UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”FACULTATEA DE DREPT CONSTANŢASpecializarea: DREPTDisciplina: DREPT PROCESUAL CIVILANUL I IDConducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. GHEORGHE DINU

DREPT PROCESUAL CIVIL

Scopul acestei discipline este insusirea de catre studenti a dreptului procesual civil.            Dreptul procesul civil ca ramura de drept romanesc formeaza studentii pentru intelegerea exacta a normelor care reglementeaza procesul civil din mometul sesizarii instantei de judecata de catre partile interesate si pana in momentul punerii in executare a hotararii ramase irevocabile.            In realizarea obiectivului propus, procedurile folosite in activitatea didactica sunt: cursuri, seminarii, in care sunt dezbatute aspectele teoretice, cat si practice, referate stiintifice.

Cap. I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL CIVIL

I.1. Noţiunea dreptului procesual civil şi legătura acestuia cu dreptul material civil

Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura stabilită de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această procedură.

Ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

I.2. Definirea procesului civil. Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge

În conformitate cu art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: “Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un

1

tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”, Constituţia consacră în art.21 accesul liber la justiţie – “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime” – “nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

Persoana ale cărei drepturi subiective civile sunt contestate sau încălcate se poate adresa instanţei competente pentru a restabili această situaţie. Sesizarea instanţei se face prin cererea de chemare în judecată.

Prin proces în sens etimologic se înţelege mers, evoluţie, desfăşurarea unui fenomen, eveniment.

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

Procesul civil parcurge două faze:- Faza judecăţii care se desfăşoară mai întâi în faţa instanţei de fond şi se

finalizează cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată care investeşte instanţa competentă. Această fază cuprinde mai multe etape.Prima etapă (etapa scrisă), constând din încunoştinţarea reciprocă a părţilor despre pretenţiile, apărările şi probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.Cea de a doua etapă este etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, etapă complexă ce se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probe şi să pună concluzii. Dezbaterea dintre părţi este condusă şi controlată de judecător cu respectarea unor principii fundamentale (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii şi principiul oralităţii). După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în prima instanţă, dar partea nemulţumită poate declanşa etapa căilor de atac. Poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac, care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile.

- Faza executării silite care include activitatea instanţei de executare şi a executorilor judecătoreşti care-si îndeplinesc atribuţiile procesuale sub controlul instanţei.

2

Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape, în consecinţă se impun următoarele precizări:

- faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, astfel dacă debitorul îşi va executa de bună voie obligaţia consemnată în titlu executoriu faza executării va lipsi;

- în ipoteza în care creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, va exista numai faza executării;

- este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă atunci când reclamantul îşi retrage acţiunea sau renunţă la dreptul său, tranzacţionează ori lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră legală şi temeinică.

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

În literatura de specialitate s-a arătat că principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii.

Dreptul procesul civil, ca ramură a sistemului de drept român este constituit pe baza unor principii specifice, dar care sunt fundamentale pentru această ramură de drept.

1. Justiţia constituie monopol de statÎn societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, deci el

deţine monopolul justiţiei. Din acest principiu rezultă următoarele consecinţe:- nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot

împărţi justiţia, prin intermediul hotărârilor care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens art. 125 alin 1 din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. În prezent, instanţele judecătoreşti, în materie civilă judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel. După punerea în aplicare a dispoziţiilor prevăzute de Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, există şi tribunale specializate pentru minori şi familie, muncă şi asigurări sociale, administrativ-fiscale, şi comerciale.

- statul este obligat să împartă justiţia atunci când este solicitat. Art.3 Cod civil prevede că: “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

De la acest principiu există o excepţie parţială şi anume arbitrajul, reglementat de Codul de procedură civilă în art.340 – 3703.

2. Egalitatea în faţa justiţieiAcest principiu semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală de a fi

judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură, fără nici o discriminare. A se vedea art.16 alin.1din Constituţie

3

3. Gratuitatea justiţieiSemnificaţia acestui principiu este aceea că părţile nu trebuie să plătească pe

judecătorii care le soluţionează cauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti, deoarece aceştia deservind un serviciu public, sunt funcţionari ai statului şi sunt salarizaţi de el.

Deşi justiţia se acordă gratuit, procesul civil presupune numeroase cheltuieli: taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii de avocat, cheltuieli cu administrarea de probe, etc.

4. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentareAcest principiu trebuie înţeles în sensul că funcţia lor se îndeplineşte în mod

continuu, în succesiunea zilelor, fără alte întreruperi decât cele provocate de zilele nelucrătoare sau de sărbătorile legale. Jurisdicţiile sunt sedentare, în sensul că instanţele judecătoreşti au localitatea de reşedinţă stabilită prin lege, unde au un sediu determinat şi cunoscut.

5. ColegialitateaÎn literatura de specialitate se consideră că sistemul mixt este cel mai potrivit:

judecător unic în procesele simple şi sistem colegial, în celelalte cazuri.Activitatea de judecată în sistemul dreptului românesc, era guvernată până la

modificarea legii pentru organizarea judecătorească, de principiul colegialităţii şi, ca urmare, alcătuirea completului de judecată, compunerea lui era din cel puţin doi judecători.

Potrivit art.17 din Legea nr.92/1992, aşa cum a fost modificată: “cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător.” De la această regulă există o excepţie privind cauzele referitoare la conflictele de muncă. Potrivit art.17 alin.11 din Legea 92/1992, astfel cum a fost modificat: “cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate, de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi magistraţi consultanţi”.

În legătură cu compunerea completelor de judecată, art.57 din Legea 304/2004, instituia regula potrivit căreia cauzele se vor judeca în primă instanţă în complet format din 2 judecători, cu excepţia următoarelor cauze civile care se judecă de un singur judecător:

- cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;

- cererile de ordonanţă preşedinţială;- acţiunile posesorii;- somaţia de plată.Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 58 alin.1 şi 2 Legea 304/2004).

De asemenea, de la aceeaşi dată, apelurile şi recursurile se vor judeca în complet format din 3 judecători.

4

Aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2005 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124/2004 din noiembrie 2004. Astfel, potrivit art.57 astfel cum a fost modificat în urma acestei noi intervenţii a legiuitorulului: “

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători.

6. Unitatea funcţiei jurisdicţionaleÎn doctrină se precizează că acest principiu face ca aceeaşi judecători,

selecţionaţi în acelaşi mod şi supuşi aceleaşi situaţii legale să soluţioneze toate cauzele, indiferent de natura lor. La Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi tribunale există secţii specializate, dar, nimic nu se opune ca judecătorii să fie trecuţi de la o secţie la alta.

Constituţia interzice în mod expres înfiinţarea de instanţe extraordinare însă permite, înfiinţarea tribunalelor specializate.

7. Organizarea justiţiei pe sistemului dublului grad de jurisdicţieAcest principiu presupune ca instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi

nivel ierarhic, dar ele să fie, grupate astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi în faţa unei instanţe superioare. De aceea se spune că justiţia este organizată pe sistemul dublului grad de jurisdicţie. În cadrul acestui principiu, hotărârea primei instanţe este supusă, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, controlului instanţei de apel, la care se adaugă un control suplimentar de legalitate exercitat prin recurs, dar care nu constituie un al treilea grad de jurisdicţie, deşi în prezent se vorbeşte de principiul triplului grad de jurisdicţie. Recursul, cale extraordinară de atac, are un rol special, în această cale de atac putând fi invocate, de regulă, motive de legalitate limitativ prevăzute de lege.

Desigur aceste principii referitoare la funcţionarea serviciului public al justiţiei nu se confundă cu principiile fundamentale ale dreptul procesual civil:

1. Principiul legalităţiiAcest principiu este un principiu cadru, înăuntrul căreia trebuie să se regăsească

toate celelalte principii. Principiul legalităţii semnifică faptul că desfăşurarea întregii activităţi

procesuale, toate actele participanţilor la procesul civil, deliberarea şi hotărârea pronunţată, trebuie să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu prevederile legii. A se vedea Art. 124 din Constituţie

2. Principiul aflării adevăruluiAcest principiu presupune existenta unei concordanţe depline între realitatea

împrejurărilor în care s-a produs faptul prejudiciabil şi concluziile la care a ajuns instanţa, exprimate în hotărârea dată cu privire la aceste împrejurări. A se vedea în acest sens art.129 alin.5 C.proc.civ.:

3. Principiul dreptului la apărarePotrivit prevederilor art.24 din Constituţie dreptul la apărare este garantat, în tot

cursul procesului părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. În acelaşi sens, art.13 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că:” Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie

5

reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”.

4. Principiul publicităţiiPublicitatea şedinţei de judecată este consacrată în art.121 din Codul de

procedură civilă: “şedinţele vor fi publice afară de cazurile când legea dispune altfel”.De la acest principiu există o excepţie: “instanţa poate sa dispună ca dezbaterile

sa se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părti. În acest caz, părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele”. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică, sub sancţiunea nulităţii.

5. Principiul oralităţiiÎn temeiul acestui principiu preşedintele completului are obligaţia, sub

sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii. Codul de procedură civilă consacră principiul oralităţii dezbaterilor în art.127: “pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”.

6. Principiul rolului activ al judecătoruluiPrincipiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 – 130 C. proc. civ.,

obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere.

7. Principiul disponibilităţii Procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material şi în sens

procesual. Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi : - dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. - dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale

apărării. - dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare

şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. - dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale, hotărârea judecătorească, şi

de a stărui sau nu în calea de atac exercitată. - dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. 8.Principiul contradictorialităţii

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte în raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi instanţă manifestându-se în toate fazele şi etapele procesului civil, excepţie făcând etapele deliberării şi pronunţării hotărârii.

Contradictorialitea în procesul civil îngăduie părţilor să participe activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea dreptului lor, în cursul desfăşurării judecăţii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare din ele,precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Nerespectarea acestui principiu deosebit de important deoarece asigură şi dreptul la apărare şi aflarea adevărului, este sancţionat cu nulitatea hotărârii

9.Principiul nemijlocirii Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit toate

elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei.

6

Conform legislaţiei actuale, administrarea dovezilor se face de către completul de judecată în întregul său, fie la sediul instanţei, fie la locul unde se găseşte proba ce urmează a fi administrată.

8. Principiul continuităţiiPrincipiul continuităţii presupune ca judecarea pricinii să se facă de la început şi

până la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă, care să se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.

În legislaţia noastră acest principiu are o aplicativitate limitată la faptul a hotărârea trebuie să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond. Nerespectarea acestui principiu atrage casarea hotărârii potrivit art.304 pct.2 C.proc.civ.

CAP. II NORMELE DE PROCEDURA CIVILA

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a pricinilor civile şi punerea în executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăşoară în timp şi spaţiu şi cu privire la anumite persoane.

Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii : după obiectul lor, după întinderea câmpului de aplicare şi după caracterul conduitei pe care o prescriu.

II. 1. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect- norme de organizare judecătorească care reglementează organizarea şi

funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea magistraţilor, desemnarea acestora în funcţii de conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată şi în legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea .

- norme de competenţă care reglementează sarcinile instanţelorjudecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală ), repartizarea pricinilor civile între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială)

- norme de procedură propriu-zise care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică în: norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă şi norme de executare silită.

II.2. Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de aplicare- norme generale care se aplică în toate cazurile şi în orice materie dacă

legea nu prevede altfel. În materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de procedură civilă.

- norme speciale aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Aceste norme sunt de strictă interpretare şi deci nu pot fi aplicate prin analogie. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se referă la un caz ce intră in prevederile sale şi se va completa cu cea generală întrucât ,de regulă, norma specială derogă numai sub anumite aspecte de la norma generală ( ex. – în materia divorţului art.612 C.proc.civ.

7

arată menţiunile speciale pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ, dar pentru cuprinsul cererii se face trimitere la norma de drept comun art.112 C.proc.civ.).

II.3. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe care o prescriu

Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor părţilor de a se îndepărta de la prevederile legii, în sensul de a renunţa la aplicarea lor.

- norme imperative care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de la aceasta.

- norme dispozitive care îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.

În principiu au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii , fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil.

Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru una din ele.

II.4. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Art.15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Înscrierea principiului neretroactivităţii în Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică în condiţii mai bune, creşte încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia. Normele de procedură civilă nu retroactivează şi nu supravieţuiesc ci sunt de imediată aplicare.

II.5. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiuPrin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu se înţelege situaţia în care

litigiul are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia din părţi; naţionalitatea părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii în străinătate).

Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata excluzând aplicarea legii altui stat.

Executarea hotărârilor judecătoreşti străine este posibilă numai după investirea lor cu formulă executorie de către tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după verificarea condiţiilor cerute de legile internaţionale.

Potrivit art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea străină, dată de către o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţia de fapt pe care o constată.

II.6. Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelorLa aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are în vedere

principiul egalităţii, principiu consfiinţit în art. 16 din Constituţie :”cetăţenii sunt egali în

8

faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări…Nimeni nu este mai presus de lege”

Egalitatea în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică în egală măsură cetăţenilor români şi străini şi persoanelor fără cetăţenie, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, cu excepţia exercitării drepturilor politice (art. 163 din Legea 105/1992). Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine.

CAP.III. ACŢIUNEA CIVILĂ

III. 1. Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă şi dreptul la acţiune

În literatura juridică de specialitate, acţiunea civilă a fost definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat.

III.2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar, indispensabil a oricărei acţiuni şi servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acţiune.

III.3. Părţile acţiunii civileAcţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără

existenţa cel puţin a unei persoane care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau încălcat.

În momentul în care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două persoane, una care pretinde (reclamantul) şi una care se opune (pârâtul).

Părţile au denumiri specifice în raport cu diferitele faze ale procesului civil.

III.4. Obiectul acţiunii civileObiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă,

concretizându-se în raport cu mijlocul procesual folosit.

III.5. Cauza acţiunii civilePrin cauza acţiunii civile se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui

care reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze.

III.6. Despre tipurile de acţiuni civileCriteriile după care se clasifică, în general, acţiunile civile sunt:- scopul material urmărit de reclamant;

9

- natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;- calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile respectiv pentru punerea în mişcare a tuturor formelor procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare în judecată,căile de atac etc.) sunt următoarele:

-afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;-interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;- capacitatea procesuală;- calitatea procesuală.

A. DreptulPornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil ,pentru

punerea în mişcare a acţiunii civile se cere în primul rând existenţa unui drept subiectiv ce se cere protejat,ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei. B. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat. C. Capacitatea procesuală şi sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de dobândi şi de exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual pentru a valorifica în justiţie dreptul sau interesul în legătură cu care s-a născut litigiul.

Capacitatea procesuală de folosinţăCapacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale

care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesual civile.

Capacitatea procesuală de exerciţiuPrin capacitate procesuală de exerciţiu se înţelege acea parte a capacităţii

procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale.

D. Calitatea procesuală. Definiţie. Justificare. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ( calitate procesuală activă ) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă ).

CAP.IV. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

10

IV.1.Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civilOrganizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la un proces echitabil în mod imparţial şi independent de orice influenţe exterioare.

- Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară şi procedura de judecată fiind stabilite de lege.

În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 16 alin. 1 şi 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară).

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Î

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având în circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate sunt tribunale: pentru minori şi familie; de muncă şi asigurări sociale; comerciale; administrative-fiscale. (art.35 din Legea 304/2004).

Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 1 ianuarie 2008. Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate vor fi stabilite, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, rolul acestora fiind îndeplinit până la această dată de secţii sau complete specializate la nivelul tribunalelor de drept comun (art.130 din Legea 304/2004).

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.

IV.2. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

A. Completele de judecată

Potrivit art. 17 alin.1 din Legea 92/1992, modificată prin Legea 142/1997: “cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător.” Cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă, cu celeritate, de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi magistraţi consultanţi (art.17 alin.1 din Legea 92/1992 modificat şi completat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.20/20.02.2002).

În legătură cu compunerea completelor de judecată, art.57 din Legea 304/2004, instituia regula potrivit căreia cauzele se vor judeca în primă instanţă în complet format din 2 judecători, cu excepţia următoarelor cauze civile care se judecă de un singur judecător:

11

- cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii;

- cererile de ordonanţă preşedinţială;- acţiunile posesorii;- somaţia de plată.Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de

muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 58 alin.1 şi 2 Legea 304/2004).

De asemenea, de la aceeaşi dată, apelurile şi recursurile se vor judeca în complet format din 3 judecători.

Aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2005 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124/2004 din noiembrie 2004. Astfel, potrivit art.57 astfel cum a fost modificat în urma acestei noi intervenţii a legiuitorulului: “

Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel de un singur judecător.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători.

În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintele instanţei ori a judecătorului-inspector sau a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei”

Constituirea instanţei înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege. Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei.

B.I ncidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată. Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea .

Pentru ca hotărârea ce urmează a se pronunţa să fie dată în condiţii de obiectivitate judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-şi controla propria hotărâre. În situaţia în care obiectivitatea judecătorului ar putea fi pusă la îndoială, partea interesată poate formula obiecţii care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecător să judece pricina. Pentru a sigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării.

a. Incompatibilitatea

12

Art. 24 alin. 1 C.proc.civ. prevede că :”judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare “.

b. Abţinerea şi recuzarea

Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere în anumite cazuri expres prevăzute de lege, cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv, datorită legăturii de rudenie sau afinitate cu una din părţi, afecţiunii ce o poartă uneia din părţi sau datorită stării conflictuale care există între el şi una din părţi, ca judecătorul să se retragă de la judecată. În acelaşi timp există obligaţia judecătorului de a încunoştiinţa pe preşedintele instanţei despre existenţa vreunui motiv de recuzare şi de a se abţine de la judecată.

Cazurile de abţinere şi de recuzare sunt prevăzute în art. 27 C.proc.civ..Abţinerea este reglementată printr-o normă imperativă, iar recuzarea printr-o

normă dispozitivă. Judecătorul se poate abţine numai dacă în privinţa lui există un motiv de recuzare, din cele prevăzute în art. 27 C.proc.civ. În cazul în care cererea de abţinere a fost admisă şi judecătorul continuă să facă parte din complet, abţinerea nu ar putea fi invocată de părţi, pe cale de excepţie. Pentru a îndepărta judecătorul din complet partea trebuie să invoce excepţia de recuzare.

CAP.V. PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

Rolul părţilor în proces este esenţial, deoarece înfăptuirea justiţiei gravitează în jurul lor, astfel încât dacă procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără părţi şi fără instanţă neputând exista proces.

Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în procesCondiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi parte în

proces constituie în acelaşi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune.Indiferent de forma procesuală şi indiferent dacă este vorba de un litigiu între

două părţi sau de o coparticipare procesuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- dreptul;- interesul;- capacitatea procesuală;- calitatea procesuală.

V.1. Coparticiparea procesualăPotrivit art.47 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau

pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”. Prin această dispoziţie legea procesuală oferă posibilitatea coparticipării procesuale, înlăturând astfel riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii la care s-ar ajunge dacă persoanele între care există legătura menţionată ar figura ca părţi în procese distincte.

13

A. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor. Abuzul de drept procesual

Legea procesuală acordă o serie de drepturi părţilor pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite îndatoriri părţilor sub sancţiunile prevăzute de lege.

B. Drepturile procesuale ale părţilor

- dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;- dreptul de a participa la judecata pricinii şi deci dreptul la citare;- dreptul de apărare care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, dreptul

de a administra probe, dreptul de a cunoaşte piesele dosarului, dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul de a recurge la interpret, etc.;

- dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar;- dreptul de a recuza pe judecător, procuror, grefier, magistrat – asistent şi

experţi;- dreptul de a ataca hotărârea şi încheierile instanţei;- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată in cazul câştigării

procesului;- dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la

dreptul subiectiv, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.

C.Principalele îndatoriri ale părţilor

- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii, etc.;

- exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Cel ce deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept procesual.

V.2. Abuzul de drept procesual

Art.723 C.proc.civ. prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv constând în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural şi un element obiectiv constând în deturnarea dreptului de la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

V.3. Formele de participare ale terţilor în procesul civil. Intervenţia forţată. Intervenţia voluntară

În materie civilă hotărârea pronunţată produce efecte relative având autoritate de lucru judecat numai cu privire la părţile din procesul respectiv. Există uneori interesul,

14

apărut în cursul procesului de a face ca hotărârea să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a legat iniţial raportul procesual, de asemenea există posibilitatea ca terţe persoane să aibă interes de a interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.

A. Intervenţia forţată

Codul de procedură civilă reglementează în art.57 – 66 C.proc.civ. trei forme de intervenţie forţată după cum urmează:

1. chemarea în judecată a altor persoane;2. chemarea în garanţie;3. arătarea titularului dreptului.

1. Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art.57 – 59 C.proc.civ.

Potrivit art.57 alin.1 C.proc.civ.: “Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.

Cel chemat în judecată dobândeşte calitate de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă (art.58 C.proc.civ.).

2. Chemarea în garanţie este reglementată de art.60 – 63 C.proc.civ.Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ.: “Partea poate să cheme în garanţie o altă

persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

Cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acestui drept. Această garanţie poate să reiasă din lege sau din contractul încheiat de părţi.

3. Arătarea titularului dreptului este reglementată de art.64 – 66 C.proc.civ.Potrivit art.64 C.proc.civ.: “Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care

exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arătă pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”.

B. Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară este reglementată în art.49 –56 C.proc.civ.sub două forme respectiv intervenţia principală sau agresivă şi intervenţia accesorie sau alăturată.

Potivit art.49 C.proc.civ.: “Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Ea este în interesul unuia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.

În consecinţă prin intervenţia voluntară se înţelege cererea unui terţ de a interveni într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.

1. Intervenţia principală

15

Cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată şi se va îndrepta împotriva ambelor părţi din proces.

2. Intervenţia accesorie Intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul nu invocă un

drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru partea în favoarea căreia a intervenit.

V.4. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil În procesul civil, reprezentarea părţilor este posibilă, exceptând situaţiile în care aceasta nu

este îngăduită. Astfel, spre exemplu, în procesul de divorţ reprezentarea părţilor este posibilă numai în situaţiile prevăzute de art.614 C.proc.civ. (dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate).

Regula în materie procesual civilă este că reprezentarea convenţională se face prin avocat. Astfel, dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea (art.68 alin.4 C.proc.civ.).

Justificarea calităţii de reprezentant se face prin procură.

CAP.VI. COMPETENŢA

În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a judeca o anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu).

VI.1. Clasificarea normelor de competenţăClasificarea normelor de competenţă se face după următoarele criterii:- după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din

acelaşi sistem, distingem între competenţa generală şi competenţa jurisdicţională. Criteriul are în vedere împrejurarea că soluţionarea pricinilor civile este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională.

- în cadrul aceluiaşi sistem de organe, deci a competenţei jurisdicţionale, distingem între competenţa materială şi competenţa teritorială.

- după caracterul normei care reglementează competenţa, distingem între competenţă absolută (reglementată de norme cu caracter imperativ) şi competenţa relativă (reglementată de norme cu caracter dispozitiv).

A. Competenţa materială ( ratione materiae) Competenţa materială presupune o delimitare a competenţei instanţelor

judecătoreşti pe linie ierarhică, între instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi instanţe speciale.

16

Competenţa materială a judecătoriilor : a se vedea art.1. C.proc. civ. Competenţa materială a tribunalelor : a se vedea art. 2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, tribunalele judecă :

Competenţa materială a Curţilor de Apel: a se vedea art.3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: a se vedea art. 4 C.proc.civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

B. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad. Formele de competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională.

a.Competenţa teritorială de drept comun

Competenţa teritorială de drept comun este acea formă a competenţei teritoriale care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. A se vedea art. 5 C.proc.civ.

b. Competenţa teritorială alternativă sau facultativăÎn anumite cazuri, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului mai sunt

competente să soluţioneze pricina şi alte instanţe, competenţa teritorială facultativă dând dreptul reclamantului de a alege între instanţele deopotrivă competente. A se vedea cazutile de competenţă teritorială alternativă prevăzute de art. 6 C.proc.civ.

c. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţionalăCompetenţa teritorială exclusivă este acea formă a competenţei teritoriale care

determină capacitatea unei instanţe de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile.

CAP.VII. INCIDENTE PROCEDURALE CU PRIVIRE LA INSTANŢA SESIZATĂ

1.Strămutarea pricinilorStrămutarea pricinii este o instituţie menită a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu

privire la obiectivitatea instanţei de judecată, pentru motivele expres prevăzute de lege.Potrivit art.37C.proc.civ motivele pentru care se poate cere strămutarea procesului civil

sunt următoarele: când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre

magistraţii instanţei sau asistenţii judiciari ai instanţei;

17

motive de bănuială legitimă; motive de siguranţă publică.

.Soluţionarea cererii de strămutare Procedura de soluţionare a cererii de strămutare este reglementată în art.40C.proc.civ. Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac (art.40alin.4 C.proc.civ.).

2.Delegarea instanţei Delegarea instanţei intervine in ipoteza în care din anumite împrejurări instanţa

competentă în mod normal ar fi împiedicată să funcţioneze un timp îndelungat, caz în care instanţa supremă la cererea părţii interesate va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să soluţioneze pricina.

Cererea de delegare se soluţionează în toate cazurile de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Excepţia de necompetenţă Excepţiile procesuale sunt mijloace prin care, în condiţiile legii, partea interesată,

procurorul sau instanţa din oficiu invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale ori lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind, după caz, respingerea sau anularea cererii formulate de reclamant. Necompetenţa reprezintă situaţia în care instanţa sesizată cu o pricină civilă nu o poate soluţiona întrucât nu are aptitudinea impusă de lege. Necompetenţa este o stare anormală în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt ce impune înlăturarea acesteia, din iniţiativa părţilor sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii, prin mijloacele procedurale expres prevăzute de lege. Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei diferă după etapa în care se găseşte pricina şi caracterul normei de competenţă încălcate. Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Natura juridică a normelor de competenţă încălcate determină regimul juridic aplicabil excepţiei. În consecinţă, nesocotirea unei norme de competenţă absolută (competenţa generală, materială sau teritorială excepţională) implică o necompetenţă absolută, în timp ce încălcarea unei norme de competenţă relativă (celelalte situaţii de competenţă teritorială) atrage după sine necompetenţa relativă.- "

4. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă relativă

Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât în faţa primei instanţe, până la prima zi de înfăţişare şi înaintea oricăror alte excepţii sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca această excepţie. Dacă pârâtul nu a invocat excepţia în termenul şi în condiţiile arătate nu va mai putea ridica această excepţie în căile de atac.

În conformitate cu dispoziţiile incidente în materie (art.158alin.5 Cod.proc.civ.), excepţia de necompetenţă relativă nu poate fi invocată de reclamant sau de intervenienţi.

18

De asemenea, această excepţie nu poate fi invocată de procuror sau de instanţă din oficiu.Totuşi în virtutea rolului său activ instanţa, poate atrage atenţia pârâtului asupra posibilităţilor procesuale pe care le are.

Procedura de soluţionare a excepţiei de necompetenţă este aceeaşi indiferent de felul necompetenţei. VII.1.Conflictele de competenţă. Regulatorul de competenţă

Potrivit acestui text legal conflictele de competenţă pot fi pozitive (când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să soluţioneze aceeaşi pricină,refuzând să-şi decline competenţa) sau negative (în acele situaţii în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o anumită pricină,declinându-şi reciproc competenţa). Conflictele de competenţă pot exista nu numai între instanţele judecătoreşti, ci şi între acestea, pe de o parte, şi alte organe cu activitate jurisdicţională, pe de altă parte (art.22alin4C.proc.civ.). Pentru existenţa unui asemenea incident procedural se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: două sau mai multe instanţe să fie sesizate cu aceeaşi pricină (să existe triplă identitate de

elemente); părţile să nu se fi desesizat de la judecată în faţa vreuneia din aceste instanţe; părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate, fie excepţia de necompetenţă, fie excepţia de

litispendenţă; rezolvând aceste excepţii instanţele sesizate să se fi declarat competente sau, dimpotrivă,

necompetente să soluţioneze pricina. În plus, în cazul unui conflict negativ de competenţă mai este necesar ca hotărârea de

declinare a competenţei să fi rămas irevocabilă. Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este reglementată în art.21-22C.proc.civ. Competentă să se pronunţe asupra conflictului este instanţa ierarhic superioară şi comună instanţelor aflate în conflict,sau instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict (în cazul în care acesta se iveşte între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională). Această soluţie rezultă din prevederile art.22alin1-3C.proc.civ..

VII.2. ÎNTINDEREA COMPETENŢEI INSTANŢEI SESIZATE

Ca regulă generală, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este competentă să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant. Soluţionarea completă a litigiului, impune instanţei sesizate să se pronunţe nu numai asupra pretenţiilor invocate de reclamant, ci să-şi extindă competenţa şi asupra cererilor sau incidentelor ivite în cursul judecăţii. Astfel, instanţa devine competentă să se pronunţe şi asupra apărărilor pârâtului, a incidentelor procedurale ridicate în cursul procesului ori cu privire la alte cereri care în mod normal nu ar intra în competenţa sa.

- Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului

19

Potrivit principiului consacrat în dreptul procesual civil " judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei", instanţa sesizată de reclamant este competentă să se pronunţe şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului chiar dacă soluţionarea acestora ar fi în mod normal de competenţa altei instanţe.

- Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de procedură

Incidentele de procedură sunt acele împrejurări intervenite în desfăşurarea procesului civil care determină modificări cu privire la cadrul în care se desfăşoară procesul civil (intervenţia terţilor) sau în legătură cu instanţa sesizată (recuzarea, abţinerea etc.).

- Prorogarea competenţei. Prorogarea legală, judecătorească şi convenţională Prorogarea competenţei semnifică extinderea competenţei instanţei sesizate şi asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe. Prorogarea de competenţă poate interveni în temeiul legii, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau în temeiul voinţei părţilor.

A. Prorogarea legală Prorogarea legală este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei dispoziţii exprese a legii. Constituie cazuri de prorogare legală potrivit dispoziţiilor legale în vigoare:

-coparticiparea procesuală pasivă - soluţionarea cererilor accesorii şi incidentale - conexitatea a se vedea art.164C.proc.civ.: Conexitatea nu se confundă cu litispendenţa. În cazul litispendenţei, care presupune în conformitate cu art.163C.proc.civ.triplă identitate de elemente (părţi, obiect, cauză) nu are loc o prorogare de competenţă, pricinile aflându-se în faţa unor instanţe deopotrivă competente sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe.

B. Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

C. Prorogarea convenţională Prorogarea convenţională este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul înţelegerii dintre părţi, când legea procesuală permite părţilor să deroge de la normele de competenţă. Convenţia dintre părţi trebuie să fie expresă şi să menţioneze neechivoc instanţa desemnată pentru soliţionarea litigiului. De asemenea, este necesar ca părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat.

CAP.VIII. ACTELE DE PROCEDURA. TERMENELE PROCEDURALE

20

VIII. 1. Actele de procedură .Noţiune Actul de procedură reprezintă orice manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.

VIII.2. Clasificare La baza clasificării actelor de procedură există mai multe criterii, diversitatea acestora fiind determinată de numărul mare al acestor acte care alcătuiesc structura procesului civil. 1. După subiecţii procesuali de la care emană distingem între:

- actele părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională etc.);- actele procedurale ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.);- actele altor participanţi la proces (depoziţia de martor, întocmirea raportului de expertiză

etc.); - actele organelor auxiliare justiţiei (actele de executare ale organelor de executare, dovezi

de comunicare a actelor de procedură etc.). 2. După cadrul de întocmire actele de procedură se împart în:

- acte judiciare, care se îndeplinesc în faţa instanţei (depoziţia martorului, interogatoriul părţii etc.);

- acte extrajudiciare, îndeplinite în cadrul procesului civil, dar în afara instanţei (expertiza, administrarea probelor prin comisie rogatorie etc.);

3. După forma de manifestare de voinţă a subiectului de la care emană, actele de procedură se clasifică în: - acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea etc.); - acte verbale sau orale (depoziţia de martor, răspunsul la interogatoriu etc.). 4. După conţinut, distingem între:

- acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (încheierea, cererea de chemare în judecată etc.);

- acte de procedură care constată o operaţie procesuală (citaţia, etc.). 5. După faza în cadrul căreia se îndeplinesc, pot fi :

- acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă (cererea de chemare în judecată etc.);

- acte de procedură specifice judecăţii în faţa instanţei de control judiciar (raportul asupra recursului etc.);

- acte de procedură specifice fazei de executare silită.

VIII.3. Termenele procedurale

Noţiune.Clasificare Termenul procedural poate fi definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea anumitor acte de procedură. Termenele procedurale se clasifică după mai multe criterii: 1.După modul în care sunt stabilite distingem între termene:

21

- legale. Spre exemplu, art.303alin.5C.proc.civ.prevede că preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile;

- judecătoreşti-stabilite de instanţă în cursul procesului, caracterizându-se prin aceea că pot fi reduse sau prelungite de instanţa de judecată, în funcţie de necesităţi.Spre exemplu, termenul fixat pentru întocmirea raportului de expertiză;

- convenţionale . Termenele convenţionale sunt termene stabilite de părţi în situaţii de excepţie când legea procesuală permite aceasta. Spre exemplu, cel fixat de părţi în materia arbitrajului (art.341 alin.2C.proc.civ).

2.După caracterul lor termenele de procedură sunt:- imperative (peremptorii ).;- prohibitive (dilatorii).

3.După sancţiunea care intervine în ipoteza nerespectării lor termenele procedurale sunt:- absolute. - relative.

4.După durata lor sau după modul de calcul termenele de procedură pot fi clasificate în termene stabilite pe ani, luni, săptămâni, zile, ore.

Calculul termenelor de procedură Modul de calcul al termenelor de procedură este reglementat în art.101C.proc.civ. Termenele pe zile se calculează după sistemul exclusiv, ceea ce înseamnă că ziua în care începe să curgă termenul şi ziua în care acesta se sfârşeşte nu intră în calcul (art.101alin.1C.proc.civ.). Termenele stabilite pe ore încep să curgă la miezul nopţii zilei următoare (art.101alin.2C.proc.civ.). Termenele statornicite pe ani, luni, săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare (art.101alin.3C.proc.civ.).În ipoteza în care termenul se sfârşeşte într-o lună care nu are zi corespunzătoare zilei de plecare (29, 30, 31 ale lunii), termenul se va socoti împlinit în ultima zi a lunii respective (art.101alin.4C.proc.civ.). Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, durata acestuia se va suspenda până la sfârşitul zilei lucrătoare următoare (art.101alin.5Cproc.civ.).

Nulitatea actelor de procedură

În dreptul procesual civil, prin nulitate înţelegem sancţiunea procedurală ce intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi considerat un act valabil întocmit şi care lipseşte actul, în tot sau în parte, de efectele ce le-ar produce dacă ar fi un act încheiat cu respectarea condiţiilor de valabilitate cerute de lege.

Cazuri de nulitateCodul de procedură civilă, prevede în art. 105 două cazuri de nulitate :

- actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule;- actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar

necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

22

VIII.4. Decăderea

Noţiune. CazuriDecăderea reprezintă o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului

privitor la declararea unei căi de atac, sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Definiţia legală a decăderii este prevăzută în art.103 C.proc.civ.

Efectele decăderii Decăderea are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul stabilit de lege. De asemenea, decăderea atrage ineficienţa actelor de procedură întocmite după expirarea termenului defipt de lege sau de judecător, fiind o stare de drept care atrage şi precede nulitatea.

Cap.IX. JUDECATA ÎN FAŢA INSTANŢEI DE FOND

Procesul civil parcurge un drum îndelungat, respectiv de la sesizarea instanţei competente şi până la pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile. Procesul civil, ca activitate procesuală complexă, parcurge două faze, faza judecăţii şi faza executării silite. Faza judecăţii, cuprinde, de regulă, mai multe etape, respectiv etapa scrisă, etapa dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

IX.1. Cererea de chemare în judecată

A. Noţiune. Condiţii generale de formă Cererea este definită ca fiind acel mijloc general prin care o persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legale. A se vedea art. 109 C.proc.civ.

Cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute în art.82C.proc.civ.pentru orice cerere adresată instanţei.

B. Elementele cererii de chemare în judecată Elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu cererea de chemare în judecată sunt

prevăzute în art.112C.proc.civ.: Menţiunile cerute de art.112 pct.1C.proc.civ.sunt de o importanţă incontestabilă, întrucât sunt de

natură să identifice părţile între care urmează să se desfăşoare întreaga activitate judiciară. Cerinţa menţionată în art.112pct.2C.proc.civ., trebuie îndeplinită atât în situaţia în care cererea

de chemare în judecată este făcută prin reprezentantul convenţional sau legal al titularului, cât şi în situaţia în care partea adversă este reprezentată. Neindicarea calităţii de reprezentant face să se prezume că reclamantul lucrează în nume propriu, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată, în sensul art.112pct.3C.proc.civ. se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică ceea ce se cere prin actul de investire al instanţei.

Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de chemare în judecată contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului.

23

Menţionarea motivelor prezintă importanţă, atât pentru instanţă, care va fi în măsură să cunoască cauzele care au generat litigiul între părţi, căt şi pentru pârât, întrucât în raport de cele invocate de reclamant îşi va pregăti apărarea.

În art.112 alin.2-6C.proc.civ sunt prevăzute regulile ce trebuie respectate de reclamant în legătură cu propunerea dovezilor pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

Semnătura reprezintă un element esenţial al cererii de chemare în judecată, lipsa acesteia atrăgând sancţiunea nulităţii, în temeiul art.133 alin.1C. proc.civ. În privinţa semnăturii alin.2 al art.133 C.proc.civ. prevede că lipsa acesteia se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.

C. Introducerea cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă, la cerere anexându-se atâtea copii câţi pârâţi sunt. Dacă mai mulţi pârâţi au un reprezentant comun sau dacă pârâtul are mai multe calităţi juridice se va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisurile depuse.

Procedura ce se desfăşoară în momentul primirii cererii este diferită după cum aceasta este trimisă prin poştă sau este prezentată de reclamant.

D. Efectele cererii de chemare în judecatăCererea de chemare în judecată, ca formă de manifestare a acţiunii civile produce efecte

importante, atât pe planul dreptului procesual, cât şi pe cel al dreptului substanţial. Efectele specifice ale introducerii cererii de chemare în judecată sunt următoarele : cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea pricinii la care se referă. cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, cu

privire la părţi şi obiectul litigiului. în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii de chemare în judecată la una din instanţele deopotrivă competente să judece, exprimă opţiunea reclamantului pentru instanţa aleasă, ulterior după alegerea făcută reclamantul nu mai poate reveni asupra acesteia;

de la data introducerii cererii de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului,

introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei. cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict

personal asupra moştenitorilor, respectiv a acelor acţiuni care nu pot fi introduse decât de titularul dreptului la acţiune, în schimb odată introdusă înainte de deces de către titular poate fi continuată de moştenitori.

IX.2.Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată a reclamantului, prin care-şi formulează în scris, înainte de dezbaterea orală, apărările sale, şi prezintă probele pe care se sprijină în susţinerea acestora. A se vedea art.115 C.proc.civ.

IX.3 Cererea reconvenţională

În procesul civil, pârâtul poate renunţa la poziţia procesuală defensivă, de apărare, faţă de pretenţiile formulate de reclamant şi să adopte o poziţie ofensivă, ridicând pretenţii proprii

24

împotriva reclamantului. Această posibilitate este oferită de lege pârâtului de art. 119 C.proc.civ., arătându-se că dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională. Cererea reconvenţională este mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant sau actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificare unui drept propriu faţă de reclamant .

IX.4. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură Citarea este un act procedural prin care se aduce la cunoştinţa părţilor şi altor participanţi la procesul civil data şi locul desfăşurării judecăţii. Prin citarea părţilor se asigură respectarea a două principii fundamentale ale procedurii civile, respectiv contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Citaţia trebuie să cuprindă potrivit art. 88 alin 1 C.proc.civ. :- numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;- arătarea anului,lunii, zilei şi orei de înfăţişare;- arătarea instanţei şi sediul ei;- numele, domiciliul şi calitatea celui citat;- numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;- alte menţiuni prevăzute de lege;- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

IX.5.MĂSURILE ASIGURATORII

Măsurile asiguratorii sunt mjloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile având ca scop împiedicarea dispariţiei sau degradării bunului în legătură cu care s-a născut litigiul (în cazul acţiunilor reale), sau evitarea diminuării activului patrimonial (în cazul acţiunilor personale).

Sechestrul judiciar (art.598-601C.proc.civ.)Sechestrul judiciar este măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea

bunului care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi admin

Sechestrul asigurator (art.591-596C.proc.civ.)

Sechestrul asigurator este măsura asiguratorie destinată să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea ce se va pronunţa.

Poprirea asiguratorie (art.597C.proc.civ..) Poprirea asiguratorie este o măsură ce constă în indisponibilizarea unor sume de

bani, titluri de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană în temeiul unor raporturi juridice existente.

25

CAP.X. ETAPA DEZBATERILOR

X.1. Şedinţa de judecată

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă cea de a doua etapă a procesului civil.

În această etapă a procesului civil, un rol important revine revine completului de judecată, prezidat, de regulă de judecătorul desemnat, după caz, de preşedintele instanţei sau al secţiei. Şedinţa de judecată este condusă de preşedinte care exercită poliţia şedinţei, putând lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe. X.2. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii

Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului de judecată. Pricinile se judecă în ordinea stabilită pe lista afişată, având prioritate cele urgente, rămase în divergenţă (atr.125alin.2C.proc.civ.) şi cele amânate din lipsă de timp (art.157C.proc.civ.).

Înainte de începerea dezbaterilor, părţile pot solicita amânarea pricinilor care nu pot fi judecate, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri (art.126C.proc.civ.). Înainte de a se intra în dezbateri, instanţa are obligaţia de a încerca stingerea conflictului de drepturi prin împăcarea părţilor. Un moment procesual important îl constituie susţinerea cauzei de către părţi, scop în care instanţa va da mai întâi cuvântul reclamantului, apoi pârâtului. În desfăşurarea acestei etape a procesului civil, un moment esenţial îl constituie prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţisare este termenul la care părţile legal citate, pot pune concluzii (art.134C.proc.civ.). A pune concluzii în sensul art.134, nu înseamnă a pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii, ceea ce înseamnă că această cerinţă este îndeplinită chiar în lipsa părţii legal citată. Din punct de vedere procedural, prima zi de înfăţişare prezintă importanţă deosebită, deoarece până în acest moment se pot exercita anumite drepturi procedurale şi pot interveni modificări în structura acţiunii civile. Astfel, din punct de vedere probatoriu, până la această dată părţile pot pronune probe, dacă nu au propus prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Până la prima zi de înfăţişare pot fi admise cereri de modificare a acţiunii, ulterior acestui termen admiterea cererii este condiţionată de consimţământul pârâtului. De asemenea, în anumite situaţii, cadrul procesual poate fi lărgit numai până la acest termen. Când instanţa apreciază că au fost lămurite toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei declară închiderea dezbaterilor, urmând a se retrage pentru deliberare.

X. 3.Excepţiile procesuale reglementate de Codul de procedură civilă şi caracteristicile acestora

Excepţiile procesuale se clasifică după mai multe criterii .1. După obiectul lor excepţiile procesuale sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.

Această clasificare este consacrată în art. 137 C.proc.civ.. Excepţiile de procedură au în vedere încălcarea regulilor de procedură

referitoare la compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora. Fac parte din

26

această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate, abţinere, recuzare, necompetenţă, excepţia de conexitate, etc.

Excepţiile de fond au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Sunt excepţii de fond excepţia de prematuritate, a lipsei de interes, excepţia lipsei de calitate procesuală sau de capacitate procesuală, prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia imunităţii de jurisdicţie, excepţia privind caracterul subsidiar al acţiunii în constantare a acţiunii faţă de acţiunea în realizare. Excepţia de fond se aseamănă cu excepţia de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile, deoarece partea care invocă excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel spus invocarea excepţiei nu pune în discuţie fondul dreptului.2. După efectul procedural pe care tind să-l realize, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.

Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării cauzei. Fac parte din această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, excepţia lipsei de citare, etc.

Excepţiile peremptorii sau dirimate sunt acele excepţii care tind la împiedicarea judecăţii pe fond. Se include în această categorie excepţia puterii lucrului judecat, lipsei calităţii sau a capacităţii procesuale, perimarea, etc.3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate excepţiile pot fi absolute şi relative.

Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică. Acestea pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă

din oficiu în orice fază a procesului.Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive, putând fi invocate

numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă, la prima zi de înfăţişare sau la primul termen următor termenului la care s-a săvârşit neregularitatea procedurală.Soluţionarea excepţiilor procesuale-a se vedea art. 137 alin 1 C.proc.civ.

CAP.XI. PROBELE

XI. 1. Noţiune şi clasificare. Subiectul, obiectul şi sarcina probeiPrin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt

juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.Probele sunt administrate în procesul civil pentru a ajuta pe judecător să-şi

formeze convingerea în legătură cu faptele cercetate. Rezultă că subiectul probei este judecătorul.

Obiectul probei este format din actele ori faptele juridice care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete, actele ori faptele juridice care au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă.

Sarcina probei este reglementată în art.1169C.civ.:”Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

27

XI.2.Proba prin înscrisuri. Înscrisurile autentice. Înscrisurile sub semnătură privată. Administrarea probei prin înscrisuri

Prin înscris se înţelege, de asemenea, orice declaraţie despre un act juridic sau un fapt juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice material.

A. Înscrisurile autenticeDefiniţia înscrisului autentic este prevăzută în art.1171C.civ.::”Actul autentic este

acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Uneori forma autentică este cerută ad validitatem, însă de cele mai multe ori părţile recurg la ea pentru avantajele pe care le prezintă:

B. Administrarea probei prin înscrisuri

Părţile vor alătura la cererea de chemare în judecată şi întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă, sau le vor depune la prima zi de înfăţişare.

Părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris (art.139alin.1C.proc.civ.). Depunerea originalului în păstrarea grefei dă posibilitatea părţii adverse să consulte înscrisul.

XI.3. Proba prin declaraţia de martori. Persoane care pot fi ascultate ca martori. Administrarea probei cu martori. Aprecierea probei cu martori.

Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care relatează în faţa instanţei de judecată fapte sau împrejurări referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce ar putea servi la soluţionarea ei. Mijlocul de probă este depoziţia martorului, în care se materializează cunoştinţele acestuia despre faptele trecute pe care le-a recepţionat şi memorat, iar nu martorul.

Regulile şi excepţiile, referitoare la probarea actelor juridice prin declaraţiile martorilor sunt prevăzute în art.1191-1198C.civ.

Persoane care pot fi ascultate ca martoriDe regulă, orice persoană poate fi ascultată ca martor, excepţiile fiind

prevăzute expres de lege în art.189C.proc.civ. Administrarea probei cu martori Martorii se propun de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin

întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă proba se solicită în cursul judecăţii, în condiţiile art.138pct.2 şi 4 C.proc.civ., lista martorilor se va depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare (art.186 alin.2C.proc.civ.).

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

IX.4. Mărturisirea. Noţiunea şi caracterele juridice ale mărturisirii. Clasificare. Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul.

28

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care adversarul său îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură să producă efecte probatorii împotriva celui ce a făcut-o. Mărturisirea nu se confundă cu mărturia întrucât ea provine de la una din părţile litigante şi nu de la un martor, persoană ce nu este implicată direct în proces.

În prezent mărturisirea are aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de probă.

XI.5. Prezumţiile. Noţiune. Clasificare.Prezumţiiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt

cunoscut la unul necunoscut (art.1199 C.proc.civ.).

XI.6. Expertiza. Sediul materiei. Admisibilitatea şi administrarea expertizei. Forţa probantă.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Expertiza este reglementată în art. 201 – 214 C.proc.civ.

XI.7. Cercetarea la faţa loculuiCercetarea la faţa locului este considerată o probă judiciară directă şi

reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, de situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului.

Cercetarea la faţa locului, se solicită de partea interesată sau se dispune din oficiu de instanţă prin încheiere.

XI.8. Asigurarea dovezilorPotrivit art.235 alin.1C.proc.civ.:”Oricine are interes să constate de urgenţă

mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor”.

De regulă, asigurarea dovezilor poate fi dispusă în condiţiile în care există primejdie ca acestea să dispară sau să fie mai greu de administrat în viitor. Prin excepţie de la regulă art.235alin.2 prevde că:”cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea”.

CAP.XII. INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN CURSUL JUDECĂŢII

XII.1. Suspendarea judecăţii. Noţiune. Forme. Procedura suspendării şi efectele ei. Încetarea suspendării.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia, datorită apariţiei unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, sau

29

independent de voinţa lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată .

Cazurile generale de suspendare sunt reglementate în art. 242 – 244 C.proc.civ.

XII. 2. Perimarea. Definiţia şi natura juridică. Delimitarea de decădere. Domeniul de aplicare şi condiţiile perimării. Constatarea şi efectele perimării.

Perimarea reprezintă sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp anume prevăzut de lege.

Potrivit art.248alin.1C.proc.civ.:”Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină când actul urma să fie îndeplinit din oficiu.”. XII. 3. Actele de dispoziţie ale părţilor. Renunţarea la judecată şi la drept.

A. Achiesarea. Tranzacţia

Principiul disponibilităţii, conferă părţilor dreptul ca prin acte procesuale de dispoziţie să dispună de soarta procesului. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecată sau la dreptul pretins, pârâtul are posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau la hotărârea pronunţată împotriva sa, sau părţile pot pune capăt litigiului, prin încheierea unei tranzacţii.

B. Renunţarea la judecată şi la drept Renunţarea la judecată este actul de dispoziţie al reclamantului prin care acesta

renunţă la acţiunea formulată prin cererea de chemare în judecată.

C. Tranzacţia Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau

preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Tranzacţia este reglementată în Codul civil (art.1704-1717) şi în Codul de procedură civilă (art.271-273).

CAP.XIII. ETAPA DELIBERĂRII

XIII.1. Deliberarea şi pronunţarea hotărâriiDupă închiderea dezbaterilor urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi.

Deliberarea se realizează, în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După deliberare, dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele completului adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă (art.256C.proc.civ.).

30

Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se judecă din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile (art.257alin.1C.proc.civ.). Completul de divergenţă are atribuţii limitate, la cercetarea chestiunilor asupra cărora judecătorii completului obişnuit nu s-au putut pune de acord. Dacă, după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere (art.257alin.3C.proc.civ.). După soluţionarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii (art.257alin.5).

După încheierea deliberării, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor rămaşi în minoritate. Dispozitivul se pronunţă, în numele legii, de preşedinte în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor (art.258alin.1 şi 2 C.proc.civ.). După pronunţarea minutei, urmează redactarea hotărârii, cu respectarea exigenţelor prevăzute în art.261C.proc.civ.

Hotărârea se redactează în două exemplare originale şi se comunică părţilor în copie în cazul în care de la comunicare începe să curgă termenul de exercitare a apelului sau recursului.

XIII.2. Hotărârea judecătoreascăHotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin

care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi. După obiectul lor, hotărârile judecătoreşti se clasifică în sentinţe, decizii şi

încheieri. Sentinţele sunt hotărârile prin care instanţele rezolvă fondul cauzei în primă instanţă sau prin care prima instanţă se dezinvesteşte în temeiul unei excepţii procesuale. Deciziile sunt hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri (art.255 C.proc.civ.).

După durata acţiunii lor, există hotărâri propriu-zise, care soluţionează fondul pricinii şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp, şi hotărâri provizorii, cu efecte limitate în timp. Conţinutul hotărârii-a se vedea art. 261C.proc.civ.

XIII.3. Termenul de graţieUrmărirea silită începe la cererea creditorului şi numai după obţinerea la cererea

acestuia a titlului executoriu, însă instanţa poate acorda debitorului o amânare sau eşalonare pentru executarea hotărârii. În acest sens art.1101alin.2C.civ.dispune:”..judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”. Termenul de graţie se acordă în situaţii deosebite pentru a nu fi prejudiciat creditorul care a câştigat procesul.

XIII.4. Cheltuielile de judecatăCheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să

le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală şi se compun din taxa judiciară de timbru şi alte cheltuieli făcute de părţi.

XIII.5. Investirea cu formulă executorie

31

Pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită, este necesară îndeplinirea unei formalităţi, respectiv investirea cu formulă executorie.

Investirea cu formulă excutorie se face de prima instanţă (art.374alin.2C.proc.civ.), chiar dacă hotărârea sa a fost modificată sau casată în căile de atac. Instanţa are obligaţia de a verifica dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă, deoarece, de regulă, numai acestea pot fi puse în executare silită. Instanţa se pronunţă prin încheiere, dată fără citarea părţilor.

Formula executorie este prevăzută în art.269C.proc.civ.

XIII. 6. Execuţia vremelnică Prin excepţie, de la regula potrivit căreia numai hotărârile definitive sau

irevocabile pot fi puse în excutare silită, se pot pune în executare şi hotărâri nedefinitive dacă se bucură de execuţie vremelnică. Executarea vremelnică se prezintă sub două forme: executare vremelnică de drept şi judecătorească. A se vedea art.278-280 C.proc.civ.

CAP.XIV. APELUL

A. Noţiuni generale privind apelulApelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi

poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

În raport cu dispoziţiile care-l reglementează, apelul poate fi caracterizat ca o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

B. Elementele apelului. Subiectele apelului. Obiectul apelului

Subiectele apeluluiSubiectele apelului sunt părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe. Au

calitate de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi persoanele sau organele cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, alături de titularii drepturilor, în cazul în care au sesizat prima instanţă de fond.

Obiectul apelului Pot fi atacate cu apel, potrivit art.282C.proc.civ., hotărârile date în primă instanţă

de judecătorie şi tribunal. Regula este că pot fi atacate cu apel toate hotărârile date de judecătorii şi tribunale

în primă instanţă, indiferent dacă s-au pronunţat sau nu în fond, apelul fiind, calea obişnuită de atac, care permite judecarea în faţa unei instanţe superioare, în al doilea grad de jurisdicţie.

De la această regulă, legea prevede anumite excepţii. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:

-hotărârile pronunţate în ultimă instanţă sau în primă şi ultimă instanţă, pe care legea le declară fără drept de apel: renunţarea la dreptul pretins se constată printr-o hotărâre dată fără drept de apel (art.247alin.4C.proc.civ.); hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel (art.273C.proc.civ.) ori prevede că împotriva lor

32

se exercită recursul: hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art.22alin.final.C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra perimării (art.253 alin.2C.proc.civ.); hotărârea de anulare a acţiunii arbitrale (art.366 alin.2C.proc.civ.);

-hotărârile date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (art.2821 alin.1C.proc.civ.); Dacă aceste cereri sunt formulate pe cale accesorie sau incidentală, în lumina principiului “accesorium sequitur principale” soluţia dată asupra lor este supusă căilor de atac prevăzute pentru cererea principală.

-hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel (art.2821 alin.2 C.proc.civ.).

Împotiva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (art.282alin.2 şi 3C.proc.civ.). Dacă hotărârea finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

C. Termenul şi formele apelului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de apel. Termenul pentru exercitarea apelului. Cererea de apel Potrivit art.282 alin.1 C.proc.civ. hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt

supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă la tribunal sunt supuse apelului la Curtea de Apel. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac a apelului şi este reglementat în art.284-286C.proc.civ.

Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel (art.284 alin.1C.proc.civ.).

Cererea de apel

Cererea de apel –a se vedea art.287 C.proc.civ:D. Efectele apeluluiCererea de apel produce următoarele efecte, specifice acestei căi de atac:- investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului. Dacă în cazul judecăţii în

prima instanţă, în mod excepţional, instanţa se poate sesiza din oficiu, instanţa de apel nu se sesizează niciodată din oficiu. Din momentul sesizării instanţei de apel, dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei.

- efectul suspensiv de executare. Efectul suspensiv de executare este o trăsătură este o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, acetea neputând fi puse în executare silită cât timp sunt susceptibile de apel şi nici pe perioada judecării cererii de apel. Efectul suspensiv de executare nu se produce în cazul hotărârilor care sunt executorii de drept (art.278C.proc.civ.) şi nici în cazul celor pronunţate în conformitate cu art.279C.proc.civ. Însă, potrivit art.280C.proc.civ., instanţa de apel poate încuviinţa suspendarea execuţiei vremelnice, cu darea unei cauţiuni, al cărei cuantum îl va fixa instanţa. Dacă prima instanţă a respins cererea pentru încuviinţarea execuţiei

33

vremelnice, această cerere poate fi reiterată în apel. De asemenea, efectul suspensiv al apelului, nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat expres sau tacit la hotărârea pronuţată împotriva sa;

- efectul devolutiv, în sensul că apelul provoacă o nouă judecată în fond a pricinii, cu privire la problemele de fapt şi de drept. Efectul devolutiv al apelului cunoaşte două limite: instanţa de apel va cerceta cauza numai cu privire la motivele indicate de apelant în cererea de apel; prin apel nu se poate lărgi cadrul prorcesual stabilit în faţa primei instanţe.

Efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, nefiind admise modificări cu privire la calitatea părţilor, obiectul sau cauza cererii de chemare în judecată şi nici formularea unor cereri noi. În acest sens, art.294 alin.1C.proc.civ.prevede că:”În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Procedura de judecată a apelului. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii. Probele în apel. Soluţii în apel După primirea dosarului, la instanţa de apel se desfăşoară o procedură o procedură prealabilă soluţionării cauzei în şedinţă publică. Procedura prealabilă vizează în primul rând fixarea termenului de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în faţa instanţei de apel.

Termenul de judecată se fixează astfel încât, de la primirea citaţiei, intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile. Dacă intimatul preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin citaţie, intimatul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde urmează a i se face comunicările privind procesul (art.1141 alin.4C.proc.civ.).

Preşedintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie după cererea de apel, împreună cu copiile de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art.289 alin.2C.proc.civ.).

În cazul în care intimatul nu a primit în termenul prevăzut de art.1141, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost communicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost communicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor art.1141 alin.3 sau 4, după caz (art.291 C.proc.civ.).

Apelurile făcute vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel (art.289alin.4C.proc.civ.). Dacă apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii investite va dispune trimiterea dosarului la secţia cea dintâi investită.

În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, judecarea apelului se face, în complet de doi judecători.

Apelul se judecă după regulile de la judecata în prima instanţă având în vedere şi dispoziţiile speciale în materia apelului (art.298C.proc.civ.). Astfel, se vor aplica şi în apel dispoziţiile privitoare la înfăţişări şi dezbateri, la condiţiile în care părţile pot fi

34

reprezentate în justiţie, la invocarea şi soluţionarea excepţiilor, administrarea dovezilor, deliberarea şi pronunţarea hotărârii, renunţarea, achiesarea, tranzacţia, cu condiţia să nu contravină dispoziţiilor din materia apelului.

O primă dispoziţie specială în materia apelului, este prevăzută în art.292alin.1C.proc.civ.:”Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Art.292 alin.2C.proc.civ.obligă instanţa de apel să se pronunţe, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă în cazul în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

De asemenea, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Altă dispoziţie specială, prevăzută în art.295alin.1C.proc.civ., stabileşte limitele în care instanţa de apel va cerceta fondul pricinii. Astfel, potrivit art.295 alin.1C.proc.civ.:”Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu”.

E. Soluţii în apel

În legătură cu soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, Codul de procedură civilă prevede în art.296 Teza I C.proc.civ. că instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai gra decât aceea din hotărârea atacată.

Păstrarea hotărârii atacate echivalează cu respingerea cererii de apel. Respingerea apelului are ca efect menţinerea sentinţei împotriva căreia s-a exercitat calea de atac. Această soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate.

Instanţa de apel poate admite cererea de apel schimbând hotărârea atacată în tot sau în parte. În acest caz este însă necesar să se arate de instanţa de apel că s-a admis apelul şi să se reproducă soluţia dată de instanţa de apel pe fond.

În cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă (art.297alin.1C.proc.civ.). Hotărârea pronunţată, fiind definitivă va putea fi atacată numai cu recurs.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru încălcarea normelor referitoare la competenţă, instanţa de apel anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. În acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare (art.297alin.2C.proc.civ.). În acest caz, hotărârea pronunţată va putea fi atacată cu apel, dacă prin lege nuse prevede altfel.

35

CAP. XV. RECURSUL

A. Noţiuni generale privind recursulRecursul este cale extraordinară de atac, prin care partea interesată sau procurorul

solicită, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri dată fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în principiu să se dispună o rejudecare a fondului sub aspectul motivului de casare.

B. Elementele recursului. Subiectele, obiectul şi motivele recursuluiÎn recurs, partea care exercită calea de atac poartă denumirea de recurent,

iar cea împotriva căreia se exercită recursul. Poate avea calitate de recurent sau de intimat oricare dintre părţi indiferent de poziţia procesuală avută în faţa instanţei de fond.

Obiectul recursuluiSunt hotărâri susceptibile de recurs, potrivit art.299alin.1C.proc.civ-hotărârile

date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

În prima categorie se încadrează acele sentinţe care au fost pronunţate fără drept de apel. Aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de lege: în cazul conflictelor de competenţă (art.22alin.5C.proc.civ.); hotărâri de expedient (art.273C.proc.civ.); hotărârea prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv (art.247alin.4C.proc.civ.); hotărâri pronunţate în revizuire pentru contrareitate de hotărâri (art.328alin.2C.proc.civ.).

Principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs sunt cele pronunţate în apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel. Recursul nu poate fi însă exercitat, omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului. Hotărârea dată în primă instanţă care nu a fost atacată cu apel nu mai poate fi atacată nici cu recurs, ea devenind irevocabilă la expirarea termenului de apel.

În cazul hotărârilor pronunţate într-o contestaţie în anulare, revizuire sau contestaţie la executare, regula este că acestea pot fi atacate cu recurs numai dacă şi hotărârile pronunţate asupra fondului erau susceptibile de recurs.

Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai o dată cu fondul cauzei, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa instanţei de apel.

Încheierile prin care s-a dispus suspendarea judecăţii pot fi atacate separat cu recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol (art.2441C.proc.civ.).

Motivele de recurs Simpla nenulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea

pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci recurentul are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

A se vedea art.304C.proc.civ., Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la

dezbaterea în fond a pricinii Când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe

36

Când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 Dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat

natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greşită a legii

C.Termenul şi formele recursului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de recurs. Termenul de recurs. Cererea de recurs

Potrivit art.299 alin.2 C.prov.civ., recursul se judecă de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.

Potrivit principiului colegialităţii, recursul se judecă de un complet format din trei judecători.

D.Termenul de recurs

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel (art.301C.proc.civ.).

Termenul de 15 zile prevăzut de art.301C.proc.civ.constituie dreptul comun în materia recursului. De la această regulă există excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de la care termenul începe să curgă.

În ceea ce priveşte durata termenului de recurs, Codul de procedură civilă instituie anumite termene speciale de recurs, constituind excepţii de la regula menţionată:

-termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile (art.22alin.5C.proc.civ.);

-termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile (art.582alin.3C.proc.civ.);

-termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art.619C.proc.civ.).

E. Cererea de recurs –a se vedea art. 3021 C.proc.civ. F. Procedura de judecată a recursului

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii (art.306alin.6 C.proc.civ.).

La termenul stabilit pentru judecata recursului, preşedintele completului va da mai întâi cuvântul recurentului, iar apoi intimatului (art.309alin.1C.proc.civ.). Dacă procurorul este parte principală (când a pornit acţiunea în temeiul art.45 alin.1C.proc.civ.) sau recurent va avea primul cuvântul, iar în celelalte cazuri va vorbi ultimul.

Inainte de a se trece la dezbaterea motivelor de casare, instanţa va soluţiona excepţiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a recursului.

37

Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci controlează hotărârea atacată în raport de motivele de casare invocate de recurent.

Dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, instanţa de recurs va examina cauza sub toate aspectele.

Art.305C.proc.civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor. Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că esenţialmente recursul nu este o cale devolutivă de atac, ci un mijloc procedural prin care se realizează doar un examen al hotărârii atacate.

Limitarea privitoare la probele ce pot fi administrate există numai pentru etapa recursului, după casare putând fi administrată orice probă necesară soluţionării cauzei.

Şi în etapa recursului pot apare incidente de procedură, de natură să întrerupă sau să stingă cursul judecăţii sau să modifice soluţia. Astfel, recursul: poate fi suspendat pentru motivele prevăzute de art.242-244C.proc.civ.; se poate perima, dacă a rămas în nelucrare din vina recurentului, timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială; se poate stinge prin actele de dispoziţie ale părţilor.

G.Soluţii în recursPotrivit art.312alin.1C.proc.civ.:”Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge

sau anula ori poate constata perimarea lui”.În cazul admiterii recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în

tot sau în parte (art.312 alin.2C.proc.civ.).Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art.304pct.

6, 7, 8, şi 9C.proc.civ., iar casarea, pentru cele prevăzute de art.304pct. 1, 2, 3, 4 şi 5 C.proc.civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. În scopul asigurării unei judecăţi unitare, dacă instanţa găseşte întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, va dispune casarea totală a hotărârii atacate (art.312alin.3C.proc.civ.).

Casarea poate fi totală, atunci când vizează întreaga hotărâre atacată, sau parţială, când se desfiinţează numai o parte din hotărârea atacată.

Distincţia dintre casarea totală şi parţială, prezintă importanţă pentru stabilirea limitelor în care se va rejudeca fondul după casare.

Din punct de vedere al instanţei care va judeca pricina după casare se face distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere.

Recursul poate fi respins ca:- nefondat, când instanţa de recurs constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică;- fiind tardiv introdus, caz în care hotărârea devine irevocabilă la expirarea termenului de recurs;- inadmisibil, în situaţia în care este este exercitat omisso medio, împotriva unei hotărâri de primă instanţă neapelată, deşi partea avea la îndemână calea de atac a apelului;- neavenit, în situaţia în care recursul a fost exercitat de intervenientul accesoriu, fără ca partea în favoarea căreia s-a intervenit să fi declarat recurs;

38

- nesusţinut, în materia divorţului, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art.612alin.2C.proc.civ.).

Recursul mai poate fi anulat, spre exemplu, ca netimbrat sau insuficient timbrat ori ca fiind introdus de o persoană, fără calitate procesuală.

Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs este irevocabilă chiar dacă prin aceasta s-a soluţionat fondul pricinii (art.377alin.2 pct.4 C.proc.civ.). Fiind irevocabilă, această hotărâre nu mai poate fi atacată cu un nou recurs, ci numai prin intermediul contestaţiei în anulare sau revizuirii, pentru motivele prevăzute expres de lege.

H. Judecata în fond după casareArt.315C.proc.civ.stabileşte limitele în care instanţa va rejudeca pricina după

casare. Instanţa care rejudecă fondul are obligaţia de a respecta îndrumările date de

instanţa de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate de aceasta şi cu privire la necesitatea de a clarifica anumite împrejurări de fapt prin administrarea unor probe. Această regulă trebuie respectată atât de instanţa sesizată după casarea cu trimitere spre rejudecare, cât şi de instanţa de recurs, în caz de casare cu reţinere.

Judecata după casare se realizează cu respectarea împrejurărilor care au determinat casarea, instanţa de fond, ţinând seama de toate motivele invocate şi având deplină putere să aprecieze probele şi să stabilească faptele, ţinând seama de indicaţiile date prin decizia care a admis recursul. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat (art.315alin.2C.proc.civ.).

În caz de casare parţială, instanţa care rejudecă fondul are un câmp de judecată restrâns, din obiectivul acesteia retrăgându-se acele capete de cerere şi acele probleme care au rămas rezolvate irevocabil.

În cazul casării totale, instanţa care rejudecă fondul, va judeca procesul în întregime.

După casarea hotărârii devin aplicabile şi prevederile art.296C.proc.civ.care consacră principiul potrivit căruia, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta… Principiul “non reformatio in pejus”nu are caracter de ordine publică, de vreme ce recurentul poate consimţi să i se creeze o situaţie mai grea în propria cale de atac. Având în vedere consecinţele la care se expune, recurentul trebuie să-şi manifeste consimţământul la agravarea situaţiei în propria cale de atac, în mod expres.

CAP. XVI. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, şă îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Codul de procedură civilă consacră în art.317-318 două forme ale contestaţiei în anulare, care se deosebesc între ele prin condiţiile de admisibilitate şi prin motivele diferite pentru care pot fi exercitate.

A. Contestaţia în anulare obişnuită. Motive şi condiţii de admisibilitateContestaţia în anulare obişnuită este calea extraordinară de atac prin intermediul

căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

39

pentru motivele expres prevăzute de art.317C.proc.civ., dar numai dacă motivele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Potrivit art.317C.proc.civ., contestaţia în anulare poate fi exercitată în următoarele cazuri: când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică

privitoare la competenţă. B. Contestaţia în anulare specială. Motive şi condiţii de admisibilitate Contestaţia în anulare specială este calea extraordinară de atac prin intermediul

căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri pronunţate de instanţa de recurs pentru motivele expres prevăzute de art.318C.proc.civ.: când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale; când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală

să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

CAP. XVII. REVIZUIREA

A. Noţiune. Obiectul revizuirii Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de

executare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres prevăzute de lege.

Art.322alin.1C.proc.civ. limitează obiectul revizuirii la hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, şi la hotărârile instanţei de recurs atunci când evocă fondul.

B. Motivele de revizuireFiind o cale extraordinară de atac, revizuirea este admisibilă numai în cazurile

expres şi limitativ prevăzute de art.322pct.1-9C.proc.civ.:

C. Subiectele revizuiriiÎn revizuire partea care exercită calea de atac poartă denumirea de revizuient, iar

cea împotriva căreia se introduce cererea, intimat. Revizuient poate fi oricare din părţille care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, cu condiţia de a justifica un interes. Calea de atac a revizuirii poate fi exercitată şi de procuror, indiferent dacă a participat sau nu la judecată.

D. Instanţa competentăPotrivit art.323alin.1C.proc.civ., competenţa soluţionării cererii de revizuire

revine instanţei care a soluţionat cauza în fond. De regulă, revizuirea este o cale de atac de retractare, de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă revizuirea se cere pentru contrareitate de hotărâri, ea devine o cale de atac de reformare, astfel încât competenţa va aparţine instanţei mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

40

E. Termenul de revizuire Codul de procedură civilă instituie trei termene în care ar putea fi exercitată

revizuirea, respectiv termenul de drept comun cu durata de o lună, termenul de 6 luni în cazul motivului prevăzut de art.322pct.6C.proc.civ., termenul de 15 zile în cazul întemeiat pe art.322pct.8C.proc.civ. şi termenul de 3 luni pentru motivul prevăzut la art..322pct.9C.proc.civ.

F. Judecata cererii de revizuire

Deoarece legea nu stabileşte reguli speciale referitoare la conţinutul cererii de revizuire se vor aplica dispoziţiile generale prevăzute de art.82-84 şi 112C.proc.civ..

CAP. XVIII. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Exercitarea acestei căi extraordinare de atac urmăreşte să fixeze jurisprudenţa asupra problemelor de drept care au fost soluţionate în mod diferit, în scopul de a asigura o interpretare şi aplicare uniformă a legii cu efecte numai pentru viitor.

Recursul în interesul legii, este reglementat în art.329 C.proc.civ. Deşi în reglementarea actuală, deciziile date asupra recursului în interesul legii nu

mai sunt obligatorii pentru instanţe, rezolvarea dată de instanţa supremă unei probleme de drept se va impune prin valoarea argumentelor invocate pentru justificarea soluţiei respective.

CAP. XIX. PROCEDURI SPECIALE

I. Ordonanţa preşedinţialăProcedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art.581-582C.proc.civ. şi

se înfăţişează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente.

A. Admisibilitatea ordonanţei preşedinţialePentru admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale se cer a fi îndeplinite atât condiţiile

generale necesare pentru exercitarea oricărei acţiuni, cât şi anumite condiţii speciale care rezultă din dispoziţiile legale incidente în materie.

Potrivit art.581alin.1C.proc.civ.:”Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări”. B. Domeniu de aplicare

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, calea ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită în orice litigiu şi indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra fondului. Ordonanţa preşedinţială îşi găseşte aplicare în special în materia raporturilor de familie, de vecinătate şi proprietate, locative, comerciale şi de executare silită.

C. Procedura de judecată a cererii de ordonanţă preşedinţială

41

Instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de ordonanţă preşedinţială este instanţa competentă să soluţioneze pricina în fond (art.581alin.2Cproc.civ.).

Sesizarea instanţei se realizează prin cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de partea interesată, care va cuprinde menţiunile prevăzute de art.112C.proc.civ. Având în vedere caracterul sumar al procedurii, cererea de ordonanţă preşedinţială nu trebuie să cuprindă toate elementele pe care legea la prevede pentru cererea de chemare în judecată, ci numai elementele esenţiale ale actului de sesizare, respectiv măsura solicitată, justificarea urgenţei, probele invocate pentru susţinerea cererii şi semnătura.

Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor de drept comun, cu derogările prevăzute de lege. Judecata cererii de ordonanţă preşedinţială se face cu sau fără citarea părţilor şi chiar atunci

când există judecată asupra fondului (art.581alin.3tezaI C.proc.civ.). Regula o reprezintă citarea părţilor, lipsa citării fiind expresia urgenţei şi nu a încălcării drepturilor procesuale ale părţilor.

În privinţa probelor, se aplică regulile generale privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea acestora. Însă, având în vedere urgenţa soluţiei ce trebuie pronunţată şi caracterul vremelnic la măsurii ce trbuie dispusă, instanţa nu va înciviinţa administrarea acelor probe care ar tergiversa judecata.

Hotărârea pronunţată în această procedură specială poartă denumirea de ordonanţă preşedinţială şi va cuprinde toate elementele unei hotărâri judecătoreşti. Ordonanţa preşedinţială este vremelnică şi executorie. Instanţa poate hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen (art.581alin.4C.proc.civ.).

Ordonanţa preşedinţială se bucură de putere de lucru judecat relativă, numai faţă de o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială, în care sizuaţia de fapt şi de drept este identică, nu şi faţă de procesul în fond.

Hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor.

II. Procedura divorţuluiDe regulă, căsătoria se încheie pe viaţă, mijlocul firesc de încetare a acesteia fiind decesul

unuia din soţi. Dar, căsătoria se poate desface şi prin divorţ dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi.

În acest sens, art.38 alin.1C.fam. dispune că :”Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Divorţul este supus unei proceduri speciale, reglementate în art.607-619 C.proc.civ., care cuprinde anumite reguli derogatorii de la procedura de drept comun, în ceea ce priveşte competenţa, conţinutul cererii de divorţ, regimul probelor, procedura de judecată şi căile de atac.A. Competenţa în materia divorţului

În ceea ce priveşte competenţa în materia divorţului, art.607 Teza I C.proc.civ., prevede că:”Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor”.

Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului (art.607 Teza II C.proc.civ.).

Cererea de divorţ va cuprinde pe lângă elementele prevăzute de art.112 C.proc.civ. numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din

42

căsătorie. Dacă nu există copii minori născuţi din căsătorie se va face menţiune în acest sens (art.612 alin.1 şi 2C.proc.civ.). La cererea de chemare în judecată se va alătura certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală (art.612 alin.3C.proc.civ.).

B. Procedura de judecată în faţa instanţei de fond. Elemente derogatorii de la procedura de drept comun

Potrivit art.612 alin.4 C.proc.civ.:”Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei”.

Preşedintele instanţei are obligaţia de a-i da reclamantului sfaturi de împăcare, iar dacă acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei (art.613C.proc.civ.). Nerespectarea acestei obligaţii trebuie dovedită de reclamant care, pentru a obţine anularea hotărârii, va trebui să invoce îndeplinirea cerinţelor art.105 alin.2C.proc.civ.

Prin excepţie de la dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant, în materia divorţului, art.614 C.proc.civ. instituie regula înfăţişării personale a părţilor în faţa instanţelor de fond. Părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar, numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate.

Potrivit art.616 C.proc.civ.:”Dacă la termenul de judecată în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută”. Prin această dispoziţie, derogatorie de la dreptul comun, se instituie o sancţiune procedurală specială-respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută-ce are drept temei culpa procesuală dedusă din neînfăţişarea reclamantului la termenul de judecată, în primă instanţă. Sancţiunea operează numai atunci când, cumulativ, lipsa reclamantului este nejustificată şi doar pârâtul se înfăţişează la judecată şi se bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecată.

Legea procesuală, dă posibilitatea şi soţului pârât să ceară desfacerea căsătoriei prin cerere reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele proprii avute până atunci.

Pentru faptele petrecute după prima zi de înfăţişare, pârâtul va putea face cerere reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (art.608 Teza a-II-a C.proc.civ.).

Cererea reconvenţională se face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului, fără a fi posibilă disjungerea, chiar dacă la data formulării ei cererea principală era în stare de judecată.

Pentru motivele de divorţ ivite după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se afla în apel, prin derogare de la art.294 alin.1C.proc.civ., art.609C.proc.civ. acordă posibilitatea soţului pârât de a formula cerere reconvenţională direct la instanţa investită cu judecarea apelului.

Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de lege atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului s.au ivit în urmă (art.610C.proc.civ.).

În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului reclamant. În situaţia în care, în urma administrării dovezilor, instanţa constată vina ambilor soţi, poate pronunţa divorţul, chiar în lipsa cererii reconvenţionale (art.617alin.1C.proc.civ.).

43

De asemenea, prin cererea de divorţ sau prin cererea reconvenţională, se poate solicita soluţionarea unor cereri accesorii, referitoare la: încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art.42C.fam.); încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei şi după desfacerea acesteia (art.27C.fam.); partajul bunurilor comune; plata pensiei de întreţinere, în condiţiile art.41C.fam.; beneficiul contractului de locaţiune.

În materia probelor, derogarea de la dreptul comun se prezintă sub două aspecte: -mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorţului. În acest

sens, art.190C.proc.civ., prevede posibilitatea audierii ca martori a rudelor şi afinilor până la gradul al treilea inclusiv, în afară de descendenţi;

-mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorţului. Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ (art.612alin.6C.proc.civ.). Interogatoriul este însă admisibil pentru soluţionarea cererilor accesorii. Pentru soluţionarea cererii accesorii privind încredinţarea copiilor minori, se vor asculta părinţii, autoritatea tutelară şi minorul dacă a împlinit vârsta de 10 ani (art.42C.fam.). Ascultarea copilului minor se va face în camera de consiliu, iar în funcţie de împrejurări, dacă instanţa găseşte potrivit, va asculta copilul fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă (art.144*C.proc.civ.).

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică (art.615C.proc.civ.).

C. Hotărârea de divorţÎn procesul de divorţ deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în general, după

regulile dreptului comun.Instanţa de divorţ poate pronunţa următoarele soluţii:-respingerea cererii de divorţ. Cererea de divorţ ca nesusţinută, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul

(art.616C.proc.civ.). Divorţul poate fi respins şi în situaţia în care din dezbateri rezultă vina exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a cerut desfacerea căsătoriei prin cerere reconvenţională.

-desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi. Această soluţie se aplică în cazul care divorţul se pronunţă pe baza acordului soţilor în

condiţiile art.38alin.2C.fam. Deşi art.617alin.3C.proc.civ. are în vedere numai divorţul pronunţat în condiţiile art.38alin.2C.fam., soluţia se aplică şi în cazul divorţului remediu reglementat de art.38alin.3C.fam., în cazul divorţului cerut de oricare dintre soţi, când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

-desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât sau din vina ambilor soţi. În principiu, în cazul dovedirii motivelor de divorţ, acţiunea va fi admisă din vina exclusivă a

soţului pârât. În cazul în care, soţul pârât a formulat cerere reconvenţională este posibilă desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant sau din vina ambilor soţi.

Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta (art.617alin.2C.proc.civ.).

În conformitate cu art.39alin.1C.fam.:”Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.

Referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii de divorţ, art.619C.proc.civ., instituie anumite derogări de la dreptul comun.

44

O altă particularitate, în materia divorţului, se referă la respingerea apelului sau, după caz, ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul şi la posibilitatea judecării apelului introdus de pârât, chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.

Hotărârea de divorţ pronunţată în condiţiile art.6131alin.1C.proc.civ., este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul (art.619 alin.5C.proc.civ.). Aceste hotărâri pot fi atacate cu apel sau cu recurs, numai penrtu cererile accesorii.

Indiferent de soluţia dată în fond, hotărârea în materie de divorţ nu este supusă revizuirii, în schimb se poate folosi calea extraordinară de atac a revizuirii.

BIBLIOGRAFIE1. Ghe. Dinu, Adina Pandele-Drept procesual civil-curs universitar, ediţia a II-aEditura Tipp.Slobozia 20042.V. M. Ciobanu s.a., Drept procesual civil. Acte normative esentiale pentru judecatori, avocati, notari publici, consilieri juridici si executori judecatoresti, Bucuresti, Editura Global Lex, 2003. 3. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila. Editia a II-a, Editura "National", 1998 (vol. I si II). 4. G. Boroi "Codul de procedura civila comentat si adnotat", vol. I, Editura "All Beck", Bucuresti, 2001. 5. Ion Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. 1 si 2, Editia a IV-a, Editura Servo-Sat, Arad, 2004. 6. Ioan Les, Comentariile codului de procedura civila, Editura "All Beck", 2004, vol. 1 si 2. 7. M. Tabarca, Drept procesual civil, (doua volume) Ed. "Global Lex", Bucuresti, 2004

45