Suport Curs - Securitate

TEORIA ŞI PRACTICA SECURITĂŢII 3

CUPRINS

Introducere in tematica cursului ……………………………………………………7

1. Delimitarea domeniului.

2. Definitii.

3. Perspective (realista si idealista).

4. Abordarea post-razboi rece.

5. Noul aparat conceptual al securitatii.

6. Redefinirea securitatii. Diagrama studiilor de securitate.

Module

1. SECURITATEA CA PUTERE. DILEMA DE SECURITATE …………………13

1. Securitatea ca artă militară: Clausewitz, Jomini, Machiavelli,

Liddell-Hart, Douhet

2. Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.

3. Dilema securităţii.

4. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de

securitate, strategia nationala de securitate.

5. State slabe-state puternice.

Producătorii şi consumatorii de securitate.

2. SECURITATEA CA PACE.

CONFLICTUL ŞI VIOLENŢA STRUCTURALĂ ………………………………………30

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului.

2.Conflictul şi violenţa structurală.

1. Axiomele conflictului internaţional

3. SECURITATEA NAŢIONALĂ.

VULNERABILITĂŢI, RISCURI, AMENINŢĂRI ………………………………… 37

1. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.

2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări.

3. Securitatea militară.

4. Securitatea politică. Subminarea autorităţii.

5. Securitatea economică.

6. Securitatea societală, securitatea mediului.


4. SECURITATEA SOCIETALĂ. NOUA AGENDĂ DE SECURITATE

MIGRAŢIE, CRIMINALITATE, TERORISM ŞI ORDINE PUBLICĂ ..........46

1. Societate si securitate.

2. Bazele de constituire a societatii. Aspectele societale.

3. Domeniul securitatii societale.

4. Securitatea in sens largit. Securitatea statului si securitatea societatii.

5. Natiune, nationalism, identitate. Semnificatia lor pentru

securitatea societala.

6. Migraţia. Securitatea societală şi fenomenul migraţiei.

7. Stabilitate societală, delicvenţă, terorism. Ordinea publică în Europa.

5. SOCIETATEA RISCULUI. SECURITATE ÎN CONDIŢII DE RISC …………63

1. Industrialism, democratie, modernism: riscul istoriei.

2. Productia bunastarii versus productia riscurilor. Sub-politica.

3. Managementul riscului. Potentialul politic al riscului.

4. Potenţialul auto-distructiv al societăţii.

Secolul XXI - securitate în condiţii de risc

Anexe:

THE CONCEPT OF SECURITY: by Bjørn Møller …………………………………… …………74


BIBLIOGRAFIE :

1. I.N. Sava, Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti,

2005.

2. M. Griffits, Relatii Internationale. Scoli, curente, ganditori, Editura Ziua, 2003.

3. I.N. Sava, G. Tibil. M. Zulean, Armata si Societatea. Culegere de texte de

sociologie militara, Ed. Info Team, Bucuresti, 1998.

4. Ilie Badescu & Dan Dungaciu, Sociologia si Geopolitica Frontierei, 2 vol.,

Editura Floare Albastra, 1994.

5. Barry Buzan, People, States and Fear. An Agenda for International Security

Studies in the Post-Cold War Era, Harvester Wheatsheaf, 1991 (vezi si

versiunea in lb romana).

6. Charles L. Glaser, “The Security Dillema Revisited”, in World Politics, no. 50,

1997, p. 171-201.

7. T. Terriff, S. Croft, L. James, P. M. Morgan, Security Studies Today, Policy

Press, 1999.

8. Barry Buzan, “The Idea of State and the National Security”, in Richard Little,

M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 36-46.

9. W. David Clinton, “The National Interest: normative foundations”, in Richard

Little, M. Smith (ed), Perspectives on World Politics, Routlege, 1991, pag. 47-

58.

10.Ulrich Beck, The Risk Society. Towards a New Modernity, Sage Publication,

1992.

11. Peter J. Katzenstein (ed), The Culture of National Security, Columbia Univ.

Press, 1996.

12.Ole Waever, B. Buzan, M. Kelstrup, P. Lemaitre (ed), Identity, Migration and

the New Security Agenda in Europe, St. Martin Press, New York, 1993.

13. B. Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for

Analysis, Rienner, Londra, 1998.


Link-uri Internet:

• Politica de Securitate si Aparare Comuna a UE :

http://ue.eu.int/pesc/pres.asp?lang=en#TOP?lang=en

• Organizatia pentru Cooperare si Securitate in Europa – OSCE :

http://www.osce.org/publications/handbook/index.php3

• Organizatia Natiunilor Unite – ONU:

• http://www.un.org/aboutun/charter/index.html

• Organizatia Tratatului Nord Atlantic – NATO :

• http://www.nato.int/docu/handbook/2001/index.htm

• EUROPA DE EST – Securitate:

• https://da.mod.uk/CSRC/Home/documents/central_and_eastern_europe.h

tm

• Se adauga bibliografia recomandata de prof. invitat

pt. domeniile specificate de acesta.


INTRODUCERE IN TEMATICA CURSULUI


2. Definitii.

3. Perspective (realista si idealista).


5. Noul aparat conceptual al securitatii.

6. Redefinirea securitatii. Diagrama studiilor de securitate.


securitatea – esentiala vietii indivizilor, comunitatii, statelor;

securitatea fizica – vitala;

securitatea economica, sociala, culturala, politica, militara etc. – expresii ale

unei stari agregate a securitatii individuale si colective;

in sensul traditional, securitatea a fost asociata cu puterea militara;

dupa 1990 si 9/11, securitatea este extinsa catre domeniile politic, economic,

societal;

se trece de la ameninţări la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate;

rezulta un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat si

operationalizat;

literatura de specialitate abordeaza securitatea din două perspective

importante – realista şi idealistă.

Scoala realista in domeniul securitatii - accentul pe conceptul de putere si

derivatele ei, i.e. politica de putere (power politics) si echilibru de putere

(balance of power);

Scoala idealista - accentul pe conceptul de pace; razboiul este considerat o

amenintare majora derivata din problema securitatii nationale; eliminarea

razboiului si instaurarea paciii conduce la eliminarea problemei de pe agenda

internationala.

Aceste doua perspective (scoli de gandire) au dominat agenda internationala

pana in 1990.

Dupa 1990 - o perioada de redefinire a securitatii, in contextul

- prabusirii comunismului in Europa de Est;


- al disparitiei URSS;

- al largirii NATO si UE;

- redefinirii ONU.

Fenomenul 9/11 a accelerat procesul de redefinire a securitatii.

Ambele orientari sunt reinterpretate din perspectiva:

- realismul - o prea mare importanta acordata puterii, in general, puterii

militare, in particular;

- idealismul - o neglijare a altor amenintari, altele decat razboiul, ca surse

de insecuritate (saracia, extremismul politic si religios, mediul

inconjurator, criminalitatea organizată, terorismul, etc);

Cele doua orientari dominante pana in anii '80 - perspective ireconciliabile, cu

solutii contradictorii.

Exemple:

- in scoala realista (anglo-saxona, rusa) - un actor international (stat, alianta)

are suficienta securitate daca are suficienta putere (militara, economica, politica,

culturala, informationala, etc)

- 9/11 si Cecenia au demonstrat ca puterea nu garanteaza in mod

absolut securitatea;

- in scoala idealista - un actor are suficienta securitate daca se instaureaza pacea

mondiala (vezi Fr. Fukuyama)

- 9/11 a infirmat aceasta teza, respectiv instaurarea pacii intre Est

si Vest, inteleasa ca "pace mondiala", nu a generat automat securitate ci, mai

degraba, a deschis calea unor noi tipuri de riscuri si amenintari la adresa

securitatii

1. Definitii.

Securitatea este …

... lipsa relativa a razboiului (Ian Bellany, 1981);

... capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale

(Penelope Hartland-Thunberg, 1982);

o natiune are securitatea asigurata in masura in care nu se afla in pericol de a

fi nevoita sa sacrifice valori importante, daca doreste sa evite razboiul, si este

capabila, daca este provocata, sa le pastreze prin obtinerea victoriei intr-un

astfel de razboi (Walter Lippmann, 1962);

... capacitatea de a face fata agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);

... asigurarea bunastarii viitoare (Laurence Martin, 1983);

... prezervarea unui stil de viata acceptabil de catre .... cetateni, dar care este

compatibil cu necesitatile si aspiratiile legitime ale altora (Colegiul National de


Aparare, Canada, 1989);

... in oricare dintre sensurile obiective, masoara absenta amenintarilor la

adresa unor valori existente, intr-un sens subiectiv, absenta temerii ca astfel

de valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1962);

… prezervarea, in conditii acceptabile de evolutie, a pattern-urilor traditionale

de limba, cultura, asociere si de identitate nationala, religioasa si de obiceiuri"

(securitatea societala, Waever, 1993).

Aceasta trecere in revista a variatelor definitii pun in evidenta complexitatea

conceptului de securitate. Cursul de Teoria si practica securitatii va realiza un

parcurs explicativ al principalelor orientari si perspective ale studiilor de

securitate, insistand, atat cat ne permite spatiul, pe acele aspecte teoretice si

practice relevante pentru securitatea Romaniei.

2. Perspective

Scoala realista (traditionalista) (Morgenthau, Aron, Neighbuhr, Kennan, Herz,

Wight, Kissinger);

studiul istoriei ne arata modul de comportare a actorilor politici;

exista o serie de “variabile standard” de-a lungul istoriei, care nu sunt

dependente de situatii specifice;

puterea este variabila cheie a explicatiei scolii realiste;

natura sistemului international - grupurile politice (triburi, orase-stat,

regate, imperii, state) exista si interactioneaza in cadrul unui sistem

international anarhic;

anarhie = nu exista o autoritate sau guvern “mondial” care sa

reglementeze interactiunea partilor constitutive;

fiecare parte constitutiva este autonoma si suverana;

statele sunt constranse de actiunile, intentiile si comportamentul altor

state;

cand interesele statelor converg = pace in sistemul international;

cand interesele sunt divergente = conflict;

intrucat oricare stat poate recurge la forta, rezulta ca toate statele trebuie sa

detina o anumita forta;

factorii care influenteaza securitatea:

• militar

• geografic

• uman (moral).

Morgenthau: politica internationala, ca orice politica, este o “lupta pentru


putere”,

este o constanta a sistemului international;

• statele folosesc forta pentru a-si proteja interesele, incat interesul primar

este de a obtine cat mai multa putere;

• managementul puterii este principala problema a relatiilor internationale -

realism = politica de putere (power politics)

Ipotezele realismului

Actorii relevanti in politica sunt grupurile si nu indivizii; cel mai important grup

organizat in politica este statul national (nation-state);

Relatiile inter-nationale sunt in mod esential competitive si conflictuale

(anarchy), ceea ce genereaza insecuritate;

Motivatia prima in politica este puterea si securitatea (power and security).

Scoala liberala (idealista)

starea “naturala” a lumii este cea de pace (Kant);

individul mai presus de orice organizare (Rousseau), drepturile omului (ale

individului) primeaza;

securitatea este o consecinta a pacii; pacea se instaureaza ca urmare a lipsei

razboiului (Wilson);

sistemul de state este organizat sub forma unei societati internationale a carei

principala misiune este promovarea pacii;

societatea internationala are ca prima menire prezervarea pacii si a securitatii

internationale (Hedley Bull);

organizarea internationala presupune cooperare si integrare prin reglementari

stabilite ad-hoc (Deutsch, Keohane);

interdependenta (Keohane - “Democratiile nu lupta una impotriva alteia”);

liberalismul economic (integrarea economica si politica) - sursa de securitate

(Rosecrance);

globalizarea civilizatiei occidentale - extinderea drepturilor omului, a

democratiei si integrarea in retele = mai multa securitate pentru oameni

(human security), mai putina suveranitate pentru state, mai multa autoritate

catre organizatii globale si regionale.

Ipotezele liberalismului:

individul si drepturile sale primeaza;

securitatea este o consecinta a pacii;

organizarea internationala suplineste neajunsurile sistemului de state si

tendinta anarhica a acestuia;

interdependenţa economică generează securitate, piaţa liberă este o garanţie a

securităţii;


globalizare = integrare, progres, democratie, liberalism, etc.


Razboiul Rece a condus la o “militarizare” a securitatii;

dominatia scolii realiste (exemplu strategia containment-ului);

dezvoltarea studiilor strategice (ex. strategia nucleara);

avansul geopoliticii (ex. geopolitica rimland-ului);

conceptele de dinamica amenintarilor, dilema securitatii, cursa inarmarilor,

armatele de masa s.a. – dominante

Sf. Razboiului Rece - reconsiderare a domeniului securitatii;

imbinarea (sinteza) scolilor si a traditiilor intelectuale (realista si idealista)

in domeniul securitatii;

trecerea de la amenintari la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate;

largirea domeniului: politic, economic, societal, mediu;

demilitarizarea securitatii: accent pe societal (“civilizatii” (Huntington),

“etnic”, “religios”), economic, terorism, trafic, protectia mediului;

o noua agenda a securitatii - nationala si internationala (Buzan);

o noua schema de abordare a securitatii (Waever, Buzan);

5. Noul aparat conceptual al securitatii:

(Buzan, Waever, de Wilde, 1997)

Securitatea este un concept sub-dezvoltat (Buzan, 1990)

este ideologizat: diferite perspective nu resusesc sa dea o definitie

generala, ci numai solutii la probleme specifice;

capcana teoriei puterii: securitatea este derivata din putere, in special din

puterea militara, dar care este neputincioasa in rezolvarea securitatii

societale, a problemelor de mediu, saracie, terorism, trafic, etc.

disputa realisti-idealisti (securitatea este un produs al puterii versus

securitatea este un produs al pacii) nu a clarificat lucrurile;

natura studiilor strategice: datorita evolutiei in tehnologia militara,

valabilitatea scurta a studiilor strategice a blocat dezvoltarea securitatii

pentru perioade lungi, la care se adauga dependenta excesiva de modelul

realist;

interes pentru mentinerea unei “ambiguitati simbolice” a securitatii

nationale din partea politicienilor.

5. Redefinirea securitatii (B. Buzan, 1998)

Diagrama studiilor de securitate.

Acceptarea ipotezei realiste a sistemului international anarhic;

Amendarea ipotezei politicii de putere cu teoria liberala a interdependentei;


Acceptarea influentelor procesului de globalizare, sub forma creşterii şanselor

pentru pace, concomitent cu apariţia vulnerabilităţilor şi riscurilor;

Introducerea in domeniu a unor dimensiuni relevante pentru securitate

(natiune, identitate, religie, migratie, terorism, risc etc);

Înţelegerea securităţii ca proces de construcţie socială (identificare, definire,

securizare a unei vulnerabilităţi, risc sau ameninţare) – securizarea

(securitization) sau desecurizarea presupune un proces de implicare socială,

similar procesului politic, cu implicarea publicului;

Securitatea nu este obiectiv definită ci social construită;

Abordarea securităţii pe sectoare (politic, militar, economic, societal, de

mediu), pe complexe de securitate regionale, pe regimuri de securitate

internaţionale şi pe sistemul internaţional ca întreg;

În abordarea tradiţională (TSS, vezi diagrama), securitatea este obiectiv

definită, îndeosebi pe latura militar-strategică;

În abordarea critică (CSS), securitatea este definită subiectiv, de către actorii

sociali, în funcţie de percepţiile şi interesele lor;

Şcoala constructivistă (Buzan) consideră că agenda de securitate este

construită prin actele de securizare, acte ce reprezintă forme ale practicii

sociale – agenda este construită pe ambele căi (obiectivă, de către structurile

de stat şi subiectivă, de către actorii sociali: public, organizaţii, presă);

Diagrama de mai jos ilustrează ipotezele securităţii descrise anterior:

abordarea tradiţională este obiectivistă (nu ţine cont de socializarea riscurilor)

sau absolutistă, militaristă, bazată pe putere; abordarea constructivistă este

pragmatică, înţelege securitatea ca o construcţie socială rezultată din “jocul”

actorilor sociali. Între aceste două modele se derulează securitatea.


1. SECURITATEA CA PUTERE

DILEMA DE SECURITATE

1. Securitatea ca artă militară: Clausewitz, Jomini, Machiavelli, Liddell-

Hart, Douhet

2. Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.


4. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate,

strategia nationala de securitate.

5. State slabe-state puternice. Producătorii şi consumatorii de securitate.

Abordarea traditionala a studiilor de securitate in cursul sec. XIX-XX pune un

accent deosebit pe puterea militara a statului. Asa cum am vazut in cursul

introductiv, securitatea este inteleasa ca putere, indeosebi ca putere militara.

Originea acestei abordari se plaseaza la inceputul secolului al XIX-lea in Europa si

este reprezentata de autori cunoscuti din domeniul strategiei si artei militare.

2. Securitatea ca artă militară.


Securitatea este înţeleasă ca artă militară, pentru că războiul este, la rândul său,

înţeles ca o funcţie principală şi permanentă a statului. Pacea este percepută ca o

stare intermediară între războaie, starea “naturală” fiind cea de război. Încât, în

abordarea tradiţională a secolului al XIX-lea, securitatea unui stat se putea

obţine numai printr-o pregătire permanentă pentru război. Faptul că educaţia

millitară se adresa îndeosebi elitei iar o bună parte a elitei se ocupa numai de

administrarea chestiunilor legate de război şi pregătirea războiului, domeniul a

fost denumit artă militară. Practic, educaţia specifică, inspiraţia marilor

comandanţi, devotamentul şi disciplina trupelor, conducerea operaţiilor concurau

la punerea în aplicare a principiilor artei militare pentru obţinerea victoriei în

război şi asigurarea, în acest fel, a securităţii. Mai târziu, când tehnologia

avansată şi managementul au pătruns în afacerile militare, victoria în război a

depins mai puţin de educaţia şi inspiraţia comandanţilor şi mai mult de calculaţia

şi planificarea statelor majore şi precizia echipamentelor.

Ca precursori ai studiilor de securitate pot fi amintiţi străluciţi reprezentanţi ai

artei militare: (printre alţii):

Carl von Clausewitz (1780-1831)

Antonie Henri de Jomini (1779-1869)

Niccolo Machiavelli (1469-1527)

Basil Liddell-Hart (1895-1970)

Machiavelli:

• Razboiul este o parte importanta a politicii;

• Incertitudinea determina caracterul si metodele razboiului;

• Scopul razboiului trebuie sa fie infrangerea totala a inamicului;

• Razboiul trebuie sa fie scurt si precis;

• Batalia decisiva trebuie sa fie scopul unei campanii militare;

• Comanda sa fie in mainile unei singure persoane;

• Succesul militar depinde de ordine si disciplina;

• Intre conducerea politica si militara trebuie sa existe o relatie apropiata

si armonioasa.

Clausewitz si Jomini:

• Razboiul este o continuare a politicii cu alte mijloace;

• Diviziunea “strategic” si “tactic/operational”;

• Rolul logisticii;

• Relatia dintre autoritatile politice si militare.


Liddel Hart:

• Dislocarea fizica si psihica a inamicului;

• Separarea fortelor inamicului;

• Taierea liniilor de aprovizionare;

3) Securitatea ca putere. Studiile strategice si definirea insecuritatii.

In secolul al XX-lea, securitatea este subsumata domeniului studiilor strategice

(strategic studies), indeosebi dupa 1945. In contextul razboiului rece, a

confruntarii Est-Vest si a cursei inarmarilor, in care inarmarea nucleara a jucat

rolul principal, securitatea a fost inteleasa ca echilibrul fragil al arsenalelor

militare ale celor doua parti. Strategiile politice derivate din aceasta confruntare

politica, ideologica, economica si militara au generat o serie de teorii

subordonate in geopolitica (cum a fost teoria rimland-ului, vezi cursul de

Geopolitica), in relatiile internationale (cum a fost strategia containement-ului,

vezi cursul de Relatii Internationale), in strategia militara (vezi conceptul de

deterrence), in economie (teoria “o lume, doua sisteme”), in ideologiile politice

(razboiul ideologic, cu variantele sale inspirate din democratie, drepturile omului

versus “socialism real”, etc). Perioada 1945-1990 poate fi considerata perioada

de apogeu a securitatii inteleasa ca putere militara. Nivelul arsenalelor militare

atins de cele doua superputeri – Uniunea Sovietica si Statele Unite – a fost atat

de ridicat, incat, in caz de razboi, putea duce la distrugerea intregii omeniri.

Pentru managementul razboiului rece, perioada in care dominanta este

dimensiunea militara, a fost dezvoltat domeniul studiilor strategice. Barry Buzan

(1991, vezi bibliografia recomandata) defineste studiile strategice ca ocupandu-

se “in mod esential de impactul tehnologiei militare asupra relatiilor dintre state”.

Acest prim plasament al studiilor strategice ne arata apartenenta lor la scoala

realista a relatiilor internationale, ale carei premise teoretice sunt construite pe

ipoteza sistemului international anarhic, asa cum am aratat in cursul introductiv.

In sistemul international, spune unul dintre reprezentantii scolii realiste (Robert

Osgood, 1967), “forta trebuie sa fie un instrument esential al politicii

internationale in conditii de anarhie, asa cum alegerile sunt pentru politica

interna in conditiile unei democratii organizate”. De asemenea, Michael Howard

(1970), argumenteaza ca “forta este un element ineluctabil in relatiile

internationale, nu din cauza unei tendinte umane inerente de a o utiliza, ci

pentru ca exista posibilitatea utilizarii ei. De aceea, forta trebuie descurajata,

controlata si, daca orice altceva esueaza, utilizata cu masura si restrangere”.

Howard defineste chiar una dintre chestiunile cele mai spinoase ale relatiilor

internationale, anume “cei care renunta la utilizarea fortei, ajung la mila celor

care nu renunta la ea”. (citate din B. Buzan, op.cit.) Acesta viziune se incadreaza

in unul dintre curentele filosofiei occidentale, cu radacini inca in evul mediu daca


avem in vedere una dintre maximele filosofului Spinoza care spune “Fiecare are

atata dreptate in lume dupa cata forta are”.

Din cele prezentate pe scurt pana aici, deducem, impreuna cu reprezentantii

scolii realiste, ca starea “naturala” a sistemului international nu este starea de

securitate, ci de insecuritate. In viziunea realista/neorealista, relatiile

internationale sunt in primul si in primul rand despre putere si securitate. In

centrul atentiei se afla statele, puterea detinuta de acestea si, date fiind

implicatiile anarhiei, insecuritatea. Deosebirea dintre politica interna si

internationala se plaseaza tocmai la nivelul securitatii: politica interna se bucura,

de obicei, de securitate – insecuritate pe plan intern exista doar atunci cand

mecanismul politic s-a defectat atat de mult incat a degenerat in conflicte interne

violente; politica externa este, in mod normal si consistent, bazata pe

insecuritate, pentru ca sistemul nu a fost nicicand reglat sa produca securitate.

In studiile strategice, insecuritatea este definita in primul rand ca “a fi vulnerabil

la a fi serios afectat de utilizarea deliberata a fortei de catre altii” (citat dupa T.

Terrif, S. Croft, L. James, P. Morgan, Security Studies Today, Polity Press, 1999,

p.39). Obtinerea securitatii trebuie inteleasa, in orizontul scolii realiste, mai

degraba ca managementul insecuritatii decat ca eliminarea acesteia. Un control

optim al insecuritatii asigura o stabilitate relativa a sistemului international,

stabilitate definita de teoria echilibrului de putere (balance of power).

Managementul insecuritatii, cu mijloace de forta, inseamna, deci, securitate.

Din perspectiva studiilor strategice se pot desprinde cateva principii generale

privind sursele de insecuritate:

1. Competitia necontrolata sau insuficient controlata a statelor pentru putere (si

pentru alte valori obtinute prin intermediul puterii) conduce la insecuritate

persistenta (pervasive insecurity) pe plan international.

2. Obtinerea securitatii se realizeaza pe baze individuale (la nivel de stat) cat mai

mult posibil (datorita absentei unor norme efective stabilite de o autoritate

internationala superioara si/sau datorita incertitudinii obtinerii de garantii sau

asistenta ferma din partea altor state; aliantele de securitate (bazate in primul

rand pe principiul common defense – vezi NATO) sunt create pentru a “completa”

securitatea individuala a fiecarui membru al aliantei; aliantele nu asigura

securitatea in mod absolut.

3. Nevoia de a te baza pe forta si pe amenintarea cu forta in diferite instante

alimenteaza insecuritatea;

4. Aplicarea foarte limitata a principiilor de moralitate creste insecuritatea,

datorita incertitudinii comportamentului altor state. Este suficient ca un singur

stat sa se comporte “imoral” pentru a pune in incertitudine moralitatea celorlalti.

5. Aparitia dilemei de securitate – cresterea securitatii unui stat conduce la


scaderea securitatii altora – alimenteaza insecuritatea in sistemul international.

Daca acceptam ca starea “naturala” a lumii este cea de insecuritate, este atunci

mai usor de inteles conceptul central in scoala realista a relatiilor internationale,

cel de “politica de putere” (power politics). Dupa Hans Morgenthau, politica

internationala, ca orice politica este o lupta pentru putere. Rezultatul politicii de

putere promovata de state este, asa cum am mentionat, echilibrul puterii

(balance of power).

Ernst Haas identifica cel putin opt intelesuri ale echilibrului de putere: (citat din

Terriff et al, 1999)

1. Orice distributie a puterii;

2. Un echilibru al puterii sau un proces de echilibrare;

3. Hegemonie sau actiuni pentru obtinerea hegemoniei;

4. Stabilitate si pace prin intermediul unui “concert al puterii”;

5. Instabilitate si razboi;

6. Politica de putere in general;

7. O lege universala a istoriei;

8. Un sistem si un ghid pentru decidentii politici.

NB: Ideea de “concert al puterii” este inspirata din politica internationala a

secolului al XIX-lea in Europa cand, la sfarsitul razboaielor napoleoniene (1815),

marile puteri instaureaza asa-numitul “Concert al Europei”, prin care se garanta

pacea si stabilitatea pe continent in urma actiunilor concertate ale Austriei,

Rusiei, Prusiei si Angliei. Pacea pe constinent este, asadar, asigurata de concertul

politic al marilor puteri, intelegere politica garantata, la randul ei, de puterea

militara a partilor.

Metode pentru instaurarea si mentinerea echilibrului de putere:

1. O politica de divizare si control (divide et impera), pentru a diminua

puterea celui mai puternic si al aduce la nivelul celui mai slab;

2. Compensatii teritoriale dupa incheierea conflictului, pentru a compensa

avantajele obtinute de invingator;

3. Crearea statelor-tampon;

4. Formarea aliantelor;

5. Crearea si mentinerea sferelor de influenta;

6. Interventia;

7. Negociere diplomatica;

8. Rezolvarea disputelor pe cale legala si pasnica;

9. Reducerea armamentelor sau angajarea in cursa inarmarilor;

10. Declansarea razboiului, pentru a mentine sau instaura un echilibru de

putere favorabil.


Experienta razboiului rece a demonstrat ca aceste aranjamente din interiorul

politicii de putere si al echilibrului puterii s-au dovedit a fi:

a) scumpe: obtinerea armamentului nuclear in cantitatile si de calitatea

planificata ca necesara, dispunerea fortelor strategice pe mapamond (baze

militare), mentinerea unor forte conventionale numeroase, echipamentele si

armamentele conventionale (portavioane, submarine, sateliti) au grevat foarte

serios bugetele nationale. Competitia militara a impus cheltuieli de aparare peste

limitele pe care unele state si le-ar fi putut permite (vezi Tabelul cu cheltuielile

militare la sfarsitul razboiului rece). Este mai mult decat clar ca participarea la

competitia militara cu Vestul a contribuit la prabusirea URSS.

b) periculoase: distributia puterii putea fi oricand gresit interpretata in timpul

razboiului rece. Statele nucleare, de exemplu, erau mult mai expuse decat

credeau la ceea ce s-ar numi “prima lovitura” menita a reduce capacitatea lor de

reactie in faza principala a razboiului. La acest lucru se puteau adauga riscurile

de accidente.

c) innacceptabile: desi a fost o stare de fapt, echilibrul puterii se referea in

principal la cele doua superputeri (URSS si SUA). Unele state au respins politica

de putere si au descurajat conflictul prin intermediul unei politici de pace. Este

cazul statelor scandinave (ex. Suedia). Alte state, cele fara arsenal nuclear, s-au

simtit inferioare si dependente excesiv de echilibrul celor “doi mari” si, in

consecinta, au dezvoltat propriile mijloace nucleare. Este cazul Indiei si

Pakistanului.

d) intrinsec instabile: echilibrul puterii a fost in permanenta instabil. Pe de o

parte, cursa inarmarilor permitea perioade scurte de echilibru real, de obicei intre

generatiile noi de armamente. Pe de alta parte, managementul arsenalelor

nucleare a generat instabilitate politica interna in statele detinatoare, datorita

diferentelor de opinie intre gruparile politice. Miscarile pacifiste din Franta (anii

‘60), manifestatiile de protest din Germania (anii ‘70-‘80), povara militara

sovietica au generat instabilitate si, in cele din urma, cum este cazul URSS, au

contribuit la dezintegrarea politica.

Rezumand, in viziunea realista, capacitatile militare joaca rolul esential in

definirea insecuritatii si in managementul securitatii. Alti factori care pot contribui

la obtinerea securitatii sunt analizati ca relevanti in masura in care contribuie la

realizarea capacitatilor militare considerate “dezirabile”. O economie puternica

determina nivelul capacitatilor militare pe care un stat le poate dezvolta si

mentine. Geografia determina resursele naturale ce pot fi trasferate sectorului

militar si, in functie de asezarea geografica, vulnerabilitatea in fata agresiunii

externe. Forma de guvernamant determina modul in care un stat poate realiza

mobilizarea populatiei pentru scopuri militare. Leadership-ul politic determina

modul in care pot fi optim utilizate resursele militare, economice, geografice si


demografice pentru asigurarea securitatii.


În abordarea tradiţională a securităţii, creşterea securităţii unui actor înseamnă,

de multe ori, diminuarea securităţii altuia. În perioada războiului rece,

dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri

genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri. Iniţiativa “războiul

stelelor” a SUA a contribuit, în cele din urmă, la prăbuşirea URSS. Acesta situaţie

a fost descrisă în studiile de securitate ca “dilema securităţii”.

Definitie: dilema securitatii se produce atunci cand “multe dintre mijloacele

prin care un stat incearca sa-si sporeasca securitatea conduc la diminuarea

securitatii altor state” (Robert Jervis, 1978)

Variabile dependente:

• echilibrul ofensiva-defensiva

• diferentierea ofensiva-defensiva

Fenomenul de spirala: cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea

securitatii, cu atat celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii

de crestere a securitatii. Ex. cursa inarmarilor

Consecinte ale dilemei securitatii:

1. reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema

securitatii;

2. cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea

ce ingreuneaza descurajarea adversarului;

4. consum inutil de resurse.

Reducerea propriei capacitati militare

capacitate militara (military capability) = capacitatea specifica a unui stat de a

desfasura operatiuni militare (nu se refera la suma capabilitatilor militare, i.e.

oameni, armamente, infrastructura);

statul A se inarmeaza, reduce securitatea lui B;

B reactioneaza prin inarmare, pentru a se putea raporta la A si reduce, astfel,

securitatea lui A;

Teoretic, A si B se neutralizeaza reciproc;

Practic: cand echilibrul ofensiva-defensiva se strica:

a) A si B se inarmeaza cu sisteme ofensive (ex. rachete) - securitatea lui A si


a lui B este diminuata;

b) A si B se inarmeaza cu sisteme defensive (ex. sisteme antirachete),

securitatea lui A si a lui B se imbunatateste;

c) A si B cresc dimensiunea fortelor armate, securitatea lui A si a lui B se

imbunatateste;

d) similar pentru inarmare nucleara.

Pericolul insecuritatii adversarului

reducerea securitatii adversarului poate reduce propria securitate, prin

cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza expansiunii.

expansiunea este o sursa de crestere a securitatii: asigura frontiere mai

stabile, adancime strategica, resurse mai insemnate, etc. - ex. Uniunea

Sovietica

daca un stat se inarmeaza, consecinta indirecta poate fi diminuarea securitatii

sale: adversarul va reactiona prin inarmare si va fi mai greu de descurajat;

fata de situatia anterioara, se obtine o descurajare diminuata, cu resurse mai

mari;

Concluzie: nu este obligatoriu ca statele sa obtina avantaje militare;

Ex. extinderea NATO catre “noua Europa” creste capabilitatile militare aliate,

dar creste si insecuritatea Rusiei. Reactia: expansiunea Rusiei in regiunile

“aliate” NATO, pastrarea bazelor militare sovietice, agresivitate fata de noii

membri NATO, etc.

Reducerea securitatii adversarului

Cresterea capacitatilor militare ale lui A duc la diminuarea capacitatilor lui B,

prin:

• diminuarea capacitatii de aparare a lui B:

chiar daca isi creste capacitatile, B este depasit de A

B nu are resursele sa intre in competitie cu A;

• convingerea adversarului ca A are si alte scopuri decat securitatea:

B reactioneaza prin actiuni de expansiune, altele decat securitatea -

agresivitate pe scena internationala (lacomie sau greed);

B creste capacitatile militare dincolo de nevoia de a descuraja pe A;

B se orienteaza catre ofensiva si se astepata inevitabil la conflict;

se instaleaza spirala inarmarii.

Politici militare care nu conduc la spirala inarmarii:

• tratate si intelegeri pentru controlul armamentelor, prin care se limiteaza

capacitatile ofensive;

• doctrine de aparare pur defensive;

• dezarmare unilaterala: A reduce capacitatile militare, B reactioneaza prin


reduceri - securitatea lui A si a lui B creste.

Risipirea resurselor

cresterea capacitatilor militare ale lui A si B nu duc la cresteri de securitate;

spirala inarmarii creste capacitatile brute si le reduce pe cele nete: mai multa

inarmare poate insemna mai multa insecuritate;

Consecinta directa: risipire de resurse.

Chestiunea principala: de ce statele, ca actori rationali, nu pot coopera pentru

a evita consecintele nedorite?

• lipsa increderii si incertitudine in ce priveste intentiile pozitive ale celorlalti;

• in situatii de “dilema” (Stag Hunt), apar perceptii gresite si comportament

irational;

Situatia 1: un stat increzator ca nu va fi atacat, nu are nici un motiv sa se

extinda, este interesat doar in apararea teritoriului - exista sanse de cooperare

= este orientat catre securitate;

Situatia 2: un stat nu este sigur ca adversarul este orientat catre securitate -

se lanseaza fara sa vrea in competitie

Variabilele ofensiva-defensiva

severitatea dilemei securitatii scade daca inclinatia spre defensiva este mai

mare;

severitatea creste daca este preferata inclinatia spre ofensiva;

posibilitate de conflict garantata:

• razboiul este rapid si decisiv si, deci, profitabil, a.i statele considera razboiul

mult mai atractiv;

• securitatea va fi mult diminuata pentru toti jucatorii;

• avantajul primului care loveste;

• razboiul este mult mai probabil, cursa inarmarilor mult mai accentuata;


Dilema prizonierului aplicată la studiile de securitate.

3. Securitatea nationala: interese nationale, obiective de securitate,

strategia nationala de securitate.

In viziunea scolii realiste, viziune dominanta in relatiile internationale, securitatea

este securitate nationala. Barry Buzan arata ca "statul este central intregului

concept al securitatii, motiv pentru care statul trebuie examinat ca obiectul

referential al termenului" (Buzan, 1991, p. 57) Traditia sociologica defineste

statul in tremeni weberieni (o structura institutionala menita sa optimizeze

[rationalizeze] procesele sociale). "Statul" si "societatea" sunt intelese ca termeni

separati, relativi autonomi unul de celalalt, dar in acelasi timp integrati functional

pe diferite paliere (politic, economic, militar).

Definitia statului. Suveranitatea. Stat-securitate

O definitie mentionata de Buzan (1991), inspirata de Joel S. Migdal (1988),

abordeaza statul in sensul unui ideal-tip (un model generic) ca fiind "o

organizatie compusa din mai multe agentii, conduse si coordonate de o

conducere de stat (o autoritate executiva), care are abilitatea sau autoritatea de

a elabora si aplica regulile generale pentru toti cetatenii si parametrii de

functionare pentru alte organizatii sociale, pe cuprinsul unui teritoriu anume,

utilizand chiar forta daca ar fi necesar". Acesta este o prima definitie, "ingusta",

pentru ca are in vedere aspectele interne, ale statului inteles ca institutii ale

guvernarii centralizate.

O a doua definire se poate face din perspectiva internationala, prin care statul

este inteles ca o entitate politico-teritoriala suverana. Este, in principiu, actualul

inteles al statului, asa cum este reflectat de politica internationala si documentat


prin carta ONU.

O a treia definitie are in vedere o perspectiva largita a statului, ca entitate

politica, teritoriala si sociala. Buzan propune o abordare a statului ca o

"suprapunere intre teritoriu, guvernare si societate" (op. cit. p. 60). Statele sunt,

pe de o parte, o constructie, un produs al dinamicii interne si, pe de alta parte,

un produs al competitiei internationale. Motivele externe pentru care se poate

naste un stat sunt, de multe ori, cel putin la fel de relevante precum cele interne.

Pentru securitate, dinamica interna si presiunea externa asupra statului sunt

ambele relevante. Literatura de specialitate in domeniul relatiilor internationale

plaseaza "momentul" crearii actualului model al sistemul de state suverane in

anul 1648, o data cu incheierea pacii de la Westphalia. Henry Kissinger arata ca

sistemul international s-a constituit ca urmare a unei tensiuni geopolitice intre

Franta si Principatele Germane. Centralizarea statala a Frantei s-a putut face in

conditiile mentinerii faramitarii politice a Germaniei. Intr-un fel, securitatea

interna a Frantei s-a realizat prin sacrificarea securitatii externe a Germaniei.

Asadar, sistemul international s-a nascut, ne avertizeaza Kissinger, ca urmare a

unei probleme de securitate: securitatea Frantei s-a obtinut prin "sacrificarea"

securitatii Germaniei. Este un fapt cunoscut, principatele germane vor fi unificate

politic abia la 1871 prin actiunile militare ale cancelarului Bismarck. (Vezi H,

Kissinger, Diplomacy, in bibliografia recomandata).

Din cele trei definitii (intelesuri) ale statului rezulta o componenta fizica

(teritoriu, geografie, demografie) si o componenta social-politica (forma de

organizare, institutii, cultura). Statul este "un corp" (body) si un "suflet", o stare

de spirit (mind). La palestinieni, de pilda, statul este o stare de spirit, o idee sau

reprezentare politica in cautarea unei forme fizice. In ce ne priveste, dupa

aceasta definitie minimala a statului, interesul nostru se orienteaza catre ceea ce

este relevant pentru securitate, adica legatura dintre stat si securitate.

Anume, care este esenta statului fata de care ideea de securitate este valabila?

Abordam aceasta relatie stat-securitate in doua planuri:

- social-politic, in sensul in care ideea de stat, ca stare de spririt

impartasita de populatie, este un obiect major al securitatii nationale;

- baza fizica a statului - teritoriu, geografie, resurse.


SCHEMA: partile componente ale statului (dupa Buzan, op.cit.p. 65)

Marimea statului (populatie, teritoriu) este considerata o variabila cheie in

obtinerea si recunoasterea statalitatii. Totusi, aspectul principal care separa

statele de toate celelelte unitati sociale este suveranitatea. Suveranitatea este

inteleasa ca fiind capacitatea statului de auto-guvernare. Prin intermediul

suveranitatii partile componente - teritoriu, guvernare, societate - sunt unificate

intr-o singura entitate. In intelesul clasic, suveranitatea presupune refuzul

oricarei autoritati superioare asupra statului, de natura interna sau externa.

Principalele functii ale statului sunt: asigurarea ordinii civile (politica), furnizarea

de bunuri colective (piata, educatie, sanatate, taxe, infrastructura) si apararea.

Sursele pentru definirea ideei de stat se gasesc la nivelul natiunii si al ideologiilor

aferente. Securitate nationala implica la modul direct ca obiectul securitatii este

natiunea, ceea ce ne indica legatura dintre stat si natiune. In actualul sistem

international, natiunile reprezinta un model care acopera intreaga umanitate.

Umanitatea este organizata pe state-natiuni. (Vezi pentru definirea natiunii si

nationalismului Cursul de prezentare a securitatii societale).

Buzan identifica patru modele de state-natiune:

a) natiunea-stat, in care natiunea precede statul si joaca un rol esential in

nasterea acestuia. Sunt natiuni care au ajuns la constiinta de sine (cultura

nationala) inainte de a avea stat. Exemple: Germania, Japonia, Romania. Scopul

statului este de a exprima si de a proteja natiunea. Natiunea asigura statului o

identitate puternica pe arena internationala si o baza puternica de legitimare pe

plan intern.

b) statul-natiune, in care statul joaca un rol important in definirea natiunii.

Statele Unite, Australia sunt exemple de state-natiuni.

c) natiunea-stat divizata. Aici este vorba despre natiuni divizate intre mai

multe state. Am putea enumera Germania-Austria, Romania-Moldova, Corea de

Nord-Corea de Sud.

d) statul multinational. Se refera la acele state care cuprind mai multe

natiuni. Se pot mentiona statele federale si cele imperiale. Rusia de astazi si


Uniunea Sovietica din trecut sunt exemple, la indemana, ale acestui caz.

A defini natiunea ca obiect al securitatii presupune, ne avertizeaza Buzan, un

demers subiectiv, prin care valori si identitati sunt protejate. Cursul referitor la

securitatea societala, din cuprinsul acestui manual, descrie pe larg aceasta

chestiune. Securitatea societala este securitatea identitatii colective.

Institutiile statului cuprind intreaga masinarie a guvernarii, din care fac parte

executivul, legislativul, structura administrativa si judiciara, la care se adauga

legislatia, procedurile si normele cu care aceasta masinarie opereaza. Prin

mecanisme politice, juridice si administrative, institutiile sunt desemnate sa

gestioneze securitatea nationala, ca unul dintre actele fundamentale ale

guvernarii. Amenintarile si riscurile la adresa structurii institutionale a statului se

raporteaza diferit, in functie de relevanta lor pentru securitate. Securitatea

politica se refera la riscurile si amenintarile la adresa functionarii optime a

institutiilor publice. Terorismul este o amenintare la adresa securitatii politice.

Terorismul este, înainte de toate, un risc politic.

In ceea ce priveste baza fizica a statului, populatia, teritoriul si resursele naturale

sunt elementele sale constitutive. In cazul bazei fizice a statului, este relativ mai

usor a fi definita ca obiect al securitatii. Teritoriul si resursele naturale sunt, de

aceea, considerate exemplele clasice de obiecte ale securitatii. Controul

teritoriului este un indicator important al suveranitatii si, implicit, al securitatii in

timp ce resursele reprezinta un indicator relevant pentru securitatea economica.

In ceea ce priveste populatia, migratia este considerata o sursa de

insecuritate.Indeosebi migratia externa (imigratia) prezinta un potential negativ

pentru securitatea nationala. Date suplimentare despre legătura dintre populaţie

şi securitate pot fi găsite în cursul despre securitatea societală.

Modul in care poate fi afectata securitatea prin prisma teritoriului:

- ocupatie totala sau partiala;

- baze militare straine;

- miscari secesioniste interne;

- degradarea solului in urma catastrofelor naturale, al activitatilor industriale sau

al actiunilor militare.

Astazi, sunt putine statele care pot prezenta o agenda "curata" a securitatii

privita prin prisma teritoriului national. Cele mai multe state au, inca, diferende

teritoriale nerezolvate sau in curs de rezolvare. Marea Britanie - cazul Irlanda de

Nord; Rusia - Cecenia; Grecia - Cipru, China - Taiwanul, Romania - Moldova si

Insula Serpilor.

Combinarea elementelor fundamentale ale securitatii (populatie, teritoriu,


institutii) constituie ecuatia securitatii nationale. Datorita diversitatii acestei

combinatii, natura particulara a securitatii difera de la un stat la altul. Toate

statele sunt vulnerabile la amenintarile militare si la riscurile de mediu. Indeosebi

degradarea mediului afecteaza in egala masura statele puternice sau slabe. De

asemenea, prin procesul de globalizare, aproape toate statele sunt expuse

riscurilor economice, in timp ce insecuritatea societala si politica sunt mai

evidente intr-un numar de state.

Diversitatea cazurilor particulare ale securitatii ne previne asupra unui impas

teoretic, anume dificultatea elaborarii unei definiţii universale a securităţii

naţionale. Conceptul poate fi delimitat în sens general, însă substanţa specifică a

securităţii poate fi definită doar în cazuri particulare. În consecinţă, se poate

afirma că securitatea este o chestiune generală, care capătă o formă specifică în

funcţie de cazurilenaţionale şi regionale. Securitatea Moldovei, de exemplu, este,

prin urmare, un caz particular, specific şi diferit de securitatea Israelului, în ciuda

termenului general de referinţă - securitatea naţională.

În ce priveşte obiectivele de securitate, acestea sunt definite în cadrul procesului

politic şi instituţional al statului, în urma unui calcul obiectiv (ce ţine de

dimensiunea teritoriului, resursele la dispoziţie, populaţia disponibilă, aşezarea

geografică ş.a.) şi a unei deliberări subiective (ce ţine de valori, intenţii,

aşteptări).

Strategia de securitate naţională instituţionalizează, sub forma unui document

politic, obiectivele de securitate naţională ale unui stat: identifică

vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările, stabileşte modul de gestionare a

acestora, defineşte responsabilităţile instituţiilor, identifică forţele şi mijloacele

politice, diplomatice, militare şi economice alocate pentru îndeplinirea lor.

Strategia este elaborată de executiv (guvern şi/sau preşedinte), discutată şi

avizată în consiliul securităţii naţionale şi adoptată de către parlament.

4. State slabe - state puternice. Producătorii şi consumatorii de

securitate.

Literatura de specialitate fare referinţă la state slabe şi la state puternice. Buzan

consideră că "distincţia dintre state slabe şi state puternice este esenţială pentru

orice analiză a securităţii naţionale (op.cit. p. 97). State puternice-state slabe

(weak and strong states) are în vedere nivelul coeziunii socio-politice; puteri

slabe-puteri "puternice" (weak and strong powers) se referă la capacitatea


economică şi militară. Puteri slabe ca Austria, Olanda, Norvegia sunt, toate, state

puternice. Puteri importante, ca Brazilia, Pakistan, Indonezia sunt state slabe.

Superputeri, ca odinioară URSS şi astazi China, sunt state slabe. Puterea uriaşă a

Uniunii Sovietice a fost obţinută prin slăbirea permanentă a statului. URSS a

eşuat ca stat pentru că, aplicând referenţialul nostru, necesara coeziune social-

politică a statului (înseamnând realizarea unei identităţi colective puternice,

deasupra identităţilor naţionale şi etnice din imperiu, adeziunea din convingere la

ideologia comunistă şi un sistem instituţional optim, neafectat de corupţie) nu s-

a putut realiza. URSS a fost, din acest punct de vedere, un experiment politic

artificial, un stat artificial, chiar dacă puterea lui a fost una extrem de reală. Baza

puterii sovietice a fost slabă, iar puterea sa artificială.

În ceea ce priveşte statele slabe, literatura din domeniul securităţii evidenţiază

aceste state ca sursă de insecuritate. În primul rând, există state slabe ca

urmare a unei relaţii de dependenţă de o mare putere (sau dependencia, termen

în spaniolă, desemnat a descrie situaţia statelor din America Latină, dependente,

cele mai multe, de Statele Unite). În al doilea rând, există state slabe, îndeosebi

în Lumea a III-a şi în fosta Uniune Sovietică, în care elementele fundamentale

ale statalităţii (populaţie, identitate, teritoriu, structură instituţională) sunt

insuficient sau precar definite. În al treilea rînd, există state slabe într-un număr

de ţări care, chiar dacă au realizat o anumită formă de coeziune internă (de

obicei prin regimuri politice autoritare), se manisfestă pe plan internaţional ca

puternice surse de instabilitate şi insecuritate (Corea de Nord, Libia, Cuba). Cee

ce este comun statelor slabe, din oricare categorie menţionată mai sus, este

nivelul relativ ridicat de riscuri interne, care oricând se pot transforma în

ameninţări la adresa guvernării, întrucât "statele slabe sau nu au, sau nu au

reuşit să realizeze un consens politic şi societal de suficientă stabilitate pentru a

elimina utilizarea pe scară largă a forţei ca element major şi de continuitate în

viaţa politică a naţiunii" (Buzan, op.cit. p.99). Un prim indicator al slăbiciunii

statelor este ceea ce Alfred Stepan numeşte suppression facility (capacitate

represivă, Vezi volumul Armata şi societatea, în bibliografia recomandată),

respectiv dimensiunea aparatului de ordine internă raportat la totalul populaţiei.

Practic, numărul de poliţişti, agenţi, informatori, jandarmi, gardieni ş.a. cu funcţii

de protecţie internă, raportat la 10.000 de locuitori, ne oferă o primă ideea

despre slăbiciunea unui stat.

Pot fi listate cel puţin şase condiţii de definire a statelor slabe. Este deajuns ca

una dintre aceste condiţii să fie valabilă pentru a se putea aplica definiţia de stat

slab:

1. Violenţă politică manifestă (Afganistan, Irak, Coasta de Fildeş, Somalia);

2. Acţiuni represive ale poliţiei politice (Belarus, Rusia, China, Corea de Nord,

Ucraina înainte de Iuşchenko);


3. Conflict politic manifest între diferite grupuri, inspirate de ideologii conflictuale,

relativ la ideologia dezirabilă pentru organizarea statului (Peru, Turcia, Iran,

Salvador);

4. Lipsa unei identităţi naţionale comune sau/şi prezenţa unor grupuri naţionale

(minoritati) cu obiective politice competitite (Sudan, fosta Iugoslavie, Sri Lanka);

5. Lipsa unei autorităţi politice recunoscute (Liban, Uganda, Bosnia-Herţegovina);

6. Absorbţia societăţii civile de către stat, prin controlul formelor de asociere,

controlul asupra media, eliminarea grupurilor alternative (Rusia, China, Iran).

Cand statul este puternic, securitatea naţională se referă, îndeosebi, la protecţia

faţă de interferenţele externe. Există, în interior, o idee dominantă despre stat,

instituţiile funcţionează optim, teritoriul este bine definit, mecanismele de

transfer ale puterii nu pun în pericol stabilitatea politică. Când statul este slab,

securitatea se referă la un minim posibil - teritoriul. Există şi situaţii în care şi

teritoriul este subiect de dispută iar statul există numai datorită recunoaşterii

internaţionale. Cel mai adesea, astfel de state se află în situaţia unui război civil,

în care ecuaţia de securitate se aplică grupurilor aflate în conflict (etnii, triburi,

grupuri religioase), organizaţiilor şi indivizilor ca singurele obiecte referenţiale ale

securităţii. Teoretic şi practic, cu cât este mai slab un stat, cu atât mai ambiguu

devine conceptul de securitate. Reciproca este, de asemenea valabilă, în sensul

în care cu cât un stat este mai puternic şi, îşi asociază, în acelaşi timp, o putere

internaţională mai mare, cu atât este mai complicată ecuaţia securităţii sale.

Pentru state cu tendinţe de supremaţie mondială, cum sunt ca SUA, securitatea

internaţională este echivalentă cu securitatea naţională. Obiectivul principal în

materie de securitate naţională al SUA ar fi acela de instituire a unui regim de

securitate internaţional care să garanteze pacea la costuri cât mai reduse.

Pentru aceasta, SUA sunt obligate să furnizeze securitate şi, deci, să producă

pace pe plan internaţional. Statele slabe consumă securitate; statele puternice

produc securitate. Libanul şi Statele Unite ale Americii au nevoie fiecare nevoie

de securitate, însă diferenţa este că unul consumă, în timp ce celalalt produce

securitate. Un stat puternic se defineşte din interior şi "umple" cu securitate

spaţiul exterior dintre vecinii săi. Este cazul SUA în emisfera vestică. Un stat slab

este definit din exterior şi este, de cele mai multe ori, un prag sau tampon între

vecinii săi. Este cazul Libanului, un stat-tampon între Siria şi Israel. Similar,

Uniunea Europeană, deşi nu se defineşte (încă) stat, ci numai uniune politică,

devine din ce în ce mai puternică în interior, dar se va bucura de securitate în

măsura în care reuşeşte să generereze securitate în exterior, adică în spaţiile

adiacente (Europa de Est, Mediterana, Nordul Africii). Stabilitatea internă a

Uniunii Europene nu poate fi protejată decât prin „exportul” de stabilitate către

Europa de Est, Maghreb, Orientul Mijlociu (Israel).

În cazul Israelului, dihotomia stat-slab – stat puternic capătă o nuanţă aparte,


utilă pentru noi pentru a ilustra mai bine cazul teoretic. Din schema propusă de

Buzan deducem că Israelul este un stat puternic şi o putere medie. Deşi baza

fizică a statului (teritoriu, populaţie, resurse) este relativ redusă, Israelul poate

compensa prin puterea sa militară. Un caz similar în istorie – Olanda (Ţările de

Jos) în confruntarea cu Spania în secolul al ….?. Totuşi, lipsa unei baze fizice a

statului mai mare nu permite Israelului conflicte militare de lungă durată, ci

episoade scurte şi foarte intense, posibile datorită capacităţii sale de mobilizare

foarte mari. Israelul este, deci, un stat puternic şi o putere medie. Pentru a trece

în categoria „puterilor semnificative”, Israelul a dezvoltat capacităţi nucleare.

Ceea ce a generat o importantă dilemă de securitate în întreaga zonă, cu Siria şi

Egiptul.

Anexa de mai jos ne prezintă situaţia efectivelor şi cheltuielilor militare ale ţărilor

NATO şi partenere la nivelul anului 2000. O astfel de statistică sugerează

relevanţa dihotomiei stat puternic – stat slab la nivelul securităţii. Se poate

constata, de pildă, reducerea efectivelor noilor state NATO (România, Polonia),

concomitent cu creşterea capacităţii lor militare prin aderarea la NATO.



2. SECURITATEA CA PACE CONFLICTUL ŞI VIOLENŢA STRUCTURALĂ

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului.

2. Conflictul şi violenţa structurală.

5. Axiomele conflictului internaţional

O abordare alternativă a studiilor de securitate are în vedere securitatea

înţeleasă ca instituire a păcii. Originea studiilor de pace (peace studies) se

plaseză la sfârşitul secolului al XVIII-lea în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis

în studiul acestuia intitulat Das Eterne Frieden (pacea eternă). Kant este

considerat întemeietor al filosofiei liberale conform căreia „democraţiile nu luptă

între ele”. Cu alte cuvinte, ipotetic, dacă toate statele ar deveni democraţii

veritabile, războiul ar dispărea. Acesta este ipoteza principală a studiilor de pace.

Evident, decurge de aici că prin eliminarea cauzelor războiului şi crearea

condiţiilor propice pentru pace, se poate instaura securitatea internaţională.

Securitatea înţeleasă ca pace internaţională s-a constituit ca şcoală de gândire

după cel de-al doilea război mondial îndeosebi în ţările scandinave. În România,

avem o primă abordare a problemelor legate de pace şi război în sociologia lui

Dimitrie Gusti.

1. Dimitrie Gusti: sociologia păcii şi a războiului.1

Definitie: Razboiul este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale,

este chiar o institutie sociala.

Tipuri:

Razboiul, considera Gusti, este un concurs de forte si vointe colective, care se

masoara intre ele la un moment dat, sub forma luptei, fiind distinse trei tipuri de

razboi:

razboi civil

revolutie conflict sangeros

razboi propriuzis

1 Subcapitol redactat cu sprijinul d-nei Olga Popistasu

Inlauntrul unui stat intre 2 gr. de indiv

Intre gr de indiv si stat

Intre state


Dimensiuni si cadre de manifestare:

→ rezuma o intreaga epoca istorica: toata

- stiinta

- economia

- cultura

- tehnica

-

→ razb. – examen, judecata in fata istoriei

→ RAZBOIUL ca fenomen social presupune:

• CADRU - care ii conditioneaza existenta

- ii ingradeste manifestarea

- mediu

• MANIFESTARI

• NATURA INTIMA SOC A RAZBOIULUI – izbanda

desavarsita, victorie cu orice pret

Aspecte:

Aspectele razboaielor sunt prezentate de Gusti prin doua perspective opuse

– cea pacifista si cea antipacifista:

*aspectul istoric

-pacifista - razboiul este un simplu rest primitiv al trecutului care poate foarte

bine sa fie suprimat fara a fi afectata viata popoarelor, fiind o simpla prejudecata

sangeraoasa si dureroasa.

-antipacifista - daca exista vreun progres al omenirii atunci acesta se face numai

prin razboaie, dupa cum o dovedeste intreaga istorie a umanitatii.

*aspectul etic

unui timp se oglindesc in Razboi.

Spirituale

Juridice

Politice Econ.

COSMIC

ISTORIC

BIOLOGIC PSIHOLOGIC


-pacifista - razboiul este o institutie profund imorala si criminala, fiind o

adevarata scoala a crimei, care exprima o degradare a omului in animalitate

sicare incalca cea mai elementara regula morala - sa nu ucizi. Statul si societatea

sustin doua conceptii total opuse si care se contazic fundamental intre ele - o

morala si un drept in timp de pace si cu totul alta morala si alt drept in timp de

razboi - ceea ce este in timp de pace asasinat sau furt, in timp de razboi devine

eroism.

-antipacifista - razboiul cultiva cele mai nobile si frumoase virtuti omenesti fiind o

minunata scoala a altruismului. Razboiul este de o neintrecuta moralitate

deoarece in razboi oamenii lupta pentru o idee, pentru un ideal. Omenirea nu

poate trai si evolua fara aceste idei generoase, razboaiele trezind societatile din

starea lor de apatie si amorteala.Razboiul este atat un factor de solidaritate cu

trecutul cat si un factor de desteptare a solidaritatii sociale intre membri aceleiasi

natiuni, in prezent deoarece aduce cu sine egalitatea morala si sociala a tuturor

oamenilor.

*aspectul biologic

-pacifista - razboiul este inutil din punct de vedere biologic si este primejdios

sanatatii unei natiuni. Este un detestabil instrument al selectiei individuale, fiind

o arena in care dispar elementele cele mai destoinice si sanatoase ale unei

natiuni, lasand in urma doar elementele debile si bolnavicioase.

-antipacifista - razboiul este util in selectia natiunilor ameliorand continuu si

constant specia omeneasca. El face sa supravietuiasca natiunile cele mai

sanatoase compensand astfel pierderile prin selectia individuala.

*aspectul juridic

-pacifista - razboiul este falimentul dreptului prin intronarea fortei brutale este o

reintoarcere a civilizatiei la barbarie, a dreptului la anarhia primitiva.

-antipacifista - exista un drept al razboiului, fiind inlocuit momentan codul moral

din timp de pace cu un alt cod. Uciderea militara este echivalenta cu pedeapsa cu

moartea in timp de pace. Razboiul nu are numai un drept ci si o procedura bine

stabilita.

*aspectul politic

-pacifista – Dreptul razboiului urmareste doua tendinte cu caracter politic: 1.

imputinarea si impiedicarea relativa a razboiului prin tratate internationale si

mediatii si 2. eliminarea radicala a razboiului dintre state prin recunoasterea ideii

arbitrajului. La nivel politic au existat patru idei fundamentale pacifiste: ideea

unei societati a statelor, ideea organizarii lor, ideea internationala si ideea

arbitrajului.

-antipacifista – Considera ca analiza razboiului nu trebuie facuta plecand din

perspectiva aplanarii conflictelor dintre state, deoarece razboiul este singura

forma prin care statele isi pot sustine procesele lor cu alte state. Marea valoare a

razboiului ca organ politic consta intr-un proces de creare: a evolutiei politicii

internationale si a unui nou drept international (dreptul fortei).


*aspectul economic

-pacifista – considera razboiul ca distrugatorul valorilor economice dezorganizand

si paralizand complet orice viata economica.

-antipacifista – considera razboiul ca o conditie a organizatiei economice.

Tezele şi ideile susţinute de creatorul şcolii sociologice româneşti moderne,

sunt izvorâte din înţelegerea adecvată a evenimentelor, a vieţii contemporane

lui, prezintă un interes deosebit şi se încadrează în lupta permanentă a

popoarelor pentru cunoaştere reciprocă, pace şi progres, consacrandu-l pe Gusti

nu numai ca un precursor al sociologiei războiului şi a păcii, ci şi unul din

precursorii sociologiei relaţiilor internaţionale.

Războiul, ca fenomen social, acelaşi în decursul timpului până astăzi, este

supus totuşi unei metamorfoze a scopurilor. Fenomenul războiului rămâne adică

acelaşi, scopurile sale (care sunt de fapt şi cauzele sale) se schimbă continuu, ca

necorespunzătoare culturii timpului. Razboiul este mijloc – nu are valoare in sine,

ci numai intrucat este determinat de valoarea unui scop → scopurile care se

realizeaza prin razboi reprezinta cauzele razboiului.

Inţelesul primitiv al razboiului, - exterminare, lupte sângeroase religioase

ori dinastice – s-a şters, a dispărut. Războiul însă, ca instituţie socială, s-a

păstrat, deşi transformat, creat de scopuri noi, izvorâte din atmosfera timpului,

adaptat la ideile culturale şi politice predominante ale timpului: la ideea naţională

şi la ideea imperialistă, observa Dimitrie Gusti.

Observatie → Gusti nu vorbeste de popoarele primitive (cf. Ratzel) care nu

urmaresc prin razboaie sa invinga, ci numai sa extermine inamicul (daca nu se

intalnesc barbatii se ucid femeile si copii)

Să sperăm oare că va veni vreodată timpul, se pronunţa Dimitrie Gusti,

când războiul, în puterea metamorfozei scopurilor, se va transforma în

“concurenţă culturală”, adaptându-se culturii viitoare: socializatoare, naţională-

autonomă, productivă şi raţională?

Pacea definitivă nu se poate decreta prin legi,

ea va deveni un fapt în urma evoluţiei culturii omeneşti.

CONCURENTA CULTURALA reprezinta concurenta in toate domeniile activitatii

omenesti: economic, stiintific, artistic, politic, biologic etc.

Dimitrie Gusti a dezvoltat îndeosebi tezele referitoare la cunoaşterea şi

înţelegerea reciprocă între popoare, precum şi pe cele ce priveau organizarea

păcii şi muncii sociale internaţionale. De la “ştiinţa naţiunii”, care înseamnă


cercetarea realităţii sociale naţionale pentru “a întemeia politica naţiunii, adică

ştiinţa mijloacelor prin care naţiunea va putea realiza idealul naţional”, el a ajuns

la afirmarea necesităţii constituirii “ştiinţei naţiunilor”, care trebuie să se

întemeieze pe o cercetare sistematică a fenomenelor, cu scopul de a cunoaşte nu

numai starea socială din fiecare ţară, ci şi nevoile şi aspiraţiile popoarelor acestor

ţări.

O mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o

mai buna cunoaştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a

aspiraţiilor lor etnice, şi deci o solidă cimentare a Unităţii lor.

Fiecare naţiune se leagă cu alte naţiuni pentru interese comune, care duc

fie la colaborare, fie la concurenţă şi ne dau aspectul vieţii internaţionale.

Internaţionalimul adevărat nu desfiinţează naţiunile, ci le priveşte doar în

raporturile dintre ele. Naţiunile laolaltă, în eforturile lor comune pe căile

civilizaţiei, dau naştere umanităţii, nu în sensul antinaţionalist, al umanitariştilor

fără patrie, ci în sensul naţionalist, ca realitate care reflectă fiinţa naţiunilor şi

energia creatoare a lor. Dincolo de naţiuni nu se iveste umanitatea ca o lume de

sine stătătoare, ci umanitatea ca totalitate a naţiunilor, ca armonie a fiinţelor

naţionale originale, specifice.

Acesta este mesajul lui Dimitrie Gusti în perioada interbelică relativ la

fenomenul războiului. De precizat că, alături de Gusti, şi alţi sociologi sunt

preocupaţi de chestiunile fundamentale ale păcii şi războiului. Printre alţii, Traian

Brăileanu la Cernăţi traduce şi publică în limba română lucrarea lui Immanuel

Kant Das Eterne Frieden, lucrare care a inspirat întrega literatură a studiilor de

pace de mai târziu.

2. Conflictul şi violenţa structurală.

La începutul anilor 90, pe fondul optimismului general generat de încetarea

războiului rece, înţeles ca eliminare a confruntării Est-Vest şi a posibilităţii de

război, se înregistrează o relansare a studiilor de pace. În numai câţiva ani, după

declanşarea conflictului civil în fosta Iugoslavie, după criza umanitară din Somalia

şi din alte zone ale lumii, optimismul analiştilor s-a temperat. O scurtă trecere în

revistă a domeniului studiilor de pace este utilă pentru cursul nostru.

Conceptul central al studiilor de pace este conflictul. Johan Galtung, unul dintre

pionierii studiilor de pace, defineşte conflictul ca fiind „mult mai mult decât ceea

ce este vizibil cu ochiul liber şi numită „problemă” sau violenţă directă. Este

vorba de violenţa inclusă în structuri şi de cultura care legitimează violenţa.

Pentru a transforma conflictul dintre anumite părţi, este nevoie mai mult decât o

nouă arhitectură a relaţiilor dintre ele. Părţile trebuiesc transformate astfel încât

conflictul să nu se reproduă la nesfârşit. Există aspecte în interiorul părţilor care


explică cele mai multe conflcite dintre părţi ...” (citat din J, Dedring, On Peace in

Times of War, COPRI).

Galtung leagă instituirea păcii de reducerea violenţei (tratamentul) şi de evitarea

acesteia (prevenirea). Dacă avem în vedere că în studiile de pace prevenirea este

esenţială pentru evitarea războiului, deducem de aici însemnătatea recretării

conflictului, a căilor de soluţionare paşnică, a proceselor de negociere, pacificare,

etc.

După Galtung, orice conflict conţine o contradicţie internă, derivată fie din faptul

că doi actori urmăresc un singur lucru, care este unic, fie din din faptul că acelaşi

actor urmăreşte două lucruri diferite. Prima treaptă în formarea unui conflict se

numeşte “dispută”. A doua treaptă este “dilema”. Degajarea naturală de energie

pentru soluţionarea conflictului poate conduce la distrugere violentă (distrugerea

“celuilalt” sau auto-distrugere) sau la comportament constructiv şi soluţie

paşnică. Contradicţia internă este definită ca “scopuri incompatibile într-un

sistem orientat către scopuri”, în timp ce conflictul este definit ca o compoziţie

dintre “atitudini/presupoziţii + comportament + contradicţie/rezolvare”. Galtung

atenţionează că, pentru rezolvarea conflictului, este nevoie de “tratament”

pentru toate cele trei componente ale triadei.

Kriesberg (1998) detaliază conflictul : “… conflictul social există atunci când două

sau mai multe persoane sau grupuri manifestă credinţa că au obiective

incompatibile”. Rezultă că acestea sunt diferite de competiţie şi sunt percepute

ca fiind conflicte chiar de către actori.

3. Instaurarea păcii. Axiomele conflictului internaţional.

Pe baza filosofiei elaborate de Galtung şi Kriesberg, printre alţii, Herbert Kelman

(1997) a formulat axiomele conflictului internaţional:

a) Conflictul internaţional este un proces ghidat mai degrabă de nevoile şi

temerile (percepţiile) colective decât de calculul obiectiv şi raţional al

intereselor naţionale din partea decidenţilor politici.

b) Conflictul internaţional este un proces intersocietal, nu doar unul dintre

state sau guverne.

c) Conflictul internaţional este un proces cu multiple aspecte ale influenţei

reciproce şi nu doar un instrument al puterii coercitive.

d) Conflictul internaţional este un proces interactiv, cu stadii de escaladare,

dinamică auto-perpetuativă şi nu doar o fază a unei acţiuni şi reacţiuni din

partea unor anumiţi actori.

Aceste “necesităţi colective” pe care le are în vedere teoria conflictului se referă

la identitate, securitate şi alte necesităţi simbolice sau materiale.


Rezolvarea conflictului şi instaurarea păcii sunt înţelese de şcoala studiilor de

pace ca “înlăturarea cauzelor şi manifestărilor conflictului dintre părţi şi

eliminarea surselor de incompatibilitate din poziţiile lor”.


3. SECURITATEA NAŢIONALĂ

VULNERABILITĂŢI, RISCURI, AMENINŢĂRI


2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări.




6. Securitatea societală, securitatea mediului.


În contextul globalizării, o serie de actori noi îşi fac simţită prezenţa pe scena

internaţională. Aceşti actori sunt de natură suprastatală (organizaţiile

internaţionale, guvernamentale, interguvernamentale şi nonguvernamentale),

multinaţională (mari companii) sau transnaţională (uniuni politice sau alte

organizaţii sau companii fără o "identitate" naţională definită). In ciuda sporirii

numărului şi rolului actorilor internaţionali, alţii decât statele, literatura de

specialitate, de toate orientările doctrinare (de la cele neorealiste la cele

postmoderniste, cu diferite grade de acceptare), este unanimă în a aprecia că

statele rămân pentru o perioadă nedefinită de timp principalii actori

internaţionali. Lumea se globalizează, dar în structura şi funcţiile ei se păstrează

caracterul inter-naţional. Aceasta înseamnă că politica mondială rămâne, în

ultimă instanţă, politica unei societăţi internaţionale, a statelor independente,

chiar dacă interdependenţa lor creşte. Evident, acesta este una dintre tezele

şcolii realiste, acceptată ca atare de celelalte orientări din domeniul relaţiilor

internaţionale.

În aceste condiţii, este util din punct de vedere analitic să definim ceea ce este

scopul statului. Teoriile normative utilizează un concept definit ca atare încă de la

formarea sistemului de state, a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al

XIIV-lea, anume conceptul de raţiune de stat (sau, în limba franceză, raison

d"etat, în formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franţei). Henry

Kissinger demonstrează uriaşa însemnătate a conceptului de raison d"etat în


structurarea sistemului de state. Raţiunea de stat s-a impus ca un principiu

normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în

societate şi a devenit un principiu regulator al comportamentului internaţional al

oricărui stat. Interesului de stat se supun toate celelalte interese. (Vezi H,

Kissinger, Diplomacy) De aici decurge şi dimensiunea normativă a interesului,

înţeles ca valoare socială ce încorporează o anumită aşteptare, dorinţă,

dezirabilitate. Interesul este axiologic orientat. Nu poate fi, deci, definit pe cale

ştiinţifică obiectivă, pentru că este construit pe cale socială, subiectivă.

În literatura sociologică clasică, Tocqueville arată că, într-o democraţie,

structurarea intereselor private poate avea loc doar în condiţiile definirii

(construirii) unui interes public. Astfel, "Principiul interesului înţeles în mod corect

nu generează acte majore de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de

autoreţinere (...) ... disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului la

regularitate, reţinere, moderare, prevedere, autocontrol..." (citat după W. David

Clinton, în "The national interest: normative foundations", articol publicat în The

Review of Politics, vol. 48, no. 4, University of Notre Dame, 1986). Aceasta

înseamnă că interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o

societate, diferit de oricare dintre acestea, deşi le încorporează pe oricare dintre

ele. Interesul public este un bun public (public good). Definirea interesului

public permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de protejare şi promovare a

binelui social. Pe plan extern, acestă funcţie a statului include abilitatea de a

proteja societatea de pericolele externe şi de a se angaja în cooperare mutuală

cu alte state.

În politica externă şi de securitate, interesul public se manifestă sub forma

interesului naţional. Interesul naţional permite statului să dezvolte şi să menţină

o capacitate optima de protejare a societăţii şi de promovare a propriului său

public good. Securitatea este unul dintre aceste bunuri publice, anume cel

esenţial. La modul generic, interesul naţional se referă la principiul regulator al

politicii externe şi de securitate care consideră binele comun al societăţii scopul

final al acţiunilor diplomatice, economice şi militare. În această înţelegere,

politica externă şi de securitate promovează mai puţin interese universal valabile

tuturor statelor (pace mondială, binele umanităţii, prosperitate generală), cât

mai ales interesele particulare ale fiecărui stat (pace sau război, binele naţional,

prosperitate economică naţională, etc).

Corolar termenului de interes de stat este, aşadar, termenul de interes naţional,

care reprezintă, în politica externă şi de securitate, principiul regulator al acţiunii

diplomatice şi militare.

În practica securităţii naţionale, interesele se împart în diferite categorii :

interese vitale, interese majore, interese primare, interese fundamentale,


interese ordinare, etc.

Prin prisma intereselor naţionale, securitatea naţională este capacitatea unui stat

de a-şi menţine şi promova identitatea naţională şi integritatea funcţională.

2. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări

Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei

vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor. Barry Buzan menţionează cazul

Poloniei pentru a ilustra un caz de studiu (case study).

Din aşezarea Poloniei între Germania şi Rusia rezultă şi principala sa

vulnerabilitate. Din punct de vedere strategic, între Polonia şi cele două puteri nu

se interpun obstacole naturale majore (vulnerabilitatea), statul polonez nu a

reuşit să se consolideze suficient de mult în epoca modernă pentru a răspunde

adecvat acestei vulnerabilităţi (riscul), Polonia fiind oricând pasibilă la ocupaţii

(ameninţarea). O politică de securitate ofensivă la Berlin sau Moscova devenea,

în mod tradiţional o ameninţare la adresa Poloniei, datorită vulnerabilităţii

strategice şi riscului politic.

Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securităţii, riscul este una internă.

Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă (este un „dat” ce ţine de aşezarea

geografică, mărimea teritoriului, populaţia), în timp ce riscul este partea activă

(o vulnerabilitate „activată” şi percepută ca atare). Vulnerabilitatea se defineşte

strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic. Teoretic, în perioada

modernă, construirea unui sistem defensiv la frontierele Poloniei ar fi redus

vulnerabilitatea acesteia, în timp ce o organizare internă optimă ar fi redus

riscurile de securitate. În consecinţă, Polonia a fost ocupată (din 1938 până în

1989) pentru că era vulnerabilă în exterior, în timp ce statul polonez era slab în

interior.

Din acest punct de vedere, politica de securitate, în sensul tradiţional, pune în

evidenţă dimensiunea naţională şi internaţională a securităţii. Politica de

securitate naţională poate fi orientată către interior, pentru a reduce

vulnerabilităţile şi către exterior, pentru a reduce riscurile şi a evita ameninţările.

Pe studiul de caz propus mai sus, ar rezulta că Polonia are la dispoziţie două

măsuri active de securitate:

- reducerea vulnerabilităţii, prin consolidarea internă a statului;

- evitarea riscurilor şi ameninţărilor, prin promovarea unei politici de

securitate menite să combată apetitul ofensiv al Rusiei şi Germaniei.


Evident că integrarea în NATO a Poloniei reprezintă, la nivelul anilor 2000,

singura alternativă de politică de securitate care permite, în mod activ, Poloniei

să promoveze interesele naţionale de securitate, i.e. descurajarea Germaniei,

prin mecanismele şi regulile interne ale Alianţei, şi „ingrădirea” strategică a

Rusiei, prin exinderea securităţii euro-atlantice către est şi stabilirea unei

frontiere de securitate pe istmul ponto-baltic.

Rezumând, vulnerabilitatea este in indicator care determină nevoile de securitate

ale unui stat; riscul este o vulnerabilitate manifestă, în timp ce ameninţarea este

un risc produs. Evident că acestă schemă teoretică reprezintă o schemă de

înţelege a securităţii şi nu o reţetă universală.

Coeziune social-politică

Slabă Puternică

Mică Înalt vulnerabil pentru

majoritatea ameninţărilor

Vulnerabil la ameninţări

militare

Putere

Mare

Vulnerabil îndeosebi la

ameninţări politice

Relativ invulnerabil la toate

tipurile de ameninţări

Vulnerabilitatea după tipul statului (După B. Buzan, Peoples, States and

Fear, 1991).

Aşa cum am sugerat pe parcursul acestui curs, securitatea se manifestă în forme

specifice de la stat la stat. Potenţialul de securitate al unui stat este larg şi se

manifestă în măsuri diferite în sectoare diferite.


Ameninţările de natură militară ocupă, în mod tradiţional, poziţia centrală în

securitatea naţională. Acţiunea militară pune în pericol toate componentele

statului: baza fizică (teritoriu) poate fi ocupată (parţial sau total) sau afectată ca

ecosistem, structura instituţională poate fi dezmembrată, ideea de stat poate fi

subminată. Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural,

obţinute prin eforturile mai multor generaţii, pot fi anulate prin utilizarea forţei.

Suedia în timpul războiului rece s-a aflat în permanenţă în faţa unei astfel de

ameninţări: vulnerabilă, datorită aşezării sale geografice, lungimii mari a

ţărmurilor la Marea Baltică, putea deveni obiectul unei agresiuni militare

sovietice. Suedia a reuşit să evite transformarea acestei vulnerabilităţi în


ameninţare printr-o politică de consolidare pe plan intern (pentru reducerea

riscului) şi o politică de securitate neutră, prin promovarea unei mişcări de pace

la nivel mondial, concomitent cu întărirea forţei sale militare. Suedia a jucat

ambele variante de securitate: o politică internaţională de inspiraţie liberală

(neutralitate, mişcare pentru pace) şi o strategie de securitate naţională de tip

realist (forţă militară semnificativă). Astfel că, în perioada atât de dificilă a

confruntării Est-Vest, securitatea Suediei a fost obţinută prin neutralitate

strategică, politică de pace pe plan extern şi forţă militară puternică pe plan

intern.

Dacă Suedia a reuşit să evite agresiunea militară (practic ultimul război în care a

fost implicată această ţară datează din ....), există în istorie exemple opuse.

Imagini consacrate de istorie precum distrugerea Gartaginei de către romani,

cucerirea Consantinopolului de către otomani, colonizarea Lumii Noi de către

europeni, ocupaţia nazistă a Poloniei, ocupaţia Sovietică a României sunt

expresia potenţialului distructiv al acţiunilor militare. Ocupaţia militară a

Cehoslovaciei de către sovietici a redus de circa 6 ori potenţialul de dezvoltare al

acestei ţări, dacă avem în vedere o comparaţie cu o ţară vecină (Austria), care s-

a bucurat de libertate după 1945. În cazul României, impunerea regimului

comunist între 1945-1989 a generat un decalaj de dezvoltare de acelaşi ordin de

mărime faţă de Grecia.

După obţinerea independenţei în 1877, România a fost expusă ocupaţiei militare

la fiecare 30 de ani (1878, 1916, 1945). Aceasta înseamnă că s-a bucurat de

pace în perioade scurte de circa 20-30 de ani.

Spaţiul de securitate al României, definit de Gheorghe Brătianu, Simion

Mehedinţi şi Ion Conea înainte de cel de-al doilea război mondial, este constituit

de :

- istmul ponto-baltic către Est (frontiera ce subîntinde distanţa dintre Marea

Baltică şi Marea Neagră, pe linia Nistrului;

- Marea Neagră către Sud-Est, cu accesul liber în strâmtorile Bosfor şi

Dardanele;

- deschiderea (poarta) Mureşului către Vest;

- linia Dunării către Sud.

(Detalii suplimentare privind spaţiul de securitate al României şi relevanţa sa

pentru securitatea europeană – în cursul de Geopolitică al Masterului). Evident că

principalele vulnerabilităţi ale statului român se constituie în relaţie cu acest

spaţiu de securitate.

Revenind la subiectul nostru, de reţinut că utilizarea violenţei este un prerogativ

exclusiv al statului, fiind recunoscută ca singura formă legitimă de angajare a

forţei în rezolvarea problemelor de securitate internă sau externă (vezi cursul


Forţele Armate şi Societatea). La Max Weber, statul este definit ca o formă de

organizare politică în care „în cadrele unui anumit teritoriu ... reclamă monopolul

legitim al violenţei politice organizate”. Când ameninţarea la adresa securităţii

este de natură internă, securitatea militară se referă îndeosebi la capacitatea

elitei conducătoare de a menţine pacea civilă, integritatea teritorială şi

funcţionarea instituţiilor faţă de proprii cetăţeni. În categoria riscurilor militare de

natură internă pot fi enumerate: acţiunile secesioniste, revoltele interne,

atacurile teroriste, acţiuniunile organizaţiilor criminale, mişcări anarhiste.

Ameninţările militare externe au în vedere relevanţa utilizării forţei în relaţiile

internaţionale. Este vorba de aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau

apărare. Când ameninţarea este de natură externă, securitatea militară se referă

la capacitatea militară a statului de a face faţă agresiunii. Definirea şi construirea

capacităţii militare se face, de obicei, în funcţie de vulnerabilităţi.

In anexa la acest curs pot fi identificate efectivele militare din ţările Europei

Centrale şi de Est după 1990. Construirea capacităţii militare a noilor membri

NATO se face în urma unei analize a vulnerabilităţilor şi ameninţărilor la nivelul

Alianţei (aşa-numitul defense questionaire).

Pe fondul reducerii semnificative a ameninţărilor de ordin militar după 1990, este

nevoie de o redefinire a securităţii militare. Cea mai mare parte a statelor rămân,

în continuare, expuse ameninţărilor de ordin militar. În cazul statelor din aria

euro-atlantică, un conflict militar, sub forma unei agresiuni militare, este

improbabil. Securitatea militară a României, deşi nu este garantată în mod

absolut, este totuşi asigurată prin intermediul mecanismelor alianţei euro-

atlantice.


Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a ordinii sociale

(Buzan, 1998). Ameninţările sunt la adresa suveranităţii statului. Pentru motive

metodologice, securitatea politică se defineşte aici pentru acele ameninţări de

natură non-militară. Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru

că toate vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările sunt definite pe cale politică.

Securizarea este, aşadar, un act politic, prin care un actor (stat) defineşte ceea

ce este relevant pentru securitatea sa. În acest sens, se identifică

vulnerabilităţile, se defineşte politica, se elaborează şi se adoptă strategia, se

alocă resursele şi se trece la aplicare.

Referindu-se strict la securitatea politică, B. Buzan (1991) arată că „Ameninţările

politice sunt îndreptate către stabilitatea organizaţională a statului. Scopul lor


poate varia de la presiuni asupra guvernului pentru adoptarea unei anume

politici, până la răsturnarea guvernului, incitarea la secesionism şi

dezorganizarea sistemului politic al statului, astfel încât să fie slăbit înainte de un

atac militar. Ideea de stat, în particular expresia indentităţii naţionale a acestuia

şi ideologia de susţinere precum şi instituţiile care o întruchipează sunt în mod

obişnuit ţintele ameninţărilor politice. De vreme ce statul este în mod esenţial o

entitate politică, ameninţările politice sunt cel puţin la fel de temute precum cele

militare. Cu atât mai adevărat cu cât statul este mai slab.”

Putem aprecia, împreună cu Buzan, că securitatea politică se referă la

ameninţările la adresa legitimităţii sau a recunoaşterii, fie a unităţilor politice, fie

a pattern-urilor fundamentale (structuri politice, procese de instituţionalizare)

dintre unităţi.

În acest caz, putem vorbi de ameninţări faţă de:

- legitimitatea internă a unităţii politice, care se referă în primul rând la

ideologii şi la alte idei constitutive sau teme care definesc statul;

- legitimitatea externă, recunoaşterea internaţională.

Rezumând aici, securitatea politică se referă la acele ameninţări care subminează

statul (din interior sub forma dezorganizării instituţiilor şi a ordinii publice, din

exterior sub forma nerecunoaşterii internaţionale).


În majoritatea doctrinelor economice ale capitalismului, ideea de insecuritate

este esenţială în funcţionarea pieţei. Esenţa capitalismului este competiţia pe

piaţa liberă şi, de aici, insecuritatea acţiunii actorilor economici. Doctrina

economică liberală este serios amendată la sf. secolului al XVIII, o dată cu

revoluţia americană (când motivul desprinderii de Imperiul Britanic a fost mai

degrabă de natură comercială, iar primul act împotriva Londrei nu a fost un act

militar, ci unul economic, respectiv aruncarea ceaiului englez în portul New York),

la mijlocul sec. XIX, prin inventarea teoriei protecţioniste a lui Fr. Liszt şi, mai

tarziu, în anii 20 ai secolului trecut, prin reinterpretarea teoriei protecţioniste de

către Mihail Manoilescu. Aşadar, teoria insecurităţii pe piaţa liberă a fost

amendată de teoriile protecţioniste. Mai târziu, în anii 70, teoriile economice ale

interdependenţei au reconstruit, pe o altă cale, gândirea economică liberală, dar

fără a anula complet semnificaţia protecţionismului economic.

Plecând de la aceste premise, ideea securităţii economice este localizată în

interiorul dezbaterii provocate de teoriile relaţiilor internaţionale bazate pe

ipoteza anarhiei internaţionale şi teoriile economiei politice internaţionale, bazate

pe structura economică a pieţei. Aceasta înseamnă că avem un sistem politic de

state cu tendinţe anarhice (pentru că nu există o autoritate internaţională


deasupra statelor) şi o structura economică internaţională, care funcţionează pe

principiile peiţei. Cei ce promovează ideile mercantiliste (conservatorii), pun

înainte politica. Securitatea economică este parte a securităţii naţionale, este

politică de stat. Liberalii pun înainte economia şi consideră că piaţa trebuie lasată

să opereze liber, fără intervenţia politicii de stat. Socialiştii sunt la mijloc, în

sensul că atât tentaţia mercantilistă cât şi cea liberalistă trebuiesc corectate

pentru a produce justiţie şi egalitate socială.

Evident, pe fundalul acestei dezbateri, securitatea economică trebuie redusă la

ceea ce este relevant din punct de vedere practic, anume:

1. Abilitatea statelor de a menţine capacităţi independente de producţie

militară într-o piaţă globală;

2. Eventualitatea ca dependenţa economică de piaţa globală să fie utilizată

pentru atingerea unor scopuri politce;

3. Posibilitatea ca piaţa globală să crească inegalităţile economice dintre

state;

4. Riscul ca globalizarea economică, ce duce la diminuarea funcţiilor

economice ale statului, să genereze efecte perverse, sub forma

economiilor subterane, comerţului ilicit, traficului cu tehnologie, afectarea

mediului înconjurător;

5. Riscul ca economia globală să intre în criză, datorită unui leadership politic

slab, instituţii internaţionale slabe, reacţii protecţioniste, instabilitate

financiară.

6. Securitatea societală şi securitatea mediului.

Elementele conceptuale ale securitatii mediului si securităţii societale – vezi în

cursul privind Securitatea Societală.

Agenda de securitate a mediului cuprinde:

a) dereglare a ecosistemului – schimbare climaterică, pierderea

biodiversităţii, defrişarea pădurilor, deşertificare şi alte forme de eroziune

a solului, pierderea stratului de ozon, poluarea de orice fel;

b) criză energetică – epuizarea resurselor naturale energetice (lemn, petrol),

variate forme de poluare datorate producţiei şi distribuţiei de energie

(petrol, nuclear, produse chimice);

c) crize demografice – creştere a populaţiei peste capacitatea de suport a

sistemului natural, epidemii, boli, declinul alfabetismului, migraţie de

masă, sub-urbanizare;

d) criză alimentară – vizibilă în sărăcia endemică (Africa), supraconsum

(Vest) şi bolile asociate; distrugeri de terenuri agricole şi surse de apă;

e) criză economică – inegalităţi economice, protecţia unor economii poluante,


instabilitate societală;

f) Dezordini civile – includ distrugeri ale mediului datorită acţiunilor de război

şi violenţe ca urmare a distrugerilor mediului înconjurător.


4. SECURITATEA SOCIETALĂ. NOUA AGENDĂ DE

SECURITATE ÎN EUROPA MIGRAŢIE, DELICVENŢĂ, CRIMA ORGANIZATĂ, TERORISM





5. Natiune, nationalism, identitate. Semnificatia lor pentru securitatea

societala.

6. Migraţia. Securitatea societală şi fenomenul migraţiei.

7. Stabilitate societală, delicvenţă, terorism. Ordinea publică în Europa.

- Conceptul securitatii societale a aparut in contextul scolii europene de

securitate, in anii '70-'80, reprezentata de institute precum COPRI (Copenhaga)

sau SIPRI (Stockholm);

- Conceptul este rezultat din practica integrarii europene si din perspectiva

realizarii unei singure entitati politice in Europa de Vest;

- Este o alternativa, impreuna cu celelalte concepte si notiuni ale Scolii Europene

de Securitate, la Scoala Anglo-Saxona (Americana);

- Realizeaza o sinteza teoretica si metodologica a curentelor realiste/neorealiste

cu cele idealiste si liberale;

- Reprezentanti: Ole Waever, Barry Buzan, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre s.a


In intelegerea lui Ole Waever, societatea este o entitate umana rezultata in urma

unui proces de convietuire si asociere intre oameni si grupuri ce poarta o serie de

atribute comune (rasa, etnie, limba, istorie, geografie) si care dau expresie unor

sentimente comune (identitate, simboluri, valori).


Sociologia clasica europeana (Spencer, Durkheim, Tonnies) evidentiaza:

- caracterul contractual al societatii - indivizii sunt reuniti in cadrul unei

societati prin intermediul unui contract de asociere pe baze individuale =

societate, pe baza unei decizii constiente si rationale;

- caracterul moral si organic al societatii - este o uniune morala intre

indivizi si grupuri = comunitate, care capata propria sa individualitate ce se

transmite de la o generatie la alta.

La Ferdinand TÖnnies - conceptele de societate (Gesellschaft sau asociere) si

comunitate (Gemeinschaft) pun in evidenta acesta distinctie: o societate nu

poate fi redusa o o simpla calculatie rationala, nu este o simpla suma a partilor

sale si nu poate fi redusa la indivizii care o compun. Societatea este asociere si

comunitate in acelasi timp, este o entitate cu propria sa identitate.

La Max Weber - "o natiune este o comunitate de sentiment care se va manifesta

in mod adecvat sub forma unui stat propriu; de aceea, o natiune este o

comunitate care in mod normal tinde sa genereze propriul sau stat".

In acest inteles, avem legatura:

societate - natiune – stat

Nu intotdeauna statele se constituie pe structura unei natiuni, in timp ce

societatea nu se confunda niciodata cu statul. Chiar in societatile autoritare, unde

statul absoarbe societatea civila, se pastreaza "resturi" ale socialului care scapa

controlului statului.

Statul este parte a societatii; societatea este mai mult decat statul, este

"cealalta" parte (Im. Wallerstein).

Societatea este o alternativa la stat si sursa ultima de legitimare a acestuia.

In aceasta situatie,

- securitatea statului nu este intotdeauna si securitatea societatii!

- societea inseamna bazele morale (sentimentale) ale statului; securitatea

societala se refera la acele amenintari la adresa fundamentelor statului, in primul

rand de natura morala.

Delimitarea conceptului de securitate societala (Waever, 1993):

- daca natiunea este o "comunitate in cautarea statului", nu putem

echivala securitatea natiunii cu securitatea societala, pentru ca securitatea

societala se refera la securitatea in afara statului sau "alaturi" de stat.


Securitatea natiunii s-ar referi, in acest caz, la securitatea politica. Includem insa

sensul de identitate, de comunitate si de moralitate pe care il asigura natiunea,

in cadrul securitatii societale.

- daca reducem securitatea la securitatea grupurilor, operam o

fragmentare a securitatii.

Ex: fermierii francezi percep o stare de insecuritate ca urmare a modificarii

politicii agricole a UE, in sensul liberalizarii comertului cu produse agricole in

interiorul GATT si in relatia cu Europa de Est; actiunile lor de protest blocheaza

decizia UE si, in felul acesta, pe cale de consecinta, se genereaza insecuritate in

randul producatorilor agricoli din Europa de Est. Securitatea societala s-ar reduce

la grupul de fermieri, la alte grupuri similare, ceea ce ar fi prea putin.

- daca reducem securitatea la securitatea individuala (sau suma acestora),

revenim la conceptul atomist al securitatii, din care s-a inspirat una dintre

abordarile "securitatii nationale" (inteleasa ca agregatul securitatii de grup si

individuale).

Securitatea societala se refera la acea parte ramasa neacoperita de securitatea

statului (in sensul agregat al securitatii nationale) si de securitatea individuala (in

sensul tomist al securitatii nationale).

Securitatea statului (obtinuta pe cale militara, diplomatica si economica) si

siguranta indivizilor (obtinuta pe cale politieneasca) trebuie completata cu

securitate societatii, adica societala. In acest caz avem

- securitate politica = securitatea nationala

- securitate individuala = securitatea fizica a indivizilor

- securitate societala = securitate morala.

Ecuatia completa a securitatii contine, in intelesul scolii europene: securitatea

politica (a comunitatii nationale, definita in termeni etnici sau civici), securitatea

individuala (definita in sensul securitatii fizice a indivizilor, bunurilor si

proprietatii acestora) si securitatea societala (definita in sensul prezervarii

bazelor morale ale statului si natiunii).


1. Etno-nationala. Oamenii au multiple identitati (european, ardelean, catolic,

roman), insa in ierarhia identitatilor, in mod obisnuit primeaza identitatea

nationala: a fi roman este parceput a fi mai relevant decat a fi european,

ardelean sau catolic. Identitatea nationala este cea mai importanta forma de

identitate politica. In lumea europeana, nationalitatea este cel mai important


factor de definire a identitatii.

2. Religioasa. Religia este o alternativa la identitatea nationala si, in anumite

situatii, este chiar mai puternica, pentru ca poate obtine aderenta in afara

identitatiii etnice sau nationale. In afara Europei, indeosebi in lumea musulmana,

religia a creat identitati mai puternice decat cele nationale sau etnice. In Europa,

dupa caderea Romei, crestinismul a jucat un rol esential in mentinerea unei

identitati a natiunilor europene.

In intelesul lui Waever, nu exista alte baze de constituire a societatii, in afara

celor ento-nationale si religioase. In cazul Europei - regiunea de interes pentru

noi - majoritatea societatilor sunt constituite pe baze nationale. Caderea

imperiului de apus (central european, la 1918) si a imperiului de rasarit (sovietic,

la 1989) au creat conditiile generalizarii modelului national european la scara

intregului continent si extinderea acestui model catre Caucaz si Asia Centrala.

Singurul stat care nu se bazeaza pe modelul european in organizarea sa politica

este Rusia.


In actualul sistem international, dupa Ole Waever (1993), securitatea societala

se refera la abilitatea societatii de a-si prezerva caracteristicile esentiale,

definitorii in conditii de schimbarea accentuata si de amenintari diverse, altele

decat cele traditionale, militare.

Definitia securitatii societale:

"Securitatea societala se refera la prezervarea, in conditii acceptabile de

evolutie, a pattern-urilor traditionale de limba, cultura, asociere si de

identitate nationala, religioasa si de obiceiuri" (Waever, 1993).

In masura in care securitatea, in general, se refera la libertatea in fata

amenintarilor, atunci securitatea societala se refera, asadar, la situatiile in care

societatile percep o amenintare la adresa identitatii.


Securitatea este un concept relativ: nimic si nimeni nu este absolut sigur

(securizat); orice si fiecare este expus, in diferite intensitati, unor anumite

riscuri.

Operational, securitatea societala este legata de, dar fara a se confunda cu,

securitatea politica, in sensul stabilitatii organizationale a statelor, a sistemului

de guvernare, a ideologiilor care asigura guvernelor si statelor legitimitate.


Statul isi poate definiti securitatea in cel putin cinci sectoare

(Buzan, 1991):

- militara

- politica

- economica

- de mediu (environment)

- societala.

Securitatea societala este influentata de toate aceste sectoare, dar nu se

confunda cu niciunul dintre ele. Desi parte a securitatii statului, securitatea

societala devenind un sector al securitatii, in sensul in care statele pot fi

subminate sau destabilizate de catre propriile societati, prin amenintarea sau

slabirea coeziunii societale sau a identitatii, securitatea societala isi pastreaza

independenta.

Exemple: 1. Securitatea palestiniana sau kurda nu poate fi abordata decat in

termeni societali; palestinienii si kurzii nu au stat si nu si-au definit o natiune; cu

cat aceste societati sunt mai coezive si isi dezvolta si afirma mai ferm

identitatea, cu atat devin mai subversive la adresa statelor care le contin (Israel

si Irak).

2. In Europa, pe masura ce statele isi diminueaza importanta ca actori,

datorita procesului de integrare, chestiunea societatilor devine critica: identitatea

si coeziunea lor, protejata prin instrumente ale statului, poate fi amenintata sau,

dimpotriva, societatile pot deveni mai importante ca actori politici.

Pentru securitatea europenilor, in general, securitatea asigurata de stat nu mai

este suficienta. Europenii, intelegem din expunerea lui Waever, sunt expusi

riscului de a deveni un fel de palestinieni intr-o Europa largita, care ar deveni un

fel de Israel, in caz de conflicte. De unde relevanta deosebita a securitatii

societale, adica a chestiunii identitatii intr-o Europa in care dispar granitele si

statele. Cu alte cuvinte, in Europa unita se vor bucura de securitate acele

societati nationale care reusesc sa prezerve bazele moral-identitare ale societatii

lor. La extrem, pierderea identitatii este similara palestinizarii unor populatii

europene. Cu violentele sau fara violentele de rigoare.

5. Natiune, nationalism, etnicitate. Semnificatia lor pentru securitatea


societala.

In teoria despre securitate, asa cum am discutat in unul dintre cursurile

anterioare, referentul traditional este "statul-natiune": securitatea nationala este

termenul central in literatura de specialitate, in special cea anglo-saxona,

literatura construita pe teoria statului. Practica internationala, de asemenea,

trateaza securitatea la nivel de state suverane si nationale. Este cazul Natiunilor

Unite (ONU), care considera statele actori egali si suverani ai relatiilor inter-

nationale (intre natiuni).

Securitatea societala este definita, in intelesul Scolii Europene, in afara statului,

insa nu poate fi definita in afara natiunii. Cele doua intelesuri principale ale

natiunii, i.e. natiunea civica (franceza) si natiunea etnica (germana), trebuiesc

corelate cu teoriile alternative privind natiunea, nationalismul si etnicitatea.

Chestiunea este pe larg expusa intr-un alt curs al Facultatii (Sociologia natiunii si

nationalismului). In acest curs ne intereseaza doar legatura dintre securitatea

societala si natiune-nationalism.

In viziunea modernista (constructivista - Gellner, Andreson, Giddens), natiunile

sunt fenomene construite, sunt, fiecare, un fenomen istoric tranzitoriu: au aparut

in sec. XVIII-XIX, dispar in sec. XX-XXI.

In viziunea primordialista (perenialista - A. Smith), natiunile sunt entitati

inascute, sub forma unor proto-natiuni, sunt realitati perene ale umanitatii si

cadrul principal, alaturi de religie, de definire a identitatii.

Recent, Ilie Badescu adauga o dimensiune noologica, spirituala natiunii, de

esenta religioasa, prin care se completeaza viziunea primordialista a lui A. Smith

(vezi bibliografia recomandata pentru chestiunea natiunii).

Securitatea societala ia in considerare urmatoarele

componente definitorii:

1. Natiunea definita ca "o anumita populatie, impartasind un teritoriu

istoric, mituri si memorii istorice colective, o cultura publica de masa, o economie

comuna si un sistem legal de drepturi si obligatii comune pentru toti membrii (A.

Smith, 1991, citat in O. Weaver, 1993).

2. Nationalismul ca "o actiune politica", program, initiativa politica care are

ca principal obiectiv crearea unei natiuni, protectia unei natiuni impotriva unei

amenintari sau risc, sau pur si simplu o mobilizare politica pentru un obiectiv

considerat ca "national". In acest inteles, nationalismul este o stare si o actiune

legitime, normale, desirabile. Nationalismul este, in acest inteles, un fenomen

politic pozitiv. (Extremismul nationalist cu totul altceva si se refera la obiective


politice xenofobe, rasiale, etc.)

3. Etnicitatea definita ca o subcategorie a natiunii, ca un precursor al

natiunii sau ca un competitor sau alternativa a acesteia.

4. Minoritatea etnica ca a) subcategorie a natiunii, b) precursor al natiunii,

c) competitor. Relatia majoritate (nationala) - minoritate etnica este relevanta

pentru securitatea societala din punct de vedere al identitatii si al conflictului

latent sau manifest dintre majoritate si minoritate.

5. Identitatea politica nationala (naturala sau civica, in sensul revolutiei

franceze);

6. Identitate culturala (organica, etnica, in sensul romantismului german).

6. Migraţia. Securitatea societală şi fenomenul migraţiei

Migraţia internaţională este unul dintre cele mai vechi fenomene sociale. Martin

O. Heisler şi Zig Layton-Henry arată că, înainte de toate, migraţia este o

problemă de securitate. În antichitate, Grecia şi Roma au apărut şi, mai ales, au

dispărut ca state datorită migraţiei. (Vezi capitolul "Migration and the links

between social and societal security", în Weaver, Buyan, Kelstrup, Lemaitre,

1993, bibliografia recomandată) Abia în timpurile mai recente migraţia a ajuns să

fie studiată din puct de vedere al securităţii. Uniunea Europeană, printre alte

foruri internaţionale, a adoptat o serie de măsuir pentru a limita efectele

negative ale migraţiei. Din punct de vedere teoretic, conceptul de securitate

societală include problema migraţiei ca element-cheie.

Pe agenda europeană de securitate, migraţia tratează consecinţele actuale şi

potenţiale asupra securităţii societale datorate prezenţei unui mare număr de

imigranţi în ţările Uniunii Europene. Migraţia afectează profund dreptul de a

decide cine poate pătrunde pe teritoriul unui stat (grup de state), pentru a

căpăta rezidenţă şi pentru a lucra. Pe termen mediu şi lung, migraţia afectează

dreptul de a decide compoziţia etnică şi rasială a populaţiei, cultura publică,

securitatea socială, locurile de muncă şi ordinea publică. Între 1945 şi 2000,

statisticile arată că în Europa de Vest au migrat peste 50 de milioane de

persoane. Relativ la frontiere, migraţia afectează capacitatea statelor de a-şi

controla propriile frontiere. Încât, se poate afirma şi confirma că migraţia, în

general şi migraţia de masă, în principal, a devenit un fenomen de securitate.

Migraţia internaţională reprezintă un fenomen colectiv, de transfer temporar sau

definitiv, a unei largi mase de populaţie dintr-o ţară în alta. Migraţia este

expresia unor relaţii sociale dezechilibrate între zonele mai puţin dezvoltate şi

zonele dezvoltate ale lumii. Statul bunăstării din ţările Europei de Vest reprezintă

o atracţie pentru populaţiile din periferia europeană (Europa de Est, Turcia, Africa

de Nord). Chiar şi dificultatea găsirii unui loc de muncă sau o existenţă marginală


în Europa de Vest sunt considerate surmontabile sau preferabile unui statut

economic, social şi politic în ţările din periferie. Asistenţa socială oferită în Suedia

asigură un trai mult mai bun pentru un imigrant din Moldova.

După 1945, stabilirea unor comunităţi semnificative din ţările Lumii a III-a în

ţările industriale avansate a dus la crearea unor "capete de pod" (bridgeheads),

care sunt în permanenţă alimentate de noi valuri de imigranţi. Procesul de

stabilire a unei comunităţi de imigranţi într-o ţară şi transformarea ei în recipient

pentru noi imigranţi a fost denumit "lanţ de imigrare" (chain migration). Migraţia

în lanţ înseamnă reîntregirea familiilor, căsătorii mixte, invitarea rudelor, a

apropiaţilor, înfieri, etc. Este cazul, de exemplu, al comunităţii turce in Germania,

stabilită în anii "50-"60 în Republica Federală, dar care a fost continuu alimentată

cu noi imigranţi. Comunitatea înregistrează la nivelul anilor 2000 peste 2

milioane de etnici turci stabiliţi legal în Germania. De ce, atunci, daca imigranţii

sunt "legal" stabiliţi în ţările-gazdă, comunităţile de imigranţi, migraţia în lanţ şi

fenomenele asociate sunt considerate din punct de vedere al securităţii?

În viziunea şcolii europene de securitate, sunt două dimensiuni care impun

această abordare. Mai întâi este vorba de procesul de redefinire socială specific

Europei de Vest după cel de-al doilea război mondial. În condiţiile diminuării

funcţiilor externe ale statului (securitatea era garantată de NATO, coloniile

devenise-ră independente, o serie de atribute statale au fost delegate Comisiei

de la Bruxelles), societăţile occidentale au realizat un nou echilibru social sub

forma statului bunăstării (welfare state). Statul bunăstării este un stat universal,

se bazează pe includerea tuturor cetăţenilor. Procesul de creare a statului

bunăstării a creat o formă de cetăţenie mai extinsă, mai profundă şi mai

"socială". Extinderea drepturilor politice şi economice sub forma organizării

sindicale şi corporatiste, negocierea colectivă, sufragiul universal, libertaţi civile

lărgite, accesul la educaţie publică gratuită, sistem de impozitare redistributiv,

sprijin pentru familiile cu venituri mici, asistenţă de sănătate pentru aproape toţi

cetăţenii, locuinţe sociale ş.a. au fost posibile datorită statului bunăstării. Crearea

statului bunăstării şi asigurarea securităţii militare au creat condiţiile ca politicile

publice să se orienteze îndeosebi către securitatea socială şi economică şi, în

paralel, către creşterea participării politice.

Statul bunăstării a omogenizat societăţile ocidentale, a egalizat şansele sociale, a

crescut participarea socială pentru crearea bunăstării şi pentru distribuţia ei.

Sursele interne de instabilitate au fost diminuate până la dispariţie (sărăcia,

minorităţile agresive, şomajul cronic), astfel încât societăţile Europei Occidentale,

sub umbrela de securitatea a NATO şi sub scutul economic al Uniunii Europene,

au atins un optim social, politic şi economic. Calitatea vieţii în Europa de Vest

este cea mai înaltă din lume. Grecia, cea mai "săracă" ţară a Uniunii Europene


avea, în 1990, un produs intern brut pe cap de locuitor de circa 6.000 USD.

Austria, care avea să devină membră UE mai tarziu, înregistra circa 17.000 USD

pe cap de locuitor. Prin comparaţie, Cehoslovacia avea circa 3.500 USD, iar

România numai 1.600 USD pe cap de locuitor.

Evident că acest optim social, obţinut prin eforturi individuale şi comune de ţările

europene, este afectat prin migraţie. Recesiunea economică a UE din anii "90,

creşterea somajului, competiţia economică cu SUA şi Japonia, susţinerea

procesului de extindere a Uniunii către Europa centrală şi de Est, îmbătrânirea

populaţiei ş.a. au pus în discuţie statul bunăstării. O serie de evenimente

"vizibile" (criminalitate, îndeosebi delicte împotriva persoanei şi bunurilor

personale, violenţă de stradă, ghettouri de imigranţi în periferiile marilor oraşe,

toate surprinse de media), la care se adaugă somajul pe termen lung, criza

locuinţelor, violenţa în şcoli, "mizeria" din locurile publice au transferat

responsabilitatea situaţiei comunităţilor de imigranţi. Şomajul, mizeria, lipsa

locuinţelor, violenţa în şcoli se datorează imigranţilor!

Imigranţii s-au transformat, astfel, din muncitori-invitaţi (Gestarbeiters) în

cetăţeni indezirabili. În opinia publică se percepe că o parte însemnată a

problemelor sociale existente în ţările Europei Occidentale se datorează

imigranţilor. Imigranţii sunt percepuţi ca străini (outsiders), chiar şi cei care

provin din a doua sau chiar a treia generaţie. Este ştiut din una dintre teoremele

lui Thomas că “definirea publică a unei situaţii devine parte a situaţiei”.

Pe de altă parte, o bună parte a imigranţilor, îndeosebi cei care prin culoarea

pielii şi alte trăsături rasiale se deosebesc evident de populaţia majoritară, se

consideră ei înşişi imigranţi. Un francez imigrant este cetăţean al Republicii şi se

bucură de toate drepturile definite juridic de constituţie, însă nu este considerat

un francez “adevărat”. Aceasta înseamnă că acordarea cetăţeniei, obţinerea unui

loc de muncă permanent şi a unei rezidenţe stabile nu sunt suficiente pentru a

defini identitatea.

În continuare, În Europa, spre deosebire de America sau Australia, identitatea

este apreciată în funcţie de trăsăturile fizice şi, mai ales, de religie, naţionalitate

şi cultură. A fi american este, de cele mai multe ori, suficient a fi cetăţean. A fi

francez, german sau englez nu se poate dobândi prin cetăţenie. Cele mai multe

state europene se consideră state-naţionale omogene, a căror membri au

sentimentul apartenenţei la comunitatea naţională datorită unor factori unificatori

precum istorie comună, identitate etnică, limbă, cultură şi experienţă politică. Un

autor din anii '60 (Enoch Powel, citat de autorii studiului, vezi op.cit. p. 162)

considera că “un pakistanez sau indian nu poate, născundu-se în Anglia, să

devină un englez. Juridic el devine un cetăţean britanic prin naştere, însă de fapt


el este pakistanez sau indian”. Astfel de idei, rezultatul unei stări de spirit, au dat

naştere unor mişcări politice anti-imigraţioniste în Europa de Vest, cum sunt cele

conduse de Jean Marie Le Pen în Franţa, Jorg Haider in Austria, sau …. in Olanda.



Rezumînd acest subcapitol, imigraţia poate genera riscuri la adresa securităţii în

ţările receptoare, în ţările de tranzit şi în ţările furnizoare de imigranţi, deşi nu de

natură militară. În ţările de origine, cel mai adesea emigrează cetăţenii apţi de

muncă. În emigraţia de masă, forţa de muncă este redusă cu până la 20-30 % în

ţara de origine. Apar fenomene sociale ce afectează grav echilibrul economic şi

social: familii dezintegrate, minori nesupravegheaţi, sistem de pensii fără

resurse, etc. Un astfel de exemplu este Republica Moldova.

În ţările de tranzit, fenomenul migraţiei încurajează “industriile traficului cu

persoane”: procurarea documentelor de transport, alegerea destinaţiei finale,

identificarea viitorului loc de muncă, etc.

În ţările receptoare, principala dificultate rezidă în integrarea socială a noilor

veniţi. Apar taberele de refugiaţi, o birocraţie locală pentru procesarea datelor

personale ale imigranţilor, legislaţie, delicvenţă ş.a. Capacitatea instituţiilor

sociale, economice, politice, administrative de a integra un număr mare de

imigranţi, rezistenţa unor comunităţi de imigranţi la asimilare, afectează

stabilitatea statelor şi, în acest mod, afectează capacitatea guvernelor de a

guverna.

Alături de riscurile societale la adresa securităţii, în ţările de destinaţie apar şi

riscuri de natură militară:

a) activităţi iredentiste, derulate de imigranţi ce încearcă să afecteze procesul

politic în ţările de origine (este cazul minorităţilor albaneze din ţările

Europei Occidentale, care s-au implicat în conflictele din Kosovo şi

Macedonia)

b) conflicte importate de grupurile de imigranţi, care conduc la violenţă în

ţara gazdă (este cazul grupurilor de palestinieni, care au provocat acte de

violenţă împotriva evreilor);

c) activităţi teroriste (este vorba în principal de grupările tip Al Quaeda,

active în aproape toate ţările occidentale);

d) iniţiative politice ale ţării gazdă de a stopa, prin intervenţie militară, fluxul

de imigranţi în ţările furnizoare (este cazul intervenţiei militare italiene în

Albania în anul 1997).

Un fenomen nou al migraţiei, cu potenţial disruptiv la nivelul securităţii societale,

îl reprezintă transmigraţia. Transmigraţia este un fel de navetă sau “migraţie

sezonieră”: între ţara de origine şi ţara gazdă se stabilesc fluxuri de migraţie la

anumite intervale de timp (primăvara pleacă muncitorii din construcţii, care se

întorc toamna, vara – muncitorii agricoli, iarna – lucrătorii din turism, ş.a.).

Naveta de bunuri, persoane şi capital între ţara de origine şi ţara gazdă este greu

de controlat. Între aceste valuri sezoniere de migranţi se ascund delicvenţi


căutaţi în ambele ţări, capitaluri netaxate, venituri ilicite, droguri, trafic de

persoane şi arme mici. Pentru a controla aceste fluxuri, statele sunt obligate să

adopte legislaţie relativă la contracte de muncă, repatrierea bunurilor şi

persoanelor, turism, etc.

Pe de o parte, tratate fundamentale, cum este Tratatul de la Maastricht (1992),

care stă la baza formării Uniunii Europene, face referiri explicite la o viitoare

“cetăţenie europeană”. Pe de altă parte, între dezideratul acordului de la

Maastricht şi realitatea de zi cu zi, se interpune o realitate percepută ca

generatoare de riscuri, ce afectează identitatea, stabilitatea şi securitatea tuturor

statelor, atât a celor receptoare de migranţi, cât şi a celor furnizoare sau numai

de tranzit.

6. Stabilitate societală, delicvenţă, crima organizată, terorism.

Ordinea publică în Europa.

Europa de Vest se bucură de o certă stabilitate politică şi, practic, cu câteva

excepţii ce vor fi abordate mai jos, pacea socială este caracteristica dominantă a

Europei. Ameninţările violente la adresa securităţii societale sunt reduse şi izolate

la arii precise. Violenţa politică din anii '60 în Franţa, anii '70 în Italia, anii '80 în

Germania şi Marea Britanie şi anii 2000 în Spania au fost (sunt) fenomene cu

inducţie locală. Extinderea participării politice la nivel local şi procesul integrării

europene la nivel regional au absorbit sau cel puţin au izolat violenţe politice

precum cele din Ţara Bascilor, Irlanda de Nord, Corsica. Până la atacul din 11

martie 2004 asupra trenurilor de călători din Madrid, terorismul a fost un

fenomen marginal în Europa ultimilor 20 de ani. Europa s-a bucurat de stabilitate

politică, creştere economică, dezvoltarea instituţiilor comunitare, integrare.

După 1990 şi, mai ales, după 11 septembrie 2001, stabilitatea Europei de Vest

este în mod cert afectată. În primul rând, aşa cum am menţionat anterior,

realizarea Europei Unite induce o serie de riscuri în ceea ce priveşte identitatea.

Statele îşi reduc funcţiile tradiţionale, cum este şi cea de protejare a simbolurilor

naţionale, fără ca astfel de funcţii să fie preluate de noile structuri politice.

Structurile comunitare sunt create pentru a promova noua identitate comună –

europeană – şi mai puţin pentru a le proteja pe cele tradiţionale. Securitatea

societală este un concept creat pentru a ne avertiza asupra potenţialului disruptiv

al pierderii de identitate. Fosta Iugoslavie este un exemplu a ceea ce înseamnă

“războiul identităţilor”, iar Europa pare receptivă la această lecţie.

În al doilea rând, emigraţia din periferia europeană generează o presiune

suplimentară la adresa stabilităţii europene, prin dimensiunea sa şi prin

fenomenele asociate (dificultăţi de integrare, somaj, delicvenţă, trafic).


În al treilea rând, Europa este supusă riscurilor rezultate din procesul de

globalizare, care induce o certă instabilitate pe plan internaţional. În categoria

acestor procese de natură globală care afectează stabilitatea europeană sub

forma riscurilor la adresa securităţii societale se numără criminalitatea organizată

şi terorismul.

Terorismul, în definiţia lui David Carlton (în op.cit. p 167), presupune “niveluri

semnificative de violenţă, motivată politic, generată de actori sub-statali care pot

sau pot să nu fie, într-o anumită măsură, sponsorizaţi, dar care nu sunt în mod

normal controlaţi, de un stat suveran”. Terosimul sponsorizat de stat este

“terorism de stat” şi nu face obiectul riscurilor de natură societală, ci se

încadreaza în categoria ameninţărilor de natură militară.

Singurele ameninţări de natură teroristă în Europa, cu cauze exclusiv locale, sunt

cele din Irlanda de Nord şi din Ţara Bascilor. Ambele cazuri au o istorie mult mai

lungă decât procesul de integrare europeană şi, deci, nu putem plasa şi identifica

cauzele lor în interiorul acestui proces, ca efecte secundare ale integrării. Cel

mult putem remarca creşterea vizibilităţii lor ca urmare a “expunerii” prin

procesul de integrare. Irlanda de Nord datează din 1921 (urmare a acţiunilor

Provisional Irish Republican Army – PIRA), în timp ce Ţara Bascilor este răvăşită

de violenţă de la începutul anilor '60 (prin acţiunile Euskadi Ta Askatasuna –

ETA). Alături de aceste două cazuri, în Europa de Vest se manifestă intermitent

terorismul corsican. Potenţial terorist există şi în Catalania, Bretonia, Tirolul de

Sud, Ţara Galilor şi Scoţia. Procesele politice interne din ţările vizate şi avansul

integrării europene au absorbit cea mai mare parte a acestui potenţial disruptiv,

deşi nu în totalitate.

Dacă în Europa de Vest terorismul de extracţie locală este pe cale de a fi absorbit

şi “diluat” prin integrarea europeană, în Europa de Est potenţialul terorist este în

curs de definire. Este vorba în primul rând de terorismul albanez în Balcani, dar

cu ramificaţii în întreaga Europă. Este, de asemenea, vorba de războiul etnic din

fosta Uniune Sovietică, în care exemplul Ceceniei primează. Tutuşi, în cazul

Rusiei, războiul din Cecenia este mai degrabă un război de eliberare naţională şi

mai puţin unul terorist.

Totuşi, cu excepţia Balcanilor şi al fostei URSS, potenţialul de instabilitate în

Europa este unul redus. Schimbările de frontieră şi apariţia sau dispariţia unor

state sunt puţin probabile. Cu o singură excepţie: România-Moldova, care mai

devreme sau mai târziu se vor reunifica.

În afara motivelor „mari” care ar putea afecta ordinea publică în Europa, pot fi

enumerate cauze mai mici, dar nu lipsite de importanţă. Astfel, putem vorbi de:


a) grupuri minoritare alienate – recrutate de obicei din rândul imigranţilor,

marginalizaţi în interiorul ţărilor UE (fără locuri de muncă, locuinţe, fără

acces la educaţie, sănătate), care pot dezvolta comportamente violente;

b) grupuri minoritare care reacţioneză prin violenţă faţă de ideile politice ale

partidelor politice extremiste (de exemplu grupările neonaziste);

c) număr mare de imigranţi care sosesc în ţările UE ca urmare a deteriorării

bruşte a situaţiei din ţările de origine (exemplu „invazia” albaneză a

coastelor italiene în anul 1997);

d) grupuri etnice care se pot angaja în acţiuni violente la iniţiativa statului de

origine (exemplu minoritatea libiană în Franţa, minoritatea islamică

algeriană).

În ceea ce priveşte terorismul internaţional (numit şi structurat de către analiştii

americani), ţările Uniunii Europene sunt, pentru moment, un fel de „a doua

ţinţă”, în sensul că „prima ţintă” rămâne, totuşi, SUA. Discuţia despre acest tip

de terorism necesită o abordare separată.

6. Utilizarea securitatii societale in definirea agendei de securitate in

Europa (Weaver, Buzan, Kelstrup, Lemaitre)

Avantajele utilizarii analitice a securitatii societale:

1) Permite aducerea chestiunilor presante ale identitatii, migratiei, terorismului,

traficului s.a. pe agenda curenta a securitatii si ofera o explicatie unitara a

proceselor disruptive din domeniul integrariii (la nivelul UE) si al desintegrarii (la

nivelul fostei Uniuni Sovietice si al fostei Iugoslavii).

2) Identifica una dintre slabiciunile esentiale ale teoriilor integrarii, anume lipsa

unui referential pentru chestiunile legate de identitate in noua Europa. Cedarea

(sau delegarea) de autoritate a statului national catre institutiile europene nu

este singura problema ce trebuie gestionata. Insecuritatea societala este vizibila

prin diferenta de perceptie intre publicul national european si elitele europene,

intre natiuni si eurobirocrati. Publicul este local si percepe un proces de

instrainare in urma integrarii, elita este "europeana" (globala) si nu "vede"

procesele care au loc la nivelul comunitatilor locale. Reactia publicului fata de

procesul de instrainare se manifesta prin optiunile politice anti-migratie, prin

reactia anti-strain in general. Un politician ca Jorg Haider in Austria, un

"provincial" in ochii elitei europene, catalogat, ca atare, drept "extremist", este

expresia reactiei provinciei fata de efectul nivelator al centrului. Într-un anume

fel, o parte a fenomenelor extremiste sunt generate de reacţia provinciei.

3) Securitatea societala ofera o extindere a teoriei privind securitatea. Alaturi de


referentul traditional - statul - exista un alt referent pentru securitatea colectiva,

societatea. Scoala euopeana de securitate considera ca, pe fondul dezbaterii

post-moderne privind statul, care presupune un stat din ce in ce mai slab,

societatea poate prelua o parte din atributiile acestuia. In ce mod poate

societatea face acest lucru, ramane de stabilit. In principiu, daca intelegem

societatea ca forma asociativa cea mai extinsa in cadrul comunitatii omenesti,

atunci forme asociative particulare pot reprezenta mesajul societal. Ar fi, in acest

caz, vorba de structuri asociative non-statale si non-guvernamentale. Cum

anume pot aceste structuri asociative non-statale sa se implice in domeniul

securitatii ramane, de asemenea, de stabilit.

Precauţiile utilizarii conceptului de securitate societala:

1) Societatea este un referent ambiguu pentru securitate. Intrebarea cheie - cine

reprezinta societatea? Cine este vocea acesteia? Sociologic, societatea este un

proces si nu o unitate de analiza. Notiunea poate fi prea vaga. In mod obisnuit,

statul este cel care vorbeste in numele societatii. Daca statul isi diminueaza

functiile, oricine altcineva, suficient de bine organizat (grupuri, partide, ONG-uri,

conspiratii, etc) poate prelua din functiile statului, inclusiv in domeniul securitatii.

2. Conceptul securitatii societale poate fi preluat pentru legitimarea violentei

sociale, in afara institutiilor guvernamentale, ducand, in acest fel, la subminarea

ordinii legale in societate. Actori non-statali pot reclama ca vorbesc in numele

societatii sau se pot substitui "societatii civile".

3) Exista o certa dificultate in a delimita ce este "social" de ceea ce este

"societal". Exemplu, diferenta dintre "securitate sociala" si "securitate societala"

prezinta unele dificultati clare. Primul termen se refera la securitatea financiara,

locativa, a locului de munca, familiala, etc specifica indivizilor, cel de-al doilea

termen se refera la securitatea identitatii, culturii si religiei intelese ca procese

intre indivizi si grupuri.

4) Securitatea societala este un concept de "alarma", specific situatiilor de

urgenta si se adreseaza evenimentelor si proceselor pe termen lung. Exista riscul

unei operationalizari pe termen scurt si includerea unor aspecte, altfel vizibile pe

termen mai lung, pe agenda curenta, de zi cu zi, a securitatii. Preferabil este ca

securitatea sa fie gestionata in continuare prin intermediul conceptelor clasice si

sa nu fie nevoie a se recurge la transferul securitatii in zona "amenintarilor

existentiale".

Pe fundalul integrarii europene si al diminuarii functiilor statului national, pentru

a preveni procesele disruptive la nivelul societatii si a preveni, in acest fel, apelul


la securitatea societala, se recomanda intarirea coeziunii sociale, stimularea

asociativitatii sociale, multiplicarea structurilor culturale, religioase, intelectuale,

profesionale, etc ale societatii civile. Este evident, considera reprezentantii scolii

securitatii societale mentionati anterior, ca apelul la minoritati si activismul

evident al minoritatilor etnice pe intreg cuprinsul Europei, se datoreaza, printre

altele, si procesului integrarii europene, care, prin mecanismele lui, descurajeaza

majoritatile sau le "invita" la tacere. In aceasta situatie, majoritatile reactioneza

pe linia securitatii societale (este evidenta cresterea participarii religioase in

Europa de Est, ca mecanism de intarire a identitatii majoritatilor), in timp ce

minoritatile reactioneaza pe o linie (aproape) extremista (este cazul minoritatii

basce, corsicane, scotiene, nord-irlandeze in Europa de Vest, maghiare si ruse in

Europa Centrala si de Est). Este posibil ca minoritatea maghiara sa utilizeze

"momentul" integrarii europene pentru a forţa obţinerea de drepturi colective

(dublă cetăţenie din partea Ungariei, autonomie în regiunile în care formează

majorităţi - Viovodina, centrul Transilvaniei).

Asadar, ca urmare a proceselor de dislocare sociala si nationala reclamate de

integrarea europeana, majoritatile adopta o atitudine defensiva, in timp ce

minoritatile recurg la atitudini ofensive, chiar extremiste. Traseul extremist este

exclusivist si conduce la terorism (Tara Bascilor, Irlanda de Nord), la secesionism

si formarea de noi state (Cehoslovacia, Uniunea Sovietica, Iugoslavia).



5. SOCIETATEA RISCULUI SECURITATE ÎN CONDIŢII DE RISC


7. Productia bunastarii versus productia riscurilor. Sub-politica.

8. Managementul riscului. Potentialul politic al riscului.

9. Potenţialul auto-distructiv al societăţii. Securitate în condiţii de risc

Cursul de fata ne previne asupra uneia dintre cele mai recente si, in acelasi timp,

provocatoare teorii privind securitatea. Ideea principala are in vedere complicata

societate contemporana care, prin gradul foarte ridicat de complexitate a

sistemelor de productie si distributie, a modului de locuire, al sistemelor de

transport, de comunicatii s.a., devine ea insasi generatoare de riscuri de

securitate. Am putea numi acest fenomen sindromul insecuritatii dobandite.

Societatea industriala moderna, prin propria sa existenta si functionare,

genereaza insecuritate. Aceasta este teza principala a teoriei societatii riscului.

Dezbaterea pe aceasta tema a fost deschisa inca din anii '80 de catre sociologul

german Ulrich Beck. In anii '90, teoria lui Beck a fost asimilata studiilor de

securitate. Modernizarea induce, asadar, insecuritate. Cu cat o societate este mai

sofisticata, cu atat (poate deveni) devine mai nesigura. Aceasta teza trebuie,

evident, demonstrata si argumentata in cursul nostru.

Pana de curand, beneficiile modernizarii nu au fost puse la indoiala. Mai mult,

teoriile modernizarii sunt, aproape fara exceptie, construite pe premisa

consecintelor pozitive. Progresul este in mod irefutabil bun, pozitiv, dezirabil. De

cateva decenii bune, sociologia societatii industriale pune in evidenta uriasul

progres tehnologic si industrial obtinut de omenire in ultimii 200 de ani.

Chestiunea este ca, in pragul secolului al XXI-lea, prin modernizare, s-a instaurat

o stare de artificialitate din care rezulta fragilitatea societatilor superdezvoltate.

Starea de precaritate a lumii, instituita prin industrializarea Vestului, se extinde

si in celelalte parti ale lumii, prin intermediul procesului de globalizare. O buna

parte a literaturii de specialitate, grupata in jurul unui nou curent in stiintele

sociale - curentul postmodernist -, trateaza dintr-o perspectiva radicala

transformarile din ultimii 20-30 de ani. Industrialismul clasic a trecut in faza

postindustriala, iar democratia reprezentativa parcurge o faza de erodare, spun

teoriile postmoderniste. Pe acest fundal, structurile clasice ale modernitatii -


statul, natiunea, familia, profesia, traditia - sunt diluate pana la a fi lipsite de

continut. Aceste tendinte si transformari, la nivelul societatii industriale, al

reprezentarii politice si al structurilor traditionale ale modernitatii, sunt descrise

pe un ton pesimist si deconstructiv de literatura sociologica a "societatii

postmoderne".

In ciuda acestei dominatii (mai degraba cantitative) a literaturii postmoderne,

Ulrich Beck nu considera relevanta paticula "post-" in constructia teoriei sale.

Pentru teoria "societatii riscului", viziunea postmodernista nu are o insemnatate

speciala. Beck crede ca avem de-a face cu aceeasi modernitate, specifica

societatii industriale, dar care capata o noua forma, anume modernitate reflexiva

(reflexive modernity). Modernitate, pentru Beck, inseamna industrialism si

democratie. Atata timp cat putem vorbi de acestea doua, vorbim, de fapt, de

aceeasi modernitate, chiar daca formele, fazele sau stagiile sale difera.

Modernitatea reflexiva inseamna modernizare din interior sau, daca ne este

permis sa spunem acest lucru, modernizare a modernizarii.

Sa urmarim explicatia lui Beck privind modernizarea si sa deducem implicatiile

principalei sale teorii - teoria societatii riscului - asupra a ceea ce ne intereseaza,

studiile de securitate.


Sociologul german considera ca "similar modului in care modernizarea a dizolvat

structura societatii feudale in cursul secolului al XIX-lea si a generat societatea

industriala, modernizarea de astazi dizolva societatea industriala pentru ca o

noua modernitate sa-si faca aparitia" (op. cit., p. 10). La inceputul secolului al

XXI-lea, "in Vestul dezvoltat, modernizarea a consumat si si-a pierdut alternativa

si, in prezent, isi submineaza propriile premize ca societate industriala impreuna

cu principiile sale functionale" (ibidem). In secolul al XIX-lea, statusul (rangul,

bazat pe mostenire si pe prestigiu) si religia (adica ierarhia si credinta) au fost

demistificate si inlocuite de un nou tip de ierarhie sociala (bazata pe puterea

politica si financiara) si de o noua religie (in fapt o ideologie, legitimata pe cale

"stiintifica", in care ideea de progres a devenit dominanta). Religia progresului si

institutiile sale de cult (tehnologia si puterea) sunt stalpii societatii moderne. In

secolul al XX-lea, obiectele sacre ale industrialismului: stiinta, tehnologia, modul

de viata si de munca, natiunea, familia, sexualitatea etc., sunt, la randul lor,

supuse procesului de "demistificare". Care sunt consecintele destructurarii

modernitatii? La fel de evident, productia de riscuri. Care este natura acestor

riscuri? Riscuri politice (razboaie civile, conflicte etnice si religioase), riscuri

economice (crize economice, somaj, saracie), riscuri de mediu (accidente

industriale, poluare), riscuri societale (agresarea identitatii, siguranta cetatenilor,


coruptie, trafic, terorism).

Cine, atunci, impinge societatile in criza modernitatii, criza pe care adeptii

postmodernismului ne-o descriu atat de pesimist? Din teoria lui Beck deducem ca

este vorba despre atingerea limitelor de crestere a societatii moderne, anume

avem de-a face cu globalizarea modernitatii. Dupa 1990, intreaga planeta este

somata sa raspunda criteriilor modernitatii: egalitate politica, democratie,

drepturile omului, stiinta, etc. Insa, impactul global al modernitatii intra in

conflict cu limitarile impuse de mitul societatii industriale, asa cum a fost el

elaborat in cursul secolului al XIX-lea. Acest mit ne mentine captivi ai ideii ca

"societatea industriala dezvoltata, cu modelele sale de munca si viata, cu

sectoarele sale de productie, cu gandirea sa in categorii ale cresterii economice,

cu propria sa intelegere a stiintei si tehnologiei si a formelor sale de democratie

este la modul generic o societate moderna, o culme a modernitatii, despre care

cu greu ne putem imagina ca ar putea fi depasita." (op. cit. p. 11) Intrebarea lui

Beck este: cum putem schimba acesta stare fara a ne pierde modernitatea?

Adica a imbratisa noul fara ca nimic din ce este vechi sa se piarda. Ideea de

sfarsit a istoriei i se pare o gluma, pentru ca omenirea nu poate ramane blocata

intr-un proiect, oricat de atractiv si confortabil ar fi acesta. Cu alte cuvinte,

omenirea este condamnata la istorie. Din aceasta perspectiva, istoria insasi este

un risc pe care societatea trebuie sa-l gestioneze.

2. Productia bunastarii versus productia riscurilor. Sub-politica

Pe aceasta argumentatie teoretica, prezentata doar succint aici, Ulrich Beck

construieste teoria societatii riscului. Argumentul sociologului german este

urmatorul: "daca in societatea industriala clasica, 'logica' productiei de bunuri

domina 'logica' productiei de riscuri, in societatea riscului relatia se inverseaza"

(op. cit. p 12). Fortele productive si-au pierdut "inocenta" de odinioara. Surplusul

de putere pe care societatea l-a obtinut prin "progresul" tehno-economic este

anulat de productia de riscuri. In perioada de copilarie a industrailismului,

riscurile intrau la categoria "efectelor secundare". Diferenta este relativ simpla:

in industrialismul timpuriu, efectele secundare aveau un impact local. Pe masura

ce industrailismul se globalizeaza, efectele secundare se globalizeaza si ele si se

transforma din riscuri locale in riscuri globale. Globalizarea riscurilor implica

prezenta subiectului pe agenda dezbaterii publice motiv pentru care capata, in

acest fel, importanta sociala si politica. De exemplu, productia de oxizi de

carbon, lunga vreme un efect secundar neglijat al tututor industriilor, s-a

transformat intr-un risc serios la sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului

al XXI-lea. Managementul emisiilor de oxizi de carbon nu se mai poate face decat

pe baza unor decizii politice. In acest fel, consecintele industrialismului patrund

pe agenda politica nationala si internationala. Avand in vedere incidenta acestor


riscuri, "logica" sociala a productiei si distributiei riscurilor este dezvoltata ca

alternativa la "logica" productiei si distributiei bunastarii, logica dominanta inca in

gandirea sociala si politica. Statul bunastarii (wellfare state) concept central in

stiintele sociale occidentale, a carui functie principala este aceea de productie si

distributie a bunastarii, este treptat inlocuit de un stat a carui principala functie

este gestionarea productiei si distributiei riscurilor. Statul bunastarii devine,

astfel, statul securitatii. Functia sa principala ar fi, in acest caz, gestionarea

securitatii societatii. Riscurile si consecintele modernizarii, ale deceniilor de

industrializare si generalizare a societatii de masa, sunt acum manifeste sub

forma unor amenintari ireversibile si difuze la adresa biosferei si sociosferei. Pe

de o parte, activitatea industriala a generat o degradare accentuata a mediului

natural. Pe de alta parte, sustinerea sistemelor industriale moderne (productie,

locuire, transport, comunicare) genereaza riscuri suplimentare. Nu in cele din

urma, societatile in care, de pilda, proiectul modernizarii a esuat (care nu au

reusit sa instituie o societate industriala si democratia politica) devin surse de

riscuri la nivel global (saracia, bolile, migratia, terorismul, traficul s.a. sunt,

majoritatea, asociate cu societatile din afara ariei occidentale). Sistemele

industriale slab-structurate nu pot produce decat riscuri. Este adevărat, pe de

altă parte, că explicaţia subdezvoltării se află în modul de structurare a

sistemului mondial, lucru demonstrat de întreaga literatura a subdezvoltării.

Astfel de efecte secundare puteau fi limitate in secolul al XIX-lea la dimensiunea

locala, erau izolate. Astazi, aceste efecte se globalizeaza, ca urmare a deplasarii

productiei si reproductiei peste granitele locale si, ca urmare, sunt generate

evenimente globale neprevazute (global hazards) de natura supra-nationala.

Aceste "evenimente sociale neprevazute" si nedorite prezinta un potential

disruptiv insemnat. Unul dintre aceste hazards se refera, de exemplu, la somaj.

Respectiv, somajul de masa devine transnational, pentru ca productia de bunuri

este, la randul ei, transnationala. Productivitatea foarte ridicata a industriilor din

aria occidentala produce un somaj acceptabil in tarile occidentale si genereaza

somaj de masa in tarile din lumea a treia. Somajul nu mai este un fenomen local

si nici macar national. Lipsa locurilor de munca se regionalizeaza. Apar pungi ale

somajului de masa, intre mai multe tari, pungi care sunt mediul cel mai propice

pentru inflorirea crimei organizate, a traficului, a terorismului s.a. Bosnia-

Herzegovina, Kosovo sunt astazi exemple elocvente pentru fenomenul risc

society. Asta inseamna ca, in contextul actual, o societate care nu produce

bunastare, foarte probabil va produce riscuri, identificabile sub forma unei

violente latente. Deducem de aici ca supradezvoltarea produce indeosebi riscuri

la adresa biosferei, in timp ce subdezvoltarea produce riscuri la adresa

sociosferei.

Relevant pentru domeniul securitatii este si conceptul lui Beck despre sub-


politica. Societatea industriala a dezvoltat un sistem politic sub forma

democratiei reprezentative. Electoratul alege periodic un numar de reprezentanti

ai intereselor sale. In afara ciclurilor electorale, electoratul este amorf. In

societea postindustriala se constata o activizare a vietii politice intre ciclurile

electorale, la nivel sub-politic, pentru ca la nivel politic situatia este "blocata"

pana la urmatoarea repriza electorala. Cine are initiativa in zona sub-politica? In

primul rand afacerile (business), adică stiinta si tehnologia care sunt imune la

procesul democratiei reprezentative. Cu alte cuvinte, sub stratul politic de

suprafata, care se dezgheata numai o data la patru ani, au loc o serie de procese

sub-politice, care nu se mai supun regulilor stratului de suprafata. Stratul de

profunzime si-a creat propriile reguli. Ce inseamna, asadar, sub-politica? In

primul rand intarea pe scena a unor actori non-individuali, sub forma afacerilor,

stiintei si tehnologiei, care impun reguli noi jocului politic, indeosebi la nivel local.

Asta presupune o localizare a politicii (important este in politica procesul local,

regional), impreuna cu o globalizare politica la nivel supranational (aparitia

germenilor guvernului mondial). Politica la nivel national, ne avertizeaza Beck,

pierde initiativa in favoarea dimensiunii locale si a celei globale. Primarul unui

mare oraş are mai multă putere politică decât un ministru în guvern. Pe masura

ce se globalizeaza, politica se regionalizeaza. Avem de-a face, in acest caz, cu

supra-politica la nivel global si cu sub-politica la nivel regional. Politica, definită la

nivel naţional în textele clasice, intră în declin.

Rezumand acest sub-capitol, Ulrich Beck argumenteaza ca se produce o

"transformare a fundamentelor schimbarii". Anume, "conceptul de societate

industriala se bazeaza pe contradictia dintre princiiple universale ale modernitatii

- drepturi civile, egalitate, diferentiere functionala, metodele argumentarii si

scepticism - si caracterul exclusiv al institutiilor sale, in care aceste principii pot fi

implinite numai pe o baza partiala si selectiva. Consecinta este aceea ca

societatea industriala se destabilizeaza singura prin insasi natura institutiilor

sale". (op. cit. p. 14) Sistemul de coordonate prin care viata si gandirea sunt

ancorate in modernitatea industriala, arata Beck, referindu-se la raporturile

dintre sexe, familie, ocupatie, credinta in stiinta si progres, incep sa se clatine si,

o data cu aceasta, forme noi de oportunitati si riscuri isi fac aparitia, anuntand o

noua societate, societatea riscului.

3. Managementul riscului. Potenţialul politic al riscului.

In gestionarea riscului, Ulrich Beck ne averizeaza, mai intai ca riscul se

genereaza numai ca urmare a activitatilor de productie a bunastarii (wealth).

Economiile de sub-zistenta nu produc riscuri. Economiile de supra-zistenta

produc, inevitabil, riscuri. Ca cat productia bunastarii este mai extensiva, cu atat

este mai intensiva productia de riscuri. In primul rand, productia de riscuri apare


indeosebi in societatile in care nevoile materiale ale oamenilor sunt asigurate prin

dezvoltarea productivitatii pe baza tehnologiei si prin mecanismele statului

bunastarii. In al doilea rand, cresterea exponentiala a fortelor tehnologice ale

productivitatii (prin care sa se asigure nevoile materiale ale oamenilor),

evenimentele neprevazute si amenintarile potentiale sunt direct proportionale cu

aceasta crestere.

In acesta chestiune, ne previne Beck, important este modul in care riscurile si

evenimentele neprevazute (hazards), ca parte a procesului de modernizare, sunt

prevenite, minimizate si inlaturate. Managementul riscurilor presupune ca

procesul de modernizare nu este afectat si, in acelasi timp, nu se depasesc

limitele a ceea ce este definit ca "tolerabil" din punct de vedere ecologic, medical,

psihologic si social.

Prin urmare, societatea adauga o noua sarcina activitatii umane, alaturi de

exploatarea resurselor naturale si eliberarea de constrangerile traditionalismului,

anume gestionarea problemelor rezultate din insasi procesul de modernizare.

Ulrich Beck crede ca modernizare devine, in acest fel, reflexiva, adica devine

propria sa tema. Modernizarea nu mai este un scop in sine; dintr-un mit cu

valoare universala, modernizarea devine o povara la care omenirea trebuie sa

reflecteze.

Definitia riscului la Ulrich Beck este urmatoarea : "Riscul poate fi definit ca o cale

sistematica de gestionare a evenimentelor cu pericol potential si a insecuritatii

induse si introduse de procesul de modernizare". (op.cit. p. 21) In intelesul

acestei lucrari si in lumina a deschiderilor pe care le propune, definitia lui Beck,

elaborata in urma cu aproape 20 de ani, are nevoie de actualizare.

Riscuri sociale obisnuite in sec. XIX - saracie, sanatate, accidente industriale

locale. Riscurile ecologice in secolul al XIX-lea (poluare fizica si chimica,

indeosebi) puteau fi izolate si gestionate la nivel local, fara urmari deosebite. In

secolul XX, riscurile saraciei si ale sanatatii au fost eliminate prin intermediul

statului bunastarii. In schimb, accidentele industriale, in ciuda cresterii masurilor

de siguranta in exploatare, si-au marit exponential potentialul distructiv. O uzina

atomica, de exemplu, nu prezinta un risc doar la nivel local si pe o perioada

limitata de timp. Accidentele atomice nu mai pot intra la categoria accidente. Nu

pot fi incheiate asigurari pentru astfel de accidente, iar efectele se prelungesc pe

durata generatiilor: afecteaza pe cei in viata si pe cei care urmeaza sa se nasca.

Cine poate acorda o asigurare, in sensul industrial clasic al termenului, pentru

cineva care urmeaza sa se nasca peste 10 sau 20 de ani? Acest lucru arata ca

institutiile si modalitatile de calcul ale riscului, stabilite pana in prezent pe cale

stiintifica si legala se prabusesc.


Conceptul central in teoria sociala a lui Max Weber - rationalizare - nu mai

acopera modernitatea tarzie, crede Ulrich Beck. Multiplicarea optiunilor tehnice

(Zweckrationalitat), reduce posibilitatea calcularii consecintelor. Sau, dupa cum

ne avertizeaza Beck, "in societatea riscului consecintele necunoscute si

neintentionate ajung o forta dominanta in societate si in istorie" (op. cit. p. 22).

Cu alte cuvinte, calculatia riscurilor, in vederea managementului lor, este

intotdeauna partiala si limitata.

10. Potenţialul auto-distructiv al societăţii:

Pe esafodajul teoretic pus in evidenta mai sus, Ulrich Beck descrie cinci teze ale

ale potentialului auto-distructiv generat de societatea riscului:

1. Definirea riscului este importanta. Prin risc trebuie inteles in primul rand riscul

radioactivitatii, care nu poate fi perceput pe cale umana, la care se adauga

toxinele si poluantii din aer, apa, hrana si intreaga serie de consecinte si efecte

pe termen mediu si lung asupra plantelor, animalelor si oamenilor. Aceste riscuri

induc efecte sistematice si adesea ireversibile, raman in general putin vizibile, se

bazeaza pe o interpretare cauzala (sunt constatate pe cale stiintifica dupa ce si-

au produs efectele si sunt limitati de posibilitatile de cunoastere). Fiind deschisi

definirii si constructiei pe cale sociala, pot fi schimbati, magnificati sau

minimizati. Se poate deduce de aici rolul important al media si al profesiilor din

stiintele exacte si din domeniul juridic chemate sa defineasca riscurile. Cei ce

definesc riscurile capata pozitiile sociale si politice importante in societate. Apare,

cu societatea riscului, o noua profesie: managerul de risc. Calificarea sa stiintifica

si juridica este printre cele mai inalte. Prin ascendenta managerului de risc, rolul

militarului si, in general, importanta sociala a profesiilor chemate sa gestioneze

violenta legala in societate, scade. Important nu (mai) este să gestionezi

violenţa, ci să previi violenţa, prin controlul riscurilor.

2. Distributia sociala a riscului este inegala. Unii oameni sunt expusi mai mult

decat altii riscurilor. In principiu, riscurile se distribuie in functie de stratul si

pozitia sociala a indivizilor. Evident ca un individ care lucreaza si locuieste intr-o

zona urbana intens poluata este expus mai mult; similar, un individ care

locuieste in apropierea unei uzine atomice sau a unui mare aeroport, in

comparatie cu un individ (familie) care locuieste intr-o zona rezidentiala, in afara

marilor aglomerari urbane. In mod obisnuit, epidemiile de gripa, bolile generate

de poluare, consumul de droguri, violenta de strada s.a. sunt asociate cu zonele

urbane aglomerate. Totusi, ne avertizeaza Beck, exista riscuri la care sunt expusi

toti indiviziii, fara deosebire de clasa sau statut social. In cazul riscurilor cu grad

ridicat de periculozitate - care sunt riscuri generate de cele mai avansate forme

de modernitate - si aici intra riscurile accidentelor nucleare, exista un asa-numit


efect de bumerang. Tehnologia nucleara, scapata de sub controlul tehnologic al

Vestului, se poate intoarce impotriva acestuia sub forma actelor teroriste sau

accidentelor catastrofice. Emisiile nucleare, catastrofele ecologice nu tin cont de

frontierele civilizatiei, ale natiunilor sau ale claselor sociale. Pe acest fond, apar

concepte noi legate de ecosistem, cum sunt devaluarile si exproprierile ecologice.

Zone considerate a fi aflate sub risc ecologic sunt devaluate si expropriate pentru

a fi puse sub regim de protectie publica. Aceste masuri intra in contradictie cu

interesul economic (care exploateaza o anumita arie) si cu jurisdictia proprietatii

(care trebuie anulata). Mergand mai departe, riscurile produc noi inegalitati

internationale, indeosebi intre Vest si Lumea a Treia. Protectia ecologica a

Vestului presupune diminuarea productiei de riscuri in Lumea a Treia. Este

perfect logic ca, din punct de vedere stiintific, protectia unei paduri in Bavaria

depinde de reducerea emisiei de poluanti atmosferici in Ucraina. Protocolul de la

Kyodo, intrat in vigoare la inceputul anului 2005, are in vedere tocmai astfel de

situatii. Initiative internationale de acest fel produc, la randul lor, modificari

importante ale legislatiei internationale. Peste un numar de ani ar fi posibil, de

dexemplu, interzicerea defrisariii padurii amazoniene (chestiune aflata in prezent

in responsabilitatea exclusiva a Braziliei) prin legislatia internationala. Acest lucru

inseamna ca societatea riscului este globala. Organisme internationale, ca de

exemplu ONU, ar putea prelua aceasta sarcina. O tema ca dezarmarea, atat de

importanta in anii '80-'90, ar putea deveni desueta in comparatie cu o tema de

peste 10-20 de ani precum refacerea stratului de ozon sau prezervarea

suprafetelor forestiere.

3. Difuziunea si comercializarea riscurilor schimba logica capitalista. Prin

comercializarea riscului intelegem ca orice produs capitalist comercializat pe

piata poarta cu sine un anumit risc: cand cumparam un produs cumparam si

riscul asociat. Aceasta inseamna ca exista intotdeauna castigatori si perdanti in

definitia riscului. Din punct de vedere al castigatorului (winner), societatea

riscului ofera oportunitatea marii afaceri (big business). A produce numai pentru

a castiga, pentru a raspunde cererilor pietei, fara a tine seama de riscurile

asociate, inseamna a creste potentialul de risc. Daca de pilda s-ar dubla numarul

de frigidere in China, astfel incat fiecare familie de chinezi sa detina un frigider,

s-a calculat ca gaura din stratul de ozon s-ar dubla. Avem, asadar, pe de o parte,

nevoia social definita ca fiecare familie de chinezi sa detina un frigider si, pe de

alta parte, precautia legata de cresterea gaurii in stratul de ozon. Incat, dublarea

numarului de frigidere pe plan mondial ar insemna, aproape automat, dublarea

numarului celor cu afectiuni ale pielei (cancere). In termeni teoretici, lipsa de

control a riscurilor in societatea industriala genereaza evenimentele neprevazute

(hazards) si creste potentialul politic al societatii riscului. Capitalismul, definit ca

sistem economic de satisfacere a nevoilor umane prin intermediul pietei, trebuie

amendat in teorie si in practica.


4. Cunoasterea riscului schimba modul de existenta. In mod obisnuit, existenta

(apartenenta la o clasa sociala, la o civilizatie, cultura, natiune) determina

constiinta (sistemul de cunostinte si reprezentari despre viata). In societatea

riscului, sistemul de cunostinte determina existenta. Simplu spus, constiinta va

determina existenta, pentru ca informatia si cunoasterea (knowledge) tind sa

devina mai importante decat apartenenta. In societatea riscului, informatia este

suverana. Evident ca societatile care pot obtine si procesa informatia despre

riscuri sunt cele mai bine pregatite sa gestioneze aceste riscuri. Aceasta

informatie este de natura stiintifica (generata de monitorizarea calitatii mediului,

prevederea catastrofelor de tip cutremure, tsunami, inundatii, poluari), de natura

economica (tehnologii de risc, economii de risc, piete de risc, monede de risc

etc), de natura sociala (saracie, subdezvoltare, mortalitate, boli), de natura

politica (gestionarea crizelor interne si internationale, revolutii, lovituri de stat,

crize umanitare, atacuri teroriste s.a.).

5. Societatea riscului schimba natura politicii. Riscurile cunoscute si recunoscute

social - cum ar fi distrugerea stratului de ozon, defrisarea suprafetelor forestiere,

functionarea uzinelor nucleare si chimice, fenomene sociale ca subdezvoltarea,

saracia, crizele umanitare, traficul si consumul de droguri, terorismul - devin

subiecte politice nationale si internationale. Pana in timpurile recente astfel de

subiecte nu erau prezente pe agenda publica, neavand caracter politic (public),

apartinand mai degraba sferei private. Cu societatea riscului, sfera privata este

restransa. Managementul firmei, viata privata (secretul corespondentei de

exemplu), accesul la tehnologie si altele devin subiecte de interes public.

Supravegherea persoanelor, ascultarea convorbilor, interceptia corespondentei

devin, din exceptii, reguli. Societatea riscului este, in fond si la urma urmei,

mobilizarea pentru situatii de urgenta, i.e. o institutionalizare a exceptiei in

detrimentul regulei. Pe plan international, suveranitatea nationala - concept

central in sistemul de state suverane - isi pierde din insemnatate, datorita

necesitatilor de gestionare a riscurilor de catre forurile internationale.

Afganistanul este un exemplu de societate generatoare de riscuri, avand in

vedere categoriile de risc asociate cu aceasta tara din Asia Centrala: stat esuat,

terorism, droguri, trafic, migratie ilegala, boli. Riscurile, intelese ca efecte

secundare, ca sub-produse, ca reziduuri industriale, economice, sociale si

politice, datorita impactului lor social din ce in ce mai insemnat, capata caracter

politic. Consecintele sociale, economice si politice ale efectelor secundare sunt de

o magnitudine sporita, pentru ca se refera la fenomene precum agravarea

saraciei, prabusirea pietelor, devaluarea capitalurilor, supravegherea deciziilor

manageriale de fabrica, deschiderea de noi piete, procedurile legale ce trebuiesc

instituite. Ceea ce se naste odata cu societatea riscului este potentialul politic al

catastrofelor. Managementul acestor riscuri foarte probabil ca va impune o


reorganizare a sistemului de putere si de autoritate pe plan national si

international. Societatea riscului, ne previne Ulrich Beck, este o societate

catastrofica.

Teoria societatii riscului, aplicata la domeniul securitatii, genereaza o certa

dezvoltare a conceptului si a practicii securitatii. Desi a fost elaborata in urma cu

mai bine de 20 de ani, teoria lui Ulrich Beck se afla abia la inceputuri in ceea ce

priveste aplicarea ei. Abordari ulterioare confirma cea mai mare parte a

prevederilor acestei teorii. In lucrarea "Military and Society in 21st Century

Europe. A Comparative Analysis" (ed. J. Kuhlman si J. Callghan, Centrul Marshall

pentru Studii de Securitate Europene, 2000), Martin Shaw prezinta o evaluare la

zi a teoriei societatii riscului (vezi bibliografia recomandata). In primul rand,

Shaw constata o "sociologizare" a studiilor de securitate, in sensul ca dezbaterea

este dominata de abordarile sociologice dupa 1990. In urma acestor dezbateri,

conceptul de securitate a suferit transformari insemnate.

Ameninţările, în sensul tradiţional, s-au diminuat. Securitatea se defineşte mai

mult ca securitate în condiţii de risc. Securitatea în secolul XXI este securitatea

societăţii riscului. Practic, evenimentele cu consecinţe neprevăzute sunt cele care

determină agenda de securitate a viitorului.



ANEXA

THE CONCEPT OF SECURITY: THE PROS AND CONS OF EXPANSION AND CONTRACTION

by Bjørn Møller, IPRA Secretary General*

Paper for joint sessions of the Peace Theories Commission and the Security and Disarmament Commission

at the 18th General Conference of the International Peace Research Association (IPRA)

Tampere, Finland, 5-9 August 2000

‘When I use a word’, Humpty Dumpty said in rather a scornful tone, ‘it means just what I

choose it to mean—neither more nor less’. ‘The question is,’ said Alice, ‘whether you can make words mean so many things.’ ‘The question is,’ said Humpty Dumpty, ‘which is to be master—that's all’. (Lewis Carroll: Through the Looking Glass)i

I. SECURITY IN THE INTER-DISCIPLINARY BATTLE Until fairly recently, the term ‘security’ was almost monopolized by the academic discipline of International Relations (IR). IR theorists employed it in a rather narrow sense which happened to correspond to the way politicians tended to use the word, i.e. as almost synonymous with military power. The more military power, or rather the more favourable the military balance, the more security. Surprisingly little was, however, written about security by the IR theoreticians, in the works of whom ‘national interest’ and/or ‘power’ were preferred, sometimes as alleged synonyms of security. In his seminal work on Realism, Hans Morgenthau thus hardly bothered to define ‘security’ii. Arnold Wolfers was one of the few who ventured a definition of the term: ‘security, in an objective sense, measures the absence of threats to acquired values, in a subjective

sense, the absence of fear that such values will be attacked.’iii In contrast to IR, peace research in general, and Johan Galtung in particular, have for decades endeavoured to develop meaningful conceptions of peace, security and violence. Both Galtung's term ‘positive peace’ and the late Kenneth Boulding's ‘stable peace’ could thus be seen as precursors of the emerging, expanded security conceptiv. For ‘security’ to be meaningful and durable, it would have to amount to a positive or stable peace structure. This would imply considerably more than negative peace equated with an absence of war, as merely one particular form of ‘direct violence’. Genuine peace and security would presuppose an elimination of, or at least a reduction of, ‘structural violence’, i.e. the relative deprivation of large parts of the world population.

* The author holds an MA in History and a Ph.D. in International Relations, both from the University of Copenhagen. Since 1985, he has been (senior) research fellow, subsequently programme director and board member at the Copenhagen Peace Research Institute (COPRI, formerly Centre for Peace and Conflict Research), where he is also editor of the international research newsletter NOD and Conversion. He has served as Secretary General of the International Peace Research Association (IPRA) since 1998, and as External Lecturer at the Institute of Political Studies, University of Copenhagen since 1992. In addition to being the author of numerous articles and editor of six anthologies, he is the author of three books: Resolving the Security Dilemma in Europe. The German Debate on Non-Offensive Defence (1991); Common Security and Nonoffensive Defense. A Neorealist Perspective (1992); and Dictionary of Alternative Defense (1995).


Belatedly, members of the IR community have come to accept the challenge of developing broader conceptions of securityv, with Barry Buzan and his collaborators at the Copenhagen Peace Research Institute, COPRI (but not the present author) belonging to theoretical vanguard by virtue of their analyses of national and ‘societal’ securityvi. However, while acknowledging the need for shifting the focus from the (now defunct) East-West conflict and military mattersvii, most members of the ‘strategic studies’ (now often re-labelled ‘security studies’) community continue to fight a rearguard battle against what they regard as an inappropriate expansion of the concept of ‘security’. Even though a consensus thus seems to be emerging on the need for a certain widening, disagreement persists about where to draw the line. As will be argued in the following (and in line with Humpty Dumpty's linguistic philosophy) there is no ‘correct’ answer to questions such as this. It is a matter of definitions, which may be more or less useful or relevant, but neither right nor wrong. To expand the notion of security too far—say, to include the absence of all types of problems—would not be practical, since it would merely create the need for an additional term for ‘traditional security’, now relegated to being merely one species of the genus ‘security’. Not to widen the concept at all might, on the other hand, relegate ‘security studies’ to a very marginalized position, if (as seems likely) traditional security problems will be perceived as having a sharply diminishing salience. Moreover, constructivists are probably right in rejecting as futile the quest for concepts that are ‘correct’ in the sense of corresponding to reality, if only because this ‘reality’ is itself socially constructed, inter alia by means of concepts such as ‘peace’ and ‘security’. What the analyst, who is part of the game himself, can do is to analyze how concepts are used, and how the security discourse is evolving. As argued by Ole Wæver and others to thus analyze the entire security discourse as a complex ‘speech act’ challenges the analyst to explore the ‘securitization’ of issues, which may have political implications. Among other advantages, this approach induces caution with regard to elevating too many problems to the status of ‘security problems’. In the political discourse, to call something a ‘security problem’ may be (ab)used for a ‘tabooization’ of issues and marginalization of ideological opponents. To label something as important to national security is often almost tantamount to declaring it ‘off limits’, i.e. not a legitimate subject for political or academic debate. Hence, a relevant political goal might be a ‘de-securitization’ of pertinent issues, which may allow for a more open and fruitful debate.viii II. THE NARROW CONCEPT OF SECURITY AND ITS EXTENSIONS What characterized the traditional IR approach to ‘security’, especially during the era of almost unchallenged dominance of Realismix, was the focus on the state as the referent object of security. Even though the preferred term was ‘national’ security, this was thus a misnomer when applied globally and only appropriate in those exceptional cases where nation and state happened to be (almost) coterminous.x What the Realists were really referring to was the security of the territorial (rather than nation-) state, which was indeed the principal actor in their ‘Westplahlian’ universe. It was presumed (if only ‘for the sake of the argument’) to be both universal and perennial, when in fact it was neither.xi This international system was supposed by anarchic and to consist of sovereign states, each pursuing its ‘national’ interest, ‘defined in terms of power’ or, somewhat more modestly, in terms of security in the sense of survival. Furthermore, this universe was characterized by strife, since the aformentioned national interests inevitably collided, hence the pervasiveness of competition, conflict and war.xii Since states were thus inherently insecure, they were well advised to make sure their power would suffice to parry threats from other states to their sovereignty. As far as the system as such was concerned, the best safeguard of peace would presumably be a ‘balance of power’xiii. As such balance is difficult to define and well nigh impossible to achieve or preserve, the system had an inherent propensity of for a competitive arms build-up without any natural saturation pointxiv. To the extent that ‘balance’ was believed to be unattainable, nuclear deterrence was believed to serve as an equalizer, capable of providing a balance of sorts.xv As became increasingly obvious, this was not merely a very bleak (and probably incorrect) view of the world, but also one that pointed to a strategy that might all too easily become counterproductive. At the end of the day, nobody (except the military-industrial complex) benefitted from the armaments dynamics, but everybody suffered: in their role as tax-payers ordinary people suffered under the burden of military expenditures, and in their role as citizens they had to live under an ever-present (yet non-quantifiable) risk of nuclear holocaust. As a predictable reaction, a partial innovation occurred in the early 1980s, connected with the term ‘Common Security’. The term was coined by Egon Bahr, and promulgated in the Palme Commission's 1982 report Common Security. A Blueprint for Survival. Its main message (besides a number of concrete recommendations for arms control measures and the like) was that security under conditions of anarchy and high levels of armaments required ‘mutual restraint and proper appreciation of the realities of the nuclear age’, in the absence of which ‘the pursuit of security can cause intensified competition and more tense political relations and, at the end of the day, a reduction in security for all concerned’xvi. Furthermore, ‘the security—even the existence—of the world [was acknowledged as] interdependent’, hence the admonition that ‘security can be attained only by common action’xvii. Common Security was thus envisaged as a way of solving (or perhaps better: circumventing or transcending) the well-known ‘security dilemma’, about which so much has been written by IR scholars, not least by Realistsxviii. The growing number of references to Common Security (occasionally called ‘security partnership’, ‘mutual security’, ‘reciprocal security’ or ‘cooperative security’) in political statements as well as in the academic literature was, unfortunately, not matched by any rigorous theoretical analysis of the implications of the conceptxix. Some


(including the present author) advocated a rather ‘austere’ concept of Common Security, tantamount to little more than what might be called a ‘mutual restraint imperative’, presupposing neither an abandonment of competition or conflict in favour of cooperation (desirable though this might be), nor any institutionalization or codification. Thus conceived, Common Security would be little more than an special instance of ‘cooperation between adversaries’, i.e. a form of ‘regime’, entirely compatible with the teachings of both ‘soft Realistm’, ‘liberal institutionalism’,xx and the so-called ‘English School's’ notions of ‘international society’.xxi Thus conceived, ‘Common Security’ does not automatically entail any broader notion of security, but may signify little more than the same type of security, only to be achieved by other, less confrontational means. The state remains the referent object of security and the focus remains on threats from other states, including (or perhaps even primarily) military threats, against which military counters continue to be deemed warranted. The associated concept of ‘non-offensive defence’ (NOD) may thus best be understood as a military strategy intended as a functional substitute for prevailing military strategies, only without their negative repercussions. It is intended as an instrument for states acting within an international system resembling that of the Realists: dominated by territorial states which are presumed to be pursuing their national interests within an anarchic setting and in (at least latent) conflict with each other. By abstaining from offensive capabilities, however, the security dilemma may presumably be evaded and, as a longer-term perspective, transcended. War might thus eventually become inconceivable, thus also rendering NOD obsolete, along with all other military strategies.xxii Other Common Security proponents, however—among whom most of the staff of Egon Bahr's peace research institute in Hamburg—have sought to subsume a very broad panoply of proposals under Common Security as an ‘umbrella concept’ encompassing collective security, disarmament, and the like, and being almost tantamount to a virtual denial of international conflict. Such advocacies have typically also emphasized the need for broader concepts of security, which should include e.g. Third World development, ecological security, etc. Laudable though such endeavours may be in principle, only little has been accomplished so far in terms of rigorous theoretical analysisxxiii. Another extention of the traditional concept of security, which has been around for decades, yet seems to be attracting growing attention in the post-Cold War era, is that of ‘Collective Security’ which is both more and less radical than (some versions of) CS. Less radical in the sense of being conceived of as a counter to the traditional state-versus-state military threats, yet more radical by envisaging a transfer of powers from the state to international authorities, i.e. a partial relinquishment of sovereignty. Whereas collective security was until recently dismissed as irrelevant by most of the IR community (because of its poor achievement in the inter-war years)xxiv, it has been taken increasingly seriously in the post-Cold War eraxxv. Moreover, to the extent that United Nations forces (or those of other international organizations, say the OSCE) are not ‘merely’ employed for restoring peace between states, but also within states, or for safeguarding human rights there, they might point towards a new international system: a ‘new world order’ that is no longer based on sovereign states with impermeable borders, but a truly global one in which ‘international politics’ is superceded by ‘domestic politics of a global scale’ (‘Weltinnenpolitik’).xxvi However, it remains to be seen whether the isolated instances of ‘humanitarian interventions’ the world has seen so far are in fact harbingers of such a new order, or merely aberrations from ‘business as usual’ attributable to the confusion of the present transitional period. In either case, however, the theoretical implications are being analyzed extensively within the IR, peace research and strategic studies communitiesxxvii. To the extent that such interventions can be legitimized as promoting security, it is surely no longer the security of the state, but of some other entity, which leads us directly to the next question: III. WHOSE SECURITY? A central premise for the question whether or not to expand the notion of security is whose security one is talking about, i.e. the referent object of security. Some confusion arises from the fact that ‘security’ is both a terminus technicus of the academic discipline of IR as well as other academic disciplines, and a word in common usage. Whereas in the latter field it is regarded as natural that people, i.e. individuals, are either secure or insecure, the dominant brand of IR theory, i.e. Realism, has neglected this dimension and treated the state as the only appropriate referent object of security. The State, however, is an entity sui generis, which is often either portrayed as endowed with certain almost metaphysical characteristics or personified, i.e. treated as if it were an individual ‘writ large’xxviii. Neither the interests nor the will of the State are thus reducible to those of its citizens, but likewise sui generis. The State's security is, in the final analysis, only definable in terms of sovereignty and territorial integrity.xxix This state-centred approach has been charged with neglecting the people, i.e. individual security, which is basically about well-being and, in the last analysis, survival. Thus conceived individual security may indeed be placed in jeopardy by an unrestrained quest for state security, say if the latter should involve war. Hence, for instance, the unconfortable ‘Red or dead’ dilemma that haunted NATO (and especially Germany) for decades: should one sacrifice the survival of the population for such intangible values as sovereigty? Furthermore, is it ethically justifiable to kill other individuals for the sake of state interests, as would have been the implication of a breakdown of deterrence? According to a ‘cosmopolitan’ ethicsxxx, what really matters is the survival and well-being of the individuals, e.g. as the utilitarians formulated it: ‘the greatest happiness principle’xxxi. This may of course be compatible with, but only rarely presupposes, a defence of sovereignty. Moreover, for principled proponents of this


view, state security can merely be a relevant goal to the extent that the state derives its powers from la volonté generale. If and when it ceases to represent the interests of its citizens, say when state security places individual security in jeopardy, the latter takes precedencexxxii. Whereas Realists and neorealists would tend to deny the importance of individual security, some of them would go as far as to acknowledge the relevance of an intermediary level, namely that of collectivities, such as ethnic groups or nations, even when they are not coterminous with the state. Hence the notion of ‘societal security’, more on which in due course. Suffice it at this point to mention that it is about ‘identity’. Whether to limit ‘security’ to the state level, or extend the term to the individual and/or societal level is a matter of arbitrary definition. Neither is more correct than the other, even though one definition may be more useful than others. In the following, I shall regard the three levels as equally important, but above all separate in the sense that neither can be reduced to the othersxxxiii.

Referent object Content

The State Sovereignty, power

Collectivities Identity

Individuals Survival, well-being

IV. DIMENSIONS OF SECURITY In what follows I shall attempt a survey of various ‘dimensions’ of security in the wider sense, namely political, economic, societal, and environmental or ecological security, whilst bypassing the military dimension dealt with above. As will become apparent, the various threats listed under these heading do not apply (at least not to the same extent) to the three levels. As the concluding section will show, however, all of them are included in the new political discourse on security. A. THE POLITICAL DIMENSION The political dimension of security has several different aspects, some of which concern the relationship between the state and ‘its’ citizens, while others have to do with the political aspects of international relations. Even though the state was presumably ‘created’ for the sake of its citizens' security, it can also constitute a threat to their security. In Hitler's Germany or Pol Pot's Kampuchea, the life of man was certainly at least as ‘solitary, poor, nasty, brutish and short’ as it was in the proverbial ‘state of nature’ before the erection of any state structuresxxxiv. Too strong and oppressive ‘Leviathans’ may thus constitute security threats in their own right, as acknowledged by at least some IR writers, even by some of the Realist or neo-realist persuasionxxxv. The main security problem today may, however, not be an excess but a deficit of strength. Most states in the Third World are thus ‘weak states’ in which there is a ‘dissonance between the loci of authority and power’ (Mohammed Ayoob), and where society and state boundaries are far from coterminous, inter alia as a reflection of the colonial legacy. Hence the lack of legitimacy of the state and regime and the perpetual struggle for control of the state apparatus and for autonomy or cessationxxxvi—a struggle which all too often assumes violent forms. The resultant armed conflicts may already be the most prevalent form of war (say, measured in terms of numbers of violent deaths) and will most likely become so in the coming years, where ‘Hobbesian wars’ (‘bellum omnium contra omnes’) may almost supercede the ‘Clausewitzian wars’ fought by states against other statesxxxvii. As far as the interstate level is concerned, it has long been claimed by proponents of a traditional approach to security that the security problem is neither about weapons nor about military matters at all. This claim has, more often than not, been used as an attempted rebuttal of the critics of nuclear deterrence. However, even though the claim is of course correct, it does not follow that weapons are of no importance. Be that as it may, according to these ‘traditionalists’ the real conflict was one of values, i.e. an ideological confrontation between the incompatible value systems of capitalism (equated with democracy) and communism (equated with totalitarianism). It should therefore come as no surprise that the anti-communist, democratic revolutions in Eastern Europe and the Soviet Union (followed by the dissolution of the latter) spurred a renewed interest in the old notion that democracy serves as a powerful inhibition against war. Even though the simplistic thesis that ‘democracies are peaceful’ does not stand up to closer scrutiny, the qualified formulation that ‘democracies do not wage wars of aggression against other democracies’ seens well-founded, and is at least consistent with historical facts—with the American Civil War standing out as the only major exception from the general rule not accounted forxxxviii. This observation has led what one might call the ‘triumphalists’ or ‘endists’ (most prominently Francis Fukuyama) to foretell an ‘end of history’ as a result of the universalization of the ‘western’ values of democracy, pluralism and market economyxxxix. Others have been less sanguine and have pointed out the various flaws in democracy as practiced by the triumphant Western states, and have demanded additional democratizationxl. Be that


as it may, few would contest the notion that democracy is a powerful antidote to bellicosity, and that a thoroughly democratic Europe (such as the one that we may well be approaching, even though we are not quite there yet) will most likely be peaceful. A fortiori, a democratization of the rest of the world would undoubtedly go a long way towards a more peaceful world. However, a caveat may be needed, lest the triumphalists have their way and attempt to export democracy and accompanying western values to the rest of the world, perhaps only in a well-intended quest for democratization. Logical though it might seem at first glance, to go to war for the sake of imposing democracy would be most unwise, indeed merely a new variety of the well-known phenomenon of the alleged ‘war to end all wars’.xli B. THE ECONOMIC DIMENSION ‘Economic security’xlii may mean (at least) two rather different things. Either, it may be understood narrowly as the economic foundations of military power; or, it may be seen as an aspect or dimension of security in its own right. The former interpretation is based on the common sense observation that economic power is eminently ‘fungible’ in the sense that it may be transformed into almost anything, depending of course on the time perspective and preconditioned on a functioning world market. Money may buy a state weapons from abroad, and it may increase productivity, thus allowing for a transfer of labour from the civilian sphere into that of arms production or armed service. In the final analysis, wealth is thus tantamount to mobilization potential, if not in the short term then at least in the medium to long run. According to this line of reasoning, the economic power of a nation inevitably constitutes a latent threat to its adversariesxliii, hence the advisability of not contributing to the economic development of one's enemies or opponents, if need be even of embargoing trade with them. This was a very widespread view in the USA throughout the Cold War period, including the détente of the early seventiesxliv. Paradoxically, this view stands in sharp contradition with the liberal view of international trade (Smith, Ricardo, etc.) which presumed trade to have beneficial effects on the war-proneness of the international systemxlv. On the other hand, actual militarization (including the maintenance of standing armed forces, and of a ‘follow-on system’ of military productionxlvi) inevitably comes at the expence of the civilian economy. Paradoxically, excessive militarization now may thus damage mobilization potential at a later stage, since the latter ultimately reflects the state of the economy as a whole. According to several analysis, the high level of military expenditures in both the former superpowers, albeit most radically in the former Soviet Union, was counterproductive and, in the long run untenable. More generally, this would seem to affect great powers in the phase of decline that is inevitable sooner or later, but which becomes more painful and costly because of ‘overextension’, both politically and militarilyxlvii. The latter interpretation, in its turn, comes in at least two different versions. First of all, economic warfare may be a functional substitute for the use of military power, just as military power may serve to cripple an adversary's economy, as in the case of blockades. However, even without the use of military might, starvation is a very powerful means of ‘compellance’ that might be (indeed has been) used with success to enforce a (bloodless, yet far from painless) surrender. As a reflection thereof, many states have striven for economic self-sufficiency as a means of security: by stockpiling ‘strategic materials’ as well as ordinary goods they may make themselves less vulnerable to economic warfare, hence more securexlviii. Secondly, ‘economic security’ may mean invulnerability to economic hazards which need not be created deliberately by an adversarial state, but could well be ‘structural’, i.e. caused by the workings of the system, rather than by a specific (in this case malevolent) actor. There are at least three different approaches to enhancing economic security in this sense: autharky (a special species of the genus mercantilism), diversification and interdependence (including integration). Autharky might conceivably enhance economic security, as preached by classical mercantilism. This was e.g. the strategy chosen by the USSR who regarded the world market as unsafe, not merely because it was controlled by hostile capitalist powers, but also because of its capitalist nature. Certain peace researchers (Galtung and others) have also advocated economic self-sufficiency as a (strictly defensive, hence preferable) for of defence, providing for invulnerabilityxlix Diversification, in the sense of a deliberate spreading of a state's dependencies between as many other states, and across as many fields, as possible, has been another traditional means of economic security. States that are dependent on one single (group of) supplier(s) for essential commodities, such as raw materials for its industry, are vulnerable to a cut-off of these supplies. States in the global ‘periphery’, which often have only one significant commodity to export, are, for instance, especially vulnerable to fluctuations of world market prices, as well as to political manipulations thereof, to say nothing of boycotts by their main customersl. The furthering of interdependence, even to the point of integration, is the third, and in several senses most ‘modern’ way of enhancing economic security. This is, e.g., the approach taken by the EU countries ever since the foundation of the European Coal and Steel Communitiesli. The underlying understanding has been that a web of mutual interdependencies would serve as a powerful inhibition against war, in perfect conformity with the afore-mentioned tenets of ‘classical’ liberalism, as well as with the writings of Norman Angell, and modern analysts of ‘complex interdependence’ (Keohane and Nye, among others)lii. One might, indeed, call this the ‘common security approach to economic security’, since it is tantamount to a transcendence of the national boundaries with regard to


the subject of security: The whole system is to be made more secure, hence also its members, who could not achieve the same level of security through their individual effortsliii. C. THE SOCIETAL DIMENSION Whereas Realists have focused their attention on the level of the state as the only proper referent object of ‘security’, ‘Idealists’ (including a large part of the peace research ‘movement’) have maintained that people, i.e. individuals, are what really matters in the final analysis. State security may be worth striving for, but only to the extent that it contributes to the security, i.e. survival and well-being, of people. The state is, at most, a means but never an end in itself. To thus focus on the lowest level, somewhat paradoxically, inevitably also draws attention to the highest level, namely that of Mankind as a whole, i.e. the great community of individuals, irrespective of citizenship. Individual and global security are thus two sides of the same coin, as argued by proponents of ‘human security’.liv As mentioned above, some have taken an intermediate position, wishing to deny the field of security studies to the proponents of individual/global security (also because it would tend to blur the contours of security studies as an academic discipline), while agreeing with them that the state level is too narrow. Hence the need for a collective, yet non-state referent object of security, conceived of as collectivities, the security of which is termed ‘societal security’. In the seminal, work on the topic societal security is defined as ‘...the ability of a society to persist in its essential character under changing conditions and possible

or actual threats. More specifically, it is about the sustainability, within acceptable conditions for evolution, of traditional patterns of language, culture, association, and religious and national identity and custom.’lv

Thus defined, it becomes obvious that much of the recent discourse about ‘risks’ (as opposed to ‘threats’ is really about societal security. Of course, the various societal developments referred to also impinge on the state level in various ways, yet to make this their ‘admission ticket’ into the field of ‘security problems’ often becomes far-fetched. Run-away population growth has been singled out by some authors as perhaps the most serious security problem for the decades aheadlvi, if only because of the ‘Malthusian’ implications of a growing discrepancy between the available resources for consumption and the much faster growing number of would-be consumers. This might be a security problem in its own right, particularly of course for the losers in the competition for scarce resources, but also with security implications for the winners. It might, for instance, become a societal security problem for the North if resource depletion in the South should leads to a tidal wave of migration to the Northlvii. Whereas it strains the imagination to envision, say, countries such as Denmark being more than marginally affected by this, countries in the borderland between North and South (such as the entire Mediterranean region) might well be more seriously affected. Migration may also flow in the East-West direction, not so much as a reflection of a population surplus, as because of a deficit of resources, say if the economic transformation embarked upon since 1989 should fail completely. One might, e.g. envisage migration from the former USSR to Poland, and/or from the latter or the Czech republik to Germanylviii. Another societal security problem is represented by the forces of nationalism that were unleashed by the democratic revolutions of 1989 and 1991 in the former East and South-East of Europelix. To the extent that this leads to violent strife between ethnic and/or religious or cultural groups (a phenomenon of which there have already been dozens of examples) it certainly constitutes a serious societal security problem. It also threatens to become a political security problem affecting the already weak states in the countries in question, if and when if nationalism is manifested in a struggle for secession. This is often exacerbated by the so-called ‘matrozka effect’, which promises fragmentation down to very small, and often not survivable, political unitslx. Finally, problems such as the above may also have repercussions for the relations between states, i.e. develop into ‘traditional’ security problems. Communal strife thus has a certain in-built propensity for internationalization, especially in those (numerous) cases where a suppressed, exploited or otherwise disadvantaged ethnic group has a ‘paternal’ state.lxi Also, nationalism implies the risk that the numerous unresolved territorial disputes may be reinvigorated. Were this to happen, especially during a period of political weakness, ‘old-fashioned’ war for territorial conquest may, once again, become conceivable. D. THE ENVIRONMENTAL DIMENSION That the environment is degrading was discovered several years ago. However, the awareness of ecological challenges was especially boosted by the publication in 1987 of the report of the Brundtland Commission on Our Common Future, which inspired a flood of books on ‘environmental’ or ‘ecologic security’lxii. However, to recognize environmental decay as a problem was, of course, one thing, to elevate it to the status of a security problem something else which remains disputed. There are, at least, three different senses in which the environment might become subsumed under an expanded notions of security: • First of all, environmental problems could be caused by war, or preparations for war, of such severity as to

count among the most serious indirect war effects. A precursor of the current environmental awareness in


‘peace circles’ was, for instance, the debate in the early 1980s on the ‘nuclear winter’ hypothesis, according to which even a ‘small-scale’ nuclear war could have caused a climatic and ecological disaster, the casualties of which would not ‘only’ be the warring states, but the entire globelxiii. The more recent discoveries are, however, in a sense more profound since they imply environmental catastrophy as a result of ‘business as usual’, constituting what will automatically happen ‘unless people stop to think’ (to quote L.F. Richardson).

• Secondly, wars might accrue from environmental problems, e.g. in the form of resource wars. An obvious example might be wars over scarce water supplies, say between states sharing the same river, as has been very close to happening in the Middle Eastlxiv.

• Thirdly, environmental problems might, according to some analysts, constitute a security threat directly, i.e. whether or not weapons and physical force ever enter into the picturelxv. In extreme cases, the physical basis of a state could be placed in jeopardy by nature. For instance, countries such as Bangladesh or the Netherlands would almost disappear in the case of severe global flooding. In most cases, however, the concept of environmental security presupposes taking individuals (or Mankind) or collectivities rather than states as the referent objects of security. In this case it certainly makes sense to acknowledge that the survival and well-being of people is threatened by environmental problems, which may be conceived of as a form of ‘structural violence’, resulting e.g. in shorter life expectancies, higher infant mortality rates and a deteriorating general health situation.

V. ‘SECURITY’ IN THE NORTH AND SOUTHlxvi The entire security discourse has, like the IR discipline as a whole, all along been ethnocentric to the extreme.lxvii This is particularly obvious when it comes to the connection between security and development: a topic which has usually been approached from the angle of the North (and especially the West) in the following manner: Either economic and social underdevelopment in the South will breed political instability, hence may cause wars which mat ‘spill over’ to the Northlxviii. Or they may lead to a militarization implying that countries of the South may come to constitute military threats to the North (vide the debate on ballistic missile and nuclear proliferationlxix). In the present author's assessment, these alleged threats should be taken cum grano salis: ballistic missiles are no more (probably less) threatening than aircraft and only constitute threats when paired with nuclear weapons; the North constitutes a far more serious threat to the South than vice versa; and only few regions in the North are within reach of ballistic missiles (or aircraft for that matter) from the south—the Mediterranean region constituting one such potentially vulnerable spot. More importantly, however, it tends to be forgotten that countries of the South are referent objects of security in their own right, i.e. experience security problems. Just as is the case in the North, some of these are endogenous to each country, whereas others are a function of regional conflicts between southern countries. Occasionally, however, the North is perceived as a threat to the security of the South, e.g. manifested in the threat of intervention as well as the (not yet quite abandoned) practice of ‘gunboat diplomacy’ and various forms of ‘covert operations’. Furthermore, most countries of the South are very vulnerable to economic means of ‘compellance’, such as economic sanctions, an economic security problem that has been further aggrevated by the debt crisis.lxx The security problems of the South differ considerably from those of the North in several respects: • Intra-state strife tends to loom larger than inter-state threats. • Political security is generally low because of ‘weak states’: with fragile support in the population,

questionable legitimacy, little or no democratic traditions. Such weak states may even collapse completely, i.e. be reduced to ‘virtual’ or ‘failed’ states.

• Regime security is often sought by means of large military expenditures, mostly for internal purposes. • The level of militarization tends to place great strains on the civilian sector of the economy, hence to

jeopardize development. • Economic underdevelopment causes or exacerbates communal conflicts. VI. COMPREHENSIVE SECURITY: SYNERGIES AND VICIOUS CIRCLES The above account of Third World security problems illustrates the way in which the various security problems tend to exacerbate each other, locking the country in question into vicious circles—a phenomenon which it also prevalent in the North, especially in the former East: • An emphasis on military security places great strains on the economy, hence tends to undermine economic

security. • Economic problems tend to cause political instability as well as to contribute to a neglect of urgent

environmental protection measures. • Political instability tends to spur a search for ‘scape-goats’, more often than not in the form of external

foes, hence may lead to further militarization.


There is therefore a need for a comprehensive concept of security as a guideline in the urgent quest for a multi-pronged security strategy, lest endeavours along one dimension tend to bloc the quest for security along others. On the other hand, one should also guard against excessive ‘securitization’, as this may entail risks: • A danger of militarization, as the armed forces tend to assume that ‘security is their business’. In

times of impending cut-backs in military expenditures, the military tend to be quite eager to embrace expanded notions of security in the hope that this will protect them against further reductions.

• A danger that a desecuritization of issues may lead to a neglect of them. If security concerns, for instance, are accepted as the primary rationale for development assistance, development aid may decline once it is realized that countries of the South constitute no danger to the North.

The above account of new thinking on security has, hopefully, demonstrated that new ideas do exist. However, the history of mankind shows that it may take years, decades, centuries, or even millennia, for such new ideas to become generally accepted and adopted as guidelines for actionlxxi. In this section, I shall therefore briefly survey the political field in various countries for signs that the above ideas have actually achieved this status, or are approaching it. VII. ENDNOTES i. In Carroll, Lewis: Alice's Adventures in Wonderland and Through the Looking Glass (Harmondsworth: Penguin Books, 1962), p. 274. ii. The closest he came to a definition was: ‘National security must be defined as integrity of the national territory and its institutions’, in Morgenthau, Hans J.: Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace, 3rd edition (New York: Alfred A. Knopf, 1960), p. 562. In another connection, he added ‘culture’ to the list, emphasizing that the ‘survival of a political unit in its identity’ (i.e. ‘security’) constitutes ‘the irreducible minimum, the necessary element of its interests vis-à-vis other units’. See ‘The Problem of the National Interest’ (1952), in idem: Politics in the Twentieth Century (Chicago: University of Chicago Press, 1971), pp. 204-237 (quote from p. 219). iii. Wolfers, Arnold: ‘National Security as an Ambiguous Symbol’, in idem: Discord and Collaboration. Essays on International Politics (Baltimore: John Hopkins University Press, 1962), pp. 147-165 (quote from p. 150). iv. Galtung, Johan: ‘Violence, Peace, and Peace Research’, in idem: Peace: Research, Education, Action. Essays in Peace Research. Volume I (Copenhagen: Christian Ejlers Forlag, 1975), pp. 109-134; idem: ‘Peace Research’, ibid., pp. 150-166; idem: ‘What is Meant by Peace and Security? Some Options for the 1990s’, in idem: Transarmament and the Cold War. Essays in Peace Research, Volume VI (Copenhagen: Christian Ejlers Forlag, 1988), pp. 61-71; cf. Wiberg, Håkan: Konfliktteori och fredsforskning, (Stockholm 1976: Esselte Studium), pp. 4-8. On ‘stable peace’, see Boulding, Kenneth: Stable Peace (Austin: University of Texas Press, 1978); or idem ‘Moving from Unstable to Stable Peace’, in Anatoly Gromyko & Martin Hellman (eds.): Breakthrough. Emerging New Thinking (New York: Walker & Co., 1988), pp. 157-167. See also Krell, Gert: ‘The Development of the Concept of Security’, in Egbert Jahn & Yoshikazu Sakamoto (eds.): Elements of World Instability: Armaments, Communication, Food, International Division of Labour, Proceedings of the International Peace Research Association Eighth General Conference (Frankfurt: Campus Verlag, 1981), pp. 238-254; Frei, Daniel: ‘Was ist unter Frieden und Sicherheit zu verstehen?’, in Wolfgang Heisenberg & Dieter S. Lutz (eds.): Sicherheitspolitik kontrovers. Frieden und Sicherheit. Status quo in Westeuropa und Wandel in Osteuropa (Bonn: Bundeszentrale für politische Bildung, 1990), vol. 1, pp. 41-49; Stephenson, Carolyn: ‘New Conceptions of Security and Their Implicatons for Means and Methods’, in Katharine and Majid Tehranian (eds.): Restructuring for World Peace. On the Threshold of the Twenty-First Century (Creskil, NJ: Hampton Press, 1992), pp. 47-61. v. A precursor of the present debate was Ullman, Richard: ‘Redefining Security’, International Security, vol. 8, no. 1 (Summer 1983), pp. 162-177. Good overviews are Nye, Joseph E. & Sean M. Lynn-Jones: ‘International Security Studies: A Report of a Conference on the State of the Field’, International Security, vol. 12, no. 4 (Spring 1988), pp. 5-27; Lynn-Jones, Sean: ‘The Future of International Security Studies’, in Desmond Ball & David Horner (eds.): Strategic Studies in a Changing World: Global, Regional and Australian Perspectives, Series ‘Canberra Papers on Strategy and Defence’, vol. 89, (Canberra: Strategic and Defence Studies Centre, Research School of Pacific Studies, the Australian National University, 1992), pp. 71-107. See also Mangold, Peter: National Security and International Relations (London: Routledge, 1990); Booth, Ken: ‘Security in Anarchy: Utopian Realism in Theory and Practice’, International Affairs, vol. 67, no. 3 (1991), pp. 527-545; idem (ed.): New Thinking About Strategy and International Security (London: Harper Collins, 1991); Klare, Michael & Daniel C. Thomas (eds.): World Security. Trends and Challenges at Century's End (New York: St. Martin's Press, 1991); Clarke, Michael (ed.): New Perspectives on Security (London: Brassey's, UK and Centre for Defence Studies, 1993); Rees, G. Wyn (ed.): International Politics in Europe. The New Agenda (London: Routledge, 1993); Fischer, Dietrich: Nonmilitary Aspects of Security. A Systems Approach (Aldershot: Dartmouth and UNIDIR, 1993). vi. Buzan, Barry: People, States and Fear. An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era, Second Edition (London: Harvester Wheatsheaf and Boulder: Lynne Rienner, 1991); idem, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre, Ole Wæver & al.: The European Security Order Recast. Scenarios for the Post-Cold War Era (London: Pinter, 1990); Wæver, Ole, Barry Buzan, Morten Kelstrup and Pierre Lemaitre: Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe (London: Pinter, 1993). vii. Good examples of ‘expanded strategic studies’ are Brown, Neville: The Strategic Revolution. Thoughts for the Twenty-First Century (London: Brassey's Defence Publishers, 1992); Souchon, Lennart: Neue deutsche Sicherheitspolitik (Herford: Mittler Verlag, 1990). viii. Wæver, Ole: ‘Securitization and Desecuritization’, in Ronnie D. Lipschutz (ed.): On Security (New York: Columbia University Press, 1995), pp. 46-86; Buzan, Barry, Ole Wæver & Jaap de Wilde: Security. A New Framework for Analysis (Boulder: Lynne Rienner, 1998). Recent works of a related constructivist or post-structuralist orientation include Campbell, David: Writing Security. United States Foreign Policy and the Politics of Identity. Revised Edition


(Manchester: Manchester University Press, 1998); Dalby, Simon: ‘Rethinking Security: Ambiguities in Policy and Theory’, International Studies (Burnaby, BC: Dep. of Political Science, Simon Fraser University, 1991); Fierke, K.M.: Changing Games, Changing Strategies. Critical Investigations in Security (Manchester: Manchester University Press, 1998); Huysmans, Jef: ‘Security! What Do You Mean? From Concept to Thick Signifier’, European Journal of International Relations, vol. 4, no. 2 (June 1998), pp. 226-255; Hansen, Lene: ‘A Case for Seduction? Evaluating the Poststructuralist Conceptualization of Security’, Cooperation and Conflict, vol. 32, no. 4 (December 1997), pp. 369-397. A basic work on social constructivism is Berger, Peter L. & Thomas Luckman (1967): The Social Construction of Reality (London: Allan Lane). For an application of this approach to the security debate, leading to a critique of the ‘Copenhagen School’ (Buzan, Wæver and others) for not being constructivist enough is McSweeney, Bill: ‘Security and Identity: Buzan and the Copenhagen School’, Review of International Studies, vol. 22, no. 1 (1996), pp. 81-93; idem: Security, Identity and Interests. A Sociology of International Relations (Cambridge: Cambridge University Press, 1999). On the various ‘postmodern’ approaches to IR theory see George, Jim: Discourses of Global Politics: A Critical (Re)Introduction to International Relations (Boulder, CO: Lynne Rienner, 1994); Vasquez, John A.: ‘The Post-positivist Debate: Reconstructing Scientific Enquiry and International Relations Theory After Enlightenment's Fall’, in Ken Booth & Steve Smith (eds.): International Relations Theory Today (Cambridge: Polity Press, 1995), pp. 217-240. For a critique see Østerrud, Øyvind: ‘Antinomies of Postmodernism in International Studies’, Journal of Peace Research, vol. 33, no. 4 (November 1996), pp. 385-390. ix. For a historical account of ‘Realism’, see e.g. Smith, Michael Joseph: Realist Thought from Weber to Kissinger, (Baton Rouge: Louisiana State University Press, 1986). The best example of classical Realism is Morgenthau: op. cit. (note 2). Good examples of neorealism are Waltz, Kenneth N.: Theory of International Politics, (Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1979); Gilpin, Robert G.: War and Change in World Politics, (Cambridge: Cambridge University Press, 1981); Keohane, Robert O. (ed.): Neorealism and Its Critics (New York: Columbia University Press, 1986); and Buzan: op. cit. (note 6). See also Frankel, Benjamin (ed.): Roots of Realism (London: Frank Cass, 1996); idem (ed.): Realism: Restatements and Renewal (London: Frank Cass, 1996); Guzzini, Stefano: Realism in International Relations and International Political Economy. The Continuing Story of a Death Foretold (London: Routledge, 1998). For a critique see Vasquez, John: The Power of Power Politics. From Classsical Realism to Neotraditionalism (Cambridge: Cambridge University Press, 1998). x. On the concept of ‘nation’ see, for instance, two excellent readers: Huthinson, John & Anthony D. Smith (eds.): Ethnicity (Oxford: Oxford University Press, 1996); and idem & idem (eds.): Nationalism (Oxford: Oxford University Press, 1996). See also Gellner, Ernst: Nations and Nationalism (London: Basil Blackwill, 1983); Griffiths, Stephen Iwan: Nationalism and Ethnic Conflict. Threats to European Security (Oxford: Oxford University Press, 1993); Periwal, Sukumar (ed.): Notions of Nationalism (Budapest: Central European University Press, 1995); Anderson, Benedict: Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism (London: Verso, 1991); Brass, Paul: Nations and Nationalism. Theory and Comparison (London: Sage, 1991); Kellas, James G.: The Politics of Nationalism and Ethnicity (Houndsmills: Macmillan, 1991); Kupchan, Charles (ed.): Nationalism and Nationalities in the New Europe. A Council of Foreign Relations Book (Ithaca: Cornell University Press, 1995); Brass, Paul R.: Ethnicity and Nationalism. Theory and Comparison (London: Sage, 1991); Kellas, James G.: The Politics of Nationalism and Ethnicity (Houndsmills, Basingstoke: Macmillan, 1991). xi. Spruyt, Hendrik: The Sovereign State and Its Competitors (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1994). See also Fowler, Michael Ross & Julie Marie Bunck: Law, Power, and the Sovereign State. The Evolution and Application of the Concept of Sovereignty (University Part, PA: Pennsylvania State University Press, 1995); Krasner, Stephen D.: Sovereignty. Organized Hypocrisy (Princeton: Princeton University Press, 1999). xii. For a critique see Wendt, Alexander: ‘Anarchy is What States Make of It: The Social Construction of Power Politics’, International Organization, vol. 46, no. 2 (Spring 1992), pp. 391-425. xiii. Sheehan, Michael: The Balance of Power. History and Theory (London: Routledge, 1996). For a crique see Vasquez: op. cit. (note 9). xiv. Neild, Robert: An Essay on Strategy as it Affects the Achievement of Peace in a Nuclear Setting (London: Macmillan, 1990), pp. 106-110; Møller, Bjørn: ‘Non-Offensive Defence, the Armaments Dynamics, Arms Control and Disarmament’, in Burkhard Auffermann (ed.): ‘NOD or Disarmament in the Changing Europe?’, Research Reports, no. 40 (Tampere: Tampere Peace Research Institute, 1990), pp. 43-102; idem: ‘From Arms to Disarmament Races: Disarmament Dynamics after the Cold War’, in Ho-Won Jeong (ed.): The New Agenda for Peace Research (Aldershot: Ashgate, 1999), pp. 83-104. xv. On the pros and cons of nuclear weapons and their proliferation see Sagan, Scott D. & Kenneth N. Waltz: The Spread of Nuclear Weapons. A Debate (New York: W.W. Norton, 1995); Jervis, Robert: The Meaning of the Nuclear Revolution. Statecraft and the Prospects of Armageddon (Ithaca: Cornell University Press, 1989); Glaser, Charles L.: ‘The Flawed Case for Nuclear Disarmament’, Survival, vol. 40, no. 1 (Spring 1998), pp. 112-128; Cimbala, Stephen J.: The Past and Future of Nuclear Deterrence (Westport: Praeger Press, 1998); Gray, Colin: The Second Nuclear Age (Boulder: Lynne Rienner Publishers, 1999). On US nuclear policy for the future see Nolan, Janne E.: An Elusive Consensus. Nuclear Weapons and American Security after the Cold War (Washington, D.C.: Brookings Institution Press, 1999). On the assumptions behing NATO's nuclear weapons see Daalder, Ivo H.: The Nature and Practice of Flexible Response. NATO Strategy and Theater Nuclear Forces Since 1967 (New York: Columbia University Press, 1991); Haftendorn, Helga: NATO and the Nuclear Revolution. A Crisis of Credibility, 1966-1967 (Oxford: Clarendon Press, 1996); Heuser, Beatrice: NATO, Britain, France and the FRG. Nuclear Strategies and Forces for Europe, 1949-2000 (London: Macmillan, 1999); Haglund, David G.: Pondering NATO's Nuclear Options: Gambits for a Post-Westphalian World (Kingston: Centre for International Relations, Quens University, 1999). On the nuclear strategies of other nuclear weapons states see Karp, Regina Cowen (ed.): Security With Nuclear Weapons? Different Perspectives on National Security (London: Oxford University Press/SIPRI, 1991); Hopkins, John C. & Weixing Hu (eds.): Strategic Views from the Second Tier. The Nuclear Weapons Policies of France, Britain and China (New Brunswick: Transaction Publishers, 1996); Singh, Jasjit (ed.): Nuclear India (New Delhi: Knowledge World and Institute for Defence Studies and Analyses, 1998). On the rationales for not aquiring nuclear weapons see Karp, Regina Cowen (ed.): Security Without Nuclear Weapons? Different Perspectives on Non-Nuclear Security. (Oxford: Oxford University Press/SIPRI, 1992); Reiss, Mitchell:


Bridled Ambitions. Why Countries Constrain Their Nuclear Capabilities (Washington, DC: Woodrow Wilson Center Press, 1995). xvi. Palme Commission (Independent Commission on Disarmament and Security Issues): Common Security. A Blueprint for Survival. With a Prologue by Cyrus Vance (New York: Simon & Schuster, 1982), p. 138. xvii. ibid., pp. 5, 7 and 9. xviii. Herz, John M.: Political Realism and Political Idealism. A Study in Theories and Realities (Chicago: Chicago University Press, 1951), passim; idem: ‘Idealist Internationalism and the Security Dilemma’, World Politics, no. 2, 1950, pp. 157-180; Jervis, Robert: Perception and Misperception in International Politics (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1976), pp. 58-93; cf. idem: ‘Cooperation Under the Security Dilemma’, World Politics, vol. 30, no. 2 (1978), pp. 167-214; Buzan: op. cit. 1991 (note 6), pp. 294-327; Glaser, Charles L.: ‘The Security Dilemma Revisited’, World Politics, vol. 50, no. 1 (October 1997), pp. 171-201; Schweller, Randall L.: ‘Neorealism's Status-Quo Bias: What Security Dilemma?’, in Frankel (ed.): Realism (op. cit., note 9), pp. 90-121. The most elaborate study of the security dilemma is Collins, Alan: The Security Dilemma and the End of the Cold War (Edinburg: Keele University Press and New York: St. Martin's Press, 1997). xix. Among the theoretical analyses, the following deserve mentioning: Väyrynen, Raimo (ed.): Policies for Common Security (London: Taylor & Francis/SIPRI, 1985); Bahr, Egon & Dieter S. Lutz (eds.): Gemeinsame Sicherheit. Idee und Konzept. Bd. 1: Zu den Ausgangsüberlegungen, Grundlagen und Strukturmerkmalen Gemeinsamer Sicherheit (Baden-Baden: Nomos Verlag, 1986); Smoke, Richard: ‘A Theory of Mutual Security’, in idem & Andrei Kortunov (eds.): Mutual Security. A New Approach to Soviet-American Relations (London: Macmillan, 1991), pp. 59-111; Gottfried, Kurt et al.: Towards a Cooperative Security Regime in Europe (Ithaca: Cornell University Peace Studies Program, 1989); Gottfried, Kurt & Paul Bracken (eds.): Reforging European Security. From Confrontation to Cooperation (Boulder: Westview Press, 1990); Nolan, Janne (ed.): Global Engagement. Cooperation and Security in the 21st Century (Washington, D.C.: The Brookings Institution, 1994). xx. For an overview, see e.g. Milner, Helen: ‘Review Article: International Theories of Cooperation Among Nations: Strengths and Weaknesses’, World Politics, vol. 44, no. 3 (April 1992), pp. 466-496. Good examples of this tradition include Jervis, Robert: loc.cit. 1978 (note 18); idem: ‘Security Regimes’, International Organization, vol. 36, no. 2 (Spring 1982), pp. 357-378; George, Alexander L., Philip J. Farley & Alexander Dallin (eds.): U.S.—Soviet Security Cooperation. Achievements, Failures, Lessons (New York: Oxford University Press, 1988); Axelrod, Robert: The Evolution of Cooperation (New York: Basic Books, 1984); Kanet, Roger E. & Edward A. Kolodziej (eds.): The Cold War as Competition. Superpower Cooperation in Regional Conflict Management (Baltimore: John Hopkins University Press, 1991); Stein, Arthur A.: Why Nations Cooperate. Circumstance and Choice in International Relations (Ithaca: Cornell University Press, 1990); Keohane, Robert O. & Joseph S. Nye: Power and Interdependence. World Politics in Transition (Boston: Little Brown, 1977); Glaser, Charles L.: ‘Realists as Optimists: Cooperation as Self-Help’, in Frankel (ed.): Realism (op. cit., note 9), pp. 122-163; Krasner, Stephen D. (ed.): International Regimes (Ithaca: Cornell University Press 1982); Müller, Harald: Die Chance der Kooperation. Regime in den internationalen Beziehungen (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1993); Hasenclever, Andreas, Peter Mayer & Volker Rittberger: Theories of International Regimes. Cambridge Studies in International Relations, vol. 55 (Cambridge: Cambridge University Press, 1997). xxi. Wight, Martin: Systems of States (Leicester: Leicester University Press, 1977); Bull, Hedley: The Anarchical Society. A Study of Order in World Politics (London: Macmillan, 1977); Watson, Adam: The Evolution of International Society (London: Routledge, 1992). See also Griffiths, Martin: Realism, Idealism and International Politics. A Reinterpretation (London: Routledge, 1992); Dunne, Tim: Inventing International Society: A History of the English School (Houndmills: Macmillans, 1998). xxii. Møller, Bjørn: Common Security and Non-Offensive Defense. A Neorealist Perspective (Boulder: Lynne Rienner and London: UCL Press, 1992). See also idem: Resolving the Security Dilemma in Europe. The German Debate on Non-Offensive Defence (London: Brassey's, 1991); and idem: The Dictionary of Alternative Defence (forthcoming, 1994); or Bahr, Egon & Dieter S. Lutz (eds.): Gemeinsame Sicherheit. Konventionelle Stabilität. Bd. 3: Zu den militärischen Aspekten Struktureller Nichtangriffsfähigkeit im Rahmen Gemeinsamer Sicherheit (Baden-Baden: Nomos Verlag, 1988). xxiii. Bahr, Egon & Dieter S. Lutz (eds.): Gemeinsame Sicherheit. Dimensionen und Disziplinen. Bd.2: Zu recht-lichen, ökonomischen, psychologischen und militärischen Aspekten Gemeinsamer Sicherheit (Baden-Baden: Nomos Verlag 1987); Lutz, Dieter S. & Elmar Schmähling (eds.): Gemeinsame Sicherheit. Internationale Diskussion. Bd. 5: Beiträge und Dokumente aus Ost und West (Baden-Baden: Nomos Verlag, 1990). See also the precursor of CS: Kommitée für Grundrechte und Demokratie: Frieden mit anderen Waffen. Fünf Vorschläge zu einer alternativen Sicherheitspolitik (Reinbek: Rowohlt Verlag, 1981) xxiv. Cf. Carr, Edward Hallett: The Twenty Years' Crisis 1919-1939. An Introduction to the Study of International Relations, second edition 1946 (New York: Harper Torchbooks, 1964). For a modern critique, see Joffe, Josef: ‘Collective Security and the Future of Europe: Failed Dreams and Dead Ends’, Survival, vol. 34, no. 1 (Spring 1992), pp. 36-50. xxv. Lutz, Dieter S.: ‘Auf dem Weg zu einem System Kollektiver Sicherheit in und für Europa’, in idem (ed.): Kollektive Sicherheit in und für Europa: Eine Alternative? Beiträge zur Utopie und Umsetzung einer neuen Friedens- und Sicherheitsprogrammatik. Pro und Contra (Baden-Baden: Nomos Verlag, 1985), pp. 22-44; idem: Sicherheit 2000. Gemeinsame Sicherheit im Übergang vom Abschreckungsregime zu einem System Kollektiver Sicherheit in und für Europa (Baden-Baden: Nomos Verlagsgesellschaft, 1991); Senghaas, Dieter: Europa 2000. Ein Friedensplan (Frankfurt a.M.: Suhrkamp Verlag, 1990); Chalmers, Malcolm: ‘Beyond the Alliance System’, World Policy Journal, vol. 7, no. 2 (Spring 1990), pp. 215-250; Brauch, Hans Günter: ‘From Collective Self-Defence to a Collective Security System in Europe’, Disar-mament, vol. 14, no. 1 (1991), pp. 1-20; Johansen, Robert C.: ‘Lessons for Collective Security’, World Policy Journal, vol. 8, no. 3 (Summer 1991), pp. 561-574; Kupchan, Charles A. & Clifford A. Kupchan: ‘Concerts, Collective Security, and the Future of Europe’, International Security, vol. 16, no. 1 (Summer 1991), pp. 114-161; idem & idem: ‘The Promise of Collective Security’, ibid., vol. 20, no. 1 (Summer 1995), pp. 52-61; Weiss, Thomas G. (ed.): Collective Security in a Changing World (Boulder & London: Lynne Rienner, 1993); Butfoy, Andrew: ‘Themes Within the Collective Security Idea’, The Journal of Strategic Studies, vol. 16, no. 4 (December 1993), pp. 490-510; Cusack, Thomas R. & Richard J. Stoll: ‘Collective Security and State Survival in the Interstate System’, International Studies Quarterly, vol. 38, no. 1 (March


1994), pp. 33-59; Downs, George W. (ed.): Collective Security Beyond the Cold War (Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press, 1994); Møller, Bjørn: ‘Multinationality, Defensivity and Collective Security’, in Jörg Calließ (ed.): Rüstung-—Wieviel? Wozu? Wohin?, Loccumer Protokolle, no. 63/93 (Rehburg-Loccum: Evangelische Akademie Loccum, 1994), pp. 251-290; idem: ‘UN Military Demands and Non-Offensive Defence. Collective Security, Humanitarian Intervention and Peace Operations’, Peace and Conflict Studies, vol. 3, no. 2 (December 1996), pp. 1-20. For a more sceptical view, see Betts, Richard K.: ‘Systems for Peace or Causes of War? Collective Security, Arms Control, and the New Europe’, International Security, vol. 17, no. 1 (Summer 1992), pp. 5-43; Clark, Mark T.: ‘The Trouble with Collective Security’, Orbis, vol. 39, no. 2 (Spring 1995), pp. 237-258. xxvi. Recent works about the possible modification, or even abadonment ofthe ‘Westphalian order’ of sovereign states include Camilleri, J.A. & Jim Falk: The End of Sovereignty? The Politics of a Shrinking and Fragmenting World (London: Edward Elgar, 1992); Deng, Francis M., Sadikiel Kimaro, Terrence Lyons, Donald Rothchild & I. William Zartman: Sovereignty as Responsibility. Conflict Management in Africa (Washington, D.C.: The Brookings Institution, 1996); Fowler & Bunck: op. cit. (note 11); Lugo, Luis E. (ed.): Sovereignty at the Crossroads. Morality and International Politics in the Post-Cold War Era (Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield, 1996); Lyons, Gene M. & Michael Mastanduno (eds.): Beyond Westphalia? National Sovereignty and International Intervention (Baltimore: John Hopkins University Press, 1995); Sellers, Mortimer (ed.): The New World Order. Sovereignty, Human Rights and the Self-Determination of Peoples (Oxford: Berg, 1996). xxvii. The central document is the report of UN Secretary General Boutros Boutros-Ghali (17 June 1992): ‘An Agenda for Peace’, e.g. in SIPRI Yearbook 1993. World Armaments and Disarmament (Oxford: Oxford University Press. 1993), pp. 66-80. See also idem: ‘An Agenda for Peace: One Year Later’, Orbis, vol. 37, no. 3 (Summer 1993), pp. 323-332. Examples of the academic debate on humanitarian intervention include the following works: Rodley, Nigel (ed.): To Loose the Bands of Wickedness. International Intervention in Defence of Human Rights (London: Brassey's, 1992); Connaughton, Richard: Military Intervention in the 1990s. A New Logic of War (London: Routledge, 1992); Levite, Ariel E., Bruce W. Jentleson & Larry Berman (eds.): Foreign Military Intervention. The Dynamics of Protracted Conflict (New York: Columbia University Press, 1992); Schraeder, Peter J. (ed.): Intervention into the 1990s. U.S. Foreign Policy in the Third World. 2nd Edition (Boulder and London: Lynne Rienner Publ., 1992); Stedman, Stephen John: ‘The New Interventionists’, Foreign Affairs, vol. 72, no. 1 (1993), pp. 1-16; Tetzlaff, Rainer: ‘Erste und Dritte Welt - zur Legitimität ‘‘Politischer Interventionen’’’, S+F. Vierteljahresschrift für Sicherheit und Frieden, vol. 10, no. 1 (1992), pp. 21-25; Mazarr, Michael J.: ‘The Military Dilemmas of Humanitarian Intervention’, Security Dialogue, vol. 24, no. 2 (June 1993), pp. 151-162; Roberts, Adam: ‘Humanitarian War: Military Intervention and Human Rights’, International Affairs, vol. 69, no. 3 (July 1993), pp. 429-450; idem: ‘The United Nations and International Security’, Survival, vol. 35, no. 2 (Summer 1993), pp. 3-30; Urquhart, Brian: ‘The UN: From Peace-keeping to a Collective System?’, Adelphi Papers, no. 265, Winter 1991/92 (‘New Dimensions in International Security’, Part I), pp. 18-29; Moore, Jonathan (ed.): Hard Choices. Moral Dilemmas in Humanitarian Intervention (Lanham: Rowman & Littlefield, 1998); Williams, John: ‘The Ethical Basis of Humanitarian Intervention, the Security Council and Yugoslavia’, International Peacekeeping, vol. 6, no. 2 (Summer 1999), pp. 1-23. xxviii. On the notion of raison d'état, see e.g. Meinecke, Friedrich: Machiavellism. The Doctrine of Raison d'Etat and Its Place in Modern History (Boulder, Col.: Westview Press, 1984). Besides Machiavelli, other ancestors of modern Realism come close to a personification of the State, e.g. Hobbes, Thomas: Leviathan, Edited With an Introduction By C.B. Macpherson (Harmondsworth: Penguin Books, 1968), who e.g. describes the Common-Wealth (i.e. the ‘Leviathan’) as ‘the multitide so united in one person’ (p. 227). xxix. Walker, R.B.J.: Inside/Outside: International Relations as Political Theory (Cambridge: Cambridge University Press, 1993); Hall, Rodney Bruce: ‘Territorial and National Sovereigns: Sovereign Identity and Consequences for Security Policy’, Security Studies, vol. 8, no. 2/3 (Winter 1998/Spring 1999), pp. 145-197. xxx. For an analysis of the communitarian-v-cosmopolitan dichotomy, see Brown, Chris: International Relations Theory. New Normative Approaches (Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf, 1992). xxxi. Mill, John Stuart: ‘Utilitarianism’, in Max Lerner (ed.): Essential Works of John Stuart Mill (New York: Bantam Books, 1963), pp. 189-248. See also Ellis, Anthony: ‘Utilitarianism and International Ethics’, in Terry Nardin & David R. Mapel (eds.): Traditions in International Ethics (Series: Cambridge Studies in International Relations) (Cambridge: Cambridge University Press, 1993), pp. 158-179. xxxii. Cf. Rosseau, Jean-Jacques: Du contrat social (Paris: Garnier-Flammarion, 1966). xxxiii. For a critique of ‘reductionism’, see e.g. Kenneth Waltz's classic: Man, the State and War. A Theoretical Analysis (New York: Columbia University Press, 1959). xxxiv. Quotation from Hobbes: op. cit. (note 28), p. 186. xxxv. E.g. Buzan: op. cit. 1991 (note 6), pp. 35-56. xxxvi. Ayoob, Mohammed: The Third World Security Predicament. State Making, Regional Conflict, and the International System (Boulder & London: Lynne Rienner Publishers, 1995); idem: ‘The Security Predicament of the Third World State: Reflections on State Making in a Comparative Perspective’, in Brian J. Job (ed.): The Insecurity Dilemma. National Security of Third World States (Boulder & London: Lynne Rienner, 1992), pp. 63-80 (quotation from p. 66); Job, Brian L.: ‘The Insecurity Dilemma: National, Regime, and State Securities in the Third World’, ibid., pp. 11-35; Weiss, Thomas G. & Maryl A. Kessler (eds.): Third World Security in the Post-Cold War Era. A World Peace Foundation Study (Boulder: Lynne Rienner, 1991); Holsti, Kalevi J.: The State, War, and the State of War (Cambridge: Cambridge University Press, 1996). xxxvii. See e.g. Holsti, Kalevi J.: ‘International Theory and War in the Third World’, in Job (ed.): op.cit. (note 36), pp. 37-60; cf. for a historical perspective: idem: Peace and War: Armed Conflicts and International order 1648-1989 (Cambridge: Cambridge University Press, 1991); or Van Creveld, Martin: The Transformation of War (New York: The Free Press, 1991); Snow, Donald M.: UnCivil Wars: International Security and the New Pattern of Internal War (Boulder, CO: Lynne Rienner, 1996); Zartmann, William I. (ed.): Collapsed States. The Disintegration and Restoration of Legitimate Authority (Boulder: Lynne Rienner, 1995); Cilliers, Jakkie & Peggy Mason (eds.): Peace, Profit or Plunder? The Privatisation of Security in War-Torn African Societies (Halfway House: Institute for Security Studies, 1999); Reno,


William: Warlord Politics and African States (Boulder: Lynne Rienner, 1998). xxxviii. The classical formulation of the thesis (not referring explicitly to democracies, but to representative government in general) is Kant, Immanuel (1795): Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf (Stuttgart: Reclam, 1963). A general survey of the idea is provided by Gleditsch, Nils Petter: ‘Democracy and Peace’, Journal of Peace Research, vol. 29, no. 4 (November 1992), pp. 369-376. The recent revival of interest in the thesis may be traced back to Doyle, Michael: ‘Kant, Liberal Legacies, and Foreign Affairs’, Philosophy and Public Affairs, vol. 12, no. 3-4 (1983), pp. 205-35, 323-353. Recent works include Russett, Bruce: Grasping the Democratic Peace. Principles for a Post-Cold War World (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993); Elman, Miriam Fendius: Paths to Peace. Is Democracy the Answer? (Cambridge, MA: MIT Press, 1997); MacMillan, John: On Liberal Peace. Democracy, War and the International Order (London: I.B. Tauris, 1998); Brown, Michael E., Sean Lynn-Jones & Steven E. Miller (eds.): Debating the Democratic Peace (Cambridge, MA: The MIT Press, 1996); Gowa, Joanne: Ballots and Bullets. The Elusive Democratic Peace (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999); Gaubatz, Kurt Taylor: Elections and War. The Electoral Incentive in the Democratic Politics of War and Peace (Stanford: Stanford University Press, 1999); Ray, James Lee: Democracy and International Conflict. An Evaluation of the Democratic Peace Proposition (Columbia: University of South Carolina Press, 1995); Weart, Spencer R.: Never at War: Why Democracies Will Not Fight One Other (New Haven: Yale University Press, 1998). xxxix. Fukyama, Francis: The End of History and the Last Man (New York: The Free Press, 1992); idem: ‘Democratization and International Security’, Adelphi Papers, no. 266, Winter 1991/92 (‘New Dimensions in International Security. Part II’), pp. 14-24. xl. See e.g. Bächler, Günther: ’Gewaltverzicht durch Demokratisierung. Dimensionen der Demokratisierung der friedens- und sicherheitspolitischen Diskussion‘, in Wolfgang R. Vogt (ed.): Mut zum Frieden. Über die Möglichkeiten einer Friedensentwicklung für das Jahr 2000 (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1990), pp. 176-187; Johansen, Robert C.: ’Real Security is Democratic Security‘, Alternatives, vol. 16, no. 2 (Spring 1991), pp. 209-242; Rourke, John T., Richard P. Hiskes & Cyrus Ernesto Zirakzadeh: Direct Democracy and International Politics. Deciding International Issues Through Referendums (Boulder: Lynne Rienner, 1992). xli. On the promotion of democracy and human rights see Peceny, Mark: Democracy at the Point of Bayonets (University Park: Pennsylvania State University Press, 1999). xlii. Bienen, Henry (ed.): Power, Economics, and Security. The United States and Japan in Focus (Boulder: Westview, 1992); cf. Buzan: op.cit. 1991 (note 6), pp. 230-269. xliii. See e.g. Knorr, Klaus: ‘The Determinants of Military Power’, in Bienen (ed.): op.cit. (note 42), pp. 69-133; which is an update on idem: The War Potential of Nations (Princeton: Princeton University Press, 1956). xliv. Becker, Abraham S.: ‘U.S.-Soviet Trade and East-West Trade Policy’, in Arnold L. Horelick (ed.): U.S.-Soviet Relations. The Next Phase (Ithaca: Cornell University Press, 1986), pp. 175-197; Stent, Angela: ‘Economic Containment’, in Terry L. Deibel & John Lewis Gaddis (eds.): Containing the Soviet Union. A Critique of US Policy (London: Pergamon-Brassey's, 1987), pp. 59-77. On the debate on most-favoured-nation status for the USSR in return for ‘good behaviour’ in the realm of arms control, see e.g. Garthoff, Raymond: Detente and Confrontation. American-Soviet Relations From Nixon to Reagan (Washington, D.C.: Brookings Institution, 1985), pp. 87-93. xlv. See e.g. Goodwin, Crauford D.: ‘National Security in Classical Political Economy’, in idem (ed.): Economics and National Security. A History of Their Interaction. Annual Supplement to Volume 23, History of Political Economy (Durham: Duke University Press, 1991), pp. 23-35. xlvi. On the follow-on system, see Kaldor, Mary: The Baroque Arsenal (New York: Hill and Wang, 1981). xlvii. See e.g. Cohen, Richard & Peter A. Wilson: Superpowers in Economic Decline. U.S. Strategy for the Transcentury Era (New York: Crane Russak, 1990); cf. Deger, Saadet & Somnath Sen: Military Expenditure. The Political Economy or International Security (Oxford: Oxford University Press/SIPRI: Strategic Issue Papers, 1990); Mintz, Alex (ed.): The Political Economy of Military Spending in the United States (London: Routledge, 1992); Väyrynen, Raimo: Military Industrialization and Economic Development. Theory and Historical Case Studies (Aldershot: Dartmouth and UNIDIR, 1992). The only IP theorerician who has dealt at length with this matter is Gilpin, Robert G.: War and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press, 1981); idem: ‘The Economic Dimension of International Security’, in Bienen (ed.): op. cit. (note 42), pp. 51-68. His hypotheses received historical support from Paul Kennedy's monumental The Rise and Fall of the Great Powers. Economic Change and Conflict from 1500 to 2000 (London: Unwin Hymann, 1988). xlviii. On the effectiveness of economic blockade, see e.g. Hufbauer, Gary Clyde, Jeffrey J. Schott & Kimberly Ann Elliott: Economic Sanctions Reconsidered. History and Current Policy, 2nd edition (Washington, D.C.: Institute for International Economics, 1990). For an analysis of Sweden's quest for this form of economic security, see Agrell, Wilhelm: Sveriges civila säkerhet (Stockholm: Liber Förlag, 1984). For a similar analysis of Switzerland, see e.g. Fischer, Dietrich: ‘Invulnerability Without Threat: The Swiss Concept of General Defense’, Journal of Peace Research, vol. 19, no. 3, 1982, pp. 205-225. xlix. Galtung, Johan: There Are Alternatives. Four Roads to Peace and Security (Nottingham: Spokesman, 1984), p. 13; Fischer, Dietrich: Preventing War in the Nuclear Age (Totowa, N.J.: Rowman & Allanheld, 1984), pp. 142-153; idem, Wilhelm Nolte & Jan Øberg: Frieden gewinnen. Mit autonomen Initiativen den Teufelskreis durchbrechen (Freiburg: Dreisam Verlag, 1987), pp. 195-199; Øberg, Jan: Myter om vor sikkerhed. En kritik af dansk forsvarspolitik i et udviklingsperspektiv (Copenhagen: Mellemfolkeligt Samvirke, 1980); idem: At udvikle sikkerhed og sikre udvikling (Copenhagen: Vindrose, 1983), pp. 131-142. l. Emmanuel, Arghiri: L'Échange Inegal (Paris: Maspero, 1969); Frank, Andre Gunter: Capitalism and Underdevelopment in Latin America (New York: Monthly Review Press, 1969); Galtung, Johan: ‘A Structural Theory of Imperialism’, Journal of Peace Research, vol. 8, no. 2 (1971), pp. 81-118; Amin, Samir: Le developpement inégal (Paris: Editions du Minuit, 1973); idem: L'accumulation a l'échelle mondiale, vols. 1-2 (Paris: Editions Anthropos, 1976). li. Haas, Ernst: International Political Communities, (New York: Anchor Books, 1966), pp. 93-110; cf. idem: ‘The Study of Regional Integration: Reflections on the Joy and Anguish of Pretheorizing’ (1970), in Richard A. Falk & Saul Mendlowitz (eds.): Regional Politics and World Order (San Francisco: Freeman, 1973), pp. 103-130; Hansen, Roger:


‘Regional Integration: Reflections on a Decade of Theoretical Efforts’, in Michael Hodges (ed.): European Integration, (Harmondsworth: Penguin Books, 1972), pp. 184-199. See also the prize-winning essay by Tranholm-Mikkelsen, Jeppe: ‘Neo-functionalism: Obstinate or Obsolete? A Reappraisal in the Light of the New Dynamism of the EC’, Millennium: Journal of International Studies, vol. 20, no. 1, 1991, pp. 1-22. lii. On complex interdependence, see Keohane & Nye: op.cit. (note 20); cf. for a historical survey: Wilde, Jaap de: Saved From Oblivion: Interdependence Theory in the First Half of the 20th Century. A Study on the Causality Between War and Complex Interdependence (Aldershot: Dartmouth, 1991); Tromp, Hylke: ‘Interdependence and Security: the Dilemma of the Peace Research Agenda’, Bulletin of Peace Proposals, vol. 19, no. 2 (1988), pp. 151-158; Haas, Ernst B.: ‘War, Interdependence and Functionalism’, in Raimo Väyrynen (ed.): The Quest for Peace. Transcending Collective Violence and War Among Societies, Cultures and States (London: Sage, 1987), pp. 108-127. liii. Bolz, Klaus: ‘Gemeinsame Sicherheit und Ost-West Wirtschaftsbeziehungen’, in Bahr & Lutz (eds.): op. cit. 1987 (note 23), pp. 129-142; Wilke, Peter: ‘Ökonomische Aspekte Gemeinsamer Sicherheit. Anmerkungen zum Stand der Debatte’, ibid., pp. 151-168. liv. A proponents of this view is Booth, Ken (1991): ‘Security and Emancipation’, Review of International Studies, vol. 17, no. 4 (1991), pp. 313-327; idem: ‘Human Wrongs and International Relations’, International Affairs, vol. 71, no. 1 (January 1995), pp. 103-126. See also Suhrke, Astri: ‘Human Security and the Interests of States’, Security Dialogue, vol. 30, no. 3 (September 1999), pp. 265-276; Zacarias, Agostinho: Security and the State in Southern Africa (London: I.B. Tauris, 1999). For a related view see Falk, Richard: Predatory Globalization. A Critique (Oxford: Polity Press, 1999). lv. Wæver, Ole: ‘Societal Security: the Concept’, in idem et al.: op. cit. (note 6), pp. 17-40 (quote from p. 23). See also Buzan, Barry: ‘Societal Security, State Security and Internationalization’, ibid., pp. 41-58. lvi. E.g. Lellouche, Pierre: Le nouveau monde. De l'ordre de Yalta au désordre des nations (Paris: Grasset, 1992), pp. 257-305. lvii. See e.g. Weiner, Myron: ‘Security, Stability and International Migration’, International Security, vol. 17, no. 3 (Winter 1992/93), pp. 91-126. lviii. Heisler, Martin O. & Zig Layton-Henry: ‘Migration and the Links Between Social and Societal Security’, in Wæver et al.: op. cit. (note 6), pp. 148-166. lix. See e.g. Snyder, Jack: ‘Averting Anarchy in the New Europe’, International Security, vol. 14, no. 4 (Spring 1990), pp. 5-41; Griffiths, Stephen Iwan: Nationalism and Ethnic Conflict. Threats to European Security (SIPRI Research Report No. 5) (Oxford: Oxford University Press, 1993). lx. The image refers to the famous Russian wooden dolls: When you open the biggest one, a smaller appears, inside which is an even smaller, etc. On secession see Mortimer: op. cit. (note 26); Cassese, Antonio: Self-Determination of Peoples. A Legal Reappraisal (Cambridge: Cambridge University Press, 1995); Freeman, Michael: ‘The Right to Self-Determination in International Politics: Six Theories in Search of a Policy’, Review of International Studies, vol. 25, no. 3 (1999), pp. 355-370; Meadwell, Hudson: ‘Secession, States and International Society’, ibid., pp. 371-387. On Russia see Baev, Pavel: ‘Russia's Stance against Secessions: From Chechnya to Kosovo’, International Peacekeeping, vol. 6, no. 3 (Autumn 1999), pp. 73-94. lxi. Midlarsky, Manus I. (ed.): The Internationalization of Communal Strife (London: Routledge, 1992); and Muni, S.D. (ed.): Pangs of Proximity. India and Sri Lanka's Ethnic Crisis (New Delhi and London: Sage, and Oslo: PRIO, 1993); Brown, Michael E. (ed.): The International Dimensions of Internal Conflict (Cambridge, MA: MIT Press, 1996); Lake, David A. & Donald Rothchild (eds.): The International Spread of Ethnic Conflict. Fear, Diffusion and Escalation (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1998). lxii. Brundtland Commission (World Commission on Environment and Development): Our Common Future (Oxford: Oxford University Press, 1987); Brundtland, Gro Harlem: ‘The Environment, Security and Development’, SIPRI Yearbook 1993, pp. 15-26; Moss, Richard H.: ‘Resource Scarcity and Environmental Security’, ibid., pp. 27-36. See also Prins, Gwyn: ‘Politics and the Environment’, International Affairs, vol. 66, no. 4 (1990), pp. 711-730; Renner, Michael G.: ‘National Security: The Economic and Environmental Dimensions’, Worldwatch Paper, no. 89 (Washington D.C.: Worldwatch Institute, 1989); Thomas, Caroline: The Environment in International Relations (London: Royal Institute of International Affairs, 1992), pp. 115-151 et passim; Weizsäcker, Ernst U. von: Erdpolitik. Ökologische Realpolitik an der Schwelle zum Jahrhundert der Umwelt, third, updated edition (Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1992); Boulding, Elise: ‘States, Boundaries and Environmental Security’, in Dennis J.D. Sandole & Hugo van der Merwe (eds.): Conflict Resolution Theory and Practice. Integration and Application (Manchester: Manchester University Press, 1993), pp. 194-208; Dalby, Simon: ‘Security, Modernity, Ecology: The Dilemmas of Post-Cold War Security Discourse’, Alternatives, vol. 17, no. 1 (Winter 1992), pp. 95-134; Suliman, Mohamed (ed.): Ecology, Politics and Violent Conflict (London: Zed Books, 1998). See also the discussion on environmental security in Elise Boulding (ed.): New Agendas for Peace Research. Conflict and Security Reexamined (Boulder: Lynne Rienner, 1992): Brock, Lothar: ‘Security Through Defending the Environment: An Illusion?’, pp. 79-102; Mische, Patricia: ‘Security Through Defending the Environment: Citizens Say Yes!’, pp. 103-120; and Oswald, Ursula: ‘Ecodevelopment: What Security for the Third World’, pp. 121-126. A good overview os Græger, Nina: ‘Review Essay: Environmental Security’, Journal of Peace Research, vol. 33, no. 1 (February 1996), pp. 109-116. lxiii. See e.g. Sagan, Carl: ‘Nuclear War and Climatic Catastrophe’ (Foreign Affairs, Winter 1983-84), in William P. Bundy (ed.): The Nuclear Controversy. A Foreign Affairs Reader (New York: New American Library, 1985), pp. 117-152; Ehrlich, Paul, Carl Sagan, Donald Kennedy & Walter Orr Roberts: The Cold and the Dark. The World After Nuclear War (London: Sidgwick & Jackson, 1984); Gleditsch, Nils Petter: ‘Armed Conflict and the Environment: A Critique of the Literature’, Journal of Peace Research, vol. 35, no. 3 (May 1998), pp. 381-400. lxiv. Gleick, Peter H.: ‘Water and Conflict: Fresh Water Resources and International Security’, International Security, vol. 18, no. 1 (Summer 1993), pp. 79-112; Lowi, Miriam R.: ‘Bridging the Divide: Transboundary Resource Disputes and the Case of Westbank Water’, ibid., pp. 113-138; Beschomer, Natasha: ‘Water and Instability in the Middle East’, Adelphi Papers, no. 273 (London: IISS, 1992); Morris, Mary E.: ‘Water Scarcity and Security Concerns in the Middle East’, The Emirates Occasional Papers, no. 14 (1998); Homer-Dixon, Thomas F.: Environment, Scarcity, and Violence


(Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999); Hauge, Wenche & Tanja Ellingsen: ‘Beyond Environmental Scarcity: Causal Pathways to Conflict’, Journal of Peace Research, vol. 35, no. 3 (May 1998), pp. 299-317; Elhance, Arun P.: Hydropolitics in the 3rd World. Conflict and Cooperation in International River Basins (Washington, D.C.: United States Institute of Peace Press, 1999). lxv. See e.g. the discussion in Ball, Desmond & David Horner (eds.): Strategic Studies in a Changing World: Global, Regional and Australian Perspectives, Series ‘Canberra Papers on Strategy and Defence’, vol. 89 (Canberra: Strategic and Defence Studies Centre, Research School of Pacific Studies, the Australian National University, 1992), especially Sean Lynn-Jones: loc.cit. (note 5) who argues for a broader, yet still national security-oriented, agenda with a focus on military matters; and Gwyn Prins: ‘A New Focus for Security Studies’ (pp. 178-222) who is in favour of a complete shift of focus to the environment. An even more extreme, ‘eco-centric’, view is that of Eckersley, Robyn: Environmentalism and Political Theory (London: UCL Press, 1992). lxvi. Ball, Nichole: Security and Economy in the Third World (London: Adamantine Press, 1988); Brandt Commission: North-South: A Programme for Survival. Report of the Independent Commission on International Development Issues (Cambridge, MA: MIT Press, 1980); Brandt, Willy: Der organisierte Wahnsinn. Wettrüsten und Welthunger (Köln: Kiepenheuer & Witsch, 1985); Job (ed.): op. cit. (note 36); Weiss, Thomas G. & Maryl A. Kessler (eds.): Third World Security in the Post-Cold War Era. A World Peace Foundation Study (Boulder & London: Lynne Rienner, 1991). lxvii. Neuman, Stephanie (ed.): International Relations Theory and the Third World (New York: St. Martin's Press, 1998). lxviii. See e.g. Nincic, Miroslav: How War Might Spread to Europe (London: SIPRI/Taylor & Francis, 1985). lxix. Bailey, Kathleen: Doomsday Weapons in the Hands of Many (Urbana, Illinois: University of Illinois Press, 1992). On ballistic missile proliferation, see e.g. Carus, W. Seth: ‘Ballistic Missiles in the Third World. Threat and Response’, The Washington Papers, no. 146 (New York: Praeger & The Center for Strategic and International Studies, 1990); Karp, Aaron: ‘Ballistic Missile Proliferation in the Third World’, in SIPRI Yearbook 1989. World Armaments and Disarmament (Oxford: Oxford University Press/SIPRI, 1989), pp. 287-318; idem: ‘Controlling Ballistic Missile Proliferation’, Survival, vol. 33, no. 6 (1991), pp. 517-530; Nolan, Janne E.: Trappings of Power. Ballistic Missiles in the Third World, (Washington, D.C.: Brookings, 1991); Fetter, Steve: ‘Ballistic Missiles and Weapons of Mass Destruction: What is the Threat? What Should be Done?’, International Security, vol. 16, no. 1 (Summer 1991), pp. 5-42; Navias, Martin: Going Ballistic. The Build-up of Missiles in the Middle East (London: Brassey's, UK, 1993); Neuneck, Götz & Otfried Ischebeck (eds.): Missile Proliferation, Missile Defence, and Arms Control (Baden-Baden: Nomos Verlag, 1992). On nuclear proliferation, see e.g. Spector, Leonard S.: Nuclear Proliferation Today (New York: Vintage Books, 1984); Meyer, Stephen M.: The Dynamics of Nuclear Proliferation (Chicago: The University of Chicago Press, 1984); Fischer, David: Stopping the Spread of Nuclear Weapons. The Past and the Prospects (London: Routledge, 1992); Barnaby, Frank: How Nuclear Weapons Spread. Nuclear-Weapon Proliferation in the 1990s (London: Routledge, 1993). On chemical weapons and missiles, see Findlay, Trevor (ed.): Chemical Weapons and Missile Proliferation (Boulder, CO: Lynne Rienner, 1991). On the proliferation problems stemming from the dissolution of the USSR, see Zagorski, Alexander: ‘Post-Soviet Nuclear Proliferation Risks’, Security Dialogue, vol. 23, no. 3 (September 1992), pp. 27-39. lxx. lxxi. On this phenomenon, examplified by the idea of ‘peace’, see Rapoport, Anatol: Peace. An Idea Whose Time Has Come (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1992).


Documents

Suport Curs - Securitate