CRIZE BANCARE: FACTORI DECLANŞATORI ŞI

POSIBILITĂŢI DE GESTIONARE

2009

Cuprins

1. Scurt istoric al crizelor bancare…….......................................................... 32. Factori declanşatori ai crizelor bancare………………………………..... 53. Posibilităţi de gestionare a crizelor bancare .……………………............ 84. Criza economică actuală – scurtă descriere .............................................. 105. Câteva particularităţi ale crizei economice mondiale în România ........ 136. Concluzii ……………………………………………………………........... 157. Bibliografie ................................................................................................... 18

1. Scurt istoric al crizelor bancare.

2

Prima criză care a marcat economia mondială a fost între anii 1815 şi 1818, iar a doua criză, foarte dură, a fost în perioada 1846 - 1847, care a prefaţat revoluţiile din 1848. A urmat, în 1859, o perioadă de avânt a economiei de tip capitalist, dar în 1873 a apărut o altă criză puternică, ducând până la urmă la izbucnirea primului război mondial. Cea mai profundă criză pe care a cunoscut-o economia capitalistă a fost în perioada 1929 şi 1933.

Marele crah financiar din anul 1929 a apărut în primul rând ca o consecinţă directă a primului război mondial. Multe dintre cele mai puternice ţări ale lumii, inclusiv Marea Britanie ori Germania, rămăseseră cu datorii imense şi apelau la SUA pentru împrumuturi. Americanii prosperau în acest timp şi se credeau invincibili. America era ţara tuturor posibilităţilor, economia era cea mai puternică, nimic nu putea să îi atingă. Cetăţenii de rând, alături de investitori şi oameni de afaceri, cumpărau masiv acţiuni la bursă. Wall Street devenise simbolul unei economii înfloritoare, al optimismului şi al unui stil de viaţă strălucitor şi opulent. Acţiunile erau, aşadar, la mare căutare, astfel încât preţul lor creştea şi iar creştea.

Extraordinara prosperitate din anii 1920 a fost favorizată de mai mulţi factori: organizarea ştiinţifică a muncii, concentrarea şi raţionalizarea întreprinderilor, publicitatea, creditul etc. Dar cauza profundă a crizei a fost tocmai producţia anarhică, neţinând seama de absorbţia pieţii. Marea majoritate a întreprinderilor au făcut împrumuturi masive pe termen scurt, având încredere în prosperitatea şi în posibilitatea rambursării lor. Preţul acţiunilor a crescut de 4 ori între 1921 şi 1929, atingând un nivel care nu mai putea fi justificat de anticipările raţionale ale viitoarelor profituri. Boom-ul speculativ a luat amploare, milioane de americani împrumutându-se pentru a investi masiv pe piaţa de capital. Până în august 1929, brokerii obişnuiau să împrumute micii investitori cu mai mult de 2/3 din valoarea acţiunilor pe care aceştia le cumpărau. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutati, o sumă mai mare decât întregul numerar care circula în SUA. Preţul în creştere încuraja populaţia să investească şi mai mult, în speranţa că procesul va continua.

Şi deodată, joi, 24 octombrie 1929, a avut loc crahul de pe Wall Street. La bursa din New York numeroşi acţionari au încercat să îşi vândă acţiunile, preţul lor scăzând brusc. Criza bursieră provocând o criză financiară, depunătorii grăbindu-se să-şi retragă banii, foarte multe bănci au dat faliment (5096 dintre ele şi-au suspendat plăţile între 1929 şi 1932).

Datele arată că Joia Neagră a fost un efect, nu o cauză a depresiunii ce va urma. Încă de pe 5 septembrie, valoarea acţiunilor scădea. Scăderi au avut loc şi la începutul lunii octombrie, depreciere descrisă în "Wall Street Journal"-ul acelor timpuri drept o "corecţie bine-venită". De fapt, încercând să controleze situaţia, Federal Reserve (FED) a adoptat o politică monetară restrictivă, majorând în patru rânduri rata dobânzii, de la 3,5 la 6 la sută. Mai mult, FED a dublat această măsură deflaţionistă prin vânzarea agresivă de obligaţiuni mai multe luni după căderea bursei. Masa monetară a scăzut în trei ani cu 30 la sută. Efectul: reducerea cheltuielilor sensibile la modificarea ratelor dobânzii, precum cele pentru achiziţionarea de autoturisme şi cele imobiliare, care au redus producţia. Boom-ul iniţial din domeniul construcţiilor de case de la începutul anilor ‘20 a condus la un exces de ofertă pe piaţă, la o reducere a preţurilor şi, în

3

cele din urmă, la o scădere abruptă a sectorului în 1928 şi 1929. Ca urmare a scăderii preţurilor, creditele ipotecare luate în special de fermieri n-au mai putut fi plătite de aceştia. Rezultatul: falimentul mai multor bănci, în special al celor mici, din domeniul rural.

În numai patru ani, între 1929 şi 1933, producţia industrială în Statele Unite ale Americii a scăzut la jumătate. Veniturile reale ale americanilor s-au micşorat cu 28 la sută. Numărul de şomeri s-a majorat de la 1,6 milioane la 12,8 milioane. Unul din trei americani (în afara celor care munceau în agricultură) era şomer, iar produsul intern brut scăzuse de la 103 miliarde la 55 de miliarde în momentul de vârf al crizei, care a durat ani întregi, şi nu numai în America, ci şi în Europa. Aici, însă, oamenii trecuseră deja de un război devastator, astfel că şocul nu a fost, poate, resimţit la fel. Cu adevărat loviţi au fost americanii, care fuseseră convinşi că sunt invincibili şi că erau singurii care scăpaseră cu bine din primul război mondial. Nu neapărat falimentele cetăţenilor şi ale băncilor ori ale fabricilor au fost cele mai şocante, cât prăbuşirea încrederii oamenilor de rând în statutul lor de "invincibili", de popor care nu poate fi îngenuncheat de nimeni şi nimic.

Marea depresiune economică a durat mult şi s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia liberală au ieşit puternic slăbite din criză şi dictatori precum Hitler, Stalin sau Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state şi au pregătit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.

Cele mai afectate ţări au fost Germania şi Austria, unde în 1932 erau peste 6 milioane de şomeri, adică o treime din forţa de muncă. Nici Anglia nu a fost ocolită de această criză: fiecare al patrulea muncitor era şomer, iar producţia industrială a ajuns la nivelul anului 1900. În Franţa, criza s-a declanşat ceva mai târziu, dar a durat aproape 6 ani. Producţia a scăzut cu aproape 30 la sută, iar în 1935 numărul şomerilor trecea de 4 milioane. În Cehoslovacia producţia industrială a scăzut cu 40 la sută, iar în România exporturile de grâu şi ţiţei au scăzut cu 57,6 la sută. Având deja în momentul crizei o datorie externă foarte mare, România a fost nevoită să contracteze alte 4 mari împrumuturi. Acest fapt a presupus un control străin asupra finanţelor ţării, confirmat în ianuarie 1933 prin "Planul de la Geneva", care stabilea ca experţi străini să asiste Banca Naţională şi să reglementeze problema datoriilor externe.

Singura neafectată de depresiunea economică a fost URSS care, izolându-se de restul lumii, nu făcea parte din sistemul economic capitalist şi aplica planificarea economică. În ţările nordice, Danemarca, Norvegia, Suedia şi Finlanda, criza a avut influenţe minime. Deşi multe firme au dat faliment şi numărul şomerilor a crescut, guvernele din aceste ţări au instituit sisteme de asigurări menite să rezolve o parte din problemele şomerilor. Suedia a mers chiar mai departe, elaborând proiecte guvernamentale prin care oferea slujbe muncitorilor disponibilizaţi (în această perioadă s-au pus bazele modelului suedez, model economic şi politic, dar mai ales un model social, suedezii

4

devenind ca organizare socială mult mai atrăgătoare decât a SUA, deoarece inegalitatea socială este mai puţin profundă).

Pe 19 octombrie 1987 indicele Dow Jones a pierdut 508 puncte, adică 22,6 la sută din valoare. Scăderile au continuat, cu 20 până la 45 la sută, până la sfârşitul lunii, inclusiv pe pieţele din Hong Kong, Australia, Spania, Marea Britanie. Explicaţiile privind această altă neagră zi din istoria bursei americane sunt multiple, dar încă nu a fost identificată cauza exactă care a generat panica investitorilor. Cea mai populară dintre ele dă vina pe tehnologia folosită în acea vreme. Calculatoarele brokerilor erau setate să vândă acţiunile deţinute în portofoliu automat dacă piaţa scădea, ceea ce a dus la un efect de vânzare în lanţ cu deprecieri masive la nivelul indicilor importanţi. O altă explicaţie este aceea că prăbuşirea indicelui Dow Jones a fost determinată de o dispută între ţările G7, în care americanii urmăreau să îşi aprecieze dolarul pentru a combate inflaţia. Disputele au dus la colapsul bursei din Hong Kong, care se raporta la moneda americană, fapt ce a creat un efect de domino şi a dărâmat şi celelalte burse.

În fine o altă explicaţie dă vina pe vreme. Vinerea dinaintea crahului avusese loc o furtună puternică în Londra, care a deteriorat rutele de acces în oraş. Brokerii nu au putut să ajungă luni la muncă pentru a-şi închide poziţiile săptămânale, s-a creat panică în rândul investitorilor şi de-aici colapsul burselor americane. Şi pentru a evita o nouă zi neagră în istoria bursei americane, autorităţile au luat două măsuri de siguranţă. Prima este o închidere automată a pieţei dacă indicele Dow Jones scade mai mult de 20% într-o singură zi. Dacă scăderea ar avea loc înainte de ora 1, piaţa se închide o oră, daca are loc între 1 şi 2, se închide două ore, iar dacă are loc după ora două, bursa din New York se închide pentru restul zilei.

2. Factori declanşatori ai crizelor bancare.

În ultimii ani, aproape toate statele lumii s-au confruntat cu crize bancare, chiar dacă în această perioadă s-au înregistrat dezvoltarea şi sofisticarea instrumentelor de supraveghere.

Crizele bancare au lovit deopotrivă ţări dezvoltate şi emergente. Principalele cauze ale crizelor bancare sunt evoluţia nefavorabilă a cadrului

macroeconomic, comportamentul neprudenţial şi slaba guvernanţă corporatistă a băncilor şi implicarea autorităţilor în deciziile de acordare a creditelor de către bănci, respectiv amestecul factorului politic într-o activitate care trebuie să se desfăşoare în mod esenţial pe criterii economice. Astfel, şocurile macroeconomice au declanşat crize în ţări din America Latină, cum ar fi Chile (începutul anilor 1980), Mexic (1994-1995) şi Argentina (2001). Lipsa de prudenţă în acordarea creditelor a determinat criza bancară din Japonia, în anii '90, problemele cu care s-a confruntat Credit Lyonnais (Franţa), tot în anii '90, şi a fost factorul determinant al prăbuşirii Băncii de Credit şi Comerţ Internaţional, care a afectat activitatea bancară din Marea Britanie, Luxemburg şi Statele Unite. În ceea ce priveşte amestecul factorului politic în deciziile de acordare a creditelor, acesta s-a manifestat, în principal, în ţări în care băncile sunt deţinute de stat, cum ar fi China sau India. Cu toate acestea, în anul 2001, Berliner

5

Bankgesellschaft, deţinută de municipalitatea din capitala Germaniei, a intrat în dificultăţi majore din cauza deciziei politice de a acorda credite dincolo de limitele prudenţiale pentru finanţarea construcţiilor de locuinţe.SPANIA 1978-1985Recesiunea economică declanşată de creşterea preţului ţiţeiului din 1973, combinată cu slaba calitate a managementului de risc, a afectat 58 de bănci din cele 110 existente în momentul respectiv, plus unele cooperative de credit. Statul a intervenit la 52 de bănci - 3 au fost închise, 29 au fost restructurate, iar restul de 20, care aparţineau unei companii bancare de tip holding, au fost naţionalizate în 1983 şi privatizate în 1984.Practic, niciun sistem bancar nu este ferit de crize, indiferent de gradul său de dezvoltare. De altfel, pe măsură ce un sistem bancar devine mai sofisticat, apar vulnerabilităţi suplimentare, datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă cu alte sectoare.SUEDIA 1991-1993Criza a fost declanşată de recesiunea economică, ce a avut ca efect scăderea preţurilor din sectorul imobiliar cu peste 50% într-un interval de doar 18 luni, concomitent cu o creştere dramatică a şomajului. Astfel, calitatea portofoliului de credite al primelor 7 bănci suedeze, cu o pondere de 90% din piaţa internă de profil, s-a deteriorat puternic, iar pierderile înregistrate din împrumuturile acordate s-au ridicat la 12% din PIB.Gestionarea "neprevăzutului":Managementul riscurilor a cunoscut o evoluţie exponenţială după falimentul băncii engleze Barings în anul 1995. Până atunci, funcţia de administrare a riscurilor nu era dezvoltată, în cadrul instituţiilor financiare, ca şi componentă activă a derulării activităţii. În domeniul bancar, managementul riscului se constituie din totalitatea proceselor de administrare a riscurilor şi a modelelor care permit instituţiilor de credit să implementeze politici şi practici bazate pe minimizarea riscurilor. Aria de modele şi procese se extinde către toate riscurile - riscul de credit, riscul de piaţă, de lichiditate şi riscul operational.ELVEŢIA 1991-1996Şi în cazul Elveţiei, criza a fost declanşată de scăderea accentuată a preţurilor în sectorul imobiliar, pe fondul recesiunii economice, în condiţiile în care băncile aveau expuneri ridicate pe împrumuturi garantate cu ipoteci. Criza a afectat cele mai multe bănci, al căror volum de credite neperformante era estimat la 42 miliarde franci elveţieni, nivel care reprezenta 10% din PIB.O componentă esenţială a gestionării riscurilor o reprezintă includerea în preţurile produselor şi serviciilor bancare a costurilor aferente. În cazul în care marja de risc este calculată corect, pierderile produse ca urmare a materializării riscurilor vor putea fi acoperite de bancă. Pe plan internaţional nu există o clasificare unitară a riscurilor bancare. Acordul Basel II identifică trei riscuri principale - de credit, de piaţă şi operaţional, considerând că toate celelalte riscuri sunt variante sau componente ale riscului operaţional.Riscul de piaţă:Pierderea substanţială din valoarea unor active aflate în portofoliul băncilor, înainte de a putea fi vândute, reprezintă, de fapt, concretizarea riscului de piaţă. În general, deşi nu întotdeauna, riscul de piaţă este legat de anumite cicluri

6

economice. Perioade de creştere accentuată a valorii unor active, de pildă a celor imobiliare, sunt urmate de prăbuşiri bruşte şi fără semnale de avertisment prealabile a preţurilor acestora, provocând pierderi importante investitorilor şi finanţatorilor acestora, inclusiv băncilor. Riscul operaţional:Riscul operaţional, ca şi definiţie, este cel al înregistrării unor pierderi ca urmare a deficienţelor interne în activitatea unei bănci. Unul dintre cele mai cunoscute riscuri din categoria riscurilor operaţionale este cel de fraudă.Practica a demonstrat că fraudele sunt frecvente şi sunt realizate fie de persoane din exterior, uneori cu sprijinul voluntar sau involuntar al personalului bancar, fie chiar de salariaţi ai instituţiilor de credit.JAPONIA 1994-2005Prăbuşirea preţurilor activelor financiare şi imobiliare la începutul anilor 1990 şi practica băncilor japoneze de a acorda credite doar pe baza bunelor relaţii stabilite în timp cu debitorii au declanşat falimentul a 18 bănci şi a 158 de instiţutii de credit cooperatist. Până în septembrie 2001, costul crizei a fost estimat la 102 trilioane de yeni, respectiv 20% din produsul intern brut al Japoniei.Riscurile operaţionale tind să fie adeseori subestimate, considerându-se că pierderile pe care le pot cauza sunt în general minore şi nu pot pune în pericol supravieţuirea unei bănci. Banca engleză Barings a demonstrat contrariul. După 200 de ani de existenţă, pe fondul ineficienţei mecanismelor interne de control, a intrat în faliment ca urmare a pierderilor produse de unul dintre traderii băncii. Cazuri de fraude mari s-au înregistrat la Allied Irish Banks, unde un singur dealer de la subsidiara din Statele Unite a produs în anii 2000-2001 o pagubă de 691 milioane de dolari, precum şi la Rijecka Banka din Croaţia, unde pierderile provocate tot de un singur dealer au fost de peste 100 milioane de dolari. Cel mai recent caz a fost înregistrat la Societe Generale, bancă păgubită de traderul Jerome Kerviel cu 5 miliarde euro.TURCIA 2000-2004Punctul de pornire al crizei au fost problemele macroeconomice ale Turciei. Băncile locale au finanţat din împrumuturi externe în valută datoria internă în moneda naţională a statului turc, care oferea dobânzi ridicate. În toamna anului 2000, statul a renunţat să protejeze lira, care s-a devalorizat cu 50% în doar câteva luni, iar băncile au înregistrat pierderi substanţiale din diferenţe de curs. Acestora li s-au adăugat practicile frauduloase privind creditele acordate părţilor aflate în relaţii speciale cu băncile. Peste 20 de bănci au fost naţionalizate şi ulterior închise, fuzionate sau privatizate.O altă situaţie în care o deficienţă operaţională a ameninţat să pună în pericol sănătatea sistemului bancar - şi nu numai - la scară mondială a fost mult-mediatizata problemă a anului 2000, respectiv riscul ca toate sistemele informatice să intre în colaps din cauza unei erori de proiectare a câmpurilor privind data calendaristică. Faptul că problema a fost identificată cu mai mulţi ani înainte de data limită a făcut ca riscul să nu se materializeze, dar eforturile financiare pentru rezolvare au fost considerabile.PIERDERI DE 379 MILIARDE DE DOLARI 2007-PREZENT

7

Primele 50 de bănci din lume au raportat pierderi din credite si deprecieri ale activelor de 379 miliarde de dolari, cauzate de colapsul pieţei ipotecare sub-prime din Statele Unite. Cele mai mari pierderi au fost anunţate de Citigroup - 42,9 miliarde de dolari (37,3 miliarde de dolari din deprecierea activelor şi 5,6 miliarde - pierderi din credite), UBS - 38,2 miliarde de dolari şi Merril Lynch - 37 miliarde de dolari.Scurgerile de informaţii privind clienţii bancari reprezintă, de asemenea, un risc operaţional. De exemplu, pe piaţa neagră din Rusia, au început să apară, din vara anului 2006, informaţii despre clienţii băncilor. Potrivit experţilor, sursa acestor scurgeri de informaţii o constituie chiar ofiţerii de securitate bancară din instituţiile de credit.Riscul de credit:Efectul riscului de credit este măsurat prin costul de înlocuire a fluxurilor financiare care s-ar fi produs în cazul în care cel care a beneficiat de împrumut nu şi-ar fi onorat obligaţiile. Conform datelor statistice, pentru instituţiile financiare, riscul de credit este mult mai important decât cel de piaţă, întrucât are o diversificare scăzută, datorită concentrării geografice sau sectoriale. Acesta reprezintă principala cauză a falimentelor bancare.

3. Posibilităţi de gestionare a crizelor bancare.

Deşi criza i-a afectat pe toţi, situaţia economică, evaluarea ei şi mijloacele de manevră variază de la caz la caz. Ca atare, planurile nu sunt coordonate nici prin natura lor - Japonia privilegiază cererea, China, oferta -, nici în timp - în China şi Japonia planurile au intrat în vigoare, în timp ce în Europa se avansează cu paşi mici, nici prin volumul lor.

În faţa amplorii crizei financiare, numeroase guverne au injectat mari cantităţi de fonduri publice în economiile lor, în speranţa relansării activităţii şi a stopării creşterii şomajului.

Amploarea pachetelor anticriză se stabileşte nu numai în funcţie de amploarea problemelor, dar şi de posibilităţile guvernelor - de valoarea deficitului bugetar din perioada anterioară degringoladei financiare. Statele Unite Planul american, prevăzut pentru 2009 -2010, se ridică la o valoare de 787 miliarde de dolari, adică 5,5% din PIB, din care 287 miliarde vizează reduceri fiscale şi 500 de miliarde sunt cheltuieli publice pentru marile proiecte sau programe sociale. ChinaBeijing a alocat 440 de miliarde de euro planului său de relansare, echivalent a 13,3% din PIB. Programul se întinde din noiembrie 2008 până la sfârşitul anului 2010. Din total, 37,5% vor fi folosite pentru reţelele feroviare, rutiere şi hidraulice, 25% - construcţii în zonele sinistrate din cauza cutremurului din Sichuan, 10% - locuinţe noi, 9,25% - infrastructuri rurale si 3,75% - sănătate şi educaţie. JaponiaGuvernul nipon a deblocat 92 de miliarde de euro în trei planuri distincte de relansare, care cuprind anul fiscal în curs şi cel viitor, adică până în  martie

8

2010. Totalul reprezintă 2% din PIB. Măsurile vizează bonuri pentru particulari în vederea relansării consumului, susţinerea pieţei locurilor de muncă şi credite de refinanţare a împrumuturilor ipotecare. CanadaOtawa va trece la aplicarea planului său de relansare de 24 de miliarde de euro, adică 2,5% din PIB. Cheltuielile se vor întinde până în 2010, având ca obiectiv 30% din infrastructurile ţării. RusiaPlanul rusesc se ridică la aproximativ 46,6 miliarde de euro, adică până la 5,4% din PIB. El nu vizează decât anul 2009 şi se compune esenţial din credite de refinanţare pentru particulari şi împrumuturi pentru bănci. Coreea de SudSeul a prevăzut, iniţial, un program de 28,7 miliarde de euro până în 2012 inclusiv, adică 5,7% din PIB, majoritatea fondurilor vizând reduceri fiscale şi investiţii în tehnologii ecologice, prin care se speră deschiderea a 960.000 de locuri de muncă. IndiaGuvernul de la New Delhi a elaborat un plan în două faze în valoare totală de patru miliarde de dolari, adică 0,4% din PIB. Programul este destinat cu precădere relansării consumului, susţinerii companiilor orientate spre export şi dezvoltării infrastructurii. BraziliaOficial nu a fost anunţat niciun plan, dar autorităţile au majorat cheltuielile din cadrul programului guvernamental de investiţii în vigoare din 2007 şi care are drept scop crearea de facilităţi pentru deschiderea de noi locuri de muncă şi dezvoltării economiei. Bugetul acestui program a crescut în februarie cu 47 de miliarde de euro, până la 213 miliarde, având ca ţinte sectorul auto, întreprinderile exportatoare, infrastructura. Zilele trecute a fost adoptat un plan de 11,2 miliarde de euro destinat construcţiei a 1.000 de locuinţe si creării a 700.000 de locuri de muncă.Africa de SudGuvernul a lansat un plan de 62 de miliarde de euro, care face parte dintr-un program general de investiţii destinat ameliorării infrastructurii. Arabia SaudităRyad nu a prezentat oficial niciun plan, dar autorităţile susţin că primul exportator mondial de petrol este mai puţin afectat de criză. Totuşi, dobânzile bancare au fost reduse, iar fondurile de investiţii publice şi-au relaxat condiţiile de împrumut pentru întreprinderi.

 Fondul Monetar Internaţional recomandă, pentru prevenirea unei noi crize, reforme în domeniul reglementării pieţelor financiare, reexaminarea procesului decizional al băncilor centrale, în funcţie de riscurile şi dezechilibrele anticipate şi consolidarea arhitecturii globale de stabilitate.Reglementarea pieţelor financiare trebuie extinsă şi flexibilizată, deciziile băncilor centrale ar trebui să fie orientate către prevenirea riscurilor şi dezechilibrele financiare şi macroeconomice anticipate, iar arhitectura globală de stabilitate are nevoie de consolidare şi unificare, prin cooperare şi reformă guvernamentală, pentru a se preveni o nouă criză.

9

Concluziile aparţin unei analize ample a FMI. "La baza prăbuşirii pieţei a stat optimismul generat de o perioadă lungă de creştere puternică, dobânzi scăzute şi volatilitate, cumulate cu eşecuri în ceea ce priveşte reglementarea financiară, politicile macroeconomice şi arhitectura (financiară) globală", se arată în analiza FMI.Astfel, în ceea ce priveşte reglementarea pieţelor financiare, fondul identifică incapacitatea de a anticipa şi detecta concentrările de risc şi stimulentele defecte din spatele exploziei inovaţiei în domeniul financiar.Politicile macroeconomice nu au luat în considerare acumularea de riscuri sistemice din sistemul financiar şi pieţele imobiliare, consideră specialiştii FMI.În plus, structura fragmentată de supraveghere a arhitecturii globale de stabilitate a susţinut incapacitatea de a detecta vulnerabilităţile din ce în ce mai ridicate şi interconectate.Potrivit concluziilor analizei FMI, stimulentele "defecte" şi interconectarea extinsă a sistemelor financiare moderne pot avea consecinţe uriaşe la nivel macroeconomic, care trebuie înţelese şi reglementate urgent.Reglementarea financiară trebuie extinsă şi flexibilizată, autorităţile trebuie să dispună de suficiente informaţii pentru a determina importanţa sistemică a fiecărei instituţii financiare şi, în consecinţă, supravegherea necesară pentru fiecare caz în parte."O manieră macro-prudentă pentru structurile de reglementare şi compensare ar trebui să tempereze efectele pro-ciclice, să promoveze operaţiuni de clearing robuste pe pieţe şi reglementări solide în contabilitate, să crească transparenţa în ceea ce priveşte natura şi localizarea riscurilor, pentru a dezvolta disciplina pe piaţă şi să faciliteze gestionarea sistemică a lichidităţilor", explică analiştii FMI.În ceea ce priveşte politica macroeconomică, băncile centrale ar trebui să adopte, în opinia experţilor fondului, o perspectivă mai prudentă la nivel macroeconomic, luând în considerare, în procesul de decizie, evoluţia preţurilor activelor, exploziile de pe pieţele de credit, gradul de îndatorare şi acumularea de riscuri sistemice.

4. Criza economică actuală – scurtă descriere.

Printre factorii declanşatori ai actualei crize financiare globale putem enumera: nereuşita procesării unor informaţii fundamentale privind: creşterea nesustenabilă a pieţei imobiliare, stimularea consumului, evaluarea necorespunzătoare a calităţii portofoliilor de împrumuturi, sistemele distorsionate de remunerare a managementului instituţiilor financiare; înclinaţia factorului uman de a specula tendinţele pieţei (lăcomia), nedepunerea din partea băncilor de eforturi pentru recuperarea creditelor, incapacitatea autorităţilor monetare şi de supraveghere de a identifica şi preveni acumularea de vulnerabilităţi în economie.

Putem compara efectele crizei economice actuale cu cele generate de criza din perioada 1929-1933? Răspunsul la această întrebare poate fi împărţit în două:

- da, pentru că şi această criză a fost cauzată de specularea în exces a unor

10

active financiare, în special acţiuni şi imobiliare, active al căror preţ a crescut complet necontrolat în ultimii 10 ani, iar acum, când preţul acestora se apropie de valori mai normale, descoperim că bogăţia mondială s-a redus cu 30.000 de miliarde de dolari. În plus, este evident faptul că guvernele şi diferitele instituţii de reglementare nu au ţinut pasul cu vremurile, iar cadrul legislativ existent în unele domenii este complet depăşit. În anii '30, statul american a concentrat uriaşe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat preţurile şi creditul, a subvenţionat anumite activităţi economice. Povestea se repetă 80 de ani mai târziu, când SUA aruncă pe piaţă 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menţine artificial preţuri rezultate din supraevaluarea unor garanţii acoperite de ipoteci şi ale altor active de aceeaşi factură.

Actuala criză seamănă cu predecesoarea sa şi prin aceea că intervenţionismul se face simţit nu numai prin infuzii, dar şi prin naţionalizări. Această soartă au avut-o Northern Rock Bank (Marea Britanie), AIG (SUA), Fortis (Benelux), Bardford & Bingley (Marea Britanie). - nu, pentru că acum există mai multă bogăţie, situaţia economiei mondiale este incomparabil mai bună decât a fost în urmă cu 80 de ani, iar guvernele au fonduri pentru a lupta împotriva acestei crize. Analiştii par a fi convinşi că americanii nu vor repeta greşelile care i-au dus la prăbuşirea economică de după primul război mondial şi că situaţia actuală nici nu se compară cu cea de atunci. Chiar dacă se vorbeşte şi acum despre o economie în declin, despre falimentele unor bănci, e drum lung până la o nouă "mare depresiune". Economiştii spun că şi criza din anii 1930 ar fi putut fi evitată dacă banca centrală ar fi intervenit chiar la început şi ar fi susţinut băncile aflate la ananghie. O greşeală pe care e puţin probabil că autorităţile din Statele Unite o vor repeta. Cei mai pesimişti analişti indică pentru 2009, an considerat ca reprezentând apogeul crizei, o scădere a PIB-ului SUA de 3-4%, în timp ce rata şomajului nu va trece de 8-9%. Comparând aceste cifre cu cele de acum 80 de ani, se poate vedea de ce situaţiile nu se compară dacă discutăm în procente. În cifre absolute însă, pierderile de acum sunt mult mai mari având în vedere că în perioada 1929-1933, o scădere a bursei cu 80% a dus la pierderi de zeci de miliarde de dolari, în timp ce acum vorbim de pierderi de mii de miliarde.

Specialiştii spun că actualul colaps economic este mult mai complicat, este atipic. În plină dezvoltare economică a anilor '90, după căderea blocului socialist, unii bancheri, văzând că este rost de profit, au început să dea împrumuturi într-un iureş din ce în ce mai ameţitor, pentru a împinge de la spate comerţul şi a câştiga din dobânzi, apoi au girat cu aceste datorii ale populaţiei alte împrumuturi, adică s-au tot adunat bani virtuali peste bani virtuali. A rezultat o falsă acumulare de capital, iar în relaţia bani-marfă-bani elementul monetar a devenit o ficţiune, din care bancherii au câştigat comisioane grase - de data asta în bani reali. În anii '90 însă, o anumită zonă a pieţei s-a suprasaturat cu produse şi s-a declanşat criza. Abia atunci s-a observat că tot eşafodajul fusese bazat pe bani virtuali, pe datorii ce urmau să fie plătite, dar care fuseseră contabilizate ca sume existente deja în seifurile băncilor.

Criza financiară care a izbucnit la începutul anului 2007 în Statele Unite ale Americii şi s-a extins pe mapamond a avut ca şi cauză principală ruperea legăturii dintre fluxurile nominale (credite bancare) şi fluxurile reale (active

11

suport) din economia mondială. Structura instituţională prin care s-a realizat această ruptură a fost sistemul financiar-bancar. Instrumentul financiar prin care s-a produs ruptura l-au reprezentat derivativele de asigurare a creditelor bancare.

Firul evenimentelor a fost următorul:o 2007: februarie - din ce în ce mai mulţi clienţi din Statele Unite nu îşi mai achită

creditele de tip "subprime" (credite ipotecare cu grad ridicat de risc), ceea ce provoacă primele falimente ale unor instituţii bancare specializate;

august - cad bursele. Băncile centrale intervin pe pieţe cu lichidităţi; o 2008: 22 ianuarie - banca centrală americană (FED) scade rata dobânzii de

referinţă la 3,5%, respectiv cu trei sferturi de punct; 17 februarie - banca britanică Northern Rock este naţionalizată; 11 martie - o nouă injecţie masivă de lichidităţi pe piaţa creditelor de către

băncile centrale, pentru a face faţă contracţiei acesteia; 16 martie - JPMorgan Chase anunţă achiziţionarea băncii de investiţii

Bear Stearns, la un preţ scăzut şi cu ajutorul FED; 7 septembrie - trezoreria americană decide naţionalizarea băncilor Fannie

Mae şi Freddie Mac, după ce acestea au suferit pierderi financiare importante;

15 septembrie - banca de investiţii Lehman Brothers îş depune bilanţul, iar Bank of America anunţă cumpărarea Merrill Lynch;

16 septembrie - compania de asigurări AIG (American International Group) este salvată de Guvernul american, care îi oferă 85 de miliarde de dolari în schimbul a 79,9% din capital;

17 septembrie - bursele din lume cad. Băncile centrale intensifică operaţiunile pentru injectarea de lichidităţi pe piaţă;

18 septembrie - banca britanică Lloyds TSB cumpără HBOS, instituţie financiară concurentă;

26 septembrie - JPMorgan preia controlul asupra Washington Mutual, cu ajutorul autorităţilor federale;

28 septembrie - compania de asigurări belgiano-olandeză Fortis este ajutată de statele belgian, olandez şi luxemburghez. Banca britanică Bradford and Bingley este naţionalizată;

30 septembrie - banca Dexia este naţionalizată de autorităţile franceze şi belgiene;

3 octombrie - Camera Reprezentanţilor adoptă un plan de salvare a sectorului financiar, în valoare de 700 de miliarde de dolari. Senatul aprobase deja setul de măsuri;

4 octombrie - reuniune de urgenţă, la Paris, a liderilor membrilor europeni ai G8 (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie), care nu reuşesc să ajungă la un acord privind înfiinţarea unui fond european pentru susţinerea instituţiilor financiare aflate în dificultate;

5 octombrie - BNP Paribas preia Fortis în Belgia şi Luxemburg, devenind cea mai mare bancă de depozite din Europa;

8 octombrie - Londra anunţă un plan de salvare care include o naţionalizare parţială a băncilor. Fondul Monetar International revizuieşte

12

în scădere previziunile privind creşterea economică mondială, în condiţiile în care bursele sunt în scădere;

10 octombrie - G7 îşi ia angajamentul să impiedice falimentul oricărei bănci importante;

12 octombrie - cele 15 ţări din zona euro ajung la un acord privind un plan de acţiune: garantarea creditelor interbancare şi posibila recapitalizare a băncilor;

13 octombrie: creştere spectaculoasă a burselor, în replică la mobilizarea guvernelor;

15 octombrie: bursele cad din nou. Wall Strret înregistrează cea mai mare scădere de după 1987. Europenii, reuniţi la un summit la Bruxelles, cer organizarea unui summit mondial înainte de sfârşitul anului, pentru reformarea sistemului financiar internaţional. Preţul petrolului scade sub 70 de dolari barilul;

20 octombrie - criza financiară riscă să antreneze pierderea a 20 de milioane de locuri de muncă în lume până la sfârşitul anului 2009, conform previziunilor Biroului Internaţional pentru Muncă;

24 octombrie - Islanda cere oficial FMI un ajutor de două miliarde de dolari pentru a face faţă crizei care îi distruge sistemul bancar;

26 octombrie - FMI anunţă că acordă un împrumut de 16,5 miliarde de dolari Ucrainei;

27 octombrie - ţările membre G7 critică "volatilitatea excesivă" a ratei de schimb a yenului, care atinge cel mai ridicat nivel în comparaţie cu dolarul din ultimii 13 ani;

28 octombrie - euro ajunge la cel mai scăzut nivel faţă de dolar din aprilie 2006. FMI, U.E. şi Banca Mondială anunţă că acordă 20 de miliarde de euro împrumut Ungariei;

29 octombrie - FED scade rata dobânzii de referinţă la 1,0%; 31 octombrie - Banca Japoniei scade rata dobânzii de referinţă la 0,30%; 6 noiembrie - FMI anunţă că ţările dezvoltate vor înregistra în 2009 prima

contractare a Produsului Intern Brut din 1945, estimată la 0,3%. Creşterea economică mondială este estimată la maxim 2,2%. Banca Centrală Europeană (BCE) scade rata dobânzii de referinţă la 3,25%;

15 noiembrie - prima reuniune la nivel înalt a G20, organizaţie din care fac parte ţările dezvoltate şi economiiile emergente.

5. Câteva particularităţi ale crizei economice mondiale în România.

Criza economică din România este cu precădere o criză internă, determinată de mixul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani. Creşterea economică se dovedeşte una de natură nesănătoasă, şi asta pentru că am avut în aceşti ani o creştere bazată pe consum, finanţat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, toate măsurile macroeconomice fiind pro-ciclice, stimulând consumul; şi cea mai dăunătoare dintre toate, cota unică. Cauza principală este consumul excesiv pe datorie. Populaţia nu poate fi blamată, dar poate fi pe viitor mai bine informată şi cu siguranţă mai precaută privind aşteptările asupra veniturilor proprii. Deficitul bugetar a crescut de la

13

1,3% din PIB în 2004 la 2,6% anul trecut şi probabil peste 3% anul acesta. Criza financiară internaţională a fost doar declanşatorul crizei economice interne, pentru că a afectat sursele de finanţare. Noi consumam pe datorie şi acum ne împrumutăm mult mai scump sau deloc. Această stare de lucruri este valabilă şi pentru guvern, şi pentru firme, şi pentru populaţie. Vulnerabilităţile unei economii dezechilibrate, cu numeroase reforme structurale amânate, au devenit acum evidente. Se pierd locuri de muncă, şi acesta este doar începutul. În 2009 încasările la buget vor fi mai mici, pentru că vom avea o creştere economică mai redusă, şi vor fi colectate mai greu din cauza lipsei de lichidităţi. Nu va fi de ajuns ca BNR să stimuleze creditarea prin reducerea dobânzii şi a rezervelor minime obligatorii.

Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum nu este tot stimularea nediferenţiată a consumului. Criza din România nu are aceleaşi cauze cu criza din SUA şi U.E., deci nu poate fi tratată la fel. Este în primul rând o criză internă, o criză a unui model de dezvoltare. Fireşte, populaţia cea mai săracă trebuie sprijnită în astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie să fie mai mulţi bani de la buget şi mai mult consum, atunci când la buget nu mai sunt bani şi când s-a consumat până acum excesiv. Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum este mai complexă decât un pachet de ajutoare de stat care riscă să ne arunce înapoi în timp la deficite mari şi inflaţie cu două cifre.Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja şi pe care îi poţi economisi. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiţii în infrastructură, pentru că acestea aduc locuri de muncă şi au un efect important de antrenare în economie. Însă investiţiile în infrastructură trebuie realizate în cadrul unei programări bugetare multianuale, singura soluţie de a reduce costurile suplimentare şi de a elimina alocarea greşită a banului public. Desigur, trebuie îndreptate şi greşelile politicii fiscale - nu neapărat pentru a creşte veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscală şi pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare să depăşească cu bine perioada de criză.

Totodată, trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o ţintă precisă; un astfel de plan ne va creşte credibilitatea pe plan extern şi mai ales ne va obliga să facem atât reformele fiscale şi bugetare necesare, cât si reformele structurale pe care le tot amânăm (referitoare la creşterea nivelului competiţiei, flexibilizarea pieţei muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic).

Avem o criză de supraconsum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin investiţii în infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin reforma fiscală care să nu fie neutră şi prin implementarea reformelor structurale.

În concluzie, efectele crizei financiare asupra României se pot grupa în:efecte de natură economică:

reducerea ritmului de creştere economică (PIB); reducerea volumului investiţiilor străine directe; creşterea şomajului; ieşirea de pe piaţă a unui număr mare de IMM-uri;

14

tendinţa de reducere a concurenţei;efecte de natură financiară:

scăderea lichidităţilor în sistemul bancar; reducerea transferurilor curente din străinătate; deteriorarea procesului dezinflaţionist; creşterea ratelor dobânzilor bancare; creşterea deficitului bugetului public; creşterea costului finanţării sectorului privat; creşterea costului finanţării deficitului bugetar;

efecte de natură socială: dificultăţi sau imposibilităţi de returnare a creditelor bancare

pe termen lung de către persoanele fizice; scăderea gradului de siguranţă a locului de muncă; teama privind creşterea insecurităţii sociale.

6. Concluzii.

Actuala criză din piaţa de mortgage din SUA a fost doar declanşatorul crizei financiare mondiale. Cauzele profunde au fost atât de natură macroeconomică, cât şi de natură microeconomică. Lichiditatea abundentă a făcut ca anumite cauze microeconomice, cum ar fi securitizarea, dezintermedieri financiare, fisuri în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating şi dereglementări excesive, să se combine şi să conducă la criza financiară de astăzi. Gradul de afectare a economiilor lumii de către această criză depinde de vulnerabilităţile fiecărei economii şi de expunerea acestora la activele toxice. Modul în care se răspunde la criză depinde de resursele disponibile, de instituţiile şi instrumentele pe care le putem folosi. O listă sumară a lecţiilor trebuie să reflecte toate aceste aspecte:

Nivelul scăzut al inflaţiei nu reprezintă o condiţie suficientă pentru asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung. Experienţele anterioare păreau să confirme viziunea că inflaţia este principala sursă de instabilitate financiară. De obicei, perioadele caracterizate de inflaţia înaltă au fost şi cele cu instabilitate financiară severă şi crize la nivelul sectorului bancar, sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de către autorităţi a unor măsuri inadecvate de temperare a inflaţiei.

La anumite perioade, reglementarea şi supravegherea rămân în urma pieţelor. Pieţele găsesc întotdeauna calea spre a inova pentru că permanent agenţii economici sunt în competiţie pentru a satisface nevoi reale. Inovaţiile cresc eficienţa cu care nevoile sunt satisfăcute şi din acest motiv procesul de inovare nu va înceta niciodată. Chiar dacă se pun bariere administrative, pieţele tot găsesc soluţii pentru a satisface cererea.

În U.E. lipsesc unele instituţii. Acest lucru este evidenţiat foarte clar în Raportul de Larosiere. În capitolul dedicat măsurilor reparatorii în domeniul supravegherii financiare din U.E. se propune o reformă structurală care are în vedere două domenii: supravegherea macroprudenţială şi supravegherea microprudenţială. Raportul consideră justificată înfiinţarea

15

Consiliului European de Risc Sistemic (CERS). Acesta ar trebui să colecteze informaţii despre riscurile şi vulnerabilităţile macroprudenţiale din toate sectoarele financiare din U.E. Consiliul va emite avertizări despre riscuri şi va adopta recomandări de politică economică.

Stimulentele de natură salariale în companiile private nu sunt adecvat corelate cu gestionarea riscului. Legătura dintre stimulentele managerilor şi gestionarea riscului nu este întotdeauna evidentă. În ultimii ani inovaţiile financiare, produse şi instituţii inadecvat reglementate şi supravegheate, au făcut posibilă acumularea de profituri mari pe termen scurt concomitent cu asumarea de riscuri foarte mari. Nu au existat stimulente care să lege remuneraţia şi premiile de obţinerea de profituri pe termen mediu-lung. Aceasta a fost un stimulent pentru manageri să îşi asume riscuri pe care fie nu le-au înţeles, fie le-au neglijat pentru a mări profitabilitatea de care erau legate premiile.

Oamenii uită de apariţia crizelor în perioadele de prosperitate şi neglijează conceperea de mecanisme de gestiune a crizei. Tensiunile financiare semnificative şi cu atât mai mult crizele financiare sunt evenimente rare. Suntem norocoşi că este aşa, dar raritatea evenimentelor nedorite are şi un cost. Mecanismele de gestionare a crizei existente la data apariţiei evenimentului pot fi inadecvate. Pot exista prevederi legislative care împiedică acţiunea rapidă sau se poate ca setul de instrumente şi proceduri dintr-o ţară să fie diferite faţă de o altă ţară, ceea ce împiedică cooperarea etc.

FMI a căpătat un rol sporit după ce a fost criticat că nu a prevăzut criza asiatică. În urmă cu câţiva ani mulţi prevedeau un declin masiv al rolului FMI în actualul context economic. Dar criza de astăzi pare să redescopere rolul FMI-ului pe această planetă. Fondurile sale au fost crescute recent pentru a putea face faţă la solicitărilor care vin de la diverse ţări pentru ajutor financiar şi asistenţă tehnică.

Măsurile expansioniste trebuie acompaniate de la început de strategii de ieşire. Istoria ne-a arătat că măsurile expansioniste de ieşire din crize economice nu rămân fără efecte adverse în termenii inflaţiei. Lecţia anilor ‘70 este aceea că politicile expansioniste prelungite au produs inflaţie şi datorii publice mari, a căror reducere a necesitat politici restrictive, care au făcut ca media creşterii economice să rămână relativ scăzută. Lecţia acelor ani şi a altor perioade similare în abordare este aceea că măsurile anticriză trebuie concepute pornind de la obiectivul asigurării sustenabilităţii fiscale şi a preţurilor pe termen mediu-lung.

Este importantă evitarea dezechilibrelor macroeconomice şi urmărirea unei pante de creştere sustenabile sprijinită de un grad substanţial de reforme structurale. Acest lucru este valabil în mod special pentru economiile emergente.

Pentru România adoptarea euro nu se poate substitui politicilor de ajustare. Această lecţie a devenit mai evidentă odată cu instalarea crizei economice în economiile emergente. Atât timp cât leul s-a apreciat, până în vara lui 2007, problema adoptării euro nu era pe agenda curentă a agenţilor economici. Criza a făcut evident însă că leul era supra-apreciat şi piaţa a făcut corecţia

16

necesară. Într-o perioadă relativ scurtă de timp - din iulie 2007 şi până în prezent - leul s-a depreciat cu aproximativ 35 procente. În aceeaşi perioadă, perspectivele creşterii economice s-au schimbat dramatic: de la o creştere de aproape 9.4 procente în trimestrul III 2008 la o scădere, probabil semnificativă, în trimestrul I 2009.

7. Bibliografie.

a) Articole şi studii:

„Nouă lecţii desprinse din criza financiară” – Mugur Isărescu„Criza economică internă – cauze şi soluţii” – Liviu Voinea„Din criza imobiliară în criza economică” – Constantin Retezeanu„Criza economică mondială, între istorie şi evoluţie” – Andreea Ştefan

17

b) Resurse internet:

http://www.zf.ro/opinii/criza-economica-interna-cauze-si-solutii-3544642/

http://www.crizalovesteacum.ro/istoric_criza_financiara.xhtml?id_article=7

http://www.financialdirector.ro/management-de-risc/factori-de-influenta-ai-crizelor-bancare.html

http://ziaruluniversul.ro/ar/social/din-criza-imobiliar-n-criz-economic/

http://www.bancherul.ro/stire.php?id_stire=3358

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/834297/Criza-economica-mondiala-intre-istorie-si-evolutie-/

http://www.amosnews.ro/Guvernele_din_Europa_cauta_solutii_pentru_iesirea_din_criza-268133

http://www.zf.ro/zf-24/liviu-voinea-criza-va-dura-pana-la-trei-ani-4108146/

http://www.banknews.ro/stire/21009_de_ce_criza_americana_a_devenit_o_criza_globala.html

http://khris.ro/index.php/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-1933/

18