cu cea realizată de burghezia din statele
avansate ale Europei.
4.2. Confruntări între forţele democratice şi cele dictatoriale (1933-1938)
La 13 noiembrie 1933 cel de-al optulea cabinet naţional ţărănesc de sub preşedenţia lui
Alexandru Vaida Voievod încheia seria guvernărilor acestui partid. A doua zi P.N.L. revenea la
putere.14
Guvernul I.G. Duca instalat la 14 noiembrie 1933 a fost primit cu ostilitate de toate
partidele politice şi în special de Garda de Fier.15
Din iniţiativa lui Duca sprijinit de ministru de externe Nicolae Titulescu a adoptat
Jurnalul Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 prin care Garda de Fier era scoasă în afara
13 Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.18414 Ibidem, p.22815 Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p.129
2
legii. În anii 1934-1938 s-a înregistrat un avânt economic cu consecinţe pozitive asupra nivelului
de trai al întregului popor, beneficiarii fiind burghezii, ţăranimea ducând în continuare o viaţă
grea. Astfel situaţia clasei muncitoare cunoaşte o ameliorare, numărul şomerilor reducându-se şi
salariile mărindu-se. Aceşti ani s-au caracterizat prin creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat.
Depăşindu-şi prerogativele care îi erau acordate prin Constituţie, Carol al II-lea a exercitat o
influenţă dominatoare asupra guvernului.
Încă din 1934 s-a vehiculat ideea modificării Constituţiei iniţiată de Camarilă, în sensul
creşterii puterilor monarhului şi a diminuării rolului Parlamentului. Gheorghe Tătărăscu a aderat
la această idee deşi apărarea Constituţiei reprezenta obligaţia lui fundamentală. În general,
guvernul Tătărescu, s-a abătut de la normele fireşti ale regimului democratic, devenind în ultima
sa perioadă un cabinet cvasipersonal al regelui Carol al II-lea.
La 10 februarie 1938 forma de guvernământ a devenit monarhie autoritară, deoarece s-a
realizat primatul monarhiei în sistemul politic, parlamentul, guvernul şi chiar puterea
judecătorească fiind subordonate deciziei regale.
2
Concluzii
Din cele prezentate se poate conchide ca în primul deceniu interbelic s-a conturat un nou
sistem partidist, caracterizat prin : dispariţia partidelor conservatoare, consolidarea poziţiilor
Partidului Naţional Liberal, înfiinţarea de noi partide şi impunerea lor în viaţa politică (Liga
Poporului, Partidul Ţărănesc), integrarea în cadrul statului român a partidelor din Basarabia,
Bucovina şi Transilvania, întemeierea şi activitatea Partidului Naţional Ţărănesc (cea mai
influentă organizaţie din acea perioadă, apariţia şi activitatea partidelor aparţinând minorităţilor
naţionale şi înfiinţarea unor organizaţii extremiste de stânga şi de dreapta.
Viaţa politică din perioada interbelică a fost dominată de lupta dintre Partitul Naţional
Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, formaţiuni politice cărora le-a revenit sarcina de a realiza
reconstrucţia României afectată de prima conflagraţie mondială.
În anii `30 s-au evidenţiat şi alte forţe politice în afara partidelor. Camarila a dobândit o
situaţie excelentă în timpul lui Carol al II-lea fiind considerat de acesta principalul sprijin în
distrugerea sistemului parlamentar. El a transformat Coroana într-un instrument de distrugere a
partidelor politice.
De asemenea în această perioadă sistemul politic bipartidist de la începutul Primului
Război Mondial trece la unul multipartidist în care şi-au făcut loc şi formaţiunile extremiste (o
noutate pentru România), datorate implementării în sistemul românesc a votului universal, a
emancipării muncitorilor şi a ţăranilor.
2
BIBLIOGRAFIE
1. Apostol Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996
2. Georgescu Vlad, Istoria romanilor de la origini pana in zilel noastre, Humanitas, Bucuresti,
1995
3. Scurtu Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
4. Scurtu Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988
5. Scurtu Ioan, Din viaţa politică a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
6. Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Dumitru Şandru, Apostol Stan, Istoria Partidului
Naţional Liberal, Ed. BIC ALL, Bucureşti, 2000
Surse media:
www.wikipedia.org/wiki/partidul_na%CS&A3ional_Liberal
2
CUPRINS
CAPITOLUL 1. Originile şi istoria Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional
Liberal.............................................................................................................................................1
1.1. Originile Partidului Naţional
Liberal........................................................................................1
1.2. Începutul liberalismului în România.........................................................................................1
1.3. Partidul Naţional.......................................................................................................................2
1.4. Originile Partidului Ţărănesc....................................................................................................4
1.5. Relatiile dintre Partidul National si Partidul Taranesc in perioada noiembrie 1919 – aprilie
1926..................................................................................................................................................4
CAPITOLUL 2. Sistemul de partide din România anilor 1918 – 1939....................................5
2.1. Schimbări pe scena politică de după Primul Război Mondial.................................................5
2.2. Situaţia partidelor pe scena politică interbelică........................................................................6
CAPITOLUL 3. Activitatea guvernamentală şi parlamentară a Partidului Naţional
Ţărănesc........................................................................................................................................11
3.1. Campania opoziţionistă dintre anii 1926-1928.......................................................................11
3.2. Ţărăniştii în anii recesiunii......................................................................................................12
3.3. Partidul Naţional Ţărănesc în perioada iunie 1932-februarie 1938........................................14
CAPITOLUL 4. Activitatea guvernamentală şi parlamentară a Partidului Naţional
Liberal...........................................................................................................................................16
4.1. Partidul Naţional Liberal în primul deceniu al perioadei interbelice......................................17
4.2. Confruntări între forţele democratice şi cele dictatoriale (1933-1938)..................................18
Concluzii.......................................................................................................................................20
