INTRODUCERE

Viața politică a societății în tranziție, include un sir de procese foarte complicate si anevoiase care sunt condiționate de natura si modul de funcționare a componentelor structurale, precum si de complexitatea sarcinilor privind transformarea acestor sisteme. Practica social-politicî curentă a Republicii Moldova demonstrează că unele procese politice sunt susținute de societate; iar altele respinse de întreaga societate sau numai o parte a ei. Este evident că activitatea instituțiilor politice se află, la noi ca oriunde, în dependență directă de mai mulți factori, unul din acestea este, fără îndoială, cultura politicăa societății a membrilor săi, care influențează mult direcțiile, caracterul si conținutul dezvoltării sistemului politic.

Ca noțiune conceptuală cultura politică a început să fie folosită în anii 50-60 ai secolului trecut de către Almond G., Verba S., Pye L., iar de o mare importanță din punct de vedere conceptual a avut lucrarea lui Almond G. si Verba S. unde are loc descrierea fenomenului culturii politice, dimensiunile si tipurile acesteia. În Uniunea Sovietică noțiunea de cultură politică începe să fie cercetată începînd cu anii 80 ai secolului trecut si printre gînditorii care si-au adus cotribuția îi putem menționa pe Lisekov E. si Babosov E. care au scris despre cultura politică a omului sovietic. De asemenea putem mențina lucrările lui Burlațki R., Galkin, Keizerov N. care sunt într-o oarecare măsură relevate în cercetarea culturii politicce deoarece în ele nu se conțin descrierea completă a parametrilor de bază a fenomenului cuturii politice.

În România problemele culturii politice si esența acesteia în perioada posttotalitară au fost descrise de către asa autorii ca: Măgureanu V., Radu R., Fulga Gh., Crăiuțu A., Petre I.1 Fenomenul culturii politice este abordat direct sau tangențial în Republica Moldova de către Colațchi A., Fruntasu P., Mosneaga V., Rusnac Gh., Sandu I., Saca V., Solomon C., Stan V. etc.

Semnificația si valoarea apliativă a lucrării reiese din cercetarea unei probleme destul de stingente pentru Republuca Moldova, iar cercetarea culturii politice are importanță teoretică pentru dezvoltarea stiințe politice si importanță practică – pentru dezvoltarea democrației. Rezultatele obținute poate să constituie un fundament teoretic pentru formarea si dezvoltarea culturii politice si pot fi utilizate pentru ameliorarea politicii de tineret orientate spre formarea si dezvoltarea culturii politice. Concepțiile prezentate pot completa arsenalul teoretic si factologic al cercetărilor în domeniu, iar datele obținute pot fi utilizate în cadrele didactice ca suport teretic si empiric pentru cursurile universitare de Politologie, Socializare politică si Cultura politică.

Republica Moldova traversează o perioadă dificilă de schimbări radicale, care cuprind toate sferele vieții si activității, societatea moldavp confruntîndu-se cu o restructurare dificilă în mare măsură conntrdictorie, dar istoric inevitabilă. În viața socio-politică se face treceerea de la totalitarism la democrație, în viața economică ee la sistemul administrativ de comandă la economia de piață, în pofida unor schimbări cardinale survenite în sfera politică, societatea noastră continuă să se zbată în mrejele sărăciei economice, crizei de identitate, mizeriei sociale, guvernării ineficente.

În literatura de specialitate există trei linii de abordare a culturii politice. 1. Linia întemeiată de Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, unde se poate

vorbi despre o cultură politică dependentă de elementele fundamentale ale doctrinei religioase. Astfel, acţiunile sociale şi economice ale protestanţilor, spunea M.Weber, sunt determinate de ideile şi credinţele religioase noi apărute prin reforma protestantă.

2. Linia etnologiei culturaliste, întemeiată de Ruth Benedict în analiza indienilor Pueblo, Margareth Mead în analiza populaţiilor samoane şi a studiilor lui Abraham Kardiner, Ralph Linton, care privesc factorii culturali în aportul lor la stabilirea personalităţii individuale.

3. O altă tradiţie este legată de empirismul american de la începutul secolului nostru asupra regiunii multiculturale din jurul Lacului Michigan în urma afluxului de imigranţi.

1. Abordări conceptuale si structurale ale noțiunii de cultură poliitică1 Măgureanu V. Studii de sociologie politică.-București, 1994, Radu R Cultura politică. –București, 1994, Fulga Gh. Schimbarea socială și cultura politică.– București, 2000., Crăiuți A. Elogiu lebertății: studii de filozofie politică. –Iași, 1998., Petre I. Societatea civilă și democrația.- Polis, vol.6-Nr.3,1999.

1

Termenul de cultură politică” a fost introdus relativ recent în ştiinţa politică, fiind întrebuinţat pentru prima oară în 1956, de către analistul nord american G. Almond, în lucrarea “Comparative Political System". De-a lungul istoriei politice au existat preocupări pentru studiul culturii politice, fără ca termenul în cauză să fie folosit. Considerând că dezvoltarea societăţii este condiţionată şi de dezvoltarea culturii, iluminiştii precum Diderot, Helvetius afirmau că factorul hotărâtor al dezvoltării sociale este mediul social incluzînd în sine atât statul, instituţiile politice şi sociale, cât şi morala. În acest sens, Ch. Montesquieu şi Al.Toquevile în perioade diferite au evidenţiat ideea după care tradiţiile unei societăţi, spiritul instituţiilor sale politice nu sunt manifestări întâmplătoare, ci produsul istoriei acesteia. Înțelegerea corectă a locului pe care cultură politică îl ocupă în structura sistemului politic impune în mod necesar delimitarea culturii politice de celelalte forme de cultură, surprinderea trăsăturilor sale specifice, evidenţierea tipurilor de cultură politică, a rolului şi funcţiilor sale.

Având ca finalitate perfecţionarea continuă a sistemului de organizare şi conducere prin prisma unor valori politice fundamentale, cultură politică are de îndeplinit un rol imens în formarea gândirii politice, a convingerilor, a atitudinilor şi comportamentelor democratice. Nici o altă formă de cultură nu poate să-şi asume acest rol. Totodată, cunoştinţele, valorile şi reacţiile emoţionale formate prin socializări şi aculturație, experienţe prin care o cultură politică trece din generație în generaţie, ne spun multe despre ensurile atribuite evenimentelor politice de către observatori sau participanţi la ele. Contribuţii la elucidarea conținutului conceptului de cultură politică au adus analiştii politici americani precum G. Almond, S. Verba, L. Pye, Ch. Foster, politologi francezi printre care se numără M. Duverger, Y. Schemeil, precum şi F.Burlațchi, F. Wjatr, M. Markiewicz.

După cum rezultă din literatura de specialitate, antropologii au formulat peste două sute şi cincizeci de definiţii pentru conceptul de ”cultură”. Există valoroase încercări de tipologizare şi pentru definirea conceptului de cultură politică. De exemplu, canadiana Glenda Patrik a analiza peste treizeci de definiţii referitoare la conţinutul culturii politice, grupându-le în funcţie de notele specifice în patru categorii psihologice, obiective, euristice și comprehensive. Nu încape nici o îndoială asupra faptului că în conţinutul conceptului de cultură politică există componente cognitive, emoţionale şi axiologice aflate în raporturi de intercondiţionare greu de diferenţiat. Potrivit lui G. Almond, cultură politică reprezintă reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor şi convingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic2.

Un alt analist, S. Verba, consideră cultura politică a unei societăţi ca “fiind sistemul credinţelor empirice, simbolurilor expresive şi valorilor care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică, precum şi sistemul de convingeri cu privire la matricea interacţiunii politice şi a instituţiilor politice”. Pentru L. Pye, cultura politică “este ansamblul atitudinilor, credinţelor şi sentimentelor care ordonează şi dau sens unui proces politic şi prevăd regulile şi convingerile subiacente care reglează comportamentul politic.

Alt analist, Ch. Foster, consideră cultura politică o sumă a valorilor percepute în comun şi simţite profund şi a credinţelor corespunzătoare lor, ce penetrează activităţile politice dintr-o societate dată. Există şi unele idei după care abordările culturaliste și psihologice au sub presiunea şcolii americane de antropologie. Analizând procesele de integrare socială şi culturală, antropologia americană a lansat termenii de "personalitate de bază şi cultură de bază” prin inermediul cărora a interpretat unitatea variaţiilor diverselor configuraţii culturale, inclusiv ale comportamentelor politice.3

Politologul Y.Schemeil folosește în analizele sale plural "culturi politice" întrucît spune el, nu există o cultură politică unică în care să se regrupeze toate caracteristticile politice ale unei societăți. Apare limpede că expresia "culturi politice" sugerează pluralismul culturii pe care singularul nu-l implică. În concepția politologului francez, cultura politică reprezintă ansamblul sistemelor de credință și semnificații politicce pertinente pentru o colectivitate. În perioada postrevoluționară din țara noastră nici un termen nu s-a bucurat de o mai mare frecvență a utilizării, preum cel de cultură politică. Se pare că L. Pye avea dreptate când afirma că există primejdia ca termenul de cultură

2 Andrieș A. Politologie sau știința politică.-București,1997, p.143.3 Petru I.Societatea civilă și democrație.-Polis, volumul 6.-Nr.3./1999, p.74

2

politică să fie folosit ca o veriga de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică. Marea majoritate a celor ce-l folosesc îi dau sensul de ”cunoștinte politice”.4

Deşi termenul este de dată recentă, preocupările pentru studiul culturii politice pot fi întălnite adesea de-a lungul istoriei ideilor politice. Herodot face referiri în opera sa "Istorii" la deosebirile dintre diferite popoare în privinţa modului în care se raportează la acesta. Manifestându-și preferința pentru un guvernământ democratic, Herodot arată că atenienii, atâta timp cât au fost supuși unui tiran nu se arătau superiori vecinilor.

Problema congruenţei dintre instituțiile politice și caracterul naţional, dintre cultură şi structura personalității, dintre funcţional şi instituțional, pe de o parte, si comportamentul politic pe de alta, l-au preocupat şi pe W. Bogehot. Analiza psihologiei naționale s-a materializat în eseurile sale asupra personalității istorice și politice în care a subliniat că "însușirea de mare lider își are orignea în abilitatea conducătorului de a stabili o relație de comunicare cu electoratul." În orice sistem politic există o reglementare a sferei politice care completează semnificaţia de acțiuni politice, disciplinează instituţiile politice, oferă importanţă socială şi răsunet faptelor şi acţiunilor individuale. Anume cultură politică garantează conținutul procesul politic.5

Conceptul “cultură politică” concret evidenţiază că tradiţiile societăţii, spiritul său social-politic emoțiile rațiunea membrilor săi, precum şi stilul de comportament al conducătorilor săi. Acestea nu sunt evenimente întâmplătoare ale istorie, ci interdependenţa de părţi a singurului întreg constituind real o existență de corelații. În aşa mod, cultură politică se înrădăcinează atât în activitatea publicosocială cât şi acţiuni individuale. Dar prin aceasta nu toate atitudinile spre politică pot fi enumerate în categoria “cultură politică”. Fie ultima include în sine numai acele convingeri răspândite, propagate, dispoziții emoționale , care formează modele specifice şi garantează ordinea şi forma procesului politic.

Nu trebuie de confundat cultură politică în sens larg, cu conceptul de cultură politică în sens restrîns. Problema constă în aceea că cultura politică este unul din elementele iniţiale ale întregii culturi a societății, și un complex de elemente politice şi manifestări a unei sau altei ţări, legate de institutele social-politice și a proceselor politice ce oferă o importantă influență la formarea, funcționarea şi desfăşurarea instituțiilor politice de stat.6

De asemenea, când se vorbeşte de cultură politică a unei societăți, se are în vedere sistemul politic, așa cum a fost internalizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluării ale populației sale. Cultura politică mai poate fi văzută și în sens restrâns, T. Hobbes spunea că, atunci cînd oamenii nu cunoșteau conducerea asupra lor, “era războiul tuturor împotriva tuturor”, viața oamenilor în aceste condiții “fără viitor”, respingătoare.

Una din temele importante de discutie în știința politică contemporană este oferită de problematica culturii politice ca componentă a culturii în general. Culturii i-au fost consacrate o serie întreagă de lucrări speciale, astfel putem vorbi chiar despre “discipline” de studiu, care şi-au făcut din cultură un obiect aparte de investigație. Este evident că cultura este abordată din unghiuri diferite, cum ar fi de exemplu examinarea fenomenului cultural în istorie (culturii comunităților primitive, moderne și contemporane), sau studierea specificului diferitor culturii naționale (cultura franceză, germană niponă etc.)

Adesea noțiunea de cultură politică este confundat cu noțiunea de ideologie. Dacă aşa cum am mentionat deja, cultura politică reprezintă ansamblul cunoştinţelor, valorilor, credințelor și convingerilor politice care fundamentează și legitimează un sistem politic, ideologia politică constituie nivelul mai elaborat al culturii politice, respectiv acel set coerent de idei care ghidează acțiunea politică. Prin urmare ideologia politică definește un ansamblu relativ structurat de idei având caracter de grup.

În legătură cu schimbările ce au avut loc în aria fostului spațiu sovietic, odată cu procesele tranzitorii, s-au sschimbat, în mare parte, și viziunile asupra culturii politice. O mare parte dintre cercetători din CSI consideră, că cultura politică conține atât elemente de ordin psihologie, cât şi elemente de ordin comportamental. Pornind de la stabilirea esenţei culturii în genere și considerând că cultura nu este doar un ansamblu de calități umane, ci și un tip de relație dintre oameni,

4 Radu R. Cultura politică.-București,1994,p.219.5 Spinei T. Introducere în politologie.-Chișinău, 2003, p.1206 Mitran I. Politologia în fața sec. XXI. Fuundația României de Mîne.-București.-București, 1997, p.101

3

condiţionat de aceste calități și că cultura politică se întruchipează nu doar în caracterul instituțiilor sociale, a normelor și valorilor, dar și a relațiilor interpersonale. G. Artiomov consideră că din acest punct de vedere „cultura politică poate fi privită ca un mod de interacțiune a oamenilor în sfera distribuirii şi realizării puterii”. În unele cazuri, importanţa culturii politice este exagerată. De exemplu, Şcegorţev V. A. consideră, că cultura politică reprezintă „nucleul”, „Sufletul viu al întregii culturi spirituale. Este adevărat, că în cadrul anumitor societăţi, în anumite perioade de timp, politica are un rol definitoriu pentru întreaga sferă socială. Aceasta însă nu înseamnă, că de fiecare dată anume cultura politică constituie nucleul întregii culturi spirituale.

Astfel, în literatură de specialitate întâlnim o mare varietate de definiţii ale culturii politice. Pornind de aici, pot fi evidenţiate următoarele interpretări ale culturii politice:7

1. Psihologice, în cadrul cărora se pune accentul pe orientările psihologice (G. Almond, S. Verba).

2. Simbolice, care tratează cultura ca pe un sistem de simboluri. (L. Dittmer). 3. Acţionaliste, ce evidenţiază aspectul comportamental în cadrul procesului politic. 4. Ideologice, în care cultura politică se identifică cu ideologia politică (E. Babosov). 5. Vaste, care includ atât orientări psihologice, cât şi forme corespunzătoare de comportament

politic.O clasificare complexă şi detaliată a definiţiilor culturii politice este expusă de către savantul

român Ş. Stănciugelu, care îl citează pe J. R. Gibbins (Contemporary Political Culture, Politics in a Post Modern Age):

1. definiţii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;2. definiții sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care

acestea le provoacă;3. definiţii zise „obiective”, în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor

consensuale şi normelor sociale;4. definiţii euristice, care oferă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomene parţiale

(comportament, credinte etc.); 5. definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat 6. definiţii care fac referinţă la cultura naţională, ideologii politice, ideologia dominantă La fel a procedat şi R. Tucker, care viza cultura globală ca pe un mod de viață obişnuit, ce

include moduri acceptate de gândire, convingeri şi moduri acceptate de comportament. De aici, pentru R.Tucker, cultura politică este constituită din acele elemente ale culturii, care au legătură cu guvernarea și politică.8

Cultura globală este un factor de organizare şi formare a vieţii unei comunităţi. În fiecare societate există anumite orientări culturale, care conduc mersul dezvoltării sale pe un drum organizat, dar nu haotic. În cadrul societăţilor se constituie anumite valori culturale şi dezvoltarea acestor societăţi începe să depindă tot mai mult de acestea. Cu toată multitudinea definiţiilor culturii, ele pot fi divizate în două grupuri mari: definițiile în care cultura este abordată ca totalitatea valorilor materiale şi spirituale.

Așadar din cele menționate mai sus cultura politică este o componentă psihologică, subiectivă a sistemului politic. Ea reprezintă modalitatea de raportare a cetăţenilor la sistemul politic, pasiunile lor politice. Pe lângă ideile şi teoriile cu valoare explicativă, cultura politică mai cuprinde şi concepţii despre modul de organizare a statului, căile de participare la putere a diferitelor grupuri de indivizi, despre rolul partidelor în conducerea societăţii, prefigurând acţiunile politice viitoare. Cuprinde de asemenea, teorii închegate care-şi găsesc expresia în doctrine şi programe politice precum şi concepţiile despre modul de organizare a sistemului politic al unei societăţi. În centrul culturii politice stau valorile politice exprimând ceea ce este dezirabil.

În ceea ce priveşte structura culturii politice autorii americani operează cu relația dintre structurile culturii politice şi cele ale sistemului politic în general, pentru a determina orientările de valoare, atitudinile, evaluările, reacţiile psihologice şi comportamentele oamenilor într-un sistem politic dat. Problema fundamentală este cum intervine cultura politică în funcţionarea sistemului politic şi în orientarea comportamentului politic al oamenilor. Răspunsul depinde de viziunea

7 Popescu T. Politologie. Secția editare, Chișinău, 1996, p.1098 Zavtur A. Prelegeri la cursul universitar. Chișinău, CE USM, 1991, p.162.

4

generală asupra societăţii şi a acţiunilor umane. Întâlnim abordări raţionalist-obiectiviste şi altele psihologiste care pun accente diferite asupra factorilor umani şi axiologici.

Adesea, politologii sunt interesați doar de rolul ideologiilor iar sociologii de structurile simbolice ale societăţii. Este demn de reținut avertismentul repetat al autorilor după care tranziţia societăţilor spre democraţie luând ca exemplu procesele care se desfăşurau în anii 60 în ţările lumii a treia presupune mai mult decât introducerea „instituţiilor formale ale democraţiei”, sufragiul universal, existenţa partidelor politice, parlamentul ales separarea puterilor şi dreptul la asociere şi expresie.

Cu toate acestea s-ar putea ca sistemul să nu funcţioneze în sens democratic. Cauza trebuie căutată în faptul că o formă democratică a sistemului politic participativ presupune în egală măsură o cultură poolitică aflată în concordanţă cu el. Este teza fundamentală a cărţii lui Almond şi Verba. Democrația de factură modernă-parlamentară, pluralistă, liberală, cum i se mai spune-nu se poate construi pe orice sol cultural. Ea presupune, alături de alte condiţii instituționale și economice, și un fundament cultural modern pe care să se dezvolte o cultura politică de un anumit tip. În structura culturii politice potrivit mai multor autori, se include şi convingerile politice care sunt ansamblu de reprezentări, idei, principii şi judecăți de valoare care călăuzesc şi motivează relaţiile unui grup social în cadrul domeniului politic. Ideile specifice pe care le au oamenii despre politică, afirmă autorul, nu numai că nu implică o diferenţiere clară între comportamentele cognitive, afective şi evaluative, ci dimpotrivă presupune o combinaţie între acestea.

Convingerile pot fi empirice, reflectând starea vieţii politice, sau se pot referi la scopurile şi valorile ce trebuie urmărite în viața politică. Cultura politică realizează o legătură importantă între evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente. Acesta reprezintă un alt element structural al culturii politice care poate fi afectat de evenimentele politice, dar şi de semnificaţiile care sunt atribuite acestor evenimente de către observatori. Matricele de bază ale convingerilor politice afectează nu numai modul în care indivizii reacţionează la evenimentele politice, ci şi căile prin care indivizii sunt implicaţi în viaţa politică. Unii politologi, printre care şi Y. Schemeil, consideră că în cultura politică trebuie inclusă şi perceperea subiectivă a istoriei, deoarece experienţa istorică influențează modul de a gândi asupra politicului, credinţele şi atitudinile politice.”9

Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele, fenomenele şi procesele pe care le apreciază într-un anumit mod. Pe un plan mai general atitudinea poate îmbrăca mai multe sensuri specifice precum: atitudinea filosofică, ştiinţifică, politică.

În conţinutul atitudinii politice, elementele cognitive şi apreciative au o încărcătură emoțional-afectivă deosebită organizând, pe baza valorilor, convingerilor politice, ordonând reprezentările cognitive. atitudinile politice au un rol important formarea comportamentului politic şi în pregătirea unei acţiuni politice. O componentă importantă a culturii politice este constituită din setul de cunoştinţe, credinţe sentimente, judecăţi de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici.

În ultimă instanţă toate componentele structurale şi conceptuale ale culturii politice acţionează doar într-o societate unde predomină democraţia şi valorile fundamentale ale ei: libertatea, egalitatea şi dreptatea socială. În lumea modernă aceste valori au luat forme diferite. Conştienţi de depturile noastre individuale, vrem să ne bucurăm de libertatea de a trăi după cum credem de cuviinţă în fera vieţii private, fără a fi obligaţi să luăm parte direct la administrarea treburilor cetăţeneşti. Pentru implicarea în acestea ne vin în ajutor alte componente structurale ale culturi politice ca sancţiunile care pot fi pozitive sau negative. Aceste sancţiuni pot fi stabilite prin lege sau formate prin cutumă; de asemenea se pot exercita într-un mod mul mai difuz, prin manifestările de stimă sau de reaprobare politică pe care le suscită o anumită conduită.

2. Tipurile şi formele de manifestare ale culturii politice.

În politologia contemporană se evidenţiază mai multe tipuri de cultura politică, ce reflectă predominarea în stilul comportării politice a cetăţenilor determinaţi de importanţa şi standarde, de

9 Țîrdea B. Noroc L. Politologie, Pontos.-Chișinău, 2006, p.1925

forma relaţiilor reciproce cu conducerea, precum şi altor elemente, reunite sub influenţa factorilor geografice, spirituali, economici etc. În legătură cu specificul „aranjamentului” civilizat Orient-occident tradiţiile cărora sunt fundamentul aproape pentru toate culturile politice, se evidenţiază culturii politice estice şi de tip vestic, în dependenţă de specificul sistemului politic - totalitar, democratic. oligarhic; în dependenţă de părerile ideologice-comuniste, liberale etc.; în dependenţă de deschiderea sau includerea importanţelor politice spre contactele de o nouă cultură - de tip închis sau deschis.

Prima tipologizare a culturii politice, devenită clasică a fost cea a politologilor americani G. Almond şi S. Verba. Această clasificare are un specific ce constă în faptul că plasează culturile într-o ierarhie strictă în fruntea căreia, desigur, se află modelul american. În acest sens, autorii evidenţiază:

- cultura politică patriarhală, specificul de bază al ei este lipsa interesului în societate vizavi de sistemul politic, cunoştinţele slabe despre politică, lipsa participării indivizilor în viața politică națională. Acestea se orientează la valorile locale, valorile clanului, ale ginţii, ale tribului, în care lipsesc valorile politice tradiţionale. Acest fapt favorizează utilizarea frecventă a violenței pentru obținerea consensului. Ideile politice ale maselor se reduc la existența unor stereotipuri religioase sau morale. Acest tip de cultură este specific tinerilor state, dar în special statelor africane, republicilor din Asia Centrală etc. Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice locale ale etniei, regiunii. Prin urmare, cunoştinţele, sentimentele, evaluările sunt orientate spre anumite entităţi locale.10

- cultura politică de supunere, indivizii au cunoştinţe despre sistemul politic, dar nu participă la viaţa politică supunându-se puterii, ei așteaptă de la aceasta diferite înlesniri medicină gratuită, ajutoare sociale, indemnizaţii. Acestui tip de cultură îi corespunde statul paternalist. De cele mai multe ori acest tip de cultură corespunde unei structuri autoritare şi centralizate la nivel naţional, dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în ceea ce priveşte conducerea politică, din cauză că matricea caracterială a acestei culturi, prin cele două valori politice de bază autoritate-loialitate le-a înlocuit cu o “conformitate de automat” şi i-a determinat să delege problemele libertăţii şi iniţiativei lor unui lider puternic, în schimbul protecţiei acestuia.

- cultura politică participativă, individul deţine cunoştinţe profunde despre sistemul politic, îşi conştientizează propriile interese, participă activ la viaţa politică. Cetăţeanul tinde să fie subiect activ al sistemului politic, influenţând puterea şi utilizând diverse mijloace: mitingul, greva, lobbysmul. În viziunea lui Almond şi Verba, nu există culturi politice pure, majoritatea au un caracter mixt. În Japonia, Marea Britanie, cultura participativă coexistă cu cea de supunere moment surprins prin existenţa monarhiei ca efect avem culturi patriarhale - de subordonare, participative - de supunere, patriarhal - participative.

Pentru Europa Occidentală cât şi pentru SUA le este specifică, în viziunea autorilor, cultura politică civică, care este o cultura politică mixtă şi căreia îi sunt specifice următoarele orientări:

- cunoștințe profunde despre sistemul politic, - interesul manifestat față de politică; - dorința de a discuta politic cu vecinii, prietenii, - atitudinea pozitivă față de sistemul, mândria față de țară, caracterul loial al opoziței; - dorința de participare la politică şi influențare a deciziilor politice.

-- cultura politică anglo – americană, se caracterizează prin laicitate, pragmatism, înțelegerea politicii ca o sferă a luptei intereselor, care pot fi totuși reconciliate; prezenţa unui consens national vizavi de valorile de bază. fapt ce oferă culturii omogenitate; tendința electoratului spre centru, caracterul liniat al timpului istoric.

– cultura politică european –continentală, se caracterizează prin existența mai multor subculturi politice, foarte des cu tentă polarizatoare,

avi de valorile de bază: pluralism: drepturi ersoanei timpul: politic are un Caracter t fi atribuite la o prezența totuşi a unui compromis politic vizavi de valorile de bază; pluralism; drepturile omului; alegeri libere, proprietatea privată este intangibilă, imunitatea persoanei; timpul politic are 10 Politologie. Prelegeri la cursul universitar. Chișinău, USM, p. 35

6

un caracter discontinuu, ciclic. Ambele aceste culturi sunt democratice după conţinut, deci pot fi atribuite la o cultură liberal –democratică comună, sau după cum consideră unii politologi sunt două ramificaţii ale culturii civice.

- cultura politică patriarhal-autoritară, în politică se reproduce modelul patriarhal al “marii familii” în frunte cu “Tătuca-țarul”, predomină relațiile verticale, ierarhizate, se dă importanță primordială tradițiilor şi orientărilor valorice. La etapa actuală un astfel de model mai poate fi caracteristic şi unor țări postcomuniste deoarece necesită şi se ciocnesc cu un cadru mai larg de transformări sistemice globale, cu procese complexe ce se intersecteazā si se conditioneazā permanent.

- cultura politică de tip liberal-democratic, acest model este nemijlocit legat de filosofia liberală şi de gândirea general politică liberală. Factorii de bază, precum şi etapele de formare şi desfăşurare a tipului de cultura politică liberal - democratică coincid cu jaloanele de formare şi desfăşurare a societății civile şi a statului de drept. Un component important ce s-a format pe acest fundal al culturii politice a fost ideea de libertate individuală prețuirea individului în particular, drepturile înnăscute şi inalienabile a oricărui om la viață, libertate şi proprietate particulară. Într-o formă de finisare, conținutul tipului liberal –democratic şi-a găsit reflectare în democrația politică, un important component în care ideea a fost pluralismul, propunerea de a conduce în toate sferele vieții sociale principiilor diverse: în sfera socială, diferitelor grupuri, clase interesate: în sfera culturală puterilor politice, partidelor, organizaţiilor. În sfera particulară aceasta presupune egalitatea în fața legii a tuturor, instrumentul de realizare a cărui este statul de drept.

- cultura politică de tip totalitar, elementul central îl constituie acceptarea politicului ca un mecanism bazat pe idealul raţionalismului total în care acţiunea individului este asociată cu cea a unei maşini, controlul politic total al tuturor sferelor societății, utilizarea violenței în calitate de instrument al reglării politice. Dezvoltînd tipologia culturilor politice, propusă de G. Almond şi S. Verba, americanul V. Rosenbaun evidențiază alte două tipuri de culturi politice:11

- cultura politică de tip fragmentar, se caracterizează prin lipsa consensului privind principiile de bază ale mecanismului politic al societăţii, cu o fragmentare socioculturală, confesională sau național-etnică a societăţii. Este cultura o specifică perioadei de tranziție, când în societate apar mai multe subculturi politice, duşmănindu-se des între ele şi între care nu există o comunicare şi ineracțiune eficientă, nu există consensul în majoritatea problemelor sociale. Aceste subculturi acceptă greu valorile, limba şi tradițiile reciproce. Drept rezultat, cultura fragmentară este una conflictuală prin definiţie, caracterizată prin extremism politic, liderii populişti. Asistăm la o modificare rapidă a preferinţelor politice, utilizarea frecventă a metodelor neformale de luptă politică: grevele, mitingurile de protest, pichetările, greva foamei, demonstraţiile şi alte forme de presing asupra puterii.

Tranziția de la o cultură politică la alta nu se realizează brusc, ci şi treptat. Mai degrabă se schimbă forma, căci fondul cultural se modifică mai lent decât instituţiile politice şi relaţiile economice.

– cultura politică de integrare, se caracterizează printr-un înalt nivel al consensului pe întrebările de bază ale sistemului politic, nivel scăzut al violenței politice, existenţa pluralismului politic. Savanții ruşi F. Burlaţchi şi A. Galchin, analizând interacţiunea dintre societatea civilă şi societatea politică, au evidenţiat următoarea tipologie a culturii politice.

- cultura politică arhaică, se caracterizează printr-un înalt nivel de colectivitate, includerea indivizilor în procesul de rezolvare a problemelor generale, inclusiv politice.

- cultura politică de elită, trăsăturile caracteristice principale diminuarea simtului colectivismului, neparticiparea majoritalii la hotărârile chestiunilor politice, nivelul scăzut al activismului politic al cetăţenilor ruperea relaţiilor dintre stat şi societatea civilă.

11 Gvidiani A. Elita și cultura politică în Moldova,//Elitele politice și liderismul democratic în societățile posttotalitare. Chișinău, 2001, p. 31

7

- cultura politică reprezentativă, se caracterizează prin apariţia formelor intermediare de legătură dintre societatea civilă şi stat, corelarea formelor individuale şi colective de comportament politic.

- cultura politică a conștiinței sociale, se caracterizează prin activitatea politică în toate sferele vieţii sociale. Există şi diverse subculturi acestea reprezintă totalitatea orientărilor care se deosebesc de cele majoritare existente în societate (subcultura afro - americanilor în SUA, subcultura tineretului în orice societate). La nivel naţional von deosebi:

- subculturi religioase (catolică, protestantă, ortodoxă etc.) - subculturi etnice sunt specifice statelor multinaţionale (subcultura arabă în Franţa, turcă în

Germania, a negrilor în SUA).12

Specificul subculturilor negrilor în SUA se manifestă prin orientarea concretă spre programelor rând de culoare, încrederea că politica este o chestiune a americanilor albi etc.

- subculturi demografice (a tineretului, a adulţilor, pensionarilor, femeilor) - subcultura teritorială împarte în cea urbană şi rurală. - subcultura politică a occidentului, în esenţă liberal democratică. - subcultura politică a Orientului, orientată spre valorile religioase, morale.Pentru Orient, sunt specifice sacralizarea şi personificarea puterii, paternalismul predominarea

structurii patriarhale, ierarhizarea strictă a societăţii, valorile colectiviste etatismul prezența limitată a dreptului de alegere, o bună parte a tineretului şi a femeilor sunt izolate de viaţa politică, supremația puterii administrative asupra celei judecătoreşti şi reprezentative. Se întâmplă des transmiterea puterii prin moştenire.

- subculturile regionale. Constituie diferențele culturale specifice diferitor state regiuni. Este o diferentă vizibilă între cultura SUA șl cea a Chinei cultura europeană și cea africană sau a Americii Latine. Deși China și Japonia au multe elemente comune specifice civilizației budiste, în Japonia este mai puternic elementul participativ, orientarea de supuşenie față de împărat; în China elementul participativ este ma iscăzut, în schimb există orientarea supuşenie față de partid, secretar general. In de ambele cazuri sau păstrat viziunea sacralității puterii şi respectul față de superiori. În Cazahstan, spre exemplu, se votează prin juzuri(clanuri), predomină interesele de clan, orientarea spre stat, preşedinte.

Unele subculturi pot să se manifeste ostentativ în calitate de contra – culturi, opunîndu-se directe normelor, convingerilor societății dominante (grupuri de tineri care prin limbaj prin valorile vehiculate se opun practicilor oficiale. Este cazul exemplar al ”insurecţiei culturale” din mai 1968 din Franța unde datorită unui aflux de o jumătate de milion de baby-boomers din 1968 şi a efervescenței lor culturale, manifestate prin agitația sporadică a facultăților şi a centrelor universitare pe problema liberalizării moravurilor, precum şi prin mobilizarea minorităţilor militante de extremă stîngă contra imperialismului american din Vietnam, vor destabiliza sistemul în pragul dezagregării, punând în evidență importanța tratamentului adecvat al contra culturilor din societate de către actorii politici.”

Un rol important îl au şi formele culturii politice care afirmă că în orice fază a evoluţiei cultura politică a unei societăți se dezvoltă şi este influenţată de anumite doctrine şi curente politice dominante, de anumite şcoli de gândire şi orientări ideologice care domină câmpul intelectual şi mental al epocii şi al unei societăţi determinate. Astfel paşoptismul este una din formele culturii politice chiar dacă reprezintă o doctrină revoluționară şi mişcare de idei. Apărută ca mişcare revoluționară la mijlocul secolului trecut a avut un ecou larg în societatea românească. Rolul acestea a fost preluat ulterior de junism și mișcarea unionistă în primele decenii ale secolului nostru pentru ca în perioada interbelică să asistăm la o diversificare a curentelor politice şi ideologice, a doctrinelor şi teoriilor despre societate.

Unii autori consideră că ideologia de asemenea reprezintă o formă a culturii politice. Tema fii discutată pînă la saturație, ne limităm la câteva precizări. O opinie foarte răspandită este să asistăm la sfârşitul conflictelor ideologice şi doctrinare. Această convingere este rezumată la ideea că oamenii au devenit conştienți de reactivitatea ideologiilor. Important ar fi să nu reducem ideologia la formele teoretice, doctrinare, sistematizate, pentru că ideologia se exprimă şi prin forme

12 Crăiuțu A. Cultura politică și societatea postcomunistă: condiții ale democrației./Polis. Revista de științe politice, 1994, Nr.3 p.119

8

populare, care o fac să modeleze conştiința comună, prin utopii, mituri, versiuni degradate şi populare accesibile. O ideologie se difuzează în forme simplificate, accesibile publicului larg, prin mas-media, conversaţi sociale şi formule stereotip.13

O altă formă a culturii politice este cultura politică națională fiind considerată ca un ansamblu de orientări , atitudini şi comportamente care diferă într-o mai mare măsură sau mai mică de la o ţară sau alta. Aşa cum în fiecare țară, societatea ne fiind un ansamblu omogen, diferitele clase şi pături sociale vor tinde să elaboreze sau să accepte de la liderii reprezentativi, norme şi finalități reprezentând versiunea lor proprie asupra proceselor politice şi asupra propriei deveniri. Cultura politică națională se va diferenţia, în aşa mod, pe întreg diapazonul poziţiilor politice posibile, de la dreapta la stânga politică. În acest sens cultura politică națională este tocmai factorul menit a zădărnici manipularea politică a cetăţeanului atât de către putere cât şi de către partidele şi politicienii demagogi.

Cultura politică este integrativă, după unii autori, aceasta de asemenea este o formă care se caracterizează prin faptul că interacţiunile sociale, nu sunt posibile decât între actorii care împărtăşesc cel puţin aceleaşi coduri de semnificaţii. Între tipurile culturii politice şi formele acesteia există o interdependenţă. Mulţi dintre autori le confundă, de acea este necesar de definit fiecare dintre ele. Între tipurile culturii politice şi formele acesteia există o interdependenţă. Alte două forme ale culturii politice sunt cultura materială sau civilizaţională (bunurile, tehnica producerilor) şi cultura spirituală (totalitatea creaţiilor în domeniul artei, literaturii, ştiinței). Îmbinarea formelor cu tipurile de cultura politică presupun crearea anumitor condiții adecvate în primul rând un mediu democratic în care să funcţioneze principiul separárii puterilor în de cultura politică presupun crearea anumitor condiții adecvate în primul rând un mediu democratic în care să funcţioneze principiul separării puterilor în stat. În caz contrar apar şi elemente ale regimului totalitar.În ultimă instanţă pentru o cultură politică veritabilă cu formele şi tipurile ei este necesară implicarea societăţii civile.

Deci în acest paragraf am încercat să elucidez ce reprezintă cultură politică ca fenomen şi care Sunt ipostazele studierii lui. De asemenea am încercat să demonstrez că funcţionarea acesteia are loc dar condițiile unui regim democratic ţinându-se cont de interdependenţa dintre funcţiile, structura și dimensiunile acestea. Determinarea corectă a tipurilor şi formelor culturii politice contribui la buna funcționare a unei societăți. Trebuie să menţionăm de asemenea că cultura politică este specifică și societăților totalitare cărora le sunt caracteristice anumite tipuri şi forme de cultură politică.

În regimul democratic, cultura politică se manifestă drept un catalizator activ al activităţii politice, ca o reactie la politică reacțională promovată de aparatul de stat. Funcționarea normală a unei societăţi, respectiv stabilitatea și eficacitatea ei depind de existența unei culturi politice definite şi active.

O categorie aparte de tineri o constituie studenții, adică cei care urmează cursurile unei universită sau ale unei instituții de învățământ superior. Examinarea problemelor actuale ale studenţilor creează premise de a cerceta mai exact şi mai calitativ tendințele social –politice de dezvoltare a tineretului în țară, dat fiind faptul că tineretul studios reprezintă într-un anumit fel imaginea întregii societăţi acumulând în sine toate problemele şi directiile ei de dezvoltare. Studenţii constituie o parte integrantă, un grup al societății contemporane fiindu-i caracteristice un șir de calități specifice care functionează în condițiile unui regim democratic. Determinarea corectă a tipurilor şi formelor culturii politic - - р e contribuie la buna funcționare a unei societăți.

3. Cultura politică înperioada posttotalitară în Republica Moldova

Republica Moldova parcurge de aproape două decenii un proces de modernizare şi tranziţie de la unsistem social-economic şi politic la altul, bazat pe valori noi. Şocurile politice, economice şi sociale generate de modernizare au fost amplificate de factori colaterali foarte influenţi: „criza identitară"; conflictul transnistrean;influenţe semnificative din exterior asupra proceselor interne.

13 Sandu I., Melnic R. Valorile politice substanță a culturii civice și moderator al sistemuui politic// anale Științifice ale Universității de Stat din Moldova, seria Științe socioumaniste, volumul II, USM, Chișinău, 2005, p.123-126

9

Factorii menţionaţi au contribuit la fragmentareasocietăţii moldoveneşti pe segmente etnice, lingvistice, regionale etc. Realităţile din perioada modernizării au creatnoi clişee negative pentru perceperea Republicii Moldova, atît în interior de către cetăţeni, cît şi în afara ţării: ceamai săracă ţară din Europa; exportatoare de forţă de muncă ieftină; ţară de origine şi de tranzit a emigraţiei ilegale, atraficului de fiinţe umane etc. Republica Moldova are, în prezent, cel mai înalt "indice al statelor falite 2 " printreţările Eurpei, calculat în baza a 12 indicatori caracteristici pentru procesul politic şi influenţaţi de gradul culturi politice.

În pofida factorilor negativi menţionaţi mai sus, Republica Moldova a înregistrat şi anumite succeseîn modernizarea instituţiilor sale democratice în conformitate cu standardele europene. Totuşi, modernizarea societăţii per ansamblu nu a putut, în mod obiectiv, fi sincronizată cu modernizarea rapidă a instituţiilor. Cauza estecă instituţiile publice şi cele ale societăţii civile au fost modernizate în baza unor modele şi standarde de împrumut pentru a se ancora într-un context european, care şi-a demonstrat eficienţa în medii cu o cultură politică corespunzătoare. Republica Moldova, numită şi "satul Europei", în virtutea faptului că este ţara cu cea mai înaltă pondere a populaţiei rurale, are şi o cultură politică preponderent arhaică sau parohială, cu cea mai mare inerţie deopunere modernizării.

Caracteristica respectivă se regăseşte în comportamentul elitelor politice, preferinţeleelectorale ale cetăţenilor şi în gradul de participare la treburile publice. Fenomenul culturii politice din Republica Moldova nu poate fi analizat încă în baza unor studii cu caracter teoretic şi empiric, literatura de specialitate, practic, fiind lipsă. O estimare de ansamblu, bazată de considerareaefectelor tranziţiei şi modernizării asupra democratizării şi efectelor colaterale acestui proces permiteconcluzionarea că nivelul culturii politice s-a dovedit a fi impropriu pentru influenţarea şi asigurarea uneifuncţionări eficiente a instituţiilor democratice noi, precum şi penu atenuarea efectelor factorilor de şoc care au însoţit modernizarea şi tranziţia.

Republica Moldova, ca şi celelalte state est-europene din fosta Uniune Sovietică, traversează o perioadă dificilă de schimbări radicale, care cuprind toate sferele vieţii şi activităţii. Societatea moldovenească se confruntă cu o restructurare, în mare măsură contradictorie, dar istoric inevitabilă. În viaţa socio-politică se face o trecere de la totalitarism la democraţie. În pofida unor schimbări cardinale survenite în sfera politică, societatea noastră continuă să se confrunte cu o serie de probleme stringente: sărăcia economică, criza de identitate, mizeria socială şi nu în ultimul rînd cu o guvernare ineficientă care a adus ţara în pragul crizei politice.

Una din particularităţile cele mai relevante ale procesului de democratizare a societăţii post-totalitare, rezidă în reafirmarea politicii în viaţa cotidiană, în redescoperirea ei de către cetăţeanul de rînd. Procesul de schimbare care are loc în societate, se loveşte de nenumărate contradicţii generatoare de multiple probleme. Este nevoie de a efectua nişte analize a cauzelor care au determinat momentele de incertitudine şi controversele cu care se ciocneşte societatea noastră şi eventual, găsirea unor remedii de depăşire a acestora.

În Republica Moldova imediat după 1991, s-a instaurat un regim politic democratic. Dar el este departe încă de caracteristicile unei democraţii consolidate. În locul unei societăţi moderne, libere şi dezvoltate, noi „construim o societate de supravieţuire, cu un sistem politic de vitrină”, care în principiu posedă toate instituţiile unui regim democratic, dar nu le foloseşte decît minimal iar uneori deloc.

Reorganizarea sistemului politic cu scopul democratizării societăţii, crearea statului de drept şi a societăţii civile, putem considera ca un progres pentru societatea noastră. Pe alocuri această reorganizare a devenit o realitate, undeva însă, a rămas doar o iluzie. Refuzul de la sistemul administrativ de comandă, declararea libertăţilor politice, libertatea presei, crearea sistemului multipartidist, renaşterea religiei, inclusiv renaşterea naţională au contribuit şi la conturarea unei culturi politice democratice. Însă, suma de informaţie cu care ne alimentăm zilnic este insuficientă şi nu permite de a ne crea o imagine completă şi obiectivă despre viaţă în general, cît şi despre sistemul politic în special, precum şi despre cultura politică care este o parte componentă a acestuia.

10

Desfăşurarea procesului de reformare început în republică, a demonstrat oamenilor că ei pot să se bizuie doar pe puterile lor proprii în rezolvarea problemelor, fiindcă instituţiile politice sunt eficiente doar pentru elita politică moldovenească care nu întreprinde aproape nimic în folosul societăţii, activînd doar pentru interesele personale.

Am uneori impresia, că societatea noastră se confruntă cu un fenomen numit cultura politică “de spectacol”, care nu este decât o simulare, o parodie care caracterizează sistemul politic moldovenesc. Este reprezentarea înşelătoare a democraţiei, cultura de participare fiind mai mult artificială de cît reală. Individul se crede liber, activ, influent. Se crede un actor al sistemului politic, când în realitate nu este decât un spectator, amăgit de “jocul politicii”, pe fundalul micilor ecrane şi după draperiile cabinelor de vot.” Astfel, cultura de spectacol vine să înlocuiască în mod înşelător cultura de participare, iar spectacolul politic înlocuieşte democraţia, fiind readusă la ordinea zilei problema înstrăinării politice a omului chiar şi în societăţile democratice.

Renaşterea naţională a fost un proces favorabil pentru dezvoltarea relaţiilor politice în Republica Moldova. Conceptul de naţionalism nu trebuie să ne trezească emoţii negative. Anume despre un asemenea concept al „naţionalismului” ne vorbeşte A. Miller în articolul „Naţionalism ca element al dezvoltării”. Autorul susţine: „în faza incipientă naţionalismul era practic unicul mijloc de mobilizare specifică a maselor”. Anume mişcările de renaştere naţională, care aveau şi orientare democratică, alcătuiau poate unicul element politic, ce au dat impulsuri esenţiale demonopolizării economiei şi altor sfere ale vieţii sociale şi în ultimă instanţă au favorizat lichidarea regimului totalitar.

Societatea moldovenească contemporană, conform opiniei majorităţii analiştilor străini şi autohtoni, se caracterizează printr-o cultură politică fragmentară şi conflictuală în ce priveşte modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. Specificul acestei culturi politice îl constituie starea de sciziune, lipsa unui acord între purtătorii diferitelor subculturi în ce priveşte valorile fundamentale, idealurile şi obiectivele urmărite, structura şi regimul politic existent în societate.

De asemenea, în cadrul sistemului politic moldovenesc se observă o izolare socială, lipsa încrederii între diferite grupuri şi categorii sociale, între elite şi mase, care reflectă diverse stări evidente de conflict şi de mari tensiuni sociale care generează instabilitatea politică în societate. Fragilitatea societăţii civile, născută pe fragmentarea excesivă a culturii politice şi prejudecăţile trecutului, continuă să fie o caracteristică definitorie a societăţii în tranziţie. Întrucît, majoritatea indivizilor din societatea noastră au rămas ancoraţi în limitele unei culturi politice de indiferenţă, ei au o viziune minimală asupra orizontului public şi politic, mai exact asupra posibilităţilor de cooperare şi de angajare civică.

O paralizie al societăţii noastre sunt neadevărurile care stau la originea incompetenţei politice a guvernanţilor din Republica Moldova. Ignorarea constantă a adevărului, scoaterea lui în afara spaţiului public constituie un defect serios al culturii politice. Immanuel Kant susţinea că „puterea exterioară care îl lipseşte pe om de libertatea de a-şi comunica gîndurile în public, îl lipseşte în acelaşi timp de libertatea de a gîndi”. Motivul „tăcerii” moldovenilor este anume subdezvoltarea culturii politice şi comunicative, caracteristică multor societăţi post-totalitare.

O altă limită a culturii politice şi a societăţii civile este dată de faptul că o mare parte a populaţiei nu este conştientă de drepturile, libertăţile şi obligaţiile politice şi nu are o cunoaştere elementară a datelor constituţionale fundamentale.

Pînă acum, în societate persistă ideea precum că oamenii simpli nu pricep în politică şi că toate chestiunile urmează să fie rezolvate de către cei din vîrful piramidei puterii. Această atitudine pasivă exclude în principiu rezistenţa necondiţionată în faţa oricărui arbitrar politic şi anulează aproape orice orizont de anticipaţii pozitive, stimulînd astfel apatia politică.

Lipsa unei înalte culturi politice periclitează optimizarea deciziilor politice şi explică spasmul sistemului politic din ţara noastră, iar tergiversarea stabilirii unei reţele instituţionale pentru implementarea legislaţiei noi, precum şi lipsa unor mecanisme funcţionale de combatere a crizei completează şirul unor aspecte ce reflectă incapacitatea elitei politice.

Cultura politică a unei societăţi trebuie evaluată nu după conţinutul ideologiei, ci după performanţele practicii politice mai ales, după volumul de bine, de dreptate, de bunăstare, de fericire, de adevăr aduse oamenilor de un sistem politic concret. Elementele culturii politice participă direct sau indirect într-o reţea de circuite ce compun practica politică globală. Un element

11

dispersat al culturii politice, chiar dacă are o calitate individuală perfectă, el va fi lipsit de valoare dacă acţiunea politică ce-l integrează nu va produce roadele dorite de către societate.

Din acest punct de vedere cultura politică a unei societăţi are elemente pasive (“moarte”) şi active, elemente latente şi manifeste, elemente “parazitare” (pseudo-valori”) şi elemente funcţionale, elemente lucrative şi inhibitive, elemente propulsorii şi frenatoare.

Experienţa americană de constituire a culturii politice democratice a demonstrat că aceasta este o cale istorică lungă şi că e imposibil de a crea o naţiune, mai întîi de toate bogată economic şi apoi instruită în domeniul social-politic, cum se pare, gîndesc mulţi din guvernanţii moldoveni. Dezvoltarea spirituală a întregului popor şi bunăstarea materială trebuie să meargă într-un pas. Altfel spus, reforma economico-socială şi construcţia instituţională din Republica Moldova trebuie să se desfăşoare simultan cu transformări în interiorul sistemului politic moldovenesc, care – în timp – ar putea privilegia valorile democraţiei liberale.

Începutul culturii politice în Republica Moldova este strîns legat şi de procesul de demonopolizare a mediilor audiovizuale şi de apariţie a unor medii independente faţă de putere. În principiu, unii cercetători consideră, că televiziunea de stat se face vinovată de trei lucruri:dezinformarea propriu-zisă, manipularea discretă şi efectul anesteziant, care îi face pe oameni pînă în prezent să trăiască în minciună.

Procesul de educaţie, care are o legătură directă cu cultura politică, reprezintă unul dintre cele mai importante fundamente ale democraţiei. Cultura politică democrată presupune un nivel ridicat de educaţie, informaţie, competenţă, fără de care este imposibil participarea complexă pe care o presupune viaţa politică a unui regim democrat.

Fiecare clasă politică din Republica Moldova,trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă politică. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a ţării noastre dictează necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formule politice, concept considerat de noi ca o strategie a tranziţiei democratice. Această formulă în literatura de specialitate este denumită în mod diferit: doctrină economico-politică, concept nou de dezvoltare, idee naţională, ideologie naţională sau de stat, model sau curs de dezvoltare a societăţii. Politică moldovenească are nevoie cu stringenţă de actualizarea termenului de „idee naţională”, înţelegînd prin aceasta un sistem coerent de idei, principii şi orientări valorice recunoscute de stat şi susţinute de către cetăţeni în activitatea social-politică, economică şi spirituală.

Fiind o formulă a raţionalizării vieţii sociale, ideea naţională, bine conturată şi închegată, poate servi pentru întreaga societate şi pentru individ ca fundament solid în activitatea lor. În acelaşi timp, ideea naţională serveşte statului pentru a determina priorităţile dezvoltării societăţii şi a soluţiona problemele ce afectează interesele fundamentale ale persoanei şi comuniunilor de oameni la care acesta aparţine, pentru a percepe logica derulării proceselor social-economice şi politice actuale şi a celor de viitor.

În acest context, e acceptabilă opinia cercetătorilor care susţin că ceea ce ar consolida poporul, i-ar insufla siguranţă şi optimism, ar putea fi ideea comunităţii intereselor tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de apartenenţa lor naţională şi socială, iar interesul comun constă în ieşirea din criză, în afirmarea unui trai decent, în renaşterea şi propăşirea societăţii post-totalitare. Printre priorităţile naţionale trebuie să figureze şi ideea reîntregirii ţării, coeziunii şi solidarităţii sociale.

Această situaţie constituie o dovadă ce demonstrează necesitatea conştientizării conţinutului şi existenţei culturii politice a unei societăţi, atît din punct de vedere ştiinţific, cît din cel al practicii social-politice. Nu se poate obţine succes în procesul transformărilor politice şi economice, fără a cunoaşte tendinţele şi aspiraţiile poporului. Altfel spus, principalul element de care depinde caracterul procesului de tranziţie şi transformare în ţara noastră, după opinia noastră fundamentată ştiinţific, îl constituie factorul socio-cultural.

Există însă o dilemă legată de cultura politică. Ea fiind considerată parte a culturii de ansamblu a societăţii, a fost şi va rămâne o variabilă dependentă de progresul general al comunităţilor umane; este supusă transformărilor, implicit dezvoltării şi modernizării. Într-un astfel de proces istori,c ea şi-a demonstrat rolul ambivalent: cultura politică, dezvoltându-se, pe de o parte favorizează creşterea gradului de liberate umană iar, pe de altă parte, limitează libertatea oamenilor.

Cultura politică măreşte libertatea pentru că permite elaborarea unor opţiuni mai temeinic fundamentate, permite alegerea în cadrul unei oferte raţionale de variante acceptabile, favorizează

12

participarea la viaţa politică prin prisma anticipării efectelor pe termen lung. Totodată, cultura politică eliberează cetăţeanul de efortul de a reinventa mereu mecanismele participării la viaţa politică, de a realiza controlului asupra activităţii organelor de decizie, de a contesta unele acte politice. Acestea pot fi asigurate prin învăţare socială, prin socializare politică generând timp liber necesar pentru explorări şi creaţie. În acelaşi timp, dezvoltarea culturii limitează libertatea cetăţeanului pentru că oamenii nu sunt liberi să facă tot ce vor. Legile, actele normative, ca invenţii ale culturii juridice, îi împiedică pe cetăţeni să se angajeze în anumite feluri de activităţi şi le impun să acţioneze într-un anumit fel sau la anumite standarde.

Analiza tematicii culturii politice poate reprezenta o diagnosticare a comunităţii respective în ce priveşte palierul de democraţie atins, dar şi a nivelului ei de dezvoltare. Problematica culturii politice în societatea noastră, după opinia mea, este studiată insuficient, ceea ce ne face să presupunem că nu se conştientizează, încă, faptul că făurirea unei democraţii veritabile şi a unui sistem politic integru şi funcţionabil, se face îndeosebi prin cultura politică. Prăbuşirea pe plan mondial a societăţilor totalitare, a avut un impact direct şi asupra spaţiului geopolitic ocupat de Republica Moldova.

Ne considerăm o entitate politică tînără care a păşit alături de celelalte state ex-comuniste din centrul şi estul Europei pe tărîmul necunoscut al democraţiei. Specificul procesului de tranziţie moldovenesc rezidă în tărăgănarea implementării deciziilor politice. Această amînare, în ultimă instanţă este determinată de lipsa voinţei politice univoce privitor la vectorii orientării strategice ai statului nostru.

Susţinem teza că organele reprezentative ale ţării noastre nu sunt pregătite nici profesional, nici psihologic pentru o activitate reformatoare. Un remediu, în acest sens, este accederea în cadrul organelor de conducere, a cadrelor politice noi, tinere şi profesioniste, în baza unei competiţii loiale, care, pe lîngă calităţi ca: voinţă, tărie de caracter, spirit de iniţiativă, creativitate, perseverenţă, responsabilitate – să dispună neapărat şi de spiritul de patriotism, a cărui lipsă se simte în societatea moldovenească.

Cultura politică este inseparabilă unei societăţi ce pretinde a fi un stat democrat şi de drept, or, aceasta constituie o condiţie vitală pentru schimbările esenţial calitative în derulare a societăţilor din centrul şi estul Europei, în particular a Republicii Moldova. În pofida tuturor criticilor aduse culturii politice moldoveneşti, suntem tentaţi să insistăm asupra recunoaşterii faptului că cultura politică poate servi ca „locomotivă” ce va propulsa societatea moldovenească în vederea depăşirii tuturor crizelor cu care ne confruntăm astăzi.

Este absurd să concluzionăm că datorită instabilității politice și comportamentului uneori inadmisibil a demnitarilor noștri duce automat către inexistența culturii politice. Sunt câțiva itemi care explică instabilitatea politică destul de deasă în statul moldovean:

1.Moldova se află încă în perioada de tranziție, valorile autoritare încă coexistă cu valorile democratice (atât la nivel de instituții cât și la nivel de partide).

2.Moldova a intrat într-o zonă gri, în care diferite valori se confruntă. Nu avem încă democrație, ci un fel de pseudo-democrație sau democrație Hibridă, în care corupția și economia subterană se dezvoltă fără precedent.

3.Tranziția politică este caracterizată pe lângă trecerea de la un regim autoritar la unul democratic, de existanța instabilității politice (se formează mari coaliții în funcție de interesele elitelor).

4.Republica Moldova a avut alegeri libere, dar corecte nu îmi permit să zic, de fiecare dată s-au semnalizat încălcări ale legislației sufragiului universal. 5.Neîncrederea populației în întreaga elită politică, de la stânga la dreapta.

Dacă vom depăși aceste probleme complexe, este posibil ca să avem o cultură politică bine definită. Problema majoră este că nu se poate construi o democrație fără o cultură politică bine definită. Atunci ce facem? Răspunsul este că nu trebuie să exagerăm în ce privește cultura politică, ea este importantă dar sunt și alte metode de a trece peste problemele complexe legate de cultură.

Avem deja un traseu de asimilare acestor politici, începând cu 2009, favorizate de partidele de centru dreapta. Însă și aici există o problemă majoră, fiecarea stat-națiune își are propria istorie, și aceasta diferă de la țară la țară, dar și aici nu trebuie să exagerăm. Prin ajutor și susținere reciprocă,

13

Moldova poate reuși în fundamentarea unei culturi politice, elita politică poate deveni mai profesionistă și mai responsabilă prin intermedierea cu alte partide europene. O altă depășire a problemelor culturii politice ar fi integrarea europeană. Acuma prin integrare europeană înțelegem mai mult democratizarea statului în sine. UE are 31 de capitole pe care fiecare stat aderent trebuie să le îndeplinească, și este apreciat după propriile sale merite. Țările occidentale au o experiență mai mare în consolidarea democrației (existanța unor regimuri demcoratice încă de la întâlnirea ideologiei liberale cu democrație).

Concluzia, este următoarea. Cultura politică este importantă, ea totuși se poate construi prin metode de lobby și prin educarea și extinderea societății civile, prin asimilarea unor politici europene care să ofere un grad cât mai mare de transparență pentru instutuțiile politice moldovenești.

14