Timpul Octombrie 2014 Online

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n octombrie 2014 www.revistatimpul.ro

Anul XIV Nr. 187

Fondat la 15 martie 1876

O reverenţă pentru IașiDaniel Şandru

Dosare şi alegeriPagini coordonate de Sorin BocanceaOpinii semnate de Mark Bucuci, Cristi Danileţ, Sabin Drăgulin, Radu Nicolae și Vasile Ostaciuc n

Mircea Cărtărescu:„Sunt și voi rămâne probabil întotdeauna imatur” n

POLIS 4‑5

INTERVIU 12‑13

Ideea de UniversitatePagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Ștefan Afloroaei, Corneliu Bîlbă, Jan Sokol și Ivan Vuković n

FILOSOFIE 8‑9

Daniel Cristea-Enache

Cultură și entertainment n

FĂRĂ AGENDĂ 17

EXCLUSIV 21

Promotoare ale artei din diaspora n

La finele acestui an, în

luna decembrie, vom scrie împreună primul capitol dintr-o poveste. Noi, cei de la revista Timpul, și dumnea-voastră, cititorii noștri, vom depăna întreaga amintire a unui an, o amintire legată de Iașul anului 2014. În prim-plan vor sta personajele care, prin tot ceea ce au făcut pentru co-munitate, merită deplina noas-tră preţuire: scriitori, artiști, educatori și cercetători, actori civici ai cetăţii, istorici, zidi-tori ai imaginii orașului, jurna-liști, tinere valori, medici și întreprinzători economici. Vom face împreună, faţă de ei și faţă de Iași, o cuvenită reve-renţă. Vor fi zece premii pen-tru zece dintre personalităţile orașului, decernate în urma unei campanii care, sub titula-tura „Oamenii Timpului”, se va desfășura în perioada 24 octombrie – 1 decembrie. Vreme de mai bine de o lună, pe site-ul special dedicat

evenimentului, www.oamenii-timpului.ro, veţi putea să vă prezentaţi opiniile și veţi pu-tea vota câte unul dintre cei cinci nominalizaţi pentru fie-care dintre cele zece categorii: Literatură, Arte, Educaţie și Cercetare, Societate civilă, Di-plomaţie culturală, Memorie și Istorie, Jurnalism Cultural, Tinere Valori, Sănătate și An-treprenoriat. Tot acolo veţi re-găsi prezentările nominaliza-ţilor, împlinirile lor de pe parcursul anului 2014, precum și regulamentul acestei com-petiţii a valorilor. Demersul nostru va fi susţinut de un Ju-riu Naţional, format din perso-nalităţi de marcă în fiecare dintre domeniile pentru care se acordă premiile. Pe 13 de-cembrie, în Sala Mare a Tea-trului Naţional „Vasile Alec-sandri”, cei zece ieșeni ai timpului nostru vor putea pri-mi aplauzele la scenă deschi-să.

Sunt conștient, ca și cole-gii mei, că este foarte dificil să navighezi, fie numai ideatic,

într-o lume dominată de orgo-lii. Dar cred că există situaţii în care valoarea poate să se situeze dincolo de meschină-ria maniheistă predominantă, așa cum știm, în spaţiul româ-nesc. Tocmai de aceea, premii-le ce vor fi oferite în cadrul Galei „Oamenii Timpului” nu vizează „grupurile de presti-giu” și nici obișnuita cimenta-re formală a unor ierarhii deja configurate. Este principalul motiv pentru care implicăm publicul ieșean, căruia îi vom adăuga rigoarea profesională a unui Juriu Naţional. Vizăm, așa cum consider că este fi-resc, individualitatea fiecăruia dintre cei care, prin activitatea aflată deseori departe de lumi-nile rampei, reușesc să contri-buie la fărâma de normalitate necesară oricărei comunităţi. Dorim, prin urmare, să adu-cem această normalitate în prim-planul vieţii publice a Iașului, la fel cum, în anii ce urmează, intenţionăm să fa-cem același lucru pentru Cluj, Timișoara, Sibiu, Brașov,

București, Constanţa ori Su-ceava.

Poate că ne-am obișnuit prea mult, în vremea din urmă, să ne raportăm la extravagan-ţă atunci când judecăm nor-malitatea noastră societală. Teoreticienii sociali vorbesc, din această perspectivă, des-pre intensitatea scăzută a ca-pitalului social. Avem de-a face, cumva, cu o aproape ge-neralizată lipsă de încredere, fie că ne raportăm la instituţii, fie că ne raportăm la cei din jurul nostru. Lucrurile pot sta însă și altfel. Și asta pentru că, departe de vacarmul politic, în afara jocurilor de interese existente în orice domeniu, neatinși de gustul puterii ori al preamăririi, există oameni buni, care fac lucrurile să meargă într-un firesc pe care am putea să-l redescoperim împreună. Ei sunt, din punctul nostru de vedere, cei care, mă-car o dată pe an, trebuie cele-braţi. Ei sunt „Oamenii Timpului”. Vă invităm să-i săr-bătorim pe 13 decembrie.

Această ediţie conţine suplimentul dedicat FILIT 2014 n

www.revistatimpul.ro octombrie 2014

Timp de opt zile, publicul ieșean a fost ofertat de o inedită exprimare teatrală,

ramificată într-o varietate ului-toare de concepţii regizorale și adaptări scenice. Programul fes-tivalului a pus accent pe releva-rea în stil documentar a realităţi-lor contemporane. Spectacolul de teatru a fost translatat în zona lipsită de măști a cotidianului, exhibând rănile unei societăţi marcate de abuzuri politice și consumerism. Una dintre piese-le grele ale festivalului a consti-tuit-o reprezentaţia Putin schia-ză, pusă în scenă de trupa cehă Divadlo Lisen Brno, în regia Pa-vlei Dombrovska. Rememorând Jurnalul rusesc al ziaristei și mi-litantei pentru drepturile omului Anna Politkovska, asasinată în

urmă cu opt ani într-un lift din Moscova chiar în timp ce preșe-dintele Putin își serba ziua de naștere, spectacolul jucat de ac-tori în atmosfera cazonă a unui cort militar s-a dovedit a fi de o sumbră actualitate, prilej de me-ditaţii temeinice asupra contex-tului politic trecut și prezent.

Ieșind din teatrul de operaţii militare, ajungem în zona teatrului ambiental, a teatrului multidi-mensional, reprezentat de inedi-ta punere în scenă acvatică a piesei Iona de Marin Sorescu. Mi-aș fi imaginat Lacul Ciric în multe ipostaze, dar nu l-aș fi vă-zut vreodată în luminile rampei, așa cum a făcut-o Teatrul Sala Mică din Cluj-Napoca, prin mi-zanscena Mihaelei Panainte și interpretarea lui Florin Vidamski,

într-un spectacol de o mare com-plexitate a sensurilor și simţuri-lor. În aceeași ecuaţie a teatrului abstract, roditor de noi perspec-tive spectaculare, s-au regăsit O corabie pe valuri: Odiseea, o pro-ducţie a companiei teatrale Phi-lippe Genty, Pescarul și sufletul său al Teatrului Odeon din Bu-curești sau Domnul Molsk, un exerciţiu acustic performat de Spraakmakend Theatre din Olanda și Nordland Visual Theatre din Norvegia.

Fără îndoială, prin numărul record de spectatori, varietatea și calitatea trupelor invitate, dar mai ales prin perpetuarea unei viziuni surprinzătoare asupra ar-tei teatrale, a șaptea ediţie a FITPT plasează Iașul pe harta spaţiilor culturale frecventabile.

În contextul în care Europa cul-turală reprezintă o piaţă pe care pătrunzi greu, directorul artistic al festivalului, Oltiţa Cîntec, și-a asumat temerara misiune de a croi Iașului o ţinută adecvată se-lectului club al teatrului de cali-tate. A reușit acest lucru, conver-tindu-și vasta experienţă de critic teatral în efortul organiză-rii unui festival cu care se identi-fică.

În fapt, FITPT a prezentat publicului ieșean o secvenţă de prim-plan a artei spectacolului, aflată într-o permanentă reeva-luare și generând noi realităţi teatrale.

A consemnat Gabriel Andronache

Conturi în euroCont în euro deschis de revista Timpul și Societatea Enescu din Viena la Banca BRD, sucursala Iași.Titular cont: Adriana Nazarciuc (şi/sau Daniel Șandru)IBAN: RO92BRDE240SV48538862400SWIFT: BRDEROBU

Cont în euro deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN: RO42RZBR000006001676 3759BIC: RZBRROBU

Cont în leiCont deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:RO43RZBR0000060016763741BIC: RZBRROBU

COLEGIUL DE REDACţIE:

Ștefan Afloroaei, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Stelian Dumistrăcel, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Redactor‑şef:

Gabriel Cheşcu

Corespondenţi externi:

J.W. Boss (Amsterdam), Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris), Eva Defeses (Lisabona),Mircea Gheorghe (Montréal), Aliona Grati (Chişinău),Teodora Manea (Exeter), Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington), William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:

Sorin Bocancea, George Bondor, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Redacţia:

George T. Șipoş, Bogdan Ulmu, Dragoş Dascălu, Andrei Rotariu (tehnoredactare), Andrei Cucu (fotoreporter)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223‑8597

E‑mail: [email protected]/Timpul.ro

Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site‑ul www.revistatimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.

DIRECTOR: Daniel Şandru

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

Cei şapte ani de-acasă ai FITPT

Noile realități teatrale puse în scenă de trupele invitate la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr au relevat o nouă dimensiune culturală a Iaşului, reprezentată de neconvenționalul inteligent, experimentul bine prizat de public şi creativitatea cosmopolită. Într‑un oraş care se regenerează an de an prin fluxurile masive ale studențimii, existența unui astfel de festival nu mai trebuie explicată, ci susținută.

2 | ACTUALITATE

nr. 187 www.revistatimpul.ro

Decembrie nobil: Gala „Oamenii Timpului”, ediţia I

Ediția I a Galei „Oamenii Timpului” va încheia, pe data de 13 decembrie 2014, prin ceremonia de decernare a Premiilor „Oamenii Timpului”, o campanie de promovare a valorilor Iaşului, gândită în termenii unei reverențe pe care întreaga comunitate este datoare să o facă față de personalitățile care, prin rezultatele profesionale de excepție obținute în cursul acestui an, întăresc blazonul oraşului.

În virtutea misiunii sale și a implicării comunitare pe care a dovedit-o și în ultimul sfert de veac, revista de cultură

contemporană Timpul patronează, înce-pând cu anul 2014, Gala „Oamenii Timpu-lui”. Scopul evenimentului este cel de recu-noaștere publică, prin decernarea unor premii, a acelor personalităţi și/sau organi-zaţii din plan local, naţional și internaţio-

nal care contribuie la dezvoltarea culturală și instituţională a spaţiului românesc, în spiritul valorilor proprii unei societăţi de-mocratice.

Premiile „Oamenii Timpului” se vor acorda pentru zece categorii, cărora li se vor adăuga trei premii speciale. Pentru fie-care dintre cele zece categorii există câte cinci nominalizaţi, propunerile pentru aceștia din urmă fiind înaintate Juriului Naţional al Galei de către redacţia revistei de cultură contemporană Timpul. În urma votului public, ce se va desfășura în perioa-da 24 octombrie – 1 decembrie 2014, și a deciziei Juriului Naţional, vor fi acordate Premiile „Oamenii Timpului” pentru ur-mătoarele domenii: Literatură, Arte, Edu-caţie și Cercetare, Societate civilă, Diplo-maţie culturală, Memorie și Istorie, Jurnalism cultural, Tinere valori, Sănătate și Antreprenoriat.

Juriul Naţional al Galei „Oamenii Tim-pului” este format din zece personalităţi de marcă în domeniile pentru care se acordă premiile, având recunoaștere în plan naţio-nal și internaţional, iar președintele jur iu-lui este directorul revistei de cultură

contemporană Timpul. Juriul Naţional al ediţiei I (2014) a Galei „Oamenii Timpului” are următoarea componenţă: Radu Vancu, scriitor (Literatură), Cătălin Sava, realizator TVR (Arte), Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, Decanul Facultăţii de Istorie, Universitatea București (Educaţie și Cercetare), Liviu Mihaiu, jurnalist (Societate civilă), Excelenţa Sa Claudio Pérez Paladino, Ambasador

Plenipotenţiar al Republicii Argentina pentru România și Republica Moldova (Diplomaţie culturală), Dr. Mioara Anton, Directorul Programului „Istorie Contem-porană” din cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române (Memorie și Istorie), Daniel Cristea-Enache, critic li-terar (Jurnalism cultural), Maia Morgen-stern, actriţă (Tinere valori), Prof. univ. dr. MSC Alexandru-Vlad Ciurea, Vicepreșe-dinte al Federaţiei Mondiale de Neuro-chirurgie (Sănătate) și omul de afaceri Bogdan Piţigoi (Antreprenoriat).

Ediţia I a Galei „Oamenii Timpului”, ce se va desfășura pe 13 decembrie 2014 în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iași, va debuta cu o dez-batere având ca subiect „Jurnalismul cultural și implicarea socială”, la care vor participa unele dintre cele mai autoriza-te voci ale domeniului din plan naţional și care se va desfășura în Aula Mare a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”.

În același loc va fi lansat, de la ora 17.00, numărul special, ediţia noiem-brie-decembrie 2014, al revistei de

cultură contemporană Timpul, eveni-ment la care vor participa isto ricul Adri-an Cioroianu, criticii literari Daniel Cristea-Enache și Bogdan Creţu, pre-cum și Daniel Șandru, directorul publi-caţiei, întâlnirea urmând a fi moderată de Gabriel Cheșcu, redactorul-șef al re-vistei. De asemenea, în cadrul Galei va avea loc un concert caritabil, intitulat

„Concert pentru Mihăilenii lui Enescu!”, a cărui organizare va fi coordonată de pi-anista Raluca Știrbăţ. Concertul va putea fi audiat în Sala Mare a Teatrului Naţio-nal „Vasile Alecsandri”, începând cu ora 18.00. Fondurile obţinute cu această oca-zie vor fi donate Ordinului Arhitecţilor din România, pentru restaurarea casei lui George Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani.

În mod firesc, Gala se va încheia cu ceremonia de decernare a Premiilor „Oa-menii Timpului”, care va avea loc, de ase-menea, la Teatrul Naţional „Vasile Alec-sandri” din Iași, începând cu ora 19.00 și va fi transmisă de către TVR, partener oficial al evenimentului.

Informaţii detaliate privind progra-mul Galei „Oamenii Timpului”, regula-mentul de desfășurare a campaniei, pre-zentarea Juriului Naţional al Galei, personalităţile nominalizate pentru fie-care categorie în parte și procedura de vot public sunt disponibile, începând cu data de 24 octombrie 2014, pe site-ul www.oameniitimpului.ro.

EVENIMENT | 3


4 | POLIS

Dosare și alegeri

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Infractorii au pierdut procesul cu Justiţia. Irevocabil

În ultimele două campanii electorale pentru alegerile prezidențiale, am asistat la discursuri ce au avut în centru combaterea corupției şi realizarea unei justiții independente. În campania de anul acesta, un singur candidat mai are discursul centrat pe acest mesaj, însă evenimentele mențin în spațiul public tema relației dintre justiție şi

politică. Un val de dosare grele au ajuns la final şi au început să producă o mare

circulație, o serie de ieşiri (din scena politică) şi intrări (în penitenciare) a unor personaje din prim‑planul vieții politice. A început să funcționeze justiția din România, după atâția ani de complicități între puterile statului? Am ajuns la o „judecată de apoi” a sfertului de secol scurs de la căderea comunismului? Asistăm la un trecător val de „dosare politice” şi „execuții publice”, aşa cum susțin cei vizați de ele şi apărătorii lor? Se va simți la vot această mişcare a dosarelor?

Este evident că justiţia din Româ-nia a început să funcţioneze. Când spun asta, mă refer la fap-

tul că ea a făcut primii pași în a se con-tura ca o putere alături și chiar contra posibilelor derapaje ale tuturor puteri-lor în stat. A început ca un „eșec de succes” cu o formă fără fond, și anume Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA). Perioada PNA a fost una a „co-rupţiei fără corupţi”. Ulterior, forma fără fond a devenit prilejul pentru o reformă instituţio nală radicală. Prin-tr-o reorganizare eficientă și cu spriji-nul indirect al electoratului, a fost cre-ată o instituţie, DNA, care a obţinut rezultate cuantificabile. Odată cu suc-cesele acestei instituţii, România a ajuns să „exporte” bune practici la ni-vel european și internaţional. În spa-ţiul public s-a conturat un nucleu dur de reprezentanţi ai puterii judecăto-rești, un nucleu care este în competiţie cu reprezentanţii celorlalte puteri pen-tru recunoaștere publică. Mai mult, unii magistraţi ( judecătorul Cristi Da-nileţ, de exemplu) au început să își ia în serios rolul de „predicatori” ai statu-lui de drept. E un bun început, dar nu e capătul unui drum spre domnia legii.

Între timp, însă, electoratul român a obosit. Problema corupţiei ca element fundamental în eșecul politicilor publice și în dezagregarea comunităţilor pare să fi devenit secun-dară. Prioritar pare a fi șocul emoţio-nal al condamnării unor demnitari sau factori decizionali locali. Șocul publi-cului românesc ţine și de faptul că o

astfel de igienizare a activităţii politi-ce este complet nouă pe la noi. În loc să se fi delimitat de astfel de persoane, o parte consistentă a electoratului ro-mân a preferat să le voteze și să le transforme în „martiri”. Au ales să de-monizeze „politicul care s-a amestecat în justiţie” și să mizeze pe ingenuita-tea oamenilor politici condamnaţi pentru fapte de corupţie. Altfel spus, oamenii politici sunt în esenţă buni, problema e că politica e murdară. Pe de altă parte, ce imagine să mai avem despre noi ca societate când observăm firescul derizoriu al corupţiei exprimat de bunurile primite de unii dintre cei condamnaţi (viţei, porci, găini, chiuve-te, blănuri etc.)?

Aceasta este perioada anticorupţi-ei fără anticorupţi: justiţia pare să-și desfășoare singură activitatea, fără susţinerea electoratului și cu blocaje instituţionale serioase. Fără o susţinere serioasă din partea electoratului la alegerile preziden ţiale, justiţia poate fi blocată instituţional. Iar „judecata de apoi” a ultimilor douăzeci și cinci de ani poate fi cel puţin încetinită. Dacă încrederea în continuă creștere a cetă-ţenilor într-o instituţie precum DNA nu se convertește în voturi pentru can-didatul cel mai credibil în ceea ce pri-vește politicile publice anticorupţie, există riscul ca funcţionarea justiţiei să fie afectată. Din acest motiv, se poa-te spune că avem de-a face la următoa-rele alegeri și cu o „judecată de apoi” a electoratului, care va decide în ce fel de societate vrem să trăim.

Mark Bucuci

Anticorupţia fără anticorupţi

Acuzele de „justiţie politizată” sau sintagma „dosar politic” mi se par, pe de o parte, infantile, iar pe de

altă parte, iresponsabile.E o copilărie să crezi că toţi cei

7 500 de judecători și procurori din Româ-nia pot fi influenţaţi. Eu sunt în sistemul judiciar din anul 1998 și am văzut destule: până la reforma justiţiei, dosarele ne erau repartizate de șefi după cum făceam parte din cercul de oameni care pot fi influen-ţaţi ori nu. Mie, personal, mi s-au făcut sugestii din partea șefilor sau colegilor cum să soluţionez anumite dosare; mi s-au făcut propuneri de mită din partea avocaţilor; mi s-a atras atenţia că a face parte dintr-o asociaţie profesională e un semn de rebeliune; am văzut oameni care nu fuseseră magistraţi o zi, dar peste noapte au fost numiţi, la cererea ministru-lui, șefi de instanţe sau chiar de Curte Su-premă; am văzut procurori servili care deschideau dosare la cererea ministrului și închideau dosare la cererea șefilor. Sub presiunea aderării la UE, legile reformei din anii 2004-2005 și reorganizarea insti-tuţiilor judiciare prin separarea de politic au schimbat acea justiţie: trei sferturi din-tre judecătorii și procurorii aflaţi acum în funcţie au fost recrutaţi prin concurs; o jumătate dintre magistraţi sunt absol-venţi ai Institutului Naţional al Magistra-turii; cariera tuturor este gestionată de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM); promovarea are loc doar prin concurs; avem deja în sistem primele generaţii de magistraţi născuţi după 1989; de câţiva ani, avem primele denunţuri ale unor ma-gistraţi împotriva colegilor corupţi. Acum e o altă justiţie. E greu de acceptat pentru unii, care nu mai pot aranja cariere și do-sare.

Acuzaţiile de politizare a justiţiei sunt însă extrem de grave, căci ele sunt făcute în spaţiul public. Ele vin de regulă din par-tea celor urmăriţi penal, oameni politici și oameni de afaceri aflaţi până în 2004 sub

„protecţie”. Vin și de la „confraţii” lor, aflaţi în același cerc de interese, speriaţi că în calitate de beneficiari de poziţii și foloase materiale vor trebui și ei să dea explicaţii într-o zi. Și mai vin de la mass-media aservite acestor grupuri, care au transformat libertatea de exprimare în-tr-o prostituare zilnică. În loc să dea dova-dă de onoare personală și de respect pen-tru autorităţi, toţi aceștia atacă într-un mod inacceptabil procurorii, judecătorii și CSM.

Cel mai josnic atac este acuzaţia de politizare a justiţiei, deși e de notorietate că cei anchetaţi și condamnaţi fac parte din toate partidele și guvernările din ulti-mii zece ani, ceea ce arată obiectivitatea organelor judiciare. Și, ca să fim onești, trebuie să spunem că România este într-o continuă campanie electorală: avem ale-geri și referendumuri în fiecare an, astfel că e greu să fie instrumentat un dosar pe-nal într-o perioadă când să nu se spună cu subînţeles: „drept acum a apărut acest do-sar, în plină campanie electorală!”. Efectul nu este nici pe departe intimidarea magis-traţilor, deși asta se intenţionează, fără în-doială. Nici măcar slăbirea încrederii în justiţie. Din contra, încrederea în justiţie s-a dublat în zece ani, depășind nivelul în-crederii pe care românii o au în Parla-ment, Guvern sau chiar în Președintele ţării. Oamenii au văzut că se întâmplă ceva pozitiv: indivizi care au ocupat diver-se funcţii sau poziţii ajung în spatele gra-tiilor și își pierd averile făcute pe spatele celor onești, în urma unor procese poate prea lungi, dar echitabile și transparente. Poate că e singurul sector din România care merge corect, iar asta reaprinde spe-ranţa că lucrurile mai pot fi îndreptate.

De aceea spun: infractorii au pierdut procesul cu Justiţia. Irevocabil.

Cristi Danileţ


Campania electorală din acest an pentru alegerea noului președinte al Ro-

mâniei se desfășoară pe fondul unor tensiuni politice interne și internaţionale majore. Intere-sant este că cele două planuri sunt întrepătrunse. Criza din Ucraina a ajuns în atenţia SUA, iar raporturile geopolitice și ge-ostrategice, precum și stabilita-tea regiunii sunt influenţate de un flagel: corupţia. Vorbim des-pre un fenomen ce a cuprins în-tregul spaţiu pe care cândva

URSS îl domina în Europa și Asia. Problema care s-a pus oda-tă cu schimbarea forţată a reguli-lor la nivel internaţional de către Federaţia Rusă în momentul ata-cării Ucrainei a fost aceea a mo-dului în care noile democraţii europene integrate în UE și NATO vor respecta condiţiile impuse în tratatele de aderare. Concluzia analiștilor de la Washington a fost că regimurile politice din aceste ţări au per-mis, dezvoltat și apărat fenome-nul corupţiei în ultimele aproa-pe două decenii și jumătate.

Concentrându-ne pe cazul românesc, aceste concluzii s-au regăsit în ideile exprimate de Joe Biden la București, pe 21 mai 2014: „Corupţia reprezintă o altă formă de tiranie (…) Atunci când tribunalele și politicienii pot fi

cumpăraţi, societatea poate fi manipulată din exterior”. De asemenea, în discursurile sale de la București (10-11 ianuarie 2014), Victoria Nuland a afirmat că „imixtiunea politicului în justiţie este îngrijorătoare… Sta-tul de drept, lupta împotriva co-rupţiei, transparenţa, predictibi-litatea sunt esenţiale pentru parteneriatul strategic dintre SUA și România”. Iar pe 2 oc-tombrie 2014 doamna Nuland acuza statele din Europa Centra-lă și de Est: „Protejaţi parlamen-tarii corupţi, ignoraţi Parlamen-tul când vă convine. Cancerul corupţiei distruge visele celor care luptă pentru democraţie”. Și România este în această zonă.

În mod curios, în ultimul an, „lupta împotriva corupţiei”, care a fost pentru mulţi ani o formă

goală de conţinut, a devenit brusc eficientă. O serie întreagă de politicieni aflaţi în spectrul politic au fost acuzaţi de către DNA de fapte de corupţie, dosa-re aflate de ani buni prin sertare-le judecătoriilor au primit sen-tinţe definitive și irevocabile, iar contractele dubioase semnalate de presă în ultimele decenii au început să fie cercetate și să pri-mească avize de urmărire.

Reacţia „beneficiarilor” aces-tor măsuri, care, după ani de im-punitate, se văd în situaţia de a fi găzduiţi de plătitorii de taxe și impozite în pușcăriile patriei, a fost vehementă. Aceasta s-a ex-primat fie prin presiunile politi-ce menite să desfiinţeze DNA sau Agenţia Naţională de Inte-gritate (ANI), fie prin interme-diul mass-media, dorinţa cea

mai de preţ a acestora fiind opri-rea procesului de curăţire a me-diilor infracţionale ce se regă-sesc în acest moment în spaţiul politic, în administraţia publică și mediul de afaceri.

Ceea ce nu s-a înţeles este faptul că, indiferent cine va câș-tiga alegerile din noiembrie, acest proces nu mai poate fi oprit. România nu mai poate fi un sat fără câini, iar presiunile conjugate ale SUA și UE îl vor obliga chiar și pe candidatul stângii să îi părăsească pe „foștii tovarăși de drum”. Figurile baro-nilor actuali, care par de neclin-tit, se vor aduna în închisori, „lu-pii tineri” așteptând cu nerăbdare „reformarea clasei politice”, pentru a putea lua lo-cul „monștrilor sacri” ai politicii românești.

POLIS | 5

Vasile Ostaciuc

Funcţionarea justiţiei şi schimbarea generaţiei politice

Sabin Drăgulin

Dosariada unei societăţi insuficient modernizate Coaliţia

anticorupţieRadu Nicolae

Aparenta avalanșă de învinuiri (acesta ar fi termenul corect din punct de vedere juridic) aduse

de către DNA unor politicieni care be-neficiază de un indice mare de notorie-tate are efecte diferite în rândul diver-selor segmente ale opiniei publice, în funcţie de valorile, mentalităţile, intere-sele și cultura dominantă a fiecăruia dintre ele. Chiar dacă această campa-nie, comparată uneori de presă cu cele-bra mani pulite italiană, poate oferi sa-tisfacţie unor categorii de public, din considerente de ordin etic, frustrare & vendetta sau partizanate politice, to-tuși, imaginea ei este desacralizată de o serie de attachments (in)formale.

Exceptând lamentările victimelor și ale susţinătorilor acestora, restul pu-blicului pare să guste cu satisfacţie mo-derată această cruciadă care depășește domeniul luptei anticorupţie în sensul clasic al termenului. În primul rând, faptul că victimele sunt prezente pre-ponderent într-o parte a spectrului po-litic (PSD & Asociaţii) contrazice viziu-nea empiric-popular concretizată prin mitul naţional „toţi fură”. În al doilea rând, chiar și victimele sunt ierarhizate, iar în viziunea publică există politicieni cu o imagine foarte proastă care sau au fost „uitaţi” până acum de către DNA, sau au primit pedepse mult prea ușoa-re. Chiar și politicienii care au fost deja condamnaţi au primit pedepse în urma unor acuzaţii care par hilare publicului. „Vocea cartierului” exclamă: „Păi, îl condamni pe Năstase cu un dosar gen «Trofeul Calităţii», când el a furat mili-arde? Sau îl condamni pe Voiculescu în dosarul ICA, când el a pus mâna pe averea lui Ceaușescu și a Securităţii?”.

Pe de altă parte, în majoritatea con-damnărilor, măsura privativă de libertate

nu a fost însoţită și de confiscarea (în ochii publicului, de preferat, totală) a averii. „Vocea cartierului” continuă: „Păi, și mie îmi convine să fac un an, doi de pușcărie de lux pentru ’jde mili-oane de euro”. Și desacralizarea dosa-riadei intră în coliziune directă cu elemente constitutive majore ale men-talităţii balcanic-premoderne. Aceeași „voce a cartierului”: „Lui X i-au dat atâ-ta pușcărie cu executare pentru corup-ţie și ăluia care a omorât cu mașina oa-meni pe stradă îi dă cu suspendare?!”.

Justiţia modernă, ca expresie re-presivă (penală sau politică) a statului de hârtie, un stat modern-birocratic a cărui funcţionare se bazează pe institu-ţii, și nu pe indivizi, este credibilă în măsura în care interacţionează compre-hensiv cu opinia publică. Insuficienta modernizare a societăţii românești are ca prim efect o rezistenţă tenace a indi-vidualizării acţiunii publice și politice în faţa unei (de dorit) instituţionalizări a acestui tip de acţiuni.

O justiţie independentă ar trebui să funcţioneze și fără Monica Macovei sau Traian Băsescu. O justiţie indepen-dentă ar trebui să nu poată fi influenţa-tă de un prim-ministru sau președinte, indiferent care ar fi numele acestuia. Faptul că există candidaţi prezidenţia-bili care promit funcţionarea justiţiei sau garantează această funcţionare nu reprezintă o problemă sociopolitică majoră. Problema apare în momentul când un larg segment al opiniei publice este convins de această realitate (pro-babil în urma unei intuiţii empirice ex-trem de eficiente) și își orientează com-portamentul electoral conform acestei convingeri.

A existat în ultimii ani o conjunctură favorabilă investigării și judecării dosarelor mari de corupţie și de cri-

minalitate organizată. S-a format, cu spriji-nul partenerilor noștri externi din Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, o informală coaliţie anticorupţie de insti-tuţii, organizaţii, servicii și persoane care a permis condamnările deja cunoscute ale unora dintre profitorii tranziţiei. Această coaliţie a fost mai degrabă rezultatul unui proiect inteligent decât o apariţie sponta-nă și dezinteresată din rândul justiţiei. În cele mai multe cazuri, pentru a se obţine o condamnare, a fost necesară utilizarea mai multor tipuri de metode ce au depășit ca-drul obișnuit (complete desemnate în loc de complete aleatorii, forţarea de interima-te pentru a crea condiţiile numirii unor persoane cu „agendă anticorupţie” în func-ţii de conducere în instanţe sau parchete, transcripturi scurse către mass-media, ofi-ţeri acoperiţi, percheziţii ilegale, urmărirea penală sub formă de acte premergătoare etc.). O asemenea coaliţie a fost realizată pentru a asigura stabilitatea României și onorarea angajamentelor sale la nivel internaţional (de menţionat aici cazul de la Poliţia de Frontieră).

După cum știm, corupţia distruge ordinea formală, instituţii publice întregi ajungând să fie transformate în grupări de criminalitate (aici este relevant cazul de la permisele auto). Condamnările au vizat în principal zona politicii cu tot spectrul său și cea economică. Așadar este prematur să

spunem că justiţia a început să funcţione-ze independent în România, în condiţiile în care instituţiile anticorupţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul pu-blic sau puterea judecătorească se pliază pe înţelegerile de culise (cum a fost în ca-zul numirii procurorului general) sau rela-ţia acestora cu serviciile speciale este neclară (înaintări în grad ale unor persoa-ne-cheie din justiţie, lipsa unei verificări din partea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a magistraţilor acoperiţi, recrutarea ilegală a unor magistraţi etc.). Justiţia rămâne încă selectivă și influenţabilă.

În ciuda acestor dosare grele, justiţia din România nu a produs personalităţi au-tentice anticorupţie care să inspire socie-tatea, cum s-a întâmplat în Italia cu judecă-torii anti-mafia la începutul anilor ’90. Întrebarea fundamentală astăzi este dacă această conjunctură și ceea ce a produs ea bun pentru societatea românească va ajuta la crearea unei comunităţi anticorupţie au-tentice și transparente în justiţie și institu-ţiile publice care să schimbe regulile siste-mului, iar răspunsul depinde de modul în care vom reuși coagularea în jurul Strate-giei Naţionale Anticorupţie. Dacă de dra-gul controlului vom ţine justiţia și institu-ţiile anticorupţie captive, mă tem că nimic nu este sustenabil sau de dorit. Până atunci, dosarele penale, mapele profesio-nale, transcripturile, bileţelele roz rămân arme redutabile în context politic și electoral.


Aproape în răspăr, în 1972, la Timișoara, un grup de nouă tineri scriitori de

limbă germană au format, fără voie de la centru, un cenaclu lite-rar neascultător: Grupul de Acţiu-ne Banat. Asumat avangardiști și experimentali, au ales nu să cân-te natura, nici să frizeze filozofia ori să coboare tragico-ludic în bi-ografie. Au ales să fie esteţi poli-tici (în sensul larg al implicării), îndreptând mașina de scris în-spre fabrici, șantiere și Partid (și nu au intuit deloc rău direcţia în care-o luase poezia). Subesti-mând iniţial capacitatea de influ-enţare a minoritarilor germani, Securitatea s-a dumirit târziu, dar a acţionat în mod eficace: după trei ani, trei dintre membrii gru-pului aveau să fie arestaţi, iar cer-cul literar desfiinţat. Nu s-a lucrat cu sferturi de măsură: până în ’87, fondatorii cenaclului și apropiaţii lor au fost risipiţi sau șterși defi-nitiv. Metode vechi, rezultate pre-vizibile: emigrare, retragere din literatură, sinucidere.

Corina Bernic și Ernest Wichner, membru fondator al Grupului, readuc în atenţie textele pe atunci tinerilor autori, într-o antologie ofertantă și edificatoare

(publicată la Polirom, de ce să nu menţionăm, cu o întârziere de 14 ani faţă de Suhrkamp, Germania). Sunt cuprinse laolaltă voci cu o puternică individualitate, cu pregnanţă și metode diferite, dar circumscrise unei convingeri co-mune: angajamentul. Richard Wagner, liderul celor nouă și vo-cea lor, spunea, pe atunci, în ca-drul unei discuţii: „Personal, con-sider că angajarea unui poet e determinată de încercarea lui de a găsi un răspuns la problemele vieţii publice. (...) Premisa în acest sens o reprezintă o anumită atitudine în faţa lumii – cea a omului reflexiv, nu a credinciosu-lui”. Sub această declaraţie de in-tenţii, grupul pornește o curajoa-să – pe interior, dar controlată pe dinafară – critică, mai ales la adresa comunismului de Bucu-rești (pentru că, în definitiv, ei

erau marxiști) și a sălbaticului control al acţiunilor și în special al inacţiunilor indivizilor. Au pu-blicat așadar în revista Neue Lite-ratur din București, chiar sub na-sul lui Ceaușescu. Cum frica Tovarășului de popor și viceversa erau egale, dar necesitau măsuri diferite, era natural ca orice fiţui-că să treacă pe la Direcţia Gene-rală a Presei şi Tipăriturilor, cu atât mai mult o revistă. La fel de normal era ca scriitorii să-și „up-dateze” continuu principalul in-strument de lucru: limbajul eso-pic. Deși încă debatable, metoda se poate număra printre cele în-noitoare de limbaj, ca efect se-cundar al cenzurii. În bucurii ca acestea: „până și pe libertate/ au înţepenit-o într-o statuie/ să nu îmbătrânească/.../ să nu cumva/ să facă cu ochiul cuiva” (Wagner) sau Balada lui Ortinau, totul –

titlu, părţi, formă, conţinut – este atac. Redau doar primul și ulti-mul vers: „un pronume a fost arestat/.../ limba c’est moi!”.

Firește, solidaritatea, dialecti-ca, influenţarea reciprocă și in-transigenţa au avantajat consis-tent evoluţiile individuale. Dar tinerii teribili n-au intuit că mij-loacele de restabilire a ordinii vor fi atât de pragmatice. Nu știu dacă Nobelul Hertei Müller se datorează influenţei Grupului de Acţiune Banat, dar știu că, la fel de reflexiv ca-n tinereţe, Wagner conchide după 40 de ani: „Am fost proști”.

Cei care, ca mine, au început să se exprime conștient într-o lume fără teme interzise, fără, sta-tistic vorbind, un informator la 50 de oameni, n-au cum să înţeleagă cu adevărat actul disident al bă-năţenilor germani. Noi n-am fost arestaţi pentru glume cu Bulă, noi reclamăm dacă ne cade netul (Doamne ferește să se ia curen-tul!), ameninţăm poliţia cu presa și supermarketul cu OPC-ul. Apoi, astăzi, angajamentul în po-ezie nu mai poate surprinde: în lume, acesta a început de prin ’50, iar la noi Manasia a epuizat lu-mea prezentă și o critică pe cea

viitoare. Nu în ultimul rând, pro-blema dezrădăcinării, cu un po-tenţial minunat de suferinţă, și a literaturii marginale-minoritare, cu evidenţă acră recunoscută de autori, faţă de ambele ţări – Ger-mania și România –, nu ne pot atinge. Nici pe acestea nu le-am trăit.

Eliberând astfel poezia de data nașterii și de scriitor, o sin-gură calitate (poate cea mai im-portantă) o mai ţine vie, rezisten-tă, memorabilă: percutanţa.

6 | FOCUS

Adaptarea la realitate

Andrei C. Şerban

Într-un asemenea univers demonizat de politicile restrictive ale ceaușeștilor,

nouă tineri poeţi de limbă germană au decis să-și unească forţele, înfruntând pe câmpul li-teraturii ostilitatea unui sistem absurd și subjugator. Își spuneau Grupul de Acţiune Banat (pen-tru că „poeziile sunt acţiune”) și au activat timp de trei ani, înce-pând din 1972, ca un club de lec-tură și de scris dedicat rebelilor germanofoni contra autorităţii statale. Conștienţi de responsa-bilitatea și riscurile pe care le presupunea un asalt la adresa limbajului oficial, cei nouă lite-raţi și-au început lupta pentru recâștigarea propriului drept de exprimare. Iată că, în sfârșit, pu-blicul român are acum posibili-tatea să intre în contact cu anto-logia realizată de Corina Bernic și de Ernst Wichner, La început a fost dialogul, care strânge la un loc câteva dintre textele marcan-te și definitorii pentru o încerca-re de a portretiza manifestul lite-rar al Grupului.

Totul este în aparenţă destul de simplu. Un mecanic dedicat care lucrează cu piese de proastă calitate va antici-pa randamentul minim al ma-șinăriei. Un alpinist împăti-mit care nu primește decât o pereche de pioleţi fragili sim-te, încă dinainte de a face pri-mul pas, certitudinea unui eșec fatal. Un brutar talentat ale cărui ingrediente trădea-ză o prospeţime de mâna a doua știe că dintr-o clipă în alta se poate trezi cu bătăi in-sistente la ușă. Dar un poet lucid căruia i se oferă un lim-baj prefabricat ce va face? Cu certitudine, nu va demisiona, pentru că, așa cum ne-o dove-desc poeţii germanofoni, ac-tul scrierii ajunge să fie o da-torie faţă de adevăratele valori ale comunităţii, singu-rele care mai pot ţine conști-inţa umană pe linia de pluti-re. Prin urmare, scriitorul pus în situaţia de a-și recăpăta un

mod personal de exprimare știe că limbajul contrafăcut nu poate fi combătut decât cu propriile mecanisme textua-le. Iar intenţiile literare ale Grupului de Acţiune Banat nu par să iasă din această sfe-ră. Poezia experimentală ajunge, astfel, în centrul aten-ţiei prin mimarea unui limbaj incoerent, mizând pe o esteti-că avangardistă, care își pro-pune demascarea acestei per-vertiri progresive a sensului. Gerhard Ortinau și Werner Kremm par să dea tonul aces-tor formule de scriere, urmaţi îndeaproape de Klaus Hensel, unul dintre simpatizanţii apropiaţi ai Grupului, în timp ce Anton Sterbling își întreţese textele cu tente absurde, de sorginte ionesci-ană. Într-un asemenea uni-vers (non)ficţional, părţile de vorbire sunt arestate și supu-se unui rechizitoriu care le redefinește statutele, știrile

de ziar se rezumă la o înlănţu-ire infinită de date aberante transpuse într-un limbaj care trădează inconsistenţa, o sui-tă de voci tragice își cântă pierderea libertăţii într-un imn plin de avânt muncito-resc, persoanele în căutare de divertisment sunt pe urmele unor specimene rare de oa-meni care nu gândesc, în timp ce frica se plimbă prin oraș, invadând adesea sălile de cinema, unde se scrie isto-ria zilei de mâine.

În ciuda cenzurii oficiale, s-a scris mult în timpul co-munismului. Ca să nu mai vorbim despre tomurile care au urmat înlăturării politicii de stat. Dar, chiar și pentru cititorii care pot afirma că s-au săturat de prea multele pagini de literatură care nu fac decât să reactualizeze iar și iar lumea gri a cotidianului predecembrist, este intere-sant cel puţin de urmărit în

antologia de faţă coagularea germenilor acelei poezii cu-prinse parcă de efectul unui sedativ ce o forţează să-și amâne detonarea, poezie care va da ulterior specificul scrii-turii Hertei Müller. Și poate că nu este întâmplător faptul că universul celor deposedaţi pe care Nobelul românesc (?) îl redă cu o precizie și o deli-cateţe greu de egalat pare să-și găsească rădăcinile tocmai în acest mic grup literar al rebelilor bănăţeni. Pentru că, parcurgând această antolo-gie, cititorul va înţelege că singura modalitate de adap-tare la realitatea atât de cenu-șie pe care tinerii poeţi și-au fixat-o ca deviză era aceea de a nu-și trăda cu nici un preţ propria sensibilitate. Mani-festul Grupului de Acţiune Banat devine, astfel, o luptă pentru apărarea propriei vul-nerabilităţi în faţa monstrului totalitar.

Am ajuns să cred că despre experiența unei dictaturi nu poți vorbi cu adevărat decât plasând‑o sub semnul grotescului, al figuralului. Și, tot astfel, să cred că doar confesiunea lirică pare să depăşească în autenticitate filele unei cărți de istorie, întrucât, pornind chiar din interiorul unei lumi totalitare, îşi asumă acel grad al contrafacerii metaforice a

realității care mai putea permite o oază de normalitate celor ce nu se doreau compromişi.

În 1971, printre inițiativele lui Ceauşescu în cadrul propunerilor ce mai târziu aveau să fie recunoscute ca Tezele din iulie, se numărau o „intensificare a educației politico‑ideologice în şcoli şi universități” şi o „expansiune a propagandei politice, folosind

radioul şi televiziunea în acest scop, precum şi edituri, cinematografie, teatru, operă, balet, uniunile artiştilor”.

Cât costă poezia?Ioan Şerbu


ANCHETĂ | 7

Teodora Coman

Pe muchie de cuţit

Am aflat de Grupul de Acţiune Banat prin in-termediul poemului

fără ei, scris de Mariana Marin în Atelierele. Cine erau ei habar nu aveam la momentul acela. FILIT-ul de anul acesta de la Iași, aflat la a doua ediţie, mi-a dat prilejul să asist la conferin-ţa Hertei Müller, moderată toc-mai de unul dintre foștii mem-bri Aktionsgruppe, Ernest Wichner. Nu întâmplător, scrii-toarea, unul dintre prieteni, a admis că fără ei nu ar fi ajuns nici să citească masiv, nici să scrie, nici să devină ceea ce este astăzi. Când am intrat în posesia Vântului potrivit până la tare și a antologiei îngrijite de Corina Bernic și Ernest Wi-chner, m-a frapat aerul experi-mental, spiritul de avangardă, diversitatea de discursuri care aveau, totuși, în comun curajul nebun al angajării colective. Prin ei, poezia și-a ascuţit con-știinţa socială, a ieșit din inti-mism și ermetisme sterile, mi-zând pe o tranzitivitate per cutantă, pe lărgirea semnifi-cativă a subiectivităţii și a câm-pului ei tematic. Realitatea este somată asiduu la deconspira-rea absurdului, a terorii insidi-oase, a coșmarurilor care au luat locul onirismului evaziv și evazionist. Textele transmit ob-sesia libertăţii (înţepenite în statuie!) și nevoia de schimba-re la nivelul mentalităţii și al expresiei, de reacţie împotriva vicisitudinilor: „la fel ca și isto-ria, poezia apare abia în cazul unei coliziuni frontale”. Prin ei, poezia s-a impus pentru prima dată ca stare de necesitate, iar limbajul, ca formă de activism, poate singura posibilă. Efectiv, te vindeci de egoism și autosu-ficienţă; ai parte de revelaţii succesive și amare, fiindcă re-velaţia autentică e un cheag spart de lumină, nu un fulger intangibil sau fugar. Grupul de Acţiune Banat și prietenii oferă o imagine complexă asupra cli-matului comunist opresiv, mult mai viu și mai eficient decât o fac unele cărţi de specialitate: „am fost violaţi/ din ce în ce mai mult de/ către pâinea ce devenea tot mai zilnică”. Aici se vorbește despre gol: golul din magazin, feţele golite de expresie ale celor care nu

gândesc, autobuze din scene de film mut care sucombă, pă-sări care n-au nici o valoare, îmbătrânire precoce într-un aer crispat, jertfirea sensului cu-vintelor manipulate în discur-suri de propagandă… Asuma-rea libertăţii de expresie se duce, inevitabil, pe muchie de cuţit. Un cuţit împlântat între propriul tăiș și propria strălu-cire.

Rita Chirian

Poate provocăm prea puţin!

Richard Wagner se întreba, în 1972, dacă nu cumva se întâmplă ca literatura

(lor/a noastră) să rămână perife-rică tocmai pentru că nu provoa-că. Desigur, de la épater les bourgeois până la daţi foc biblio-tecilor, orice formă de artă este politică – în sensul că afirmă un statement și implică o luare de poziţie, chiar și atunci când lua-rea de poziţie este, de departe, jainistă, dar, la fel, revoltătoare – în chipul în care imaginea unui copil jucându-se liniștit lângă ca-davrele părinţilor săi este revoltă-toare.

Dar, revenind, nu toate for-mele de artă sunt politizate – în sensul antinomizării absolute în raport cu un anumit regim poli-tic. Este lesne de înţeles, de altfel, că, sub spectrul unui regim asfixiant, așa cum a fost cel est-comunist, a fost cu atât mai greu să realizezi o opoziţie vigu-roasă faţă de acest sistem politic mereu mai vigilent și tot mai ar-bitrar în bestiarizarea victimelor. Mai ales că orice contraofensivă coerentă va beneficia de un îm-prumut esenţial din partea opo-nentului: coerenţa. O societate încă vie reacţionează – și cazurile de insurgenţă românească au fost din ce în ce mai rare. Ritmici-tatea și comprehensibilitatea re-acţiilor depind însă de calitatea zidului pe care ea, societatea, se străduiește să-l doboare. Un zid de bălegar nu poate fi spart cu arme de precizie; un zid de băle-gar se macină în timp, cu ploaie. Și nici așa, că, deși înmuiat și pur-tat de viitură, se întărește ceva mai departe, tot în picioare, tot hotar înalt. Comunismul româ-nesc nu a avut – o vedem acum cu limpezime – oponenţi reduta-bili. În linii mari, ce s-a ascuns

sub masca disidenţei a fost o bu-taforie adolescentină, revoltă de tavernă și de serată dansantă. Nici nu s-ar fi putut întâmpla al-tfel: un contrarevoluţionar mort e un mort. La fel cum moartă e so-cietatea care se preface că întune-ricul e una și-aceeași cu lumina, că foamea e consum raţional, iar libertatea e un fel de dictatură cu vânticel de primăvară.

Scriitorii au provocat prea puţin. Artiștii au provocat prea puţin. Poate de aceea nu au exis-tat nici mare literatură, nici mari scriitori în deceniile comuniste. Un scriitor mare este o voce care se aude – până la, mutatis mutan-dis, fatwa. Un scriitor – un grup de scriitori – care aruncă fumige-ne și plisează dantelării nu alcă-tuiește decât o fantasmă exotică, bună de populat compartimente-le de clasă a doua ale istoriei. Cum s-a întâmplat, de altfel, cu Aktionsgruppe Banat sau, la un deceniu distanţă, cu evazionismul gringo al lunediștilor, enunţători de estetică parasistemică, la ne-voie sprijinindu-se cu semeţie unii în doctrina lui Lenin & fal-sând asupra literaturii angajate pe care o postula Bertolt Brecht, iar alţii în mitologii transoceani-ce. Nici o Angela Davis, nici un Jan Palach. Nimic altceva decât solfegii de adolescenţi întârziaţi – mai cu seamă cele ale lunediști-lor –, turbulenţi cu măsură, revo-luţionari „în blugi” și cu învoire de la părinţi. Și, în pofida anate-mei așezate asupra Cenaclului de Luni, în 1983, pentru subversivita-te, nu știu ca scriitorii bucureș-teni să fi fost victime reale ale Securităţii. Oricum, nu în aceeași măsură în care au fost ridicaţi, in-terogaţi, torturaţi psihic și risipiţi cei din Grupul de Acţiune (e de reţinut, cel puţin, „suicidul” unui apropiat târziu al grupului, din anii ’80, Roland Kirsch, care avea să fie găsit spânzurat în locuinţa lui în primăvara anului 1989 și despre care s-a bănuit că a fost una dintre victimele „autodi-structive” ale Securităţii). Se prea poate, totuși, ca acuitatea Securi-tăţii să se fi repliat cu asupra de măsură în relaţie cu membrii ger-mani ai Aktionsgruppe, mai ales sub potenţiatoarele presupuse-lor acuze de spionaj și cosmo-politism, în vreme ce boemii bucureșteni prezentau, cred, mai degrabă, o atitudine și o mască a „devergondajului” nu tocmai admisibile, dar nici întru totul riscate.

Cu zece ani înainte, scriitorii germani veneau, însă, dintr-o du-blă marginalitate: poeţi & minori-tari, „aproape bilingvi”, pentru

care, cum o spunea Franz Hodjak, „nimic nu e[ra] așa cum este în realitate”. Iar marginalitatea a continuat, dincolo de buna recep-ţie în vreme a „nemţilor noștri” și a Vântului potrivit până la tare, până în toamna lui 2009, când Hertei Müller i se decernează No-belul…

Am început deliberat aborda-rea de faţă într-o tonalitate agresivă și revendicativă. Nu există o literatură mare în absen-ţa unei mari libertăţi (deși germe-nii ei îi poţi recunoaște!), doar „li-bertatea/ care ne asigură/ zilnic/ o anumită deschidere/ este la fel de mare/ ca deschiderea/ pe care/ zilnic/ o asigurăm/ libertă-ţii” (Franz Hodjak). Astfel, este fi-resc să mă întreb dacă e curaj să publici – să te înfăţișezi înaintea Cenzurii (ca înaintea Inchiziţiei) cu – un volum intitulat, în 1971, Cam ce se poate scrie astăzi. Și, de vreme ce Anemone Latzina a primit girul cenzurii, mi-e clar că subversivitatea e, în mare măsu-ră, hiperbolizată aprioric, prin re-lectură tezistă, dar nici nu poţi rămâne indiferent în faţa unor versuri ca acestea, care ar trebui să-i facă să roșească pe aerienii optzeciști: „Da, recunosc,/ e mai bine./ E foc mai mult,/ nu mai în-gheţi prea lesne./ Și nu te mai gândești doar la bani și mânca-re,/ ce era fals e autentic, ce era sărac e bogat./ Viitorul nu mai e ce-a fost./ Tristeţea de mai an să fi avut vreun rost?” (Retrospecti-vă spre viitor, datată 1972).

Și poate că unul dintre cele mai irefutabile principii pe care le-a arborat Grupul de Acţiune a fost unul formulat poetic tot de Latzina: „Nu vreau să-mi fie prea ușor”. Bănăţenii nu au ales calea imponderabilelor – și de aceea au și fost reprimaţi cu atâta destoini-cie. Tragismul lor – intransigenţa – vine din acel „nu mă las” (tot al Anemonei Latzina) și trece prin indignarea Hertei Müller faţă de disidenţa de budoar și cu iz de fetru – dar, la fel, necesitatea de a-ţi sacrifica viaţa pentru o cauză măreaţă trebuie afirmată, cum o spune Hodjak, „din proprie expe-rienţă”. Fără îndoială că poeţii din Aktionsgruppe Banat au provo-cat – și au făcut-o mai sonor decât mezinii lunediști, care s-au așezat confortabil sub redingota unei disidenţe tartufarde. Urmăriţi de două spectre istorice – hitleris-mul părinţilor și comunismul care li se așternea înainte primej-dios nu atât prin prigoană, cât mai ales prin ilimitare („Poate că voi/ însă, prieteni – lăsaţi-mă să termin acest gând/ smintit –

poate că voi veţi reuși” – Richard Wagner) –, sunt siliţi la acute.

Jainismul istoric nu este eli-berator de karmă.

Krista Szöcs

Mica familie din cartea cu realităţi

Fără prietenii mei – tineri po-eţi germani din România –/ subiectivitatea și-ar mai fi

supt și acum degetul/ în faţa rea-lităţii.” La poeţii din Aktions-gruppe Banat se referea Mariana Marin în aceste versuri – și ce altceva putea să-i definească mai bine decât realitatea, pusă mereu în prim-plan de poeţii care aparţi-neau acestei grupări. Realitatea fiind, în cazul lor, o prezenţă care ascunde, de fapt, o liniște nevroti-că, pentru că despre câtă liniște poate fi vorba când Securitatea e mereu în urma ta și are grijă să-ţi cenzureze fiecare mișcare?

În antologia de faţă, reali-tatea se formează ca o lume nouă, în care ești obligat să-ţi schimbi mereu masca, iar în momentul când cade cortina te-ntrebi doar: „cine-i realitatea” care e gata „să se vândă pe câteva vorbe bune”? Versurile citate îi aparţin lui Rolf Bossert, poate una dintre cele mai puternice voci ale acestei grupări, diferită de celelalte prin lirica introspecti-vă, prin poemele scurte, dar in-tense, unde atrocităţile cuprinse în real sunt redate cu grijă și gri-mate cu o ironie fină, dar dură: „caut câine/ cu două boturi/ care să nu fie obligat să tacă/ atunci când mușcă” (anunţ la mica pu-blicitate) sau: „Plumbul e leneș,/ Glonţu-i încă pe drum. Mai avem timp” (Speranţă).

În unul dintre poemele antologate, Richard Wagner o amintește pe Janis Joplin („Janis Joplin a cântat unul dintre blu-es-rile noastre preferate”); poezia celor din Aktionsgruppe m-a dus imediat cu gândul la melodia Cry baby, mai ales la partea de înce-put, la urletul lui Janis, acel howl (că tot se amintește în prefaţă despre generaţia Beat) care te face să tresari, să privești fascinat și oripilat degradarea progresivă a omului captiv în societate. E vorba despre formele concrete ale acestei degradări – ca la o car-te pop-up, unde totul prinde for-mă, contur și iese în evidenţă.

De la apariția în 1982 a antologiei Vânt potrivit până la tare, poezia scriitorilor germani de limbă română a fascinat trei generații succesive, de la optzecişti până la douămiişti. Prilejuită de apariția altei antologii

extraordinare, La început a fost dialogul. Grupul de Acțiune Banat și prietenii, îngrijită de Corina Bernic şi Ernest Wichner, ancheta de față încearcă să afle cum se raportează la ea trei dintre cele mai talentate poete debutate după 2000 (două dintre ele chiar după 2010).

Pagini coordonate de Radu Vancu

Trei poete post-2000 despre Aktionsgruppe Banat


8 | FILOSOFIE

Ideea de Universitate

Odată cu reformele Bologna, tot mai multe voci pun în chestiune menirea universității. Ce anume ar trebui să pregătească Universitatea? Oameni liberi, buni cetățeni sau forță de muncă? Specialişti cu o calificare înaltă, dar îngustă sau absolvenți cu o pregătire mai curând generală? În ce raport ar trebui să se afle cercetarea şi predarea cunoştințelor? Cum ar trebui înțeleasă relația Universității cu

societatea şi cu Statul? Textele care compun acest dosar tematic rezumă patru conferințe susținute cu ocazia unei universități de vară francofone, care s‑a desfăşurat la Iaşi şi a avut tema anunțată în titlu. Autorii sunt doi profesori de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi (Ștefan Afloroaei şi Corneliu Bîlbă), un profesor de filosofie de la Universitatea din Belgrad (Ivan Vuković) şi Jan Sokol, profesor la Universitatea Carol din Praga, fost disident politic, semnatar al Chartei ’77 şi ministru al Educației în Republica Cehă în 1998. Versiunile complete, alături de textele celorlalte conferințe, vor apărea în luna decembrie, în revista META (www.metajournal.org). Pagini coordonate de George Bondor

Kant nu a redactat niciodată vreun tratat sistematic despre institu-ţia universităţii. Titlul ultimei

sale cărţi, Conflictul facultăţilor (1789), pare să anunţe o cercetare de acest gen, însă volumul nu conţine nimic din ceea ce se regăsește astăzi în lucrările consa-crate acestei probleme: nici o evaluare a sarcinilor studenţilor și a cadrelor di-dactice, nici o analiză asupra relaţiilor dintre știinţă și industrie, nici o discuţie privitoare la cheltuielile de școlarizare, nici un cuvânt despre mobilităţi. Este vorba despre o culegere de trei texte care exprimă o idee îndrăzneaţă și o pretenţie deloc lipsită de curaj în con-textul reprimării libertăţii de exprima-re. Ideea era aceea că facultăţile de teo-logie, de drept și de medicină, deși aveau un statut privilegiat prin prisma faptului că în ele se formau viitorii funcţionari de stat, ar fi trebuit să fie su-puse judecăţii facultăţii de filosofie, care avea un statut inferior. Tratând despre norme, cea din urmă ar fi fost singura în măsură să stabilească ce tre-buie făcut cu faptele, deci cu obiectele de studiu ale celorlalte trei facultăţi.

Facultăţile așa-zis superioare erau controlate de puterea politică, aceasta impunându-le, sub formă de texte fon-datoare, doctrinele pe care trebuiau să le predea. Această impunere avea drept consecinţă faptul că autoritatea învăţă-mântului nu decurgea din raţiune, ci din „caracterul arbitrar al unui superi-or”. Pe de altă parte, facultatea de filoso-fie, unde se predau știinţele, matemati-ca și literele, se bucura de o oarecare libertate în chestiunile știinţifice, permi-ţându-i-se să-și pronunţe opiniile, să emită critici și propuneri, fără presupo-ziţii impuse, altele decât cele dictate de raţiune.

Kant arată că, din cauza programe-lor care le sunt impuse, cele trei facul-tăţi superioare nu-și pot argumenta propriile principii fondatoare, ci trebu-ie să le accepte ca atare: teologul tre-buie să accepte inspiraţia divină a Bi-bliei, juristul trebuie să recunoască

corectitudinea Codului Civil, ba chiar și medicul, care se bucură de cea mai mare libertate dintre ei, deoarece se ocupă de chestiuni naturale, trebuie să respecte reglementările sanitare.

Însă una e să acţionezi în conformi-tate cu regulile și cu totul altceva este să crezi în adevărul lor. Ca să crezi, îţi trebuie motive bine întemeiate. Motive care nu pot fi acceptate ca fiind înteme-iate decât dacă pot fi analizate. „În lipsa acestei libertăţi, adevărul nu s-ar putea exprima”, afirmă Kant, anunţând astfel discursul lui Mill despre legătura dintre libertatea cuvântului și descoperirea adevărului (On Liberty, 1859, capitolul II). Așadar singurul care poate crede cu adevărat este filosoful, pentru că el nu se lasă condus decât de propria judeca-tă.

Cum am putea exploata aceste idei în ziua de azi? Care ar fi în prezent rolul unui filosof kantian? Pentru a da un răs-puns, să ne întoarcem la conţinutul pri-mei secţiuni din Conflictul facultăţilor, unde Kant distinge trei categorii a ceea ce am numi astăzi justificări – justifica-rea raţională, justificarea istorică și jus-tificarea estetică. Or, observăm imediat că necesitatea unei astfel de analize nu doar că nu a dispărut, dar a crescut chiar în ultimele decenii. Astfel, deși contextul e mult diferit, misiunea filo-sofului kantian a rămas aceeași, și anu-me să critice exploatarea de către sfera politică a ipotezelor știinţifice în sensul larg al termenului, având drept conse-cinţe represiunea, excluderea socială, încălcarea drepturilor naturale ale omu-lui și subminarea păcii. Dar, spre deose-bire de secolul al XVIII-lea, filosoful kantian contemporan nu mai poartă de unul singur povara acestei misiuni – îi vin în ajutor sociologi, antropologi, teo-reticieni ai literaturii și chiar istorici influenţaţi de mișcările critice din anii ’60-’70.

(Traducere de Elena Cojocariu)

Ivan Vuković

Raţiune şi istorie: ideea kantiană de

Universitate

A vorbi despre o anu-mită universitate în spaţiul public

sau qua spaţiu public ar presupune să luăm în con-siderare niște date empiri-ce a căror sursă și valoare ar fi cu ușurinţă puse la îndoială de oricine are deja o opinie despre asta. Cum în materie de opinii de tipul everybody’s got one (vorba acelui neacade-mic Larry Flynt) și „fiecare e mulţumit cu partea lui” (Descartes, Hobbes), cred că nu are sens să scriu des-pre ceva ce ar ruina posibi-litatea unei înţelegeri vii-toare cu privire la comunitatea academică ideală. Aceasta cu atât mai vârtos cu cât, în realitate, comunitatea academică există într-un soi de stare naturală a raţiunii, ce ar putea fi descrisă drept un „conflict al facultăţilor”. Pentru a evita capcana unei simple luări de poziţii în contextul interacţiuni-lor strategice din stabili-mentul universitar, voi vorbi mai degrabă despre Idee. Avantajul faptului de a vorbi despre Idee este că nu vorbești despre cineva anume (dezavantajul fiind că vorbești despre orici-ne…).

Ideea Universităţii ca spaţiu public este legată de o anumită concepţie modernă cu privire la rela-ţia Universităţii cu socie-tatea și cu statul, iar tran-spunerea ei în viaţa reală se face prin intermediul acelei subtilitas applican-di, care este principiul au-tonomiei. Autonomia

Universităţii nu a însem-nat niciodată ruptura de politica statelor și de ne-voile societăţii, după cum ne arată istoria celor mai importante instituţii aca-demice europene. Faculta-tea medievală cerceta poa-te excesiv atributele lui Dumnezeu, dar până la urmă producea și reprodu-cea o meserie care se bu-cura de un mare prestigiu social. Oxford și Cambrid-ge au fost iniţial un fel de colegii de pantofari, iar Bologna și Paris niște școli de meserii mai urbane. În epoca revoluţiei industria-le, universităţile s-au transformat pentru a răs-punde noilor exigenţe so-ciale, dar se poate spune și că transformarea societăţii a fost determinată de creș-terea cunoașterii și de con-vertirea ei în tehnologie. Modelul cel mai prestigios în lumea modernă a fost cel humboldtian, care pen-tru unii ar fi fost un fel de Fundaţie (Asimov) închisă în turnul de fildeș al cu-noașterii dezinteresate. Dar până și Universitatea berlineză a răspuns per-fect nevoilor culturale și profesionale ale comunită-ţii naţionale înfiinţate la 1870. Universitatea „libe-ră” și „autonomă” a benefi-ciat de statutul de turn de fildeș pentru a livra un produs final – cultura, ști-inţa sau tehnologia – care interesa statul în cel mai înalt grad. Preluarea aces-tui model s-a făcut în lu-mea întreagă prin adapta-rea lui la situaţia din teren: adesea, știinţele și filosofia

au căpătat un caracter „na-ţional”. Apoi, în secolul XX, Universitatea a deve-nit un sistem public…

Criza actuală a siste-mului public, precum și conflictul de norme (naţio-nal versus global, tradiţie academică versus meca-nisme de piaţă, politic ver-sus tehnocratic, identitate culturală versus mobilitate a competenţelor) fac difi-cilă de gândit Ideea de Universitate. Presiunea pe care o exercită discursul experţilor asupra lumii academice are ca rezultat producerea unui discurs al performanţei cu efecte de-mobilizatoare. Chiar și Max Weber se plângea de influenţa nefastă a profe-sorilor de la Berlin, deve-niţi experţi guvernamen-tali, asupra vieţii academice a universităţi-lor din provincie și asupra carierei colegilor lor. Re-numitul savant avea în ve-dere – mă gândesc – faptul că politica de stat în dome-niul educaţiei aruncă Uni-versitatea în mâna unor făcători de discursuri lip-siţi de Idee, care nu pot face distincţia dintre refor-ma unui instrument și re-forma unei practici consti-tuite într-un orizont de semnificaţie. În faţa acţiu-nii lor nefaste, numai idea-lismul social și politic al savanţilor mai este capabil să aibă un impact asupra puterii. Asta credea We-ber. Dar, la el, știinţa era vocaţie și politica era vo-caţie. În lipsa vocaţiei, „de-vine după facultăţi”.

Universitatea şi spaţiul publicCorneliu Bîlbă


FILOSOFIE | 9

Lectura filosofică, așa cum se petrece în mediul uni-versitar, ar trebui discutată

plecând de la ceea ce se înţelege astăzi prin practica lecturii. Exis-tă, cum știm, atât o practică in-stituţionalizată a lecturii (pre-cum cea proprie cercetării), cât și o practică informală, mai libe-ră. S-a vorbit deja despre consti-tuirea în timp a unei „comunităţi de cititori” (Roger Chartier, L’or-dre des livres, 1992). Ea face tre-cerea treptat către acel gen de lectură de care se leagă condiţia modernă a universităţii. Este ceea ce s-a întâmplat în mediul filosofic german, bunăoară, cel care va modela ideea humboldti-ană de universitate (Thomas Al-bert Howard, Protestant Theolo-gy and the Making of the Modern German University, 2006). Lec-tura filosofică urma să răspundă noilor scopuri pe care le asumă

universitatea: configurarea unitară a cunoașterii, relaţia strânsă cu cercetarea, intenţia profund edi-ficatoare (Bildung), transforma-rea profesoratului în vocaţie, li-bertatea academică, faptul decisiv al înţelegerii istorice de sine.

Știm bine că în modelul humboldtian de universitate fi-losofia joacă realmente un rol privilegiat. Ea caută o posibilă unitate a cunoașterii, de la știin-ţele naturii la cele ale spiritului. În consecinţă, oferă un cadru metodologic și conceptual pen-tru studiul umanioarelor. Are în atenţie, de pildă, o posibilă viziu-ne asupra lumii istorice, relaţia dintre maestru și discipol, sensul pedagogic al cărţii, modurile adecvate de lectură sau de inter-pretare, nevoia comprehensiunii de sine. Or, exact acestea suferă astăzi schimbări neașteptate, greu de precizat acum și aici.

Unele date noi în ceea ce pri-vește lectura filosofică, mai ales după aplicarea deciziilor Confe-rinţei de la Bologna, pot să ne dea serios de gândit. Ceea ce s-a numit autonomie universitară a devenit, de fapt, dependenţă economică de numărul studenţi-lor înscriși (lucru despre a cărui gravitate discută, de pildă, Annick Stevens și Christophe Charle). Universitatea se vede obligată să producă „forţă de muncă superior specializată”. Ea se orientează prevalent spre „piaţă”, spre schimbul de „bu-nuri elementare”, spre un „efort specializat contra bani”. Nu e în-tâmplător, în acest caz, numărul mic de studenţi care frecventea-ză studiile filosofice în compara-ţie cu cei orientaţi spre studii economice și de business. S-a creat, din păcate, o ruptură între pregătirea filosofică, pe de o

parte, și cea economică sau politi -că, pe de altă parte. Cum numărul mic de studenţi pune în pericol – economic vorbind! – în-săși existenţa specializării, nu mai e posibilă exigenţa normală la seminarii, în aprecierea unor lecturi sau discuţii etc. Toate de-vin excesiv de relaxate, facile, aproape frivole, lectura filosofică adaptându-se și ea acestei situaţii.

Un fapt îngrijorător îl consti-tuie tocmai deprecierea constan-tă a ceea ce numim reflecţie, teo-rie și – mai mult decât orice – viziune. Nici nu mai pomenesc cuvântul „meditaţie”. De cele mai multe ori privim cu neîncre-dere gândirea pe care o numim „abstractă”. Cel mai abstract ar gândi filosoful, omul dedat unor chestiuni pur „speculative”, fără nici o legătură cu viaţa de toate zilele. În definitiv, care e valoa-rea unei teorii clar formulate?

Când răspunde unor întrebări ale timpului, poate sugera o so-luţie sau o alternativă. Nu în-seamnă ceva care, odată însușit, urmează să fie aplicat întocmai. Are mai curând o valoare orien-tativă, asigură o bună libertate gândirii. Nu e nevoie să respingi ideea de teorie – sau viziune – ca să poţi vorbi despre competenţă practică. Din păcate, acest fapt se întâmplă, cu urmări grave pentru gândirea reflexivă și criti-că. Filosofiei nu i se pot cere „abilităţi productive”, o gândire ce reușește tehnic și imediat. Efi-cienţa ei privește mai curând im-pactul unor întrebări și analize, modul în care pregătește atitu-dini lucide și un anume discer-nământ, unele repere ale vieţii, oricât de îndepărtate ne apar acestea.

Lectură filosofică şi model de universitate

Ştefan Afloroaei

Societatea modernă aduce o schimbare în ceea ce pri-vește ideea de profesie. E

din ce în ce mai puţin probabil – după cum bine știu sociologii – ca un individ să practice aceeași meserie de-a lungul întregii vieţi. Noi, cei din mediul acade-mic, suntem cumva privilegiaţi din acest punct de vedere. La fel poate și medicii – sau o mare parte dintre ei –, ar mai fi și juriș-tii, dar cam atât. Există, de altfel, un număr impresionant de ofer-te de joburi de scurtă durată, bine plătite, dar care apar și dis-par repede. Așadar, în ziua de azi, un tânăr obișnuit trebuie să fie pregătit să se reprofileze de mai multe ori în decursul carie-rei. Nu putem să nu ţinem seama de acest aspect care duce oare-cum în derizoriu orice discuţie legată de piaţa muncii. Pe de altă parte însă, observăm că, dacă stăm de vorbă cu reprezentanţi

ai marilor companii, cu directori de resurse umane, aceștia nu se plâng aproape niciodată că ar duce lipsă de personal speciali-zat; ei se plâng de deficitul de competenţe umane, de compe-tenţe lingvistice, de competenţe de lucru în echipă, de luare a de-ciziilor, de abilităţi practice, de coordonare a unei echipe. Cam astea sunt problemele lor. Iată deci că avem deja o temă de luat în discuţie.

După cum putem vedea, există suficiente motive pentru a vorbi despre o anumită reformă a sistemului de învăţământ uni-versitar. De altfel, toată lumea o face. Pentru a contracara însă abordările de-a dreptul naive și lipsite de perspectivă, cum ar fi aceea care susţine că reperul este piaţa muncii, trebuie să pri-vim problema la nivelul nostru, din interiorul sistemului, poate cu o viziune mai clară asupra a

ceea ce se întâmplă în realitate. După părerea mea, există un sin-gur demers sistematic în acest sens, și anume celebra Reformă Bologna. Atât de simplă, atât de seacă – acesta e punctul său for-te, dar și punctul său slab. Pro-gramul Bologna nu spune nimic, practic. El prevede că studiile universitare trebuie împărţite în studii de licenţă, de masterat și de doctorat, că trebuie introduse creditele și că trebuie făcute pre-parativele pentru mobilităţile studenţești. Și cam asta e tot. Eu cred însă că tocmai lipsa detalii-lor suplimentare denotă calita-tea demersului. Astfel, însă, creș-te și mai mult responsabilitatea instituţiilor academice și naţio-nale, deoarece ele trebuie să in-terpreteze și să pună în practică aceste principii simple, în așa fel încât să le confere un sens. Iar dacă citiţi criticile la adresa sis-temului Bologna, veţi vedea că

ministerele sunt mereu acuzate – că ministerul a vrut să-l impu-nă prin lege fără să-l analizeze, că a vrut să-l implementeze pes-te tot și imediat. Unele ţări euro-pene au făcut-o, fără prea bune rezultate, trebuie s-o spunem, dar asta nu e problema progra-mului Bologna în sine, nici – sau poate doar în mică măsură – a ministerului ori a parlamentului, ci este, înainte de toate, proble-ma universitarilor care nu au re-flectat în prealabil, care nu și-au pus întrebarea: „Ce putem noi realiza cu acest sistem, cu aceas-tă schemă atât de simplă?”. E drept că uneori punerea în apli-care a programului Bologna duce la rezultate de-a dreptul ciudate. Ca să dăm doar un exemplu, avem universităţi care oferă o diplomă de licenţă în ar-heologia Orientului Apropiat. După părerea mea, a fi licenţiat în arheologia Orientului Apropiat

nu e o calificare prea grozavă, oriunde te-ai afla. Sigur că te poţi angaja la Poștă cu această calificare, dar atunci majoritatea cunoștinţelor obţinute în facul-tate nu prea mai servesc la ni-mic. Pe de altă parte, instituţiile de cercetare știinţifică nu au ne-voie de absolvenţi care au obţi-nut doar diploma de licenţă. Și ajungem astfel să aplicăm în ma-nieră mecanică sistemul Bologna: luăm programele de studiu de lungă durată, așa cum sunt ele numite în general, cele de 5 sau 6 ani, iar primul examen de di-plomă, cum este el numit în sis-temul de învăţământ superior german sau austriac, este rede-numit „licenţă”. Iată deci o solu-ţie pe care am putea-o numi „švejkiană” – bravul soldat Švejk ar fi procedat întocmai.

(Traducere de Elena Cojocariu)

Şansele şi capcanele reformelor Bologna

Jan Sokol


10 | POEZIE

nu am dansat niciodată peste icoane cu oameni

am umplut de ruj icoaneleca un travestit uitat în lada de carnea abatorului de îngeri cu sânii luând

forma mâinilor reciam îmbrăcat o poveste albă spusă târziucă la radio se mima teatrul etichetelor de

cartierera iunie şi ceasurile din gări pe sensuri

paraleleam zburat niciodată de unul singuraveam câte o parte legată de suflet de

lumeeram un melc proaspăt gradat cu

handicapatârnau de trup ciorchine de plânsetede râsete se umpleau gările la sfârşitul ăstaeu ca un travestit sărutam cu ruj icoaneledin lada de zestre a abatorului de îngeri

fiecare mireasă coboară raiul în mâini

duminică atunci când dumnezeu e plecatfiecare mireasă cu pumnalul în mânăîn fiecare duminică miresele se urcă pe

cruceşi‑l aşteaptătâlharul în corăbii trecute deasupra se

roagădacă tu eşti cu‑adevărat mireasă, te

coboară!

după ce am terminat de sculptat l-am lăsat să zboareciopârțit pe‑ndelete cu temerilechipul lui ilarie aşa cum se priviseomul poruncă la marginea pădurii

multe altele ce îl trec strada de umbră‑omul aşa cum neterminat a fost vreodatăîşi găsise locul în odaiecu mâinile de lemn răstignite în holcu ochii însetați cu gust de pincu sângele plâns şi iar răstignit,

femeia de la căpătâiul lui izbisetoate poruncile cu pietrele tăcerii

m‑au dezlegat şi m‑au lăsat să zboreram sculptat să pot privi înapoila femeia din care plâng şi acum

să-mi cânte lupi din flaut ode

aseară am ieşit din mine cu toateam scos nisip, oceane, corăbiiam scos o pisică albă care mă torceaam scos un flacon de diazepam golam scos patru sfinți drogațiam dat afară chiriaşul din mineam scos o armată de alcooliciam făcut transfuzie şi diabet am aruncat câteva sute de scrumiere

am dat drumul animalelor în ploaieam alungat copiii de pe stradăam dat foc fotografiilor piratateîn care oamenii nu cred în dumnezeuam ales să cresc pe creangă de aurseară de seară să mă pot rescriela pas cu lumea rea şi lumea bunăsă‑mi cânte lupi din flaut ode

în Varșovia străzile au gust de ciocolată

amară zi când armata rusă a început să plângă

în noaptea când s‑au întors ceasurileşi pisicile s‑au dat afară din casăpe toate străzile cu gust de arsenic,vinul de pe buzele morților

au încercat fântânile cu paşi mărunți,

era septembrie 24 pe umerii lorîngerii aveau oameni păzitori în spinare,pragul de sus al azilelor se ungea cu

sărăcie,doar caii se mai duc acolola miez de noapte pe muzica lor pier

cântăreții surzi

în Varşovia toate străzile au gust,violurile se pot întâmpla pe străzile de

ciocolatăse aude carnea scuipând gloanțe.

ca în vest pianistul se împușcă ultimultot timpul pe calea ferată cu tălpile udeîngerul încearcă să se recompună ca un

legoînainte de a veni trenul cu deținuți ai

păcii,bătrâni legați la ochi cu şină de cale feratăîncununați până sub carne cu crini de os,

păsările călătoare răstignite peste dumnezeu

cu suflare de duh te leagănă şi te piaptănă

până când, până când va trece ca în vestglonțul prin mâinile pianistului nebunplaneta se va opri trenul o să tacăbătrânii vor bea votcă pe neştiutevor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile

paşilor goi

în zodia a cincea Mi‑am luat tricicletă cu claxonca să pot speria câinii, eu claxonam,ei, de piatră, de sare, ruginițimi‑au mâncat picioarele,pedalam din mai fără picioare,claxonam câinii de sare, ruginiți,ei mi‑au mâncat mâinile, eu claxonamfără picioare, pedalam fără mâini,ei, câinii ruginiți, mi‑au mâncat sufletuleu claxonam fără mine,ei, câinii, se îmbătau cu sângele meu,eu pedalam lăsând câinii beți în şanțuri.

Ioan Mateiciuc

let the storm comee o geometrie ciudată a firii această dragoste, cu tandrețe şi frică în miezul halucinogen al nopții; cerul coboară lângă noi, îi putem atinge luminițele, iar tu devii aproape real,aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet de lup ascuns în barba lungă.

suntem rebeli şi răniți,dragostea noastră a coborât în stradă; poți să mângâice a mai rămas sănătos şi bun, să îmi învârți cheița de la spate,să speri că mă voi comporta ca o păpuşă cuminte.

copil am fost şi totul a dispărut,furia stă ascunsă sub preş ca praful dinaintea uşii;mi s‑au şters pistruii, odată cu eitoată ura şi mila pentru umanitate.

încă pot să am tot ce îmi doresc când țin ochii închişi,şi e de ajuns,lumea e un supermarket, e Funtown, cineva îmi pune o ordine firească în sânge şi mă învață cum e cu supraviețuirea.

e o geometrie ciudată a firii această dragoste,cu mâna tape inima meaca pe o Biblie: mărturiseşte.

așa se simte orașul acum

Aşa se simte oraşul acumîn culori tari paralizante de opiumînțepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi guri toxice de îndrăgostiți muşcându‑se între ziduri –şi‑i vară chiar şi în adâncul mortului.

când patul meu sărac e un abator de dragoste şi teroaredin care coborâm la final în perfuziicu trupurile roase cu organele slăbite –ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile dintre noipentru că asta ar însemna să ne lăsăm sângele pe întuneric.

când împărțim aceeaşi demență a taților noştripe care o urâm atât de multşi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumusețea –

nu a mai rămas nimic sănătos aiciiubitulenimic de salvatstăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.

serile de vară

am văzutfrica şi zbaterea celor dragi prin punga de plasticapoi blândețea mişcărilor şi renunțareapulsul perfect întins ca un picior de balerinăîn aparate

patul a fost rece când l‑am atinsnoaptea lungă ca o mărturisire & trupul greu purtat pe brațe mult prea departe apoi rupere de noduri

acelaşi final îl avem cu toțiidragul meu

liniştea mortului în serile de varăe gura noastră umplută cu pietrecare nu mai ştie să spună lucruri frumoaseşi totul e atât de adâncstăm pe vârfuri în dragostea asta ştiindcă ne‑am putea îneca oricând.

folie à deux

spre dimineață oraşul ne scuipă os cu os în paturile noastre,

mâinile se leagă înapoi la spate într‑un nod perfect uman;

suntem cu câțiva draci mai cuminți decât aseară,

cu câteva crime mai aproape de dumnezeu.

scot caninii din jugulară, căldura iese tandră din trupurile noastre

ca dintr‑un animal prins sub roți;marginile rănilor mele cheamă marginile

rănilor tale: dragostea noastră ca o copcă.

stropii de la duş ni se izbesc de piele, provoacă euforie şi confuzie,

excitarea aceea dulce;ne privim în oglinzile aburite,punem un chip frumos peste toate

nenorocirile.

încă o zi în care ne vom comporta perfect normal, vom ieşi în lume

cu etichetele lipite pe spate; nişte ținte vii unii pentru alții, acest dresaj

social ne va ucide.

Alexandra Negru


POEZIE | 11

Emil Brumaru

Atât de frumoase-s minciunile tale…

Atât de frumoase‑s minciunile tale!Tu spui că eşti floare şi capeți petale,Apoi că eşti înger şi capeți arìpeCu care îmi mături mormanul de clipe.Și‑o mână de‑o scoți din mănuşa înaltă,Caleaşca adâncă ne‑aşteaptă la treaptă,În zori, să ne ducă‑n castelul cu turnuri,În large crivate iubirea să‑mi murmuri,Deşi ai în suflet pe altul de‑acuma,De când în octombrie se‑ngroaşă bruma.Și‑l chemi pe furiş, nu cu teamă, ci‑n tainăSă‑ți vadă curatul tău trup, fără haină,Surpat între perne, trântit pe covoare,Proptit de pereți până carnea te doare,Și‑l laşi să se lăfăie, însă ți‑e gândulLa mine ce‑n linişte îmi aştept rândul…

Îngerii şi lucrările lor

Blues pentru solitudinea lui John

„După ce trăiește 10 ani într-un arbore de lângă Manchester, la 7 metri deasupra pământului, în culmea fericirii, în pădurile dimprejurul orașului său natal, într-un adăpost de lemn ridicat printre crengile acelui arbore uriaș, John în singurătate își descoperă pasiunea: ea e muzica. Se va vedea mai jos de ce el într-o zi, luându-și adio de la viața-i de sihastru, se-ntoarce pe pământ.”

s‑a dus prin lume vesteacă john de societate trăia neatârnatîntre pământ şi cercu nouri în gurăşi glodul la picioarela început a fost ghitaravuind din tokio pân’ la londrathis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteacă john din zi în zicântă mai binela mandolină la ghitarăla banjo şi la balalaicăla tânguielnica armonică de gurăteroarea muziciithis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade johnmarea vedetăpe scene sus

cu instrumente în jurul luicu tobele răpăitoare’n tactthis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade john cel melancolicnu beanici nu fumeazăghitara şi‑o iubeşteşi cântă şi cântăcântăthis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade john al cărui capdin față din profil de sus de josîmpodobea gazetelemai că‑mi bea mai că‑mi fumeazăşi locuieşte într‑o casăde zid în spatele unei blindate uşithis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade john şi cântecele luide tristele lui textecu arbori şi cu pajiştirăzboi şi revoluțiimânie şi amorthis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade visele lui johnîn interviuri se explică

pe el şi cântecele luipriviri mânioase aruncă în trecutpriviri mânioasecasei lui din lemnthis is the blues this is the blues s‑a dus prin lume vesteade john de bluesurile luice‑l spulberă din arbore’n argințişi‑n săli mamutdintr‑o ureche‑n altaîn ochii vremii orbithis is the blues this is the blues

sonet terci aburind unceaun chiar înmijlocul odăii jurîmprejur lihniți noi aşteptând abținându‑neanevoie un ultimlicăr de‑ndrăznealăirosindu‑se câțiva nici măcar nu gustămulțumiți se limiteazăadulmecă numai atât pe când alții plini de zel alții împlântă’n masa topită linguroaieleşi pornesc hulpavi înfulecă

William Totok

(Traducere de Andrei Ujică)

Trei părți umbră

Ca un specialist în duminici, cântărescnonşalanța cu care pierd fumătorii vremeaşi calcarul după‑amiezilorce împunge timpanele şi tulbură

soarele.

Îmi plesnesc degetele.Îmi fumegă ochii.Mai binele meu – doar cafeaua. Mă‑nvelesc cu o piele amarăsă‑mi pot prinde‑ntre pumnițeasta zbârcită şi în flăcări.

Liniştease târăşte pe un perete curb.Învață înotul cumintepe culoarul grinzii ce va stropşitandrețea înnodată a funiei.

Priză

Teancuri de zile cu dinți tociți,umbre găurite peste scrum,certitudine – geografia implacabilă a vieții refuzate şi dincolo de viață.

Între toate,bucăți de epidermă diurnă, spintecate de alții, alesemai ales de mine.

Nevăzută, dispar din urma oboselii.

Jocul – o lumină prădată.Amorțesc între două uşi cu stiloul la

tâmplă. Nimic de făcut cu zgârciul liber al

oaselor meledecât o capcană pentru bovarisme.

Splendoarea friguluiOrele scrâşnesc,deşurubează sufleteşi îmbrățişări spânzurate‑n lumină.

De‑a v‑ați‑ascunselea nu e prea departe,

de pe muchia unei zile pe tăişul aceleiaşi,

cu frigul pândind răbdător,cu moartea subțiindu‑şi zâmbetele, pitită în cele mai mărunte vorbe.

Broboanele tăcerii năclăind finalul numărătorilor.

Cei mai orbi cântăreți îşi îneacălumina‑n sânge,de‑a valma cu pulberea.Nici un vânător nu e‑n staresă‑şi privească liniştea‑n ochi.

Manon Piţu

Noi ne-am făcut altar unul din altul

(Scrisoare, 18 octombrie)Noi ne‑am făcut altar unul din altulȘi am îngenuncheat, întâi sfioşi,Apoi împătimiți crud de înaltulIubirii care‑a izbucnit în flăcări roş,Încât n‑am mai ştiut ce e ruşinea,Amestecând‑o cu extazul pur,La nesfârşit şoptind lin rugăciuneaCa toate să se bucure‑mprejur:Roua să fiarbă fumegând de‑amiază,În aer fluturele să‑şi descheieAripile arzând sub snopi de raze,Ba chiar un înger să ne‑aduc‑o cheieCu care să desfacem din lăcateRaiul cu plutitoarele‑i păcate…Emil,destul de visător,Ce‑ți pupă‑orbeşte un piciorPână acolo unde dânsulCu celălalt se întâlneşteÎn mlaştini cu miros de peşte,De‑amestecăm râsul cu plânsulȘi devenim brusc două floriCare îşi sorb nopți lungi şi zileCu‑atât de delicatele pistile…


12 | INTERVIU

Mircea Cărtărescu

Este privit de critica literară ca un reper al prozei româneşti contemporane. Nu‑l interesează premiul Nobel, dar în ultimii ani s‑a numărat printre favoriți. Recunoaşte că este un introvertit şi îi place să mediteze. Nu a renunțat niciodată la sentimentul copilăriei şi spune că regimul trecut i‑a furat tinerețea. Cărțile sale au fost premiate şi

apreciate în România, dar şi în străinătate. Preferă să nu mai scrie despre politică, s‑a retras din viața publică şi se dedică în totalitate noii sale cărți. Afirmă că opera sa nu este de masă, ci trebuie să urci nişte trepte până a ajunge la Orbitor. Mircea Cărtărescu a fost unul dintre invitații speciali din cadrul Festivalului Internațional de Literatură şi Traducere (FILIT) de la Iaşi. Despre celebritate, cititori, rivalități, respect şi bucurii, cu cel care ne răspunde la întrebarea De ce iubim femeile?

Este momentul ca Iașul să revină și să devină un centru puternic al culturii românești.

Cum aţi intrat în Casa FILIT, lumea v-a asaltat pentru autografe și fotografii. Celebritatea este un plus sau un minus?

Totul a evoluat în timp. La început, fireș-te, eram fericit pentru orice carte care îmi apărea, colecţionam toate cronicile literare, eram foarte bucuros când cineva mă oprea pe stradă și îmi spunea că o carte de-a mea însemna foarte mult pentru ea sau el. Cu timpul m-am blazat. Așa se întâmplă cu toţi oamenii care trăiesc în acest climat al noto-rietăţii. Acum mi se pare, într-un fel, un lu-cru firesc și nu iese din domeniul obișnuitu-lui și posibilului. Totuși, trebuie să spun că mă bucură pentru că arată nu cât de cunos-cute sunt cărţile mele, ci cât de buni cititori există. Nu mă deranjează. Nu există moment în care să fi fost solicitat să dau un autograf și să nu-l fi dat, nu există om care să fi întins mâna și să nu i-o fi strâns.

Cine îl citește pe Mircea Cărtărescu? Cum arată acești cititori? Ce semnale aveţi din „piaţă”?

Din piaţă am doar cifre de vânzări care pentru mine sunt deocamdată mulţumitoa-re. Cred că mă citesc vaste categorii de oa-meni. Nu doar o singură categorie, deși pre-ponderent cred că sunt oameni mai tineri și asta mă bucură foarte mult. Datorită unei particularităţi a scrisului meu în general, care este divers, are și părţi mai lejere, și păr-ţi mai concentrate, la ele au acces mai mulţi oameni decât au acces în general la literatu-ra înaltă. Eu niciodată nu am vrut să pun în faţa unui om o scară cu trepte înalte cât el. Am și trepte mai mici și mai ușor de urcat, până la cele foarte înalte.

Aţi afirmat că intelectualii au fost în-depărtaţi din viaţa publică a ţării. Unde simţiţi că este locul dumneavoastră în acest moment?

Partea cea mai proastă a meseriei de scriitor este că din când în când trebuie să mai scrie o carte. Așa că după ultima mea carte pe care o percep ca importantă, mă re-fer la Orbitor, au trecut câţiva ani și acum patru ani m-am apucat de o altă carte care este oarecum echivalentă ca dificultate și gravitate, aș spune, cu Orbitor. Îmi era foarte greu să mă ocup de viaţa politică în același timp cu scrierea unei cărţi foarte grele din punctul meu de vedere. Și din neplăcere și dezgust faţă de viaţa politică, așa cum este

ea în România, dar și din nevoia de a scrie o carte de literatură, de a avea un interval de timp foarte liber pentru asta, pentru medita-ţie, pentru gândirea asupra unor teme, mi-am luat o vacanţă de la jurnalism, vacan-ţă care tinde să se eternizeze și probabil nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Probabil.

„Regimul trecut mi-a furat tinereţea”

Când devine un scriitor unul bun?În general, cred că un scriitor este bun

de la început. Eu cred că ori ești, ori nu ești scriitor. A fi scriitor nu este o profesie pe care s-o poţi învăţa. Este și o chestiune de imponderabil, de vocaţie, de lucruri pe care nu le controlezi tu. Pur și simplu s-a întâm-plat ca mintea mea să fie făcută pentru asta. Ea nu a fost făcută pentru matematică, nu a fost făcută pentru știinţe sociale. A fost făcu-tă pentru literatură. Cred acest lucru. Ca po-tenţialitate, am mers către așa ceva de când mă știu și merg în continuare. Este pentru mine un drum absolut firesc. Este lucrul pe care îl pot face.

Ce nostalgii are scriitorul Mircea Cărtărescu, având în vedere că a trăit în regimuri diferite, a publicat atunci și acum?

Nostalgii comuniste nici nu încape vor-bă să am. Singura mea nostalgie este volu-mul cu același nume apărut în 1989. De fapt, sentimentul meu este că regimul trecut mi-a furat tinereţea. Este o tristeţe uriașă. Dacă vrem să găsim un punct unde m-aș întoarce oricând din propria mea viaţă ar fi cel pe care l-am evocat de altfel în Nostalgia, în co-pilărie, în prima copilărie, în spaţiul paradi-siac prin excelenţă. Este singurul topos care îmi este în continuare extrem de drag.

Chiar aţi afirmat că nu vreţi să pără-siţi niciodată starea de copil. Este pre-zentă mereu.

Arta nu este o colecţie de obiecte: pictu-ră, sculptură, poezii, filme. Arta este de fapt un fel de a vedea lucrurile, un fel de a vedea lumea și care este felul de a vedea lumea al copilului. Artiștii, de fapt, sunt copii mari. Este secretul lor. Este felul oblic, iraţio nal și câteodată de neînchipuit de frumos cu care artiștii văd lumea. Din punctul acesta de


vedere, sunt foarte fericit că sunt imatur. Foarte multă lume îmi spune, de la rude până la prie-teni: tu ești un imatur! De fapt, nici nu-ţi dai seama ce se întâm-plă în jurul tău, problemele ade-vărate ale oamenilor. Îmi asum acest lucru. Sunt și voi rămâne probabil întotdeauna imatur. Este un fenomen de neotenie in-telectuală, existenţială, nu și mo-rală, aș spune. Din punct de ve-dere moral, sper că sunt matur și că disting binele de rău foarte bine, dar altfel mă bucur foarte mult că mi-am păstrat punctul de vedere și felul de a vedea al copilului.

„Firea mea şi raţiunea mă îndeamnă să stau multă vreme retras”

Există rivalităţi între scri-itori?

Eu nu cred că am rivali între scriitori. Am doar prieteni. În rest nu mă interesează dacă un scriitor nu mă iubește, este trea-ba lui. Asta nu este treaba mea.

Eu nu am nici dispreţ, nici ură, nici neînţelegere pentru confra-ţii mei. Aș spune că-i iubesc pe toţi. Singura distincţie pe care o fac între ei, dar și aceea foarte relativă, este între scriitorii ale căror scrieri, ale căror cărţi îmi

plac și cei ale căror cărţi nu-mi plac. S-ar putea ca de multe ori să mă înșel.

Vă simţiţi respectat în pro-pria ţară?

Uite, de exemplu, aici, la FILIT, mă simt foarte respectat. Oriun-de merg, în orașele de provincie găsesc oameni de cea mai bună calitate și spaţii culturale unde mă simt cu adevărat iubit și res-pectat. Anul acesta am fost la Sibiu, la Sfântu Gheorghe, la Alba Iulia și, iată, acum la Iași. La toate aceste festivaluri m-am simţit pentru prima dată în viaţa mea la fel de respectat ca și în străinătate. Însă, firește, dacă te uiţi la televizor și consideri că România este lumea politică sau lumea jurnaliștilor de doi bani de la atâtea televiziuni, ziare și așa mai departe, sigur că acești oameni nu te respectă. Sigur că pentru ei nu însemni nimic, si-gur că ei au alte valori, alte lu-cruri de făcut decât să respecte artiștii. De aceea eu fac distinc-ţia între o Românie liberală, de-

centă și respectuoasă și o Româ-nie care nu știe să respecte și să iubească nimic.

Moral, ce vă deranjează?Multe lucruri pe care nici nu

trebuie să le spun, deoarece

toată lumea le cunoaște. Cele mai multe dintre ele sunt o moș-tenire a Imperiului Otoman în primul rând, moștenire care a fost augmentată de comunism.

Vă închideţi în dumnea-voastră?

Sunt un introvertit și așa am fost dintotdeauna. Nu am o cara-pace. Sunt un om prietenos, un om care se bucură de prezenţa celorlalţi oameni, numai că sunt puţin recluziv pentru că am ne-voie de meditaţie. Enescu spu-nea că nu scrisul propriu-zis sau compoziţia muzicală este princi-palul travaliu al artistului, ci acesta este întotdeauna medita-ţia. Această meditaţie aproape religioasă a artistului este și pentru mine lucrul esenţial. Dacă aș fi un om public, mi-aș pierde acest spaţiu de recluziu-ne. Și firea mea, și raţiunea mă îndeamnă să stau multă vreme retras.

„Eu sunt cu adevărat un admirator al femeilor”

Cum se bucură de viaţă Mircea Cărtărescu?

Foarte mult. Sunt unul dintre oamenii care au avut foarte mult în viaţă. Nu mă plâng și îi mulţu-mesc lui Dumnezeu. În primul rând, am o familie extraordinară; este lucrul cel mai important pentru mine și apoi am prieteni foarte buni. Cred că, într-un fel, cu timpul, m-am înţelepţit și știu mult mai bine ce vreau de la via-ţă și ce-mi priește.

Aţi așteptat succesul căr-ţii De ce iubim femeile? Când spui Mircea Cărtărescu, se face imediat asocierea cu această carte.

Am avut o prietenă foarte bună la revista Elle. M-a rugat să scriu o dată pe lună un text. Am făcut acest lucru cu mare plăcere pentru că sunt cu adevărat un ad-mirator al femeilor. Într-un fel, sunt apropiat de etosul feminin, de spiritul feminin. Pentru că s-au adunat mai multe texte și mai aveam și din alte reviste, mi-a venit ideea să fac o carte din ele. I-am propus această carte domnului Liiceanu. Avea titlul Diavolul de hârtie. Domnul Liiceanu a venit cu propunerea să-i dăm alt titlu, și anume De ce iubim femeile. Mi-a spus că o să-mi mărească de patru ori tirajul acest titlu și s-a înșelat. Probabil tirajul s-a mărit de patruzeci de ori. Niciodată nu mi-am explicat faptul că această carte s-a vândut de multe ori mai mult decât cele-lalte cărţi ale mele. A fost o mare surpriză pentru editor, pentru

mine și pentru toată lumea. Până la urmă, am acceptat această si-tuaţie, și anume că am scris un bestseller printre multe alte lu-cruri, pentru că, exact cum vă spuneam și înainte, omul trebuie să aibă trepte umane când înain-tează în scrierile mele. Nu poate nimeni începe cu Orbitor. Este mult peste puterile unui cititor mediu. Un cititor mediu trebuie să urce niște trepte, trebuie să în-ceapă cu niște cărţi mai ușoare, aparent mai simple, aparent mai ușoare. Și în De ce iubim femeile puţini au remarcat că eu am exer-sat vocea lui Salinger. Este singu-ra raţiune pentru care există această carte. Nu este chiar o car-te de consum, aș spune eu.

Ce citiţi în acest moment?Citesc mai mult literatură

știinţifică. Nu prea mai citesc romane. Citesc o carte foarte ciudată, care susţine următorul lucru: cheia fericirii umane con-stă într-o moleculă care se nu-mește oxitocină. Oxitocina nu contribuie doar la erotism, la maternitate, naștere, ci este și

catalizatorul empatiei umane, al relaţiei sociale, al eticii umane.

Cum vi se pare Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, organizat într-o zonă săracă economic, dar care de-a lungul anilor a dat multe valori cultu-rii românești?

Cred că era timpul ca Iașul să revină în fruntea experienţei cul-turale, tocmai pentru că, așa cum aţi și spus, este un loc tradiţional pe care nu prea l-a onorat în ulti-mele decenii. Este momentul ca Iașul să revină și să devină un centru puternic al culturii româ-nești. Din experienţa mea, din evenimentele la care am partici-pat, cred că este un festival care deja este major, poate nu doar în România, dar și în estul Europei. Cred că este unul dintre cele mai importante.

A consemnat Andrei Giurgia

INTERVIU | 13

„Sunt și voi rămâne probabil întotdeauna imatur”


Poeţii „90-ului” bucureștean au avut un start excelent, fi-ind de la început mai în

atenţia publicului, a criticii și a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieșeni (în primul rând, O. Nimigean, Radu An-driescu și Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntașu). Ex-cepţia o constituie probabil Paul Vinicius, poet de cursă lungă, ati-pic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014).

Acești poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evo-luat împreună, împărtășind câte-va principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dog-ma 80-istă), care se regăsesc în-tr-o serie de articole din supli-mentul revistei Luceafărul, Nouăzeci. (Și dacă tot suntem aici, se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de

Cristian Popescu în acei ani; păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe și contaminări reciproce, Pop, Bă-nulescu, Gălăţanu și Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar și re-plieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai comple-xă de-atât).

Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mi-hail Gălăţanu și Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu și Pop, Confort 2 îmbu-nătăţit (2004), carte cursivă și

coerentă, scrisă de doi prieteni, dar și prietenii sunt uneori, când vine vorba despre Text, nemiloși. Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre po-eţi domină discursul, având un ascendent metafizic și o disponi-bilitate mai mare pentru nihi-lism, iar celălalt se pliază, conti-nuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuș și une-ori mai bombastic, mai aplicat cinic și cu un umor negru de obi-cei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că și pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează.

Lucian Vasilescu a fost ulti-mul dintre poeţii „Universi-tas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingi-neria poemului de dragoste și Sa-natoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri și teme explorate și în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la an-tologia Institutul de Poezie Lega-lă (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion și dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu

fanatismul ferventului. (…) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascun-zând sub vervă grotescă ardenţa romantică”.

După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, via-ţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta când lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimu-lările, sugestiile ironice și strate-giile discursive pe care le stăpâ-nește excelent, Vasilescu rămâne și el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamen-tală dintre el și acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Co-mediilor în fond își redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „in-suficienţă verbală”), poetul 90-ist

își frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcând jocuri rafi-nate de gleznă. Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, cu atât sunt și mai „vorbăreţe”, așadar mai previzibi-le și mai lipsite de tensiune sem-nificantă: „între mine și eu, celă-lalt, se cască un hău/ cât un munte adânc,/ cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea și romul (dar mai ales romul) aduc în/ dar mateloţilor/ splendide, în 3D, vedenii/ (…) între mine și eu, celălalt, flote de vise tăcute/ se scufundă în cerul de-asfalt”.

Ar fi greșit să afirmăm că Lu-cian Vasilescu s-a instalat în con-fortul unei formule: de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proas-păt, credibil. Chiar și (sau poate mai ales) când îl simţi emiţân-du-și poeziile cu un fel de bună-voinţă scrâșnită: „dragii mei, scri-sul este o întreprindere cu desăvârșire/ nefolositoare./ a scrie este ca și cum ai căuta, cu tot dinadinsul,/ pete în soare./ iar asta nu-i bine, nu-i sănătos și nici nu se cuvine./ scrisul nu-i decât o sminteală, la fel și speranţa –/ v-o amintiţi pe fata aceea de-au lu-at-o într-o zi/ cu ambulanţa./ voi să nu faceţi ca ea. (…)/ voi veţi în-vinge. pe voi v-am ales/ să daţi sfârșitului lumii un nou înţeles”.

14 | CRONICI

Circul domestic

Cronică de carte

La 24 de ani de la închiderea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mişcării poetice 90‑iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Lucian Vasilescu) a

ajuns – cu excepția lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalitățile poetice determinante ale epocii – în punctul maturității şi al consolidărilor canonice.

Mici schimbări de atitudine (1)Claudiu Komartin

Cum se structurează în timp memoria comunităţii aflăm din „Epilogul” cărţii,

unde găsim date cuprinzătoare despre întâlnirea de la Tel Aviv (1984) și Petah Ticva (2012), dar și de la Simpozionul de la Hârlău din 2011. Simpla punere în succe-siune a cifrelor 500 și 100 spune de la sine ceva despre pierderile recuperabile și cele irecuperabile, despre necesitatea de a gestiona moral memoria acestei comuni-tăţi.

Nu poate fi trecută cu vede-rea fraza reprodusă în carte, rosti-tă și scrisă de Horia Sima într-o lume liberă: „Dacă tragi pe un evreu de perciuni la Hârlău, se

cutremură New York-ul de bestia-lităţile suferite de ei în România” (p. 132). Prin urmare, Sima asocia numai răul de Hârlău. Ca atare, revenim la întrebarea iniţială: cum se poate constitui o comuni-tate morală, durabilă? Carol Ian-cu ne răspunde clar, argumentat, fără nici un echivoc și fără șovă-ială: prin cunoașterea comunită-ţilor reale, reprezentative, exem-plare. Hârlăul va fi, de acum încolo, o astfel de comunitate. Prin grijă, străduinţă, competenţă și gândirea responsabilă a profe-sorului Carol Iancu, născut acum 66 de ani în „universul unic al unui Hârlău îmbălsămat de lilieci și flori de tei, înfrumuseţat de

dansurile ţăranilor duminica, dar și de muzica sinagogală, impreg-nat de memoria unui popor bă-trân, care a dat lumii monoteis-mul și Biblia” (p. 24).

Ce poate fi mai străin de spi-ritul moral al monoteismului etic iudaic și creștin decât această propoziţie auzită adesea: „Eu nu datorez nimănui nimic!”? Poate că tocmai de aceea, la aceeași pa-gină, Carol Iancu afirmă răspicat: „Ce datorez părinţilor, școlii și li-ceului din Hârlău… orășelului meu natal? Totul! Aici am primit bazele intelectuale, dragostea de carte, o etică și o morală care m-au călăuzit pretutindeni în

lumea universitară și intelectuală în Israel și în Franţa”.

Iată câteva judecăţi simple:1. Cum ar fi arătat viaţa co-

munităţii numite România dacă n-ar fi plecat evreii și sașii? Sigur, spaţiul public democratic – în sensul dat de Habermas – s-ar fi clădit mai repede și mai firesc, fără această preeminenţă a psi-hologiei publice asupra conștiin-ţei publice.

2. Există un motiv foarte pre-sant pentru care ar trebui să me-dităm la ideea de comunitate în termeni de comunitate morală. După cum vedem, mai sunt în viaţă foarte puţini dintre cei care știu ce a fost în anii ’30-’45 și în timpul socialismului real. Perico-lul structurării memoriei publice pe coordonate non-morale nu este un fapt ce trebuie neglijat de nici o generaţie de acum înainte. În fond, merită să ne gândim me-reu la această avizată expertiză formulată de autorul Întoarcerii huliganului, Norman Manea: „După înfrângerea fascis mului și prăbușirea comunismului,

societatea deschisă trece ea în-săși printr-o adâncă criză, prin-tr-o pierdere a coerenţei, a decen-ţei, a generozităţii și a măreţiei” („Scriitorul și Puterea”, Observa-tor Cultural, nr. 293 [551], 2010).

Trei conștiinţe cunoscute prin judecăţile lor de responsabi-litate – Ţicu Goldstein („Între nostalgie și luciditate”, Observa-tor Cultural, nr. 701, 2013), Lukács József („A fost odată o comunita-te”, Apostrof, nr. 11 [282], 2013) și Alexandru Zub („Istorie și pro-pensiune memorială: Carol Ian-cu”, Însemnări ieșene, seria a tre-ia, anul V, nr. 3-4, martie-aprilie, 2013) – au accentuat în modul cel mai potrivit această idee funda-mentală: ceea ce a fost odată pen-tru o comunitate merită mereu să fie reamintit tuturor celor care, prin fire substanţiale nevăzute, sunt legaţi în comunitatea mora-lă universală. Or, indestructibili-tatea acesteia din urmă nu se poate clădi prin distrugerea me-moriei comunităţilor particulare, cum este cea a Hârlăului.

Carol Iancu:în căutarea comunităţii pierdute (3)

Prin documente şi mărturii, în cartea sa Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități, Carol Iancu este tot timpul atras de istorie. Știe că trecutul poartă cu sine ireversibilitatea şi implacabilitatea evenimentelor. Tocmai de aceea autorul descrie riguros declinul comunității evreieşti din Hârlău (1954‑2010), prin înjumătățire în perioada 1950‑

1951, apoi prin emigrare şi replieri reale ori simbolice în România, în Israel sau în lumea largă.

Vasile Morar


CRONICI | 15

Politica arhitecturii

Dragoş Dascălu

Dacă ești obișnuit cu o abordare analitică a artei contemporane, în faţa lu-

crărilor prezente ai senzaţia că ești purtat de un val, pe alocuri nostalgic sau, dimpotrivă, sub-versiv, așa încât, odată ajuns la mal, te întrebi cum îţi aparţin și ţie toate aceste ipostaze ale noţi-unii acasă. Două întrebări te în-colţesc după doar un tur al gale-riei. Ce este acasă: un gard, o fereastră, un habitat, un peisaj, o șezătoare la ţară, un chip famili-ar, un birt, maternitatea? Cum pot aceste elemente să coexiste și să creeze un tot unitar atât de firesc și cursiv ca în prezenta ex-poziţie? La prima întrebare, răs-punsul vine exclusiv de la cei 11 creatori. Pentru cea de-a doua, îmi propun o scurtă detaliere a celor văzute.

La o primă vedere, lucrarea In progress a artistului Mihai Tarași amintește în parte de tau-tologia din Unul și Trei, scaunul și fotografia acestuia, însă locul unde am putea presupune că ar fi putut să fie adăugat textul ex-plicativ este lăsat gol în mod voit. Introspecţia tăcută și reţi-nută ce emerge din acest seg-ment se îndepărtează în mod deliberat de marca conceptuală a lui Kosuth. Alegerea eliminării textului arată că artistul

anulează și poate chiar respinge relaţia fundamentată conceptual între imagine și acesta, anulând astfel preocuparea pentru limbaj ca metodă de investigare a con-ceptelor prin redescoperirea obiectului de artă în obiect de artă mai degrabă decât în idee sau concept. Acasă este un spa-ţiu în care, pe fundal, coabitează preocupările pentru sens, semni-

ficaţie, reprezentare a ceea ce în-seamnă să faci/gândești/creezi artă alături de reprezentarea rea-lă, a prezentului palpabil sub for-ma unei discrete siluete femini-ne.

Lucrările se sprijină pe reali-tate printr-un fel de apropiere și identificare a lucrurilor vizibile sau tangibile, care, în interiorul

operelor, își asumă o viaţă nouă, re-creată mental printr-o reţea infinită de asocieri, în urma unor raporturi diverse: obiect și crea-tor (Elena Gheorghiţă), spaţiu și creator (Sabina Borhan, Petru Pădurariu), un crâmpei de natu-ră și creator (Eugen Alupopanu), maestru și creator (Rodica Gro-su) sau familie și creator (George Cernat, Ovidiu Sabie).

Claudiu Ciobanu ne intro-duce într-o poveste care ar putea fi cea a lui Gretel fără Hansel, Molly Whuppie sau oricare altă poveste din folclor în care un co-pil se găsește în situaţia de a-și croi singur drumul. Însă, spre deosebire de basm, unde știm că în cele din urmă totul se termină cu bine, în lucrarea lui Claudiu

Ciobanu timpul pare că s-a oprit, copilul s-a contopit cu natura, casa vrăjitoarei neîntrezărin-du-se printre ferigile care anun-ţă intrarea în pădure.

În colţul „identităţii cultura-le”, Adrian Crîșmaru expune câ-teva lucrări din proiectul intitu-lat Truda, o reinterpretare a Mioriţei, artistul aflându-se în-tr-un fel în rolul baciului moldo-

vean postmodern. În cele cinci lucrări expuse, care încântă prin paleta cromatică aleasă, concep-tul identităţii se dovedește a fi permeabil. Uneori alteritatea ia chipul identităţii, alteori identi-tatea este compusă dintr-o mul-titudine de fragmente care arti-culează împreună antitezele „trudei”.

În lucrările Marinelei Botez, senzaţia creată de corpurile de-personalizate, prin lipsa feţei, mâinilor sau chiar a picioarelor, suspendate atemporal într-un spaţiu balcanic, perpetuu margi-nal și anacronic, nu vrea să ne conducă la o interpretare facilă din perspectiva postcolonialită-ţii. Decuparea din realitate și aducerea pe pânză a acestor ipostaze reprezintă doar o parte dintr-un tot ce se vrea mai im-portant decât omul în sine. Sta-fii ale trecutului care se topesc în peisaj, personajele artistei demonstrează că trupul poate fi doar un accesoriu. Modelele re-fuză să pozeze, dar nu le displa-ce că sunt expuse. Ca într-un instantaneu, costumul, singurul element care atestă că sub acea carapace există o fiinţă umană, trebuie să pară imobil, chiar pa-siv și, prin urmare, lipsit de via-

ţă. Alegerea eliminării totale, a ștergerii cu un burete mat a ele-mentelor distinctive caracteristi-ce unei persoane nu reprezintă o detașare a artistei de cadrul cre-at, ci este o încercare de a stabili o balanţă egală între paradoxul dintre imaterialitate și conceptul pe care aceasta îl duce cu sine: identitatea culturală.

Cronică de arte vizuale

O lună cu artă contemporanăMaria Bilaşevschi

Arhitectura a fost dintot-deauna dependentă de factori externi: politică,

economie, tehnologie, antropo-logie, anatomie. Cu cât arhitecţii conștientizează mai puternic acest lucru, ne spune Jeremy Till, cu atât domeniul încearcă și mai mult a se defini ca disciplină autonomă, singulară, autosufici-entă. Împrumută discursul filo-zofic, caută transcendenţa, pre-dică ordinea universală a formelor geometrice pure, se ba-ricadează în funcţionalism sau în perfecţiunea structurii. Orice este necesar pentru a masca toa-tă complexitatea factorilor exte-riori determinanţi ce însoţesc obiectul construit de la concepţie până la utilizare. Arhitectura de-vine aparent schizofrenică. Avem

o realitate a obiectului perceput, folosit și una a discursului elitist ce îl însoţește, ce ajunge cu greu la public. Acestea se întâlnesc rareori.

De aceea, cei care constru-iesc investesc încrederea în cei mai apropiaţi agenţi, care au mai multă consistenţă a propriului rol – constructori, ingineri, antrepre-nori – sau chiar în propriile forţe.

Căci rolul central al arhitectului în sistemul expert al arhitecturii nu este un dat. Ca orice sistem expert, rolul acesta depinde de modul în care este perceput de public și de gradul de încredere investit. Nu am fi apelat nicioda-tă la doctori dacă nu am fi recu-noscut și nu am fi avut încredere în faptul că aceștia sunt experţii în medicină. Ne-am fi bazat pe

vraci, vrăjitoare, divinitate sau propriile cunoștinţe. Prin izola-rea faţă de societate, arhitectul nu poate câștiga încredere. Pen-tru a câștiga încrederea, acesta trebuie să ofere oportunităţi pentru învăţarea și testarea în-crederii. Adică, mai ales, în con-diţiile în care majoritatea indivi-zilor nici nu știu de existenţa acestei profesii, să iasă din

izolare și să participe activ la viaţa socială.

Intervenţia de urgenţă de la casa lui Enescu din Mihăileni este un exemplu de ieșire din izolare. Prin faptul că pe durata lucrărilor au fost prezenţi atât localnici, cât și arhitecţi, lucrând împreună, a existat șansa câști-gării încrederii. Dar astfel de exemple sunt relativ puţine, spo-radice și, să recunoaștem, se află la marginea profesiei. De aceea, ne întrebăm: este arhitectura ca-pabilă să iasă de una singură din izolare? Fără a se adresa schis-mei dintre discurs și obiect și fără renunţarea la pretenţiile eli-tiste ale domeniului, cred că ar-hitectura va rămâne aceeași profesie izolată de până acum, plângându-și singură de milă.

O profesie izolată

În descrierea Bienalei de Arhitectură de la Veneția 2014, intitulată Fundamentals, cu subtitlul „Arhitectură, nu arhitecți”, Rem Koolhaas spunea că arhitectul trăieşte astăzi într‑o dublă negare: nu a absorbit întregul repertoriu al schimbărilor recente în modul de gândire a clădirilor şi că rezistă din toate puterile la modificarea propriului statut odată cu

aceste schimbări. Subiectul atinge astfel o coardă sensibilă a arhitecturii, unul dintre motivele defazării şi izolării acesteia față de societate.

O lună cu artă contemporană, un proiect îndrăzneț şi de amploare, se desfăşoară în prezent la Galeria Cupola, nu doar promițând, ci demonstrând că un concept bine gândit nu necesită afilieri forțate cu alte evenimente culturale paralele. Acest tur de forță a debutat cu expoziția Acasă, aflată la a treia ediție (coordonator: Claudiu Ciobanu).


Arta are tot mai mult nevoie de susţinere prin sponsorizare și acorduri de parteneriat cu fir-

mele. În același timp, arta și artiștii au nevoie de promovare. Dar toate acestea înseamnă compromis.

Oare mergem la un spectacol de teatru pentru a vedea cizme cu plasă și lanţ, bocanci cu ţinte, combinaţii vesti-mentare dintre cele mai bizare, unele dintre ele interesante ca latură artistică a designului vestimentar, altele simplu kitsch? Sau pentru a urmări cum un text aproape necunoscut, montat de foarte puţine ori, o raritate din colecţia teatrului radiofonic (1956), avându-l în distribuţie pe Radu Beligan, dobândeș-te valenţe noi, sub ochii spectatorului contemporan? Orice tip de promovare, în absenţa calităţii, conduce la discre-ditarea oamenilor implicaţi în arta spectacolului scos în relief astfel: spec-tatorii contemporani au auzit de casa de modă Nichi, unii poate au auzit de Papucei, alţii cu siguranţă au aflat abia acum. E bine să ieșim în evidenţă, dar nu oricum.

Hi-tech-ul în materie de scenogra-fie nu mi se pare soluţia compatibilă cu un text al lui Camil Petrescu (banca de-vine un fel de insulă a cyborgilor, unde patroana, directorul și angajaţii sunt costumaţi în pelerine indescriptibile, purtând încălţăminte haioasă). Cu atât mai mult cu cât actorii joacă la limită, fără vivacitatea necesară. Contradicţii-le, în sens negativ, par că mi-au atras atenţia: coregrafia de nivel performant, menită să lege scenele între ele, dar care, din nou, nu se potrivește cu restul (modul de interpretare al actorilor, exa-gerările de ordin scenografic). Este ca-zul spectacolelor fără regie, destinate entertainment-ului, lucrate cu o distri-buţie care, în cea mai mare parte, depă-șește prin potenţial susţinerea regizo-rală. În acest caz, două lucruri pot conduce la eșec: improvizaţia scăpată de sub control (un actor bun, dacă nu îi dai un rol pe măsură, va improviza tot mai mult și din ce în ce mai prost) și, la cealaltă extremă, clișeizarea (care în teatru se numește manierism: un actor căruia i se acordă un rol, dar nu e susţi-nut regizoral va veni cu ceea ce știe deja, cu ceea ce a arătat pe scenă de ne-numărate ori în multe alte spectacole).

Prin urmare, mult zgomot pentru nimic: s-a depus efort pentru un show care, fără a fi unul slab, nu se distinge cum ar trebui. Detașarea spectacologi-că este o virtute (înregistrarea vocilor, folosirea culorilor reci, accentul pus pe ţinuta actorului, și nu pe expresie), nu-mai că de această dată nu pot spune decât că a fost un spectacol rece, inert, în ciuda faptului că are foarte multă mișcare scenică și, culmea, de foarte bună calitate. Sunt multe mijloace regi-zorale actuale puse în joc (animaţie din background, suprapunerea planurilor de joc, contre-jour) care nu se armoni-zează nici cu simplitatea poveștii, nici cu stilul actorilor. Din acest motiv, se falsează, la fel ca în cazul unei orches-tre dirijate în mod nefericit.

Mitică Popescu este omul de lângă tine care trece neobservat, până ce nu face un act de gentileţe ieșit din

comun. Iar atunci, femeia din portret (patroana) îl observă, dat fiind princi-piul conform căruia femeile se împart în două categorii: cele care se lasă im-presionate de vorbe și cele care pot fi cucerite doar cu fapte. Generozitatea lui Mitică Popescu (donează băncii o afacere primită de la un camarad a că-rui viaţă o salvase în război, pentru a o salva de la faliment) o face pe patroană să treacă dintr-o extremă în alta: anga-jatul de nesuportat începe să aibă brusc ceva extrem de interesant.

Doru Aftanasiu întruchipează latu-ra umană a șmecherașului de Bucu-rești. Odată răsturnată imaginea lui Mitică – guralivul lipsit de consistenţă –, interioritatea funcţionarului roboti-zat începe să iasă la suprafaţă: sensibil, capricios, delicat. Alexander Hausvater a reușit să-l (sur)prindă pe Doru Afta-nasiu în acest gen de rol (Golem), până atunci, actorul ieșean ajustându-și po-tenţialul în roluri de parveniţi și gangs-teri. Laura Bilic (Georgette Demetria-de), mereu dramatică pe scenă, nu poate scăpa acum de încordare și su-perficialitate. Lui Horia Veriveș (direc-torul Valtezeanu) îi reușesc mai toate „schemele”, iar pentru că Mitică de Bu-curești lipsește din acest scenariu, el îl substituie. Emanuel Florentin (subdi-rectorul Stupariu) nu are de această dată un rol notabil, cu accente psiholo-gice, așa cum poate susţine, și, drept urmare, prezenţa sa scenică este una estompată din punct de vedere artistic, asemenea majorităţii actorilor din distribuţie.

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

O reducere la absurd

Adaptare după Camil Petrescu la AteneuDana Ţabrea

Quod erat demonstrandum, Q.E.D.-ul lui Andrei Gruzsniczki, care sem-nează și scenariul filmului, repre-

zintă un amestec de policier cu film de spionaj. Interesant este că regizorul ape-lează la o formulă populară milicieur-ilor din anii ’60-’70, inversând polii bateriei ideologice. Plusul devine minus și invers. De data aceasta, în locul „democraţiei po-pulare” se află o dictatură sadea, securistul nu mai joacă rolul cavalerului fără pată și prihană, așa cum „negativul”, un profesor de matematică, nu mai trafichează colosa-le invenţii socialiste, mult râvnite de „agenturili” străine, imperialiste, ci un arti-col de matematică. Să ne oprim puţin asu-pra acestui aspect, cândva capital.

Sorin Pârvu (Sorin Leoveanu) este un matematician ostracizat de regim, căruia i s-a interzis să publice în străinătate rezul-tatele cercetării sale în matematicile apli-cate. Trebuie spus că vehicularea rezulta-telor știinţifice în revistele de specialitate nu poartă marca „Strict secret”, este o practică academică absolut firească, pe

care doar secretomania, prostia și, evident, o formă de control ideologic o blochează. Ceea ce are de transmis lumii matematici-anul Pârvu nu ţine de marile secrete stra-tegice obţinute în laboratoare subterane de echipe de specialiști păziţi cu strășnicie în deambulaţia lor de la microscop la toa-letă. Cu alte cuvinte, toată tevatura este mult zgomot pentru nimic. Regizorul pare să facă abstracţie de acest fapt și să nu se-sizeze ceea ce ar fi putut să fie o temă cen-trală a filmului său, un scenariu fantasma-goric al unei Securităţi care trebuie permanent să-și inventeze inamicul. Altfel, în jurul acestui articol benign are loc o în-treagă cabală, care aduce în scenă aerul mohorât al cedărilor strategice, al compro-misurilor și trădărilor pe jumătate justifi-cate și al insinuării Securităţii în poveștile de familie ale unor banali intelectuali.

Derizoriul este o temă identificată co-rect, pentru că existenţele eroilor, intelec-tuali cuminţi – Lucian Amohnoaiei (Dori-an Boguţă), Elena Buciuman (Ofelia Popii), Valeria Amohnoaiei (Alina Berzu-ţeanu) și pomenitul Sorin Pârvu –, nu au nimic spectaculos, împărţindu-se între ac-tivitatea profesională, partidele de bridge și întâlniri ocazionale. Nici ofiţerul de se-curitate Alecu Voican (Florin Piersic Jr.) nu strălucește de fericire, căci de profesio-nalism nu duce lipsă. Viaţa sa de familie este compromisă, iar cea profesională atârnă de eficacitatea noilor sale metode-vizând exploatarea vulnerabilităţilor sursei,

Elena, al cărei soţ a plecat în Franţa, lăsând-o în urmă împreună cu fiul ei, un soţ care așteaptă reunirea familiei dincolo de Cortina de Fier. Toţi acești colegi mate-maticieni au câte un punct vulnerabil, pe care abil securistul Voican îl speculează. Nu avem nici interogatoriile cu lampa în ochi, nici vulgarităţile debitate ameninţă-tor, ci doar un joc psihologic în care victi-ma este treptat „fezandată” prin promisi-uni, făcându-se apel la frustrările ei.

Într-adevăr, așa cum remarcă un per-sonaj, suntem în anii ’80, nu în anii ’50; metodele s-au mai rafinat, iar Securitatea este prezentă, dar mult mai discret, mai difuz. Poate că tocmai acest lucru creează impresia că avem de-a face și cu un film de spionaj, însă povestea cu articolul este un pretext pentru a insera o serie de tensiuni, pentru a reevalua relaţii și a analiza reacţii psihologice.

Tensiunile sunt prezente uneori în iz-bucniri aparent nejustificate, precum cea a lui Lucian faţă de soţia sa, în faţa musafirilor.

Această nervozitate generalizată, o ambi-guitate întreţinută în jurul mărturisirilor făcute pe jumătate, acele sfieli și stângăcii care comunică emoţia, nemulţumirile con-ţinute în câte o frază fac tabloul unei soci-etăţi în care locul privaţiunilor elementare întruchipate de frigul din apartamente, statul la cozi etc. a fost luat de frustrarea generată de problemele profesionale, de ambiţiile unor oameni îndreptăţiţi prin performanţele lor, de acea surdă luptă de afirmare.

Personajele lui Gruzsniczki sunt con-știente de calităţile lor profesionale, cu-nosc mecanismele de legitimare profesio-nală care intersectează inevitabil și angajamentul ideologic, și oportunismul. Poate cel mai reușit personaj al filmului este ofiţerul de securitate Voican, jucat în-tr-o cheie sobră, aproape dramatică de Florin Piersic jr., intenţionat îmbătrânit pentru rol. Lui Voican nu i-au mai rămas multe bătălii de câștigat; eșecul vieţii sale private apare într-o banală întâlnire într-o cofetărie, un episod fără nimic eroizant, maculant sau demonic. În acest soldat al Partidului, nu poţi identifica nici bruta, nici fanaticul, ci un slujbaș supus la rândul său unor presiuni venite de sus.

Societatea, așa cum ne-o înfăţișează regizorul, are ceva dintr-o fotografie ve-che, toţi din ea au murit, dar reflexul lor păstrează urma vieţii, o palidă răsuflare.

Mitică Popescu, adaptare după Camil Petrescu.

Regia: Viorel Vârlan.

Distribuţia: Doru Aftanasiu, La‑ura Bilic, Horia Veriveş, Emanuel Florentin, Gheorghe Şfaiţer, Bogdan Matei, Ileana Ocneanu, Liliana Vârlan, Viorel Vârlan.

Coregrafia: Alice Şfaiţer.

Premiera: 27 septembrie, Ate‑neul Tătăraşi.


În realitatea dezbaterii, lucruri-le au stat altfel, și aceasta fiind-că apostolul progresului onli-

ne fu Marius Chivu, în timp ce eu mă resemnai să-l urmăresc cu gura căscată, precum majoritatea spectatorilor, uimiţi peste poate de zicerile criticului entertainer.

În viziunea lui Marius Chivu, „News feed-ul Facebook îmi oferă mai multe informaţii decât un teanc de reviste culturale”, iar „cultura e legată de ideea de entertainment”. „Am o părere proastă despre revistele cultura-le, care în România au fost doar un instrument al orgoliilor diver-selor grupuri de artiști. Aproape nimeni nu a făcut reviste cultura-le cu gândul la cititori, ci doar pentru a avea unde să-și exprime orgoliile”, a accentuat colegul nostru, deplângând faptul că și-a pierdut ani din viaţă cu revistele culturale… „Cred că trebuie să ne

scoatem din cap că o revistă cul-turală trebuie să formeze; o revis-tă culturală nu formează pe nimeni”, a adăugat fostul colabo-rator la România literară, la 22, la Cultura și actualul redactor la Di-lema Veche, ironizând – cu terme-nul său – „piedestalul” revistelor noastre culturale: „Nu mai sun-tem pe vremea Daciei literare, când venea revista cu trăsura și nu mai aveam nimic altceva de citit timp de trei luni”.

Ceea ce părea o secvenţă de stand-up comedy (deși Marius Chivu stătea jos) a devenit un derapaj pe arii tot mai largi. Spe-cialiștii români, precum Armand Goșu de la 22, nu se compară cu cei străini, cultura română nu in-teresează pe mai nimeni, nici pe străini, nici pe românii înșiși, fi-indcă noi „nu trăim în cultura ro-mânească”. Școala nu trebuie să aibă un rol formator, pentru că

tinerii se formează singuri, pe Fa-cebook și în cluburi. Și iar news feed, și iar entertainment, „si dă-i, si luptă, neicusorule”, întru elibe-rarea tinerimii române de reviste-le tipărite, de tradiţia culturală, de comunitatea academică a specia-liștilor, de școală…

Acest discurs a sunat foarte bizar în Aula unei Biblioteci, dar m-am amuzat să observ, postân-du-l chiar pe Facebook, că el i-a indignat tocmai pe cei din me-diul în numele căruia Marius Chivu vorbea. Era cumva firesc, nu doar în ordine culturală, ci și într-o raportare pragmatică. Atunci când în numele tău se sus-ţin asemenea enormităţi, reacţio-nezi prompt. Facebook-ul însuși i-a oferit colegului nostru feed-back-ul și i-a sancţionat tezele aculturale susţinute cu aplomb.

De ce cultura nu poate fi asimilată ori confundată cu

entertainment-ul? De ce avem nevoie și de școală pentru copiii noștri, nu numai de cluburi? De ce revistele noastre culturale sunt astăzi mai importante decât ori-când, după ce majoritatea ziare-lor cu tiraje altădată mari se con-fruntă cu o criză de proporţii? De ce trebuie să deplângem dispari-ţia LA&I, suplimentul ziarului Co-tidianul, a Adevărului literar și artistic, suplimentul ziarului Adevărul, a revistei Idei în dialog, în loc să jubilăm?

În optica până la urmă mai degrabă întristătoare decât comi-că a colegului nostru, a fi în cultu-ră înseamnă a fi vizibil și a avea fani, a fi cool scriind la publicaţii glossy, a fi specialist în toate și de fapt în nimic. Calculul său e unul de oportunitate și miza lui atât de mică nu-i dă nici neliniști, nici in-somnii. Mentalitatea de tip Ma-rius Chivu este mentalitatea celui

foarte mulţumit de el însuși și care nu are ceva să-și reproșeze. Eu, de pildă, îmi reproșez că am putut lua în serios, la un moment dat, recenziile pe care un Marius Chivu mai tânăr și mai responsa-bil le scria cu ani în urmă în Ro-mânia literară și că i-am făcut credit, cum se spune. E o mare dezamăgire să constaţi pe cine și ce ai creditat.

Noroc că, după FILIT Iași, am mers la FestLit Cluj și l-am putut asculta pe Nicolae Mano-lescu vorbindu-le studenţilor de la Literele clujene despre „degra-darea ideii de școală”, necesitatea spiritului critic și importanţa de-cisivă a lecturii.

Era ca și cum, întors de la un bâlci ieftin și jalnic, regăseam străzile, tramvaiele, copacii și ce-lelalte repere prozaice ale norma-lităţii.

OPINII | 17

Daniel Cristea-Enache

Cultură şi entertainmentFără agendă

O recentă dezbatere, organizată, în cadrul ediției a doua a FILIT, de revista în care citiți acest text, i‑a grupat la Iaşi, la Biblioteca Centrală Universitară, pe reprezentanții unora dintre cele mai importante reviste culturale

autohtone. La invitaţia lui Daniel Șandru, moderatorul de un calm englezesc al dezbaterii, au răspuns Carmen Muşat de la Observator Cultural, Marius Chivu de la Dilema Veche, Alexandru Lăzescu de la

22, George Bondor de la Timpul şi (cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă) reprezentantul revistei şi platformei online Literatura de azi. Tema dezbaterii fiind „Jurnalismul cultural în epoca new‑media”, se putea prezuma că revistele culturale pe suport tradiţional, tipărite, vor fi confruntate de către mine, ca apostol al viitorului net mesianic, cu un trecut glorios şi cu perspectivele mai puţin roze ale scăderii numărului de cititori.

Mai mult decât substanţi-ala asemănare dintre cei doi fraţi ziuatici (așa

cum îi numeam pe T. Maiorescu și V.A. Urechia în numărul tre-cut), ne atrage atenţia tăcerea memorialistului V.A.U. asupra persoanei lui Mihai Eminescu. El preferă să pună în evidenţă exce-lenţa lui Ștefan Micle ca profesor de fizică! Iar pe dragul de Emin îl amintește o singură dată, cu oca-zia reprezentaţiei operei Vârful cu dor (1879), ca traducător al li-bretului compus de talentata re-gină a României.

Fondatorul Academiei Ro-mâne nu putea bănui însă că po-etul făcea jocuri caligrafice dis-preţuitoare și cu monograma sa (V.A.U.), și cu a lui Maiorescu (Titu sau M.L.T.). Un pic intrigat, Perpessicius facsimilează acest joc de semnături (vezi Ms. 2262, ff. 112-113), alături de usturătoa-rea epigramă, dedicată totuși „cu profund respect” criticului ce îl consacrase: „O tu geniu prea ilustru din vestita compa-nie/ Admirărei mutuale”. Meta-fora personalităţii-monogram, precum și sensul peiorativ al

cuvântului geniu reapar în Ure-chiada, variantă de laborator a Scrisorii II: „În el se reunește ca într-un monogram/ Eroicele fap-te ce eu le căutam –/ Căci cine oare-n lume mai poate sta păre-che/ Cu-a geniilor geniu, cu Po-povici-Ureche”. Ce putea să în-semne asta? Nimic altceva decât că termenul geniu, în sensul său impersonal-tiranic, avea doi re-ferenţi reali. Precum se vede, nici lui Eminescu nu-i scăpase ase-mănarea dintre V.A.U. și M.L.T…

Evident, autorul Direcţiei noi… nu întârzie să își deconteze risipa de „admirare” manifestată faţă de junele poet în 1871-1872. Pentru susţinătorul înfocat al spi-ritului critic, epigrama despre „mutualitatea” admiraţiei – a ju-decăţii curat-estetice, cum ar veni – devoala un cumplit adevăr poli-tic: al trocului între critic și scrii-tor.

Anul 1872 este puternic mar-cat și în memoriile lui V.A.U., care își înregistrează cu acribie pro-priul discurs ocazionat de funera-liile lui Ion Heliade-Rădulescu. Scrisă splendid și extrem de ela-borată, intervenţia lui Urechia

face apel la pioasa „tăcere” și la stingerea „faclei incendiare a uri-lor dintre noi” (pp. 237-240): „A murit Heliade! Iată știrea care cu repeziciunea electricităţii se răs-pândi în două zile în toate un-ghiurile ţării […] A murit Helia-de? Auziţi, auziţi! Nu! Campanilele cari răsună mint! Heliade e viu! […] Să tacă azi, cel puţin, acele de-cepte și amare buze cari ieri încă ziceau că generaţiunile de sfâși-eri ale noastre nu mai știu a onora nici bătrâneţe, nici merite”. Ur-mează apoi o înscenare a dialo-gului cu mortul (figură de con-strucţie numită, după model platonician, „Menexenus”), care îl întreabă pe orator: „Ce-aţi făcut cu secerișul ogorului nostru, voi, generaţiunilor june?”. Răspunsul lui Urechia pare a reverbera tonul și problematica Epigonilor lui Eminescu, poem publicat numai în urmă cu doi ani: „Și ce răspun-dem, junii cărunţi de ieri, bătrânii de azi?”. Nu ne putem îndoi că, salutat strident de Maiorescu în Direcţia nouă…, Urechia urmărise deja debutul tânărului poet în pa-ginile Convorbirilor. Chiar dacă se dușmănea din toată inima cu

junimiștii, ar fi putut el să nu vi-breze la versurile eminesciene?

La rândul său cititor al ofi-cioaselor partidei adverse – Ro-mânul, mai cu seamă, unde apă-rea acest emoţionant discurs –, Eminescu reia un mai vechi poem, publicat în Familia. Acesta avea deja două versiuni, La Heli-ade și Os magna sonaturum. Dar chipul poetului pașoptist îl urmă-rește fără încetare și îl îndeamnă să revină negreșit asupra versuri-lor sale. Perpessicius se și miră de ce oda funebră, numită formal Tăceţi! Cearta-amuţească, rămâ-ne între cartoane. Treptat, vom observa că figurii lui Heliade i se substituie cea a lui Andrei Mure-șanu, personaj care practic va prelua atributele „profetice” ale prototipului său.

Cu toate că poetul dăduse tușa finală acestei ode funebre ce se lega minunat de subiectul poe-mului Epigonii, constatăm că ea nu e propusă spre publicare în paginile revistei ieșene. Ba mai mult, între iunie 1871 (Noaptea) și octombrie 1872 (Egipetul), sem-nătura lui Eminescu dispare cu totul. Definitivat la data morţii lui

Heliade (27 aprilie 1872), textul ar fi putut rupe tainica tăcere de aproape un an. Redau numai două versuri: „Tăceţi! Cum tace-n spaimă al Nordului popor/ Când evul asfinţește și Dumnezeii mor”. Eminescu, la numai 22 de ani.

Unii cred că poetul era îndră-gostit lulea la vremea aceea, deci nepăsător la ritmul apariţiilor sale editoriale. Dar e posibil ca textul, deși extrem de izbutit, să fi fost refuzat, în principiu, de Maio-rescu. Oare nu propunea poetul, și încă în termeni encomiastici, o personalitate adjudecată deja de adversarul său, V.A. Urechia? Si-gur, nu facem aici decât un nevi-novat joc cu date și monograme. Nu e exclus însă ca tăcerea poetu-lui să fi fost preţul plătit, mutual, pentru „admirarea” criticului.

În rest, un an plin de realizări: prelegeri viu aplaudate, moţiuni în Parlament, călătorii în Occi-dent. Moartea micului Liviu la sfârșitul aceluiași an, cealaltă „taină” a lui Maiorescu, stă scrisă debil în contrapagina Direcţiei noi…

Anecdota rimează

Roxana Patraş

Din tainele vieţei la 1872: un poem pierdut între „direcţia nouă” şi un discurs funerar


18 | ANALIZĂ

De ce este Franţa altfel? (2)Elitele şi infarctul ideologic

Bogdan Călinescu

Lucian Dîrdală

La stânga prelatului şi la dreapta generalului

Ne pregătim de alegeri prezidențiale, într‑o atmosferă de vibrantă normalitate. Avem un scandal ce trimite la controlul civil asupra Serviciilor Secrete şi la respectarea Constituției, pentru că pune întrebarea dacă premierul a fost sau n‑a fost. Cresc, sub ochii

noştri, două dosare ce au şanse să devină, atunci când vor fi mari, cele mai ample cazuri de corupție din istoria patriei. Mai vine puternic din urmă, pe ultima sută de metri, o anchetă ce tocmai ne‑a reamintit de un socru prim‑ministerial, de un cuplu de cumetri prezidențiali înzestrați cu sânge albastru, dar şi de ultimul samaritean dintre politicieni, cel care ajută pe oricine să facă orice.

Așadar lucrurile merg bine. Din pai-sprezece candidaţi, avem deja șa-se-șapte surprize plăcute: oameni

care s-au dovedit capabili să strângă peste două sute de mii de semnături, deși ni-meni nu s-ar fi așteptat. Iată, însă, că po-porul român demonstrează o remarcabilă cultură participativă. Cele peste 7,5 mili-oane de semnături, dintr-un corp electoral de 18 milioane, arată cât de răuvoitori sunt cei care vorbesc despre neîncrederea românilor în propria clasă politică. În fapt, le putem da oricând lecţii nordicilor.

După cum se știe, Executivul a decis să înlăture obstacolele din calea alegători-lor aflaţi în vilegiatură, scutindu-i de dru-mul la gară sau autogară și lăsându-i să voteze unde doresc. Este un gest lăudabil, dat fiind faptul că zilele de 2 și 16 noiem-brie marchează vârful de sezon în turis-mul intern, când toată lumea se relaxează în afara localităţii de domiciliu. Vechile reglementări îi discriminau vizibil pe ce-tăţenii care, din atașament faţă de demo-craţie, doreau să voteze de două ori, dar aveau ghinionul să se afle, de exemplu, într-un sat pe unde trece doar autobuzul, nu și trenul. În sfârșit, oricine dintre noi s-ar putea întâlni, la ieșirea din cabină, cu un zombie care își exercită și el dreptul de vot, pentru că guvernul nu a cedat tendin-ţei antidemocratice de a-l înlătura de pe listele electorale.

Dată fiind remarcabila cooperare în-tre miniștri și companiile IT, exista riscul apariţiei unei soluţii represive. S-ar fi pu-tut organiza o licitaţie – desigur, după tipi-cul românesc – în urma căreia să fie achi-ziţionat un soft antidemocratic. El ar putea face în așa fel încât calculatorul de la secţia de votare să ţârâie dacă un CNP a mai fost introdus vreodată în acea zi, în orice colţ al patriei. La fel, dacă ar fi tastat codul unui prichindel sau al unui zombie. Din fericire, în România nu s-a ajuns la un asemenea abuz.

Campania electorală se desfășoară, până acum, într-un mod exemplar.

Primarii – cei vechi sau cei veniţi cu ordo-nanţa – aplică legea fără părtinire, iar rela-ţia cu adversarii e guvernată exclusiv de imperativul categoric kantian. Cutiile de scrisori nu sunt asaltate decât de pliante cuviincioase, unicul stăpân fiind, de la pri-ma la cea de-a opta pagină, adevărul. Pu-blicitatea online este un regat al bunu-lui-gust. În fine, dezbaterile televizate reflectă o netulburată echidistanţă, nefi-ind raportată nici o situaţie în care mode-ratorul a sărutat în direct mâna vreunui candidat.

Nu trebuie să ne facem griji în privin-ţa finanţării campaniei. La sfârșitul proce-sului electoral, toţi candidaţii vor prezen-ta socoteli riguroase, în sensul că un afiș e mai ieftin decât o coală A4, iar un banner lung de douăzeci de metri nu face cât o răţușcă din plastic. Interpreţii evoluează pentru onorarii cu semnul minus în faţă, iar mașinile cu megafoane pe cupolă au motoare ce funcţionează exclusiv pe bază de aer.

În asemenea condiţii, contează mai puţin ce spun și ce promit candidaţii. Cine nu are încă o percepţie clară asupra raiului o poate dobândi ușor însumând programele electorale. Cine nu are, pe de altă parte, o percepţie asupra iadului o poate dobândi imaginându-și că ele chiar ar fi puse în aplicare, pe seama buzunare-lor tuturor.

Spre deosebire de politicieni, care bat din două în două luni la ușa Curţii Consti-tuţionale, alegătorii știu exact ce ar trebui să facă un președinte. Un adevărat șef al statului trebuie să-i reprezinte fără a în-cerca să-i schimbe în vreun fel. Să-i domi-ne fără a lăsa în urmă cicatrici. La ceremo-nii, să poată sta la stânga prelatului și la dreapta generalului. E persoana pe care ei o vor urî cu aplomb după zece-douăspre-zece luni, dar el (sau ea) va avea obligaţia să se prefacă a-i iubi cu pasiune timp de cinci ani, nici o zi mai puţin.

În cartea de memorii intitulată Le vo-leur dans la maison vide (Plon, 1997), Jean-François Revel se întrea-

bă de ce intelectualii sunt atrași de ide-ologiile totalitare. De ce personalităţi inteligente și extrem de cultivate au căzut în mrejele nazismului și mai ales ale comunismului? Pe de o parte, ei lasă o operă extraordinară, iar pe de alta, sunt fanii indolenţi ai Gulagului. Jean-François Revel recunoaște cu lu-ciditate că nu are răspuns la aceste în-trebări. El nu poate să înţeleagă cum devine un intelectual apărătorul unui sistem criminal. Cazul celor ce trăiesc sub dictatură e unul aparte. S-a dezbă-tut mult în România despre această si-tuaţie și despre argumentul „voiam să-mi scriu opera”. Nu sunt deloc de acord cu această explicaţie. Pentru mine este o formă de lașitate. Și, de altfel, trăind astăzi într-o societate liberă, îmi dau seama că ar fi fost imposibil să scrii sub o dictatură comunistă fără să faci con-cesii ori să găsești subterfugii literare. Însă, într-o ţară precum Franţa de după război, este dificil să explici de ce ești admirator al comunismului.

Un caz aparte l-a constituit Jean-Paul Sartre. Reper intelectual în Franţa secolului XX, Sartre este exemplul-tip al intelectualului care a suferit un teri-bil infarct ideologic. Admirator al co-munismului („orice anticomunist e un adevărat câine”, afirma scriitorul), apă-rător al regimului castrist și al dictatu-rilor din ţările în curs de dezvoltare (mai ales dacă erau regimuri antiameri-cane), Sartre s-a înșelat în permanenţă. Iată că o nouă carte, Sartre sous l’Occu-pation et après. Nouvelle mise au point, apărută zilele acestea, scrisă de o cerce-tătoare germană (Ingrid Galster), dez-văluie noutăţi despre personajul Sartre. Cum s-a comportat el în anii Ocupaţiei din Franţa, între 1940 și 1945 ? Sartre și Simone de Beauvoir se voiau, înainte de război, „spectatori” ai actualităţii, simbolurile unor intelectuali ce vor să-și continue vocaţia de scriitori (așa au spus și mulţi intelectuali din România comunistă). Autoarea a cercetat însă cu minuţie arhivele și a descoperit un Jean-Paul Sartre foarte conciliant cu regimul de la Vichy. Prizonier câteva luni în 1940, Sartre se întoarce la Paris, unde este numit profesor la liceul Con-dorcet. Aflăm că îl înlocuiește pe profe-sorul titular Henri Dreyfus-Le Foyer, dat afară din cauza originii sale evre-iești. Sartre nu pare afectat de această situaţie. Dimpotrivă, semnează și De-claraţia de onoare a profesorilor faţă de Vichy, în care afirmau că nu sunt evrei. De asemenea, Sartre rupe brusc relaţia amoroasă pe care o avea în 1939 cu o evreică, Bianca Bienenfeld, a cărei soar-tă nu-l preocupă pe toată durata Ocu-paţiei. Fosta iubită a lui Sartre se va as-cunde timp de patru ani fără să aibă nici cea mai mică veste de la el.

Această carte va provoca un val de proteste din partea apărătorilor lui

Sartre (deja doamna Galster a fost ex-clusă în ultimul moment de la un co-locviu literar). Un capitol e consacrat și lui Claude Lanzmann, amant al lui Simone de Beauvoir și realizator al ce-lebrului film Shoah, finanţat de… statul Israel.

Cazul lui Sartre e reprezentativ pentru intelectualii francezi. Deși com-paraţia este excesivă din toate punctele de vedere, un exemplu actual de inte-lectual – de dreapta – angajat și hiper-mediatizat este Eric Zemmour. Deși diagnosticul economic, politic și social e cât se poate de just, Zemmour se înșală în ceea ce privește cauzele bo-lii de care suferă Franţa. În cartea Le suicide français, apărută la Albin Michel la începutul lui octombrie, Zemmour

lansează atacuri la adresa Comisiei Euro-pene, a globalizării și, bineînţeles, a americanilor. Exact ce ar spune și Sar-tre astăzi… Dacă sunt probleme econo-mice, de vină e libertatea comerţului. Dacă există tensiuni comunitare, e doar vina liberalismului. Zemmour e un ad-mirator al lui Putin și al autocraţiei. Pentru el, poporul are nevoie de un Stat solid și de o mână de fier la putere. Este exact ceea ce susţine și Marine Le Pen, al cărei program economic ar fi fost pe placul lui Sartre… Franţa e altfel și din cauza lor!


Zicătoarea „Buturuga mică răstoarnă carul mare” este poate una dintre expresiile

cele mai cunoscute ale evaluării esenţialului, în aceeași clasă situ-ându-se, apoi, „Acul este mic, dar scumpe haine coase” ori „Aluatul mic într-o covată toată frământă-tura o dospește” (Zanne, Prover-bele românilor). Așadar, spre deo-sebire de „marele” devenit, datorită omeneștii tentaţii a exa-gerării, și victima facilului ori a suspectului, „micul” atrage aten-ţia chiar ca element de senzaţie, reprezentând, de exemplu, miste-riosul, ca într-o Legendă a Dumi-nicii: „Căzu o piatră din ceriu. Mică era și în vedere, însă nime nu o putea rădica” (text din peri-oada 1550-1600). Și tot spre

evaluare superioară conduce for-mula unei sintagme „tehnice” din zona abstractizării, reprezentând, de fapt, un calc: „lumea cea mică” este microcosmosul (într-un Apostol din 1683; folosim infor-maţii din Dicţionarul Academi-ei), în contrast cu „lumea cea mare”.

Dincolo de solicitarea minţii prin deschiderea spre meditaţie, dimensiunea redusă, presupu-nând simpatia și ocrotirea, este terenul favorabil alintului; fami-lia cuvântului cuprinde un deose-bit de bogat inventar diminutival: micșor, micuţ, micuţel, mititel (cu varianta regională mâţâţel), miti-teluţ, mitioc și altele. În sfera aprecierii, relative totuși, se pla-sează și sintagma mic la os,

însemnând „delicat” (în opoziţie cu ciolănos).

Ca element de contrast, di-mensiunea redusă a putut fi invo-cată ca element din aria pito-rescului, pentru a atrage, iarăși, atenţia asupra a ceea ce se poate ascunde dincolo de aparenţele înșelătoare. Portretul unuia din-tre simbolurile literaturii univer-sale ale valorii minţii defavoriza-te de înfăţișarea respingătoare, înţeleptul Bertoldo, începe, în textul românesc al respectivei cărţi populare, folosindu-se ad-jectivul de care ne ocupăm: „mic la obraz, căpăţinos, gogoneţ ca o beșică, frunte zgârcită, ochii roși ca focul, sprincenele lungi și săl-batice ca părul de porc, urechile lungi ca de măgari, gura mare și strimbă, buzile lăsate în gios, ca de cal, barba diasă și foarte pe gios pe supt bărbia ca de ţap…” etc. (Viaţa lui Bertoldo, Sibiu, 1799).

Ca reper limită pentru contu-rarea ideii de „atotcuprinzător, plenar”, termenul mic, substanti-vat, este prezent în expresia din titlu, una ce se înscrie, ca o notă aparte, în zona caracterizării soci-alului. Formula, în diferite varian-te, apare din cele mai vechi texte în limba română și are capacita-tea de a cuprinde, succint, nu

doar ideea de „mulţime”, ci și sa-tisfacţia sau uimirea vorbitorului privind posibilitatea unei recep-tări, respectiv a unei manifestări umane cu valenţe și implicaţii multiple.

Reproducem în continuare doar câteva enunţuri cuprinzând exprimarea acestor stări de spirit, începând cu texte religioase și cronici: „Mărturisesc micilor și marilor… de cele ce proorocii zi-seră” (Codicele voroneţean, ma-nuscris din secolul al XVI-lea); „Acestea stau mărturie micilor și marilor” (Coresi, Lucrul Aposto-lesc, 1563); „Să strânsese ca albi-nele, cu mici, cu mare, de plângea pre iubitul păstoriu” (Dosoftei, Viaţa și petrecerea sfinţilor, 1682). Este drept, la Neculce vari-aţia se referă doar la clasele soci-ale suprapuse: Duca Vodă „înda-tăși s-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. Triimis-au în toată ţara de au poftit pe toată bo-ierimea și mazâlimea de la mic pân’ la mare…” (Letopiseţul Ţării Moldovei, text de după anul 1733).

Aceleași formulări apar și la scriitori clasici din secolul trecut: „Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată” (Heliade Rădulescu, Mi-haida); „a lăsat poruncă să scoa-tem toată lumea…, cu mic cu

mare” (Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară).

Dar astfel de mărturii din me-moria limbii la dosarul unei ega-lităţi democratice sui-generis nu trebuie absolutizate; există eloc-vente probe contrarii, și nu doar proverbe din familia „Se bat cei mari și rabdă cei mici”. O flagran-tă inegalitate între cele două ca-tegorii de trăitori prin părţile noastre, de pidosnică măgulire a vanităţii mai-marilor, este prevă-zută (și) în Pravila lui Vasile Lupu (1646): „Să va spânzura și boiari-nul ca și cel mai prost; iară furcile boiarinului să fac mai înalte de-cât a celui mai mic” (Glava 62).

În sfârșit, să consemnăm pre-zenţa expresiei și în discursul pu-blic actual; în afara enunţurilor motivat mobilizatoare din zona generală a didacticului („Cu mic, cu mare, din nou la școală” – doar și părinţii au trepte; sau „Cu mic, cu mare… prin Univers”), asocie-rea celor două antonime apare predilect în zona fericirii factice apanaj al publicităţii de diferite clase: „Cu mic, cu mare, bihorenii se pot relaxa călărind prin natu-ră”; „Să mergem cu mic cu mare la Paris să ne recuperăm fierul strămoșesc!” (folosit, zice-se, la construirea turnului Eiffel!).

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel

Cu mic, cu mare

Dacă există numeroase reflexe lingvistice convingătoare privind valoarea sau importanța conceptului de „mare”, de viziune în general optimistă („marele” ducând cu gândul spre

impresionant, împlinire, îndestulare etc.), măsura lucrurilor sau a faptelor a condus, în mod firesc, nu doar la situarea la locul cuvenit a ceea ce se află în cuprinderea normalului, a accesibilului, ci, mai ales, a esenței, dincolo de aparențele derutante, aspect asupra căruia ne vom opri aici.

Adam era fericit, era incon-știent. Căzând, în procesul de individuaţie, am dobân-

dit conștiinţa, cunoașterea binelui și răului, dar scopul ei este regăsi-rea originilor, înţelegerea arheti-purilor prin cultivarea binelui, adevărului, a frumosului moral și dreptăţii. Căci, dacă nu, Eriniile, slujitoarele dreptăţii, ne vor da în vileag. Avem de redescoperit în special arhetipul central sau arhe-tipul unităţii, pe care Jung, inspi-rându-se din budism, l-a numit Sine, Imago Dei, zeitatea noastră interioară. Obârșia noastră este în Dumnezeu, ca și sfârșitul amarei noastre călătorii, a eternului circulatio. Întâlnirea cu Sinele echivalează cu descoperirea lui

Dumnezeu. Acesta e sensul. Aceasta e piatra filosofală (Lapis Philosophorum).

Am fost alienaţi, rupţi de uni-tatea preconștientă originară, în-cartiruiţi în spaţiu și timp, în bipo-laritate și multiplicitate, sub aparenţa libertăţii. Am dobândit astfel conștiinţa, fructul Pomului cunoașterii binelui și răului, ispita ce a generat păcatul originar, hybrisul originar și rădăcina fun-damentală a întregului rău din fi-inţa umană, dar și arma care ne va duce înapoi acasă. Mă tem însă că pentru asta avem nevoie mai întâi de un catharsis purificator.

Alienat și însingurat, devenit sclav al materiei, cu un ego hiper-trofiat, ce a uitat de Sine, omului îi

este afectată sănătatea psihică. Acesta întâlnește disperarea, goli-ciunea, lipsa de sens, tot felul de psihoze, crima și suicidul. O pri-mă figură simbolică celebră a acestei alienări fratricide este Cain; o altă figură biblică, simbol al alienării, e Ismael (psihologii vorbesc astăzi despre un întreg „complex al lui Ismael”). De fapt, mai toţi musulmanii par să sufere de acest așa-zis complex. Nu întâmplător, personajul central din Moby-Dick al lui Melville se numește chiar așa: Ismael, la fel de plin de frustrări, orgolii și resenti-mente. Sunt și alte opere pline de astfel de personaje-simbol : Divi-na Comedie a lui Dante, Faust a lui Goethe, Ţara pustie a lui T.S.

Eliot, poeziile lui Hölderlin, proza lui Tolstoi și multe altele.

Toate acestea pot fi considera-te simptomatice pentru starea de alienare colectivă în care trăim. Vieţi pierdute, lipsite de sens și de semnificaţie. Le descriu și alte for-me de artă modernă, pictura, sculptura, teatrul și altele. Iată ce spunea Kierkegaard: „așa de mult se vorbește despre vieţi irosite – dar numai acea viaţă este irosită, cea a omului care trăiește pe soco-teala celorlalţi, atât de amăgit de bucuriile vieţii sau de necazurile ei, încât nu a devenit niciodată conștient, în mod etern și decisiv, de el însuși ca spirit (…) sau (ceea ce este același lucru) nu a devenit vreodată conștient și nu a primit, în sensul cel mai profund, o

impresie a faptului că există un Dumnezeu și că el, el însuși (…) există anterior acestui Dumnezeu, al cărui avantaj pe care i-l dă infi-nitatea nu poate fi atins vreodată decât prin disperare” (Frică și cu-tremur, Humanitas, București, 2002, p. 159). În termeni psiholo-gici, Jung spune același lucru. De aici, cum vinovatul este întotdeau-na celălalt, se naște foarte multă violenţă și distrugere, sub toate formele.

Deși aceasta nu înseamnă ne-apărat un sfârșit; privită optimist, alienarea poate conduce la o înţe-legere mai profundă, la o conștiin-ţă mai cuprinzătoare a înălţimilor și adâncimilor vieţii, către conști-inţa extinsă a Sinelui. Iată ce scrie C.G. Jung: „Sinele, în eforturile sale spre realizarea de Sine, se în-tinde dincolo de personalitatea egoului, pe toate planurile; datori-tă naturii sale atotcuprinzătoare, el este mai strălucitor și mai întu-necat decât egoul. Din aceasta ob-servăm puterea numinoasă a Si-nelui, ce poate fi cu greu trăită altfel. Din acest motiv experienţa Sinelui este întotdeauna o înfrân-gere pentru ego” (Mysterium Co-niunctionis, C.W., vol. 14, p. 778).

Conform existenţialismului modern (S. Kierkegaard) sau expresionismului (E. Munch), conflictul este în primul rând în noi, căci am uitat cine suntem, am devenit schizoizi şi cum ce este înlăuntru este şi în afară… Or, viaţa adevărată începe după renunţarea la egoul inflamat, o formă de alienare, şi odată cu regăsirea sinelui

infinit, a unităţii, pentru că, în esenţă, toţi suntem Unul. Există însă şi zero, există vidul, iar dacă împărţim totul la zero, devine zero, vid infinit. Dar – nota bene! – e vorba despre vidul plin al orientalilor, energia punctului zero, inteligenţa absolută a infinitului. Asta e împlinirea, de data asta conştientă, a omului, bucuria supremă, fericirea, care depinde de conştientizarea a cine suntem sau, cum spunea cineva, este egală cu raportul dintre ceea ce avem şi ceea ce dorim şi aşteptăm. Căci, dacă zburăm prea sus, ca Icar, prea aproape de soare, ni se pot topi aripile şi iar cădem…

Ego şi sineTiberiu Brăilean


20 | VITRALIU

Modernizarea prin industrializa-re, urbanizare și accesul la infor-maţie prin intermediul presei scrise, televiziunii și radioului creaseră noi atitudini și compor-tamente.

Liberalizarea din primii ani ai regimului Ceauşescu, precum şi deschiderea către Occident permiseseră pătrunderea unor obiceiuri considerate periculoase pentru moravurile socialiste. Li-derii partidului au intuit potenţi-alul contestatar al noilor tendin-ţe, mai ales că valul protestelor care străbătuse America și Euro-pa Occidentală la sfârșitul anilor ’60 anunţase apariţia unei noi generaţii, care proclamase ruptu-ra de lumea veche. Blugii, tricou-rile colorate și paietate, moda pă-rului lung atât la femei, cât și la bărbaţi, nuanţele tari ale vesti-mentaţiei cotidiene șocau într-o societate convenţională și con-servatoare.

Nemulţumirile oficiale au luat forma unui decret special emis la 11 aprilie 1970, prin care erau sancţionaţi toţi cei care nu respectau regulile de convieţuire socială, ordinea și liniștea publică

sau se sustrăgeau „îndatoririi ce-tăţenești” de a munci. Viaţa para-zitară era asociată cu vagabonda-jul, cerșetoria, comerţul ilicit (bișniţa), prostituţia, șomajul, jo-curile de noroc, consumul exce-siv de băuturi alcoolice, violenţa domestică, huliganismul și van-dalismul. Parazitismul social se sancţiona cu închisoare contra-venţională de la o lună la șase luni sau cu amendă de la 1 000 la 5 000 de lei. În realitate, se dorea identificarea și pedepsi-rea tuturor celor care refuzau din diferite motive ca, după finalizarea studiilor, să se alăture efortului ge-neral de construire a societăţii so-cialiste. În această categorie in-trau cei care refuzau repartiţiile, care fuseseră respinși la examenul de admitere în facultăţi sau care nu reușeau să treacă examenul in-termediar pentru continuarea stu-diilor liceale. Acesta era și motivul pentru care, din noiembrie 1976, alte două legi obligau înscrierea în evidenţele direcţiilor de muncă a tuturor persoanelor apte să muncească. Înăsprirea legislaţiei muncii a fost direct legată de criza economică, de derapajele din

industrie și de nevoia regimului de a folosi toate resursele umane pentru îndeplinirea planurilor sale economice.

Societatea a fost îndemnată să se mobilizeze pentru apărarea bunei-cuviinţe și a principiilor

vieţii socialiste, fiind înfiinţate echipe speciale pentru identifica-rea paraziţilor sociali. Scânteia a fost la datorie și a declanșat cam-panii împotriva „trândavilor”, „trântorilor”, „vagabonzilor” și „profitorilor”. Ceaușescu ceruse în martie 1970 depistarea „ele-mentelor huliganice, parazitare și descompuse moral” care încălcau liniștea publică și purtau ţinute stridente. Într-un prim raid, în București fuseseră identificate 3 453 de persoane fără acte de identitate și îmbrăcate necores-punzător. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi și elevi care au fost obligaţi să renunţe la blugi și să-și tundă părul.

Războiul împotriva „pletoși-lor” a agitat spiritele sensibile și conservatoare. Într-o ţară angaja-tă să construiască socialismul, exuberanţa tinerilor fără ocupa-ţie nu putea decât să irite. Cetăţenii cinstiţi, indignaţi de comportamentele antisociale, în-demnau la depistarea „elemente-lor declasate” și trimiterea lor pe șantiere, fabrici și uzine. Gheor-ghe Leahu din București cerea ca „toţi tineri, băeţi și fete, care stau ca paraziţii pe stradă și în loca-luri, să fie depistaţi și trimiși la muncă acolo unde ţara are nevo-ie”. Iulian Diosig, membru de par-tid și muncitor la fabrica de mo-bilă din Sibiu, propunea la 8 septembrie 1971 un plan de

măsuri pentru educarea ideologi-că a tuturor cetăţenilor. Revoltat peste măsură de încălcarea mora-lei socialiste, el cerea interzicerea în sălile de spectacole, în localuri-le publice, pe străzi și în parcuri a persoanelor îmbrăcate „în chiloţi și în costume de baie, bărbaţi în maieuri, tot felul de mini jupuri și tineri pletoși care indignează opi-nia publică. Toată lumea să fie îmbrăcată în mod ordonat și civi-lizat”. Pentru a fi evitate influen-ţele externe dăunătoare, el propu-nea restricţii la frontieră, astfel încât cetăţenilor străini, „pletoși și cu ţinută necorespunzătoare” să le fie refuzată intrarea în ţară. Pentru Breazdău Vasile din Sălaj, sursa răului era apariţia în emisi-unile televizate a „lăţoșilor, cu fel de fel de fiare atârnate la gât sau aplicate pe haine”, o adevărată ofensă la adresa bunului-gust.

Campaniile propagandistice și pedepsele exemplare nu au reu-șit să stopeze un fenomen care lu-ase amploare. Viaţa cotidiană și-a continuat ritmul dincolo de obse-sia regimului pentru impunerea unor reguli absurde de conduită, iar tânăra generaţie nu a renunţat, în ciuda presiunilor, la codurile neconvenţionale care o individua-lizau în peisajul monoton și rigid al societăţii comuniste.

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Parazitismul social

Nu prea puteam să înţeleg cum se leagă cu ceea ce este normal între filele

unei cărţi, adică o poveste fru-moasă, cu zâne și balauri. Așa că am luat cartea de copertă și m-am dus cu ea la unchiul Titi, să-mi citească. Unchiul s-a uitat lung la mine, apoi la carte și a început să-mi citească niște poezii tâmpite, din care nu am înţeles nimic, așa că l-am rugat să mergem mai bine la Dunăre, la pescuit. Privind la pluta ne-mișcată de pe luciul apei, mi-am împărţit cărţile în două catego-rii: cărţi minunate, în care te poţi

pierde printre prinţese, căpcăuni și nuferi galbeni, și cărţi de mun-că în literatură, scrise de mineri cărturari care dau cu târnăcopul în cuvinte și recoltează pe pagini tone de steril.

Când am venit în UK și am început să scot coarne academi-ce, la primul grant depus am aflat că tot ce am lucrat eu în lite-ratura română și germană este egal cu zero. Doar ce se publică în jurnale sau cărţi britanice sau americane are valoare. Așa că mă văd datoare să mă înrolez în mineritul literar anglo-american, guvernat de semizeul Thomson

Reuters, cunoscut cu numele de adorare ISI. Manifestarea ima-nentă a energiilor sale se chea-mă factor de impact. ISI e scurtă-tura pentru Institute for Scientific Information. Sună aproape orwellian că cineva are grijă de știinţificitatea informaţi-ei. Nu spun că-i rău în principiu, dar ce-i aia știinţificitatea filoso-fiei? Până și biologii, care mineresc în celule, s-au revoltat și au încercat să contracareze cu o altă zeitate: DORA (San Fran-cisco Declaration on Research Assessment). DORA contra ISI, gigantomachia peri tes ousias

sau cum să ne gâlcevim despre ceea ce este real. Sau despre ceea ce are impact asupra reali-tăţii noastre academice. Pe scurt, ceea ce mă enervează la filosofii anglo-americani și impactuoși este că nu au nici măcar gradul de conștiinţă critică al biologilor celulari și înghit această mare gogoașă cuminţi și juisaţi în or-goliul lor de 1,7.

Ceea ce-i trebuie vagonetu-lui meu literar este să aibă im-pact și să se închine la ISI. Lu-mea din jurul meu mustește de adepţi ai lui ISI. Toţi au salarii și cariera lor minerească. Ei se nu-mesc filosofi și au învăţat cum să fabrice articole care-i plac lui ISI. În linii mari, trebuie să scornești un argument și apoi să demon-strezi că este corect. Și să garni-sești piftia cu toţi care au mai dat cu târnăcopul despre asta. Dacă nu faci asta, ești un lucrător prost în literatură. Problema e că filosofii mei preferaţi nu prea au făcut asta. Mie îmi plac Nietzsche, Cioran, Wittgenstein,

Derrida și Hegel. Niciunul, dacă ar mineri acum, nu ar avea publi-caţii ISI. Nu că eu aș fi ca ei, sunt doar un umil melc de casă cu corniţe academice, mă sui pe buștean să mănânc leuștean și în visele mele mă întorc la Dună-re, să beau apă tulbure.

Și uite așa descopăr cum jur-năleţii ăștia produc o nouă clasă muncitoare în literatură. Mă duc să dau cu târnăcopul.

Teodora ManeaDetaşatul cultural

Clasa muncitoare în literatură

Pe la vreo şase ani am descoperit o carte care avea pe copertă o imagine roşiatică, cu un profil de miner, cu gât viguros şi cască. Nu‑mi mai amintesc dacă era titlul cărții sau dacă titlul colecției, dar ceea ce‑mi amintesc este că se chema Clasa muncitoare în literatură. Pe vremea aceea, nu prea ştiam ce‑i aia „literatură”; mi‑am imaginat că este un fel de mină în care poți lucra. Mi‑am închipuit că lucrătorii în literatură au

un beculeț la şapcă şi un târnăcop solid, care face treaba.

Caricatură apărută în Scînteia, nr. 1854bis, 30 ianuarie 1970

Anii ’70 debutau cu o măsură menită să pună ordine în existenţa agitată a tinerilor nonconformişti ale căror gusturi muzicale şi ţinute vestimentare deveniseră mult prea stridente pentru normele rigide de convieţuire ale societăţii socialiste.


EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

Promotoare ale artei din diaspora

La mii de kilometri de casă, la Gisors, în Franța, şi la Nürnberg, în Germania, două românce au luat viața de la capăt într‑un domeniu pe cât de labirintic şi ermetic, pe atât de incitant şi riscant. Oana Amăricăi şi Cristina Simion s‑au încumetat, fiecare pe cont propriu, să se aventureze în spinoasa lume artistică deschizându‑şi galerii de artă

contemporană departe de lumea în care au trăit şi de profesiile avute până la un moment dat.

La Apartée, în Franţa, Oana Amăricăi, absolventă de Relaţii Internaţionale și

Limbi și Literaturi Străine, pro-movează arta marginală în toate formele ei, de la naiv la expresio-nism, trecând prin singular, figu-raţie liberă, outsider art ameri-can, grafisme psihedelice etc. Cristina Simion, absolventă a Politehnicii ieșene și a universi-tăţii californiene Stanford, în-cearcă prin intermediul Tiny Griffon Gallery să aducă arta din lumea exclusivistă a colecţiona-rilor și a oamenilor bogaţi în faţa publicului larg. Ambele proiecte sunt la început de drum și vor suferi cu siguranţă transformări sub asediul criticilor sau al apre-cierilor, dar, undeva în planul secund, elementul de constanţă va fi efortul celor două românce de a promova creatori și creaţii și de a emoţiona spectatorul, fie el și ocazional.

Artă românească la Tiny Griffon Gallery

„Nu cred că visul vieţii mele a fost lansarea unei galerii de artă”, ne-a mărturisit Cristina Si-mion, iniţiatoarea proiectului

Tiny Griffon Gallery din Nürn-berg, „însă după douăzeci de ani în mass-media (mai ales în presa scrisă), aveam nevoie de o schimbare. Galeria de artă a fost o idee care nu mi-a venit de pe o zi pe alta. Am gândit-o ca pe o oportunitate de a transforma o pasiune în profesie, cu o compo-nentă idealistă: e un lucru fru-mos să promovezi arta și artiș-tii”, mai spune ea. Cristina Simion, fost general manager al unuia dintre cele mai masive grupuri de presă – Edipresse AS, care edita publicaţiile Elle,

Avantaje, Joy, Viva etc. –, a stu-diat la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” și la Stan-ford, însă în cu totul alte domenii decât cel artistic. Schimbarea nu s-a produs ușor, după cum ne-a povestit.

Tiny Griffon Gallery s-a do-vedit a fi o întreprindere labori-oasă. „A fost greu să găsesc un spaţiu adecvat și încă și mai

greu să-l conving pe proprietar să mi-l închirieze. A fost o aven-tură să-l renovez și să-l trans-form într-o galerie, cu tot ceea ce presupune aceasta: un loc de ex-punere, unul de conversaţie, o mică bibliotecă de artă pentru cei interesaţi, amplasarea lumi-nilor și toate celelalte. E și mai greu să găsesc oameni interesaţi de artă și care să nu poarte cu sine prejudecăţi legate de Româ-nia, deși artiștii pe care îi invit să expună nu sunt doar români.” Cu toate acestea, în Tiny Griffon Gallery expun mai mult artiști

români, pentru că piaţa româ-nească îi este mai cunoscută și pentru că însăși Cristina este ro-mâncă, deci rezonează mai bine cu mesajul artiștilor noștri plas-tici. „Admir la invitaţii mei fap-tul că știu să-și construiască o identitate artistică fără să piardă din vedere modernitatea. Căci a fi artist contemporan înseamnă mult mai mult decât să trăiești în contemporaneitate, înseamnă să creezi în contemporaneitate”, crede ea.

Plecarea din România și ru-perea de mass-media au fost mai mult o necesitate. Cristina a po-vestit că a ales s-o ia de la capăt în Germania fiindcă, dacă ar fi rămas în ţară, i-ar fi fost mai greu să renunţe la presă și ar fi avut mai multe șanse să continue ceea ce făcea. Așadar „a smuls leucoplastul” și s-a mutat în lan-dul bavarez, la Nürnberg. Pe con-siderentul că „arta și frumosul trebuie să facă parte din viaţa tuturor”, nu doar a colecţionari-lor sau a oamenilor cu foarte mulţi bani, Cristina și-a început noua viaţă de promotor artistic. Arta e o investiţie în sănătatea noastră mintală, crede ea, în per-petuarea puterii de a te bucura de frumuseţe, în echilibrul nos-tru, dar și o investiţie socială. Arta e mult mai des un subiect care unește oamenii, decât unul care îi dezbină. „E cu mult mai mult decât o temă a conversaţiei la cină, e o lume în care comuni-carea nu e intermediată de cu-vinte, în care înţelegerile pot fi multiple fără a fi contradictorii, e modalitatea de a ne identifica simţirile proiectate în forme și imagini”, mai susţine Cristina. „S-ar putea să termin aventura aceasta înainte de a-mi vedea dorinţele devenite realitate, căci resursele mele sunt dureros de limitate”, admite ea, „dar măcar voi trăi cu satisfacţia de a fi în-cercat. Și mai e ceva ce-mi va ră-mâne mereu: bucuria de a fi cu-noscut oameni frumoși”.

Diplomaţie culturală neoficială la Apartée

Oana Amăricăi a absolvit Relaţii Internaţionale și Faculta-tea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucu-rești. Și-a început activitatea ca ziarist de lifesyle, dar criza eco-nomică a determinat închiderea revistei și reorientarea Oanei către diplomaţia culturală. Ajun-să la Ministerul Culturii, pe post de consilier pentru relaţii inter-naţionale, Oana a avut parte de multe „întâlniri senzaţionale”,

după cum ne-a povestit, dar cea mai importantă n-a fost cu o per-soană, ci cu un tip de artă care a fascinat-o imediat, intens, irezis-tibil. „Am descoperit arta margi-nală sau arta din afara normelor, o categorie extrem de largă, care cuprinde, printre altele, arta bru-tă, arta naivă, arta singulară, fi-guraţia liberă etc. A fost aproape o întâlnire karmică. Am simţit în faţa unor opere recente aceeași emoţie pe care o simţisem în faţa capodoperelor clasice văzu-te în muzee.”

În același timp, l-a cunoscut pe Jean Luc Bourdila, un mare pasionat care organiza deja de

câţiva ani un festival anual de artă singulară, numit Grand BAZ’ART. În 2013, acesta i-a propus să organizeze un fel de guest-show pentru ediţia a cincea a festivalului, o expoziţie-mostră reunind lucrări ale unor artiști în

afara normelor din România. Succesul obţinut a făcut ca Oana să participe și la ediţia a șasea, din 2014, a Grand BAZ’ART-ului, de data asta în calitate de coor-ganizator al festivalului, nu doar de curator al unei expoziţii. Înce-pând cu ediţia 2015, festivalul se va muta la Gisors, „un splendid oraș medieval din apropierea Pa-risului, același oraș în care am instalat și Galeria Apartée, un fel de buzdugan vestitor al festiva-lului”. Concret, Apartée încearcă să se înscrie într-un trend de de-mocratizare a pieţei artei, „care se manifestă din ce în ce mai pregnant în Vest”, precizează iniţiatoarea acestui proiect.

„De ce în Franţa? V-aș răs-punde cu întrebarea «unde oare, dacă nu în Franţa?». Pentru că arta în afara normelor e un feno-men cunoscut aici, din ce în ce mai popular, cu un circuit bine stabilit, cu adevărate instituţii care îi sunt dedicate și cu o lite-ratură de specialitate serioasă și credibilă. În România, din păca-te, doar arta naivă se bucură de o oarecare popularitate”, crede Oana Amăricăi. La Apartée exis-tă libertatea de a expune lucrări oricât de provocatoare, de dure sau de „impudice”, cu condiţia ca provocarea să nu fie gratuită. „Nu căutăm să șocăm cu orice preţ, dar nici nu evităm să expu-nem lucrări de calitate de teama reacţiilor publicului. Și asta pen-tru că publicul festivalului e unul avizat, de cunoscători veniţi uneori de la sute de kilometri

distanţă. Aici, artiștii români au și vor avea mereu locul lor în ex-poziţie, într-un demers de diplo-maţie culturală neoficială. Conti-nui munca pe care o făceam la minister, într-un fel, dar din afa-ra sistemului.”


În 1614 apare la Kassel, în Ger-mania, lucrarea Ecoul frăţiei sau al Confreriei prealăuda-

bilului Ordin al Rozacrucii. Anul 1614. Șefilor de stat, guvernelor și savanţilor din Europa, cunoscu-tă sub titlul mai scurt Fama fra-ternitatis. Aici se vorbește des-pre o societate secretă, ce împărtășește o cunoaștere avan-sată pentru secolul al XVII-lea. Printre regulile fundamentale ale societăţii se numără credinţa în Dumnezeu, facerea de bine și virtutea. Dacă pe plan religios sunt recunoscute sacramentele Bisericii Reformate, pe plan poli-tic este recunoscut Imperiul Roman și a Patra Monarhie. Filo-sofia Rozacrucii nu aduce nimic nou, căci se consideră că tot ce e adevărat în filosofie este la fel în teologie.

În 1615 apare a doua ediţie a lucrării, dar și un text diferit, în latină și germană, cu titlul

Confessio fraternitatis sau Con-fesiunea remarcabilei frăţii a prea onorabilei Rozacruci. Anul 1615. Adresată oamenilor de ști-inţă din Europa. În această lucra-re se urmărește lămurirea unor aspecte neclare din Fama, astfel încât oamenii de știinţă, cărora li se adresează textul, să se poată alătura ordinului. Confessio adu-ce serioase schimbări în raport cu Fama (deci nu e o simplă aprofundare a ideilor din Fama). De exemplu, de această dată, se arată că filosofia trebuie trans-formată și amendată, că este pli-nă de falsitate, iar faptul că este bolnavă ,,a devenit evident în zi-lele noastre” (p. 54). Deși nu se precizează despre ce filosofie este vorba, putem citi printre rânduri că referinţa o constituie aristotelismul. Secolul al XVII-lea a marcat o ofensivă nemaiîn-tâlnită, o adevărată cruciadă a savanţilor europeni împotriva

aristotelismului. Faptul că aceas-tă filosofie a reprezentat inclusiv fizica, biologia, întreaga știinţă antică și medievală până în seco-lul al XVI-lea arată cât de nova-tori sunt autorul textului și membrii ordinului. Tot aici avem lămurirea iniţialelor ,,C.R.” din Fama: iniţiatorul ordinului a fost Christian Rosencreutz, cel care a dobândit o cunoaștere uluitoare din punct de vedere uman – practic, întreaga cunoaștere omenească până în anul scrierii lucrării (p. 56).

În fine, lucrarea Nunta chi-mică a lui Christian Rosencreutz. Anul 1459 (publicată în 1616) este o alegorie de la un cap la al-tul. Aproape că nimic din ce e scris aici nu ar trebui luat în sens propriu. Autorul textului, cel mai probabil Johann Valentin An-dreae (1586-1654), îl prezintă pe Christian Rosencreutz, care par-ticipă în 1459 la nunta regelui și

a reginei. În cele șapte zile ale procesiunii, personajul participă la tot felul de încercări, ispitiri, iniţieri etc.

Lucrarea Nunta chimică lasă cititorului de azi o puternică im-presie de alchimie, ,,nunta chi-mică”, prin care se unesc două personaje pentru a forma ceva diferit. Aflăm astfel că mirii își pierd viaţa pentru ca apoi să în-vie. În acest fel, alchimia prezin-tă drumul spre purificare și rege-nerare spirituală. Deși în Fama și Confessio se vorbește adesea despre bogăţiile ordinului, des-pre aur și nestemate, în Nunta chimică înţelegem că bogăţiile sunt cele de ordin spiritual: adeptul ordinului Rozacrucii este nu atât un alchimist, cât un iubitor de virtute, de bunătate și adevăr, precum și un militant în slujba cauzei desăvârșirii socie-tăţii umane.

La un alt nivel de lectură, Nunta chimică ne spune o po-veste cu privire la iniţierea mem-brilor ordinului și la procedurile pe care aceștia le urmează ca să devină membri ai ordinului, re-spectiv, ulterior, pentru a deveni membri mai de vază, situaţi pe treptele superioare ale ierarhiei.

Relaţia acestor trei texte cu celelalte proiecte de scrieri uto-pice de la începutul modernităţii este indiscutabilă. Cu Utopia lui Morus și Cetatea Soarelui a lui

Campanella au în comun critica societăţii și necesitatea unor în-tocmiri sociopolitice mai bune. Cu Noua Atlantidă a lui Bacon, precum și cu textele lui Glanvill, Plattes, Cowley etc., cele trei tex-te rozacruciene se înrudesc prin intermediul ideii Casei lui So-lomon, o societate secretă orga-nizată simultan ca un ordin reli-gios, ca o societate academică, dar și ca o instituţie în slujba puterii politice (un fel de servi-ciu secret de astăzi).

22 | ESEU

Idei în agora

Semnele multipolarismului

Polemici cordiale

Dan Pavel

Nunta chimicăAdrian Niţă

Editura Herald ne face plăcuta surpriză de a publica scrierile de bază ale legendarei societăți a Rozacrucienilor ( Johann Valentin Andreae, Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz. Fama fraternitatis. Confessio fraternitatis, traducere din limba germană de Marius Cristian Ene şi Gabriela Nica). Am spus ,,legendar” deoarece dovezile despre

existența istorică, concretă a societății şi a membrilor săi sunt chiar şi în zilele noastre deosebit de controversate. Este foarte probabil ca întregul eşafodaj al ordinului Rozacrucienilor să se rezume la aceste trei scrieri publicate acum, pentru prima oară în limba română. Sau, în caz că ordinul a existat, a fost atât de secret, încât orice informație s‑a păstrat cu sfințenie în interior.

Unipolarismul, dominaţia unei singure supraputeri, SUA, caracterizează actu-

ala epocă. Puterea militară a Americii este încă superioară următoarelor zece puteri milita-re. Din punct de vedere militar, multipolarismul este departe. Dar liderii politici ai Americii (în particular Obama) nu mai vor să-și asume toate crizele din lume. Nici să le provoace. Ame-ninţările de securitate de pe ma-pamond s-au multiplicat, însă americanii preferă fie să nu in-tervină peste tot, fie să împartă cu alţii povara geostrategică.

Summitul NATO din Ţara Galilor a fost unul istoric, iar America a vrut să demonstreze că nu va mai gestiona nici una dintre ameninţările actuale fără implicarea celorlalte puteri. Care sunt principalele ameninţări co-mune? Ebola în Africa. Conflic-tul ruso-ucrainean din Eurasia. Extinderea „Califatului” din zona Siria-Irak către Balcani, Occi-dentul european, Afganistan, Pa-kistan. Elementul de noutate strategică este implicarea state-lor mici și mijlocii. Autarhismul

intelectual și mediatic de la noi îi împiedică pe mulţi să vadă proporţiile competiţiei economi-ce și strategice mondiale, gene-ratoare de riscuri și ameninţări de securitate. De pildă, în Africa, după retragerea forţată a URSS, s-au implicat puternic China, dar și Brazilia (mai ales în spa-ţiul lusofon), Israelul, Arabia Saudită, Marea Britanie (în mul-te părţi, mai ales în Nigeria), Franţa (în multiple locuri, mai ales în Mali), ca să nu mai vor-bim despre puterile regionale africane însele.

În ciuda reticenţelor admi-nistraţiei Obama de a interveni în Siria, crearea „Califatului” și recentele decapitări ale cetăţenilor americani, britanici și francezi

(crimele în masă împotriva kur-zilor, yazidilor și șiiţilor au fost neconvingătoare) i-au forţat pe americani să se implice. Ei au format însă o coaliţie largă, care amintește de coaliţia primului război din Golf, după invadarea Kuweitului de către Irak. Simbo-lic, dacă numai americanii inter-veneau, antiamericanismul creș-tea din nou în rândul tuturor celorlalţi: islamiști, ruși, francezi, germani etc. Acum, toţi sunt for-ţaţi să coopereze cu americanii, de voie, de nevoie. Iar în lumea arabă, persană sau turcică au fost exprimate în premieră sim-patia și bucuria pentru loviturile date de Israel islamiștilor (care ameninţau poziţii strategice din Înălţimile Golan).

Nu unipolarismul în sine este neapărat strategic deficitar. Deși nu este singura teorie cu care putem descifra lumea com-plicată de azi, teoria complexită-ţii este preferabilă, atât din punct de vedere epistemologic, cât și pragmatic. Or, în teoria complexităţii, este obligatorie evitarea capcanei centrului deci-zional unic, situaţie aproape la fel de gravă ca situaţia cu doi centri decizionali antagonici. Din perspectiva teoriei jocurilor, jocul cu doi centri antagonici este de tipul win-lose. În situaţia multiplilor centri de decizie, care nu echivalează neapărat cu mul-tipli centri de putere, frecvenţa situaţiilor win-win, în care fiecare are câte ceva de câștigat, este

mult mai mare decât în toate ce-lelalte variante.

Într-un limbaj colocvial, dar mult mai aproape de modul sim-plist în care gândim adesea, dacă eu sunt cel mai puternic, asta nu înseamnă că sunt și cel mai deștept. Oricât te-ai înarma, prin asta nu devii mai deștept. Însă oricât de deștept ai fi, dacă nu te înarmezi, ești prost! Iată și noutatea strategică absolută, care era imposibilă în lumea an-terioară, fie ea multipolară, bipo-lară ori unipolară. Pentru prima dată în istorie, soft power este mai importantă și mai eficientă decât hard power (cu amenda-mentul că una fără alta înseam-nă eșec). Iar Joseph Nye, „părin-tele fondator” al acestei teorii a puterii, a explicat de ce este im-posibil ca Rusia și/sau China să domine vreodată lumea soft power. Așa cum le zic și studen-ţilor mei, dacă v-am făcut curi-oși, puneţi „mâna pe carte” (dar nu vă puneţi cu „burta pe carte”)!

Ridicarea statului islamic („Califatul”), presiunea Rusiei asupra Ucrainei, manifestațiile anticomuniste din Hong Kong şi alte fenomene ne avertizează că se sfârşeşte epoca unipolarismului. Începe una nouă: multipolarismul. Teoria celor trei crize ale lumii contemporane ne avertiza, privind consecințele celei mai grave dintre ele: criza

geopolitică a unipolarismului. După prăbuşirea regimurilor comuniste de tip sovietic şi sfârşitul Războiului Rece, s‑a terminat cu epoca bipolarismului, cu cei doi poli – supraputerile SUA şi URSS – care conduceau cele două mari blocuri politico‑militare (NATO şi Tratatul de la Varşovia).


JURNAL | 23

Dorin David

Fals jurnal de încă o înmormântare

Mircea Gheorghe

Tableta de lut (7)

Bogdan Ulmu

Din jurnalul unui ludic

De la dispariţia prof. univ. dr. Andrei Bodiu, Universitatea „Transil-

vania” din Brașov nu a mai suferit o pierdere atât de mare, cum s-a întâmplat mier-curi, 17 septembrie, când a murit fulgerător, într-un acci-dent de mașină, prof. univ. dr. ing. Doru Talabă. Primul a în-deplinit și funcţia de vicepre-ședinte al Senatului Universi-tăţii, al doilea ocupa și funcţia de prorector cu activitatea de cercetare știinţifică. Doi oa-meni diferiţi, dar amândoi im-plicaţi în diverse proiecte cul-turale și știinţifice. Două vieţi diferite, dar convergente în năzuinţa de a vedea Universi-tatea progresând. Două fina-luri diferite, dar unite prin tra-gic și imprevizibil. Și prin încă ceva, ce se ascunde subtil în spatele morţii lor.

În cazul lui Andrei Bodiu, mort în urma unui atac de cord, s-ar putea spune că nu ar trebui să existe strigăte de re-voltă: poate doar câteva mute, împotriva sorţii nedrepte. Dar nu este chiar așa: în spatele dispariţiei lui Andrei se as-cunde o întreagă viaţă de

muncă, fără încetare, respec-tiv un stres continuu, la care și-a supus inima care într-un final a cedat. Firește că ambiţi-ile lui Andrei erau mari, dar și sistemele în care era angre-nat, fie că erau universitare, pedagogice, culturale ș.am.d., l-au presat din toate părţile.

În schimb, în cazul lui Doru Talabă, situaţia se schimbă radical, iar revolta iese strigând: alături de alte mii de victime ale accidente-lor rutiere din România (cu siguranţă mai mult de jumăta-te din totalul celor decedaţi în accidentele rutiere de după decembrie ’89), și Doru Talabă a fost ucis de lipsa autostrăzi-lor. Aceasta este realitatea din spatele morţii sale.

Toate acele accidente din care au rezultat fie numai ră-niţi, fie morţi, puteau fi evitate dacă existau autostrăzile care ar fi trebuit să existe după atâta amar de ani de la Revoluţie. De aceea, nu ar fi de nici o mi-rare acuzele rostite sau doar gândite de familiile victime-lor din 1990 încoace, aduse tuturor guvernelor care s-au perindat de atunci, în frunte

cu prim-miniștrii lor și alţi mi-niștri implicaţi, cum ar fi cei ai Transporturilor, apoi condu-cerile Companiei de Drumuri și (ce ironie!) Autostrăzi, pre-cum și conducerile companii-lor gen Bechtel și altele care or mai fi, care au câștigat con-tracte, au încasat bani (mulţi, nenumăraţi!) și au plecat fără să construiască autostrăzile pentru care au fost plătiţi. Ei sunt, dacă nu vinovaţii direcţi, atunci cei din spatele acestei tragedii (încă una care se adaugă multor altora) la scară naţională, așa cum – ca să fo-losim două dintre cele mai tragice exemple din istoria re-centă – sunt vinovaţi nu doar cei care i-au executat pe prizo-nierii lagărelor naziste sau ai închisorilor comuniste, ci și cei care au conceput „soluţii-le”, care au orchestrat totul, fără să comită ei înșiși direct vreo crimă.

Nici nu știu ce ar putea face membrii familiilor victi-melor unor astfel de accidente – și, nici nu mai este nevoie să o spun, nu al celor de genul: condus mort de beat, trezit mort de-a binelea – pentru ca

toţi cei vinovaţi să plătească… Dar nu mă pot opri să întreb: noi ce putem face, noi, care asistăm de pe margine? Să ne bucurăm că nu suntem noi în această situaţie? Să tot aștep-tăm neputincioși până cădem și noi victime? Sau să strigăm nu doar: „Ne-am săturat, ajun-ge!”, ci de-a dreptul: „Sunteţi vinovaţi!”. Să arătăm cu dege-tul spre toţi vinovaţii, spre toţi cei responsabili! Și să-i privim nu cu ură, ci cu dreptate și mai ales să le cerem socoteală în Justiţie. Nu pentru ce nu au înfăptuit, ci pentru ce au făcut nefăcând ce trebuia! Și mai ales să nu-i votăm în continu-are, să le plătim salariile și să le înghiţim minciunile ori de câte ori deturnează fonduri, încasează comisioane uriașe, își încalcă promisiunile și nu își fac treaba pentru care au fost aleși: servirea binelui po-porului și dezvoltării ţării.

Pentru că locul multora nu este în guverne, președin-ţii, primării, consilii sau alte, multe, diverse, nenumărate conduceri.

Nimic nu e nou în lume. Și în Roma Antică, destinul unei opere

literare era de multe ori de-pendent mai mult de împre-jurările exterioare decât de valoarea ei. O cercetătoare (Catherine Salles, Lire à Rome) a întocmit pentru se-colul I e.n. o listă cu totul aproximativă de 206 scriitori care ar fi fost activi în acea perioadă. Dar până la noi, re-marcă ea, au ajuns doar scrie-rile a 26 dintre ei. Se vede foarte bine cât de puţin rigu-roasă, prin forţa lucrurilor, este ierarhia literară cu care se operează astăzi când se studiază literatura latină din acest secol.

Una dintre principalele componente ale difuzării unei opere în acea perioadă, alături de copiile datorate sclavilor copiști (librarii) era așa-numita recitatio (lectura publică) efectuată de autorul ei într-un odeum (odeon), în-tr-un auditorium (sală de conferinţe) sau pur și simplu la un colţ de stradă, într-o pia-ţă, în apropierea termelor etc. Scriitorii care se produceau în odeoane și săli de confe-rinţe erau bogaţi sau cel pu-ţin aveau un protector înstă-rit și își puteau selecta publicul dintre oamenii culti-vaţi și dintre prieteni. Lectura

era urmată de aplauze, de co-mentarii elogioase și de mai mare notorietate pentru au-torul operei citite. Și, corela-tiv, numele lui se fixa în con-știinţa publică. Evident, de multe ori, și comentariile, și aplauzele erau de circum-stanţă, iar notorietatea era efemeră. Dar, oricum ar fi fost, recitatio era pentru un autor un incitativ de a conti-nua să scrie, de a se ameliora și de a se face cunoscut.

Ceilalţi, care își citeau operele în stradă, erau săraci, iar asistenţa era formată din trecători întâmplători, majo-ritatea neciopliţi și dornici să se distreze pe seama autoru-lui. Acesta era întrerupt, bat-jocorit și chiar gonit cu pie-tre. Mai putea oare un asemenea autor să facă efor-turi financiare, copleșitoare pentru el, spre a-și multiplica și difuza opera prin copiști plătiţi? Nu e de mirare că, in-diferent de calitatea lor, ope-rele celor mai mulţi autori săraci au dispărut fără să lase urme.

*O greșeală generalizată

la nivel popular: rasismul identificat exclusiv prin pre-judecăţile negative. Dar exis-tă și prejudecăţi pozitive, iar acestea sunt de asemenea o marcă de rasism. „Când

încercăm să caracterizăm ra-sele biologice prin proprie-tăţi psihologice specifice, ne depărtăm în egală măsură de adevărul știinţific, definin-du-le fie pozitiv, fie negativ” (Claude-Lévy Strauss, Rasă și istorie). Așa încât, cei care își spun filo sunt la fel de rasiști, dar pe un versant opus, ca ob-sedaţii de anti (antisemiţi, antigermani, antiamericani).

*Contrar unei iluzii răs-

pândite în lumea personalită-ţilor ilustre, de statistică nu scapă nimeni. Alexandru Ma-cedon, Cezar și Napoleon fac parte din clubul imens al cu-ceritorilor care în cele cinci milenii de istorie scrisă au racolat mii de membri, in-comparabili ca performanţe (trăind în contexte geopoliti-ce și tehnologice diferite), dar perfect analizabili cu in-strumente statistice când e vorba despre trăsături psiho-logice, caractere fizice, sexua-litate, boli etc. La fel e și cu muzicienii, cu pictorii, cu scriitorii, cu sportivii, cu poli-ticienii importanţi.

*Întrucât, după, printre al-

ţii, Howard Gardner, Tony Buzan și Daniel Goleman, vorbim despre mai multe ti-puri de inteligenţă, genialita-tea este o etichetă care nu

mai este rezervată marilor spirite creatoare din muzică, literatură, arte plastice, tea-tru, știinţă și filosofie. Astăzi, apelativul de „genial” se acor-dă cu generozitate și unor inși din categorii privite cu condescendenţă de pe podiu-mul nemuritorilor, precum sportivii, bancherii, poliţiștii, bucătarii sau chiar gangste-rii. Memoria lor este uneori păstrată și celebrată în sim-bolice Temple ale Faimei. Toţi au partea lor de posteri-tate în domeniul în care exce-lează și toţi manifestă, în tim-pul vieţii, dispreţul ori condescendenţa, firești la un geniu, pentru restul lumii mă-runte, mediocră și anonimă. Astăzi, un atlet care lovește o minge cu un ciomag mai bine decât coechipierii și ad-versarii lui și fuge apoi ca din pușcă este un multimilionar genial și se bucură de onoruri mult mai consistente decât un neurolog, un profesor sau un savant. Pentru lumea care îl aplaudă cu entuziasm și îl admiră, geniile clasice sunt entităţi desuete, care pot fi ignorate fără nici o pagubă. Se poate trăi fericit și fără să ai habar de ele, așa cum se poate trăi foarte bine și fără să vezi ruinele templelor gre-cești sau piramidele egipte-ne. În fond, niște pietre!

Citesc că în Downing Street se petrec lucruri grave: pisica ministrului de Finanţe a fost agresată de o căţelușă, care ar fi noua ei rivală. Abia acum înţeleg de ce în Anglia lira a scăzut de câteva săptămâni…

*În trenul București-Iași întâlnesc deseori

un tip care vinde apă minerală, bere, covri-gei, cafea. Observ că-mi zâmbește complice de câte ori trece prin faţa mea.

Într-o bună zi comand o bere. Negusto-rul „rupe tăcerea” (cum scriu ziarele de scan-dal atunci când n-au subiect și când, oricum, nu se rupe nimic): „Mă mai ţineţi minte?” „Nu!”, recunosc culpabil. „Am jucat în spec-tacolul dumneavoastră Noţiunea de fericire, la Teatrul din Bârlad!”. Văzând că tot nu sunt lămurit, zice: „Aţi creat un rol pentru mine, copilul lui Baldovin, care ziceaţi că era cam tâmpit… Am făcut compoziţie, fiindcă sunt isteţ, după cum vedeţi!”…

M-a bucurat revederea, căci mi-a amintit de o frumoasă perioadă a vieţii mele (nu in-tru în detalii, că nu-i educativ). Și m-a făcut mândru de șansa pe care i-am oferit-o aces-tui om, de a urca pe scenă…

*La TV, aproape lunar, vedem câte un pro-

testatar urcat pe casă care vrea serviciu și ameninţă că nu coboară până nu vine prima-rul, prefectul, Băsescu, Merkel, Obama ș.a.

Dincolo de penibilul gestului – unde ajungem dacă ne cocoţăm toţi pe acoperi-șuri, pretinzând servicii, case, neveste, ferici-re, câștiguri la loto etc.? Cum ar fi să vezi o Românie cu milioane de cetăţeni nemulţu-miţi, stând pe clădiri cu pancarte în mâini și huiduind?!

Acest individ însă, în agramatismul lui, a rostit ceva demn de marele Ţuţea ori de ero-ii lui Ionesco sau ai lui Mazilu: „Ce mi-a oferit mie viitorul?!”.

Aici devin brusc solidar cu televizatul nemulţumit: o să mă cocoţ și eu pe acoperi-șul blocului, căci, mărturisesc, un viitor mai ticălos ca al meu n-am văzut la nimeni!…

*În tinereţe, am citit o cronică la o carte

de versuri. Până aici, nimic deosebit.Dar titlul ei era de o stupizenie fără mar-

gini: „Pentru ce se taie pădurile patriei?!”. Deci volumul era atât de slab, încât era păcat de copacul sacrificat…

Azi n-ar mai pune nimeni un asemenea titlu, fiindcă nu știm dacă hârtia de tipar mai e făcută din copaci autohtoni și, după cum vedem destul de des pe micul ecran, copacii sunt braconaţi în alte scopuri, mai puţin poe-tice…

*Că tot vorovim despre cronicari: este o

revistă online, Metropolis, pe care o citesc zilnic, fiindcă-mi oferă informaţii culturale din Capitală. Uneori însă, unul dintre croni-cari concurează cu Gâgă, în exprimările-i…originale (am folosit un eufemism).

Un exemplu: scriind despre un film al lui Caranfil (recunosc, unul dintre cineaștii mei preferaţi), acest demn urmaș al lui Venturi-ano decretează: „Nae e Nae. E cel mai bun regizor de film. Da, Nae e Nae!”.

Junele repetă, ca să ne intre bine-n cap. Și ca să pricepem naibii odată că Nae nu e Sergiu, nici Cristi, nici Radu. Cu bunăvoinţă însă, poate am încerca să presupunem că Nae e puţin Federico, un strop de Nikita și olecuţă de Ingmar…

Dar cel mai sigur e că Nae rămâne Nae!


Asentimente

Cultura, nr. 486, 25 septembrie 2014

Mă bucur că Alexandru Matei a venit cu textul acesta de clarificare;

înţeleg acum mai bine de ce pleca în textul anterior, „Istorie afectivă: Dumitru Popescu (-Dumnezeu) și indignarea an-ti-comunistă”, de la citatul des-pre Goethe al fostului Dumne-zeu – nu pentru a demonstra un iluzoriu culturalism estet al lui Dumitru Popescu(-Dumnezeu), așa cum greșit înţelesesem eu (dar cum aș fi putut înţelege al-tfel, totuși?), ci din dorinţa de a ilustra mărcile unui stil domi-nant în epocă, foarte literatu-ro-centrist & calofil. (Că fostului Dumnezeu calofilia îi ieșea, vor-ba clasicului în viaţă, „ca dracu’” e nu mai puţin adevărat.)

Apoi, în altă ordine de idei, sunt întru totul de acord cu Ale-xandru Matei că „Dumitru Po-pescu, Adrian Păunescu și Ser-giu Nicolaescu au fost adevăraţi animatori ideologici și culturali în epoca Ceaușescu”, iar „cul-turnicii erau și sunt seci, idioţi, plicticoși”. Nu-mi trece prin cap să-l contrazic nici cu o câtime de nuanţă.

De asemenea, sunt de acord cu periodizarea pe care o face comunismului românesc, care e într-adevăr o succesiune de strângeri și relaxări ale șurubului ideologic – fără să cred însă, ca el, că „mica libera-lizare” dintre 1964 și 1971 „este perioada cea mai asemănătoare interbelicului, cultural vor-bind”.

Și, în fine, sunt de acord cu el că „nuanţa și esenţa” trebuie mereu gândite contextual, „ca niște chestiuni de poziţie și moment”. Numai nuanţând în funcţie de poziţie & moment pu-tem înţelege de ce un președin-te comunist care denunţă Pactul de la Varșovia e, până la urmă, nu un reformator, ci un ultim dictator comunist. După cum tot numai nuanţând în funcţie de poziţie & moment ne lămurim de ce un om care face apologia libertăţii de expresie post-comuniste este, de fapt, același fost Dumnezeu care

făcea zob libertatea de expresie & controla cenzura comunistă.

Distinguo-uriNu cred însă câtuși de puţin

că „stilul” al cărui simptom e fostul Dumnezeu l-ar fi conta-minat pe Gabriel Liiceanu – chiar dacă Alexandru Matei îi concede acestuia din urmă că e „cu o clasă mai nuanţat”. Chiar citatele ilustrative arată clar cât de incompatibili sunt cei doi, inclusiv stilistic. Și, în fine, jux-tapunerea în citatul următor a comunismului românesc cu Dan Diaconescu & manelele e totuși prea relativistă, chiar și pentru gustul meu iubitor de nuanţe: „Există în presa intelec-tuală românească o convingere care ţine de ceea ce un francez 68-ist numea «politica adevăru-lui». Adică: lucrurile trebuie nu-anţate, dar până la un punct. Și tot ce se scrie, să se scrie din perspectiva acelui punct, care e un Absolut. De pildă: toate ca toate, dar nu comunism; dar nu Dan Diaconescu; dar nu Mircea Badea; dar nu Ceaușescu; dar nu manele; dar nu vulgaritate etc. Adică e ok să vorbim, să avem opinii, dar, așa cum zicea Alex. Ștefănescu mai demult, domne, dacă nu-ţi place Dosto-ievski, n-am ce discuta cu tine”. E cam prea relativist, cum zi-ceam, pentru gustul meu să spui că atitudinea etică faţă de comunism e izomorfă cu ati-tudinea estetică faţă de Dostoievski sau faţă de manele. Dar poate din nou înţeleg gre-șit, așa că passons.

Mai ţin, în final, să restabi-lesc o evidenţă textuală; într-un punct al răspunsului său, Alexandru Matei spune că îi scot din context o afirmaţie și o absolutizez, falsificând-o astfel. Iată cuvintele lui: „Dar Radu Vancu decupează o apreciere pozitivă pe care o fac la adresa unei observaţii juste (am scris «lucide») a lui Dumitru Po-pescu, pentru a conchide că «Alexandru Matei (…) vede în

Popescu-Dumnezeu una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei românești». No, aici ce pot spune?”. Mărturisesc că m-am rușinat când am văzut că procedasem așa de neele-gant, adică de falsificator, ce mai încoace-încolo, și nici nu mi-a venit să cred că pot fi atât de măgar; așa că am mers repe-de înapoi la textul în cauză. Ei bine, self esteem-ul mi s-a refă-cut, fiindcă am constatat că Ale-xandru Matei nu spusese „luci-de”, ci „una dintre cele mai lucide”; ba chiar, colac peste pupăză, spusese exact cum îl ci-tasem eu în textul meu. Iată-i cuvintele: „Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele mai lucide priviri asupra demo-craţiei românești”. No, acum ce mai pot spune, dragă Alex, când tu spui că nu spui exact ceea ce textul tău spune?

Afinităţi Dincolo de toate asenti-

mentele & distinguo-rile mele, mă bucură mult dialogul cu Alexandru Matei. Tocmai fiindcă e unul dintre puţinii oa-meni cu care dialogul e posibil, indiferent de opţiunile & vederi-le politice ale preopinenţilor. Cu alte cuvinte, chiar dacă el e mai degrabă la stânga, iar eu mai degrabă la dreapta, putem dialoga, fiindcă avem în comun valori mai profunde decât cele politice. Ceea ce îmi dă, atâta câtă mai e, speranţă.

Observator cultural, nr. 742, 3 octombrie 2014

Într-un amplu articol pano-ramic, în care discută global susţinerea lui Radu Beligan

pentru Victor Ponta, reacţia lui Andrei Pleșu la aceasta, susţine-rea lui Gabriel Liiceanu pentru Monica Macovei, precum și po-lemicile în jurul textului lui Du-mitru Popescu(-Dumnezeu), Paul Cernat îmi face onoarea de a-mi dedica vreo câteva rânduri. Ia-tă-le: „Anticomuniști radicali, inclusiv din generaţii mai noi,

precum preţuitul confrate Radu Vancu («Goethe și Comunis-mul. Din nou despre Po-pescu-Dumnezeu», pe contribu-tors.ro, 12 septembrie 2014), l-au executat prompt. Pentru o clipă, m-am simţit în decembrie 1989, când odiosul dictator era com-parat cu Hitler. Încă puţin și «frivolul» Alex Matei devenea suspectabil de complicitate cul-turală cu propaganda nazistă, prin comparaţia dintre Po-pescu-Dumnezeu și Joseph Go-ebbels”. Sunt de acord că sunt un anticomunist radical, ba chiar ireductibil, și că tot ce e comunist mă indispune; mă

miră însă că un cititor precum Paul Cernat a putut să vadă în textul meu o „execuţie” – Ale-xandru Matei și cu mine am avut, dimpotrivă, impresia că am dialogat civilizat & nuanţat (uneori chiar cu exces de nuan-ţe), după cum am admis public amândoi. În schimb, aflu de la Paul Cernat că l-am executat pe Alexandru Matei ca-n decem-brie 1989! (E drept, doar pentru o clipă.) Cred că Paul Cernat s-a lăsat furat de propria retorică guerrilleră & a văzut război aco-lo unde era dialog. După cum poate constata orice cititor neu-tru, ambasadele mele și ale lui Alexandru Matei sunt deschise și comunică normal. Așa încât am temei să mă întreb dacă Paul Cernat mai este un astfel de cititor neutru.

24 | AGORA

Din nou despre anticomunism.Dialogul unora, războiul altoraRadu Vancu

Într‑un articol intitulat „«Reabilitarea comunismului», etapa pe țară”, Alexandru Matei continuă, în Cultura, dialogul nostru plecat de la oribilul text al lui Dumitru Popescu(‑Dumnezeu) din România literară.

http://www.contributors.ro/cultura/goethe-%C8%99i-comunismul-din-nou-despre-popescu-dumnezeu/



Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n octombrie 2014 www.revistatimpul.ro

Publicul român, de vorbă cu David Lodge n

Guillermo Arriaga:„Cred că ducem un război în primul rând cu noi înşine” n

Ion Vianu:„Asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane” n

FILIT şi presa de la comunism la postcomunism n

REPORTAJ 2

INTERVIU 3

DEZBATERE 6

INTERVIU 4‑5

Dan Lungu:

„Un festival nu înseamnă numai oameni laolaltă” n

Norman Manea:

„Suntem un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi ” n

INTERVIU 7

INTERVIU 12‑13

De‑a lungul anilor am participat la numeroase evenimente și festiva‑luri din diferite domenii. Uneori

ca simplu spectator, iar în alte situaţii ca parte integrantă din proiectul respectiv. Fiecare cu specificul, publicul și mesajul său, dar nimic nu se compară cu ceea ce am trăit la Festivalul Internaţional de Lite‑ratură și Traducere de la Iași. Și am să și explic ce am afirmat aici, iar pentru asta voi face referire la două echipe.

În orice proiect de anvergură este foarte importantă echipa. Am avut șansa de a face parte din echipa FILIT la cele două ediţii de până acum. Am văzut și mi‑a plăcut cum lucrează scriitorii pentru a pune pe picioare un eveniment cultural de talie internaţională. Păreri, idei, schimb de replici, încurajări, situaţii neprevăzute, entuziasm, multe ore petrecute la Muzeul Literaturii Române din Iași și, în final, gus‑tul reușitei. Toate acestea au dus la afirma‑ţia, venită din partea presei și a numeroși‑lor invitaţi, că la Iași se desfășoară cel mai mare eveniment cultural din România și chiar din sud‑estul Europei.

Echipa a contat în reușita acestui eve‑niment și s‑a demonstrat încă o dată că

literatura, cultura au un loc bine definit în rândul publicului interesat. Mii de parti‑cipanţi de toate vârstele s‑au întâlnit cu scriitori celebri din România sau din stră‑inătate, au participat la dezbateri și au avut ocazia să stea de vorbă cu ei. Sălile neîncăpătoare parcă ne‑au trezit la viaţă, ne‑au deșteptat și trebuie să recunoaștem că Iașului îi stă bine în verdele literar din luna octombrie.

Un pariu câștigat, o idee care trebu‑ie să meargă mai departe și să existe pentru multe generaţii de acum înainte. FILIT este acum un bun necesar care ne aparţine și trebuie să facem ca Festiva‑lul să crească de la an la an. Începem să ne obișnuim, să așteptăm mari scriitori la Iași, să facem pronosticuri legate de cine vine la anul la FILIT. Asta simţim noi, echipa.

Cea de‑a doua echipă despre care vreau să vă vorbesc este cea a Asociaţiei Studenţilor Jurnaliști din Iași. Sunt ti‑neri, îndrăzneţi, serioși și cred în șansa lor de a ajunge nume de referinţă în breaslă. La FILIT‑ul de anul acesta li s‑a oferit o șansă de neratat. Au realizat pen‑tru revista de cultură contemporană

TIMPUL un supliment de 16 pagini de‑dicat în totalitate evenimentului desfă‑șurat timp de cinci zile la Iași. Unii au scris pentru prima dată, alţii au mai avut parte de asemenea „oferte”, dar pentru toţi a fost o mare plăcere și bucurie să surprindă prin cuvinte atmosfera și spi‑ritul acestui festival. Și‑au stabilit întâl‑niri cu autori importanţi, au realizat in‑terviuri, s‑au documentat, au participat la evenimente și au relatat ce au văzut și cum au simţit ei fenomenul cultural în cel mai simplu și frumos mod posibil. Li‑teratura trebuie să fie prezentată pe înţe‑lesul tuturor. Asta au și încercat să facă. Dacă au reușit, înseamnă că pariul a fost câștigat.

A fost un exerciţiu și o școală de care cu siguranţă își vor aduce aminte peste un anumit timp și vor rememora toate aceste lucruri benefice pentru ei, lucruri realizate în echipă. În orice meserie, dar în special în cea de jurnalist, echipa este cheia unei reușite. Sper să vă placă ce o să citiţi în acest supliment, textele să vă transmită spiritul FILIT și să așteptaţi cu drag ediţia a treia. Noi asta facem. Lectură plăcută!

Despre FILIT şi alte împliniriAndrei Giurgia

SUPLIMENT


2 | FILIT 2014

Conturi în euroCont în euro deschis de revista Timpul și Societatea Enescu din Viena la Banca BRD, sucursala Iași.Titular cont: Adriana Nazarciuc (şi/sau Daniel Șandru)IBAN: RO92BRDE240SV48538862400SWIFT: BRDEROBU

Cont în euro deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN: RO42RZBR000006001676 3759BIC: RZBRROBU

Cont în leiCont deschis de Filiala București a OAR la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:RO43RZBR0000060016763741BIC: RZBRROBU

Coordonatori suplimentul FILIT:Corina GologoțAndrei Giurgia

Redactori:Cezara‑Maria Enea Roxana Maria GăinăCorina GologoțEma IordacheMihai AlexandruDiana MihaiSilvia Alexandra NistorCristieana PuravuAna‑Maria Ungureanu

Tehnoredactare:Cornelia Păduraru

Fotografii:Andrei CucuConstantin CiofuAdrian PuriceLarisa MaximCristian GafițescuCătălin VargaCiprian ColdovanIulia RaicuIoana ChișcaruOvidiu Isare

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN 1223‑8597

E‑mail: [email protected]/Timpul.ro

Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site‑ul www.revistatimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.

Publicul român, de vorbă cu scriitorul britanic David Lodge

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

Avem nevoie de o nouă „Junime”

Seara de 1 octombrie a marcat deschi‑derea Festivalului ce a umplut fiecare colţ de scaun al Teatrului Naţional „Vasile Alec‑sandri”. Cu programele și ziarele FILIT în mână, oamenii pășeau apăsat și nerăbdă‑tori pe treptele de la intrare. Forfota din sală, creată de foșnetul paginilor de ziar și de răsfoirea grăbită a cataloagelor, a fost opri‑tă de gazda Festivalului, Irina Păcurariu. Pe scenă, alături de ea, au salutat publicul Dan Lungu, managerul Festivalului, Gheorghe Nichita, primarul Iașului, Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naţionale a Româ‑niei, Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Lilian Zamfiroiu, președintele Institutului Cultural Român și Cristian Adomniţei, președintele Consiliului Judeţean Iași.

Bogdan Olteanu a subliniat că, din cele șapte chipuri aflate pe bancnotele româ‑nești, trei sunt de scriitori: Ion Luca Cara‑giale, Lucian Blaga și Mihai Eminescu. Tot din cele șapte chipuri, trei sunt de moldo‑veni, iar dintre ele, două sunt de junimiști. Plecând de aici, mesajul guvernatorului BNR a fost că este de dorit o nouă Junime, căci ne trebuie. În același registru, Lilian Zamfiroiu a urat FILIT‑ului o viaţă cît mai lungă, iar Cristian Adomniţei și‑a exprimat gândul că Festivalul va crește de la un an la altul.

Eşti înconjurat de literatură, dar de câte ori ai ocazia să întâlneşti mari scriitori?

Momentul serii, așteptat de către toţi invitaţii, a fost întîlnirea cu scriitorul brita‑nic David Lodge. Pășind pe scena Festiva‑lului în aplauze, scriitorul a purtat un dialog despre toate și despre orice cu decanul Fa‑cultăţii de Litere, profesorul Codrin Liviu Cuţitaru, acesta din urmă petrecându‑și ziua împreună cu interlocutorul său. Profesorul

ieșean a mărturisit publicului că a început să îl citească pe David Lodge acum 30 de ani, moment din care a devenit scriitorul lui preferat. „Dacă ar fi să mă izolez pe o insulă pustie, aș lua cu mine romanele lui David Lodge”, s‑a exprimat cu sinceritate Codrin Liviu Cuţitaru susţinând că dialogul cu scri‑itorul britanic va viza, în principal, limitele literaturii. Încă de la început, David Lodge a anunţat că e lipsit de emoţii și, parcă pen‑tru a demonstra asta, adresează o întrebare deschisă către public: „De ce cărţile mele sunt atât de populare aici?” Deși romanele lui Lodge sunt traduse în franceză, germa‑nă, română, chiar și japoneză, scriitorul re‑cunoaște că toate aceste limbi sunt un mis‑ter pentru el, așa că nu îi rămâne altceva de făcut decât să aibă încredere deplină în toţi traducătorii lui. În fond, a explicat el, „un roman nu este alcătuit doar din limbaj, el însuși este o poveste, iar povestea este uni‑versală naturii umane pentru că noi putem depăși barierele culturale. Scriitorii călăto‑resc prin lume, ei își prezintă poveștile, dar

trăiesc fizic aceeași viaţă”. Au urmat apoi momente de lectură din romanul Mort de surd, care au animat sala din plin, mai cu seamă pentru că, dincolo de comicul situa‑ţiei din debutul cărţii, David Lodge a măr‑turisit că situaţii din viaţa sa se regăsesc frecvent în operele pe care le scrie, întrucât „romanele sunt o mixtură de realitate și adevăr”.

Secolul XXI, cel mai bun moment pentru a fi surd

Neconsiderând defectul său auditiv un lucru tragic, ci mai degrabă comic, David Lodge le‑a spus celor prezenţi că secolul XXI este cel mai bun moment pentru un om de a fi surd, lucru datorat în mare parte tehnologiei atât de avansate. Atunci când scrie, a explicat romancierul, îl enervează sunetul produs de buricele degetelor care apasă tastatura, așa că îi este foarte simplu să își scoată imediat aparatul auditiv. De asemenea, prozatorul a expus ideea că, odată cu scrierea cărţii Mort de surd, publicul său s‑a lărgit, pentru că oameni care au aceeași problemă s‑au regăsit în situaţiile descrise în carte. „Romanul îţi dă iluzia că poţi să ai acces la ce se află în subconștientul altora. Niciodată un lucru nu mi‑a făcut o plăcere mai mare decât scrierea unui roman. Sunt fascinat de adaptare, sunt fascinat de faptul că romanele mele pot fi adaptate într‑un DVD. Este foarte satisfăcător să vezi o adap‑tare, pentru că ea dă ideii tale o altă viaţă, un nou public”, a încheiat David Lodge dia‑logul cu publicul român, mulţumind pentru aplauzele uimitoare din final. Am plecat din Sala Mare a Teatrului Naţional având convingerea că ceea ce s‑a întâmplat acolo i‑a arătat scriitorului britanic cât de admi‑rat și citit este în România. Și mi‑am imagi‑nat, fie și pentru o clipă, că la fel a resimţit întâlnirea fiecare dintre cei care au trăit, citit, zâmbit și respirat literatură împreună cu David Lodge, în seara de 1 octombrie a acestui an.

A consemnat Cezara‑Maria Enea

Iașul, un oraș a cărui mare dorinţă este să devină în 2021 Capitală Culturală Europeană, a avut ocazia să găzduiască în inima lui sute de scriitori de talie internaţională. Timp de cinci zile am citit, am ascultat, am râs, ne‑am întristat, am trăit cu și din literatură. Timp de cinci zile, pe buzele noastre a fost cuvântul FILIT. Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere Iași, ediţia a II‑a, a avut loc în perioada 3‑5 octombrie și s‑a desfășurat în tot orașul. Festivalul a avut program format din

cinci categorii: serile FILIT, Scriitori în Centru, Casa Poeziei, Scriitori printre liceeni și Concertele FILIT.


Cum sunt văzute atât fil‑mul, cât și literatura noastră în Mexic?

Aveţi filme foarte bune, întot‑deauna am considerat producţia românească de film parte din to‑pul celor mai bune cinematografii din lume. Filmele voastre au, fie‑care în parte, acea nebunie doza‑tă echilibrat, amestecată într‑un mod simplist de complicat cu dra‑ma. Iar în ceea ce privește literatu‑ra, au fost câteva nume românești care au răsunat mult timp în Me‑xic, mai ales în perioada în care eu m‑am format: Cioran și Eliade.

Spuneaţi că aţi lucra ori‑când împreună cu Cristian Mungiu. De ce?

Pentru că este unul dintre cei mai buni, e curajos. Are atâtea de spus, iar tehnica prin care exprimă lucrurile astea este extraordinară.

Sunteţi o persoană compe‑titivă. Este aceasta o competi‑tivitate constructivă sau un păcat de care nu puteţi scăpa?

În cea mai mare parte este con‑structivă, dar, uneori, în anumite

situaţii, ţine să mă ducă puţin la extrem. E adevărat, sunt foarte competitiv. Eu mă urc primul în avion, eu cobor primul (râde). E o parte din mine, plus că atât eu, cât și cei care îmi cunosc această pati‑mă am ajuns să tratăm aceste con‑juncturi cu foarte mult umor.

De unde a pornit?Din copilărie. Fraţii mei erau

foarte buni în tot ce făceau, la fel ca și acum. Eu am avut ADHD, o tulburare de comportament și deficit de atenţie, și mai mereu eram ultimul din clasă. Probabil că această competitivitate s‑a cre‑at și din ambiţia de a depăși acel stadiu în care eram.

V‑aţi pierdut simţul mirosu‑lui în urma unei bătăi de stradă, la treisprezece ani. Ce impact a avut acest fapt asupra caracte‑rului și a mentalităţii dumnea‑voastră la acea vârstă?

Eu mi‑am pierdut acest simţ treptat, în mai multe bătăi de stra‑dă, iar la momentul respectiv, vă‑zând atâta violenţă în jurul meu,

automat și în mine s‑a schimbat ceva. Cred că un pumn a atins o umbră care mi‑a declanșat deter‑minarea să mă antrenez. Și uite așa am ajuns să fac box (râde).

Este o vorbă, cum că toate se întâmplă cu un motiv. Cre‑deţi că, dacă acest accident nu ar fi avut loc, proza dumnea‑voastră ar fi suferit schimbări?

Eu sunt recunoscător pentru tot. Pentru că, dacă nu aveam acel accident, nu aș mai fi avut aceste cărţi publicate în atâtea ţări și tra‑duse în atâtea limbi. Nici măcar nu aș fi avut motiv să stau de vor‑bă acum cu tine. Viaţa întreagă e o conjunctură. Știe cum să te co‑tească încât tu să ajungi unde vrea și, probabil, unde îţi este și locul.

Felul în care aţi început să scrieţi a trecut printr‑o me‑tamorfoză? S‑a schimbat odată cu trecerea anilor?

Când începi să scrii chiar și mâna ţi‑e rigidă, dar cu timpul

scrisul curge și mâna „se dă”. E normal ca maniera scrierii să cu‑noască transformări, ajungi să scrii mai relaxat, dar în același timp și cu o doză mai mare de res‑ponsabilitate. În orice caz, aces‑tea sunt sesizări ce ţin doar de scriitor, pentru că totul depinde doar de ceea ce simte el în timp ce scrie.

Sunteţi un om cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, dar la prima vedere păreţi de nea‑tins. Este aceasta o impresie pe care o lăsaţi intenţionat?

Știi cum e asta? Stai de vorbă doar cu câţi oameni ai ocazia. Nu îţi pot cunoaște toţi firea. Iar când fizicul rămâne singura alternativă de a crea o impresie, asta e, te mulţumești cu faţa pe care ai pri‑mit‑o (râde). Pe chipul meu, de exemplu, alternează tot felul de expresii, pentru că îmi place să și joc în timp ce spun sau povestesc un lucru. Mi se pare o modalitate prin care poţi capta atenţia. Nu ţin neapărat să las impresia unui om dur, sunt și serios, și dur câte‑odată, dar în cea mai mare parte a timpului sunt fericit.

Care este lucrul pe care îl urâţi cel mai mult la oameni?

Pe un om rău nu‑l strică doar un singur lucru. E un cumul de ca‑racteristici însușite responsabil.

În ceea ce mă privește, pot spune că urăsc oamenii care, deși au posibilitatea de a opri un rău, nu o fac. În ţara mea se moare pe ca‑pete din cauza războiului cu dro‑gurile. Unde‑i binele din spatele acestor revoluţii care au, după spusele lor, scopul de a salva oa‑menii? Există oameni care nu au ce mânca, care stau pe străzi, oa‑meni care nu sunt cu nimic mai diferiţi decât noi. Cotitura vieţii lor e mai sarcastică, atât. Cred că ducem un război în primul rând cu noi înșine. Suntem atât de preocupaţi să salvăm oameni, în‑cât nu vedem câţi dintre ei ră‑mân morţi în urma noastră.

A consemnat Cristieana Puravu

FILIT 2014 | 3

Guillermo Arriaga: „Cred că ducem un război în primul rând cu noi înşine”

Lui Guillermo Arriaga îi stă în putere să treacă cititorul în tărâmul transpusului în vizual. Carismatic și dinamic, a trecut graniţa cu ceva în plus faţă de ceilalţi: cu două‑trei glume deocheate, conștient că poporul român a depășit sistemul

comunist și că acum e liber să guste.

Cum vi s‑a părut atmosfera de anul acesta de la FILIT?

E prima dată când vin, atmos‑fera mi s‑a părut de înalt festival internaţional. Am mai fost la festi‑valuri în străinătate. Acesta, prin amploare, prin valoarea persona‑lităţilor, prin mărimea personali‑tăţilor invitate mi s‑a părut excep‑ţional.

De ce aţi ales numele de Marta Petreu pentru lucrările dumneavoastră?

Eram foarte tânără, numele meu era Rodica Marta Crișan și când scriam numai Rodica Crișan suna ușor cacofonic, deși nu este o cacofonie. De altfel, limba româ‑nă este cacofonică și trebuie să o acceptăm ca atare. Și atunci mi‑am ales un pseudonim por‑nind de la celălalt prenume al meu, Marta, și am făcut dintr‑un Petre, numele primului meu soţ, Petreu.

Cum vi s‑a părut publicul aici, la Iași? E diferit faţă de cel din Cluj?

Mai cald, poate. M‑a frapat câţi oameni frumoși am văzut și în liceu, și la întâlnirile la care am participat.

În ce constă mișcarea Echi‑nox?

Acum foarte multă vreme, când eu eram încă elevă la liceu și deci habar nu aveam de o mișcare literară pornită în universitate, în Universitatea din Cluj s‑a născut a doua mare mișcare literară și anu‑me mișcarea Echinox. A fost un grup de întemeietori, printre care Horea Bădescu și alţii pe care nu mi‑i mai amintesc acum.

Echinox a devenit statorni‑că în unele cercuri?

Este o mișcare care s‑a născut în timpul comunismului, o mișca‑re de creaţie și care prezenta ideile specifice anilor ’60, o soluţie alter‑nantă la ideologia comunistă, care se îndrepta spre cultura adevărată.

Pe vremea când am ajuns eu la Echinox, în șaptezeci și ceva, revis‑ta era condusă de Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic. Echinoxul a dat culturii românești o mulţime de redactori‑șefi, de redactori de revistă, o mulţime de scriitori, dacă nu sute de scriitori români, maghiari și germani. Revista apă‑rea în română, maghiară și germa‑nă – un lucru extraordinar la vre‑mea aceea, dar și pentru acuma, când fiecare trage spre neamul lui. E o mișcare de o largă deschidere intelectuală, foarte importantă.

De ce aţi ales poezia?Eu scriu poeme pentru că

spre asta m‑a dus talentul, dar scriu și eseuri, scriu studii, ceea ce deja presupune o documentare foarte minuţioasă, foarte serioasă, uneori de ani de zile, și scriu pro‑ză. Deci nu am încăput numai în poezie. La început părea că sunt poetă. Sunt și om de presă, con‑duc o revistă, revista Apostrof, unde fac interviuri, editoriale,

revista revistelor – adică sunt un om de presă în adevăratul sens al cuvântului.

Unde găsiţi inspiraţia?Viaţa. Viaţa e plină de inspira‑

ţie… din tine și din tot ce se întâm‑plă. Inspiraţia e o stare magică, starea în care poţi să scrii simţind că poţi să spui ceva profund și viu. Inspiraţia e alimentată din ceea ce trăiești, din mediul pe unde treci, din oamenii pe care îi întâlnești, dintr‑o imagine a unui cerșetor care stă pe o bancă, din frumuse‑ţea unei biserici, din tot ceea ce ţi se întâmplă și ceea ce face spiritul tău, afectivitatea ta, să vibreze; ast‑fel se produce inspiraţia. Ca la scoică, e ceva de dinafară și de di‑năuntru care intră în intimitatea ta, te agită, te rănește, te bucură, oricum produce o reacţie și, în fi‑nal, în unii oameni se produce opera de artă.

Ce sfaturi aveţi pentru tine‑rii care vor să scrie? Mai are vreo șansă scrisul?

Uneori sunt deprimată și spun că scrisul nu mai are nicio șansă pentru că se trece la o altă tehnologie, dar crearea de artă va continua. Oamenii vor compune în continuare muzică, vor picta, vor sculpta, vor scrie literatură. Nu știu în ce mod va fi difuzată asta și cum va ajunge la cititori – poate că va fi pe tabletă, nu știu –, dar asta deja este secundar. Oa‑menii au nevoie de povești, au ne‑voie de confirmare, au nevoie de fabulaţia altuia, de suferinţa și bu‑curia altora. Cei care vor să scrie trebuie, pe de o parte, să vadă cum au scris și alţii și, pe de altă parte, trebuie să scrie din interiorul lor, nu ceea ce nu știu, ci despre ceea ce trăiesc sau despre ceea ce îi afectează. Și să nu se prefacă nici‑odată, pentru că doar atunci scri‑sul lor are o șansă să fie autentic, să fie artă.

A consemnat Mihai Alexandru

Marta Petreu: „Oamenii au nevoie de poveşti, au nevoie de fabulaţia altora”

Marta Petreu se laudă cu experienţe de jurnalistă, poetă și iubitoare de frumos. Inspiraţia este punctul la care se oprește cu interes și ar povesti mereu despre cum vine și despre ceea ce îi oferă unui scriitor. Crede că riscul unei scriituri este să fie prefăcută, căci

atunci trece în cealaltă parte, de non‑artă.


4 | FILIT 2014

Ion Vianu

A făcut un drum interesant în viaţă și ar compara creșterea sa cu cea a unui copac. S‑a dezvoltat într‑un mediu cu totul special, înconjurat de prietenii și contemporanii tatălui său, Tudor Vianu. A mers mână‑n mână cu intuiţia și dorinţa atunci când s‑a îndreptat spre psihanaliză.

Preferă să trateze viaţa și tot ceea ce este legat de ea cu mai multă rigoare și concreteţe decât ar face‑o un filosof, de exemplu. Tocmai de asta nu se consideră demn de a fi filosof și spune că nici nu este, pentru că nu gândește în termeni abstracţi. Ion Vianu reprezintă continuitatea unei linii intelectuale românești foarte importante.

Cum îl ajută durerile pe scriitorul Ion Vianu? Mă refer la durerile spirituale.

Înainte de a vorbi despre durerile spiritu‑ale, aș vrea să vorbim despre cele fizice, pen‑tru că și ele joacă un mare rol în creaţie. In‑somniile, durerile articulare, durerile de cap, nopţile cu vise foarte stranii, toate acestea sunt ca o otravă și un incitant pentru spirit. Când am început să scriu în anii ’60 niște mici articole pentru Contemporanul, unde am debutat, acest lucru nu avea importanţă, dar a căpătat din ce în ce mai multă însemnă‑tate pe măsură ce îmbătrâneam. Oare putem să distingem așa de clar între durerile fizice și durerile morale? Suntem un singur corp, un singur organism și există o unitate între suflet și intelect. Memoria este ceva dureros. Memoria este, în același timp, regretul pentru ceea ce ai pierdut și nostalgia pentru ceea ce ai pierdut; este, simultan, un incitant, o aven‑tură periculoasă în trecutul tău, care te poate face să descoperi lucruri teribile, crime pe care le‑ai comis și care au rămas nepedepsite. Pot fi crime faţă de fidelităţile pe care le‑ai trădat, crime faţă de cei care te‑au iubit și pe care nu i‑ai iubit îndeajuns.

Și acestea, când se adună undeva, ce se întâmplă?

Acestea se adună într‑un conglomerat inform și acestei lipse de formă, acestui haos în care te regăsești, nu poţi să‑i dai un sens decât structurându‑l într‑o povestire; el se îmblânzește prin povestire și asta este litera‑tura. De fapt, înseamnă a transforma pasiu‑nile, durerile difuze, a transforma toată con‑fuzia vieţii, pentru că viaţa este confuzie, în ceva mai coerent. Acest ceva aspiră, util sau inutil, să fie frumuseţe.

Mai ţineţi minte când aţi început să vă daţi seama că viaţa este confuză?

Da. Aveţi dreptate, nu a fost o descoperi‑re a adolescenţei, pentru că în adolescenţă ești prea angrenat în viaţă, reflectezi puţin la tine însuţi, ai o încredere oarbă, ţi se pare că ești genial, ţi se pare că ești neîntrecut. Ţin minte, cu un fel de rușine amuzată, când aveam șaptesprezece ani, eram foarte îngri‑jorat, mi se părea că am ajuns atât de sus încât nu voi putea decât să decad, de acum încolo; foarte tânăr fiind, ești prins într‑un șuvoi de vitalitate. Mi se pare că ajungi într‑o reflecţiune mai adâncă despre tine însuţi doar când îmbătrânești puţin, când intri în viaţă propriu‑zis. De pildă, căsnicia, faptul de a avea copii, meseria (…) Tot ceea ce‑ţi or‑donează viaţa, intră într‑un anumit conflict cu pulsiunile tale... abia atunci începi să‑ţi dai seama că ești în confuzie. Mi‑a părut foarte bine când am învăţat câte ceva despre budism, pentru că budismul denunţă aceas‑tă confuzie universală în care trăim. Spunân‑du‑ne că viaţa este o iluzie, că facem parte dintr‑un flux enorm, în care individuaţia este

un artificiu, ne deschide calea spre o formă de mântuire. Dar nici budismul sau alte dis‑cipline orientale nu sunt soluţia, pentru că atât timp cât le cuprindem și le înţelegem numai sub aspectul lor conceptual, și nu le practicăm, rămânem în ceva superficial. Îmi aduc aminte de o impresie a lui Emil Cioran, într‑una dintre convorbirile sale, în care spu‑ne că după ce a citit treizeci de ani budism și filozofie indiană, într‑o bună zi și‑a spus că a rămas tot atât de irascibil, tot atât de rău, tot atât de anxios. Atunci a aruncat toate cărţile budiste pe care le avea. Deci, asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane.

„Tatăl meu a fost foarte prezent în viaţa mea”

Ne putem da seama când intrăm din tinereţe în bătrâneţe?

Nu ne dăm seama de asta. Nu ne dăm seama de timpul care trece. Vedeţi, eu am împlinit anul acesta optzeci de ani și mi se pare absolut incredibil că am optzeci de ani. Nu pentru că m‑aș simţi tânăr, pentru că am tot felul de boli, tot felul de insuficienţe, am devenit extrem de fatigabil, dar pur și simplu nu‑mi vine să cred că timpul a trecut. Când mă gândesc la faptul că viaţa mi s‑a dublat în raport cu momentul când aveam patruzeci de ani, pur și simplu nu‑mi vine să cred. Și, deși corpul meu este martor, și chiar mintea mea este martor al acestei îmbătrâniri, tot ră‑mâne ideea că timpul este o iluzie. Ori timpul nu este o iluzie, este chiar singurul lucru care nu este iluzie.

Dacă aţi compara viaţa dumnea‑voastră cu un fenomen al naturii, care ar fi acesta?

Cred că aș compara‑o cu viaţa unui co‑pac, adică ceva lent, ceva care trăiește foarte mult timp și care trece prin diverse faze, rit‑mate de anotimpuri. Dar aș putea să o com‑par și cu aceea a unor pești, fiindcă sunt pești care cresc toată viaţa și dintr‑un anu‑mit punct de vedere am simţit că am crescut toată viaţa, că se adaugă straturi noi de expe‑rienţe și cunoștinţe, de dezamăgiri care în chip misterios se transformă în consolare, până la urmă. Fiindcă ești dezamăgit; însă cumularea dezamăgirilor, până la urmă, îţi produce un sentiment de relativitate și do‑bândești, totuși, o anumită pace, o anumită seninătate.

Și apropo de creștere, cum aţi simţit: „o povară dulce” sau una „chinuitoare”, faptul că tatăl dumneavoastră a fost Tu‑dor Vianu? Cum v‑a urmărit acest fapt?

Nu, chinuitoare în nici un caz. Cred că ceea ce‑ţi spun părinţii are o enormă putere de impregnare, îi auzi, îi auzi toată viaţa.


FILIT 2014 | 5

„Asta este drama experienţelor strict intelectuale: se dovedesc până la urmă vane”

În sensul acesta, da, tatăl meu a fost foarte prezent în viaţa mea. Însă prezenţa lui nu era opresantă, pentru că n‑am avut de la el porunci categorice. Cred că a știut să fie destul de moderat și să‑mi dea libertate, așa încât nu m‑am simţit frânat. Dar pre‑zent în viaţa mea a fost mai ales până în momentul în care am împlinit vârsta la care el a murit, ceea ce s‑a întâmplat acum paisprezece ani. Era cam pe vremea eclipsei totale de soare, s‑au împlinit, în luni și în zile, pe cât am putut să calculez, anii momentului în care el a murit și eu eram încă în plină viaţă, înainte de primul meu accident cardiac. Atunci am avut sentimentul că în timp ce mergeam, ală‑turi de mine era cineva și dintr‑o dată acel cineva s‑a oprit și eu am continuat. Și, uite, continuu să merg singur, în timp ce acea persoană a rămas mult în spatele meu. Uitându‑mă în ascendenţa mea mas‑culină, sunt cel mai bătrân de cel puţin patru generaţii, adică și tatăl meu a murit mult mai tânăr ca mine, și bunicul meu, și străbunicul meu; mai departe nu știu, dar probabil că și ceilalţi, pentru că oamenii mureau mai tineri atunci.

„Bucuria cea mai vie, cea mai intensă ţi‑o oferă viaţa”

Care este imaginea copilăriei dum‑neavoastră, a casei părintești, a atmos‑ferei din familie?

Foarte caldă. Aveam o casă extrem de primitoare, de plăcută, era plină de cărţi, erau și multe obiecte frumoase, multe mobile. Am o oarecare melancolie, totuși. Amintirea unor dezastre, cum ar fi cutre‑murul din 1940, când casa a fost avariată și l‑am auzit pe tatăl meu spunând: „ne blestemă Dumnezeu pentru păcatele noastre!” Era 1940, în plină existenţă a Statului Naţional‑Legionar, un moment de violenţă cum am mai trăit și altele după aceea și mult timp am rămas cu această idee: care sunt păcatele noastre, cu ce‑am greșit? Cred că se referea la o greșeală colectivă, nu la una individuală. Dar, în sfârșit, mi‑a rămas această idee: „păcatele noastre”.

V‑au lăsat părinţii să descoperiţi misterele lor, misterele lor dinainte de a fi părinţii dumneavoastră?

Sigur că da. I‑am cunoscut numai pe bunicii mei materni. Bunicul meu matern, Ștefan Irimescu, era un om remarcabil, medic, cel care‑a înfiinţat o disciplină me‑dicală în România, ftiziologia, adică speci‑alitatea care se ocupă cu tuberculoza; a înfiinţat multe spitale de tuberculoză în ţară. Era un om foarte cultivat, însă ros de o iremediabilă melancolie. Și cred că mama mea a fost marcată de această tris‑teţe profundă, care domnea în casa ei, iar eu m‑am concentrat foarte mult asupra lor. Familia tatălui meu reprezenta ceva mai abstract, pentru că nu i‑am cunoscut, muriseră bunicii mei. Le‑am cunoscut pe surorile tatălui meu, dar mi i‑am reprezen‑tat mai puţin bine pe Vieni decât mi i‑am reprezentat pe Irimești, pe bunicii mei

materni. Am cunoscut Crăciunurile în fa‑milie, contrastul dintre bunicul meu și bunica mea: bunicul meu era un raţiona‑list voltairian, care făcuse studii la Paris, totalmente ateu, provenea dintr‑o familie de negustori din Ploiești care, la rândul lor, cu o generaţie înainte trecuseră mun‑ţii din Ardeal; în timp ce bunica mea pro‑venea dintr‑o familie de moșieri din Ia‑lomiţa, era mistică, avea viziuni, o visa pe Maica Domnului care‑i spunea lucruri care se pot bănui. Erau oameni care se contraziceau prin felul lor de‑a fi și, totuși, cred că exista între ei un fel de înţelegere profundă, dincolo de diferenţe. Dar nu era ceva vesel, exaltant. Alături de ei era sora mamei mele, Monica, cu zece ani mai tâ‑nără decât mama mea și cu numai cinci‑sprezece ani mai mare ca mine și care mi‑a fost o prietenă extraordinară, în ciu‑da diferenţei de vârstă. Între noi a fost o adevărată iubire, mai târziu a emigrat în Statele Unite, a avut nouă copii, verii mei, cu care am păstrat și astăzi o legătură.

Dacă am vorbi despre bucurie, ce aţi spune, ce vă bucură?

De bucurie? Ah, mă bucură foarte mult copiii mei și nepoţii mei. Acum am doi nepoţi gemeni, care au împlinit șase ani și ei constituie centrul actual al exis‑tenţei mele. Faptul de a‑i vedea crescând și faptul de a ști că genele tale se propagă îţi dau un optimism, un tonus și o speran‑ţă extraordinare.

Să rămână asta, până la urmă, sin‑gura noastră bucurie adevărată?

Nu. Fără îndoială, nu. Cred că și crea‑ţia joacă un rol și acesta, chiar acest as‑pect al perpetuării speţei tale, ţine tot de creaţie. Cred că tot ceea ce este de ordinul creaţiei este bucurie, însă bucuria cea mai vie, cea mai intensă ţi‑o oferă viaţa. Viaţa în ţâșnirea ei continuă.

Aveţi conflicte interioare când în‑cepeţi să scrieţi?

Da. Înainte să scriu primul meu ro‑man, Caietele lui Ozias (2004), pe celelal‑te aproape că le‑am abandonat. E adevă‑rat că am scris acest roman aproape indecent de târziu, în al șaptelea deceniu al vieţii mele, dar în sertarele mele se gă‑sesc foarte multe începuturi de romane. Nu știu de ce mi‑am figurat eu că trebuie să scriu un roman. Până la urmă am reu‑șit, am scris vreo patru‑cinci.

Amor intellectualis cum a căpătat viaţă?

Amor intellectualis, care a fost cartea mea cea mai de succes și poate că cea mai bună carte a mea, a pornit altfel. Am vrut să scriu o nuvelă, care este capitolul întâi al cărţii, Pomul de Crăciun. Și pe urmă această nuvelă s‑a legat, s‑a articulat cu povestirea adolescenţei mele și a unor oa‑meni pe care i‑am întâlnit și care, cu toţii, într‑o anumită măsură, au terminat prost. Este un recviem pentru eroii copilăriei și

tinereţii mele, începând cu domnul Papu (n. red.: Edgar Papu) și sfârșind cu mine, aș putea spune. Mi‑am pus problema dacă să continui un al doilea volum, însă am făcut o observaţie: citind un mare număr de memorii, de autobiografii mi‑am dat seama că sunt mai bune părţile care de‑scriu tinereţea și copilăria. Și mi‑am zis: de ce să scriu mai departe, când mai de‑parte intervin inamiciţii, invidii, tot felul de sentimente urâte, tot felul de conflicte, pentru ce să povestesc despre asta? Mai bine povestesc despre copilărie și despre adolescenţă, când eram proaspăt, când eram mai interesant, în fond, ca om. Mi‑am dat seama că despre vârsta adultă nu are rost să povestesc, căci este mult mai seacă și mai meschină.

Ce imagine aveţi asupra intelectua‑lităţii românești de acum?

Foarte interesantă. Este o mare fierbe‑re, este o pluralitate de gândire, este mai puţin convenţională, pentru că‑n Occi‑dent, deși există oameni foarte rafinaţi, deși există o mare cultură și o apropriere foarte serioasă a lucrurilor, spiritul con‑venţional este mai exprimat. Aici poate că nu suntem atât de împovăraţi de tradiţii și de obligaţii și‑n acest sens suntem mai liberi. Și pe urmă, avem o prea mare expe‑rienţă a oportunismului ca să mai fim atât de oportuniști. Privesc cu încredere cultu‑ra românească și calitatea intelectualilor.

A consemnat Corina Gologoţ


6 | FILIT 2014

Timp de trei ore, în Aula Magna a Universităţii „Petre Andrei” din Iași (UPA), cei mai importanţi oameni de presă din perioada comunistă și postcomunistă au povestit începuturile presei studenţești din România în cadrul Seminarului „Presa românească de la comunism la postcomunism”, al 18‑lea eveniment al proiectului „După 25 de ani. Comunismul din Europa de Est”, iniţiat de Facultatea de Știinţe Politice și Administrative. Întâlnirea a avut loc în cadrul FILIT și s‑a bucurat de prezenţa studenţilor și a publicului interesat.

Jurnalistul Mihai Tatulici a deschis discuţia pe o notă optimistă: „Mă bucur să mă întorc de fiecare dată în

centrul universitar unde am învăţat. Cred că în ultimii ani această întâlnire repre‑zintă prima tentativă, timidă, de reunire și de dezbatere a presei din perioada regi‑mului comunist. Sunt foarte multe dife‑renţe între presa de atunci și cea de acum. E libertate de opinie, însă faţă de presa din perioada regimului comunist sunt și foarte multe dezavantaje, întrucât, în acea vreme gramatica era respectată, iar limba română era mult mai cunoscută”. Întreţi‑nând atmosfera ca moderator, prof. univ. dr. Doru Tompea, rectorul UPA din Iași, a precizat că ideea acestui seminar a fost aceea de a aduna la aceeași masă oamenii care au manageriat și editat presa studen‑ţească din vremea regimului comunist. „E prima dată când generaţii de jurnaliști și redactori‑șefi sunt împreună pentru a de‑talia începuturile presei studenţești, pen‑tru a ne arăta nouă, mai ales generaţiei mai tinere, dar și celei retro, ce putere a avut acest tip de presă în istoria României”, a completat rectorul.

Cât de bună şi cât de adevărată era presa studenţească?

De la această întrebare a pornit semi‑narul despre presă din cadrul FILIT. Liviu Antonesei, fost redactor‑șef la Opinia Stu‑denţească, a mărturisit că a avut primul contact cu revistele studenţești în 1972, în perioada examenului de admitere la fa‑cultate, când un coleg de redacţie de la Alma Mater l‑a rugat să ţină o rubrică. Liviu Antonesei a povestit că în 1977 cen‑zura s‑a destrămat, dar mediile de cenzu‑ră s‑au multiplicat. Și‑a amintit despre faptul că nu puteai să îl citezi, până în 1978, pe Cioran, după cum nu puteai, până în 1989, să scrii despre pluralismul literar. Cenzura profesionistă nu era sub‑tilă și era sub direcţia presei și tipărituri‑lor. Redacţia era cea care avea, în primul

rând, drept de cenzură. În funcţie de tipul de redacţie, existau anumite niveluri de cenzură.

Istoricul și criticul literar Alexandru Călinescu, fost redactor‑șef la revista Dia‑log, a declarat că a ajuns la această publi‑caţie la îndemnul unor tineri studenţi, în perioada când era asistent la catedra de Franceză, pentru a prelua conducerea re‑vistei și pentru a o scoate din impas: „A fost o perioadă interesantă și fructuoasă pentru mine și au trecut în acei ani, pri‑măverile dintre 1972 și 1983, multe nume care s‑au impus ulterior ca prozatori sau critici. Noi am încercat să menţinem sta‑tutul revistei de cultură. Ăsta era ţelul nostru. Să știţi că nu a fost ușor. După 1972, regimul politic din România a cu‑noscut o înăsprire, un îngheţ ideologic, în contextul vizitei lui Ceaușescu din Core‑ea de Nord și China, de unde venise cu

mai multe idei, printre care aceea ca pu‑blicaţiile studenţești să devină motoare de propagandă în slujba Partidului Co‑munist Român. Noi, cei de la Dialog, ne‑am lovit de o problemă majoră, în sen‑sul că ni se cerea să dispară acea menţiu‑ne, de revistă culturală studenţească”.

Publicistul Sorin Antohi le‑a vorbit ti‑nerilor despre conţinutul acestor publica‑ţii, punctând direcţiile, din perspectiva scriiturii, pentru care optau scriitorii și jurnaliștii vremii. Alexandru Lăzescu, cel care a condus Viaţa Politehnicii, a povestit despre cât de dificil era să scoţi o publica‑ţie în care să nu apară numele lui Nicolae Ceaușescu. „În 1989 se împlineau 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și a fost o mare ambiţie să scoatem un număr în care să nu apară deloc menţionat liderul PCR. A fost o mare negociere, și la Opinia Studenţească, și la Viaţa Politehnicii, dar pentru noi a reprezentat o mare victorie faptul că am reușit să tipărim acele nume‑re”, a mărturisit Alexandru Lăzescu.

Lansarea volumului De la presa studenţească în comunism la presa postcomunistă

În a doua parte a evenimentului orga‑nizat în contextul celei de‑a doua ediţii a FILIT, a fost lansat și volumul De la presa studenţească în comunism la presa post‑comunistă, coordonat de prof. univ. dr. Sorin Bocancea și editat la Editura Insti‑tutul European Iași. Primul dintre cei in‑vitaţi să prezinte cartea, conf. univ. dr. Florea Ioncioaia, de la Departamentul de Jurnalism al Universităţii „Al.I. Cuza”, a declarat că este încântat de apariţia unui

volum de mărturii despre presa studen‑ţească din perioada regimului comunist: „Mi se pare foarte importantă mărturia acestor oameni, este pentru prima oară când citesc un astfel de volum de mărtu‑rii cu privire la începuturile presei stu‑denţești și reprezintă o carte peste care nu se va putea trece în creionarea între‑gii istorii”. În dialog cu cei prezenţi, prof. univ. dr. Daniel Șandru a precizat că „volumul redă, din multiple unghiuri, o fotografie de epocă, developată din per‑spectiva experienţei pe care autorii au avut‑o în presa studenţească. Din punc‑tul de vedere al metodologiei puse la lucru în acest volum, cartea reunește oa‑meni care, într‑un fel sau altul, reușesc să se despartă de trecutul lor râzând. Re‑găsim, în volum, metoda poveștii vieţii, dar și cea a interviului, de fapt un mixaj între cele două, aspect caracteristic șco‑lii de știinţe politice de la Iași, repre‑zentată de UPA la nivel naţional”. Coor‑donatorul lucrării, prof. univ. dr. Sorin Bocancea, a mărturisit că „acest volum s‑a născut printr‑o contaminare. Fiecare a sunat pe fiecare. Este doar prima ediţie și sper ca la anul, pe vremea aceasta, să o scoatem și pe a doua”.

În finalul evenimentului, Mihai Tatu‑lici a anunţat că seminarul de astăzi va avea o continuare prin organizarea la Iași, anul viitor, în octombrie, a Forumului Na‑ţional al Presei Românești: „Sper să reu‑șim să îi dăm Iașului acest primat, pe care Bucureștiul nu îl mai poate avea, iar Clu‑jul este dependent de politic. Să își asume acest oraș și Universitatea «Petre Andrei» din Iași o încercare de reabilitare a presei românești în democraţie”.

A consemnat Andrei Cucu

FILIT și presa de la comunism la postcomunism


FILIT 2014 | 7

Când v‑amintiţi de visul și de ideea cu care aţi pornit spre a realiza FILIT, confruntat cu deja cele două ediţii, ce senti‑ment vă‑ncearcă?

Complicat de zis. Clar că ești mulţumit, dar e mai degrabă așa, un fel de năuceală. Mai stai să te gândești dacă e adevărat. Pentru că multe visezi în viaţă, dar nu ţi se întâmplă decât foar‑te rar să se îndeplinească toate visele, mai ales atunci când sunt foarte ambiţioase, iar când vor‑beam că „am vrea să facem și noi un asemenea festival la Iași”, împreună cu Florin Lăzărescu și Lucian Dan Teodorovici, era și un fel de „vorbeam discuţii”. Spuneam că ar fi fain, dar nu cre‑deam noi că o să se întâmple vreodată. Era sâmburele acela în mintea noastră, iar Consiliul Ju‑deţean și Cristian Adomniţei chiar au avut curajul acesta nebun

să bage atâţia bani într‑un pro‑iect cultural, ceea ce este neobiș‑nuit în România pentru proiecte literare. Dar e o sumă absolut obișnuită și chiar mică pentru proiecte legate de film, de teatru sau de muzică. Spun asta pentru că bugetele de la Sibiu sau la TI‑FF‑ul Clujului sunt de zece ori mai mari decât ale FILIT‑ului ori bugetul Festivalului Enescu, ca‑re‑i de vreo douăzeci de ori mai mare decât al FILIT‑ului. În zona literară, în‑tr‑adevăr, aceste sume sunt mai rare, de asta curajul a fost foarte mare. Dar, pe de altă parte, Iașul cultural este un oraș eminamen‑te literar, adică asta‑i partea lui cea mai puternică. Bine, și uni‑versitar, evident, educaţional, dar

dacă ne referim la arte, cred că literatura are cea mai bună re‑prezentare și în zona creatorilor, dar și a publicului. Nu vreau să spun că muzica n‑are vârfurile ei sau pictura sau vreo altă artă, dar, ca număr, literatura covâr‑șește. Sunt convins că‑s mult mai mulţi cititori de literatură decât vizitatori de galerii de artă, ceea ce cred că se poate ve‑dea și statistic foarte ușor. Acum, imediat după ce‑a de‑a doua ediţie, sigur că ne simţim bine fiindcă a ieșit senzaţional, dar, când ne gândim ce muncă urmează pentru cea de‑a treia, parcă…

Ne puteţi spune, măcar ge‑neric, detalii despre invitaţii și partenerii pe care‑i pregă‑tiţi deja pentru la anul?

Noi suntem în discuţii cu premianţi Nobel, adică suntem în discuţii mai vechi. Poate reușim

să aducem un Pamuk sau un alt autor de aceeași talie, ori măcar de pe lista scurtă a premianţilor Nobel. Faptul că nu există un mecanism de finanţare multia‑nuală pentru proiecte culturale ne cam leagă de mâini și de pi‑cioare. Spun asta pentru că în momentul în care vorbești cu agentul literar al unui mare au‑tor, agentul îţi spune că e în re‑gulă și că sunt de acord, arată foarte frumos festivalul, autorul este liber, dar că trebuie să sem‑năm contractul. Ei, și când ajungi la semnare de contract, nu poţi să semnezi contract pe un buget pe care nu‑l ai. Atunci lucrurile se cam opresc aici, îi spui că revii când poţi semna contractul, asta însemnând martie‑aprilie anul

viitor și ești penibil să mai vii în aprilie și să‑l întrebi dacă mai este liber domnul Pamuk în oc‑tombrie. Și nouă ne vine a râde, darămite lor!

„Anul trecut a fost perfect, dar anul acesta a fost mai mult, a fost o încântare”

Ce este cel mai important lucru pentru o echipă care or‑ganizează un asemenea festi‑val? Mai ales că este implicată literatura.

Primul lucru, și care‑i inefa‑bil, de fapt e foarte greu de prins într‑o formulă, este viziunea. Să aibă viziunea a ceea ce vrea să facă, să știe unde vrea să ajungă. Adică poţi să ai o echipă extra‑ordinar de muncitoare, cu oa‑meni foarte competenţi, foarte coerenţi, care‑și știu foarte bine locul, care nu‑s tensionaţi, dar să n‑aibă viziunea potrivită. Și asta cred că este una dintre proble‑mele festivalurilor literare me‑diocre sau mici. Nu neapărat lipsa de resurse, deși și asta poa‑te fi reală, dar uneori resurse bo‑gate sunt risipite sau ratate din lipsa unei viziuni proaspete, eu‑ropene asupra evenimentului. Adică poţi să aduci o sută de scriitori sau de poeţi și să nu se lege lucrurile pentru că nu a existat o viziune proaspătă și eu‑ropeană. Poate pentru că este mai degrabă o ambiţie de a adu‑ce niște oameni laolaltă, și nu neapărat de a face un festival. Un festival nu înseamnă numai oameni laolaltă, înseamnă și at‑mosferă, înseamnă și niște pro‑grame, conţinut, înseamnă foar‑te multe lucruri. Dincolo de viziune, evident, o echipă trebu‑ie să creadă în acea viziune. După aceea urmează, bineînţe‑les, și lucrurile mai tehnice: competenţă, comunicare, instru‑mente cu care intrăm deja într‑o zonă a sociologiei sau a mana‑gementului. Fără viziune, încre‑dere și bun‑gust, nu cred că poa‑te ieși ceea ce‑i foarte important la un festival, atmosfera.

V‑au mulţumit mulţi din‑tre autori, jurnaliști, partici‑panţi. Care a fost cea mai inte‑resantă mulţumire, la care nu v‑aţi așteptat?

Au fost multe reacţii surprin‑zătoare, de exemplu, una dintre ele, o autoare care mi‑a scris: „anul trecut a fost perfect, dar

anul acesta a fost mai mult, a fost o încântare”. Sau una care poate să pară ușor macabră, așa, dar pe mine m‑a tușat, din partea unei traducătoare care mi‑a zis: „uite, Dan, trebuie să‑ţi mărturisesc, mătușa mea a murit, ar fi trebuit să fie îngropată astăzi, dumini‑că, dar i‑am rugat pe cei din fa‑milie s‑o mai ţină o zi ca s‑ajung și eu luni, ca să stau să se termi‑ne FILIT‑ul”. E foarte ciudată mărturisirea, dar e și un compli‑ment indirect așa, à la Harms mai degrabă. Sau Alina Vâlcan, care scrie în One că „m‑am dus la Iași cu așteptări foarte mari de la FILIT și m‑am întors cu toate aș‑teptările mele întrecute”. Noi am pornit foarte bine de la prima ediţie, pentru că nu știam dacă vom avea ocazia să‑l facem a doua oară. Am primit reproșuri că puteam să începem la o scară mică tocmai ca să avem de unde să creștem; ne întrebau unii ce‑o să mai facem la celelalte ediţii, dacă de la primele e așa de bine? N‑am avut încotro, a trebuit să ne asigurăm că iese din prima la un nivel foarte mare, chiar dacă nu prea avem asemenea concu‑renţă europeană în apropiere. Am confirmat, a venit și bugetul,

pentru că noi am fost victima propriului nostru succes, ca să spun așa, și se punea problema ce facem. Anul trecut am avut o ștachetă atât de înaltă, a ieșit, anul acesta ce facem? Soluţia mea aceasta a fost: o facem la fel ca anul trecut. Faptul că a ieșit mai bine ca anul trecut e pentru că așa se întâmplă lucrurile, nu neapărat pentru că am proiec‑tat‑o. Proiecţia noastră a fost s‑o facem măcar la fel ca anul trecut. Și acum, la ediţia a treia, mă gân‑desc s‑o facem măcar la fel ca la prima ediţie. Adică acela rămâne un standard valabil, un standard care încă n‑a fost egalat, nici în România, nici prin ţările din jur.

Dacă ar fi să‑i daţi viaţă FILIT‑ului și să‑l comparaţi cu un personaj de roman, care ar fi acesta?

Mai degrabă un personaj de poveste, un Făt‑Frumos care a crescut într‑un an cât alţii în șapte. Cu Făt‑Frumos e ușor, adi‑că are o logică pe undeva, dar dacă ar fi, totuși, un personaj de roman, cred că ar fi un Zorba Grecul, poate.

A consemnat Corina Gologoţ

Dan Lungu: „Fără viziune, încredere şi bun‑gust, nu cred că poate ieşi ceea ce‑i foarte important la un festival: atmosfera”

Scriitorul Dan Lungu s‑a aflat, deja pentru a doua oară, în postura unui director de festival. FILIT are doar doi ani, dar se mândrește cu răsunet internaţional și cu promisiunea de a fi mai mult decât perfect. Dan Lungu a făcut o incursiune pe repede‑nainte a ceea ce înseamnă succesul festivalului care aduce la Iași nume mari din literatura română și internaţională, care pune Iașul pe agenda unor personalităţi premiate cu Nobel. Dacă i‑ar da viaţă de personaj FILIT‑ului, probabil ar fi Făt‑Frumos, spune voios managerul festivalului ieșean.


8 | FILIT 2014

Am încercat să mă docu‑mentez și să aflu mai multe in‑formaţii despre dumneavoastră. Am găsit foarte puţine, acest lu‑cru este legat de coincidenţa de nume cu cea a fizicianului și chimis tului Nicolas Clément sau nu doriţi să apară publice infor‑maţii despre dumnea voastră?

Singurele lucruri pe care le spun referitoare la mine sunt ches‑tiuni foarte banale: anul și locul nașterii, eventual profesia, dar în rest nu cred că celelalte sunt atât de importante. Vorbesc, în gene‑ral, doar despre cartea mea, și nu despre mine. Într‑o societate în care foarte mulţi scriitori oferă de‑talii despre ei, nu cred că este ne‑cesar să mai fie încă unul. Dacă voiam să scriu despre mine, scriam o carte despre mine. Nu am scris nimic despre mine, până acum. Deci înseamnă că nu vreau să vorbesc despre acest subiect.

De ce aţi ales să pășiţi pe ca‑lea filosofică?

Am ales această vocaţie pen‑tru că în liceu am avut un profesor

fascinant și mi‑a plăcut foarte mult să învăţ și să studiez filosofia. Prin urmare, am ales această cale pentru a deveni eu însumi un pro‑motor al filosofiei.

Știu că unul dintre filosofii dumnea voastră preferaţi este Marcus Aurelius. Ce vă atrage la ideile promovate de acesta?

Îmi plac foarte mult filosofii din Antichitate, pentru că filosofia lor este foarte practică, și nu doar una teoretică. Este o filosofie în permanenţă legată de viaţă și exis‑tenţă. Marcus Aurelius a fost un stoic și a împărtășit teoriile stoi‑cismului. Ceea ce mi‑a plăcut foar‑te mult la el este faptul că a fost un împărat roman foarte activ. Cu toate astea, își făcea timp în fiecare zi pentru jurnalul său filosofic. Mi‑a plăcut foarte mult ideea că un împărat își făcea timp pentru filosofie, și nu doar pentru politică.

Romanul de debut a fost pu‑blicat în 2013, mi‑e greu să cred că până atunci nu aţi avut con‑tact cu scrisul. De aceea, v‑aș ruga să‑mi povestiţi când aţi început să scrieţi și despre ce?

Scriu de foarte mult timp, dar la început, când am pus condeiul în mână, m‑am căutat pe mine în‑sumi. Nu am fost convins că voi avea o scriere a mea, dar, puţin câte puţin, pe paginile timpului am gravat scrierea mea. Odată cu descoperirea ei, m‑am hotărât să

trimit manuscrise editorilor. Ceea ce am scris înainte de acest roman nu am arătat niciodată editorilor și nici nu am de gând să fac asta vreodată. Înainte scriam texte de opinie, nuvele de mici dimensi‑uni, dar toate aveau un punct co‑mun. Le scriam pentru mine, în sensul că nu erau menite de a fi citite de publicul larg, ci erau un exerciţiu precum cel al unui pia‑nist începător.

Orice scriitor poartă mai multe măști. În momentele în care scrieţi renunţaţi la ele sau vă jucaţi cu acestea?

Dar eu nu port nici o mască, pentru că sunt liber și nu am ni‑mic de ascuns. Descriu povești, personaje. Practic, scriu pentru a le crea pe ele și istoria lor. A scrie nu înseamnă a fi la un bal mascat. Scriu cât se poate de sincer, deci renunţ la orice idee de mască care ar putea exista pe chipul meu.

În romanul Sauf les Fleurs există acea viziune tragică și violentă. De ce v‑aţi pedepsit personajele? E din cauza unor refulări sau aţi dorit să relie‑faţi partea animalieră a oame‑nilor?

În romanul meu am descris situaţia unei familii conduse de violenţă. Am putut să povestesc despre o familie dezbinată de vio‑lenţa conjugală. Am cunoscut în viaţă această situaţie și am fost inspirat să o construiesc pentru că

l‑am citit foarte mult pe Eschil. Ase menea tragediei eschiliene, care a avut ca temă centrală vio‑lenţa. Am vrut să demonstrez că Eschil poate fi privit dintr‑o per‑spectivă modernă, actuală. Chiar dacă s‑a întâmplat în perioada Greciei Antice, sigur se poate re‑peta și la o fermă, în Franţa. Nu am scris această carte pentru a‑mi regla conturile cu mine în‑sumi și nici pentru a‑mi descă‑tușa refulările, nici pentru a mă elibera, ci pentru că am avut plă‑cerea de a scrie.

De ce nu există descriere în cartea dumneavoastră?

Pentru că Marthe scria în car‑netul său din închisoare și, prin urmare, ea este cea care vorbește în text. Întrucât scrie acest carnet pentru fratele ei, nu avea motive pentru a povesti detalii. Nu este necesar să folosească detalii, pen‑tru că ei au împărtășit multe expe‑rienţe trăind amândoi la fermă. Descrierea nu mi se pare utilă pentru evoluţia firului narativ. Nu sunt un scriitor descriptiv, ci unul care vrea să lase mesajul să treacă și să ajungă la cititor, dincolo de artificiile artistice.

Ce mai reprezintă literatura astăzi? Înspre ce direcţie se în‑dreaptă?

Literatura este dirijată spre ori‑ce direcţie, pe care fiecare carte o instalează. În Franţa există tendin‑ţa autoficţiunii, în sensul apariţiei

povestioarelor foarte personale prin care se relatează credinţele intime. Spre exemplu, anul acesta a fost publicată proză scurtă pe teme istorice, precum și volume presărate cu limbaj vulgar. Întru‑cât societatea franceză traversea‑ză o criză importantă, literatura va exprima această realitate marcată de proasta dispoziţie, de îndoiala profundă asupra valorilor. Litera‑tura reprezintă provocare, iar au‑torii mărturisesc experienţe din lumea sau spaţiul în care au trăit.

Care este cel mai important lucru pe care l‑aţi aflat dintr‑o carte?

Să merg până la capăt și să nu abandonez nimic din ceea ce m‑am apucat. Sunt câteva cărţi care mi‑au dat curaj și energie.

Cu ce personaj literar aţi dori să vă întâlniţi pentru a‑i adresa o întrebare?

Nu vreau să mă întâlnesc cu niciun personaj literar, întrucât le întâlnesc în momentul în care ci‑tesc. În momentul în care citesc o carte, deja este o întâlnire, nu una fizică, într‑adevăr, dar una la fel de importantă ca cea fizică. Dar, ipo‑tetic vorbind, aș vrea să o cunosc pe Antigona.

Exprimaţi în trei cuvinte ex‑perienţa FILIT.

Călduros, ambiţios, deschis.

A consemnat Ema Iordache

Nicolas Clément: „A scrie nu înseamnă a fi la un bal mascat”

Pe Nicolas Clément l‑am cunoscut printre rafturile unei librării, la evenimentul de lansare a cărţii sale în cadrul FILIT. Sauf les Fleures este romanul plin de afecţiune și emoţii pe care l‑a adus în România cu cea mai mare stare de bine posibilă. Nicolas Clément este scriitorul calm, care nu spune prea multe despre el în spaţiul public, ci preferă să fie cunoscut prin ceea ce scrie.

Małgorzata Rejmer este o tânără jurnalistă care a scris o serie de reportaje

despre București, în urma experi‑enţei traiului de peste doi ani în capitala României. Întoarsă în Polonia, ea a cuprins frânturi din realităţile românești între două co‑perte, reunite sub titlul București. Praf și sânge. Mariusz Szczygiel este autorul volumului Gottland, constituit, de asemenea, dintr‑o serie de reportaje, de data aceasta despre Cehia. Cărţile celor doi au‑tori au în comun atât compoziţia, cât și trăsăturile reportajului po‑lonez, deși fiecare dintre ei se dis‑tinge prin stilul unic al exprimării și prin modul în care se folosește de forţa descrierii.

Interesul celor doi jurnaliști pentru comunismul românesc, care a fost foarte diferit de cel po‑lonez, și efectele acestuia încă vi‑zibile în societatea românească actuală sunt cu atât mai acute, cu cât ei s‑au adâncit în lecturi des‑pre istoria României. Mariusz Szczygiel este fascinat de cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii, despre care a mărturisit că o deţine în două exemplare, „în caz că unul ar dispărea”. Małgorzata Rejmer s‑a documentat, în perioa‑da în care a stat în România, des‑pre totalitarismul comunist vor‑bind cu oameni care au trăit această experienţă. „Am întâlnit tineri cărora le era frică să vor‑bească despre comunism, aveau impresia că sunt supravegheaţi și

se fereau să folosească telefonul”, și‑a amintit jurnalista, încă fră‑mântată de întrebarea la care nu găsește nici acum răspuns: „De ce se comportau așa?”

În cazul reportajului literar polonez, documentarea este vitală pentru a obţine un text de calitate, după cum au explicat cei doi. În timpul în care a stat în Cehia pen‑tru a aduna informaţii necesare cărţii sale, le‑a spus Mariusz celor prezenţi, a încercat să discute cu o femeie care îi putea oferi detalii importante pentru reportajul său, dar ea nu vorbea altă limbă decât cehă. Ambiţionat de dorinţa de a afla ce are de spus personajul său, ziaristul s‑a apucat de învăţat lim‑ba cehă și a putut contura unul dintre reportajele cuprinse în

volumul Gottland. Acest lucru de‑monstrează că, pe cei pasionaţi de arta reportajului literar, probleme‑le de natură practică nu îi împie‑dică să surprindă subiectul cu maximă acurateţe.

Școala de reportaj din Polonia, documentarea minuţioasă, ipos‑tazele în care jurnaliștii devin cu ușurinţă scriitori, statutul repor‑tajului polonez, apreciat atât în spaţiul de origine, cât și peste gra‑niţe, reprezintă doar câteva dintre

piesele de rezistenţă ale acestui gen de scriere. Concluzia dialogu‑lui la care au participat cei doi re‑porteri polonezi a fost aceea că toate elementele menţionate sunt importante pentru a asigura con‑tinuitatea reportajului, fără ca acesta să sufere metamorfoze im‑puse de noile tendinţe literare sau jurnalistice.

A consemnat Roxana Maria Găină

Farmecul polonez al reportajului„ Reportajul literar polonez contemporan”, o dezbatere care i‑a avut ca invitaţi pe Mariusz Szczygiel și Małgorzata Rejmer, a reprezentat un alt eveniment cultural marca FILIT. Pe 3 octombrie, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, în Sala Senat, publicul iubitor de cultură a fost iniţiat în tainele reportajului polonez. Moderatorul dezbaterii, realizatorul TV Călin Ciobotari, a reprezentat „liantul” dintre cultura românească și cea poloneză.


FILIT 2014 | 9

Care sunt primele lucruri pe care le‑ai văzut când ai ajuns în București?

Am venit aici cu trenul și am coborât în Gara de Nord. Primul lucru pe care l‑am observat a fost multitudinea de blo‑curi specifice comunismului: clădiri mari, înalte și gri. De asemenea, am vă‑zut un copil fără adăpost, care era depen‑dent de droguri și inhala vapori de pre‑nadez dintr‑o pungă de plastic. Apoi, am mai observat și diferenţele atât de evi‑dente dintre oamenii săraci și cei bogaţi. Acest lucru nu este atât de vizibil în Po‑lonia, pe cât este în București, unde, dacă ești bogat, te poţi „detașa” ușor de cei săraci. Românii bogaţi evită să intre în contact cu cei săraci și se izolează de ei prin faptul că au propria mașină, merg la restaurante scumpe, în cluburi, nu folo‑sesc transportul în comun și se plimbă nestingheriţi pe Calea Dorobanţilor.

Ce ţi se pare fascinant la București? La început, totul mi se părea haotic,

iar afară era foarte cald, fiindcă era vară. Îmi amintesc deseori de momentele în care stăteam în Piaţa „Sfântul Gheor‑ghe”, un loc care îmi plăcea datorită mo‑zaicului arhitectural. În stânga era Casa Poporului, în dreapta se afla Piaţa Uni‑versităţii, în faţa mea era Lupoaica, iar în spatele meu se situa Pasajul Latin. Era un contrast puternic între clădiri comu‑niste, mahalale și clădiri elegante, cu in‑fluenţe bizantine. Îmi plăcea această di‑versitate a Bucureștiului dar, mai ales, eram fascinată de istoria lui. Mă gân‑deam uneori că în acest oraș regăsesc și elemente de acasă, din Varșovia. Spre exemplu, toate acele panouri publicitare, care sunt reprezentative pentru capita‑lism, au fost plasate haotic, aproape la întâmplare, „ascunzând” cumva frumu‑seţea clădirilor.

„Societatea civilă poate salva ceea ce i‑a mai rămas României”

Știu că teza ta de doctorat e despre cinematografia românească. De ce ai ales acest subiect?

Când am început să lucrez la teza de doctorat am citit foarte multe cărţi des‑pre istoria României și am rămas uimită când am realizat cât de diferit a fost co‑munismul românesc de cel polonez. Sunt impresionată de modul în care în filmele românești sunt redate povești universal valabile. Situaţii similare celor regăsite în aceste filme sunt întâlnite și în ţări precum Polonia sau Argentina. Spre exemplu, problema migraţiei este ilustrată atât de bine în filmele româ‑nești, încât spectatorul înţelege că nu doar România se confruntă cu această greutate, ci aceasta reprezintă un feno‑men prezent în multe ţări ale lumii. De

asemenea, mi‑a plăcut faptul că dialogu‑rile filmelor nu sunt complexe și poţi în‑ţelege foarte ușor psihologia personaje‑lor. Deși din punct de vedere tehnic filmele nu sunt perfecte, scenariile și personajele sunt foarte bune.

Ce impact a avut asupra ta timpul petrecut în România?

În primul rând, am înţeles ceva ce era destul de evident, și anume faptul că noi, oamenii, suntem mereu rezultatul istoriei, dar și al timpului în care trăim, al prezentului. Pentru mine, toate conver‑saţiile pe care le‑am purtat aici cu oame‑nii în vârstă, faptul că i‑am cunoscut și am aflat ce s‑a întâmplat în anii ’60 sau ’70 a fost extraordinar. Am văzut cum toate deciziile pe care ei le‑au luat erau influenţate de regimul politic și am înţe‑les lupta lor cu comunismul pentru a‑și recăpăta demnitatea și libertatea. În al doilea rând, m‑am confruntat cu sărăcia extremă și mi‑a fost greu să accept că nu pot să fac nimic pentru a scăpa din această situaţie. A fost și mai complicat pentru mine, fiindcă a fost prima dată când m‑am confruntat cu așa ceva. În plus, în România calitatea serviciilor so‑ciale lasă mult de dorit, motiv pentru care sărăcia reprezintă o problemă atât de mare. Cred că dacă nu aș fi venit în România, aș fi pierdut o experienţă foar‑te preţioasă.

Ce crezi că îi lipsește societăţii ro‑mânești pentru a‑și asigura un viitor mai bun?

Mai întâi de toate, România are ne‑voie de o nouă generaţie formată din ti‑neri educaţi, capabili să înfrângă siste‑mul corupt actual. O conducere care are transparenţă decizională și este corectă, este și educată. Le sugerez tinerilor să călătorească, să studieze peste graniţe, dar să se întoarcă în România ca să încu‑rajeze aici progresul societăţii prin prac‑tici democratice. Spre exemplu, în toate aceste proteste legate de Roșia Montană s‑a văzut că se poate să le demonstrezi politicienilor că românii au o voce pu‑ternică și au tot dreptul să fie respectaţi. Poate că sună idealist, dar așa văd eu lu‑crurile.

Deci noua generaţie reprezintă, de fapt, speranţa noastră...

Da, eu mereu le spun tinerilor că ei pot schimba multe. Atunci când am vor‑bit cu tinerii din București, ei aveau im‑presia că între politicieni și restul socie‑tăţii române este ridicat un zid de nepătruns. Protestatarii de la Roșia Montană au demonstrat însă că acest zid nici nu există, ci e imaginar, că siste‑mul poate fi sancţionat și că societatea civilă poate salva ceea ce i‑a mai rămas României.

„Îmi este frică de lucrurile pe care nu le pot controla”

Te‑ai gândit vreodată să te muţi în România?

Nu, fiindcă nu vreau să mă stabilesc într‑un anumit loc, ci voi continua să călă‑toresc. Am stat aici aproape doi ani, ur‑mează să locuiesc în Albania un an, apoi aș vrea să stau în Bosnia, după care voi petrece ceva mai mult timp în Asia. Acum, când cineva mă întreabă unde locuiesc, eu îi răspund că în Varșovia, deși nu sunt si‑gură de acest lucru. Faptul că putem călă‑tori atât a schimbat modul în care oamenii își trăiesc viaţa. Am întâlnit persoane care s‑au mutat din Europa în Asia, deoarece viaţa este mai ieftină acolo.

Care este cea mai mare frică a ta?Atunci când ai un obiectiv stabilit, fri‑

ca este o povară care te paralizează și te împiedică să îţi atingi scopurile. Îmi este frică de lucrurile pe care nu le pot contro‑la, precum situaţia în care cineva drag de acasă s‑ar putea îmbolnăvi.

Povestește‑mi o întâmplare care ţi‑a marcat existenţa.

Cel mai tare m‑a marcat boala de care a suferit prietena mea cea mai

bună. Când m‑am întors din București, am plecat în Taiwan pentru o scrută pe‑rioadă de timp. Când eram acolo, ea m‑a sunat și mi‑a spus că are leucemie, așa că m‑am întors imediat acasă. Pen‑tru a‑i fi aproape, am început să fac vo‑luntariat la spital, la secţia bolnavilor de leucemie. Această boală destabili‑zează sistemul imunitar, așa că trebuia să port un echipament special, o mască, să îmi dezinfectez mâinile și să trec prin două uși securizate ca să ajung la pacienţi. De fiecare dată când treceam de acele uși, simţeam că trec graniţa dintre două lumi: cea a oamenilor sănă‑toși și cea a oamenilor bolnavi. Vor‑beam cu pacienţii, iar unii dintre ei erau conștienţi că pot muri oricând. Ști‑am, de asemenea, că și prietena mea ar putea muri și că ar trebui să fiu pregăti‑tă pentru un astfel de sfârșit, dar mi‑a fost greu să accept acest lucru. În urma unui transplant, ea și‑a revenit și e să‑nătoasă acum, dar nu o să uit niciodată prin ce am trecut alături de ea. M‑am simţit neputincioasă în faţa bolii ei și în același timp mă gândeam la cât de rar mă bucur doar pentru simplul fapt că sunt sănătoasă.

A consemnat Roxana‑Maria Găină

Małgorzata Rejmer: „Dacă nu aş fi venit în România, aş fi pierdut o experienţă foarte preţioasă”

Małgorzata Rejmer, autoarea volumelor Toxemie și București. Praf și sânge, a venit la Iași, în cadrul FILIT, pentru a ne vorbi despre reportajul polonez. Cu acest prilej, ne‑a povestit despre traiul ei în București, despre filme românești, despre viaţă și viitor. Prima dată a ajuns în România cu ajutorul unei burse, pentru a scrie câteva reportaje despre capitala noastră, unde a locuit o scurtă perioadă de timp. A început să îi placă Bucureștiul abia după ce a ajuns acasă, în Varșovia, motiv pentru care s‑a întors să scrie o carte.


10 | FILIT 2014

Lodge, Arriaga, Müller, Cărtărescu, Manea în faţa publicului

Seara de 1 octombrie l‑a adus pe sce‑na Teatrului Naţional pe David Lodge, unul dintre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. Scriitorul a purtat un dialog axat pe literatură cu decanul Facultăţii de Litere, profesorul universitar Codrin Liviu Cuţitaru. Dialogul a început cu rememo‑rarea unei invitaţii la cină pe care profe‑sorul Cuţitaru a primit‑o când se afla în Marea Britanie, ocazie cu care discuţia dintre gazde a devenit ușor tensionată atunci când a fost atins un subiect poli‑tic. Invitatul român a reușit detensiona‑rea situaţiei apelând la un pasaj dintr‑un roman scris de David Lodge. Povestea, care a stârnit amuzamentul sălii, a con‑stituit și introducerea în atmosfera cărţi‑lor scriitorului britanic, care a mărturisit că tot ceea ce se găsește între copertele acestora reprezintă, în bună măsură, ex‑perienţe de viaţă adunate de‑a lungul mai multor călătorii. Făcând o paralelă între două personaje din cunoscutele ro‑mane, Henry James și Herbert George Wells, Codrin Liviu Cuţitaru a remarcat că scriitorul se situează undeva la mijloc, între personajele lui.

În cea de a doua seară, invitatul aș‑teptat a fost Guillermo Arriaga, intervie‑vat de către Marius Chivu. Scriitor, sce‑narist și regizor, Guillermo Arriaga s‑a aflat în România pentru prima dată și a declarat că pe viitor are în plan să înveţe limba română. Vorbind despre cărţile sale, și el a recunoscut că majoritatea acestora sunt inspirate din propria viaţă. A călătorit foarte mult și, din acest mo‑tiv, a învăţat să scrie oriunde, în tren, în avion, în mașină. Nu a lăsat deoparte

nici problema dragostei: „De la două săptămâni de când m‑am născut, m‑am îndrăgostit de femei, dar sunt foarte ruși‑nos”, a explicat scriitorul. Ridicându‑se în picioare și apropiindu‑se de marginea scenei, Guillermo Arriaga a scos telefo‑nul pentru a obţine o fotografie cu publi‑cul, spunând că și‑a imaginat că în sală nu vor fi mai mult de 20 de persoane. După cum a subliniat, obsesia lui este natura umană, deși trăiește într‑o ţară care neagă natura. Cunoscut ca regizor al filmului The Burning Plan și Amores perros, Arriaga a spus că a creat filme pentru ca lumea să vorbească după, în liniște, despre probleme legate de reli‑gie, politică sau sexualitate. Înainte de a pleca, invitatul și‑a exprimat și o dorinţă: „Aș vrea ca voi să fiţi noii mei prieteni din copilărie”.

Laureată a premiului Nobel, Herta Müller a fost invitata celei de‑a treia seri FILIT. Cei care au pășit pe scenă alături de ea au fost scriitorul Ion Vianu și Ernest Wichner. Pentru început, Herta Müller a citit câteva fragmente din cartea sa As‑tăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi: „Numai cinci pagini citesc, că mi‑e frică să nu greșesc”. Dialogul ce a urmat a fost axat în întregime pe operele scriitoarei și pe crunta perioadă comunistă. Herta Müller își scrie cărţile din Germania, in‑spiraţia ei fiind mereu legată de lagăr și pornind de la tot ce s‑a întâmplat cu pro‑pria ei mamă. S‑a vorbit și despre o altă carte ce‑i aparţine, Omul este un mare fa‑zan pe lume. Așa cum a specificat scrii‑toarea, titlul este o adevărată metaforă, iar cartea e una dintre cărţile scrise în limba română tocmai pentru că sensul acesteia

se regăsește doar în această limbă. Potri‑vit Hertei Müller, fazanul este o pasăre care nu știe să zboare și, din acest motiv, reprezintă prada perfectă pentru cineva care nu știe să vâneze. „Ești un fazan dacă nu‑ţi trăiești viaţa”, a conchis laureata premiului Nobel.

„Cât de fain este Mircea Cărtărescu”

Nominalizat la premiul Nobel în anul 2014 pentru cartea sa Orbitor, Mircea Cărtărescu a umplut sala Teatrului Naţio‑nal timp de două ore, în seara de 4 oc‑tombrie. Interlocutorul său a fost Cezar Paul‑Bădescu, care a anunţat dintru în‑ceput că „ţelul lui în această seară este să demonstreze cât de fain este Mircea Cărtărescu”. Întrebat ce anume îi oferă li‑teratura, scriitorul a considerat întreba‑rea foarte ciudată, spunând că e ca și cum l‑ar întreba cineva ce înseamnă pentru el aerul: „În felul meu, am simţit că asta va rămâne din mine în cele din urmă. Litera‑tura este lucrul fără de care nu îmi pot imagina propria viaţă. Literatura este un organ al corpului meu”. A adăugat că fie‑care scriitor scrie pentru bucuria minţii, el considerându‑se un autor de nișă, în‑trucât toate romanele sale sunt, de fapt, jurnale. Întrebat dacă în acel moment este fericit, scriitorul și‑a exprimat recu‑noștinţa pentru invitaţia de a participa la FILIT și a mărturisit că și‑ar dori să facă parte din public: „Tare mult aș vrea să stau acum în public și să privesc ce se întâmplă”. Dialogul s‑a încheiat cu bi‑ne‑cunoscutul ches tionar al lui Proust, iar după ce a răspuns, Cărtărescu a tras

concluzia serii: „Trebuie să credem în noi înainte să credem în ceilalţi”.

Ultima seară a Festivalului i‑a apar‑ţinut scriitorului Norman Manea. Discu‑ţia a fost moderată de Carmen Mușat, care l‑a chestionat atât pe Norman Manea, cât și pe invitatul special al scriitoru‑lui, Edward Hirsch. „Sunt preocupat de individ, în general refuz să vorbesc în termeni colectivi. Pot spune că poporul român este un popor hedonist”, s‑a ra‑portat Norman Manea la tema adusă în discuţie. A amintit de faptul că și‑ar dori pentru România ca O scrisoare pierdută să nu mai rămână actuală. A mărturisit că niciodată nu a vrut să plece din Ro‑mânia, dar a ajuns să trăiască și să scrie în America. Și‑a propus, apoi, să nu se mai întoarcă, însă a revenit. De aici și întrebarea, adresată atât sieși, cât și pu‑blicului: „Cine se joacă cu mine?”. A în‑ceput să scrie de mic, după cum explică, iar din basmele lui Creangă a pornit lu‑crul „cu ajutorul căruia mă plimb prin lume acum”, și anume scrisul. Cel mai mare șoc pe care l‑a trăit a fost „depose‑sia” de limbă. „Tocmai în momentul în care aș fi putut să vorbesc liber, am plonjat în capitala căreia eu îi zic capi‑tala DADA, a exilaţilor”, a închis discu‑ţia scriitorul.

Serile FILIT și‑au pus, cu siguranţă, amprenta pe fiecare om care a participat la dezbateri, de la voluntari până la sim‑plii spectatori. Serile FILIT au îmbogăţit orașul prin lecturi, răspunsuri și lecţii în‑văţate.

A consemnat Cezara‑Maria Enea

Serile FILIT, amprenta Iaşului literar

De‑a lungul celor cinci zile de Festival, Serile FILIT au fost evenimente permanente și au avut loc la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”. I‑am putut vedea pe scena din Sala Mare pe David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Mircea Cărtărescu și Norman Manea. Fiecare seară s‑a încheiat cu câte un concert, oamenii plecând acasă mai împăcaţi și mai plini de viaţa cărţilor.


FILIT 2014 | 11

„Am vrut să fiu un tigru cu o floare”?…Da, da, e dintr‑un vers: „Am vrut și eu

să fiu un tigru cu o floare‑n gură”.

Îmi imaginam că aveţi gheruţele întinse.

Eu nu sunt cu gheruţele întinse de‑cât atunci când cineva îmi face o nedrep‑tate. Nimic nu mă scoate din fire mai tare decât atunci când mă simt nedreptăţită. Am avut parte de lucruri din astea multe, în viaţa mea, de ordin literar.

V‑am întâmpinat liniștită și blândă. M‑am întâlnit cu floarea, se pare.

Nu știam că evoc asta în fotografie. Am avut niște realizări pe care cei din jur, în ţara mea, nu vor să le recunoască. Eram o scriitoare extrem de apreciată în România în momentul în care am înce‑put să circul în Occident. Asta se întâm‑pla în anul 2000, după ce luasem deja cinci premii ale Uniunii Scriitorilor și tradusesem deja treizeci și trei de scrii‑tori mari din ţările de limbă germană, printre care trei premianţi Nobel, deci urcasem foarte sus în ierarhia valorilor literare. Am plecat în Germania și am avut un succes extraordinar. La ora ac‑tuală, eu am totuși treisprezece cărţi pu‑blicate în străinătate, ceea ce nu este puţin lucru, dintre care șapte sunt cărţi de poezie și antologie. Poezia se publică foarte greu. Vin în ţară și, dintr‑odată, toată lumea tace din gură. Nu mi se mai citesc cărţile, nu mai am cronici. Am fost extraordinar de fericită că m‑au in‑vitat la FILIT!

Ce se întâmplă?Nu știu, practic, care este argumen‑

tul hotărâtor ca să ţi se recunoască valoa‑rea sau nu în această ţară. Se întâmplă, poate, pentru că am altă retorică, scriu puţin mai altfel, culmea, într‑un anume gen care este apreciat în străinătate foar‑te tare. La noi sunt foarte mulţi reticenţi. Eu sunt pentru formă, experiment, inova‑ţie. Am văzut, într‑adevăr, în ultima vre‑me, poete extraordinare. Au venit acum cu niște volume care au să spargă gura târgului. Una este Miruna Vlada, care are o carte absolut superbă, apărută la Cartea Românească, și alta este Adela Greceanu, care adoptă o cu totul și cu totul altă re‑torică. M‑a înnebunit. Se schimbă para‑digma la tineri și mă bucur.

Volumul Blogstory a fost primit altfel?Blogstory aproape că n‑a fost vându‑

tă! A scris o cronică, mi se pare, Daniel Cristea‑Enache. N‑am văzut nici la Jur‑nalul berlinez, decât ceva așa, prin nu știu ce reviste de provincie.

Ar trebui să învăţăm să ne aducem scriitorii aproape.

Este foarte curios că, atunci când am lansări de carte, moderatorii sunt nume mari. Sunt câţiva la care ţin foarte mult și pe care îi apreciez.

Români?Da. În primul rând este Bianca

Burţa‑Cernat, care într‑adevăr simt că mă înţelege. Apoi, Daniel Cristea‑Enache, care este nelipsit când îmi apare ceva, știe să analizeze și personalitatea mea, dar și contextul timpului în care am apărut.

„Îmi plac cărţile japoneze”Aţi tradus multe dintre textele

Aglajei Veteranyi. Cum v‑aţi cunoscut?Vai, Doamne! Am iubit‑o foarte mult

pe Aglaja… Și ea m‑a iubit pe mine, pentru că eu am descoperit‑o pentru România. Nimeni nu‑i știa numele aici. Eu fiind în Austria, la un moment dat, la un congres, în Carinthia, am dat peste o revistă. Am deschis‑o și m‑a frapat numele: Veteranyi. O fi italiancă? Am început să citesc texte‑le. Am înnebunit, pentru că ea scria ca nimeni altul, cu umor, cu un simţ plastic al imaginii atât de neașteptat, cu îmbinări uluitoare de metafore, de cuvinte. Scria asemenea unui copil ce abia descoperă lumea. După ce termin cele două coloane de text, văd jos: Aglaja Veteranyi, născută în București, într‑o familie de circari. Ime‑diat am tradus‑o, am venit în ţară. La Ro‑mânia literară a fost primită foarte bine. A venit în ţară și ea, ne‑am împrietenit. I‑a plăcut mult Cimitirul vesel de la Săpânţa. Din nefericire, când a împlinit 40 de ani s‑a sinucis. Se întâmplase ceva cu psihi‑cul ei, fără îndoială. A avut o tulburare foarte gravă. Spunea că ia foc, nu mai vede, îi ard ochii.

Scria sau vă povestea aceste trăiri?Mi‑a povestit prietenul ei. Era dispe‑

rată să nu îi apară ridurile. Nu dormea noaptea, se uita în oglindă și‑i spunea: „Uite, mi‑a mai apărut un rid!”

A dispărut înainte de a avea „o mie de riduri”.

Într‑o noapte, nu a mai găsit‑o în pat. S‑a trezit să meargă la baie. A început să o caute prin curte. Nu era. S‑a gândit să o caute pe malul lacului Zürich, îi plăcea să se plimbe pe acolo. A văzut‑o culcată pe mal, cu poliţiști în jurul ei.

Pare un scenariu dintr‑o carte de‑a lui Theorin.

Cum îţi plac ţie cărţile nordice, mie îmi plac cele japoneze, de Yasunari Kawabata, Kōbō Abe, Yukio Mishima.

Mai păstraţi tabloul regelui Mihai pe perete?

Vai, Regele e cu zece ani mai mare decât mine, cred că și acum mi‑a rămas în inimă. Și fetele Reginei erau frumoase, nu ca ea, ce‑i drept. Mie‑mi plăcea Mări‑oara mai mult, era mai blondă. Și Ileana era drăguţă. În Zânele din Valea Cerbu‑lui este vorba de ele. Când era adoles‑cent, Carol avea ceva din Mihai. Seamă‑nă, la prima vedere.

Ce iubiţi?Creierul meu îmi este cel mai bun

prieten. Și, bineînţeles, îl iubesc pe băia‑tul meu… Scrisul, de ce nu? Numai că scrisul ţine foarte tare de creier, nu ţine numai de suflet sau de instinct.

„Nu ştiu de ce poetul se axează pe tristeţe, pe disperare”

Când v‑a lovit inspiraţia? M‑a speriat, nu știam ce e aia. Aveam

12 ani, la Sibiu. Probabil odată cu intrarea în pubertate, care a fost foarte violentă la mine, plus că era primăvară, care știi că ne tulbură foarte tare, se produce un feno‑men fizic în noi, cum sunt fluxurile când e lună plină, ca o maree, este tulburarea limfelor. Am trăit, ca toţi copiii care intră în pubertate, o schimbare, o senzaţie total necunoscută de imensă plenitudine ne‑motivată. Mai târziu mi‑am dat seama că eram îndrăgostită pentru prima dată, dar fără să știu de ce, fără obiect. Sentimen‑tul este aproape corporal. Poezia merge mână‑n mână cu iubirea. Există etape de creaţie, însă.

Durerea este creatoare și ea. Din păcate. Nu pot să‑mi explic.

M‑am gândit foarte mult. Nu știu de ce

toţi poeţii scriu mult mai ușor despre su‑ferinţă decât despre fericire, pentru că bucuria trebuie să fie la fel de mare, cel puţin la fel de mare. Bucuria este o frene‑zie care‑ţi ia minţile câteodată: trăiești, naști. Nu înţeleg de ce nu ne mișcă așa cum ne mișcă o pierdere. Beethoven a scris Odă bucuriei, după versurile lui Schiller, care a scris Odă bucuriei ca poet. Înseamnă că este bucurie sădită în fiecare fiinţă. Frunzele, florile, iarba simt durerea cu aceeași intensitate. Nu știu de ce poetul se axează pe tristeţe, pe dispe‑rare.

Are frica vreo legătură? Unele lu‑cruri pier după ce sunt concretizate.

Tu ai impresia că avem un fel de pre‑moniţie?

Sunt sigură.Așa am și eu. Și sunt sigură că noi plă‑

tim și primim răsplată. Dacă trecem prin‑tr‑o perioadă de mare suferinţă și durere, ni se dă apoi darul pentru acel lucru. La fel este și invers. Mă enervează îngrozitor că nouă ni se pare normal să fim bucuroși. Dialectica spune că totul în lumea asta are două feţe: un bine și un rău. Nu știu dacă putem conștientiza întotdeauna, că tot am intrat într‑o discuţie cvasifilosofi‑că. Dacă am înţelege aceste lucruri, poate că nu am mai fi atât de disperaţi, atât de fricoși faţă de moarte.

Vă este frică de moarte? Pe măsură ce înaintezi în vârstă și

moartea se apropie vertiginos, e o lege a firii. Nu. Se atenuează frica de moarte, în‑cepi să te împaci cu ideea. Probabil va veni brusc. Mamei i s‑a întâmplat așa, am găsit‑o în fotoliu, într‑o dimineaţă.

A consemnat Ana‑Maria Ungureanu

Nora Iuga: „Creierul meu îmi este cel mai bun prieten”

Momentele petrecute alături de Nora Iuga scot în faţă un om vivace, care iubește viaţa, un suflet tânăr, fără riduri. Ion Barbu, în colecţia de fotografii adunate sub numele de „sticle pentru inimă, minte

și literatură”, aduce publicului o Nora încrezătoare și sensibilă, cu ochii mari, îndreptaţi spre nou.


12 | FILIT 2014

Aţi fost condamnat, demult, să uitaţi de cuvântul „acasă”. Cum priviţi întoar‑cerea în România acum?

România se schimbă. Are o evoluţie, ca de obicei, complicată. Am găsit interesantă viaţa culturală. Activitatea editorială e dina‑mică, revistele sunt foarte bune, spre deose‑bire de presa cotidiană care este mizerabilă. Eu sunt, cum se spunea, „în două luntri”, sunt și aici, și acolo, nu pot să mă concentrez sufi‑cient la ce se întâmplă aici. Acasă, acasă, cum am mai spus, dar mă repet, nu mai e ni‑căieri cu adevărat, dar sigur că sunt lucruri care mă mai interesează.

Aţi îndrăznit, în tinereţe, să vă proiec‑taţi o imagine a vieţii de acum?

Nici nu‑mi trecea prin cap. Singurul lu‑cru, într‑un mod hazliu, care mă predestina într‑un fel, era că aveam un nume foarte ciu‑dat. Numele de Norman, în vremea mea, cred că era un nume unic în România. Nu am reușit să‑i aflu rădăcinile.

Vă citea dădaca Maria povești?Maria nu‑mi citea povești când eram

mic, dar mă îngrijea cu adoraţie. Mi‑a rămas în minte ca o fiinţă absolut extraordinară, așa cum îi spunea și numele, un fel de zână. Ea a făcut enorm de multe, nu numai pentru mine. Destinul ei s‑a terminat tragic, dramatic. Am mai văzut‑o de câteva ori în București, când eram student. Era un om surpat.

Atât de mult o afectase regimul?Da. Deși ea s‑a atașat în mod sincer și

onest de regim, pentru că fusese o fată săra‑că. Nu avusese ce pierde prin instaurarea proletariatului, era ea însăși o proletară. Nu bănuia că malaxorul ăsta al puterii, pentru care nici ea, nici soţul ei nu erau potriviţi, îi va strivi pe amândoi.

Totuși, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă, cu o viziune ex‑traordinară.

Dogma Partidului era foarte stimulantă și atașantă pentru oamenii care suferiseră într‑o formă sau alta. Noi suferiserăm din motive de etnie, ea suferise din motive de să‑răcie. Dintr‑o dată se promitea marea cu sa‑rea și firește că cei care nu aveau o viziune istorică și un scepticism din punctul ăsta de vedere faţă de orice ideal care nu se potriveș‑te structurii fundamental imperfecte a omu‑lui aderau. Și noi am aderat, parţial și ea. După deportare, mai ales, totul părea că o să se dezvolte formidabil. După ce a trecut răz‑boiul, a fost un moment în care toată popula‑ţia, într‑un fel toată Europa, a respirat, în sfârșit, ușurată că s‑a terminat calvarul, că va începe ceva mult mai bun. Unele lucruri au început în Europa de Vest, Europa de Est a intrat într‑o perioadă foarte opresivă.

Care au fost primele semne că realita‑tea este alta?

Dacă nu erai prost și dacă nu urmăreai o carieră politică, era destul de ușor. Nu era nevoie de o genialitate aparte ca să‑ţi dai seama de contradicţiile dintre ceea ce se spunea și ceea ce era în jurul tău. De aseme‑nea, realizai ușor că nu ai voie să vorbești despre asta. Dacă era un sistem care accepta critica și deci într‑un fel puteai să‑ţi exprimi, chiar ca aderent la sistem sau nu, o poziţie critică și o încercare de îmbunătăţire a situa‑ţiei, ar fi fost, poate, mai bine. Dar nu se pu‑tea, sistemul era asupritor, în felul său totali‑tar. Statul îţi dădea salariile, statul ţi le lua dacă nu erai cuminte.

„Dacă partidul îţi dădea anumite privilegii, putea la fel să ţi le şi ia”

Întâlnesc mulţi oameni nostalgici după acele vremuri…

Da, pentru unii oameni, după ani, dece‑nii de obișnuinţă cu sistemul și după o anumită rutină care a intrat în cotidian, azi, privind înapoi, le se pare mai comodă situaţia, mai ales pentru că noul capitalism a pătruns cu deosebire în ţările din Est cu o faţă foarte crâncenă și cinică. Nu mai spun că cei care au prins imediat frâiele necesare au devenit repede promotorii, pentru că zeul atotputernic devenise, și este și în momentul actual, banul. Dacă ai bani, ai totală libertate. Dacă partidul îţi dădea anumite privilegii, putea la fel să ţi le și ia. Trebuia mereu să dovedești că ești un soldat eficient și cuminte. S‑a instalat această plutocraţie a banului, și oamenii obișnuiţi (nu mă refer la activiștii de par‑tid, care au pierdut evident puterea, câr‑ma) își văd acum irosită biografia. Au sufe‑rit patru decenii, în sfârșit a răsărit soarele, dar nu pentru ei. Soţia mea a fost de câteva ori în România. S‑a întors cutremurată, că a văzut la magazine de pâine niște oameni cerșind care nu arătau deloc a cerșetori, oameni care au pierdut probabil mai tot. N‑are cine să‑i ajute.

Se pare că nici pentru ei nu a răsărit soarele zilelor bune.

Situaţia nu e paradisiacă nici acum, sunt tensiuni sociale. Și în Vest sunt. Nu există o experienţă a democraţiei după atâtea dece‑nii de dictatură de dreapta și de stânga. Ceea ce se întâmplă acum în Vest este, și asta refe‑rindu‑ne tot la problema asta a banilor, obse‑sia aurului de la egipteni. Din vechime până acum, nu a încetat să fascineze omul. Și nu mă refer doar la aurul ca aur, dar moneda, ba‑nul este fascinaţia puterii.

Norman Manea

Octombrie, cu o oră mai târziu de „ora opt”. Norman Manea zâmbește prietenos. La prima vedere, greutatea anilor de viaţă pare că s‑a pierdut în albul părului. Nu i s‑au citit povești când era mic, nu a trăit ca într‑una. A descoperit minunea literaturii odată cu basmele lui Creangă. Citind, se

deconecta de limbajul mizer de afară, de răutatea vremii.


FILIT 2014 | 13

„Pentru ca sistemul social să funcţioneze, este nevoie de competiţie, liberă şi oricât de dură”

Practic, acesta reprezintă altă frânghie.

Există o observaţie a lui Marx, care nu a fost un profet foarte bun în ceea ce privește so‑cietatea comunistă și dictatura proletariatului, dar a fost un foarte atent cercetător al capita‑lismului: în evoluţia acestuia poate să vină o fază în care, prin concentrarea financiară în mari‑le corporaţii, acestea din urmă să capete o asemenea putere, în‑cât guvernele să devină depen‑dente de puterea bănească a lor. În biblioteci, opera lui, Capita‑lul, își are încă o anume valabili‑tate, deși el nu a apucat faza asta modernă, electronizată a capita‑lismului. Dacă ne uităm la ale‑geri în ţările democrate, inclusiv în România, vedem că ele de‑pind foarte mult de puterea fi‑nanciară. Ai nevoie de timp la televiziune pe care să‑l cum‑peri, de afișe, de tot procesul de manipulare a electoratului, care costă bani. Cine are bani mai mulţi poate să influenţeze mai puternic opinia alegătorilor. În Europa există un soi de capita‑lism social‑democrat: există re‑ţele de sprijinire a celor săraci, asistenţă medicală, asistenţă în ceea ce privește învăţământul. În America nu, predomină pro‑prietatea privată, competiţia privată. Statul are un rol gene‑ric, în tratatele internaţionale, în războaie. Pentru ca sistemul so‑cial să funcţioneze, este nevoie de competiţie, liberă și oricât de dură. Așa se asigură un anumit progres economic și cultural. Cel care câștigă competiţia tre‑buie să se îngrijească de cel care pierde, să nu cadă prea jos, or, dacă asta se întâmplă, sistemul se dezechilibrează și nu mai func‑ţionează foarte bine. Ce s‑a în‑tâmplat în ultimele decenii este că tot mai dură și mai dură a de‑venit competiţia, iar învingăto‑rului nu‑i pasă deloc de învins.

Vorbim în România de o discrepanţă între cele două categorii de oameni.

Tot mai puternică, tot mai neplăcută, mai distrugătoare. E acest contrast extrem de puter‑nic, evidenţiat mai mult poate decât în alte părţi.

Prin ce simboluri româ‑nești motivaţi tinerii?

Folclorul românesc este su‑perbisim. Sculpturile porţilor românești, ţesăturile, poezia fol‑clorică sunt o expresie de cel mai înalt nivel al creativităţii. E un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi. Dar nici

poeţii nu sunt sfinţi, sunt oa‑meni. Asta este și bine, și rău. La noi a fost dominant mereu un soi de estetism în defavoarea moralităţii, considerată neim‑portantă. Firește că acest lucru s‑a întâmplat în toată literatura, dar aici este mai puternic pentru că are influenţele acestea ma‑halagești‑balcanice. În Franţa, Villon, poetul, a fost un tâlhar, dar a scris o poezie minunată. Consider că poezia e mai scum‑pă, e pentru partea întunecată a lumii. Partea imorală și parţial monstruoasă pune o pecete ruși‑noasă asupra poeziei și a întregii creaţii. România e o ţară în gene‑ral oportunistă, lumea e mai pre‑ocupată să se adapteze și să se bucure de ceea ce poate oferi viaţa. Au existat totuși mereu fi‑guri extraordinare de gânditori care au promovat o moralitate și un ideal naţional cu totul stima‑bil. Aici am descoperit cartea.

Care a fost cea dintâi?Când m‑am întors din de‑

portare mi s‑a dăruit o carte de basme de Ion Creangă. M‑aţi în‑trebat de povești. Perioada de lagăr nu a fost cu povești. În casa părintească nu a fost o atenţie spre partea aceasta, mai onirică. Odată cu această carte a fost primul impuls legat de lite‑ratură, un fel de păcat al plăcerii literare. Am avut o revelaţie ex‑traordinară, pentru că intram în‑tr‑un univers lingvistic, altul de‑cât cel de pe străzi. Aici am descoperit literatura, aici am în‑ceput să scriu, aici am văzut pentru prima oară marea, care m‑a bucurat enorm, aici am avut primele prietenii și iubiri. Sunt lucruri greu de uitat, îmi vin în minte momente întunecate, care sunt, de asemenea, greu de uitat.

„Nu poţi să consideri că victimele care au trecut prin experienţele astea dure sunt dintr‑odată îngeri”

Poate fi considerat lagărul un pedagog?

Orice ni se întâmplă poate fi considerat un pedagog, dacă avem ochii și mintea deschise. Exilul, care este o experienţă veche, poate fi considerat o fun‑damentală experienţă didacti‑că. Te pune într‑o situaţie extre‑mă, te dislocă și te păgubește. Îţi ia limba, îţi ia stabilitatea, îţi ia familiaritatea cu locul, cu oa‑menii și te aruncă în necunos‑cut. Asta e o experienţă dras‑tică pentru oricine, mai ales pentru cineva foarte tânăr. Exi‑lul oferă mari șanse. Te obligă să te reevaluezi, să te compari cu o altă civilizaţie dintr‑un alt loc. E și o altă experienţă, firește,

lingvistică și spirituală. Până și lagărul e o experienţă, deși una extremă. Eu l‑am numit în car‑tea mea iniţiere, nu una din cele mai fericite, ce‑i drept, dar este o iniţiere care, retrospectiv, te tre zește la aspecte ale realită‑ţii tenebroase. Ce vezi în lagăr: dezumanizare. Sunt situaţii ex‑treme, ești redus la instinctele fundamentale de supravieţuire. Cei care te oprimă sunt dezu‑manizaţi, dar și cei oprimaţi se dezumanizează inevitabil prin aceste experienţe. Nu poţi să consideri că victimele care au trecut prin experienţele astea dure sunt dintr‑odată îngeri. Trebuie să avem acest scepti‑cism, cred, faţă de semenii noș‑tri, în același timp înţelegere faţă de ceea ce li se întâmplă și ni se întâmplă.

Cum puneţi viaţă în condei?Eu sunt un cal bătrân, evi‑

dent că am scris întotdeauna de mână. Era la București o doam‑nă în vârstă care îmi dactilogra‑fia textele. Când am ajuns în America, nu mai exista o doam‑nă care să‑mi dactilografieze, nu știa nimeni românește.

Aţi continuat să scrieţi de mână?

Am cumpărat o mașină de scris electrică, după aceea una care putea să șteargă un rând. Apoi a apărut nebunia asta cu

computerul. Îl utilizez ca pe un fel de mașină de scris, mai mult, pentru că nu am abilitatea pe care o au tinerii de astăzi, de a mai umbla foarte ușor. Scriu la computer, recitesc, corectez și reintroduc corecturile. Acum am terminat o carte pe care, după ce am scris‑o la computer, am sim‑ţit nevoia să o rescriu de mână în întregime. Va trebui acum, din nou, să o repun în computer. Pentru generaţia voastră, lucru‑rile sunt clare. Au apărut aceste facilităţi, e greu să le eviţi. Asi‑gură o mai rapidă redactare, de exemplu. Nu e un sistem abso‑lut, dar merge spre o simplifica‑re a scrisului. Numai timpul va arăta dacă efectul e pozitiv sau nu.

Cu ce ochi vedeţi intelectu‑alitatea din România?

O văd cum am văzut‑o din‑totdeauna: foarte talentată și nu foarte morală.

„La ora actuală, este o enormă manipulare mass‑media, care domină totul, inclusiv cartea”

Marin Mălaicu‑Hondrari, la una din întâlnirile Alecart, în cadrul FILIT, spunea că „am ajuns atât de rău, încât mă

bucură orice om care intră în‑tr‑o librărie”.

E un proces general, să știi. E un proces de o inevitabilă vul‑garizare, care s‑a produs prin democraţie. Lumea este mult mai obosită și angrenată într‑un sistem practic. A fost întotdea‑una. Într‑un fel, literatura și‑a pierdut întâietatea. A existat me‑reu un spirit al moralităţii, va exista… Nu pot să‑mi închipui că dintr‑odată a dispărut acest po‑tenţial. Sunt sigur că există în generaţia voastră. La ora actua‑lă, este o enormă manipulare mass‑media, care domină totul, inclusiv cartea.

Cu ce gânduri încurajaţi ediţiile viitoare ale FILIT‑ului?

E o manifestare de anvergu‑ră, ceea ce arată dintr‑odată că România poate să facă și lucruri extrem de bune, moderne, răs‑punzând unei solicitări, să zi‑cem, internaţionale aproape… și nu aproape, chiar așa. Aș zice că trebuie să fie pentru politicienii noștri un exemplu de „uite ce fac nenorociţii ăștia de scriitori și intelectuali” și să facă și ei ceva care să nu fie legat numai de pă‑lăvrăgeală, de corupţie, de inte‑rese personale, extrem de egois‑te și penibile. E o bucurie să vezi că s‑a organizat așa.

A consemnat Ana‑Maria Ungureanu

„Suntem un popor hedonist, noi nu am avut sfinţi, avem poeţi”


14 | FILIT 2014

Ai venit în România pentru un festi‑val de literatură. Îmi poţi spune cum te‑a format pe tine literatura?

Literatura mi‑a salvat viaţa. De două‑zeci de ani călătoresc aproape cinci ore zilnic în tren, pentru că sunt navetist. Dacă nu aș fi avut cărţi, probabil că aș fi înnebunit. Am iubit dintotdeauna literatu‑ra. Am început citind cărţi de aventură și de călătorii, cărţi care mi‑au format o păre‑re asupra lumii. Pentru mine, hărţile geo‑grafice erau desenate cu nume de scrii‑tori. Fiecare scriitor era precum o insulă pe care trebuia să o vizitez, precum un tren pe care trebuia să îl prind, precum o barcă în care trebuia să urc. Pentru mine cititul a fost mereu un mod de a călători.

Știu că lucrezi ca bibliotecar. Având acest serviciu și această mare pasiune pentru citit, pentru literatură, probabil că ai citit foarte multe cărţi. Îmi poţi spune dacă tu crezi că există cărţi proaste, care nu trebuie citite?

Nu, nu cred asta. Eu cred că este sufi‑cient să ai entuziasmul pentru lectură, de‑oarece entuziasmul este contagios, ca o răceală, și se transmite prin intermediul pasiunii. Eu îmi amintesc, mai mult decât cărţile pe care le‑am citit, persoanele care mi le‑au recomandat, prietenii, pentru că

în fiecare carte există o afecţiune, o poves‑te a persoanei care ţi‑a pus cartea în mâini. Sunt de părere că se poate citi totul, cred că literatura bună e un pact de anticonfor‑mism cu cititorul. Cititorul este inteligent și trebuie să respecte scriitorul. Trebuie să existe o complicitate între scriitor și citi‑tor, în așa fel încât gustul să fie educat. Așadar cine citește mult înţelege imediat cartea pe care o are în mâini.

Care e cartea ta preferată? Cea pe care ai citit‑o de cele mai multe ori…

Este o carte de Elias Canetti, care se numește Limba salvată. El, de când era copil, a auzit multe limbi în jurul său, ca și mine de altfel, care sunt crescut într‑o fa‑milie în care toţi aveau sânge mixt: o bu‑nică argentiniană, un bunic tunisian, un străbunic albanez, o străbunică din Cata‑lonia, și am regăsit în acea carte multe lu‑cruri frumoase. Apoi, Bătrânul și marea de Hemingway, pentru că o recitesc de fie‑care dată când ceva merge prost, mă face să îmi treacă tristeţea. Mai este o carte ita‑liană, care nu cred că este cunoscută în România, Conversaţie în siciliană, de Elio Vittorini, un scriitor sicilian, pentru că eu sunt sicilian, și este cartea pe care am ci‑tit‑o când aveam șaisprezece ani. După ce am citit această carte m‑am gândit că și eu aș vrea să învăţ să scriu.

În meseria de scriitor imaginaţia este unul dintre cele mai importante in‑strumente. Îmi poţi spune ce te inspiră?

Eu scriu în tren, așadar mă inspiră mișcarea, faptul de a nu sta pe loc este foarte important pentru mine, pentru că nu stau într‑un singur loc când scriu. Scri‑sul e un mod de a nu sta. Imaginaţia este ceva în continuă mișcare, care nu poate fi închisă. Așadar totul este important. Câte‑odată mă inspiră mâinile unei persoane, mâinile ascund povești incredibile. Mă interesează de asemenea și poveștile din priviri, unele fiind la vedere, altele fiind ascunse…

Am auzit mulţi scriitori spunând că fiecare roman scris de ei este ca și copi‑lul lor. Tu ai o carte preferată din cele pe care le‑ai scris?

Nu toate cărţile sunt la fel. Aceasta despre Charlot este foarte importantă pentru mine, întrucât a fost tradusă în străinătate.

Să facem o paralelă între tine și Charlot. În carte, Charlot îi scrie o scri‑soare fiului său de doar nouă ani, atunci când a simţit că va muri curând, regre‑tând faptul că nu va mai putea petrece mult timp alături de el. Tu călătorești

mult, petreci mult timp în tren, la servi‑ciu, departe de familie. În cartea Ulti-mul dans al lui Charlot este ascunsă scrisoarea ta pentru fiica ta?

Da. Am trei copii și o nepoată. Da, e ascunsă scrisoarea mea. Din fericire, eu am început să public atunci când copiii erau deja mari și este bine, deoarece, cât au fost mici, am fost alături de ei. Acum au crescut. Unul locuiește în Elveţia, unul la Roma și fata e încă acasă. Așadar e un pic diferit. Am crezut mereu în transmiterea valorilor din generaţie în generaţie. Pro‑vin dintr‑o familie numeroasă și am vrut o familie numeroasă. Este scrisoarea mea pentru copiii mei, dar cred că o vor înţele‑ge abia peste câţiva ani, când eu voi fi mai bătrân.

A consemnat Silvia Alexandra Nistor

Fabio Stassi: „Trebuie să existe o complicitate între scriitor şi cititor, în aşa fel încât gustul să fie educat”

Fabio Stassi, scriitor italian, de origine siciliană, autorul cărţii Ultimul dans al lui Charlot, a fost prezent la FILIT. Este superstiţios, pasionat de literatură și are o afecţiune imensă faţă de poveștile oamenilor. Pentru că familia sa și‑a regăsit povestea în filmele lui Charlie Chaplin, Fabio a decis să scrie povestea lui Charlot.

Magda Cârneci: „Mi se pare că începem să asistăm la o întoarcere discretă a poetului în societate”

De ce aţi folosit pseudonimul Magda‑lena Ghica?

Când am debutat voiam, ca orice tâ‑năr, să mă separ de autoritatea politică a tatălui meu. Atunci am ales un pseudonim care să mă ascundă cumva și acesta a fost Magdalena Ghica. L‑am purtat până la fi‑nalul anului 1989. Atunci, din cauza revo‑luţiei și din cauza faptului că am fost im‑plicată în lumea politică a momentului, mi s‑a părut dificil să apar cu două nume, în‑trucât înainte de revoluţie existase o scri‑soare de protest asumată de șaptespreze‑ce scriitori și semnasem cu numele meu, Magda Cârneci. Am considerat că ar fi onest să continui cu același nume, să exis‑te un fel de coerenţă între gesturile și acţi‑unile mele.

Scrierile dumneavoastră reflectă locurile prin care aţi călătorit?

Se poate spune așa, dar nu cu precizie, pentru că nu am excelat niciodată cu locul prin care am trecut, dar pot să presupun că Bucureștiul a însemnat o experienţă importantă pentru mine, apoi timp de zece ani am locuit la Paris, iar aceasta a însemnat, din nou, o altă schimbare de loc și de spaţiu și contează foarte mult atât experienţa noastră senzorială, cât și cea psihică. Fiecare spaţiu are influenţă asu‑pra noastră, care se simte finalmente în scriitură. De pildă, aș zice că, în perioada mea românească, spaţiul m‑a marcat în‑tr‑o manieră sensibilă, emoţională, intuiti‑vă, senzorială, în timp ce perioada mea „prizonieră” (din cauza culturii franceze, care este mai raţională, mai intelectuală și din cauza orașului Paris, care este foarte diferit de București) e marcată de faptul că ceea ce am scris a fost modelat de o di‑mensiune mai strictă, mai reţinută, mai severă a ambianţei.

Care sunt mândriile dumneavoastră?Mândrie nu în sens de vanitate, ci în

sensul lucrurilor bune pe care le‑am făcut… Cred că sunt fericită de câteva lucruri pe care le‑am iniţiat și am câteva exemple de instituţii care rezistă. În 2006 am ajuns di‑rectoarea Institutului Cultural Francofon „Benjamin Fondane”, care a creat Premiul Fondane pentru literatură şi care se oferă anual unor scriitori care scriu în franceză, dar nu sunt francezi. Acest premiu se de‑cernează și astăzi. Spre mulţumirea mea, este acordat unor scriitori cu bun renume. La Paris, la Institutul Cultural Român, am instituit două rezidenţe de creaţie care re‑zistă și acum, unde oamenii de cultură ro‑mână pot să aibă experienţe literare și cul‑turale pentru o lună, două.

Ce vă place mai mult, poezia sau proza?

Mă consider mai mult un spirit poetic datorită filogeniei mele, provenind dintr‑o

familie de poeţi. Îmi place mai mult să scriu poezie, dar consider că a scrie proză e deja un act de maturitate și consider că fiecare poet trebuie să încerce și acest tip de discurs. Toţi optzeciștii au trecut la proză și este o formă mai analitică de ra‑portare la realitate. E vorba, practic, de a propune o imagine mai concretă pentru spiritul chimic, întrucât trăim, de 25 de ani, o epocă mai puţin sensibilă la poezie, care, din cauza marii bulversări sociale, este o epocă ce are nevoie de un discurs analitic; dar asta nu înseamnă că poezia dispare. Mi se pare că începem să asis‑tăm la o întoarcere discretă a poetului în societate.

Cum aţi reacţionat când aţi primit invitaţia la FILIT?

Am simţit bucurie. Nu am mai fost la Iași de aproape douăzeci de ani. De Iași mă leagă multe vizite din tinereţe, când veneam la Cenaclul literar și participam la o viaţă intensă și, mai ales, m‑a atras ideea de a mă revedea cu colegii mei literaţi, de care am fost departe aproape un deceniu. Sunt fericită că am văzut mulţi scriitori pe care nu îi întâlnisem niciodată, dar am apelat și la ei, că mai ușor te întâlnești la Iași decât bucureștean cu bucureștean la București. E o șansă pentru noi să partici‑păm la o fervoare culturală comună.

A consemnat Diana Mihai

Magda Cârneci este pariziană prin adopţie. Revine în România cu drag și mai ales acum, când la Iași s‑a adunat spuma literaturii române și internaţionale. Copilăria i‑a fost marcată de cărţile tatălui de la Bacău, iar cărţile ei transmit fervoarea nonconformismului psihologic.


FILIT 2014 | 15

Mai păstraţi vii imagini din copilă‑rie? Care sunt cele mai reprezentative?

Da, păstrez, cu atât mai mult, cu cât am scris. Am scris despre ele în cartea Tinere‑ţile lui Daniel Abagiu, care este compusă în mare parte din amintirile mele din copilă‑rie și din adolescenţă. E adevărat, e un efect pervers al scrisului, pentru că nu scrii reali‑tate unu la unu. Pe de altă parte, un scriitor combină lucrurile, inventează, aduce întot‑deauna îmbunătăţiri poveștii reale. Deci, se joacă cu experienţele pe care le are. Cam așa funcţionează lucrurile și în cazul litera‑turii. Îţi contrafaci, îţi fabrici amintirile și ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat aievea. Nu vreau să par că plâng cu capul pe umărul cuiva, dar nu am avut o copilărie foarte roz. Nu am fost un copil fericit din

simplul fapt că mă gândeam, în mod sigur, că părinţii mei m‑au adoptat și eu nu sunt copilul lor. Asta spune că eram un copil ne‑fericit și credeam că nefericirea mea se tra‑ge din faptul că eu credeam că nu sunt co‑pilul lor și îmi făceam tot felul de scenarii.

Ce ar trebui să știm nou despre omul Cezar Paul‑Bădescu? Care sunt valorile lui?

În primul rând, am oroare să fac rău sau să aduc suferinţă celor din jur. De asta am oroare: suferinţa fizică sau morală, psi‑hică. Pentru că am trecut și eu pe acolo și știu ce dramatic e să suferi. Pe de altă parte, una din valorile mele este sinceritatea. Pe ea o „predic” și în ceea ce scriu, și în relaţii‑le cu ceilalţi și de asta am și foarte puţini prieteni: pentru că nu sunt interesat decât de relaţiile în care comunicăm cu adevărat, nu ne facem că am comunicat. Prin urmare, cam acestea sunt lucrurile după care mă ghidez în viaţă: să nu provoc suferinţă și în relaţiile cu ceilalţi să fiu sincer.

Unul dintre volumele dumneavoas‑tră îl are în vedere pe Mihai Eminescu. De ce Mihai Eminescu și nu alt poet?

Hai să îţi spun povestea acestui volum. Eu am lucrat multă vreme, acum câţiva ani, la revista Dilema veche, care, după cum știi, funcţionează într‑un fel anume, adică face numere tematice. La un moment dat, am propus tema Eminescu la Dilema. Ce am dorit eu a fost nu o discuţie despre poetul Eminescu, despre persoana lui, despre ope‑ra lui, ci o discuţie despre mitologia creată în jurul lui Eminescu. Despre faptul că, de‑a lungul timpului, Eminescu a fost ane‑xat la tot felul de mișcări politice și s‑au fo‑losit de el. S‑au folosit de el și legionarii, s‑au folosit de el și comuniștii, mai târziu; fiecare lua câte o bucată din el: legionarii veneau cu Doina, comuniștii veneau cu partea din Împărat și proletar și îl făceau pe Eminescu drept port‑stindardul cauzei lor, ideologiei lor. Adică tot festivismul ăsta, de multe ori clișeizat, te împiedică să ajungi la poezia lui reală.

Există vreo evoluţie și schimbare în presa românească? Aș dori să îmi răs‑pundeţi acoperind perioada dintre 1996, când aţi devenit redactor al revistei Di-lema Veche, și până astăzi, când știu că lucraţi la Adevărul, unde sunteţi direc‑torul departamentului de cultură.

Presa s‑a degradat foarte mult și la asta a contribuit și criza: când se taie fondurile, apar tot felul de aberaţii în sistem. Iar cul‑tura, în opinia celor care fac presă în Româ‑nia, e un lucru inutil, un moft. Prin urmare, ne putem dispensa de el, de ea. E greșit și nu o spun numai eu, dar publicaţiile adevă‑rate din străinătate nu tratează cultura ca pe un moft. Ei și‑au dat seama că este ceva important pe care nu trebuie să‑l arunci la gunoi. În al doilea rând, o altă aberaţie năs‑cută de criză este felul în care este tratat jurnalistul. Jurnalistul a fost transformat în „negru pe plantaţie”. Presa scrisă a fost re‑lansată cu adevărat de către Evenimentul zilei, care a început prin a „vinde știri” cu găini violate, care nasc pui vii. Acesta a fost începutul presei românești libere. Mulţi dintre jurnaliștii din zilele noastre spun că au fost formaţi la „școala Cristoiu”, aceasta fiind informal o școală, din timpurile de în‑ceput ale Evenimentului zilei. Din păcate, asta i‑a format, iar ei, formaţi astfel, tot așa știu să facă presă.

Pentru a încheia, exprimaţi în trei cuvinte experienţa FILIT.

Fantastic, bucurie, prietenie.

A consemnat Ema Iordache

Cum aţi început să scrieţi? Care a fost acel declic?

Am început să scriu în copilărie. La un moment dat am scris într‑un cenaclu șco‑lar de vreo două ori. Asta se întâmpla pe la treisprezece ani, iar la șaisprezece ani am scris o poveste pe care un tip de acolo mi‑a publicat‑o în revista Amfiteatru. Ti‑pul trăiește și azi, bate spre nouăzeci de ani și se ocupă cu aceeași treabă cu care se ocupa și pe vremea când avea patruzeci de ani, adică îndrumă elevii spre literatu‑ră. Tudor Opriș se numește. Eu l‑am revă‑zut acum după atâta vreme și mi se pare că arată neschimbat.

Se pare că literatura îl ţine viu, îl păstrează.

Probabil că da, pentru că este un lucru pe care îmi vine greu să‑l cred, că timpul a trecut pe lângă el atâţia ani. M‑aș gândi la chestia asta, că literatura îl ţine viu… În fine, revenind la publicaţie, asta se întâm‑pla în februarie 1973. Atunci am dat startul, după care am făcut altceva, dar am revenit după o vreme. La treizeci de ani am început să scriu primul roman.

Îmi permit să compar generaţia ti‑nerilor de astăzi cu un pumn de nisip aruncat într‑o bibliotecă. Cel mai pro‑babil, și prefer să o spun ca pe o îndoială decât ca pe o certitudine, este ca 75% să aibă o cădere liberă. Dar ce ne facem cu restul de 25%? Se mai poate vorbi despre o următoare elită de scriitori?

Poate și mai puţin de 25%, dar numai Dumnezeu știe. Depinde de generaţiile acestea. Scriitorii se nasc și proliferează cu

voia lui Dumnezeu. Nu există școli sau fa‑cultăţi de scriitori. Au existat cândva, dar au eșuat. Deci, scriitorii se formează altfel decât se formează inginerii, medicii sau oa‑menii de știinţă.

Dumneavoastră după ce tipar v‑aţi format?

M‑am format cu marea literatură rusă, americană, anglo‑saxonă, cu clasicii, cu premodernii, modernii și postmodernii.

Pentru mine, trăsătura fundamenta‑lă pe care trebuie să o aibă un scriitor este originalitatea. Și consider că repre‑zintă o adevărată putere. Pentru că, să fii un arbore care stă sub același vânt cu milioane de alţi oameni ca tine și crengi‑le tale să se clatine totuși diferit, este o putere. Dar este cu adevărat cea defini‑torie?

Este fundamentală, o mare putere, la fel cum ai spus, dar este și un mare risc pe care fiecare și‑l asumă după cum îl taie ca‑pul, și anume să ieși din rând. Deci, să fii profund original este și un risc. Oamenii sunt făcuţi să trăiască între ei, se iau unii după alţii, iar în momentul în care unul iese din rând și vrea să fie original, își asumă

posibilitatea de a‑și rupe gâtul foarte urât și să fie eliminat din cârd. Iar în comunitate avem exemple multiple.

Dar credeţi că documentarea poate fisura această originalitate?

Depinde. Depinde de cât de mari sunt originalitatea și talentul scriitorului.

Aud în jurul meu, adeseori, că odată cu tehnologia avansăm în inteligenţă. Se pare că în secolul XXl la modă este ca inteligenţa să fie mobilă și purtată în buzunare. Și atunci mă opresc din a mă întreba pe mine însămi și vă întreb pe dumneavoastră: cum și cât va mai răzbi literatura, acum, când cartea nu mai e un „trend”?

Asta, iarăși, e o discuţie permanentă și destul de vastă. Nu pot să dau eu o decizie, dar speranţa și marea mea nădejde este ca literatura să răzbească, deși se pare că s‑au înrăutăţit condiţiile ce îi veneau în ajutor. Avem televiziune, avem internet, avem atâ‑tea lucruri care dau să înlocuiască literatu‑ra, dar totuși, în alte părţi mai ales, există scriitori contemporani mari. La noi mai puţin, majoritatea întârzie să apară. S‑ar

părea că era asta tehnologică le îngreunea‑ză apariţia. Deși, uite, am surpriza să‑i regă‑sesc pe unii aici, la târgul acesta de carte.

O spunem noi, dar o spun și alţii: suntem un popor de oameni veseli și op‑timiști, suntem un popor latin, până la urmă. Însă, la capitolul literatură, după experienţa dumneavoastră de mai bine de treizeci de ani de scris, ce fir epic cre‑deţi că se vinde mai bine? Încă mai sunt oamenii topiţi după poveștile cu final fericit?

Peste tot, marea majoritate a scriitori‑lor au fost înnebuniţi după poveștile cu happy‑end. Dar asta face o industrie. Po‑veștile cu happy‑end constituie o industrie. Marea literatură vrea să imite viaţa, dar viaţa nu prea e cu final fericit, pentru că se termină cu o moarte. Happy‑end‑ul e doar un element de iluzionare și un fel de artifi‑cialitate care nu face casă bună cu marea literatură.

A consemnat Cristieana Puravu

Radu Aldulescu: „Marea literatură vrea să imite viaţa, dar viaţa nu prea e cu final fericit”

Scriitorul Radu Aldulescu a venit la Iași deghizat. Și, culmea, a venit deghizat în el. În omul simplu, cu un bun‑simţ debordant și cu o șapcă bleumarin. S‑a arătat drept omul pe care cititorii romanelor sale, probabil, l‑ar fi confundat cu o altfel de persoană. În ciuda pesimistului de dincolo de copertă, el este chiar un om

optimist. Optimist că scriitura va răzbi într‑o zi, nu azi.

Cezar Paul‑Bădescu: „Îţi fabrici amintirile şi ajungi să crezi că ele chiar s‑au întâmplat aievea”

Este un scriitor căruia experienţa de jurnalist îi prinde nu bine, ci foarte bine. Scrie de parcă ar face combinaţii chimice din cuvinte, iar articolele sale reprezintă puncte de vedere sincere asupra realităţii actuale din ţară și nu numai. Cezar Paul‑Bădescu face presă sinceră și scrie literatură cu imaginaţia unui nostalgic incurabil. Spune că nu

a fost un copil prea fericit, dar poate că și de aici își trag vlaga unii scriitori.


16 | FILIT 2014

Anul acesta mi‑am luat revanșa. Am avut ocazia de a petrece aproape o zi cu cea pentru care România nu

este o ţară oarecare, întrucât are foarte mult de‑a face cu propria ei biografie. „M‑am îndepărtat de România pentru că asta trebuia. Eu, când am plecat din Ro‑mânia, trei ani de zile a fost Ceaușescu în putere și n‑am putut să vin, am avut ame‑ninţări cu moartea, și în Occident, în Ber‑lin, așa că m‑am debarasat și nici nu mi‑a venit ideea să sufăr de dor de casă. Am zis că ăștia m‑au dat afară și acum am trântit și eu ușa.”

Vineri, 3 octombrie 2014Ziua cea mare, în care aveam s‑o în‑

tâlnesc pe Herta Müller. Înainte de a ple‑ca de acasă, m‑am înarmat cu trei cărţi din propria bibliotecă (Regele se‑nclină și ucide, Animalul inimii și Astăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi) cu gân‑dul de a obţine măcar un autograf, cu toa‑te că auzisem că nu le va oferi astfel de delicii celor care îi citesc cărţile.

Ora 13.00, Muzeul Literaturii Române Iaşi

Conferinţă de presă cu laureata pre‑miului Nobel pentru Literatură din 2009. Jurnaliștii și echipa FILIT o așteptau cu nerăbdare. Prima constatare: a fost punc‑tuală. La ora 13.00 a început conferinţa de presă. Am fost anunţaţi de la început că avem la dispoziţie 30 de minute și că fie‑care jurnalist are dreptul la o singură în‑trebare. Aveam în faţa noastră o persoană mică, firavă, emotivă, sensibilă și atentă la tot ce se întâmpla și spunea. „Eu fac ce

cred că trebuie să fac, eu nu sunt actriţă. Ceea ce fac acum (n.r. – participarea la conferinţa de presă) nu are legătură cu meseria mea. Acum joc un rol, nu sunt scriitoare aici”, a subliniat Herta Müller. Întrebată dacă celebritatea poate fi cople‑șitoare, scriitoarea a spus: „Eu nu știu dacă sunt celebră. Ce e aceea? Celebritatea este doar o noţiune, «ceva». Cred că aș fi tricotată dacă m‑aș lăsa copleșită de un așa «ceva». Celebre sunt lucrurile care sunt în afara mea, care se întâmplă ca re‑acţie la ceea ce am făcut eu. Deci, de fapt, eu nu sunt, dacă puneţi cuvântul acela straniu, celebră. Celebre sunt cărţile sau alte lucruri legate de mine, dar nu mă simt eu celebră, nu e la adresa mea. Dar, câteodată, trebuie să suport această idee greșită, de aceea sunt și aici, acum, atâţia oameni. Asta mi se întâmplă des, înainte de asta nu mi s‑a întâmplat, și am fost aceeași persoană. Deci, cred că sunt ace‑eași persoană care am fost înainte și nu am niciun motiv să mă schimb.”

Cum arată viaţa de zi cu zi a unei lau‑reate a premiului Nobel a fost o curiozita‑te generală pe care însă mi‑am satisfă‑cut‑o: „Mie nu‑mi stă tot timpul în minte că am un premiu, nici nu‑mi amintesc de așa ceva. Am o viaţă normală și mă ocup de toate cele cu care vă ocupaţi și dum‑neavoastră și orice om care își face viaţa zilnică. Și de ce să‑mi amintesc așa ceva, că n‑are tangenţă cu nimic?! Dacă scriu, am aceleași probleme pe care le‑am avut și‑nainte. Trebuie să lucrez și‑mi dau si‑linţa să iasă bine. Am același risc să gre‑șesc, am același noroc să reușesc, pot avea ghinion, să nu‑mi reușească”.

Cele 30 de minute au trecut fără să ne dăm seama, iar toată lumea era mul‑ţumită la final, inclusiv Herta Müller. „Ce bine că s‑a terminat. Am avut mari emo‑ţii. Pe mine mă doare capul când trebuie să particip la astfel de discuţii. Bine că s‑a terminat cu bine”, a mărturisit autoarea celor apropiaţi. După o astfel de întâlnire eram bucuros că sunt contemporan cu astfel de momente și m‑am îndreptat

spre Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, unde trebuia să pregătim seara în care Herta Müller avea să se întâlnească cu publicul.

Teatrul Naţional Iaşi, Seara FILIT cu Herta

Cu o oră și jumătate înainte, publicul deja e prezent în faţa clădirii. În interior totul era verificat și pus la punct. Trei echipe de voluntari la intrare care să ghi‑deze publicul, alte două echipe se ocupau de distribuirea locurilor, pe scenă pahare‑le cu apă își așteptau invitaţii, iar la cabi‑ne totul era aranjat.

La ora 19.20 a ajuns mașina cu cei trei invitaţi (Herta Müller, Ion Vianu și Ernest Wichner). Intrarea s‑a făcut prin spatele clădirii, pentru a se evita mulţimea care aștepta. Emoţionat, am salutat întreaga echipă și i‑am condus pe cei trei spre ca‑bină. Între timp, am făcut un anunţ către întreaga sală, că la ora 20.00 se închid uși‑le. La ora 20.10 urma să fim în direct pe TVR 2.

M‑am întors la cabină și am reluat pe scurt programul din acea seară cu cei trei invitaţi. Herta Müller chiar avea emoţii. Ţinea în mână hârtiile de pe care urma să

citească un fragment din Astăzi mai bine nu m‑aș fi întâlnit cu mine însămi și câte‑va colaje. „Sper să nu mă încurc”, le‑a spus celor din cabină. Le‑am arătat pe unde vor intra în sală după ce vor fi pre‑zentaţi. Iniţial, scriitoarea trebuia să intre singură pe scenă, urmată de ceilalţi doi invitaţi. Dintr‑o dată, totul s‑a schimbat: „Eu nu intru singură. Îmi este frică. O să intrăm toţi trei”. Așa a și fost. Aplauze la scenă deschisă, iar toţi ochii celor peste 700 de persoane din sală erau îndreptaţi spre scenă.

Au fost câteva mărturisiri care m‑au mișcat, ca aceasta: „Când eram deprima‑tă, ieșeam pe stradă și îmi impuneam să număr aluniţele oamenilor, sau bastoane‑le, sau femeile gravide. Număram ore în‑tregi ca să‑mi ţin mintea ocupată”.

Copilăria Hertei Müller„Am avut o copilărie tristă, din cauza

mamei care, întoarsă după cinci ani din‑tr‑un lagăr de deportare, a fost tristă tot restul vieţii ei. Mânca în fugă și avea o obsesie a cartofilor, care fuseseră o mân‑care de lux în lagăr. A trebuit să învăţ să cojesc cartofii cu coajă foarte subţire și, dacă nu reușeam, mama se enerva și mă bătea”, a povestit scriitoarea.

După o oră și jumătate, întâlnirea s‑a terminat cu o sală în picioare, aplaudând. Ce a fost mai greu a trecut. Toată lumea era degajată în culise. După câteva minu‑te de respiro, am intrat în cabina invitaţi‑lor, le‑am spus cum s‑a văzut din sală dis‑cuţia și am obţinut și autograful mult dorit. Cu sau fără autograf, tot eram mul‑ţumit pentru că ieșise așa cum ne‑am plă‑nuit și am primit felicitări chiar și de la Herta Müller. Am condus invitaţii tot spre ieșirea din spate a Teatrului, ne‑am mul‑ţumit reciproc și ne‑am strâns mâna.

A fost o experienţă inedită alături de o persoană simplă, căreia nu‑i place să fie privită altfel decât un om care duce o viaţă ca noi toţi. A fost Herta Müller cea firavă și cu emoţii, cu griji, cu dorinţe, neîmpli‑niri, împliniri, cu o vestimentaţie neagră deja celebră, la fel ca și rujul roșu.

A consemnat Andrei Giurgia

O zi cu Herta Müller

Cel mai așteptat invitat la Festivalul Internaţional de Literatură și Traducere (FILIT) de anul acesta a fost de departe Herta Müller. Spun asta reamintindu‑mi sala Teatrului Naţional arhiplină sau conferinţa de presă de la Muzeul Literaturii Române. Sunt lucruri la care ne așteptam încă de anul trecut, de la prima ediţie, când, din motive de sănătate, laureata premiului Nobel pentru Literatură nu a mai făcut deplasarea la Iași. Am regretat atunci că nu am avut ocazia s‑o ascultăm pe scriitoarea

de origine română stabilită în Germania și să vedem cum privește ţara în care s‑a născut, după ce a trecut prin multe momente care au avut un impact puternic asupra omului Herta Müller. S‑a întâmplat însă anul acesta.

Documents

Timpul Octombrie 2014 Online