INTRODUCERE IN DREPTUL EUROPEAN

Prof. Univ. Dr. Marin Voicu

SEMESTRUL II

Obiective

- Studiul general al ordinii juridice europene, a izvoarelor dreptului european si ale

dreptului comunitar, precum si a principiilor dreptului comunitar ;

- Cunoasterea principalelor coordonate ale sistemului institutiilor comunitare,

precum si ale organizatiilor europene si euroatlantice ;

- Intelegerea raporturilor juridice dintre dreptul european si dreptul intern al statelor membre ale Consiliului Europei si al statelor membre ale Uniunii Europene

CAPITOLUL I

ORDINEA JURIDICA EUROPEANA. DREPTUL EUROPEAN. NOTIUNE, OBIECT SI ALTE DELIMITARI CONCEPTUALE

1.1. Ordinea juridica europeana reprezintă un concept complex interdisciplinar, care se

prezintă ca un ansamblu de norme juridice de o mare diversitate, elaborate de statele europene (dreptul intern), de organizaŃiile europene (continentale) sau regionale (dreptul public european), de Consiliul Europei si de Uniunea Europeana (dreptul comunitar european), acordurile si tratatele bilaterale si altele asemenea.

1.2. Dreptul european apare ca un sistem global de norme juridice statale si suprastatale, pe care doctrina îl evoca teoretic si îl structurează in subsisteme:

- dreptul european al drepturilor omului; - dreptul comunitar european; - dreptul european comparat; - dreptul naŃional al statelor europene; - dreptul european public si privat si altele.

Fiecare subsistem este privit integrat si unitar, dar este in acelaşi timp structurat pe ramuri de drept, materii si instituŃii juridice, cu autonomia si particularităŃile proprii fiecăreia, dar si cu elemente comune care asigura interdependenta lor. 1.3. Ordinea juridica comunitara europeana si ordinea juridica europeana a drepturilor omului reprezintă ordini juridice supranaŃionale. Consiliul Europei nu se confunda cu Consiliul European.

CAPITOLUL 2.

ORDINE JURIDICA A UNIUNII EUROPENE. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEN

2.1. Ordinea juridica a Uniunii Europene

2.1.1. Autonomia Ordinii juridice a Uniunii Europene

Ordinea juridica Europeana reprezintă un ansamblu de norme si reglementari cuprinse in tratatele constitutive, tratatele modificatoare si actele normative adoptate de instituŃiile Uniunii Europene.

Uniunea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este “expresia unei conştiinŃe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”. Fireşte, actualmente ea încă se prezintă ca o “ordine de drept parŃială” imperfectă, necesitând completarea din elementele fundamentale ale ordinii de drept naŃionale, cu care – prin comunitatea originii – deseori se întrepătrunde şi împleteşte.1 Curtea de JustiŃie a ComunităŃilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdicŃiei sale anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Autonomia constă in faptul că dreptul comunitar decurge din propriile sale surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea crescândă a noŃiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele lui fundamentale de drept internaŃional, cât şi de ancorarea sa istorică în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă – în primul rând – din principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităŃii nemijlocite şi ale priorităŃii dreptului comunitar.

2.1.2. Crearea ComunităŃilor Europene Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităŃilor europene2. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producŃiei de oŃel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaŃii deschise altor Ńări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanŃii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinŃei lor (aplicarea regulii unanimităŃii), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris şase state: Belgia, FranŃa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziŃiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaŃa comună a cărbunelui şi oŃelului şi că vor fi abolite şi interzise: a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricŃiile cantitative privind circulaŃia produselor; b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinŃa preŃurilor şi condiŃiilor de livrare ori a tarifelor şi condiŃiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului; c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele; d. practicile restrictive care tind spre împărŃirea şi exploatarea pieŃii. La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al Ńărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.

1 Prof. Manfred A. Dauses – Universitatea “Otto Firedrich” – Bamberg – R.F. Germania, din conferinŃa Ńinută la Seminarul din 8-10 aprilie 2002, la Bucureşti cu tema “Drept interstatal şi Drept comunitar european”. 2 A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, pag. 19; J. Tillotson, European Community Law. Text Cases and Materials, 2nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996, pag. 7-10; W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney, 1997, pag. 12.

S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituŃii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, funcŃiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei CurŃi de justiŃie urmând a fi îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinŃate potrivit Tratatului CECO. La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind instituirea ComunităŃii Europene a Energiei Atomice, care, împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene3. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părŃile contractante. În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinŃa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la ComunităŃi a unui nou membru şi asupra unor probleme care generează unele dificultăŃi (incidenŃele politicii agricole comune asupra costului vieŃii şi asigurarea unei evoluŃii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanŃare şi implicaŃiile bugetare, ca şi asupra balanŃei de plăŃi ori problemelor generate de existenŃa Commonwealth-ului). Creşterea numărului de membri ai ComunităŃilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăŃi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinŃe în condiŃiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi DeclaraŃia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg. În 1978 a urmat crearea unei unităŃi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de schimb. Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei pieŃe interne în 1992, această piaŃă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaŃie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziŃiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinŃifică şi tehnologică şi mediul înconjurător. Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei Uniuni politice. O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai ComunităŃilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene4. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaŃiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B): 1. “promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui

spaŃiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin

3 L. Cartou, Communautés Européennes, Daloz, 1991, pag. 51. 4 Asupra Tratatului, a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

stabilirea unei Uniuni economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;

2. afirmarea identităŃii pe scena internaŃională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel identitatea Europei şi independenŃa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităŃii în Europa şi în lume;

3. întărirea protecŃiei drepturilor şi intereselor resortisanŃilor statelor membre prin instituirea unei cetăŃenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiŃiei şi afacerilor interne, garantându-se siguranŃa şi securitatea popoarelor în condiŃiile facilitării liberei circulaŃii a persoanelor;

5. menŃinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communautaire”) şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităŃii mecanismelor şi instituŃiilor comunitare”.

Uniunea dispune de un cadru instituŃional unic perfecŃionat şi adaptat, constituit în principal, de Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiŃie. Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este întemeiată pe ComunităŃile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat. Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea ComunităŃilor europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam, urmare a desfăşurării ConferinŃei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părŃi: 1) Modificări aduse tratatelor; 2) Simplificare; 3) Prevederi generale şi finale. Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenŃa vechii şi noii numerotaŃii şi protocoalele anexate. ConferinŃa a mai adoptat 51 de declaraŃii şi a luat notă de alte 8 declaraŃii. Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor naŃionale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare5. Principalele dispoziŃii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt: - în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în

procesul creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai deschis şi cât mai aproape posibil de cetăŃeni;

- art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca obiective:

5 Asupra unor elemente de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam, precum şi asupra unor probleme privind ratificarea, a se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referinŃă în procesul integrării europene, în R.D.C. nr. 2/1999, pag. 63-68; V. Duculescu, ConstanŃa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi unele implicaŃii pe planul dreptului constituŃional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, pag. 65-71.

“1. promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forŃei de muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaŃiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului; 2. afirmarea identităŃii ei pe scena internaŃională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17); 3. întărirea protecŃiei drepturilor şi intereselor resortisanŃilor statelor membre, prin instituirea unei cetăŃenii a Uniunii; 4. menŃinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie, în care libera circulaŃie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele la graniŃele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităŃii; 5. menŃinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie să fie revizuite în vederea asigurării eficacităŃii mecanismelor şi instituŃiilor comunitare”. După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România6, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania. Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 “Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele care instituie ComunităŃile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond: art. 1 – art. 6; Partea a doua – DispoziŃii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat 4 protocoale, şi anume:

1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care priveşte extinderea Uniunii europene;

2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom şi care priveşte Statutul CurŃii de justiŃie;

3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinŃele financiare ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oŃelul;

4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraŃii, luându-se notă de alte 3 declaraŃii.

Tratatul instituind o ConstituŃie pentru Europa După cinci valuri de extindere Uniunea Europeana are in prezent 25 de state

membre si se pregateste pentru a şasea runda de aderare a unor noi state. In acest context Uniunea Europeana trebuia eficientizata pentru a face fata noilor realitati. Pentru aceasta s-a decis elaborarea unui nou tratat, care, înlocuindu-le pe cele vechi cu un text unitar, sa stabilească in mod simplu si clar pentru cetatenii europeni bazele, obiectivele, structura si modul de funcŃionare al Uniunii Europene extinse.

6 A solicitat aderarea la 22 iunie 1995.

Denumirea finala a acestui tratat este Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa.

Proiectul de Tratat ConstituŃional a fost elaborat si negociat de reprezentanŃi din 28 de state membre şi candidate, membri ai parlamentelor naŃionale, europarlamentari şi diverse grupuri politice. Negocierea s-a realizat în cadrul ConferinŃei Interguvernamentale (CIG), in care statele membre UE se întrunesc pentru a agrea modificarile ce urmeaza a fi aduse Tratatelor. Statele membre au convenit asupra formei finale a ConstituŃiei, la Bruxelles, în iunie 2004, iar la Roma in 29 octombrie 2004 s-a semnat textul final, care urmeaza sa fie ratificat de fiecare dintre statele member, conform propriilor proceduri nationale de ratificare. Daca Tratatul Constitutional va fi ratificat in aceste conditii, el va intra în vigoare de la data de 1 noiembrie 2006, inlocuind toate tratatele anterioare.

2.2 Izvoarele dreptului comunitar

În doctrină se disting două categorii esenŃiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare şi izvoare secundare.

a. Izvoarele originare (primare) În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar7 constituite de: � Tratatele de instituire a celor trei ComunităŃi europene; � cele două tratate bugetare; � deciziile privind resursele proprii ale ComunităŃilor; � Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967; � decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976); � deciziile şi tratatele de aderare; � Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a ComunităŃilor europene privind

Groenlanda (17 martie 1984); � Tratatul de la Maastricht; � Tratatul de la Amsterdam; � Tratatul de la Nisa. Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom). Aceste acte comunitare menŃionate constituie un adevărat “corpus” constituŃional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumŃie absolută de legalitate. Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenŃii între ele privind: - “protecŃia persoanelor, satisfacerea şi protecŃia drepturilor în aceleaşi condiŃii ca în

cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanŃi; - eliminarea dublei impuneri în cadrul ComunităŃii; 7 A se vedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, pag. 26-28.

- recunoaşterea reciprocă a societăŃilor comerciale şi firmelor în înŃelesul par. 2 al art. 48, păstrarea personalităŃii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o Ńară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăŃi şi firme cârmuite de legile diferitelor Ńări;

- simplificarea formalităŃilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curŃilor ori tribunalelor şi a sentinŃelor arbitrale”.

Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenŃii8: ConvenŃia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăŃilor, ConvenŃia de la Bruxelles din 1968 privind competenŃa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ConvenŃia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaŃiilor contractuale, ConvenŃiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, ConvenŃia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate9. Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaŃia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenŃiilor sau au pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăŃii industriale, falimentului (proiectul de ConvenŃie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reŃine elementele esenŃiale ale acestui proiect). În asemenea situaŃii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acŃiunea ComunităŃii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcŃionării pieŃei comune, unul dintre obiectivele ComunităŃii şi Tratatul nu a prevăzut competenŃele necesare, Consiliul acŃionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.

b. Izvoarele secundare (derivate) Cea de-a doua categorie de izvoare – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituŃiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluŃii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaŃional10. Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităŃile administrative ale comunităŃilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale ComunităŃilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunŃă expres obiective specifice ale unei anumite activităŃi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenŃiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiŃiile specifice enunŃate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23, 39, 43, 49]). 8 Acestea sunt convenŃii internaŃionale care produc efecte numai în relaŃiile dintre statele membre ale U.E. 9 A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35. 10 L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept instituŃional comunitar, Editura Nora, 1994, pag. 91, care consideră că actele instituŃiilor comunitare constituie “sursa cea mai importantă a dreptului comunitar”.

O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terŃiare incluzând acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forŃă juridică din regulile de drept comunitar secundar.

CAPITOLUL III. PRINCIPIILE DREPTULUI EUROPEAN

3.1. Principiile generale ale dreptului Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate a dreptului european, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat. S-ar putea distinge trei categorii de principii: - principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a

dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;

- reguli de reglementare comune legislaŃiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi imparŃialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiŃie a dobândirii calităŃii de membru al Uniunii europene);

- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică naŃională; ele sunt o creaŃie a instituŃiilor comunitare (inclusiv a CurŃii de justiŃie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale.

Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele europene şi trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naŃională a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept european. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunŃate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală naŃională, în legi ordinare, în practica jurisdicŃională, etc. 3.1. ProtecŃia drepturilor fundamentale ale omului În faŃa CurŃii de justiŃie au fost puse în discuŃie problemele privind protecŃia drepturilor fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea europeană se întemeiază pe principiile libertăŃii, democraŃiei, respectării drepturilor omului şi libertăŃilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin ConvenŃia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale semnată la Roma, la 4

noiembrie 1950 şi aşa cum ele rezultă din tradiŃiile constituŃionale comune statelor membre11. Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de Curtea de justiŃie de la Luxembourg. ProtecŃia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiŃii constituŃionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor ComunităŃii. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicŃie şi, în acest sens, Curtea de justiŃie şi Curtea de primă instanŃă se inspiră din tradiŃiile menŃionate şi din orientările oferite de tratatele internaŃionale pentru protecŃia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaŃie specială în acest sens. La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. Prin tratatul instituind o ConstituŃie pentru Europa Carta a dobândit forta juridica obligatorie, fiind integrata in textul ConstituŃiei. 3.2. Principiul respectării dreptului la apărare Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinŃa audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancŃiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinŃa dreptului de asistenŃă din partea autorităŃilor naŃionale şi a dreptului de asistenŃă şi reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal. Nu mai puŃin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faŃa organelor comunitare de justiŃie. 3.3. Principiul autorităŃii de lucru judecat Principiul autorităŃii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acŃiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancŃiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat. Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie realizate în faŃa instanŃelor din statele membre.

11 În Preambulul AUE s-a făcut referire numai la promovarea democraŃiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în ConstituŃia şi în legile statelor membre, în ConvenŃia europeană şi în Carta socială europeană.

3.4. Principiul certitudinii juridice Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii la o situaŃie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaŃia ce revine autorităŃilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenŃa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată12. Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităŃile competente constituie – a arătat Curtea de justiŃie – un factor esenŃial care contribuie la certitudinea juridică şi la stabilitatea situaŃiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituŃiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaŃie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituŃii. 3.5. Principiul egalităŃii Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părŃilor în situaŃii identice şi comparabile. El este prevăzut, prin aplicaŃii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaŃii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naŃionalitate. Alte dispoziŃii interzic discriminarea în materia liberei circulaŃii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului13. Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaŃiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele. 3.6. Principiul proporŃionalităŃii Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut prin jurisprudenŃă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiŃiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puŃin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de acŃiune, care corespunde responsabilităŃilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituŃiei competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată. Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităŃi trebuie să fie proporŃionale cu scopul lor.

12 A. Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone, London, 1994. 13 A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE nr. II, 1977.

În mod asemănător, s-a precizat că, în absenŃa unor reguli comune privind vânzarea şi cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaŃie a mărfurilor în cadru comunitar rezultând din dispariŃăŃile dintre legislaŃiile naŃionale trebuie să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile produselor naŃionale ori importate, fără distincŃie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinŃelor obligatorii privind protecŃia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporŃionale cu scopul avut în vedere. 3.7. Principiul loialităŃii (solidarităŃii) Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiŃie, denumit şi principiul solidarităŃii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligaŃiilor ce rezultă din Tratat ori din acŃiunea întreprinsă de instituŃiile ComunităŃii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abŃine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului. În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligaŃii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă. ObligaŃiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor va fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncŃie cu obligaŃiile şi obiectivele specificate în Tratat ori care se întemeiază pe acesta. Prima obligaŃie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaŃiilor ce rezultă din Tratat ori din acŃiunea întreprinsă de instituŃiilor ComunităŃii. Cea de-a doua obligaŃie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaŃiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaŃiei primare sau secundare. Cea de-a treia obligaŃie – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre trebuie să se abŃină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conŃine şi mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităŃile implicate în acest proces, menŃionate la art. 3 şi 4. Principiile fundamentale ale Dreptului Comunitar European: - Principiul prioritatii; - Principiul proportionalitatii; - Principiul subsidiaritatii - Principiul Efectului direct

CAPITOLUL 4 DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI. OBIECT SI DOMENIU

DE REGLEMENTARE. CARACTERE. 4.1. Obiect si domeniu de reglementare

Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-un ansamblu de reglementari europene destinate protejării drepturilor fundamentale ale individului uman.

Drepturile Omului in Europa s-au afirmat in mod treptat, progrese remarcabile realizându-se in urma celor doua războaie mondiale 4.2. Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului rezida intr-o lunga tradiŃie pe do o parte, iar pe de alta parte este urmarea unor traumatisme recente legate de surmontarea regimurilor totalitariste din secolul XX. Originalitatea consta in drepturile garantate si mecanismele de control, in special prin “jurisdictionalizarea” lor, care reprezintă o caracteristica majora. Este de asemenea important de remarcat extinderea Dreptului European al Drepturilor Omului in cadrul tuturor ramurilor de drept, inclusiv in cele mai puŃin accesibile. Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului este data de: a. Caracterele sistemului european de protecŃie: � Caracterul obiectiv – drepturile omului sunt atasate simplei calitati umane a

persoanei, nefiind atribuite indivizilor ca urmare a unui statut juridic specific si particular care ar putea fi revocat.

� Caracterul neexclusiv – protectia europeana a drepturilor omului imbraca forme multiple, fiin consacrata de o larga diversitate de acte normative emanand atat de la Consiliul Europei, cat si de la Uniunea Europeana;

� Caracterul evolutiv – DREDE tine cont si urmeaza dinamica politica, sociala si culturala, evoluand pentru a se plia in mod permanent pe noile realitati sociale;

b. Extinderea sistemului european de protectie Dreptul conventional si dreptul comunitar european al drepturilor omului au cunoscut

o evolutie crescatoare care a condus la intarirea dreptului european al drepturilor omului, atat pe plan cantitativ, cat si calitativ.

Astfel, pe langa drepturile fundamentale naturale ale omului vorbim astazi de drepturile procedurale; drepturile substantiale; drepturile dintr-un domeniu nou al dreptului afacerilor.

CAPITOLUL V DREPTURILE OMULUI SI CONSILIUL EUROPEI. CONVENTIA

EUROPEANA A DREPTULUI OMULUI SI CURTEA (CEDO). CADRUL GENERAL

Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-o mare diversitate de

reglementari europene, dintre care locul cel mai important in domeniul protecŃiei efective este deŃinut de ConvenŃiile si acordurile încheiate sub egida Consiliului Europei.

5.1. Crearea, organizarea si funcŃionarea Consiliului Europei Consiliul Europei a luat fiinŃa ca organizaŃie interguvernamentala europeana, ca

urmare a semnării la Londra in data de 5 mai 1949 a Statutului Consiliului Europei, axat pe drepturile omului. Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.

Constituit initial la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, FranŃa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), urmate de Grecia şi Turcia în august 1949, Consiliul Europei, are astăzi 45 de state membre.

Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană. Cele două organizaŃii sunt distincte. Oricum, statele membre ale Uniunii Europene sunt toate membre ale Consiliului Europei.

Conform Statutului Consiliului Europei orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei, cu singura condiŃie de acceptare principiul supremaŃiei dreptului şi garantarea drepturilor omului şi libertăŃile fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicŃia sa.

Obiectivele Consiliul Europei sunt: - Protejarea drepturilor omului, a democraŃiei pluraliste şi a supremaŃiei

dreptului; - Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităŃii şi diversităŃii

culturale ale Europei; - Căutarea soluŃiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea

europeană (discriminarea minorităŃilor, xenofobia, intoleranŃa, protecŃia mediului, clonarea umană, SIDA, drogurile, terorismul, crima organizată, etc.);

- Dezvoltarea stabilităŃii democratice în Europa, prin susŃinerea reformelor politice, legislative şi constituŃionale.

Organele Consiliul Europei sunt conform art 10 din Statut:: - Comitetul Miniştrilor - organism decizional compus din miniştrii afacerilor externe ai

tuturor Ńărilor membre, sau reprezentanŃii lor permanenŃi; - Adunarea Parlamentară - reprezintă organul deliberativ al Consiliului europei si este

format din membri sunt desemnaŃi de Parlamentele naŃionale. - Secretariatul General

In vederea reprezentării puterilor locale pentru întărirea democraŃiei locale a fost constituit un organ consultativ care reprezintă autorităŃile locale şi regionale si care din anul 1994 se numeşte Congresul Autoritatilor Locale şi Regionale din Europa Guvernele, parlamentele naŃionale şi autorităŃile locale şi regionale sunt, astfel, reprezentate separat.

Pentru consolidarea stabilităŃii Consiliului European, în special după dispariŃia regimurilor comuniste, impulsuri noi au fost dat la cel mai înalt nivel, prin intermediul Summit-urilor şefilor de stat şi de guvern.

In plus, Consiliul Europei organizează periodic conferinŃe ale miniştrilor specializaŃi: ai justiŃiei, educaŃiei, familiei, sănătăŃii, mediului, autorităŃilor locale, migraŃiei, egalităŃii între femei şi bărbaŃi, muncii, mass-media, culturii, sportului etc. Aceste conferinŃe analizează problemele sectoriale majore şi facilitează contactele permanente între ministerele de profil din statele membre. Aceştia elaborează proiecte de cooperare şi propun activităŃi pentru programul de lucru al Consiliului Europei.

Activitatea Consiliului Europei conduce la elaborarea convenŃiilor şi acordurilor europene care constituie apoi baza modificărilor şi armonizării legislative în cadrul diferitelor state membre.

5.2. ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului.

ConvenŃia pentru protecŃia Drepturilor Omului şi a LibertăŃilor Fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, fiind deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 şi intrând în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul a fost de a demara implementarea colectivă a unor drepturi enunŃate în DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului din 1948 adoptată de OrganizaŃia NaŃiunilor Unite.

In afară de consacrarea unei serii de drepturi şi libertăŃi civile şi politice, ConvenŃia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaŃiilor asumate de statele contractante. Pentru aceasta au fost create trei organisme: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în 1959) şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

Conform textului iniŃial al ConvenŃiei, puteau fi introduse plângeri împotriva statelor contractante de către alte state contractante sau de către reclamanŃi individuali (persoane fizice, grupuri de persoane sau organizaŃii neguvernamentale). Recunoaşterea dreptului de recurs individual era totuşi facultativă şi acest drept nu putea fi invocat decât împotriva statelor care îl recunoscuseră (recunoaşterea acestui drept a devenit ulterior obligatorie în virtutea Protocolului nr. 11 la ConvenŃie - a se vedea paragraful 6 de mai jos).

Plângerile făceau obiectul unei examinări prealabile de către Comisie, care se pronunŃa asupra admisibilităŃii lor şi care stătea apoi la dispoziŃia părŃilor în vederea reglementarii amiabile a cazului. Ín caz de eşec, Comisia redacta un raport prin care stabilea faptele şi îşi exprima opinia cu privire la fondul cauzei. Raportul se transmitea Comitetului de Miniştri. Dacă statul împotriva căruia era îndreptată plângerea accepta jurisdicŃia obligatorie a CurŃii, Comisia şi/sau orice stat contractant interesat dispunea de o perioadă de trei luni după transmiterea raportului către Comitetul de Miniştri pentru a aduce cazul în faŃa CurŃii în vederea unei hotărâri obligatorii, finale. Persoanele fizice nu aveau dreptul să sesizeze Curtea. Dacă o cauză nu era deferită CurŃii, Comitetul de Miniştri hotăra dacă a avut loc o încălcare a ConvenŃiei şi, dacă era cazul, acorda satisfacŃie echitabilă victimei. Comitetul de Miniştri era responsabil, de asemenea, de supervizarea executării hotărârilor CurŃii. De la intrarea în vigoare a ConvenŃiei au fost adoptate treisprezece Protocoale. Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 la ConvenŃie au adăugat şi alte drepturi şi libertăŃi celor garantate prin ConvenŃie, iar Protocolul nr. 2 a conferit CurŃii puterea de a da avize consultative. Protocolul nr. 9 a dat posibilitatea reclamanŃilor persoane fizice să înainteze cererile lor CurŃii, sub rezerva ratificării lui de către statul pârât şi acceptarea de către un comitet de selectare. Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control (vezi mai jos). Celelalte protocoale se refereau la organizarea instituŃiilor ConvenŃiei şi la procedura în faŃa acestora. Íncepând cu anul 1980, datorită creşterii constante a numărului de cauze aduse în faŃa instituŃiilor ConvenŃiei, a devenit mult mai dificil să se menŃină durata procedurilor în limite acceptabile. Problema a fost agravată prin aderarea noilor state contractante începând cu anul 1990.

Numărul în creştere de cazuri a dus la dezbateri asupra necesităŃii reformării mecanismului de control creat de ConvenŃie, care a condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la ConvenŃie. Scopul urmărit a fost de a simplifica structura pentru a scurta durata procedurii şi, în acelaşi timp, de a consolida caracterul judiciar al sistemului, făcându-l pe deplin obligatoriu şi abolind rolul decizional al Comitetului de Miniştri.

Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, acest protocol a înlocuit Curtea şi Comisia care funcŃionau discontinuu cu o Curte unică şi permanentă. Comisia a continuat, pentru o perioadă tranzitorie de un an (până la 31 octombrie 1999), să instrumenteze cererile pe care le declarase admisibile până la data respectivă.

5.3. Drepturile Omului la care face referire CEDO, in forma modificata prin

Protocoalele ulterioare

5.3.1. DREPTURI CIVILE SI POLITICE I. DREPTURI GENERALE 1. Drepturi primare: A. Dreptul la viaŃă - Articolul 2 al ConvenŃiei Europene din 1950; B. InterdicŃii majore:

- Articolul 3 - Interzicerea torturii si a relelor tratamente - Articolul 4 Interzicerea sclaviei şi a muncii forŃate

2. Drepturi condiŃionale A. Libertatile esenŃiale – exigente majore - Articolul 10 Libertatea de exprimare (libertatea de exprimare clasica, libertatea de

opinie si libertatea de informare) - Articolul 9 Libertatea de gândire, de conştiinŃă şi religie - Articolul 2 din Protocolul 4 - Libertatea de circulaŃie B. ProtecŃiile fundamentale a. ProtecŃia intimitatii: - ProtecŃia vieŃii private şi de familie:

- Articolul 8 - Dreptul la respectarea vieŃii private şi de familie - Articolul 12 - Dreptul la căsătorie - Dreptul la desfacerea casatoriei;

- ProtecŃia domiciliului si a corespondentei b. ProtecŃia activitatii sociale si politice - Articolul 11 - Libertatea de întrunire şi de asociere; - Dreptul la alegeri libere – clauza politica a ConvenŃiei II. DREPTURI PARTICULARE 1. Drepturile justiŃiabililor - Dreptul la libertate şi la siguranŃă (art. 5). Limitarile privarii de libertate. Cazurile de

admisibilitate a privarii de libertate. Interzicerea privării de libertate pentru datorii (Protocolul 4 – art 1). Garantiile persoanelor private de libertate;

Dreptul la o justitie dreapta si la un proces echitabil (art 6). Nici o pedeapsă fără lege (art 7) - Principiul legalitatii. Dreptul la un recurs efectiv (art 13) Accesul la justitie. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. Art. 2 si 3 din Protocolul 7 Dreptul la două grade de jurisdicŃie în materie penală. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară 2. Drepturile străinilor � Interzicerea expulzării colective de străini – Protocolul 4 – art. 4. � GaranŃii procedurale în cazul expulzării străinilor - Protocolul 7 Articolul 1 � Protectia indirecta

5.3.2 DREPTURI ECONOMICE SI SOCIALE I. DREPTURILE SOCIALE 5.4. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI A. Organizarea CurŃii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită prin ConvenŃie în forma ei amendată de Protocolul nr. 11, este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante. Nu există nici o restricŃie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naŃionalitate. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de şase ani. Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleşi la primele alegeri a expirat după trei ani, astfel încât să se asigure reînnoirea mandatului unei jumătăŃi dintre judecători la fiecare trei ani.

Judecătorii îşi exercită funcŃiile la Curte în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat. Ei nu se pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu independenŃa sau imparŃialitatea lor sau cu cerinŃele unei funcŃii permanente. Mandatul lor expiră la atingerea vârstei de şaptezeci de ani.

Curtea plenară îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinŃi şi doi preşedinŃi de secŃiune pentru o perioadă de trei ani. Curtea este împărŃită în patru secŃiuni, a căror componenŃă, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi al reprezentării sexelor, Ńinându-se cont, în acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Două secŃiuni sunt prezidate de vice-preşedinŃii CurŃii, iar celelalte două secŃiuni sunt prezidate de preşedinŃii de secŃiune. PreşedinŃii de secŃiuni sunt asistaŃi şi, atunci când este necesar, sunt înlocuiŃi de vicepreşedinŃii de secŃiune, aceştia din urmă fiind aleşi de către secŃiuni.

Ín cadrul fiecărei secŃiuni sunt create comitete din trei judecători pentru o perioadă de douăsprezece luni.

Ín fiecare secŃiune sunt constituite camere în componenŃa cărora intră şapte membri după principiul rotaŃiei, preşedintele secŃiunii şi judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenŃi de drept. Dacă acesta din urmă nu este membru al secŃiunii, judecă în calitate de membru de drept al camerei. Membrii secŃiunii care nu sunt membri titulari ai camerelor, judecă în calitate de membri supleanŃi.

Marea Cameră este alcătuită din şaptesprezece judecători. Preşedintele, vicepreşedinŃii şi preşedinŃii de secŃiuni sunt membri de drept ai Marii Camere. B. Procedura în faŃa CurŃii 1. Chestiuni generale

Orice stat contractant (cerere statală) sau persoană care pretinde a fi victima unei încălcări a ConvenŃiei (cerere individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin ConvenŃie. O notă informativă pentru reclamanŃi şi formulare de cereri pot fi obŃinute de la Grefă.

Procedura în faŃa noii CurŃi Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi publică. AudienŃele, care nu se Ńin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu excepŃia cazurilor când camera/Marea Cameră ia o altă decizie în situaŃii excepŃionale. Memoriile şi alte documente înaintate Grefei CurŃii de către părŃi sunt, în principiu, accesibile publicului.

ReclamanŃii individuali îşi pot prezenta ei înşişi cazul în faŃa CurŃii, dar o reprezentare PRIN avocat este recomandată, şi, în marea majoritate a cazurilor, chiar cerută expres, odată ce cererea a fost comunicată guvernului în cauză. Consiliul Europei a pus în practică un sistem de asistenŃă juridică pentru reclamanŃii care nu dispun de suficiente mijloace materiale pentru a fi reprezentaŃi în faŃa CurŃii de către un avocat.

Limbile oficiale ale CurŃii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în una din limbile oficiale ale statelor contractante. Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, una dintre limbile oficiale ale CurŃii trebuie să fie utilizată, cu excepŃia cazurilor când preşedintele camerei/Marii Camere va autoriza utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut cererea. 2. Procedura referitoare la admisibilitate

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secŃiuni, al cărei preşedinte numeşte un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră.

Un comitet poate, în unanimitate, să declare o cerere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul CurŃii când o astfel de decizie poate fi luată fără vreo altă examinare.

In afară de cererile care le sunt atribuite în mod direct de către raportori, camerele judecă şi cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet alcătuit din trei membri, precum şi cererile statale. Camerele se pronunŃă atât asupra admisibilităŃii, cât şi asupra fondului cauzelor, în general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice privind mai multe cauze. Camerele pot în orice moment să-şi decline competenŃa în favoarea Marii Camere atunci când cauza ridică o problemă importantă relativă la interpretarea ConvenŃiei sau când soluŃionarea unei chestiuni ar putea fi în contradicŃie cu o hotărâre luată anterior de către Curte, cu excepŃia cazurilor când una dintre părŃi se opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea intenŃiei camerei de declinare a competenŃei.

Prima fază a procedurii este în general scrisă, chiar dacă uneori camera poate lua decizia de a Ńine o audienŃă publică, caz în care se vor face, de asemenea, referiri la fondul cauzei.

Hotărârile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi, trebuie să fie motivate şi făcute publice. 3. Procedura referitoare la fond

După ce camera a decis să admită cererea, ea poate invita părŃile să prezinte probe suplimentare şi să depună observaŃii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacŃie echitabilă din partea reclamantului. Dacă în faza de examinare a admisibilităŃii cererii nu s-a Ńinut o audienŃă, ea poate să decidă organizarea unei audienŃe cu privire la fondul cauzei. Preşedintele camerei poate, în interesul unei administrări corecte a justiŃiei, să invite sau să autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură, sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să depună observaŃii scrise, şi, în circumstanŃe excepŃionale, să ia parte la audienŃă. Un stat contractant, al cărui cetăŃean este un reclamant într-o cauză, poate interveni de drept.

Ín timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării unei reglementări amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile sunt confidenŃiale. 4. Hotărârile

Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraŃie de disociere.

Íntr-un termen de trei luni de la adoptarea hotărârii de către cameră, oricare dintre părŃi poate cere retrimiterea cauzei în faŃa Marii Camere, dacă prin aceasta se ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea ConvenŃiei, ori a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu al Marii Camere format din cinci judecători din care fac parte Preşedintele CurŃii, preşedinŃii de secŃiuni, cu excepŃia preşedintelui secŃiunii căreia îi aparŃine camera ce a luat hotărârea, precum şi un alt judecător ales prin rotaŃie dintre judecătorii care nu erau membri ai camerei iniŃiale.

O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme dacă părŃile declară că nu au intenŃia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins cererea de retrimitere în faŃa Marii Camere.

Ín cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunŃă printr-o hotărâre, luată cu majoritate de voturi, care este definitivă. Toate hotărârile definitive ale CurŃii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea executării hotărârilor. El trebuie să verifice dacă statele, în privinŃa cărora Curtea a hotărât că au încălcat ConvenŃia, au luat măsurile necesare pentru a îndeplini obligaŃiile specifice sau generale ce decurg din hotărârile CurŃii.

5. Avize consultative Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniştri, să dea avize consultative cu

privire la problemele de drept ce Ńin de interpretarea ConvenŃiei şi a Protocoalelor. Decizia Comitetului de Miniştri de a cere CurŃii un aviz consultativ este adoptată cu majoritate de voturi.

Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă cu majoritate de voturi. Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată - concordantă sau disidentă - sau o simplă declaraŃie de dezacord.

5.5 GaranŃia Drepturilor CAPITOLUL VI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE

UNIUNII EUROPENE SI MECANISMELE PROTECTIEI COMUNITARE La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul

Uniunii Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului. După cum este cunoscut, UE nu dispunea – în pofida numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă - ca mărime şi forŃă de exprimare – părŃii, din constituŃiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale. Profesiunea de credinŃă pentru respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a Ńelului

ConstituŃiei, care este formulată ca o clauză generală şi, în plus, este luată în jurisprudenŃa CJCE: “Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în ConvenŃia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiŃiile constituŃionale comune ale statelor membre” (art. 8, fost art. F, II al TUE)”. Ce-i drept, “Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” – adusă la cunoştinŃă publică, în mod festiv, la 8 decembrie 2000, a obŃinut o largă semnificaŃie simbolică şi un amplu efect politic. Dar, consecinŃele ei juridice nu Ńin pasul cu acestea, căci – dacă nu se ia în seamă titlul pretinzând respect – este vorba, în realitate, despre o simplă ProclamaŃie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică. În preambul se face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe principiile democraŃiei şi statului de drept. În 54 de articole (conŃinute în 7 capitole) se jură credinŃă demnităŃii omului, drepturilor la libertate, egalităŃii, solidarităŃii, drepturilor cetăŃeneşti şi drepturilor în faŃa justiŃiei. Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi “clasice” – precum respectarea vieŃii private şi a vieŃii de familie, dreptul la încheierea căsătoriei şi la întemeierea familiei, libertatea religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei şi la informare – dar şi drepturi “moderne”, precum sunt dreptul la azil, dreptul la educaŃie, libertatea antreprenorială, drepturile copilului precum şi ale oamenilor vârstnici şi handicapaŃi, protecŃia datelor referitoare la persoană, protecŃia mediului înconjurător şi a consumatorilor sau interzicerea clonării oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative între cei 62 de membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au fost deosebit de controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială şi ajutorul social, a căror garanŃie s-a lovit – înainte de orice – de rezistenŃă din partea Regatului Unit. Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organe şi instituŃii ale Uniunii Europene, precum şi la statele membre, dar acestea implementează dreptul comunitar (art. 51). Îngrădirile exercitării drepturilor şi libertăŃilor recunoscute trebuie să fie prevăzute legal şi să respecte esenŃa acestor drepturi şi libertăŃi (art. 52). Pe de altă parte, este adevărat că toate statele membre UE – nu însă şi ComunităŃile Europene/Uniunea Europeană ca atare – sunt părŃi contractante ale ConvenŃiei Europene asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliului Europei, care este concepută ca o veritabilă convenŃie între state. În afară de aceasta, o aderare CE/UE la CEDO ar fi exclusă – cel puŃin în actuala conjunctură juridică – din motive de drept comunitar. Într-un recent raport, referitor la aderarea ComunităŃii la CEDO, CJCE a scos în evidenŃă “dimensiunea de drept constituŃional” a modificării esenŃiale – survenind odată cu o astfel de aderare – a sistemului de apărare a drepturilor omului în Comunitate şi a conchis, de aici, că tratatele internaŃionale din acest domeniu nu se pot sprijini pe nici un temei juridic specific al dreptului comunitar, nici pe clauza subsidiară a umplerii lacunelor, prevăzută la art. 308 (fost art. 235) al TCE. Aderarea ar pretinde o modificare a Tratatului, mai ales dacă se Ńinea seama de amplele efecte – pe plan instituŃional – ale unei astfel de măsuri de aderare (prin care ar putea fi reduse competenŃele CJCE conform art. 220 [fost art. 164], art. 292 [fost art. 219] ale TCE). Ca urmare, chintesenŃa acestui

raport pare a sta în faptul că – pe de o parte – nu este permisă punerea la dispoziŃie, prin acorduri internaŃionale, a structurii de bază a ComunităŃii, ca şi în faptul că – pe de altă parte – un catalog de drepturi fundamentale al ComunităŃii nu poate fi elaborat pe baza dreptului comunitar secundar, în cadrul căruia – în cazul unei aderări a CE – ar fi considerat şi CEDO. Făcând abstracŃie de câteva sporadice reglementări din tratate – care se referă la drepturi fundamentale (de exemplu interzicerea discriminării pe considerente de cătăŃenie – art. 12 [fost art. 6] TCE; principiul salarizării independente de sex – art. 141 [fost art. 119] TCE; principiul proporŃionalităŃii şi interzicerea discriminării în domeniul PieŃei Agrare Comune – art. 34 II 2 [fost art. 40 III 3] TCE) – tratatele comunitare sunt “oarbe la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general evoluŃia apărării drepturilor fundamentale în CE/UE şi în special cristalizarea domeniului de apărare şi a limitelor fiecăruia dintre drepturile fundamentale se sprijină pe dreptul judiciar; ele sunt opera elaborării dreptului pretorian de către CJCE, care – conform propriei sale metodici cazuistice – a dezvoltat, cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a drepturilor fundamentale. Garantarea drepturilor – forŃa motrice a ConstituŃiei Europene

Toate ConstituŃiile statelor membre ale Uniunii, la fel ca şi cele ale statelor candidate

conŃin, sub o formă sau alta, o declaraŃie a drepturilor fundamentale. Este chiar şi cazul Marii Britanii care, în lipsa unei ConstituŃii scrise, prin Bill of Rights din 1689 îndeplineşte tocmai acest rol. ConvenŃia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a LibertăŃilor Fundamentale din 1950 a fost ratificată de toate statele membre ale Consiliului Europei (în număr de 45 în 2003) şi, în mod special, de toate statele membre ale Uniunii Europene. Fundamentul ComunităŃilor europene, esenŃial economic la origine, explică, evident, absenŃa unei asemenea declaraŃii din tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957); ea s-a acoperit prin Tratatul de la Maastricht (1992), care a introdus „cetăŃenia europeană”.

a. Carta din anul 2000. O primă ConvenŃie s-a reunit în 1999-2000 şi a elaborat Carta drepturilor fundamentale a UE. Această Cartă nu a creat drepturi cu adevărat noi, dar fixează, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii pe care doar juriştii experimentaŃi le-ar fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare şi mai ales în cadrul jurisprudenŃei CurŃii de JustiŃie a UE.

Metodele de lucru ale ConvenŃiei 2002-2003 au reuşit acolo unde CIG din 2000 a eşuat: una din reuşitele spectaculoase este că dă valoare obligatorie Cartei drepturilor fundamentale în partea a doua a ConstituŃiei.

Ceea ce de asemenea se schimbă, este că toate instituŃiile Uniunii vor fi obligate să o respecte, la fel ca şi toate guvernele, parlamentele şi administraŃiile statelor membre, de fiecare dată când aplică dreptul UE. Comisia nu va putea să propună texte, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri nu vor putea să le aprobe sau să le amendeze decât în limitele drepturilor prevăzute de ConstituŃie. Dacă persoane particulare, fie că sunt cetăŃeni europeni sau nu, societăŃi sau asociaŃii consideră că aceste drepturi nu sunt respectate de legislaŃia europeană sau de către legislaŃiile naŃionale care o aplică, vor putea să se adreseze tribunalelor pentru a cere să li se respecte drepturile. La fel se va întâmpla şi dacă aceştia vor considera că deciziile luate de Comisia Europeană sau de autorităŃile statelor membre în aplicarea dreptului comunitar încalcă unul din aceste drepturi.

Specialiştii în drept comunitar se întreabă, încă din decembrie 2000, dacă această Cartă schimbă, într-adevăr, dreptul, de vreme ce ea codifică principii care existau deja în jurisprudenŃă. Practicienii dreptului, miile de avocaŃi şi judecători care nu sunt deloc specializaŃi în drept european vor fi ŃinuŃi să facă referiri la un text mult mai accesibil decât colecŃiile de jurisprudenŃă şi revistele de specialitate, ceea ce va provoca o schimbare importantă în efectivitatea dreptului.

De altfel, Carta drepturilor fundamentale va fi citită şi comentată şi de persoane din afara profesiilor juridice, de către profesori, ziarişti, militanŃi ai diferitelor asociaŃii etc., deoarece ea face parte integrantă din ConstituŃie. A citi preambulul general al ConstituŃiei partea a II-a a sa conŃinând Carta şi articolele referitoare la valorile şi obiectivele Uniunii – acesta este primul pas către o cultură comună a cetăŃeniei Uniunii.

b. Valorile Uniunii Europene – Articolul 2 al proiectului, Valorile Uniunii: „Uniunea este fondată pe valorile de respect al demnităŃii umane, al libertăŃii, democraŃiei, egalităŃii, statului de drept ca şi de respect al drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată de pluralism, toleranŃă, justiŃie, solidaritate şi nediscriminare”. În ciuda eforturilor Bisericii Catolice şi Poloniei, nu se face nici o referire la religia creştină.

Acest articol va fi folosit ca etalon pentru a măsura respectarea de către statele membre a valorilor comune ale UE, cu o sancŃiune în caz de încălcare: suspendarea dreptului de apartenenŃă la Uniune (art. 58). De altfel art. II-10 garantează libertatea religioasă, iar art.51 garantează respectarea de către Uniune a statutului bisericilor şi organizaŃiilor neconfesionale. „După numeroase încercări Prezidiul a găsit o soluŃie care ar trebui să fie acceptabilă pentru toată lumea: preambulul se referă mai curând la „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei”14, decât la rădăcinile creştine.

c. Drepturile fundamentale în partea a II-a a ConstituŃiei – Una din cele mai frecvente critici aduse Cartei este aceea că aceasta ar risca să inducă cetăŃenii în eroare făcându-i să creadă că drepturile fundamentale ale UE protejează în toate situaŃiile persoanele aflându-se pe teritoriul ei aşa cum face o constituŃie naŃională sau aşa cum fac şi mai cunoscutele amendamente ale ConstituŃiei SUA. Carta nu se aplică de fapt decât instituŃiilor comunitare sau statelor membre, dar numai în aplicarea de către acestea a dreptului comunitar.

Exemplu: art. II-2 (Dreptul la viaŃă) dispune ca: „1. Orice persoană are dreptul la viaŃă – 2. Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea, nici executat”. UE nu are nici tribunale penale, nici închisori, nici poliŃie, nici armată, nici servicii secrete, cum ar putea să i se aplice paragraful 2? Şi totuşi acest articol ar putea avea un efect concret în două moduri. Pe de-o parte Uniunea nu va putea accepta între statele sale membre un stat ce practică pedeapsa cu moartea şi dacă unul din statele deja membre ar reinstitui pedeapsa cu moartea, prevederile art. 58 (Suspendarea drepturilor de apartenenŃă la Uniune) ar trebui să se aplice. De manieră mai indirectă şi mai complexă, art. II-2 ar putea viza şi relaŃiile dintre Uniune şi terŃi, de exemplu pentru a justifica utilizarea sancŃiunilor comerciale atunci când acestea vor fi contrare principiilor economice aplicabile în speŃă. Dincolo de consecinŃele imediate, aspectul simbolic al valorilor este fundamental. El reiese evident dintr-o comparaŃie cu cea mai celebră dintre constituŃiile moderne, aceea a SUA. Multe din diferenŃele dintre cele două texte se explică prin cei 225 de ani care le separă. Dar în anumite cazuri aceste diferenŃe sunt deosebit de frapante: art. II-2, alin. 2 al Cartei UE contrastează evident cu legislaŃia a 38 din cele 51 de state americane, care prevedeau pedeapsa

14 J.P. Fitoussi, op. cit., p. 15.

cu moartea în 2003; cel de-al doilea amendament american, care garantează dreptul de a purta arme de foc, ar fi inimaginabil în Europa. 2. Apărarea drepturilor fundamentale în jurisprudenŃa CJCE 2.1. Principii de drept În jurisprudenŃa ei – între timp puternic consolidată – CJCE sprijină drepturile fundamentale ca pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În această privinŃă, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradiŃiile constituŃionale comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluŃiei legale, dar ea antrenează – ca mijloace de orientare ajutătoare – şi tratatele internaŃionale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO. În ceea ce priveşte CEDO, tendinŃa jurisprudenŃei CJCE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în ordinea de drept comunitară. Curtea de JustiŃie stabileşte conŃinutul fiecărui drept fundamental pe calea comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă în structura şi Ńelurile ComunităŃii. De aceea, CJCE nu este dispusă să compare direct dreptul comunitar secundar cu vreuna din constituŃiile naŃionale, de exemplu cu ConstituŃia germană, dar – cu toate acestea – CJCE recurge la ordinile constituŃionale naŃionale în cadrul stabilirii conŃinutului propriilor principii de drept ale ComunităŃii. AtenŃia principală a jurisprudenŃei iniŃiale a CJCE a fost la sursele juridice şi la introducerea drepturilor fundamentale în structura generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut conotaŃia socială a drepturilor fundamentale. Similar clauzei legăturii sociale, din art. 14 al ConstituŃiei germane, Curtea de JustiŃie scoate în evidenŃă faptul că drepturile fundamentale – recunoscute de către ea – trebuie privite în legătură cu funcŃia lor socială. IntervenŃii în poziŃiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiŃii: - justificarea intervenŃiei prin Ńelurile ComunităŃii, care servesc binelui general; - proporŃionalitatea intervenŃiei, Ńinând seama de scopul urmărit; - garantarea esenŃei dreptului apărat. În privinŃa întinderii apărării, trebuie menŃionat faptul că drepturile fundamentale prevăzute de CE/UE îi protejează – în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar – nu numai pe cetăŃenii Uniunii, adică pe cetăŃenii statelor membre UE (a se vedea art. 17 [fost art. 8] I TCE), ci şi pe toate persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecŃi din terŃe Ńări, dacă aceste drepturi fundamentale sunt – conform calităŃii respectivei norme – adecvate în acest scop (îndreptăŃirea la drepturi fundamentale). Pe de altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai organele comunitare – în special pe acela având funcŃia de organ legislativ al ComunităŃii – ci şi statele membre, dacă acestea implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan administrativ (obligarea faŃă de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru instituŃiile naŃionale aceasta înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privinŃa drepturilor fundamentale, şi anume, decurgând din dreptul statului respectiv şi

din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc – legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă inferior dreptului comunitar. 2.2. Garantarea drepturilor fundamentale în jurisprudenŃa CJCE Corespunzător stabilirii obiectivelor preponderent economice ale ComunităŃii, drepturile fundamentale cu legătură economică şi socială formează obiectul principal al jurisprudenŃei de până acum, totuşi există deja o succesiune de diferite alte drepturi fundamentale. În această privinŃă, juristul pregătit în dreptul german remarcă predispoziŃia metodică şi pragmatică a jurisprudenŃei, care – de regulă – procedează într-un mod orientat spre rezultat şi, cu această ocazie, chiar omite ocazional o mai precisă stabilire a domeniului de apărare a drepturilor fundamentale, asigurat de dreptul în discuŃie. Între drepturile fundamentale recunoscute de către CJCE sunt următoarele: - dreptul de proprietate; - libertatea profesiei, respectiv dreptul la activitate economică; - libertatea de asociere şi libertatea de coalizare; - libertatea religioasă şi libertatea cultului; - libertatea opiniei şi a informării; - respectarea vieŃii private şi a vieŃii de familie; - confidenŃialitatea corespondenŃei purtate cu apărătorul; - dreptul de a nu trebui să te acuzi singur; - inviolabilitatea locuinŃei; - alegerea liberă a partenerului de afaceri. Principiul echităŃii (interzicerea discriminării) afirmă – în definiŃia lui cea mai generală – că “situaŃii de fapt compatibile nu este permis să fie tratate diferit, chiar dacă o diferenŃiere ar fi justificată în mod obiectiv”. Principiul proporŃionalităŃii (a se vedea art. 5 [fost art. 3b] III TCE) cuprinde – similar ca în dreptul constituŃional german – o dispoziŃie de apreciere a bunurilor şi intereselor, care conŃine aspectele referitoare la caracterul adecvat şi de necesitatea, la alegerea mijloacelor şi la interdicŃia excesului. Principiul drepturilor legitime poate împiedica retragerea unui act administrativ nelegal, favorizant, cu efect ex tunc, respectiv intrarea retroactivă în vigoare a unui regulament. Astfel, de exemplu, în domeniul unei reglementări a cotelor de lapte, fermierii pot invoca principiul drepturilor legitime, dacă au fost excluşi de la repartizarea unei cote tocmai din cauza faptului că – pe baza unei obligaŃii temporare de necomercializare, promovată chiar de către Comunitate – ei nu produseseră deloc lapte în anul de referinŃă în discuŃie; în această situaŃie, agenŃii economici afectaŃi aveau dreptul de a se încrede în efectele, limitate în timp, ale obligaŃiilor asumate de ei anterior. Dreptul de a fi audiat în justiŃie trebuie respectat – ca o componentă de bază în procesul aflat pe rol – în procedura administrativă în faŃa Comisiei, dar şi în procedura CJCE. Principiul afirmă că nu este permis ca măsuri defavorizante să se sprijine pe fapte

sau documente, în legătură cu a căror existenŃă şi importanŃă persoanele afectate nu s-au putut exprima concret. SancŃiunile în procedura disciplinară şi în procedura de stabilire a amenzii se supun imperativului non bis in idem. Fireşte, acest principiu nu este valabil direct în raportul dintre sancŃiunile dreptului comunitar şi acelea ale dreptului naŃional (de exemplu datorită încălcării reglementărilor referitoare la concurenŃă), deoarece aici este vorba despre două sfere juridice separate una de cealaltă. Totuşi – la impunerea unei amenzi pe baza dreptului comunitar – autoritatea comunitară trebuie să ia în considerare sancŃiunea aplicată deja într-un stat membru, pentru aceeaşi situaŃie, pe baza respectivului drept naŃional. Această jurisprudenŃă ar putea căpăta relevanŃă actuală în privinŃa competenŃei Băncii Centrale Europene (EZB) de a dispune – împotriva acelor societăŃi lente în îndeplinirea obligaŃiilor şi contravenind politicii monetare a Sistemului European al Băncilor Centrale (ESZB) – amenzi sau obligarea la plată (art. 110 [fost art. 108 a] III EGV). 2.3. Apărarea drepturilor fundamentale la nivel comunitar şi naŃional După cum s-a arătat, cerinŃa existenŃei unui eficient sistem comunitar de apărare a drepturilor fundamentale este, totodată, o chestiune a teoriei dreptului constituŃional naŃional, care leagă transferul – către deŃinători internaŃionali de suveranitate – al drepturilor de suveranitate naŃionale de condiŃia unui nivel funcŃional echivalent de apărare a drepturilor fundamentale. În cultura juridică germană, în mod tradiŃional conservativ-izolaŃionistă, această cerere a condus la o exagerare naŃionalistă, unică pe plan european, care – nu pe nedrept – le-a adus agitatorilor, în acest caz Curtea ConstituŃională Federală a R.F. Germania (CCF), reproşul de imperialism de dreapta. Problematica încărcată de stare conflictuală a devenit cunoscută în literatură ca jurisprudenŃa “Solange”, după cuvântul iniŃial al tezelor din deciziile în discuŃie. Deşi în hotărârea “Solange I” din 29 mai 1974, CCF a recunoscut – în concordanŃă cu jurisprudenŃa CJCE – că dreptul comunitar constituie o ordine de drept de sine stătătoare, care decurge dintr-o sursă juridică autonomă, totuşi ea a avut suspiciuni că – cel puŃin în actualul stadiu al procesului de integrare europeană – nu ar fi garantată încă o suficientă certitudine de natură legală cu privire la o apărare eficientă a drepturilor fundamentale, căci ordinea comunitară nu dispune încă de nici un catalog al drepturilor fundamentale – definitiv formulat şi hotărât de către un Parlament – care să fie corespunzător catalogului drepturilor fundamentale al ConstituŃiei germane. Cel puŃin, însă, “atât timp cât” aceste condiŃii nu sunt îndeplinite, îi revine CCF obligaŃia de a verifica compatibilitatea dreptului comunitar derivat cu drepturile fundamentale. Decizia menŃionată a CCF a fost resimŃită, în mod general, ca o lovitură împotriva integrării europene, fiind puternic criticată în literatură, deşi ea are şi partea ei bună, căci i-a dat CJCE ocazia ca, ulterior, să ia mai des în considerare chestiuni privind drepturile fundamentale. Ca urmare, chiar şi fără ca, între timp, să fi fost adoptat un catalog al drepturilor fundamentale pentru CE, CCF a putut – cu Hotărârea din 22 octombrie 1986 (“Solange II”) – să abandoneze rezervele sale faŃă de afirmatul deficit de drepturi

fundamentale al ComunităŃii. De acum înainte, CCF recunoaşte că între timp – pe calea perfecŃionării dreptului judiciar – CJCE garantează o apărare a drepturilor fundamentale, care trebuie considerată ca fiind, în esenŃă, egală celei impuse de către ConstituŃia germană. Aşadar – atât timp cât CJCE garantează o protecŃie eficientă a drepturilor fundamentale, în raport cu autoritatea suverană a ComunităŃii – CCF nu va mai exercita activitatea de control al normelor faŃă de dreptul comunitar, care serveşte ca bază juridică pentru atitudinea instanŃelor şi autorităŃilor germane. Cererile înaintate de judecători, referitoare la acest aspect, nu sunt admise. Cu toate acestea – deşi, odată cu “hotărârea Solange II”, conflictul de competenŃă latent între Luxemburg şi Karlsruhe15 pare a fi dezamorsat – el nu este încă înlăturat definitiv. “SentinŃa Maastricht” din 12 octombrie 1993 – cu care CCF a afirmat, summa summarum, compatibilitatea Tratatului asupra Uniunii Europene cu ConstituŃia germană, dar a pus obstacole semnificative în calea dezvoltării mai departe – lasă să se recunoască, mai degrabă, o reînnoită punere a accentului în sensul unei amplificate tendinŃe spre “renaŃionalizarea” apărării drepturilor fundamentale faŃă de autoritatea suverană a ComunităŃii. În această sentinŃă, CCF întăreşte competenŃa sa pentru garantarea generală – în domeniul de valabilitate a ConstituŃiei – a unei apărări eficiente a drepturilor fundamentale, dar subliniază faptul că vrea să-şi exercite jurisdicŃia sa într-un “raport de cooperare” cu CJCE, raport “în care CJCE garantează apărarea drepturilor fundamentale în fiecare caz individual, pe întreg teritoriul ComunităŃilor Europene, drept urmare CCF putându-se limita la o garantare generală a standardului indispensabil pentru drepturile fundamentale”. Aşadar, în pofida principiului – stabilit în hotărârea “Solange II” (la care se referă explicit “sentinŃa Maastricht”) – al neexercitării condiŃionate a jurisdicŃiei CCF, înŃelegerea germană a constituŃiei este încă marcată de teza conform căreia competenŃa pentru integrare a Republicii Federale Germania (art. 24 Cf. noua versiune) îşi găseşte limitele ei în abandonarea “identităŃii ordinii constituŃionale în vigoare, prin pătrunderea în structura ei de bază”. 3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental De mai mult timp, voci critice – exprimate în literatură – critică insuficienŃa apărării pur pretoriene a drepturilor fundamentale în ordinea de drept a Uniunii şi asociază această critică cu cerinŃa întocmirii unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic şi având valoare de constituŃie a UE. Această teză este susŃinută cu diferite argumente, în prim plan fiind două direcŃii de argumentare: pe de o parte siguranŃa în faŃa legii şi transparenŃa, iar pe de altă parte funcŃia de legitimare şi de integrare a drepturilor fundamentale. 3.1. SiguranŃa în faŃa legii şi transparenŃa Drepturile fundamentale au nu numai caracter de apărare individuală, ci şi o funcŃie de ordine politică. Ca expresie a angajamentului faŃă de valori ale dreptului, ele

15 Sediul CurŃii Federale ConstituŃionale a Germaniei.

întruchipează concomitent elemente ale unei ordini valorice obiective a “comunităŃii juridice” europene. În această perspectivă, solicitarea unei codificări a drepturilor fundamentale în Uniune – aşa cum, de multă vreme, a cerut-o energic Parlamentul European – merită o susŃinere durabilă. Un catalog aflat în vigoare, nu doar proclamativ, al drepturilor fundamentale – formulate într-o formă inteligibilă pentru cel supus legii şi confirmate prin documente – ar aduce transparenŃă suplimentară, siguranŃă în faŃa legii şi apropiere de cetăŃean. Prin această constatare nu trebuie, în nici un caz, subapreciată activitatea CJCE de edificare juridică, care constă în faptul că – anticipând elaborarea unei constituŃii a UE, de către o putere constituantă – a inclus Uniunea într-o ordine caracteristică statului de drept. Chiar şi în sistemele juridice ale statelor membre UE, stabilirea conŃinutului textelor din constituŃie, precum şi precizarea şi alcătuirea acestora, este încredinŃată puterii judecătoreşti. Totuşi, aceasta înseamnă o creştere a transparenŃei şi a previzibilităŃii, aşadar siguranŃă în faŃa legii, dacă justiŃia pretoriană individuală – la urma urmelor cunoscută şi înŃeleasă numai de către specialişti – este delimitată, ca obiectiv şi conŃinut, prin instrucŃiunile cu caracter normativ ale unui catalog întocmit în scris şi având valoare de constituŃie. 3.2. FuncŃia de legitimare şi de integrare Pe baza caracterului de transparenŃă urmează a nu se pierde din vedere efectul – aducând legitimitate şi promovând integrarea – al unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic. Un astfel de catalog ar putea să contribuie la formarea – în rândul populaŃiei UE – a unei conştiinŃe europene comune a drepturilor fundamentale, să ajute la dezvoltarea unor concepte comune privind democraŃia şi statul de drept şi – astfel, în mod indirect – să devină un factor de impulsionare şi o forŃă motrice a procesului de integrare aflat în curs. EficienŃa apărării pretoriene a drepturilor fundamentale de către CJCE ar avea numai de câştigat în această privinŃă: “densitatea controlului” – deseori resimŃită din perspectiva doctrinei germane a dreptului constituŃional, ca fiind insuficientă – ar putea fi mărită, iar temeritatea judecătorilor de a casa acele acte de justiŃie comunitare, care sunt contrare drepturilor fundamentale, ar putea fi consolidată. Desigur, un catalog UE al drepturilor fundamentale va putea să-şi dezvolte întreg potenŃialul său politic de integrare numai dacă el este realizat prin coparticiparea şi cu aprobarea unei Adunări Populare europene, alese în mod democratic, adică a Parlamentului European. SECłIUNEA A II-A CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE – DOCUMENT DE REFERINłĂ ÎN EVOLUłIA CONSTITUłIONALĂ ACTUALĂ A COMUNITĂłILOR EUROPENE

Consiliul European, în reuniunea solemnă din 7 decembrie 2000, a adoptat Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene acceptată, cu un an mai târziu, de şefii de state şi de guverne din cele 15 State membre ale Uniunii Europene. Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a unui document scris care să garanteze drepturile fundamentale şi un relevant „punct de vedere” în dezbaterea actuală asupra unei proceduri adecvate de elaborare a ConstituŃiei Uniunii. Istoricul adoptării Cartei În declaraŃia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au făcut referiri la jurisprudenŃa dezvoltată după 1969 a CurŃii de justiŃie în materia drepturilor fundamentale, la tradiŃiile constituŃionale comune statelor membre şi la convenŃia Europeană a Drepturilor Omului (CEDH). Alături de declaraŃiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaraŃia Parlamentului European relativă la drepturile şi libertăŃile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificată după modelul CEDH. Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind „proiectul unei constituŃii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând, cu unele nuanŃe, DeclaraŃia din 1989. Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 şi cel al Tratatului asupra Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimiŃând, deja, la raportul dintre legitimarea democratică şi izvoarele precitate ale jurisprudenŃei. Singura dispoziŃie convenŃională figura în art. 6 II din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligaŃii de respect a drepturilor fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a apărut abia în concluziile Consiliului European din 15 şi 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a ConferinŃei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15). La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborării unei carte a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia să conŃină principiile comune ale CEDH şi tradiŃiile constituŃionale comune Statelor membre: drepturile fundamentale economice şi sociale care figurau în „Carta socială europeană” şi în „Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor” trebuiau, de asemenea, să fie luate în consideraŃie. Constituirea ConvenŃiei pentru drepturile fundamentale a fost decisă la una din reuniunile Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind compusă din 15 reprezentanŃi ai şefilor de state şi de guvern, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai Parlamentelor naŃionale (2 la un Stat membru), precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri. Mandatul acestei ConvenŃii cuprindea şi sarcina de a proceda la un schimb de idei intense cu statele candidate la aderare şi cu alte instanŃe, grupări sociale şi experŃi. Astfel definită, ConvenŃia s-a constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles, alegându-şi preşedintele, în persoana fostului preşedinte la CurŃii ConstituŃionale federale germane şi al Republicii Federale, dr. Roman Herzog.

2. Elaborarea, adoptarea şi publicarea Cartei Procedura de lucru a ConvenŃiei a fost adoptată de aceasta, potrivit cu autonomia largă care i-a fost încredinŃată de Consiliul European. Preşedintele a renunŃat la votul pe articole şi a considerat adecvată regula consensului, în măsura în care, nu putea fi obŃinută unanimitatea. Potrivit concluziilor Consiliului European de la Tampere, documentele de lucru au fost elaborate de comitetul de redactare şi prezentate ConvenŃiei. Pentru a asigura o eficacitate optimală, timpul de intervenŃie (luarea de cuvânt) al membrilor ConvenŃiei a fost strict reglementat, fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru şi numai la o singură intervenŃie în privinŃa unui articol. O nouă redactare a textului a fost elaborată pe baza discuŃiilor Ńinând cont de propunerile de modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la vot. Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de un număr mare de organizaŃii neguvernamentale şi de experŃi, fiind, apoi, examinat de reprezentanŃii organelor ComunităŃii Europene, ai Comitetului economic şi social, ai Comitetului regiunilor şi a Mediatorului european; de asemenea, proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de 66 organizaŃii neguvernamentale (ONG) care lucrează în favoarea protecŃiei şi promovării drepturilor omului şi care au fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a ConvenŃiei, insistându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile sociale, asupra nediscriminării şi principiului egalităŃii. La 2 octombrie 2000, ConvenŃia pentru drepturile fundamentale a prezentat, conform mandatului său, proiectul Cartei, iar, la 7 decembrie 2000, ea a fost semnată în şedinŃa solemnă de la Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constituŃionale europene: Preşedintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene şi cel al Consiliului de miniştri. În paralel, Consiliul European a primit, cu satisfacŃie, DeclaraŃia comună a trei instituŃii politice şi a subliniat că problema valorii juridice a Cartei va fi examinată ulterior. Carta drepturilor fundamentale a fost publicată câteva zile mai târziu în partea C a Buletinului oficial al ComunităŃii Europene.

3.2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene „Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea se întemeiază pe valorile

indivizibile şi universale ale demnităŃii umane, libertăŃii, egalităŃii şi solidarităŃii; Uniunea se sprijină pe principiul democraŃiei şi pe principiul statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acŃiunii sale instituind cetăŃenia Uniunii şi creând un spaŃiu de libertate, de securitate şi de justiŃie. Uniunea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiŃiilor popoarelor Europei, precum şi a identităŃii naŃionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la nivel naŃional, regional şi local; Uniunea va promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaŃie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire. În acest scop, este necesar ca evidenŃiindu-le printr-o cartă să fie întărită protecŃia drepturilor fundamentale în sprijinul evoluŃiei şi al dezvoltării ştiinŃifice şi tehnologice.” (Preambul).

InstituŃiile Uniunii Europene trebuie să respecte drepturile garantate de Cartă. Aceleaşi obligaŃii le au statele membre care aplică dreptul Uniunii Europene, Curtea de JustiŃie fiind însărcinată cu controlul aplicării prevederilor Cartei. 3. Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale Carta se compune din preambul şi 7 capitale. Preambul Capitolul I – Demnitatea (art. 1-5) - art. 1 – Demnitatea umană - art. 2 – Dreptul la viaŃă - art. 3 – Dreptul la integritatea persoanei - art. 4 – Interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante - art. 5 – Interzicerea sclaviei şi a muncii forŃate Capitolul II – LibertăŃi - art. 6 – Dreptul la libertate şi securitate - art. 7 – Respectul vieŃii private şi de familie - art. 8 – ProtecŃia datelor personale - art. 9 – Dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeiere a familiei - art. 10 – Libertatea gândirii, conştiinŃei şi religiei - art. 11 – Libertatea expresiei şi informării - art. 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere - art. 13 – Libertatea artelor şi ştiinŃelor - art. 14 – Dreptul la educaŃie - art. 15 – Libertatea alegerii ocupaŃiei şi dreptul de angajare în muncă - art. 16 – Libertatea de a conduce afaceri - art. 17 – Dreptul de proprietate - art. 18 – Dreptul de azi - art. 19 – ProtecŃia faŃă de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării Capitolul III – Egalitatea (art. 20-26) - art. 20 – Egalitatea în faŃa legii - art. 21 – Nediscriminarea - art. 22 – Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică - art. 23 – Egalitatea între bărbaŃi şi femei - art. 24 – Drepturile copilului - art. 25 – Drepturile persoanelor vârstnice - art. 26 – Integrarea persoanelor cu handicap

Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27-38) - art. 27 – Dreptul lucrătorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor - art. 28 – Dreptul de negociere şi acŃiune colectivă - art. 29 – Dreptul de acces la serviciile de plasament - art. 30 – ProtecŃia împotriva concedierii nejustificate - art. 31 – CondiŃii de muncă egale şi juste - art. 32 – Interzicerea muncii copiilor şi protecŃia tinerilor la locul de muncă - art. 33 – ViaŃa de familie şi profesională - art. 34 – Securitatea socială şi asistenŃa socială - art. 35 – AsistenŃa sanitară - art. 36 – Accesul la serviciile de interes economic general - art. 37 – ProtecŃia mediului - art. 38 – ProtecŃia consumatorului Capitolul V – Drepturile cetăŃeneşti (art. 39-46) - art. 39 – Dreptul de vot şi de candida la alegerile pentru Parlamentul European - art. 40 – Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale - art. 41 – Dreptul la o bună administrare - art. 42 – Dreptul de acces la documente - art. 43 – Avocatul poporului - art. 45 – Libertatea de circulaŃie şi de reşedinŃă - art. 46 – ProtecŃia diplomatică şi consulară Capitolul VI – JustiŃia (art. 47-50) - art. 47 – Dreptul la căi de atac efective şi la o judecată corectă - art. 48 – PrezumŃia de nevinovăŃie şi dreptul la apărare - art. 49 – Principiile legalităŃii şi proporŃionalităŃii faptelor penale şi a sancŃiunilor - art. 50 – Dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori în procedurile penale pentru aceeaşi faptă Capitolul VII – DispoziŃii generale (art. 51-54) - art. 51 – Domeniul de aplicabilitate - art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate - art. 53 – Nivelul de protecŃie

- art. 54 – Interzicerea abuzului de drepturi Preambulul Cartei subliniază fondul de valori comun popoarelor europene şi conştiinŃa responsabilităŃii pentru patrimoniul său spiritual şi moral, indivizibilitatea şi universalitatea drepturilor omului; el accentuează, totodată, competenŃele şi misiunile actuale ale ComunităŃii, astfel încât, principiul subsidiarităŃii să Ńină cont de tradiŃiile constituŃionale comune statelor membre şi de drepturile omului, regionale şi internaŃionale. În capitolele I-III sunt cuprinse drepturile şi libertăŃile esenŃiale conŃinute în CEDH, unele drepturi fiind, însă, o inovaŃie proprie Cartei, cum ar fi protecŃia datelor cu caracter personal (art. 8), recunoaşterea libertăŃii artei şi ştiinŃei )art. 13) şi, de asemenea, unele drepturi economice fundamentale (libertatea profesională, dreptul de a munci) sau dreptul de azil. Totodată, sunt reglementate principiile generale, cum este cel al egalităŃii, ca şi drepturile fundamentale sociale, care se regăsesc şi în Carta socială europeană din 18 octombrie 1961, în Carta comunitară a drepturilor sociale, fundamentale al muncitorilor din 9 decembrie 1989, ca şi în Pactul internaŃional asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, adoptat de ONU la 19 decembrie 1966. Carta garantează drepturile cetăŃeanului, privite ca drepturi fundamentale acordate cetăŃenilor Uniunii (cap. V), ca şi drepturile de natură procesuală recunoscute de CEDH şi de Pactul internaŃional asupra drepturilor civile şi politice (cap. VI-VII). 4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale 4.1. Persoanele vizate de Cartă Din punct de vedere comparativ, Carta are o concepŃie largă care deschide, în principiu, oricărei persoane şi, deci, chiar resortisanŃilor Ńărilor terŃe, accesul la toate drepturile fundamentale, cu excepŃia drepturilor de cetăŃenie evocate în capitolul V. Numai dreptul la libertatea de circulaŃie şi la libertatea de şedere sunt rezervate prin art. 45 cetăŃenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetăŃeneşti sunt, fără excepŃii, recunoscute ca drepturi individuale şi nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la minorităŃi )art. 22). 4.2. Din punct de vedere material Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituŃiilor şi organelor Uniunii în respectul principiului subsidiarităŃii, ca şi statelor membre, numai atunci când „pun în aplicare dreptul Uniunii”. Contrar CEDH (ConvenŃia Europeană a Drepturilor Omului), care conŃine – ca şi numeroase ale constituŃii europene – pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice care pot fi aduse limitării exerciŃiului său, Carta a optat pentru o clauză limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte garantarea substanŃei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, principiului proporŃionalităŃii, relativ la limita interesului general şi la necesitatea protecŃiei drepturilor şi libertăŃilor altuia (ale celuilalt). ConcepŃia împărtăşită de membrii ConvenŃiei, după care CEDH trebuie să servească drept normă directoare şi de referinŃă în interpretarea Cartei nu trebuie să conducă la concluzia că ordinea comunitară a drepturilor omului îşi poate pierde autonomia şi caracterul său propriu. Drept urmare, interpretarea, la nivelul minim oferit de CEDH, ca o interdicŃie de a coborî sub acest nivel, apare oportună, această interpretare

trebuind să Ńină cont de distincŃia între executarea directă de către organele C.E. şi transpunerea în fapte de Statele membre. Chiar dacă această Cartă nu are valoare juridică directă, nu se poate nega că ea produce deja efecte asupra organelor Uniunii, dar şi asupra cetăŃenilor, fiind considerată, totodată, ca un izvor indirect al dreptului comunitar.

CAPITOLUL VII

CADRUL GENERAL AL CONSTITUTIEI UNIUNII EUROPENE. DEFINIREA SI OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE. COMPETENTELE

UNIUNII EUROPENE SI VIATA DEMOCRATICA.

7.1. Cadrul general al Constitutiei a. Adoptarea şi semnarea ConstituŃiei După doi ani de tratative şi două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene (UE)

au ajuns în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind prima ConstituŃie Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la Roma, au semnat-o în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

Până la urmă, Anglia nu a uzitat de dreptul său de veto, aşa încât zilele de 18 iunie 2004 şi de 29 octombrie 2004 au intrat în istoria Europei.

b. Unele obstacole şi controverse a) Primul obstacol în calea adoptării noii ConstituŃii Europene îl reprezenta disputa

privind ponderea ce revine fiecărei Ńări în Consiliul de Miniştri al UE. La summit-ul din decembrie 2003, Polonia şi Spania s-au opus cu vehemenŃă propunerii din proiect care prevedea că o reglementare va fi adoptată dacă întruneşte sprijinul a 50% din state, reprezentând 60% din populaŃia statelor membre (aşa-numitul principiu al dublei majorităŃi). Ambele Ńări insistau pentru menŃinerea sistemului prevăzut în Tratatul de la Nisa, din 2000, care le conferea aproape aceeaşi greutate, ca şi Ńărilor celor mai mari ale UE, FranŃa, Germania, Italia şi Marea Britanie. O altă tabără a fost cea a statelor mici, care doreau ca procentele necesare pentru adoptarea unei legi să fie 50% din state, întrunind 50% din populaŃie. În fine, Germania, ca exponent al Ńărilor cu populaŃie numeroasă, a susŃinut că pragurile de 55% din numărul de state şi de 65% din populaŃie ar reprezenta un echilibru just între statele mici, mijlocii şi mari, idee susŃinută şi de preşedinŃia irlandeză a UE. Acest ultim punct de vedere a reuşit să se impună în cele din urmă, fiind inclus în noua ConstituŃie. Dacă în Spania compromisul a fost acceptat ca fiind „răul cel mai mic”, în Polonia opoziŃia a calificat gestul guvernului drept o ruşine naŃională, afirmând că premierul Marek Belka ar trebui judecat pentru înaltă trădare, având vina de a fi cedat în acest aspect – cheie.

b) Cealaltă dispută, care a încins spiritele la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin fiecărei Ńări. Statele mici ale Uniunii insistau asupra menŃinerii principiului „o Ńară, un comisar”, ceea ce ar fi complicat foarte mult procesul decizional într-o uniune care are acum 25 de membri şi ar putea ajunge la 29 prin aderarea României, Bulgariei, CroaŃiei şi Turciei. Proiectul iniŃial al ConstituŃiei prevedea reducerea numărului de comisari la 10. În cele din urmă s-a ajuns la o variantă de compromis, optându-se pentru reducerea numărului de comisari la 17 începând cu 2014. Aceştia vor fi aleşi prin rotaŃie, pentru cinci ani.

c) Printre noutăŃile aduse de ConstituŃie figurează instituirea funcŃiei de preşedinte al Consiliului European, care, în ciuda importanŃei titlului său, va avea, totuşi, puteri limitate, crearea acestui post având rolul de a întări unitatea europeană prin alegerea unei persoane care

să vorbească în numele întregii Europe. În acelaşi scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar şi puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-şi exprime poziŃia doar în privinŃa unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri concordante.

7.2. Definirea Uniunii Europene. Valoarile si Obiectivele Uniunii Europene

„Dacă Europa doreşte cu adevărat să încorporeze o viziune a societăŃii, o viziune a păcii şi o antantă a popoarelor, atunci ea are nevoie de o ConstituŃie proprie” (Valéry Giscard d'Estaing – preşedintele ConvenŃiei).

a. Instituirea si definirea Uniunii Art. I –1 „Instituirea Uniunii”

1. Inspirată de dorinŃa cetăŃenelor şi cetăŃenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, prezenta ConstituŃie instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenŃe pentru atingerea obiectivelor comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită, prin metoda comunitară, competenŃele ce i-au fost transferate de către acestea.

2. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile Uniunii şi care se angajează să le promoveze în comun. b. Consemnarea clară şi precisă a valorilor europene şi a obiectivelor Uniunii Europene

ConstituŃia uneşte într-un singur text fundamental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinŃă în noua ordine mondială.

Textul cuprinde patru părŃi: − partea I – Definirea valorilor europene şi a obiectivelor Uniunii Europene; − partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; − partea a III-a – Politicile comunitare şi funcŃionarea Uniunii Europene; − partea a IV-a – DispoziŃii generale şi finale.

ConstituŃia prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetăŃenilor şi a statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze. Conferirea atributului de constitutional, asigura un puternic impact, asigurand asocierea cu o lege fundamentala pentru o ordine juridica bine conturata.

c. Valorile Uniunii Europene

ConstituŃia consacră valorile pe care Uniunea se bazează: respectarea demnităŃii umane, a libertăŃii, a democraŃiei, a egalităŃii, a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranŃă, justiŃie, solidaritate şi nediscriminare.

d. Obiectivele Uniunii Articolul I-3 din Tratatul constitutional - Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor

sale. Uniunea oferă cetăŃenelor şi cetăŃenilor săi un spaŃiu de libertate, securitate şi justiŃie, fără frontiere interne, precum şi o piaŃă unică unde concurenŃa este liberă şi nedistorsionată.

- Uniunea acŃionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de piaŃă foarte competitivă, vizând

ocuparea deplină a forŃei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de protecŃie şi de îmbunătăŃire a calităŃii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinŃific şi tehnic, combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiŃia şi protecŃia socială, egalitatea între femei şi bărbaŃi, solidaritatea între generaŃii şi protecŃia drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăŃia diversităŃii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

- În relaŃiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi interesele sale, contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la comerŃul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protecŃia drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaŃional, în special la respectarea principiilor Cartei NaŃiunilor Unite.

7.3. Competenta Uniunii Europene si viata democratica - Obiectivele Uniunii Europene sunt aduse la îndeplinire prin mijloace adecvate, în

funcŃie de competenŃele conferite Uniunii prin ConstituŃie. ConstituŃia prevede o mai bună diviziune a competenŃelor între statele membre şi Uniune

şi atribuie personalitate juridică Uniunii Europene. Totodată, ea stabileşte o simplificare a instrumentelor de acŃiune ale Uniunii şi adoptă măsuri pentru dezvoltarea democraŃiei, transparenŃei şi eficienŃei Uniunii Europene prin dezvoltarea contribuŃiei parlamentelor naŃionale, prin creşterea legitimităŃii construcŃiei europene, prin simplificarea procesului de decizie şi prin funcŃionarea instituŃiilor într-un mod transparent; de asemenea, stabileşte măsurile necesare pentru a îmbunătăŃi structura şi rolul fiecărei instituŃii europene, în condiŃiile noi ale lărgirii Uniunii Europene.

Caracteristici şi particularităŃi: a) Europa se legitimează nu numai prin state, ci şi prin cetăŃeni, iar procesul de integrare

rămâne deschis şi după intrarea în vigoare a ConstituŃiei. b) Nici un stat european nu mai poate rămâne singular şi unic, ci integrat politic şi

economic în Uniunea Europeană, întoarcerea la tradiŃionala identitate naŃională fiind soluŃia imposibilă. Statele europene trebuie să ia decizia politică, dar nu trebuie să fie înfrântă identitatea fiecărui stat membru.

c) Formarea unităŃii, bazată pe tradiŃii, culturi, convingeri va constitui, însă, un proces de lungă durată, al cărui fundament este ConstituŃia Uniunii.

d) În mod evident, ConstituŃia Uniunii Europene va asigura redefinirea unui nou echilibru de putere în Europa şi în lume, Uniunea Europeană devenind un actor economic şi politic foarte important.

e) Uniunea Europeană este şi trebuie să fie, în primul rând, o comunitate de valori şi, apoi, o comunitate de state. Europa este o comunitate de valori, care are coeziune şi nu rămâne abstractă, fiind „rânduită” într-o structură europeană.

f) Uniunea Europeană este o uniune juridică deplină între State, având recunoscută personalitatea juridică unică.

g) O caracterizare a Europei, sub forma organizării şi legitimării într-un tratat constituŃional, determină puterea ierarhică şi instituie, deci, o structură complexă, coerentă şi dinamică de instituŃii supranaŃionale.

SupranaŃionalitatea stă la baza ConstituŃiei Uniunii Europene, iar internaŃionalitatea la baza Tratatului constituŃional dintre statele membre.

h) Uniunea Europeană are caracter supranaŃional, nu este o federaŃie de state ca SUA, Rusia ş.a., nici o confederaŃie. Dar Uniunea Europeană are o ConstituŃie instituită printr-un tratat adoptat de Statele membre, ceea ce atestă natura originală şi fără precedent istoric a Uniunii, în raport de conceptul clasic, conform căruia numai un stat poate avea o constituŃie proprie.

Există, aşadar, în interiorul Uniunii Europene două etaje – structurile supranaŃionale şi relaŃiile internaŃionale directe între Statele membre.

i) ConstituŃia recunoaşte şi consacră, cu valoare de principii fundamentale ale dreptului comunitar, normele dreptului internaŃional şi pe cele din ConvenŃia Europeană a drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale, ceea ce-i conferă o vocaŃie universală şi un profund spirit umanist.

Separarea puterilor şi cadrul instituŃional al Uniunii DeclaraŃia de la 1789 a pus pe acelaşi plan separaŃia puterilor şi garantarea drepturilor. Ea

nu spune exact ce înseamnă separaŃia puterilor, dar se referă implicit la împărŃirea clasică prezentată de Montesquieu în Spiritul Legilor. Aceasta împărŃire, comună tuturor democraŃiilor pluraliste, conduce, pe de-o parte, la distingerea a trei funcŃiuni – legislativă, executivă şi judiciară – şi, pe de alta, la evitarea concentrării lor în mâinile unei singure persoane sau instituŃii. O reprezentare, oarecum simplistă, constă în a prezenta separaŃia puterilor ca asigurată de existenŃa a trei instituŃii distincte şi independente, dar asigurând un control reciproc între ele: parlamentul exercită funcŃia legislativă, guvernul cea executiva şi instanŃele cea judiciară. În realitate, în toate democraŃiile pluraliste parlamentul şi guvernul participă în diferite grade atât la exercitarea funcŃiei legislative, cât şi a celei executive, dar separaŃia dintre cele două e simbolizată prin faptul că parlamentul este cel care are ultimul cuvânt în materie de legi şi guvernul este cel care le pune în executare sub controlul politic al parlamentului şi sub controlul judiciar al instanŃelor.

ConstituŃia pentru Europa introduce două tipuri de schimbări, dar clarifică oarecum separaŃia puterilor în Uniune. Amplitudinea acesteia este relativ limitată de menŃinerea metodei comunitare, care dă un rol particular Comisiei.

a. Legea europeană, Regulamentul european şi Consiliul – SeparaŃia puterilor are drept consecinŃă, în democraŃiile pluraliste, o distincŃie între lege, act al parlamentului (bill în SUA, Act of Parliament în Marea Britanie), şi regulament, act al guvernului (executive order în SUA, order in Council în Marea Britanie).

Art. I 33 (Actele Juridice ale Uniunii) reia această distincŃie, total absentă în tratatele institutive. Este unul dintre cele mai vizibile elemente ale simplificării şi clarificării operate de ConvenŃie, şi acesta apropie cel mai mult dreptul comunitar de dreptul constituŃional clasic. Pe de o parte, actul legislativ este adoptat de instituŃii specifice care au această funcŃie principală, Parlamentul European şi Consiliul, în timp ce actele nelegislative pot fi adoptate de instituŃii exercitând funcŃia executivă. Pe de altă parte, actul legislativ are prioritate asupra actului nelegislativ, în acest sens primul fiindu-i superior (art. I – 33, alin. 2).

Adoptarea conceptului de lege europeană este însoŃită de o întărire destul de considerabilă a Parlamentului European care devine un veritabil colegislator în majoritatea domeniilor. Astfel, se realizează evoluŃia, care l-a trecut de la statutul de simplu organ consultativ, ceea ce fusese până la Actul European Unic din 1986, la acela de codecident posesor al unui drept de veto într-un număr determinat de cazuri, obŃinut prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi extins progresiv de Tratatul de la Amsterdam, din 1997 şi de cel de la Nisa, din 2000.

b. FuncŃia legislativă aparŃine în comun Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European care adoptă legi şi legi-cadru europene (art. 33 Actele legislative şi III-302 Procedura legislativă ordinară). Această funcŃie este exercitată în cadrul unei formaŃiuni specifice, „Consiliul legislativ şi de afaceri generale” (art. 23). Consiliul de Miniştri poate, în acest caz, să fie compus din trei miniştri per stat membru şi activitatea sa este publică (art. 49).

c. Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii – Crearea unei funcŃii de preşedinte permanent al Consiliului European (art. I – 22) şi de Ministru de Afaceri Externe (art.I – 28) sunt inovaŃii ale ConvenŃiei în materie instituŃională care au suscitat cele mai multe discuŃii şi şi-au atras şi cea mai diversă gamă de judecăŃi.

Pe de-o parte, Consiliul European devine o instituŃie în întregime a Uniunii, cu atât mai mult cu cât ConstituŃia determină mai buna precizare a puterilor sale decât era posibil înainte. Faptul că puterile Consiliului European sunt delimitate clar şi că el are un preşedinte deplin ale cărui funcŃii sunt incompatibile cu un mandat naŃional contribuie fără putere de tăgadă la o determinare a separaŃiei puterilor atât la nivelul Uniunii, cât şi între Uniune şi statele sale membre.

Pe de altă parte, dubla afiliere a Ministrului Afacerilor Externe arată cum funcŃia de elaborare şi implementare a PESC este împărŃită între mai multe instituŃii: Consiliu European, Comisie, Consiliu de Miniştri. Mai mult, versiunea finală a art. I -22 evită cu grijă orice incompatibilitate cu un mandat european: este deliberat ceea ce lasă libera opŃiune cumulului de funcŃii de Preşedinte al Comisiei şi Preşedinte al Consiliului European.

Din moment ce separaŃia puterilor este determinată într-o constituŃie, fie că e vorba de un regim parlamentar sau prezidenŃial, funcŃiile sunt mai curând împărŃite între mai multe instituŃii, decât încredinŃate uneia singure.

CAPITOLUL VIII POLITICILE SI FUNCTIONAREA UNIUNII EUROPENE IN

CONSTITUTIA UNIUNII EUROPENE. PIATA INTERNA SI CELE 4 LIBERTATI FUNDAMENTALE

8.1. Politicile Uniunii. Clauze cu aplicare generală

Titlul I al PărŃii a III-a reglementează clauzele cu aplicare generală în art. III 1-6, consacrând, în realitate, principiile fundamentale ale politicilor comune.

– Uniunea veghează la consecvenŃa diferitelor politici şi acŃiuni, prevăzute în prezenta parte, Ńinând cont de ansamblul obiectivelor Uniunii şi în conformitate cu principiul de atribuire a competenŃelor.

– Uniunea va acŃiona pentru eliminarea inegalităŃilor, în definirea şi realizarea politicilor şi acŃiunilor şi pentru combaterea discriminării de orice fel.

– CerinŃele de protecŃie a mediului vor fi integrate în definirea şi aplicarea politicilor comune şi a acŃiunilor Uniunii, în special în vederea dezvoltării durabile.

– Având în vedere importanŃa serviciilor de interes economic general şi rolul lor în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale, Uniunea şi statele membre veghează ca aceste servicii să funcŃioneze pe baza principiilor şi condiŃiilor definite de legea europeană.

8.2. PiaŃa internă a Uniunii

„PiaŃa internă cuprinde un spaŃiu fără frontiere interne, în care libera circulaŃie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată, conform ConstituŃiei“. (art. III – 14)

La propunerea Comisiei, prin regulamente sau decizii europene, Consiliul de Miniştri defineşte orientările şi condiŃiile necesare pentru asigurarea unui progres echilibrat în toate sectoarele interesate.

8.3. Libera circulaŃie a persoanelor şi serviciilor (art. III -18-35). Principii

a. Lucrătorii Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii, fără nici o discriminare. Lucrătorii au dreptul: – la oferte efective de angajare, – să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, – de şedere pentru a exercita o activitate ocupaŃională, – de a se stabili pe teritoriul unui stat membru după obŃinerea unui loc de muncă, cu

excepŃia „angajaŃilor din administraŃie publică.“ (art. III – 18). Statele membre încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program

comun. b. Libertatea de stabilire InterdicŃia tuturor restricŃiilor impuse libertăŃii de stabilire a resortisanŃilor unui stat

membru pe teritoriul altui stat membru şi garantarea dreptului de acces al acestora pe teritoriul statelor membre, la activităŃi independente şi la exercitarea lor, precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în condiŃiile stabilite prin legile-cadru europene.

Asigurarea posibilităŃii de achiziŃionare şi exploatare a proprietăŃilor funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru.

Prin legile-cadru europene se va asigura recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri.

SocietăŃile constituite, conform legislaŃiei unui stat membru, având sediul social, administraŃia centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăŃi se înŃeleg „societăŃile de drept civil sau comercial, inclusiv societăŃile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepŃia societăŃilor care nu au un scop lucrativ“. (art. III – 27)

c. Libertatea de prestare a serviciilor ConstituŃia defineşte astfel noŃiunea de servicii: „În sensul ConstituŃiei, sunt

considerate servicii, prestările furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraŃii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziŃiile referitoare la libera circulaŃie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor“. (art. III – 30)

Serviciile cuprind în special: – activităŃi cu caracter industrial, – activităŃi cu caracter comercial, – activităŃi artizanale, – activităŃi prestate în cadrul profesiilor liberale, – activităŃi în domeniul transporturilor, bancar şi de asigurări sociale.

DispoziŃiile din art. III – 32 prevăd imperativ că: „Măsurile pentru realizarea liberalizării unui serviciu determinat se stabilesc printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului Economic şi Social”.

8.4. Libera circulaŃie a mărfurilor. Principii (art. III – 36 -44) ConstituŃia reglementează distinct cadrul general privind Uniunea vamală (III – 31 –

40), cooperarea vamală (III – 41) şi interzicerea restricŃiilor cantitative (III – 42 – 44). Potrivit art. III – 36.1: „Uniunea cuprinde o uniune vamală care reglementează

toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaŃiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaŃiile cu statele terŃe“.

Ea se aplică atât produselor originare din statele membre, cât şi produselor care provin din Ńări terŃe, care se află în liberă circulaŃie în statele membre şi pentru care au fost îndeplinite formalităŃile de import, fiind percepute în statul membru, respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi export, taxele cu efect echivalent şi taxele vamale cu caracter fiscal.

Prin regulamente sau decizii europene Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei, stabileşte taxele vamale din Tariful Vamal Comun (T.V.C.).

Comisia exercită aceste misiuni Ńinând seama de: – necesitatea facilitării schimburilor comerciale între statele membre şi Ńările terŃe; – evoluŃia condiŃiilor concurenŃei în cadrul Uniunii; – necesităŃile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite; – necesitatea de a evita perturbări grave în viaŃa economică a statelor membre, de a

asigura o dezvoltare raŃională a producŃiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

– Textul art. III – 42 prevede că: „Între statele membre sunt interzise restricŃiile cantitative, atât la import, cât şi la export, precum şi orice măsură cu efect echivalent.“

– Statele membre sunt obligate să-şi adapteze monopolurile naŃionale cu caracter comercial, astfel încât să asigure, în condiŃiile de aprovizionare şi desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanŃii statelor membre.

În cazul unui monopol cu caracter comercial care implică reglementări menite să promoveze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie să se asigure garanŃii echivalente pentru nivelul de ocupare a forŃei de muncă şi pentru nivelul de trai al producătorilor interesaŃi.

8.5 Libera circulaŃie a capitalurilor şi plăŃilor (III 45 – 49) DispoziŃiile constituŃionale prevăd că „sunt interzise restricŃiile atât în ce priveşte

mişcările de capital, cât şi de plăŃi“ între statele membre şi între acestea şi Ńări terŃe. Legile sau legile-cadru european vor stabili, însă, măsurile cu privire la mişcările de

capital către sau provenind din Ńări terŃe, când acestea implică investiŃii directe, inclusiv investiŃii imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piaŃa de capital.

Atunci când este necesar şi numai în realizarea obiectivelor expres prevăzute în art. III – 158 relative la prevenirea şi combaterea criminalităŃii organizate, a terorismului şi a

traficului de persoane, legile europene pot defini un cadru de măsuri cu privire la mişcările de capital şi la plăŃi, cum ar fi îngheŃarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparŃin sau sunt deŃinute de persoane fizice şi juridice, de grupuri sau entităŃi nestatale.

CAPITOLUL IX POLITICA DE CONCURENTA SI CELELATE

POLITICI COMUNITARE. CADRUL GENERAL.

9.1. Politica de concurenta SECłIUNEA I Dreptul concurenŃei în spaŃiul european

1. Preliminarii

a. Interna¡ionalizarea („mondializarea“) vieŃii afacerilor este o puternică realitate care impun confruntarea oamenilor şi a întreprinderilor şi obligă la o anumită organizare mondială a comerŃului şi o articulare a diferitelor reguli de concurenŃă în vigoare în lume16.

b. În acest context, dreptul comunitar al concurenŃei, simbolizat, de la început, prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma – devenite art. 81-82 prin Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli comunitare ale concurenŃei şi influenŃează, substanŃial, întreg spaŃiul european economic.

c. Conlucrarea şi cooperarea internaŃională în domeniul concurenŃei este realizată atât prin organizaŃiile mondiale implicate (OCDE, OMC ş.a.), cât şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale, de mare importanŃă, cum ar fi cele cu SUA, Canada, Japonia ş.a.17. Dar, progrese însemnate sunt înregistrate în direcŃia unei obligaŃii de „curtoazie pozitivă“ din partea adunării Statelor (sau a „pieŃelor ....“) faŃă de altele, astfel încât, atunci când practicile anticoncurenŃiale ale unui stat neutru cauzează dificultăŃi într-un alt stat (ex. pt. exportatori), autorităŃile acestuia din urmă pot cere primelor să aplice regulile lor de concurenŃă spre a restabili situaŃia18. Dar, progresele notabile au fost realizate prin Acordul general asupra concurenŃei serviciilor, negociat în cadrul Rundei Uruguay.

d. Specificitatea dreptului comunitar al concurenŃei şi a politicii de concurenŃă în UE este dată de originalitatea, conŃinutul şi obiectivele reglementărilor, de relaŃiile cu dreptul naŃional al fiecărui stat membru cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de ansamblu a construcŃiei europene.

Dreptul şi politica comunitarå a concurenŃei nu se substituie celor ale statelor membre, ci ele trebuie examinate, integrat, în lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a celui al subsidiarităŃii.

16 Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de L’Union Europeenne, ed. III, Litec, 1999, pag. 209. 17 - Acordul .... încheiat de Comisia Europeana si guvernul SUA. la 23.IX.1991, care prevede o cooperare între

autoritatile însarcinate în concurenta – 5. OE L 116 – 4 mai 1999, pentru punerea sa în aplicare; ca si ... Acord CE – SUA din 4.VI.1998 (dec 98/306) în 5. OCE L. 173 – 18.VI.1998.

- Acordul din 17.VI.1999 între CE şi Canda – 7 OCE L. ,... - Acordul de cooperare dezvoltata CE – Japonia, 1994 – în Raport XXV – p. 106, 1994. 18 „Curtoazia pozitiva“ nu are alt izvor decât în OCDE din 21 mai 1986 – Raport XXII – pct. IV,....

2. Politica de concurenŃă şi regulile comunitare de concurenŃă

2.1. Caracterele dreptului comunitar al concurenŃei a. Dreptul comunitar al concurenŃei este relativ autonom şi specific, fiind

„încadrat în jurul a două axe principale“: - regulile care se adresează întreprinderilor şi - regulile care vizează comportamentul Statelor membre sau al autorităŃilor publice.

b. Dreptul comunitar al concuren¡ei se fondează pe cele trei tratate constitutive, care au ghidat şi construŃia europeană, cu toate diferenŃele dintre ele.

c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei categorii: - prohibiŃia înŃelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE, - cele privind „abuzul“ de poziŃie dominantă, conŃinute în art. 82 (86) şi - controlul prealabil al operaŃiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu

d. Regulile care se adresează Statelor sau autorităŃilor publice pot fi regrupate în jurul a doi poli: - cele referitoare la întreprinderile publice, întreprinderile titulare a drepturilor speciale sau exclusive şi în cele însårcinate cu gestiunea .... de interes economic general sau prezentând caracterul unui monopol fiscal (art. 86 – ex. 90) şi - cele care sunt relative la ajutoarele statului (art. 87)

2.2. Regulile comune concuren¡ei ¿i pie¡ele comune speciale DispoziŃiile art. 87 (83) ale Tratatului de la Roma conferă Consiliului competenŃa

de a adopta reglementări de exceptare a anumitor sectoare de la regulile comune concurenŃei (ex. piaŃa transporturilor sau cea a agriculturii ş.a.).

Textul art. 85 (81) consacră principiul interdicŃiei înŃelegerilor restrictive de concurenŃă, iar cel din art. 86 (82) sancŃioneazå exploatările abuzive ale poziŃiilor dominante.

2.3. Regulile de concurenŃă şi politică de concurenŃă a) Regulile de concurenŃă figurează în primul capitol al „regulilor comune“ din

partea a III-a a tratatului, consacrat „Politicii ComunităŃii“ Prin urmare „regulile concurenŃei trebuie să fie plasate şi aplicate în perspectivele generale ale construcŃiei europene. Ele trebuie să fie aplicate şi interpretate de o manieră finalistă sau teleologică.“19

b) Obiectivele politicii de concurenŃă nu au fost fixate in terminis în Tratatul de la Roma, ceea ce a făcut dificilă determinarea clară a conŃinutului acestei politici. Comisia şi Consiliul, în contextul obiectivelor generale ale construcŃiei europene, au integrat politica de concurenŃă, conturând pe cele specifice acesteia, cum ar fi: - protecŃia şi interesele consumatorilor, - progresul tehnic, - protecŃia mediului, - prosperitatea economiei Uniunii şi a cetăŃenilor ei europeni şi - cooperarea întreprinderilor pentru întărirea coeziunii economice şi sociale.

19 C. Gavalda, op. cit. pag. 213.

c) Principiile politicii de concurenŃă sunt formulate de doctrină20, în spiritul textelor speciale ale Tratatului: - interzicerea practicilor de concentrare, de acorduri şi măsuri monopoliste care afectează schimburile între statele membre şi ar limita libera competiŃie pe piaŃa intracomunitară; - interzicerea folosirii poziŃiei dominante ca un avantaj pe piaŃa comună; - controlul ajutoarelor date întreprinderilor naŃionale, în special pentru a evita falimentul şi a preveni apariŃia unor probleme sociale; - controlul preventiv al fuziunilor şi al concentrărilor de întreprinderi şi - liberalizarea pieŃei serviciilor (electricitate, transporturi, telecomunicaŃii), considerate sectoare strategice, prin deschiderea lor pentru competitori din alte Ńări membre.

d) Coordonarea cu politicile naŃionale de concurenŃă se realizează, în principal, prin două căi: - prin armonizarea legilor naŃionale pe baza normelor comunitare şi aplicarea lor sub supravegherea unor organe specifice, având competenŃa să se raporteze la dreptul comunitar (Consiliul concurenŃei ş.a.); - prin aplicarea directă a normelor comunitare (art. 85-86 TCE) în Ńările membre, oricare persoană interesată având posibilitatea de a sesiza tribunalele naŃionale şi C.J. CE în acest scop.

Compatibilitatea politicii de concurenŃă cu celelalte politici comunitare este, în general, asigurată de Comisia Europeană, care coordonează politicile, în special pe cea comercială dusă faŃă de state terŃe şi pe cea industrială.

Se poate conchide că politica de concurenŃă se sprijină pe o bază juridică solidă (tratatele, regulamentele, jurisprudenŃa comunitară) şi pe o incontestabilă practică a serviciilor Comisiei21, ceea ce a permis îndepărtarea unor abuzuri şi a evitat proliferarea practicilor discriminatorii.

DirecŃiile politicii, însă, cât şi aplicarea ei depind, în continuare, într-o mare măsură, de starea în care se află integrarea economică, de voinŃa politică a instituŃiilor comunitare şi de transparenŃa necesară a autorităŃilor naŃionale.

20 „Politicile si instituŃiile U.E.“, Cezar Bîrzea, Ed. Corint, 2001, pag. 1616. 21 G. Fervéol „Dictionarul UE“, Ed. Polirom, 2001, pag. 163.

SECłIUNEA A II-A Dezvoltarea politicii europene de concurenŃă

1. Stabilirea politicii de concurenŃă şi procesul instituŃional

Politica europeană a concurenŃei s-a dezvoltat împreuăå cu politicile naŃionale, dar în anii ’70 ea a fost „sufocată de rezistenŃa guvernelor membre faŃă de puterea tratatelor, relativă la ajutoarele din partea statului şi de noile măsuri politice (fuziuni)“.22

Susşinerea deplină a politicii concurenŃei a constituit un punct important în relansarea ComunităŃii anilor ’80, cei mai activi şi contributivi actori comunitari fiind Comisia şi Curtea de JustiŃie (CEJ). Prima, mult mai dinamică, a pus accent mai vizibil pe politicile economice, în deplină concordanŃă cu filosofia politicii concurenŃei, devenită avangardă a politicilor comunitare.

Integrarea europeană a anilor ’90 este marcată substan¡ial de locul central ocupat de politica concurenŃei pe agenda ofensivă a Comisiei.

„În ultimii 40 de ani aplicarea politicii europene a concurenŃei s-a extins parŃial datorită noilor competenŃe ce i s-au dat şi aplicări cu succes de către Comisie a puterilor cu care era învestită şi care se bucura de susŃinerea justiŃiei“.23

Regulamentul nr. 17/62 privind concurenŃa a acordat Comisiei puteri de investigare, adjudecare, impunere, acordare de penalităŃi, iar cel nr. 19/1965 i-a accentuat rolul său de control asupra sectorului privat.

Totuşi, Comisia se supune rigorilor legii comunitare şi sesizează Curtea de JustiŃie, care a dobândit un rol crucial în domeniul politicii de concurenŃă.

Datorită rolului redus atribuit Parlamentului European în politica de concurenŃă se consideră în doctrina de specialitate, că există un deficit democratic în comportamentul antitrust, căci Parlamentul European are doar un rol consultativ în ce priveşte legisla¡ia şi politica concurenŃei, deşi primeşte Raportul Anual privind Politica ConcurenŃei.

2. Dezvoltarea politicii de concurenŃă

2.1. LegislaŃia antitrust – esenŃa politicii de concurenŃă DispoziŃiile art. 81-82 ale TCE se aplică acelor activităŃi care sunt considerate

esenŃa politicii antitrust, adică o serie de practici în domeniul afacerilor private ce pot fi interpretate ca anticoncurenŃiale.

Reglementările comunitare derivate care au implementat Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 a acordat Comisiei largi puteri, care, totuşi, au creat şi anumite dificultăŃi, generate de modul în care au fost definite şi exercitate.

Astfel, s-a conturat opinia că aceste competenŃe, conferite în 1960 comisiei, nu mai corespund perioadei extinderii şi, mai ales, unei „economii moderne globalizatoare şi unei Uniuni formată din mai mult de 20 de state“.24

22 „Procesul politic în Uniunea Europeană“, Ed. ARC, 2004, pag. 127 23 „Procesul politic în Uniunea Europeană“, pag. 127 24 „Procesul politic în Uniunea Europeană“, pag. 131

Reforma aplicării art. 81-82 TCE a apărut ca iminentă datorită volumului mare a

cazurilor la Comisie şi a criticilor asupra procedurilor şi puterilor acesteia. Comisia nu a renunŃat la autonomia sa tutelară şi nici nu a efectuat simplificări

ale procedurilor, dar, cea mai radicală reformă o constituie înlocuirea Regulamentului nr. 17/62 cu cel nr. 1/2002, intrat în vigoare la 1.IV.2003, ceea ce duce la o procedură mai rapidă de rezolvare a plângerilor.

2.2. Ajutorul statului şi controlul subvenŃiilor Politica europeană a concurenŃei s-a adresat, deopotrivă, firmelor private şi de stat,

obiectivul principal al acesteia fiind reglementarea ajutoarelor de stat, întrucât ele au constituit mijloacele esenŃiale prin care guvernele şi-au condus economiile.

În acest scop guvernele statelor membre au invocat o multitudine de motive care să justifice intervenŃia statului spre a ajuta industria:

- dezvoltarea de noi ramuri industriale ori de noi capacităŃi industriale, - reducerea dezechilibrului regional, - atragerea de investiŃii străine, - menŃinerea aceleiaşi forŃe de muncă ş.a. DiferenŃierea între aceste scopuri ori reducerea gradului prin care acest ajutor de

stat alterează economia europeană, adică piaŃa liberă, sunt elementele cheie ale politicii Uniunii Europene, în care monitorizarea strictă a subvenŃiilor de stat constituie scopul central.

DispoziŃiile art. 87(1) TCE impun un control riguros al acestor ajutoare de stat, care pun în pericol competiŃia şi, deci, concurenŃa în spaŃiul comunitar. Procesul de monitorizare cuprinde mai multe mecanisme şi faze – se cere guvernelor membre să informeze Comisia asupra oricărui plan de acordare de subvenŃii; apoi se realizează o verificare efectuată de Comisie, iar, în final, se adoptă de către Comisie decizia de modificare ori de interzicere a ajutoarelor respective (a se vedea diagrama următoare).

Fig. 1.2. În general Comisia a fost permisivă în privinŃa aplicării regulilor de acordare a

ajutoarelor de stat, dar, în ultimii ani, ea a început să examineze cu mai multă rigurozitate aceste subvenŃii, ceea ce a impus o nouă legislaŃie comunitară.

În mai 1998, Consiliul a adoptat Regulamentul 994/98 care permite Comisiei să acorde în bloc ajutor prin diferenŃe programe orizontale sau regionale, iar în noiembrie 1998 a adoptat Regulamentul procedural nr. 83/99, prin care a codificat regulile de monitorizare de către Comisie a ajutorului de stat.

2.3. Liberalizarea monopolurilor Într-o economie, din ce în ce mai mult integrată în spaŃiul european, se impune o

politică puternică, care să prevină ca abaterile private sau publice de la concurenŃă să submineze piaŃa unică.

Textul art. 86 TCE vizează direct sectoarele „de interes economic general“ şi impune ca regulile concurenŃei să fie aplicate în aceste sectoare atâta timp cât nu contravin interesului general (Sectoarele economice de interes general sunt reprezentate de firmele publice şi monopolurile naŃionale, de utilităŃi şi infrastructuri.

Comisia a introdus reforma în telecomunicaŃii în 1998 şi, apoi, în transporturile aeriene, iar în 1999 a declanşat liberalizarea energiei, aplicând, aşadar, o strategie treptată, care va viza şi sectoare mai dificile precum cele de poştă şi căi ferate.

Cea mai mare provocare, însă, pentru Comisie o constituie „tratarea regrupării corporaŃiile, care însoŃeşte schimbarea structurală“.25

2.4. Reglementarea fuziunilor Lipsa unei prevederi din Tratatul de la Roma privind posibilitatea de control a

fuziunii a generat şi în legislaŃiile naŃionale absenŃa ei în privinŃa concurenŃei. JurisprudenŃa CurŃii de la Luxemburg a atribuit, însă, Comisiei competenŃa de a

acŃiona direct şi de a interveni într-o serie de fuziuni şi, totodată, a sugerat adoptarea legislaŃiei comunitare în materie.

Astfel, regulamentul Fuziunilor 4064/1989, intrat în vigoare în septembrie 1990, are ca obiect reglementarea şi a fuziunilor în care cifra de afaceri globală a firmelor implicate a ridica la 5 miliarde ecu, iar cifra de afaceri a U.E. pentru fiecare firmă era de 250 milioane ecu. Această reglementare stabileşte mai multe criterii care includ şi structura pieŃii, interesele consumatorilor, progresul tehnic şi economic.

Fig. 1.3.

SECłIUNEA A III-A Politica de concurenŃă

1. În partea a III-a a ConstituŃiei Uniunii Europene, intitulată “Politicile şi funcŃionarea Uniunii”, în Titlul III “Politici şi AcŃiuni Interne”, Capitolul I “PiaŃa Internă” include în SecŃiunea a 5-a “REGULI DE CONCURENłĂ”, cu două subsecŃiuni:

�“Reguli aplicabile întreprinderilor.

25 „Procesul …“, pag. 140

�Ajutoarele acordate de statele membre”. 2. O trecerere în revistă a principalelor aspecte rezultate din examinarea acestei

secŃiuni relevă cadrul constituŃional al concurenŃei în spaŃiul comunitar. CostituŃia Uniunii Europene nu califică aceste reguli ca obiect al unei politici comunitare de concurenŃă, ci le include în Capitolul I, intitulat “PiaŃa internă”, după �SecŃiunea 1 - “Instituirea pieŃei interne”, �SecŃiunea a 2-a - “Libera circulaŃie a persoanelor şi serviciilor”, �SecŃiunea a 3-a - “Libera circulaŃie a mărfurilor”, �SecŃiunea a 4-a - “Capitaluri şi plăŃi”. Abia, în Capitolul II, al aceluiaşi titlu, se reglementează “politica economică şi monetară”, apoi, în Capitolul III “Politicile din alte domenii specifice” şi, în Titlul V, Capitolul II “Politica externă şi de securitate”, iar în Capitolul III “Politica comercială comună”. Aşadar, regulile de concurenŃă sunt norme constituŃionale fundamentale pentru PiaŃa Internă, în “imediata apropiere” a celor patru libertăŃi fundamentale, care asigură eficacitatea şi funcŃionalitatea pieŃei unice. 3. Regulile constituŃionale de concurenŃă. 3.1. Regulile aplicabile întreprinderilor. a) IncapacităŃi şi interdicŃii. a) 1. (art. III – 50 pct. 1) “Sunt incompatibile cu piaŃa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii de asociere a întreprinderilor şi orice practici concertate care pot prejudicia comerŃul din statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenŃei în cadrul pieŃei interne, în special cele care constau în: a) impunerea direct sau indirect a preŃurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiŃii de comercializare inechitabile; b) limitarea sau controlarea producŃiei, desfacerii, dezvoltării tehnice sau investiŃiilor; c) împărŃirea pieŃelor sau surselor de aprovizionare; d) aplicarea unor condiŃii inegale la prestaŃii echivalente în raporturile cu partenerii comerciali, plasându-i pe aceştia în dezavantaj concurenŃial; e) condiŃionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaŃii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanŃei comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.” a) 2. ( art. III – 50 pct. 2) “Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de plin drept.” b) SituaŃii permise pentru acordurile, deciziile şi practicile din alin. 1. (art. III – 50 pct. 3) “Cu toate acestea, alin. 1 poate fi declarat inaplicabil: �oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi; �oricărei decizii sau categorii de decizii de asociere de întreprinderi şi � oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate

menite să contribuie la îmbunătăŃirea producŃiei sau a distribuŃiei produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervând consumatorilor o parte echitabilă din profitul rezultat şi fără a: a) impune întreprinderilor interesate restricŃii care nu sunt indespensabile pentru atingerea acestor obiective; b) dă posibilitatea întreprinderilor de a elimina concurenŃa pentru o parte substanŃială a produselor în cauză.”

c) Abuzul de poziŃie dominantă (art. III – 51). “Este incompatibil cu piaŃa internă şi interzis, în măsura în care ar putea afecta comerŃul între statele membre, orice abuz de poziŃie dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în cadrul pieŃei interne sau pe de o parte substanŃială a acesteia. Astfel de practici abuzive pot consta în special în: a) impunerea, în mod direct sau indirect, de preŃuri de vânzare sau de cumpărare sau de condiŃii de comercializare inechitabile; b) limitarea producŃiei, desfacerii sau a dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorilor; c) aplicarea unor condiŃii inegale la prestaŃii echivalente în raporturile cu partenerii comerciali, plasându-i pe aceştia în dezavantaj concurenŃial; d) condiŃionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaŃii suplimentare care, prin natura sau conform uzanŃei comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.” d) Reglementările comunitare (art. III -52). d) 1. “Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei, adoptă regulamente europene de punere în aplicare a principiilor prevăzute de art. III – 50 şi III – 51. Consiliul hotărăşte după consultarea Parlamentului European.”(art. III – 52 pct. 1). d) 2. “Regulamentele europene prevăzute în alin. 1 au drept scop în special: a) să asigure respectarea interdicŃiilor prevăzute în art. III – 50 şi în art. III – 51 prin instituirea de amenzi şi penalităŃi cu titlu comunatoriu; b) să determine modalităŃile de aplicare a art. III – 50 alin. 3 luând în considerare necesitatea, pe de o parte, de a asigura o supraveghere eficientă şi, pe altă parte, de a simplifica pe cât este posibil controlul administrativ; c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a dispoziŃiilor art. III – 50 şi III – 51 în diferite ramuri ale economiei; d) să definească rolul Comisiei şi al CurŃii de JustiŃie în aplicarea dispoziŃiilor prevăzute în prezentul alineat; e) să definească raporturile între legislaŃiile naŃionale, pe de o parte, şi pe de altă parte, dispoziŃiile prezentei secŃiuni, precum şi regulamentele europene adoptate în aplicarea prezentului articol.”( art. III – 52 pct. 2) e) DispoziŃii speciale (art. III -55). “1. În ceea ce priveşte întreprinderile publice şi întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu emit şi nu menŃin nici o măsură contrară dispoziŃiilor ConstituŃiei, în special celor prevăzute de în art. I-4 alin. 2 şi art. III – 55 – III – 58. 2. Întreprinderile însărcinate cu gestionarea serviciilor de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal sunt supuse dispoziŃiilor ConstituŃiei, în special regulilor de concurenŃă, în măsura în care aplicarea acestor reguli nu împiedică, de drept sau de fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinŃată.

Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care să contravină intereselor Uniunii. 3. Comisia veghează la aplicarea prezentului articol şi adoptă, dacă este cazul, regulamentele sau deciziile europene corespunzătoare.” 3.2. Ajutoarele acordate statelor membre. a) Incompatibilitatea ajutoarelor cu piaŃa internă. a) 1. Principiul “Cu excepŃia derogărilor prevăzute prin ConstituŃie, sunt incompatibile cu piaŃa internă ajutoarele acordate de statele membre sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă,care denaturează sau ameninŃă să denatureze concurenŃa, prin favorizarea anumitor împrejurări sau sectoare de producŃie, în măsura în care acestea afectează schimburile dintre statele membre.”. (art. III – 56 pct. 1)

a) 2. IncompatibilităŃile “absolute”. “Sunt incompatibile cu piaŃa internă: a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiŃia ca acestea să fie acordate fără discriminare determinată de originea produselor; b) ajutoarele destinate remedierii pagubelor provocate de calamităŃi naturale sau alte evenimente extraordinare; c) ajutoarele acordate aconomiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania, afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzate de această divizare.”( art. III – 56 pct. 2) a) 3. incompatibilităŃile “relative”. “Pot fi considerate compatibile cu piaŃa internă: a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forŃei de muncă extrem de scăzut; b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru; c) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea anumitor activităŃi sau anumitor regiuni economice, dacă acestea nu modifică condiŃiile schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun; d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi să conserve patrimoniul, dacă acestea nu modifică schimburile comerciale şi ale concurenŃei în Uniune, într-o măsură care contravine interesului comun; e) alte categorii de ajutoare stabilite prin regulamente sau decizii europene adoptate de către Consiliul de Miniştri la propunerea Comisiei.”(art. III- 56 pct. 3).