Emoţiile şi procesele asociate acestora

Perspectivele funcţionaliste contemporane reliefează rolul important pe care emoţiile le au în pregătirea răspunsurilor comportamentale, ajustează procesele de luare a deciziilor , intensifică capacitatea de a memora evenimente importante şi facilitează interacţiunile interpersonale.

De asemenea, ele pot reprezenta şi o piedică (ex. atunci când apar în momente nepotrivite sau sunt de o intensitate greşită). Răspunsuri emoţionale necorespunzătoare sunt implicate în multe forme ale psihopatologiei (ex. tulburarea de personalitate borderline, histrionică, schizoidă), în dificultăţi sociale (ex. agorafobie, personalitatea evitantă, antisocială, paranoidă) şi chiar şi în boli fiziologice (boli cardiovasculare, sindromul colonului iritat, anorexie). Se poate observa după cele menţionate mai sus importanta reglementării cu succes a emoţiilor.

Pentru a putea înţelege mai departe ceea ce înseamnă reglarea emoţională, trebuie mai întâi să înţelegem ce vrem să reglementăm. O parte a problemei reprezintă dificultatea de a evidenţia condiţiile exacte şi suficiente pentru a putea categoriza o trăire că fiind o emoţie. Aceste diferenţe apar şi datorită faptului că, cuvântul emoţie este un termen comun care face referinţă la o multitudine de evenimente, de la moderat la intens, de la succint la extins, de la simplu la complex , de la privat la public.

Datorită creşterii dorinţei de a rezolva confuzia dintre dorinţa de a avea o definiţie precisă şi problemele unei clasificări clare, s-a ajuns la utilizarea unui concept prototip al emoţiei. Spre deosebire de concepţiile clasice, prototipurile pun accentul pe trăsături tipice, care pot sau nu să fie evidente într-un caz anume, dar a cărui prezenţă îi conferă mai mult sau mai puţin statutul de emoţie.

În secvenţa următoare, ne vom concentra atenţia asupra a 3 proprietăţi de bază ale prototipului emoţional care relevă antecedentele emoţionale, răspunsurile emoţionale şi legătura dintre acestea.

Trăsăturile de bază ale emoţiei

În primul rând, emoţiile apar atunci când un individ se implică într-o situaţie şi observă că aceasta este relevantă pentru scopurile sale. Aceste scopuri care susţin evaluarea pot să fie de durată îndelungată ( instinctul de supravieţuire) sau tranzitorii ( te bucuri atunci când marchează echipa ta), centrale în percepţia de sine a unei persoane (să înveţi bine) sau periferice (deschiderea unei cutii cu cereale), conştiente şi complexe ( atunci când plănuieşti să te răzbuni) sau inconştiente şi simple ( când eviţi un pumn), înţelese şi împărtăşite în general ( a avea prieteni) sau individuali ( o colecţie de gândaci).

Oricare ar fi scopul şi sursa semnificaţiei pe care o are asupra individului în acel moment, această semnificaţie crează emoţia. Datorită schimbării în timp ale acestei semnificaţii (schimbarea situaţiei, schimbări ale semnificaţiei situaţiei) şi emoţia se va schimba la rândul ei.

În al doilea rând, emoţiile sunt multifaţetate, fenomenul acţionând în tot corpul implicând schimbări slab corelate în domeniile experienţei subiective, comportamentale şi ale fiziologiei centrale şi periferice (Mauss et al., 2005).

Aspectul subiectiv al emoţiilor este atât de strâns legat de ceea ce numim emoţie atunci îl utilizăm în activităţile de zi cu zi că termenele de emoţie şi sentiment sunt folosite adesea interşanjabil. Emoţiile nu doar ne crează oportunitatea de a simţi ceva, ele ne îndeamnă şi la a acţiona (Frijda, 1986).

Acest fapt este reflectat în limbajul pe care îl folosim atunci când vrem să descriem o emoţie: Spunem că ”ţopăiam ca un nebun”, „mişcaţi până la lacrimi” sau „îngheţaţi de frică”. Aceste impulsuri de a acţiona într-un anumit fel (sau de a nu acţiona) sunt asociate cu schimbările automate şi endocrine care anticipează răspunsul comportamental asociat (astfel furnizând suportul metabolic pentru acea acţiune) şi de a o urma, de obicei ca şi o consecinţă a activităţii motrice asociate răspunsului emoţional. Schimbările de maturizare în sistemurile de răspuns comportamental şi psihologic implicate în emoţii joacă un rol important în dezvoltarea acestora, în mod particular la vârste fragede şi copilărie.

În al treilea rând, schimbările multi sistemice asociate cu emoţiile sunt rareori obligatorii. Emoţiile deţin o valoare imperativă – pe care Frijda (1986) a denumit-o „control precedence”- însemnând că acestea pot să ne întrerupă din ceea ce făceam şi să ne asimileze conştientul. Totuşi, de obicei emoţiile trebuie să concureze cu alte răspunsuri care sunt deasemenea asociate cu matricea socială din cadrul căreia emoţiile noastre reies de obicei. Maleabilitatea emoţiilor a fost reliefata din timpul lui William James (1884), care consideră emoţiile ca şi tendinţe ale unor răspunsuri care pot să fie modulate într-o mulţime de moduri. Acest ultim aspect este cel mai important de analizat în reglarea emoţională, deoarece această trăsătură face posibilă această reglare.

Modelul modal al emoţiilor

Împreună, aceste 3 trăsături ale emoţiei constituie ceea ce noi numim „modelul modal” al emoţiei: a tranzacţie persoană-situaţie care impune atenţie, are o semnificaţie particulară faţă de individ şi dă naştere unui răspuns multidimensional coordonat dar tot odată flexibil al tranzacţiei persoană-situaţie în desfăşurare. Considerăm că acest model modal subliniază intuiţii de bază asupra emoţiilor (Barrett, Ochsner, & Gross, in press), de asemenea – fără nici o coincidenţă – reprezintă puncte majore de convergenţă între cercetători şi teoreticeni interesaţi în domeniul emoţiilor.

În Figură 1 prezentăm schema abstractă şi simplificată a secvenţei situaţie-atenţie-evaluare-răspuns specificat în modelul modal al emoţiei ( „cutia neagră” organică fiind situată între situaţie şi răspuns). Această secvenţă începe cu o situaţie semnificativă psihologic, care este de cele mai multe ori externă, prin urmare având o specificitate fizică, ca şi exemplul cu coada de la caserie. De asemenea, situaţii relevante psihologic pot să fie şi interne, fiind bazate pe reprezentări mentale. Chiar dacă este externă sau internă, situaţiile sunt tratate în diferite modalităţi, dând naştere evaluării care constituie aprecierea individului asupra familiarităţii situaţiei, valentei şi relevanta semnificaţiei (Ellsworth & Scherer, 2003).

Diferiţi teoreticieni au postulat diferite trepte de evaluare sau dimensiuni şi aceste procese de evaluare se schimbă de-a lungul dezvoltării, dar există o înţelegere de comun acord că aceste aprecieri dau naştere răspunsurilor emoţionale. După cum am menţionat mai sus, răspunsul emoţional generat din evaluare sunt considerate a fi implicate în schimbări ale experienţei, comportamentelor şi a sistemelor neurobiologice.

Ca şi multe alte răspunsuri, un răspuns emoţional schimbă de obicei situaţia care a dat naştere răspunsului. Pentru a explica mai clar ideea recursivităţii emoţiei, să ne imaginăm 2 colegi (sau un părinte şi un copil) care sunt într-o situaţie S ( sunt într-un dezacord) când unul dintre ei emite răspunsul R ( începe să plângă). Acest răspuns emoţional alterează substanţial situaţia interpersonală, transformând-o în situaţia S’ (interacţiune cu cineva pe care ai făcut-o să plângă). Această situaţie acum dă naştere unui nou răspuns R’ ( îţi ceri scuze), care transformă mai departe situaţia în situaţia S” (răspunderea la o persoană care tocmai ţi-a cerut scuze). Situaţia la rândul ei provoacă alt răspuns R” ( ruşine) şi aşa mai departe. Ideea principală este că emoţiile au un aspect recursiv, adică pot să producă schimbări ale mediului, care au efectul de a modifica probabilitatea instanţelor ulterioare ale unei emoţii.

Emoţii şi alte procese afective

O multitudine de termeni sunt utilizaţi în literatura asupra emoţiei ( ex. afect, reflex, dispoziţie, impuls, sentiment etc.), creând dificultăţi în comunicare. Urmărindu-l pe Scherer (1984), folosim termenul de afect ca şi categoria superioară pentru diferite stări care implică discriminări bine-rău relativ scurte ( astfel având în comun anumite procese atenţionale şi valenţe estimative). Aceste stări afective includ a) răspunsuri generale la circumstanţe costisitoare, b) emoţii cum ar fi furie şi tristeţe, c) dispoziţii cum ar fi depresia sau euforia , d) impulsuri motivaţionale care sunt legate de hrană, sex, agresivitate sau durere.

Cum sunt aceste procese afective distinse? Deşi stresul şi emoţia implică răspunsuri în întreg organismul la evenimente semnificative, stresul se referă de obicei la răspunsuri afective negative , în timp ce emoţiile se referă la afecte atât negative cât şi pozitive (Lazarus, 1993). Emoţiile sunt distinse faţă de dispoziţii (Parkinson, Totterdell, Briner, & Reynolds, 1996). Dispoziţiile ţin de obicei mai mult decât emoţiile şi comparate cu acestea, emoţiile au de cele mai multe ori un obiect cauzator şi dau naştere unor tendinţe de răspunsuri comportamentale care sunt relevante faţă de acest obiect. În contrast, dispoziţiile sunt mai difuze şi chiar dacă dau naştere unor tendinţe generale de răspuns cum ar fi cele de apropiere sau de retragere (Lang, 1995), dispoziţiile influenţează mai degrabă cogniţiile faţă de acţiuni (Clore, Schwarz, & Conway, 1994; Davidson, 1994; Fiedler, 1988).

Emoţiile pot de-asemenea să fie distinse faţă de unele impulsuri motivaţionale (ex. hrană, sete, sex, durere). Asemenea emoţiilor, fiecare dintre aceste impulsuri motivaţionale au o valenţă şi o forţă motivatoare, care direcţionează şi stimulează comportamentul (Ferguson, 2000). Emoţiile sunt diferite faţă de impulsurile motivaţionale datorită flexibilităţii cu care sunt desfăşurate şi spectrumului mai larg de posibile obiecte stimulante. Astfel, deşi se poate deosebi tendinţa de apropiere faţă de emoţia care cauzează retragerea, este mai greu de specificat cu exactitate natura unei tendinţe de a acţiona emoţional fără a ne referii la contextul in care emoţia a luat naştere.

Teorii ale emoţiei

Teoria James-Lange

Conform acesteia, anumiţi stimuli externi declanşează în mod instinctiv anumite modele de excitaţii pentru a face faţă la două modalităţi de apărare: fugă sau luptă. Astfel, devenim nervoşi pentru că ne comportăm agresiv, ni se face frică pentru că fugim. Deci percepţia atrage după sine modificările fiziologice, iar conştiinţa acestora constituie ceea ce noi numim emoţie.

Teoriile cognitiviste

Acestea se concentrează asupra explicării procesului de transmitere a informaţiei . Principiul general este acela conform căruia evenimentul inductor este receptat, iar, mai apoi interpretat. Odată interpretat, el este codificat şi transpus într-o formă de reprezentare internă. În funcţie de această reprezentare internă, se adoptă un plan de pregătire pentru a acţiona într-un anumit fel. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situaţia respectivă .