1

Raportul dintre aşezări şi resurse

Aşezările umane

În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial pentru a

se feri de o natură când darnică, când ostilă-locuinţa. Prin grupare ateritorială a

mai multor locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat

aşezările umane. Ele au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire,

unele au dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc

astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe bolta cerească, unele

având o “strălucire” puternică, altele abia “licărind”, minuscule între cei doi poli ai

planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire

geografică.

Aşezările permanente sunt cuprinse între 83 latitudine nordică (Siorapaluk -

localitate din Groenlanda) şi 55 latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte

răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon –

Iordania la 250 m sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile – 5600 m, Arash

în Tibet – 5320 m).

Aşezările umane se împart în două mari categorii: sate şi oraşe. Între ele

există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebeşte de

oraş în principal prin următoarele elemente:

- are în general o populaţie mai puţin numeroasă.

- gradul de dotare cu unităţi edilitar- sociale, culturale şi de învăţământ a satului

comparativ cu oraşul este mai scăzut.

- fizionomia specifică a satului dată de o structură în general mai puţin compactă

a locuinţelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel şi reţea de

drumuri de categorie slabă şi mediocră. Populaţia satului este ocupată

preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt specifice activităţile

secundare şi cele terţiare.

Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în

scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii,

recreerii şi progresului unei populaţii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona

imediat înconjurătoare până la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin clădiri,

reţea de drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională

între un nucleu central (aglomeraţia) şi un spaţiu înconjurător de întindere

variabilă, de la caz la caz şi de la epocă la epocă. Odată cu concentrarea mai

accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţă de

2

muncă, mijloace de întreţinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei funcţia

urbană. Trebuie subliniată pe această cale importanţa poziţiei geografice în

alegerea locurilor de concentrare urbană. Componentele teritoriale ale oraşului

sunt: vatra – suprafaţa cuprinsă în linia de contur a zonei clădirilor de locuit;

intravilanul – suprafaţa afectată construcţiilor, înglobând toate zonele funcţionale

ale oraşului mai puţin teritoriul agricol; extravilanul – restul suprafeţelor din

perimetrul administrativ al oraşului.

Formele de concentrare urbană

Oraşele în evoluţia lor cunosc o permanentă extensiune teritorială şi

remodelare intensă. Datorită acestor fenomene dinamice prin extensiune nu

rezultă lipsa oraşului, ci dimpotrivă întâlnim pe suprafaţa globului zone continuu

urbanizate alături de apariţia insulară a oraşului ori absenţa lui. Formele de

evoluţie şi concentrare urbană sunt diferite de la epocă la alta şi de la o regiune

la alta. Ele diferă atât ca geneză cât şi ca mărime. În funcţie de aceste două

elemente deosebim următoarele forme de concentrare urbană: aglomeraţiile,

conurbaţiile şi megalopolisurile.

Aglomeraţia. În cazul aglomeraţiei realitatea urban-geografică se compune

din oraşul propriu-zis şi un teritoriu care “suportă” influenţele directe ale acestuia,

constituind împreună aglomeraţia urbană. Ea este o întruchipare a difuziunii

3

treptate a spaţiului urbanizat care porneşte de la un nucleu central, limitele sale

modificându-se mereu.

Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeraţiei unele criterii

statistice. Astfel avem de a face cu o aglomeraţie atunci când există o grupare

de cel puţin 100.000 de locuitori cuprinzând un oraş de cel puţin 50.000 de

locuitori, la care se adaugă diviziunile administrative alăturate prezentând

caractere asemănătoare şi, mai ales, în care peste 65% din populaţie exercită

activităţi neagricole.În asemenea cazuri populaţia aglomeraţiei poate depăşi de

8 sau chiar 20 de ori populaţia oraşului propriu-zis (Bruxelles şi Charleroi în Belgia).

Definirea depinde de relaţiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe

zone în cuprinsul aglomeraţiei.

1. zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între

ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş);

2. zona de întrepătrundere, căreia fără a exista o continuitate a construcţiilor,

activităţile urbane îi dau un caracter comun.

3. zona marginală în care populaţia, încea mai mare parte, are o activitate sau un

mod de viaţă urban şi trebuie să se deplaseze pentru lucru, cumpărături sau

agrement în comunele vecine.

În cadrul aglomeraţiei fiecare element are personalitatea sa, dar este

indispensabil în întregirea şi funcţionarea ansamblului (terenuri clădite, livezi,

grădini de zarzavat, spaţii verzi, locuri de recreere etc.).

Conurbaţia reprezintă un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent,

sunt aproape între ele şi au de rezolvat probleme comune (alimentarea cu

apă,cu energie, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător). Pentru a exista o

conurbaţie trebuie îndeplinite două condiţii:

- ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe care până

la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă

sunt înglobate într-un ansamblu.

- trebuie să existe o anumită densitate a oraşelor şi a populaţiei precum şi un

număr mare de locuitori. Oraşele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o

conurbaţie deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune. Conurbaţiile apar

şi se dezvoltă de obicei în legătură cu prezenţa unor importante zăcăminte ale

subsolului (Ruhr, Donbas). Cele maides citate sunt conurbaţiile formate din oraşele

dublete (St. Paul - Mineapolis în S.U.A. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi,

Reggio – Messina în Italia de sud).

4

Resursele umane

Resursele umane constituie totalitatea elementelor care tin de activitatea si

de competenaa oamenilor incluse in procesele economice directe, in servicii si in

domenii complementare.

Resursele umane cuprind, asadar, componenta umana a oricarei activitati.

Nivelul de dezvoltare este unul din criteriile mult utilizate pentru reliefarea

diferentierilor teritoriale intre asezari, regiuni, tari, continente.

Din acest punct de vedere Organizatia Natiunilor Unite clasifica statele lumii

in doua categorii:

-tari dezvoltate

-tari in dezvoltare

Tarile dezvoltate, supranumite generic si Lumea Nordica, sunt situate, in

mod deosebit, in zona temperata boreala – America anglo-saxona, Europa, Rusia,

Japonia, cu exceptia Australiei, care, desi este situata, geografic, in emisfera

sudica, face parte, din punct de vedere economic, din Lumea Nordica.

Lumea Nordica detine tehnologia (know how), resursele financiare, forta de

munca inalt specializata (si costisitoare in aceeasi masura) si cunoasterea. Aici au

inceput revolutiile: industriala si, mai recent, informationala.

Tarile in dezvoltare grupeaza, in general, America latina, Africa si sudul

Asiei, cu cateva exceptii (tigrii asiatici – Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong,

Taiwan etc.). Desi se afla in posesia unor bogate resurse minerale (Africa, America

Latina) si energetice (Orientul Mijlociu), gradul de dezvoltare economica este

destul de redus. Forta de munca este ieftina si o parte migraza spre „Nord”.

Sectoarele primar (agricultura) si secundar (industria, in special cea extractiva)

domina viata economica a „Sudului”.

Privita ca un proces de evolutie calitativa a conditiilor de viata a populatiei,

de ridicare a nivelului de trai pe fondul accesului la cunoastere si tehnologie,

dezvoltarea, a fost cuantificata de catre Natiunile Unite in 1990 si folosita,

incepand cu 1993, in Programele de Dezvoltare sub forma unui indicator – indicele

dezvoltarii umane (IDU) -, ca o masura aproximativa a calitatii vietii.

Acest indicator este rezultanta a trei dimensiuni: economica, demografica

si sociala.

Cel mai reprezentativ indice economic al dezvoltarii il constituie Produsul

Intern Brut pe locuitor (PIB/loc.).

5

Al doilea indicator reprezentativ pentru a identifica nivelul de dezvoltare al

unei regiuni care intra in calculul IDU este speranta de viata a locuitorilor, ca

exponent al aspectului demografic al problemei.

Speranta de viata la nastere este un cuantificator al nivelului de trai, al

calitatii vietii si nu in ultima instanta a calitatii serviciilor de sanatate asigurate de

un stat locuitorilor sai.

Asimetria se pastreaza si in acest caz. Cei mai longevivi sunt locuitorii din

Andorra, cu o speranta de viata medie la nastere de 83 de ani, dupa care, cu 80-

81 de ani, se inscriu populatiile urmatoarelor state: San Marino, Japonia, Singapore

si Australia. In SUA varsta medie atinsa este de 77 de ani, in timp ce tara noastra

inregistreaza valoarea de aproximativ 71 de ani.

Evolutiile demografice si urbane pe Terra difera foarte mult in raport cu nivelul de

dezvoltare al tarilor unde se afla situata populatia respectiva si unde sunt

localizate orasele.

Explozia urbana reprezinta cresterea numerica a populatiei urbane si

extinderea in teritoriu a oraselor. Este foarte evidenta in tarile in curs de dezvoltare,

datorita sporului natural foarte ridicat si tendintei de „dezvoltare spontana” a

oraselor.

Un fenomen asociat acestei cresteri spontane il reprezinta extinderea

cartierelor suburbane cu toate fenomenele negative asociate.

In toate tarile, dar indeosebi in tarile subdezvoltate, o cauza a cresterii

populatiei urbane o reprezinta migratia masiva din mediul rural spre mediul urban.

In tarile subdezvoltate, orasele se dezvolta in teritoriu in mod spontan,

aparand in imprejurimile acestora intinse cartiere subdotate si cu aspect rural

(denumite favellas in America de Sud). Centrele urbane au anumite aspecte

moderne, dar cartierele mediocre incep imediat din apropierea lor (cazul orasului

Mumbay este foarte cunoscut). Exista numeroase probleme dificile: reteaua de

strazi, infrastructura urbana, transporturile, calitatea serviciilor, lipsa unor sisteme de

depoluare etc. Un exemplu cunoscut este cel al orasului Cairo care s-a dezvoltat

demografic si teritorial foarte mult.

In tarile dezvoltate, orasele au o alta fizionomie, structura si functionalitate.

Exista parti centrale (BCD) in orasele cu functii de nivel internaaional, reteaua

urbana este modernizata si exista o centura de spatii verzi.

Se pot distinge trei categorii de orase din tari dezvoltate, diferentiate prin

specificul fizionomiei:

-orase europene (cu vechi nucelee centrale medievale)

6

-orase nord-americane (integral noi)

-orase est-asiatice (cu elemente europene, americane si

traditionale).

Resursele naturale se pot clasifica, dupa modul in care pot fi sau nu pot fi

refacute de circuitele planetare, in resurse neregenerabile si resurse regenerabile.

Dupa locul unde se afla situate pot fi: resurse ale mediului naturale si resurse ale

scoartei terestre.

Resursele neregenerabile sunt considerate acele resurse care se formeaza

intr-un interval foarte mare de timp si reprezinta rezultatul unor evolutii geologice

indelungate.

Dintre resursele neregenerabile, cea mai mare importanta pentru societatea

omeneasca o au resursele energetice de combustibili fosili (carbuni, petrol, gaze

naturale, uraniu), resursele de minereuri feroase si neferoase, anumite saruri

minerale, roci foarte rare. Intr-o oarecare masura in aceasta categorie intra si solul,

ca resursa de baza a agriculturii, care are capacitatea fizica de a se regenera

(dar foarte greu si intr-un timp indelungat).

Dintre resursele Terrei o situatie speciala o are sarea. Aceasta este

regenerabila intr-un timp foarte indelungat, dar rezervele actuale reprezinta

acumularea unor cantitati intr-un interval foarte mare de timp.

Dintre resursele neregenerabile, o situatie aparte o au hidrocarburile lichide

si gazoase (petrol si gaze naturale), deoarece sunt utilizate in mod intensiv si in

cantitati foarte mari.

Resursele actuale de petrol reprezinta materia prima de baza pentru

numeroase ramuri industriale (indeosebi petrochimia, termoenergia) si pentru

transporturi, fiind, in momentul de fata, resursa principala a lumii contemporane.

Repartitia resurselor de petrol arata concentrarea acestora in mari bazine

sedimentare situate la marginile ariilor rigide.

Pe tari, situatia rezervelor arata un grad inalt de concentrare a acestora in Orientul

Mijlociu si Apropiat, care cuprinde toate tarile cu peste 10 mild. tone rezerve.

Gazele naturale se afla intr-o situatie similara cu cea a petrolului in ceea ce

priveste asigurarea limitata in timp.

Se distinge existenta unei mari cantitati de gaze naturale in tarile foste ale

URSS (Federatia Rusa, Turkmenistan, Ucraina). Pe a doua pozitie se situeaza Iranul,

urmat de alte tari din jurul Golfului Persic.

7

Repartitia geografica a rezervele de carbuni este legata mai mult de

continentele nordice.

Desi productia globala mondiala s-a diminuat in ultimii ani, carbunele

ramane o resursa care va putea inlocui petrolul si gazele naturale dupa epuizarea

acestora. Principala limita a acestei resurse o constituie, evident, poluarea

exagerata a mediului inconjurator.

Metalele radioactive naturale (uraniu si thoriu)constituie combustibilul

utilizat in atomocentrale, pe baza fisiunii nucleare controlate.

Dintre resursele de minereuri neferoase, se pune in evidenta epuizarea

rapida a celor de cupru.

Rezervele de bauxita si de minereu de fier au un grad mai mare de

asigurare.

Problema principala o reprezinta epuizarea rapida la scara timpului istoric a

acestor resurse de baza si poluarea intensa a aerului, rezultata din procesele

tehnologice care le utilizeaza.

Ca o alternativa viabila, mentionam posibilitatea trecerii voluntare la alte

resurse, daca este posibil regenerabile, care necesita insa tehnologii

perfectionate, dar diminueaza poluarea mediului inconjurator.

Resursele naturale regenerabile sunt in general inepuizabile sau se refac in

anumite intervale de timp. Intre acestea se inscriu:

-energia geotermala

-energia solara

-energia eoliana

-energia mareelor

-hidrogenul

-hidroenergia.

La acestea se adauga cele din lumea vie (biomasa).

Dintre acestea, ponderi semnificative au hidroenergia, lemnul, energia

solara si eoliana.

8

Resursele agricole

Pedosfera, ca invelis de soluri al Pamantului, constituie o resursa naturala

fundamentala, deoarece aceasta reprezinta mediul pe care se dezvolta plantele

de cultura si vegetatia spontana si de unde acestea isi pot extrage substantele

nutritive.

Solurile difera, dupa gradul lor de fertilitate, la nivelul Terrei si pe continente.

In prezent, om problema fundamentala a lumii contemporane o constituie

asigurarea unor resurse de hrana suficiente pentru intreaga populatie a planetei.

Aproape toate tarile africane, tari din America latina si Asia de Sud-Est sunt

confruntate cu un deficit permanent de produse agroalimentare si creaza o

„problema a hranei” la nivel regional si mondial.

Posibilitatile de utilizare a terenurilor pentru agricultura, in vederea cresterii

intr-un viitor previzibil a productiei agroalimentare, comporta urmatoarele

dimensiuni:

-cresterea productivitatii terenurilor actuale, printr-o agrotehnica si

chimizare corespunzatoare

-extinderea irigatiilor in zonele semiaride si utilizarea resurselor de

soluri cu o fertilitate redusa

-dezvoltarea unor practici agricole care sa permita cresterea

cantitativa si diversificarea calitativa a produselor agricole

-conservarea atenta a resurselor de soluri existente.

Gestionarea resurselor, dezvoltarea economică

şi dezvoltarea durabilă

Varietatea resurselor naturale si utilizarea acestora au influente asupra mediului

inconjurator, care se manifesta in mod direct, dar indeosebi prin intermediul

activitatilor economice.

Legatura directa dintre resurse si dezvoltare a fost atenuata de efectele

negative ale utilizarii resurselor.

Resursele noi, predominant regenerabile, au o influenta negativa mult mai

redusa asupra mediului inconjurator.

In mod complementar utilizarii resurselor apare problema depozitarii

deseurilor legate de utilizarea acestora.

Fiecare industrie este generatoare, atat de poluanti, cat si de deseuri.

9

Dezvoltarea economica este o dimensiune a dezvoltarii umane care

vizeaza cresterea cantitatii si calitatii bunurilor si serviciilor, urmarindu-se cresterea

bunastarii, ridicarea nivelului de trai si sporirea venitului real pe locuitor. Spre

deosebire de modelele de crestere avansate in anii 1960-1970, care aveau ca

laitmotiv ”limitele cresterii”, noul concept al dezvoltarii economice – dezvoltarea

durabila -, are avantajul ca implica o compatibilitate intre economie si mediul

inconjurator. Mai mult stabileste faptul ca prosperitatea economica si conservarea

mediului se sustin reciproc.

Astfel, dezvoltarea durabila reprezinta capacitatea oamenilor de a

asigura satisfacerea cerintelor generatiei prezente, fara a compromite

capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati.

Principalele probleme puse in fata dezvoltarii durabile sunt:

-utilizarea rationala a resurselor naturale (prin evitarea risipei si

conservarea resurselor neregenerabile si in curs de epuizare)

-utilizarea optima a resurselor umane si marirea gradului de

pregatire al acestora pentru a face fata modificarilor viitoare

-asigurarea unui echilibru optim intre dezvoltarea economica

si pastrarea caracteristicilor mediului inconjurator

-asumarea de catre diferite grupe de tari, regiuni, comunitati,

agenti economici, a unui rol activ si bine precizat in diziunea internationala a

muncii

-dezvoltarea unor tehnologii nepoluante, necesare inlocuirii

treptate a actualelor tehnologii care duc la degradarea mediului inconjurator

-realizarea unor negocieri si acorduri care sa permita

identificarea unor directii de actiune in domeniul economic si al mediului

inconjurator, in prima parte a secolului al XXI-lea.

Repartiţia actuală a populaţiei, pe suprafaţa globului, disparităţile atât de

evidente care apar din acest punct de vedere între diferitele regiuni, reprezintă

rezultatul acţiunii şi interacţiunii unui număr mare de factori a căror influentă

directă sau indirectă poate fi cu caracter de favorabilitate sau restrictivitate.

Aceşti factori pot fi grupaţi în următoarele categorii:

Factorii fizico-geografici care prin potenţialul lor economic şi de habitat

asigură permanentizarea sau atracţia temporară a populaţiei.

Condiţiile geologice (litologia, structura, tectonica, neotectonica,

seismicitatea, resursele subsolului), au o influenţă specifică, în principal indirectă,

10

mai greu de sesizat la prima vedere, ce afectează repartiţia populaţiei atât pe

spaţii foarte extinse cât şi foarte restrânse, tocmai datorită diversităţii lor.

Astfel din analiza evoluţiei paleogeografice desprindem doar două aspecte

cu implicaţii în repartiţia populaţiei şi anume:

- relativa succesiune cronologică în geneza zăcămintelor de metale ale

scoarţei (în precambrian s-au constituit zăcăminte importante de aur, platină, fier,

cupru, cobalt, nichel, titan; în orogenezele paleozoice s-au creat zăcăminte mari

de plumb, zinc, aur, argint; în mezozoic s-au format zăcăminte de staniu şi woltram

iar în terţiar din nou cupru, argint, plumb, zinc, dar şi molibden) au făcut ca

teritoriile cu asemenea formaţiuni geologice să fie de la apariţia omului şi până

astăzi mai mult sau mai puţin populate în funcţie de ritmicitatea descoperirii

acestor zăcăminte, a intensităţii exploatării lor, a epuizării etc.

În afară de teritoriile în a căror structură internă se află zonele mineralogice

verticale amintite important de evideţiat în acest context sunt şi teritoriile ce conţin

centuri mineralizate, care se suprapun marilor lanţuri muntoase ale globului:

centura circumpacifică, cu zăcăminte însemnate de cupru, aur (în Cordiliera

Americană), plumb, zinc, staniu, wolfram, bismut; centura mediteraneană, care se

întinde din Europa până în Asia de sud-est şi conţine zăcăminte de cupru, plumb,

zinc etc.; centura Uralilor, cu zăcăminte de cupru, platină, fier, nichel, aluminiu.

Depozitele sedimentare de pe platforme sau din marile bazine depresionare

conţin cele mai importante resurse de combustibili minerali: zăcămintele de petrol

din zona golfului Persic, din Câmpia Nord-Americană, sau din estul Platformei Ruse.

Mari bazine carbonifere se găsesc în zonele depresionare marginale ale

platformelor: bazinul appalaşian, Doneţul, bazinele de pe marginea Scutului Sinic.

- potenţialul redus de habitat al teritoriilor foarte tinere, recent constituite

(zonele deltatice cu mari suprafeţe ocupate de ape) a căror instabilitate

constituie un element restrictiv în repartiţia populaţiei în comparaţie cu teritoriile

vechi în care factorii de risc sunt mult diminuaţi.

În teritoriile cu astfel de condiţii geologice, respectiv bogate în resurse de

subsol s-au format adesea aşezări pionere, cu condiţii foarte dificile de viaţă, de

exemplu, în Siberia (Norilsk cu zăcăminte de nichel, platină, cupru), în Arctica

canadiană (fier, aur, uraniu, cupru), în deşertul Australiei (aur, nichel, plumb, zinc,

cupru, uraniu, fier) sau în zone situate la înălţimi foarte mari, zăcăminte

polimetalice de zinc, plumb, cupru, la 5270 m în Anzii Peruani şi de cupru şi

molibden, la 5600 în Chile.

11

Dintre zăcămintele subsolului, cele cu însemnătate deosebită în conturarea

repartiţiei populaţiei, în crearea unor mari concentrări urbane, au fost zăcămintele

carbonifere.

Această puternică influenţă s-a datorat, în primul rând, faptului că materia

primă este voluminoasă iar transportul ei la distanţe mari este costisitor. În perioada

actuală, datorită 60avansului pe care îl au petrolul şi gazele naturale faţă de

cărbune, bazinele carbonifere recent deschise nu mai produc astfel de

concentrări.

Zăcămintele de minereu de fier atrag mult mai puţin concentrările umane,

mai ales dacă este de calitate superioară şi situat în regiuni izolate, greu

accesibile, neputându-se prelucra în locul de extracţie (Laponia, Labrador). În

cazul în care minereul este prea sărac şi deci transportul său devine nerentabil,

expoatarea mai poate determina concentrări (Lorena, Luxemburg).

Rolul condiţiilor geologice nu se limitează însă la oferirea substanţelor

minerale utile, deşi acestea au o însemnătate majoră pentru societate. Astfel, de

unele proprietăţi fizice şi chimice ale rocilor (compactitate, duritate,

permeabilitate, higroscopicitate, aciditate, bazicitate etc.), ca şi de structura

geologică, depind formarea, cantitativă şi deci posibilităţile de utilizare a unor

elemente ca apa subterană, de importanţă majoră pentru om. De asemenea de

aceste condiţii depinde eficienţa şi posibilităţile de amplasare a unor obiective

hidrotehnice şi a construcţiilor în general. Litologia este foarte importantă pentru

irigaţii, fundaţia construcţiilor sau în crearea unor rezervoare naturale cum ar fi

cele pentru gaze naturale.

În opoziţie cu aspectele favorabile condiţiile geologice pot avea şi rol

limitativ asupra răspândirii populaţiei. Astfel, erupţiile vulcanice produc, în general,

pagube materiale apreciabile şi se soldează cu pierderea multor vieţi omeneşti.

Amintim în acest sens o serie de mari catastrofe, ca distrugerea oraşelor

antice Pompei şi Herculanum, erupţia vulanului Montagne Pelée din Martinica

(1902), a lui Krakatoa (1883) etc.

Vulcanismul activ este însoţit frecvent de inundaţii (prin bararea râurilor), ploi

de cenuşă ş.a.

Unele particularităţi ale acestor fenomene îmbracă, însă, aspecte pozitive

pentru societate. Astfel, cenuşa vulcanică fertilizează solul pe suprafeţe întinse în

jurul vulcanilor (în Djawa). Solurile formate pe lave au un profil bine dezvoltat şi sunt

foarte bogate în substanţe nutritive.

12

În zonele ecuatoriale şi tropicale, unde solurile vulcanice sunt cele mai

fertile, se creează şi cele mai mari densităţi de populaţie (pentru regiunile

respective), de exemplu în Martinica 250 loc/km2, în Djawa 400 loc/km2.

Izvoarele minerale determinate de activitatea mofetică postvulcanică au

impulsionat crearea unor aşezări cu profil special.

Seismicitatea este la fel de inegal repartizată pe suprafaţa globului ca şi

vulcanismul, ariile lor de manifestare suprapunându-se de cele mai multe ori.

Anual se înregistrează cca 1000 de cutremure, de intensitate medie şi mare.

Zonele cu seismicitate ridicată şi unde cutremurele sunt fapte curente,

cuprind cercul de foc al Pacificului (Japonia, Alaska, California, Peru, Chile),

ţinuturile mediteraneene din lanţul alpino-himalaian şi Asia Centrală (Iran, Pamir,

estul Tibetului, Tian-Şan), America centrală (cu arcul Antilelor) şi insulele de pe

dorsala atlantică.

Printre zonele afectate de mari catastrofe seismice se citează provincia Şen-

Si (1556), nord-estul Indiei (1737), Lisabona (1775), San Francisco (1904), Chile

(1906), Mexic (1908), Avezzano (1915), Tokio (1923), Chile (1960), Iran (1962),

Macedonia (Skoplje, 1963), Peru (1970), nord-estul Italiei (1976), Guatemala (1976),

România (1977).

Cu toate acestea zonele respective înregistrează un grad ridicat de

populare datorită măsurilor de preîntîmpinare a seismelor. Astfel, construcţiile se

fac după proiecte speciale sau se utilizează materiale uşoare cum ar fi lemnul. De

asemenea, se acordă o atenţie deosebită construcţiei şi întreţinerii barajelor care,

prin fisurări şi dislocări, pot provoca inundaţii catastrofale.

Extrem de periculoase sunt cutremurele maritime, care generează valuri

seismice foarte înalte (tsunami), frecvente pe litoralul Oceanului Pacific (Japonia,

Djawa, Filipine, 61 estul Australiei, litoralul vestic al Americilor), ca şi pe litoralul

atlantic al Marocului şi Portugaliei.

Condiţiile geologice amintite, nu au un rol determinant în repartiţia

populaţiei, aşezărilor sau activităţilor economice ale societăţii omeneşti, dar au

influenţat într-o măsură oarecare aceste elemente aflate pe diverse trepte de

dezvoltare în decursul timpului.

Relieful, consecinţă directă a unei geneze complexe şi îndelungate,

reuneşte o gamă variată de însuşiri calitative şi cantitative care au o însemnătate

deosebită în viaţa şi activitatea societăţii omeneşti.

13

Analizând aceste însuşiri vom constata că altitudinea este o primă trăsătură

a cărei valoare personalizează relieful, având implicaţii majore în repartiţia

populaţiei.

Se ştie că aceasta, în general, este invers proporţională cu gradul de

populare, respectiv pe măsură ce creşte altitudinea scade numărul populaţiei.

Regula descreşterii numerice a populaţiei în altitudine suferă însă numeroase

excepţii. Astfel, în ţinuturile tropicale zonele mai înalte sunt mai favorabile

activităţilor umane. Altitudinea în acest caz joacă rol de moderator al climei. Aşa

se explică faptul că în aceste zone întâlnim şi aşezările situate la cea mai mare

altitudine (Columbia, Peru, Bolivia, Ecuador, partea central-estică a Africii, Etiopia,

Mexic). Regiunea Munţilor Anzi concentrează 98 % din populaţia Columbiei, 85 %

din cea a Ecuadorului iar 75 % din populaţia Boliviei trăieşte la peste 3.000 de metri

altitudine.

Masivitatea (gradul de fragmentare) şi direcţia generală a culmilor

influenţează răspândirea populaţiei prin faptul că acolo unde gradul de

fragmentare a reliefului este mai pronunţat penetraţia populaţiei şi ocuparea

spaţiilor montane este mai avansată.

14

Dispunerea paralelă a culmilor îngreunează accesibilitatea, inclusiv

popularea, pe când văile transversale sunt în general mai accesbile şi mai bine

populate (exemplu Valea Prahovei, în Carpaţii româneşti; Valea Adigelui în Alpi

ş.a.).

Declivitatea este o altă trăsătură a reliefului cu rol foarte important în viaţa şi

activitatea societăţii omeneşti. Formele de relief pot fi populate în mod diferenţiat

în raport cu înclinarea terenului.

O analiză a rolului reliefului în răspândirea geografică a populaţiei, dintr-o

altă perspectivă şi anume aceea a treptelor majore evidenţiază noi aspecte de

favorabilitate şi restrictivitate pe care le are acest factor fizico-geografic.

Astfel o primă treaptă este cea a munţilor înalţi care în afara altitudinii, de

ordinul miilor de metri, una din caracteristicile principale este accesibilitatea lor, în

general, redusă, datorită energiei mari de relief (1000-2000 m). La aceasta se

asociază intensitatea extrem de mare a proceselor geomorfologice actuale,

condiţiile climatice aspre (diminuarea presiunii oxigenului, temperaturile scăzute,

vânturile puternice), care au îngreunat adaptarea fiziologică a omului şi au

întârziat impopularea acestor ţinuturi.

Gradul diferit de fragmentare a munţilor înalţi a determinat şi o accesibilitate

diferenţiată de la un masiv la altul, impopulându-le şi imprimându-le un ritm alert

de valorificare unora, menţinându-le nepopulate sau slab populate şi intacte

natural pe altele, având rolul unor bariere pentru transport şi comunicaţii.

A doua treaptă majoră de relief cuprinde munţii mijlocii şi mici, platourile

fragmentate, colinele şi se caracterizează printr-un grad de accesibilitate mult mai

ridicat decât treapta anterioară.

Energia reliefului are valori mult mai mici, interfluviile nu mai au aspect de

creste ci de platouri sau culmi rotunjite, înclinarea terenului este mai redusă,

procesele geomorgologice au un caracter, comparativ, mai lent. Sunt regiuni mai

ospitaliere şi mai variate, multe fiind zone de foarte veche populare. Condiţiile bio-

pedo-climatice sunt favorabile activităţilor agricole; culturile agricole se

concentrează, în general, în văi şi depresiuni, sectoarele mai înalte rămânând

acoperite de pădure.

A treia treaptă majoră de relief cuprinde câmpiile şi platourile

nefragmentate, cu o energie mică, suprafaţe slab înclinate, cu procese

geomorfologice actuale aproape insensibile, fapt ce asigură stabilitate şi

continuitate în pedogeneză, chiar şi în condiţiile unor defrişări masive.

15

Relieful plat, ca şi litologia (argilă, nisip, lut, loess) favorizează în anumite

condiţii climatice o deosebită fertilitate a solului. Această situaţie este frecvent

întâlnită în câmpiile de acumulare fluvială, care întrunesc şi foarte bune condiţii

pentru irigaţii, fără a exclude însă şi posibilitatea de producere a inundaţiilor, cum

ar fi în Asia musonică, Marea Câmpie Chineză sau Câmpia Indo-Gangetică.

Marile câmpii ale globului, în special cele euro-asiatice, au constituit vaste

arii de circulaţie a populaţiei în perioadele istorice trecute, favorizând marile

migraţii care au creat imperii continentale, prin contrast cu zonele montane.

O zonă aparte, poziţional şi ca potenţial natural, de mare atractivitate

pentru populaţie este cea litorală, care întruneşte condiţii de un deosebit interes

fizico- şi economico-geografic.

Aici s-au dezvoltat asezări portuare, ca puncte de convergenţă şi

concentrare a celor mai variate activităţi umane (nu întâmplător cele mai mari

oraşe ale lumii sunt porturi).

Ţărmurile cele mai favorabile, din acest punct de vedere, au fost cele cu

indicele de sinuozitate cel mai ridicat, cu golfuri care pătrund mult în uscat, sunt

adânci, au condiţii bune pentru ancorare.

Whitby, Anglia

(locul de intâlnire a râului Esk cu Marea Nordului)

Condiţiile climatice, prin regimul şi distribuţia spaţială a principalelor

elemente, au avut un rol determinant în repartiţia populaţiei, cel puţin în primele

faze de dezvoltare a societăţii omeneşti. Analiza acestei influenţe, indiferent de

caracterul favorabil sau limitativ, trebuie să înceapă cu rolul biologic (fiziologic) al

elementelor climatice asupra omului, trecând apoi la efectele climei asupra

societăţii şi în final, la rolul societăţii în modificarea climei globului terestru.

16

În această ordine de idei definind climatul drept ambianţa constituită prin

seria de stări ale atmosferei dintr-un anumit loc se poate uşor constata cum

comunităţi umane întregi reuşesc să subziste şi să-şi păstreze constanţa mediului lor

intern sub climate cu caracteristici foarte variate şi variabile.

Astfel, presiunea atmosferică scăzută într-un anumit loc presupune şi

reducerea cantitativă de oxigen ceea ce înseamnă de fapt, diminuarea

oxigenării. Aceasta reprezintă un factor limitativ absolut. La munte, de exemplu,

ascensiunea provoacă tulburări cu tablou clinic caracterizat prin: sete, vomă,

dispnee, congestionarea tegumentelor, leşinuri, apoi hemoragii, oboseală,

pierderea memoriei, depresiune psihică şi inconştienţă.

Cu altitudinea, această stare se agravează, insufucienţa fluxului de oxigen

transportat de hemoglobina din sânge aduce asfixia.

Radiaţiile înregistrează o cantitate, o diversitate şi o variaţie foarte mare în

timp şi spaţiu. Activitatea umană este condiţionată de lumină; lipsa ei determină

dezechilibre fiziologice şi psihice iar excesul poate provoca tulburări grave

(epuizări, dereglări psihice).

Populaţia din zonele polare, unde ziua alternează cu noaptea din şase în

şase luni, are un ritm biologic redus în lunga noapte polară, cvasi-hibernantă, iar la

revenirea luminii ziua activitatea se intensifică foarte mult, înregistrându-se excese

de vitalitate.

În regiunile intertropicale, insolaţia puternică este greu suportată de albi,

mai ales în condiţii de umiditate accentuată. Nociv nu este excesul de lumină în

sine ci radiaţiile ultraviolete, care sunt abiotice. Rasa neagră de oameni este

protejată de acest tip de radiaţii datorită pigmenţilor pielii. Ecranul melanic

absoarbe aceste radiaţii şi dă posibilitate organismului să producă în cantitate

normală viatmina D. Maximum de pigmentare coincide cu maximum de

luminozitate.

Pentru albi, climatul optim este considerat cel mediteranian, dar şi alte

climate cum ar fi cel de altitudine, bogat în radiaţii directe, ca şi cel litoral, bogat

în radiaţii difuze, oferă de asemenea condiţii favorabile.

La polul opus se situează climatele urbane, unde ecranele de fum şi pulbere

absorb nu numai radiaţiile abiotice, purificatoare, dar şi razele cu lungime medie

de undă care nu sunt dăunătoare vieţii.

Climatul temperat cu nuanţe diferite (oceanice, continentale etc.) oferă

condiţii optime desfăşurării unei activităţi permanente şi sedentare şi ca atare aici

întâlnim puternice şi numeroase concentrări demografice. Alternanţa celor patru

17

anotimpuri ne îndreptăţeşte să considerăm zona temperată ca cea mai prielnică

desfăşurării unor ectivităţi economice foarte diversificate.

Climatul din zonele subpolare şi polare atât în forma sa continentală

(Antartida) cât şi în cea maritimă (arhipelagul Nord American) prezintă o

adversitate dominantă datorită ritmului insolaţiei.

Dincolo de 70 latitudine nordică, cea mai lungă noapte are 55 de zile. La

poli, cele 8766 ore ale anului se grupează în 4450 ore de zi, 2405 ore de crepuscul

şi 1913 ore de noapte. Nici chiar în timpul zilei polare, temperatura nu se ridică

peste 0 C, datorită incidenţei razelor, în timp ce iarna scade foarte mult (- 60o

C). Umiditatea accentuată şi furtunile agravează aceste condiţii care au rol

restrictiv pentru om. Densitatea populaţiei este redusă iar activitatea umană

scăzută şi ea se desfăşoară în condiţiile lungilor zile şi nopţi polare.

Condiţii aparte prezintă climatul montan care se caracterizează prin

luminozitatea zonelor înalte, puritatea atmosferei, abundenţa precipitaţiilor solide,

posibilităţi de foehnizare. Până la limitele tolerabile ale presiunii acest climat are

efecte terapeutice asupra organismelor obosite.

Aproape în toate zonele climatice dar mai ales în cea temperată se

întâlneşte climatul urban, în care un ecran de pulberi şi fum absoarbe radiaţiile

purificatoare, iar impurităţile solide şi gazele toxice se asociază cu agresiunea

fonică având asupra organismului un efect debilitant.

Potenţialul şi caracterul reţelei hidrografice prin distribuţia sa spaţială şi

regimul hidric sunt factori determinanţi în repartiţia teritorială a populaţiei.

Ca mediu primar de apariţie a materiei vii, ca element cu pondere şi rol

apreciabil în complexul natural ce serveşte drept cadru de existentă şi activitate

societăţii umane, apa a avut, întotdeauna, pentru aceasta o importanţă vitală.

Însemnătatea ei este dublată şi de importanţa economică pe care o are

pentru numeroase domenii ale producţiei de bunuri materiale şi ale circulaţiei

acestora.

Având în vedere repartiţia, volumul, caracteristicile fizice, chimice şi

dinamice ale întregului înveliş de apă al Pământului, precum şi caracterul divers al

importanţei economice se impune o analiză diferenţiată a aspectelor de

favorabilitate şi restrictivitate a unităţilor hidrografice pentru repartiţia teritorială a

populaţiei.

Astfel zonele litorale ale mărilor şi oceanelor au constituit un factor de

atracţie pentru populaţie datorită unor facilităţi oferite populaţiei şi anume:

18

- sursă de hrană, datorită cantităţii impresionante de biomasă concentrată

în special în stratul superficial (200 m) de apă al mărilor şi oceanelor;

- sursă de apă dulce, în perioada modernă datorită posibilităţilor tehnice de

obţinere din apa marină, fapt ce a facilitat mari concentrări demografice şi

industriale în zonele litorale.

Acest necesar este cu atât mai acut în cazul dezvoltării economice intense

a unor zone cu deficit de ape continentale sau cu ape continentale puternice

mineralizate, ca şi în zonele aride din climatele tropicale.

-sursă de materii prime atât sub formă de soluţii cu diferite concentraţii cât şi

sub formă de sedimente. Rezervele se apreciază la valori imense, dar

rentabilitatea redusă a exploatărilor nu permite decât un grad mic de valorificare;

- sursă de energie oferită de dinamica cu caracter ritmic sau neritmic a

apelor oceanului ca şi diferenţele de temperatură pe verticală, cu o rentabilitate

foarte mare;

- mediu pentru transport, marea reprezentând întotdeauna calea cea mai

uşoară;

- potenţial balnear-turistic, datorită particularităţilor climatice, care

favorizează cura heliomarină, indicată în terapia multor maladii, în care cantitatea

totală de radiaţie directă şi difuză, cea de ultraviolete şi aerosoli au un rol

deosebit.

Apele continentale, deşi mult mai reduse faţă de cele ale Oceanului

Planetar, sunt mult mai intens utilizate, fapt explicabil în principal prin

concentrarea populaţiei în zone cu mari cantităţi de ape subterane sau de-a

lungul arterelor hidrografice. Repartiţia inegală pe glob a apelor continentale la

care se adaugă modul deficitar de utilizare constituie o situaţie nefavorabilă.

Fertilitatea naturală a solului a constituit un factor de atractivitate în procesul

repartiţiei teritoriale a populaţiei doar în prima parte de evoluţie a societăţii

omeneşti.

Desigur civilizaţii importante şi mari concentrări demografice care se menţin

şi astăzi s-au format în cadrul unor văi şi regiuni cu soluri fertile, uşor de lucrat,

asociate cu un regim hidrologic favorabil: Nil, Huanghe, Iantzî, Brahmaputra,

Mekong ş.a.

Potenţialul agroproductiv al diferitelor regiuni ale globului datorat fertilităţii

naturale a solurilor se află în strânsă corelaţie cu gradul de dezvoltare a forţelor de

producţie în regiunile respective, în general, şi gradul de dotare şi modernizare a

agriculturii în special.

19

În condiţiile tehnicii actuale, fertilitatea naturală a solului nu mai este

hotărâtoare în realizarea unor producţii sporite.

Factorii economici prin tipul de economie, dotarea tehnică, dezvoltarea

industriei, gradul de urbanizare şi transporturi, au jucat şi joacă rolul esenţial în

repartiţia teritorială a populaţiei.

Influenţa acestei categorii de factori s-a manifestat în mod diferenţiat în

timp fiind mai puternică în cea de doua perioadă de evoluţie a societăţii în

comparaţie cu prima în care au dominat factorii fizico-geografici.