Urmuz No 1-2 2015

No. 1-2

2015 CÂMPINA SERIA A DOuA ANuL II

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u ĂFONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928

PuBLICAţIE Cu ŞI DESPRE POEZIEÎNGRIJ ITĂ DE FLORIN DOCHIA

În acest număr semnează:Chrisian Crăciun, Mioara Bahna, Mihaela Malea Stroe,

Cornel Sânioan Cubleşan, Florin Dochia, Maria Dobrescu,Laura Şerban, Simona Banciu, J. W. von Goethe, Dan Dănilă,

Cesare Pavese, Alexandra Irimia, Polina Barskova, Ted Hughes,Liliana Ene, Steven B. Katz, Leonard Cohen,

Paul Valéry, Francis Ponge

În numărul 7 din URMUZ ampublicat prima parte, cu privirespecială asupra volumului Noduri şi

semne, din ceea ce sper să fie un eseumai amplu despre poezia lui NichitaStănescu. M-am oprit apoi pentru căm-am întâlnit cu şocul. În operaţiaobişnuită, obligatorie, de a mă blindabibliografic am dat de volumul (pecare cu greu mi l-am procurat) lui SorinDumitrescu Tablou cu orbi…Metalingvism şi marginalizare, ed.Anastasia 2013. Volum dedicat tocmai„treimii finale” a poeziei nichitiene,volumele Epica Magna, OpereleImperfecte şi, în special, Noduri şisemne. Încerc să prezint în cele ceurmează această analizăsurprinzătoare a poeziei nichitiene.

Dacă aruncăm o simplă privire încronologia volumelor lui Nichita, aflămo lungă perioadă de tăcere, cam dupăNecuvintele şi Măreţia Frigului până laOperele imperfecte. Este o perioadăde metamorfoză radicală, o kehre, orăsucire, o ruptură după care,demonstrează exegetul, Nichita ajungela o altă poezie, adevărata sa poezie.Mutatis mutandis, pentru noi,receptorii ulteriori, ar fi o surpriză,ceva de genul situaţiei ivite dupăapariţia postumelor eminesciene.Apare, crede Sorin Dumitrescu, un alt

Nichita, prevestit doar de primul,cultivând un alt limbaj poetic, sau, cutermenii autorului, se trece de la opoetică lingvistică la o poeticămetalingvistică. De la cuvinte lanecuvinte, adică la cuvintele atinse deCuvântul. Critica a întâmpinat lavremea respectivă cu destulă reţinereaceste din urmă volume, socotindu-ledrept detritusuri, sfărâmături deimagini ale unei inteligenţe creatoareaflate în degringoladă alcoolică, lipsităde autocenzura estetică. SorinDumitrescu răstoarnă aceastăperspectivă şi vede, dimpotrivă, înNoduri şi Semne apexul poezieinichitiene. Cum e posibil asta? Printrecerea de o perspectivă îngustestetică la o axiologie teologică alimbajului. Cartea aceasta nu estenumai despre poezia lui Nichita, ci,mai amplu, despre poezie, desprelimbaj, despre raportul dintre om şiDumnezeu şi cum poate fi acestatrecut în bietele noastre cuvinte. Caobservaţie de istorie literară demnă dereţinut din contextualizarea propusăde autor, este, de pildă, teoria cărezistenţa noastră la totalitarism acunoscut trei forme: sincronismulrezistenţei prin cultură;protocronismul rezistenţei prin tradiţiaancestrală; rezistenţa prin credinţă…

Poezia de după poezie

Christian Crăciun

NO. 1-2 / 20152VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

eseu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2014 3

eseu

cu observaţia capitală că tustreleformele au luptat una împotrivacelorlalte, uşurând astfel domniaRăului. Textul exegetului curge ca odemonstraţie strânsă, cu formulărimemorabile, intuiţii pătrunzătoare şianalize pe text remarcabile.

„…a aplica criteriile teologieilimbajului valorii disputate a celordouă poetici, înseamnă a le adăugadosarului axiologic informaţii şisemnificaţii noi, nepomenite în text, iarmulte necunoscute însuşi autorului, şicare, scoase la iveală din substanţadiscursului poetic, pot avea roldeterminant în completarea şiînţelegerea mai corectă a mesajelorrămase nedevelopate. Acestecompetenţe, străine domeniului criticiiliterare, dar în stare să aducă lalumină «tot ce nu înţelege din ce scrieautorul de geniu», pun la dispoziţiemateria unor argumente neaşteptate,care pot înclina pro sau contra balanţajudecăţii de valoare” (25) Aceastăsuccintă „indicaţie de metodă” netrimite spre un alt tărâm cultural încare este încadrată poezia lui Nichita,citându-l pe Rafail Noica, este ocultură a Duhului Sfânt. „Calimbă/limbaj estetic, arta este plăcere.Ca limbă/limbaj al cunoaşterii artaeste învăţare. Ca limbă/limbaj alcredinţei, arta este cunoaştereacuvântului lui Dumnezeu”. Inutil săobserv că toate cele trei forme se re-găsesc în poetica nichitiană. De altfel,vom avea în partea „analitică” a

volumului o formidabilă citire în oglinziparalele a volumelor 11 Elegii şiNoduri şi Semne, ilustrative pentrucele trei trepte sau poetici alelimbajului. Am putea spune că volumulare două părţi pe care le-aş numi,pentru rapiditate, una teoretică , deprecizare a acestei „poeticipnevmatice” (a Duhului) şi unapractică, analitică, centrată pe Nodurişi Semne. Pentru a ne transmitediferenţa dintre cele două poetici, aideii scrise (în Elegii) şi a gândirii cuvedere (din volumele ultime). Adică unnou model de limbaj poetic, apt sărecepteze şi să transmită într-un modinedit revelaţia. Ni se propune astfelun „prim” Nichita, cel adulat de publicşi de critică, „performer” al limbajului,atlet al metaforei surprinzătoare,având ca volum reprezentativ Elegiile,şi un Nichita atingând un alt nivel allimbajului, in articulo mortis, celdespre care dă seama obscuritateamistagogică a Nodurilor şi Semnelor.Volum despre moarte şi Înviere şisemnele lor tainice. Cu pragul detrecere în Necuvintele. Virtuozitateaanalitică a lui Sorin Dumitrescu dă deruşine pe mulţi critici specializaţi, maiales prin capacitatea sa de a priviholografic (el demonstrează că poeziaînsăşi i-a impus această perspectivă)opera, stabilind revelatoare„scurtături” între imagini sau texte dincare ni se îmbie o admirabilă unitate înruptură a operei nichitiene. Subliniazăcă Elegiile nu trebuie citite rând cu


arte vizuale


NO. 1-2 / 2014 5

eseu

rând, ci ca o „stupa”, un arhetip sacral.„Nichita Stănescu de după Necuvintelea devenit subit promotorul uneimodalităţi noi, aproape miraculoase,de a produce poezie. Este primul caredă semnalul practic şi teoretic alexistenţei unor nebănuite – şi până înprezent aproape nefolosite –posibilităţi de a lucra cu forme deexprimare mult mai nuanţate şi maiînalt informate. Poetica pe care opărăseşte, nu o părăseşte din pricinisubiective, din capriciu metafizic sauestetic; pur şi simplu o abandoneazăsec, tehnic, din pricini utile, exact cumrenunţi la un angrenaj absolut depăşitca putere poetică, care urgent trebuieschimbat, cu altul ale cărui capacităţişi oportunităţi răspund incomparabilmai bine noilor exigenţe creative, înfine, care sunt programate pentru unstandard inefabil mult mai înalt şi maiexpresiv. Acesta, credem, poate fisocotit mesajul ultim al poetului…”(61). Vorbire profetică, „în dodii”,ultimele volume ale „petei de sângecare vorbeşte” dau seamă despre unalt nivel al limbajului, cel care modificărelaţia mundană dintre semnificat şisemnificant, mutând înţelesurile acolode unde provin, de deasupra cerurilor.„…în locul spectacularelor abilităţimetamorfotice din cele 11 Elegii, încare gnozele sacre inundă miturile,sacralităţi apocaliptice cutreierăantichităţile călare pe simboluri şi pecifre magice, sau schimbă alchimicregnuri şi ordini cosmogonice, şi-a

făcut loc o abilitate nouă,nerestricţionată stilistic, convocată săfluidifice peste tot frontierele caresepară universul semiotic al limbii, deuniversul fiinţării existentului, să«usuce apa cu apă» să faciliteze dus-întorsul şi libera trecere dinspre fiinţe,înspre cuvinte şi vice-versa, să«încalece faraoni de paie călare», într-un cuvânt, să garanteze ointertextualitate fără frontiere şiincontinente substituiri semantice”(64) Parcă l-am urmări pe IonNegoiţescu scriind desprevizionarismul fără ţărmuri dinpostumele eminesciene!

În acest context în care gestulpoetic de maximă profunzime al luiNichita se vede a fi de natura uneisemiotici abstruse sunt de interpretatElegiile şi Necuvintele. O observaţiesimplă, dar extrem de profundă esteaceea că „necuvintele” este unsubstantiv defectiv de singular. Ele nusunt doar „altfel de cuvinte” sau„anticuvinte”, cum antimateria este unfel de materie care se priveşte înoglindă. Cu atât mai puţin simplejocuri gratuite de a pune o negaţie înfaţa fiecărui cuvânt pentru a obţineefecte stroboscopice de discotecălingvistică. „…necuvintele nu suntcuvinte, ci tensiuni semantice, pnevmeinefabile ale unei gândiri cu vedere.Raportate la cuvinte, necuvintele nusunt umbrele semantice ale acestora,piesele unui lexic nedevelopat şi nureprezintă ipostaze paralele ale unor

supracuvinte sau ale unor altesubstitute lingvistice””(65) „ca energiisau ca puteri sunt pământeşti, cereştisau mai presus de ceruri? Sunt createsau necreate? Sunt mesaje din lumesau din afara lumii? Au vreunprecedent energetic? Seamănă vreuneialte puteri? Oricâtă mâhnire amproduce liberei cugetări, se cuvinesubliniat de la început faptul căpotrivit părerii noastre, necuvintele nupot fi descrise şi comentate ocolindterminologia teologică proprieexperierii harismatice. Înţelesul lorliteral indică indicibilul, inexprimabilul,informulabilul absolut, negrăitul aceluiceva pentru care încă nu existăcuvinte. Tradiţia experierii harismaticele descrie ca fiind de la Dumnezeu!Cert este că puterea lor semantică areo altă provenienţă; nu provine dinabilităţile mentalului poetic sau alemanevrării sintaxei cuvintelor.Provenienţa necuvintelor nu se reducedoar la a nu fi materie a limbajului, cide a fi duh, de a fi de-a dreptulpnevmatice, duhovniceşti.(…)ontologic trupul lor vizibil exprimatprin cuvinte e de fapt imagineaîntrupată a unei tensiuni, a uneienergii semantice exterioare firii şienergiei cuvintelor, care nu face partedin spectrul lingvistic, care nu edependentă de cuvinte, care poateexista deplin şi autonom în afaracuvintelor şi a limbajului. (…)necuvintele au puterea şi vocaţia de aapropia covârşitor teologia de sensul

poeticii metalingvisticii”. (68). „Fiindcănecuvintele sunt relee poetice careaduc lumină cuvântului direct dinLumina Cuvântului şi fiindcă tot lor lestă în putinţă să-i scoată şi semantica,devenită strălucitoare, de sub obroc”(148) Avem aici schiţată ceea ce aşnumi o poetică apofatică, sofianică i-arfi spus Blaga, „informată de sus”, dupăvorba exegetului nostru, care ar meritasingură o lectură aparte şi careproiectează discuţia dincolo de teorialiterară. Poetica metalingvisticănumeşte criticul poezia „ultimuluiNichita”. De altfel, poetul însuşi s-aapropiat de definirea necuvintelor prinnecuvinte, vezi citatul dat la p. 78, dinRespirări cred (nu ne este indicatăsursa, ceva mai mult scrupul filologicn-ar fi stricat totuşi pentru o operăatât de labirintică) şi care se încheie cuafirmaţia „Poetul nu împarte dreptateşi nedreptate. El sprijină cu un stâlpînsuşi stâlpul”. Cercetarea lui SorinDumitrescu este una in aenigmatae.Limbajul subtil al teologiei sauparabolic al Părinţilor îi oferă bazaînţelegerii acestei poezii al căruihermetism vine dintr-o şoaptă de sus.De aici se ajunge pe cale logică la adescoperi asemănarea de funcţiedintre necuvinte şi icoană, prinraportare la realitatea transcendentăde care ambele dau seama la nivelulnostru de înţelegere. „Putereanecuvintelor este o putere cu vocaţieteandrică, iconică” (70)

(va urma)


eseu

Cartea Coniţei Lena – Kenzo floarecheală, Editura Tiparg, Piteşti,2007 – nu este o apariţie dintre

cele obişnuite în poezia românăcontemporană, în primul rând prinrevenirea la versul de sorginte văditfolclorică, unde, pe filonul liriciitradiţionale, vechi, îşi dau mânainfluenţe venind dinspre textelelăutăreşti, dar şi dinspre livresc, dinsprezona culturii subţiri, a creaţiei luiAnton Pann, a poeziei baladice şiorientale a lui Ion Barbu sau aCântecelor ţigăneşti ale lui Miron RaduParaschivescu.

Parabolice ori anecdotice, adesea,valorificând prozaicul, poeziile ConiţeiLena au un rafinament incontestabil,traducând, totodată, dorinţa deevadare dintr-un cotidian frustrant,copleşit de insensibilitate, motiv pentrucare, nu de puţine ori, dezvoltă scenariicvasi-ritualice, care surprind prinintensitatea şi plăcerea trăirii fiecăruigest, a fiecărei clipe: Omul construiamistere / le-ascundea-n ficat şi fiere/le scria-n piele maro / insomnie derondo... sau: Lupul meu cel licantropic/mă devoră-n trup utopic. Iar ritualuleste, cel mai adesea, cu vizibileconoltaţii erotice, un eros nu de puţineori dionisiac, dezlănţuit: libidou într-unRavel /descheind un bolero /în

orgasme indigo, frenezia aceasta fiindmotivată de actanţi care par de dincolode tangibil, cu morfologie oximoronică:sex de înger-demon-om şi trup deînger luciferic, care ar fi: clone de visde Dumnezee /în utere de orhidee.

Incantaţii în care visul-vers capătăvaloare apotropaică străbat universulliric al Coniţei Lena, când Înstelat estilul tot/existent ardent /natal. /.../Înstelat, mă-nstel, /înstel /în poemulmeu rebel /visul, ce visând tactil..., iarpoeta îşi dezvăluie viziunea asupra uneicreaţii care pare a-i condiţiona viaţa:Un vers ce-mi taie venele /îmi linge-acum poemele.

Ludicul este una dintre trăsăturiledefinitorii ale poeziei din volum şi oaltă constantă evidentă e pitorescul,manifestat atât la nivelul expresiei –poeta aducând, fără inhibiţii, cu onaturaleţe seducătoare şi covârşitoare,cuvinte dintre cele care, de obicei,compun un câmp semantic tabuizat înmajoritatea contextelor colocviale –,cât şi la cel al imaginarului. Versurilesunt, ca urmare, zglobii, se resimte,mai peste tot, prezenţa unui zâmbetşugubăţ, tonic, dar, dincolo de acesteaspecte de suprafaţă, mesajul e maimereu grav, reliefat într-un discurs liricunde apolinicul şi dionisiacul coexistă.Totuşi, seriozitatea viziunii asupra lumii

Coniţa LenaKenzo floare cheală

Mioara Bahna


NO. 1-2 / 2014 7

cronica liteară

nu numai că nu împiedică, cipotenţează chiar manifestareaentuziasmului poetei, receptivă la toatezvârcolirile existenenţei, din care face osărbătoare încărcată de pitoresc,fiindcă între speluncă şi uliţă, caatribute ale unui perimetru, paradoxal,frust ori cizelat – în funcţie de unghiuldin care se priveşte, dar şi de ochiulobservator –, până unde pătrundecouri mitice (de pildă, aluzii la mitullui Pygmalion sau la cel al jertfei pentrucreaţie: Mă sculptează-ntr-o ulucă/înverzire de lăptucă /şubredă /defragedă...), poeta îşi trasează arealulunei geneze insolite: Ziua începu /casuită-n pod /când se desfăcu/galbenă-ntr-un plod /eclozând ficaţi/şi fiere venină...

Sinestezice uneori (Ylang-ylang/ylang-ylang /parfumul blond ţâşnindmustang), cu unduiri exotice (alergândspre tropice /cochilii hipnotice), defloare de vanilie, dar şi autohtone, pefond de primăvară cotobelcă, poeziileConiţei Lena vorbesc despre Visul meucu ţâţe verzi sau roz ori despre ţâţagrea de noapte, într-un timpbaudelairic înflorat, asistând sauparticipând la un joc pervers de minţifumânde, în contraponderea căroraaduce, spre exemplu, albul prunc delapte, imagine serafică, susţinută dealtele din aceeaşi categorie.

Nu de puţine ori, pe de altă parte,imaginile artistice bat spre unnaturalism asociat cu simbolismul,când în aorta-nzăpezită /curg cheagurimoi de dinamită /roşii ca splina în

globule /venin mortal de tarantule /învene lâncezând sătule... Efectul e, înconsecinţă, comparabil cu acela dinbeţii astrale.

Trăind cu pasiune clipa, în poeziaConiţei Lena, femeia îndrăgostită îşiîndeamnă iubitul: Iubeşte-mă acum,nu mâine-n ieri, / în pretutindenea denicăieri, idealul rămânându-i odragoste de niciodată, din visul meude basm, de vreme ce, în ipostză deAnă conştientizând zidirea şiasumându-şi destinul sau de Penelopăaşteptându-şi ursitul, ea este osenzuală – majoritatea poeziilor dinvolum au conotaţii sexualetransparente – care îşi oferă cuvoluptate totul şi, în acelaşi timp,proslăveşte bărbatul, căruia nici nu i sesupune, dar pe care nici nu caută să-lstăpânească, încercând doar sădescopere în el egalul şi în plăceretrupească, dar şi în împlinire spirituală,fiind, de asemenea, o rafinatădegustând savorile de peste tot oriexprimându-şi lehamitea: Turtă dulcede mălai /vinul golului din pai /şiaroma cafenie /dintr-un zaţ denebunie /zdrăngănit negru-n tigaie/de cartof puţind a oaie /greuumflându-se-n salată /pe cântarul denetoată...

Cartea Conţei Lena poate fi citită, înaltă ordine de idei, şi ca un lungdescântec-blestem, cu accente dedoină, meditaţie sau fabulă, alcătuit dinsecvenţe care dau seamă de stările despirit ale poetei, într-un moment saualtul şi pentru exprimarea cărora

cronica liteară


8 NO. 1-2 / 2015

cronica liteară

9NO. 1-2 / 2014


apelează la un vocabular nuanţat,creând un ludic uneori oximoronic,unde valorificată pe larg este şi esteticaurâtului, prin reliefarea diafanului dintot ce e banal sau chiar repulsiv:Voaluri, voaluri, carnea mea pe oase/sânge, vene, broderii frumoase./maluri şi limanuri în simţire... Liantultuturor acestora e, nu de puţine ori,sacrul: Vine Christul şi-mi sărutăfruntea /carotida mea se face puntea/spre fior virgin de trup furat/anotimpului dintr-un bărbat.

Trecerea de la elogiul subtil aldivinului la sacrilegiu e – în modfrecvent –, aproape insesizabilă:Bărbatul din bordel de mir /înţeapă-nroşu trandafir /paharul visuluidomnesc – /licoare-n visul omenesc. Încontext, printr-o Missa Solemnis, seîncearcă, concomitent, o posibilăarmonizare a contrariilor, fiindcă nu seevită, pentru acest festin pe care-lpropune poeta, nici Foaie gras /şivinuri de Malagă /şampanii roze-ngust de fragă /fazani /şi parmezaninaturi..., dar nici ...un harbuz /spart caun cap /de cot-codac..., ea fiind atentă,prin urmare, şi la ce e infecund, şi lavome sau clisme, la ce e gregar, laruină, dar şi la zbor, la astral, latuberoză, la trandafir ori la Kenzo-almeu de adevăr.

Remarcabilă e, de asemenea, în ce opriveşte pe Coniţa Lena, o ştiinţăînnăscută a versificaţiei, încât poezia eie dezinvoltă, dând impresia că poetei îie aproape la fel de uşor să-şialcătuiască versurile cum îi e să respire.

Mai mult, tiparul prozodic popular esteforma sa de expresie de la care nuabdică aproape deloc, adecvând-o laun conţinut care înglobează, cu acelaşifiresc, şi imagini canonice, dar şi – saumai ales –, panoramându-le, pe celecare, de obicei, se ţin măcar subperdea. Zâmbind, dar avertizând printrimiteri discrete la tulburătorul, însănecesarul memento mori, într-undiscurs echilibrat, ea aminteşte şi-şiaminteşte: Ai plimbat un crin în mână/altă mână /mai a lună /strângeapraful din ţărână. /Doar refluxul nuadună /Marea Mării într-o rună...

Dacă descătuşarea sezorială edominantă în poezia Coniţei Lena, niciactul scrisului, (cu avatarurile lui şi alevieţii artistului) nu este neglijat, fiindun reper pentru alte forme de vieţuire.Legat de preocuparea pentru creaţie,de pildă, într-un poem al ei, scriitoareacontemporană reiterează ideeacentrală din celebrul Manifestavangardist către tinerime al lui IonVinea (Jos Arta /căci s-a prostituat!), lamulte decenii după acesta, cândPoemul meu făcând trotuarul /ziua-namiezi şi fără de simţire /aleargăînflorind în trup barbarul /simţ,precum femeia-drog-şi-nesimţire./Poem prostituat plimbându-şi torsul/şi sexul nud precum insinuarea...

Prin tot acest periplu sentimental,Coniţa Lena caută albia prin care să sestrecoare spre simţirea cititorului, cândCu bocancii trec încet /peste-un degetde sonet /şi mă-ntreb curat nemţeşte/ce vers mi se-nvineţeşte...

Încep prin a mărturisi că, înaintede a scrie despre cartea luiLaurenţiu-Ciprian Tudor, Nervi,

apărută la Libris Editorial Braşov,2014, am recurs la un experiment:am supus atenţiei unor cititoriinocenţi (elevi de clasa a XII-a) câtevadintre poemele din volum.Întrebarea spontană, după lectură, afost: „Este Bacovia II?”. Am văzut căşi comentariul lui Felix Nicolau, pecoperta a patra, îl situează peLaurenţiu-Ciprian Tudor în zonasimbolismului. Este oarecum firesc,de vreme ce apar câteva elementespecifice curentului („rozeparfumate” – à la Macedonski,instrumente muzicale – pianul,violoncelul, chitara, apoi cromatica –albul, albastrul, verdele, şi ploaia,finitudinea, tristeţea, nervii...), dar aşspune că autorul dă doar o tentăsimbolistă, o „patină” precum cealăsată pe metalele preţioase detrecerea timpului. Depresiaprofundă, disperarea nu suntprezente, poate doar o dezamăgire„bine temperată” – pe modelulclavecinului lui Bach – în raport culumea şi cu timpul/ vremea/vremurile.

Se poate observa o marevarietate de teme şi motive literare,poetul jonglează cu diversitatea:oraşul, hotelul, gara, vârsta,finitudinea (care nu este absolută,poetul îşi este sieşi postum),liniştea/ tăcerea, nervii, ploaia,singurătatea, visul, trimiteri lamitologie – creştină sau precreştină– Icari, îngeri, Hercul... Totuşi,accentul cade pe problematicaperechii, a cuplului, pe imagineafemeii/iubitei/ nevestei, la care seadaugă o colecţie de arte poetice,unele mai ample, altele extrem deconcentrate („Poezia”, „Poetul nutrebuie să aibă mormânt”, „ÎnCadrilater II”, „Chitara”, „Dacăîngropi un poem”, „Onoareapoetului” etc.)

În ceea ce priveşte cuplul, seresimte o nostagie/ căutare aprimordialităţii, a sinelui propriu(eventual) prin sinele perechii.Ieşirea din cotidian, din „toatemizeriile” se poate produce uneori„Într-un hotel de patru stele”, prineros – „apoi stând pe spate/ suflămdin greu/ miraţi că amsupravieţuit// uit că de fapt/ eştinevasta mea/ femeia cu care-mi

Laurenţiu-Ciprian TudorNervi

Mihaela Malea Stroe

cronică neconvenţională


10 NO. 1-2 / 2015

cronică neconvenţională

11NO. 1-2 / 2014


duc/ toate mizeriile”. Femeia estevăzută fie ca „un episod detinereţe” din viaţa bărbatului, fie cao „anacondă”, fie ca „femeiefatală”, visată, „făcută din scris”,„femeia-morgană” („literă cu literăam visat-o/literă cu literă am smuls-o/ din limba de lemn a iubirii –statuie”), poetul asumându-şi statutde Pygmalion – cioplitor în litere,fie ca expresie a unui pur-estetic,venusian, care obligă la lepădareade ipocrizie şi face posibilă, celpuţin oniric, transcendenţa saurecuperarea Edenului: „să nu fimipocriţi/ nici un vis nu e maireconfortant decât ăsta:/ o femeiefrumoasă, nud, înţepând cu sâniinisipul/ pe o plajă largă uitată,mângâiată de soare/ aici este totulposibil/ nu există vinovăţie/ timpul,intervalele, măsura// tu, ea, mingeade foc, întinderea, undeva marea/ oimagine în oglindă a Edenuluidinainte” („Sinceritate”). Nulipseşte însă, reversul, registrulcaricatural, ipostaza femeiimuncitoare, desfigurată prinideologie şi propagandă de partid,femeia „care a construitsocialismul/ zână a strungurilor […]

cu instinct de boxer” („Odă femeiimuncitoare”). Pelângă acestea,dualitatea sacru-profan a femeiieste sugerată în „Poezie vizuală”:„orice sân cu lapte/ e ocatedrală,/sânul simplu/ e alcool”.

Sunt multe nuanţe în lirica luiLaurenţiu-Ciprian Tudor şi ele suntsurprinse sugestiv în una dintreartele poetice mai sus amintite:„Poezia este un rachiu fin/ obţinutdin distilarea repetată/ a tristeţii însine” sau este „vin şampat/ dulce/picătură de avânt spre fericire” sau„elixir licoros/ amestec concentratde frumuseţe a lumii şi de greasuferinţă” („Poezia”). Ca sintezăsacră, magică, de frumuseţe şisuferinţă, poezia impune iniţiere şiun anumit ritual de „consum”: „sebea încet, în linişte, surâzând,/ca la ocherasmă athonită”.

Aş încheia amintind un „Distih”cu valoare axiomatică, ce vine sănuanţeze celebra zicere a lui Goya.Dacă „somnul raţiunii naştemonştri”, şi Goya îndeamnă latrezire, „somnul în lumină/ e maivinovat decât bezna” al luiLaurenţiu-Ciprian Tudor îndeamnăla trezvie.

Codruţ Radi ne propune o cartede poeme inedită, oexperienţă nouă, după cum

mărturiseşte însuşi poetul. Dându-icrezare, am citit cu interes versurilesale. Ca-ntr-un poem din Nichita„frunză verde de albastru, mă doareun cal măiastru” căutând logica,înţelesul cuvintelor, care nu există.

S-a scris mult despre acest lucru,în spatele versurilor stă frumoasanebunie genială, lumina ei acoperăorice înţeles. Putem traduce prin:„Învăţaţi limba poeziei lui Nichitafără profesor” - Alex Ştefănescu.

Volumul „În..treimea ocultă”cuprinde poeme a câte trei strofe.Codruţ Radi încearcă o aşezare asentimentelor, a ideilor, într-o formăfixă, impusă, a haiku-ului. În mareparte reuşeşte, prin această tehnicădeosebită a versificaţiei, să inducă oanumită atmosferă. La exterior,organizată ritmic ca un canon,interior, poezia având o marelibertate, uneori prea mare,ajungându-se la o redaresuprarealistă. Aici, logica dispare,doar măiestria poetică o poate salva.Riscul creatorului.

Nu sunt adevăruri de album,

specific poeziei tradiţionale, nu avem„maximum de informaţii înmaximum de cuvinte”. Nu dăinformaţii, nu sunt anunţuriutilizabile în viaţa practică. Poeziaare o utilitate spirituală. Un cântecvenit din adânc, îndelungi meditaţiiasupra condiţiei umane, introvertit,pe alocuri, metafizic, imploziisufleteşti, o revoltă împotrivadestinului implacabil, nu învins, niciînvingător, supus suferinţelor. Unplâns după pierderea cuvântului, dela cuvântul ce zideşte la cuvântul cemoare: ,,rânduri uitate altor file,iertare cuvintelor, zbor’’.

Întrebări şi răspunsuri, fărărăspunsuri tăceri, ori, între cuvinte,tăceri care vorbesc: „brumelor dese,ritualuri boeme, de zis în şoapte”.Încercări de creare a unui limbajpropriu: „toatele şoapte, toturineparte” etc. Uneori poezia pierdedin sinceritate, dinamism, forţândrimele, ritmul impus, versul are maipuţină semnificaţie, poezia seîngreunează: „rumori învinse/ chipînăuntru marnă/ dar vremii stâncă.”’,„ultimul popas/ rond lipsă şederii/râpe la vale.”

Poeme de sine stătătoare,

Codruţ RadiÎn..treimea ocultă

Cornel Sântioan Cubleşan

note de lectură


12 NO. 1-2 / 2015

note de lectură

13NO. 1-2 / 2014


sugestive: „eu fără mine/ luminilenicăieri/ la sfârşit moarte”, „trecere-n deşert/ iluminări în zadar/ vremiipărere”. Vizionare: „pământul învins/sub ruinele toate”.

Atmosferă bacoviană: „defunctenopţi/ capăt ruine.” Ierni, brume,toamne târzii, umbre fără veşminte,frica din vise, geometrii în declin,albastru virgin, veşnică pândă, ochiulnecine, îl urmăresc pe poet, înălţândimnuri pentru paza sufletuluiomenesc. Câteva dintre poeziileexemplare modului său poetic de

exprimare: „Căderi avale”, „Cercuriteşite”, „Tîrziu ceas”, „Ierni printredune” etc.

Citez din poemul „Toamnelortârzii”: „Toamnelor târzii/ umbre fărăveşminte/ topite-n ceaţă/ Mai puţinăzi/ tocmită celor sfinte/ albă la faţă/Brume străvezii/ nopţii aşezăminte/poieni de gheaţă.

Îi doresc poetului Codruţ Radisă-şi continue, la fel de serios,spirala drumului, greu şi lung,regăsindu-şi, prin creaţie, formasufletului său nobil.

Maria Dobrescupoints faibles

nous nous soupçonnons de la poésieen recherchant des significationsnous exilons tout espoiren nous refugiant derrière les doigts

d’une mainl’autre (main) doit être toujours librepour mesurer la distanceentre le rêve et l’événement

on pourrait penserque le bonheur n’est plus suffisant

sans doute serait mieuxde rester dans les mots

le pouvoir des mots

J’ ai un endroit réservédans toute ma tranquillité

c’est dommage qu’on dissipe/ onsupprime la solitude

nous pouvons parler de laconnaissance

les gens se dévoilent difficilement et s’ils tombent maladesils couvrent avec leur calmede peur que personne ne puisse me

voirtandis que je languis une histoireau goût de l automne tardif

récit d’une rencontre

elle se trompeen pensant quela pluie pourrait laver ses péchésanonyme dans cette histoireelle ne voit pas au-delà des murs -ils

sont vierges

pas de lumière

elle nie l’automnepersonne ne saura ce qu’elle cache/

ce qui se cachedelà des mots

c’est mieux comme ça

rester anonyme dans cette histoireoù le temps caresse de toute façon,

n’ importe quand et n’importe oùun oui

découvertes

votre vérité a été placée en moide droiteà gaucheil m’étudie langoureusementavec un regard de femme débouchéeje prends un coup d’oeilétonnéeje me demandeque se passe-t-ilpourquoi je suis tellement bêteje regarde les choses à l’enversje coupe les cheveux en quatrecomme ma grand-mère le faisait

toujours

poesis


14 NO. 1-2 / 2015

de toute façon, je suis sur le senscontraire

dans vos belles vies

bonjour madame! ça va?J’ai appelé pour te lire un

poème

ne ferme pas la porteécoutecomme bat le coeur de l’oiseaude celui-ci va augmenterune chanson aveugleen s’épanchant parmi les nervures

comme une prièretu es la croix blancheentre les chapeletspour les journées noires

sans que tu le veuilles, tu medonnes de la lumière

j’ai ajouté de la pluiedu silencepeu de pourpresur deux villesmédiévalesj’ai tout apprisà propos de rienj’ai appris à semerl’amourdans les âmes brûléespar la solitude

même si tes yeux manquent decouleur

j’ai vu le ciel

Traducere: Simona Banciu

poesis

15NO. 1-2 / 2014


Florin Dochia

Chanson pour Inanna, 8

hier j’ai tué un dieu d’un seul geste.

aujourd’hui j’en invente un autre.

je le dessine d’abord sur ton sein

gauche.

un croquis au charbon et sang sur

laquelle tu étales

des mèches de tes cheveux verts,

pour cacher

le poignard planté dans ton cœur

dès la naissance.

tu y as vécu pour apprendre ce que

l’amour veut dire

et le sacrifice aussi, pour apprendre

à marcher sur les eaux et le

sommeil

dans des herbes parfumées, le bain

des rivières impétueuses et

la caresse de mon passage près de

ton corps

habillé d’un sourire seulement.

c’est un ciel sordide au-dessus de la

mare où

nous reposons nos os. je tue un

autre dieu et je dessine encore

un dieu à la tourbe sur ton sein droit,

libéré.

une inutilité en plus ne change pas la

vision

du monde, ne change pas les

sentiments débordant

sur les prairies, comme les poissons

après un déluge abondant.

des sons tombent sur nous comme

des météorites

d’une autre galaxie! les souffleurs se

disputent avec des violons

dans la schéhérazade de rimsky-

korsakov!

quel concert de noël!

je tue un autre dieu et je m’endors le

visage plongé

dans ton ventre brûlant qui monte et

descend...


j’efface du calendrier le dernier jour

d’hiver,

j’y dessine des inflorescences

pour l’ivresse des abeilles qui

emportent

un printemps préservé dans le pollen

sur leurs antennes,

pendant le mouvement lent des ailes

avant qu’il devienne vol.

poesis


16 NO. 1-2 / 2015


d’hiver

pour que le reste de ta vie

commence

découvrant ton vrai corps brûlant de

lumière,

la forme du sourire où ton sein

paresseux se prélasse,

l’embrassade dans laquelle tu

t’assoupis comme dans le foin

que j’ai fauché moi-même le matin

d’un doux automne.


d’hiver

à sa place je parsème la poussière de

laquelle commence

le retour des oiseaux dans les étoiles,

et le retour des poissons dans les

oiseaux,

et le retour des lapins dans les

poissons,

et le retour des libellules dans les

lapins,

le retour de tous à la transparence

du jour d’avant le début, avant nous,

avant le brisement du miroir

par lequel jamais nous ne pourrons

revenir

dans la chambre où

nous aurions pu si bien nous

connaître.


les papillons rouges sont le lit d’unrépit

auquel tu languiras quand le cheminte semblera

trop longle retour à la maison est toujours

plus péniblemoi non plus je n'arriverai pas à vêtir ma solitude du velours de ta peau parfumée

sublime sublimation dans la brisedélicate

la respiration avec laquelle monpoumon amoureux

daigne t’imaginer dans les souvenirsdes fragments d'une ville préservée dans les débris du miroir – tu es si

loinsi verte dans le champs de mentheet de chicorée – tu rêves de soleilet lui rêve de tes ombresoù tu me gardesbâti comme les alluvions dans les

vallées larges d'un torrent saisonnier

les papillons sont un litpour ton repos ensanglantéla voie s'ouvre à tout avenir

incendiaire.

Traducere: Laura Şerban

poesis

17NO. 1-2 / 2014


Când scrii despre un universpoetic trebuie să intri în tainelecreaţiei unui autor. Ajuns pe

tărâmul poeziei, constaţi că anumitereguli sunt diferite de cele pe care lecunoşteai până atunci.

Universul poetic al Anastasiei Tacheîncepe cu lumea vegetală în care aparrând pe rând rândunele, greieri,cocoşi, reprezentată încă din titlu deun motiv literar central „arborele”, înjurui căruia se organizează întregdiscursul liric. Este un univers care selărgeşte până când te trezeştiînconjurat de îngeri. Prin interiorulacestui univers poeta e condusă demirare, căci întrebările esenţialedespre rostul existenţei se ivesc la totpasul, iar poezia devine un anotimp încare autoarea se metamorfozeazăpracticând un „exerciţiu deimaginaţie”. Astfel, devine crin,pavilion, ochean, clepsidră, cocor,viscol, lumânare şi în final înger cecară în spate o tolbă a purităţii, semnal dorinţei de a rămâne, cel puţindeocamdată, într-o lume care se vreade poveste. Este o lume în care poetase simte în largul ei, are propriu-ilimbaj, este observatoarea unor„ritualuri” cu îngeri „îngerul seprăbuşeşte / În cădere îşi sfâşieveşmântul / …îşi zdreleşte palmele... /

Îşi ciobeşte călcâiul de porţelan”(Năzuinţă spre zbor) sau „Îngerul sejoacă printre nori / Îşi scaldă călcâiul înlumina lor, / iar apoi şi-l pudrează culimpezimi celeste” (Abis).

Din universul acesta lipseşte teama,dovadă că autoarea pleacă în căutareamuzei cu inocenţa specifică vârsteiadolescentine, de unde şimultitudinea de gânduri senine cestrăbat de-a lungul şi de-a latul poeziasa. Doar pe alocuri, tristeţea sestrecoară pe sub umbre, stareprovocată, probabil, de lipsa unorrăspunsuri pe care poeta nu le găseşteîn gândul transparent, de aici,probabil, confesiunea „Nu mai aveamnimic de purtat / decât panglicasingurătăţii / ce îmi plângea peîncheietură.” (Umbra). În general,atmosfera poeziilor ei rămânedestinsă, se joacă de cele mai multeori cu viziuni stranii, dar care primesccredibilitate prin candoarea viziunii orisentimentul detaşării de problemeleîmpovărătoare.

Drumul pe care Anastasia îlparcurge în gând reprezintă odescoperire a unei lumi privite cu ochiblânzi în care ea încearcă să neîntâmpine „pe o bicicletă gri metalic”.Căci, da, dacă nu v-aţi dat încă seama,ea este îngerul.

note de lectură


18 NO. 1-2 / 2015

Anastasia TacheArbore de gânduri

Maria Dobrescu

J. W. von Goethe

Regele ielelor(1778)

Călare prin noapte şi vânt oare cineGoneşte? E tatăl, el fiul în braţe îl

ţine.Îşi strânge copilul aproape la piept.Şi îl încălzeşte pe braţul lui drept

- Băiete, de cine te temi cu privireaplecată?

- Tu nu-l vezi pe-al ielelor rege, o tată,Au nu-i vezi coroana şi coama măreaţă?Copile, acelea sunt numai fuioare de

ceaţă.

„Copilule drag, haide, vino cu mineŞi mă voi juca multe jocuri cu tine.Prea plin este ţărmul de flori feluriteIar mama mea poartă veşminte aurite”

- O tată, o tată, n-auzi ce-mi promiteAl ielelor rege cu vorbe şoptite?- Copile, copile, dar te linişteşte,Acela e vântul, prin ramuri foşneşte.

„Băiatule drag, haide, vino cu mineCopilele mele te-aşteaptă, ştiu bine.Copilele mele vor fi pentru tineLa leagăn, cu dansuri şi cântece line”.

- O tată, o tată, dar nu vezi tu oare

Rusalce şi iele în bezna din zare?- Copile, copile, degeaba privesc,Sunt sălcii bătrâne ce sure sclipesc.

„Mi-e drag chipul tău, mă-ncânţi, tedoresc,

De nu vrei să vii, am să te răpesc.”- O tată, o tată, mă strânge ca-n cleşte,Vai, regele ielelor rău mă răneşte!

Tremură tatăl în goana cea mare,Copilul ce geme îl strânge mai tare.Ajunge la curte cu greu şi trudit;Copilul în braţele lui a murit.

Traducere: Dan Dănilă

poesis

19NO. 1-2 / 2014


poesis


20 NO. 1-2 / 2015

Cesare PaveseVa veni moartea și va avea ochii tăi

Va veni moartea și va avea ochii taiAceastă moarte absurdă care ne-nsoțeșteDe dimineața până seara, ne-ncetat,Surdă, ca un vechi regretSau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt iluzoriu,Un strigăt tăcut, o liniște.Așa-i vezi în fiecare dimineațăCând te-apleci asupra ta în oglindă.Dragă speranță, în acea zi vom ști și noiCă ești viață, că ești nimic.

Pentru toți, moartea are o privireVa veni moartea și va avea ochii tăi.Va fi ca renunțarea la un viciu, Sau ca ivirea unui chip mort în oglindă,Ca ascultarea unor buze închise.Coborâ-vom muți în abisul etern.

Agonie

Voi colinda străzile până la epuizareVoi ști să traiesc singură și să fixez cu

privireaChipuri trecătoare, dar să rămân aceeași. Această răcoare ce urcă în căutarea

venelor meleEste o înviorare pe care nu am mai simțit-

o așa,În nicio dimineață: mă simt mai puternică Decât corpul meu, iar un fior mai rece-mi

însoțește dimineața.

Departe sunt diminețile celor douăzeci deani,

Iar mâine douăzeci și unu. Mâine voi ieși

pe strada Unde-mi amintesc fiece piatră, fiece fâșie

de cer.De mâine, lumea va reîncepe să mă vadăVoi sta dreaptă și voi putea să mă opresc Să mă privesc în vitrine. Diminețile unui timp când nu știamNici că sunt tânără, nici că sunt eu cea

care trece- O femeie stăpână pe ea însăși. Fata firavă ce-am fost s-a trezitDintr-o jale ce dura de ani, Iar acum pare că nici n-a fost.

Și-mi doresc culori. Culorile nu plâng,Sunt ca o-nviorare. Mâine culorile se vor

întoarce. Fiecare va ieși în stradă, fiecare corp într-o

culoare, chiar și copiii.Acest corp îmbrăcat în roșuDupă atâția ani de paloare își va relua

viața. Voi simți în jurul meu alunecând priviriși voi ști că sunt eu. Aruncând o priviremă voi vedea printre oameni.În fiecare nouă dimineață voi ieși pe străzi, Căutând culori.

Pământul și moartea

Tu ești ca un pământPe care nimeni nu l-a mai spus.Tu nu aștepți nimicDecât cuvântul Care va tâșni din străfunduriPrecum fructele dintre ramuri.Un vânt te-ajunge. Lucruri uscate și moarteTe-mpovărează, iar cu vântulVin rămășițe și cuvinte vechi.Tu tremuri, deși e vară.

poesis

21NO. 1-2 / 2014


unde ești tu, lumină, e dimineață

Tu erai viața și lucrurile

În tine, treji, respiram

Sub aerul ce e încă în noi.

Fără chin și fără foc,

Fără-această umbră apăsătoare a zilei

Aglomerată, diferită. Oh, lumină,

Seninătate îndepărtată, respirație

neliniștită/ temătoare

Indreaptă-ți ochii nemișcați și limpezi spre

noi.

Dimineața ce trece e-ntunecată

Fără lumina ochilor tăi.

Prietenul care doarme

Ce-i vom spune astă-noapte prietenului ce

doarme ?

Cuvântul cel slab răsare pe buzele

Incercate de-o grea suferință.

Îi vom privi buzele inutile

Ce nu spun nimic,

Vom vorbi în șoaptă.

Noaptea va avea chipul vechii dureri

Ce reapare în fiecare seară, impenetrabilă,

vie.

Tăcerea trecută va suferi

Ca un suflet mut în întuneric.

Îi vom vorbi nopții ce respiră ușor.

Vom auzi secundele ce picură-n tăcere

Dincolo de lucruri, în neliniștea zorilor

Ce vor veni pe neașteptate,

Săpând tăcere moartă în tot.

Lumina inutilă ne va arăta chipul absorbit

al zilei

Secundele vor tăcea, iar lucrurile vor vorbi

șoptit.

Luceafăr

Bărbatul solitar se trezește când marea eîncă-ntunecată,

Stelele sclipesc,Un suflu cald urcă dinspre mal,Unde-i culcușul măriiși-mblânzește vântul.Aceasta-i ora când nimic nu se poate-

ntâmplaȘi totuși, pipa atârnă stinsă-ntre dinți.Nocturn e și clipocitul șoptit.Bărbatul singuratic a aprins déjà un foc de

ramuriși-l privește înroșind pământul.Chiar și marea, în curând, va fi ca focul,

doar văpăi.Nimic nu-i mai trist decât zorii unei zileIn care nimic nu se va-ntâmpla. Nimic nu-i mai trist decât inutilul. O stea verzuie atârnă obosită în cer,

suspendată-n zori. Vede marea înca-ntunecată și-o pătează

cu focIn care bărbatul, pentru a face ceva, se

scaldă,Vede și-alunecă în somn printre văile

munteluiUnde-i un pat de zăpadă. Mai merită să iasă soarele din mareși să-nceapă nesfârșita zi ?Mâine se vor întoarce leneși zorii cu

diafană lumină și va fi ca ieri și nimic nu se va-ntâmpla

vreodată.Barbatul singuratic ar vrea doar să

doarmă.Când ultima stea se stinge pe cer,Bărbatul, încetișor. Își pregătește pipa și-o

aprinde.

Traducere: Alexandra Irimia


arte vizuale


NO. 1-2 / 2014 23

arte vizuale

Cornel SântioanCubleşan

„Poezia şi pictura suntsurori”

Corneliu Cubleşan s-a născut în 1943,la Cernăuţi, dar a copilărit în satulSântioana din judeţul Cluj. În timp, sestabileşte în Prahova, în oraşul Breaza.Predă ca profesor în mai multe şcoli dinBăicoi, Buşteni, Câmpina şi Ploieşti. Estemembru al Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia, participând la expoziţiipersonale şi de grup la Ploieşti, Băicoi,Câmpina, Vatra Dornei, Bucureşti. Deţinelucrări în muzee din ţară şi colecţiiparticulare din Elveţia, Canada, Italia.Corneliu Cubleşan este un artist plasticaflat într-o continuă căutare a propriului„eu”, împletind, uneori, arta de a mânuipenelul cu cea a condeiului.

Când v-aţi dat seama că sunteţi atrasde arta picturii, dar şi a scrisului?

- Poezia şi pictura sunt surori. Cred cămai întâi am debutat în poezie, copil fiind.Am scris odată un poem despre un cocoş,care se urcase pe un gard. Era un cocoş albşi mi se părea că era ca un înger. Astfel,poezia s-a născut în sufletul meu, privindnatura şi, bineînţeles, fiecare om o vedealtfel. Ai o revelaţie, vezi un cocoş – unînger. Altul… vede şi zice: ce bun ar fi detăiat. Fiecare om are, în faţa naturii, unanumit sentiment, o anume legătură cusau faţă de un obiect, faţă de altă fiinţă sauorice altceva. Legat de pictură… Era unînvăţător care picta, în satul în care amcopilărit, în Sântioana, în Ardeal. După ore,se retrăgea într-o cameră, unde picta. M-achemat şi pe mine, pentru că văzuse că maimâzgălesc una, alta. Mi-a plăcut momentul

acela, în care simţi mirosul culorilor, joculpensulei. Îmi dădea un carton pe care maipictam o floare sau mai ştiu eu ce. Aşa aînceput dragostea pentru pictură.

Am terminat liceul la Gherla. Acolopictam, fiind iniţiat de profesorii de desen,într-un atelier de pictură. După liceu,mi-am depus dosarul la Cluj, la Institutul deArtă Plastică. Nu am fost primit, din cauzăcă tata fusese arestat. Avusese problemecu Securitatea. M-am înscris la o şcoalătehnică, am lucrat vreo doi ani într-ofabrică, m-am făcut UTC-ist, reuşind să măînscriu şi să urmez la Iaşi, tot Institutul deArtă Plastică.

După terminarea studiilor, cum aţi reuşitsă găsiţi şi să păstraţi calea către artă?

- Într-adevăr, mulţi colegi nu maipictează. Trebuie să ai ceva înlăuntrul tău,care nu te lasă în pace. M-am însurat, toatebune. Eu am o nelinişte care mă împingeori să pictez, ori să scriu. Această neliniştem-a făcut să lucrez iar, după o pauză decâţiva ani. Şi mergând în Bucovina mea, amfăcut un peisaj. Între timp, mă căsătorisema doua oară, ajungând, cu acest prilej, înPrahova, la Ploieşti. Peisajul pictat mi l-aupus cei de aici într-o expoziţie. Îl arătasemunei colege, pictoriţă, care l-a dus la NikiKruch, mare sculptor. El mi l-a băgat într-oexpoziţie. Îl numisem „Peisaj din Bucovina”.De atunci, am început să expun curent lagaleriile din Ploieşti. Mai târziu, am expusşi la Bucureşti, devenind, în timp, membrual UAP Ploieşti şi membru UAPR.

Din larga paletă de artişti plastici, aţiurmat vreun model?

- Din pictura română, mai puţin îmiplace Grigorescu. E un mare pictor, dar miemi se pare un pic prea dulceag. În schimb,îmi place Lucian Grigorescu foarte mult,prin modalitatea sa de a interpretaUniversul, peisajul, portretul. Dar mai ales

arte vizuale


24 NO. 1-2 / 2015

arte vizuale

25NO. 1-2 / 2014


peisajul, stilizarea formelor, culoarea, felulcum lucrează vibraţia pensulei pe pânză.Lucian Grigorescu are multă viaţă înpânzele lui, în petele de culoare. Mi-aplăcut mult Petru Popovici, stilul său,coloritul. Îmi mai plac Palady, Pătraşcu,Valter Paraschivescu, Dan Platon, FlorinŞuţu, Ion Şinca şi mulţi, mulţi alţii.

De fapt, ce anume vă place să pictaţi?- Îmi plac foarte mult peisajul, pictura

abstractă şi-mi place mult şi picturametaforică. Adică, oarecum, metaforaîntr-un stil cubist, ca să zic aşa. Se iauanumite forme sau fragmente de forme dinrealitate - să zicem un portret sau ceva dinnatură -, la care asociezi, pe baza unor ideisau a unei compoziţii, şi scoţi o structură.

Vă consideraţi un artist consacrat,împlinit?

- Nu! Eu întotdeauna am venit târziu,m-am afirmat târziu, cauza fiind şi fireamea, şi mediul în care am trăit şi care m-aluat în braţe sau m-a dus în spate, ca să zicaşa. Eu cred că am fost un profesor bun,atunci când am predat în Ploieşti, în Băicoi,Buşteni. În Băicoi, am avut un cerc depictură pentru copii, „Pasărea Măiastră”,care devenise celebru, fiind cunoscut întoată ţara. Consider că, la ora actuală, amatins o anume maturitate, viziune. Am ieşitla pensie, de la catedră. Sunt un om liber,ca să zic aşa. Aşadar, pot să lucrez. La primaexpoziţie pe care vreau să o fac, doresc să-mi expun vreo 40 de lucrări, pentru a-miafirma cu adevărat, personalitatea. Poate,ca dovadă a maturităţii şi a viziunii meleartistice, am avut satisfacţia ca o lucraresă-mi fie premiată şi cumpărată de Muzeulde Artă, o altă lucrare mi-a apărut într-uncalendar. Am mai participat la tabăra decreaţie „Dan Platon” de la Breaza, care afost foarte interesantă. Am şi lucrăricumpărate în colecţiile unora din afara

ţării, colecţii particulare în Elveţia, Canada,Italia, plus muzee.

Lumea iubitorilor de artă o consideraţia fi una vastă sau mai restrânsă?

- Dacă vorbim de pictură… Sunt oamenicare intră în galerii, sunt colecţionari deartă, care cumpără. De curând, la olicitaţie, am reuşit să vând un peisaj deiarnă. Sunt oameni cu bani. Există oamenicare îndrăgesc arta, dar care nu pot săcumpere, există oameni care îndrăgesc artaşi pot să cumpere, există oameni snobicare cumpără pentru a arăta că au bani, căsunt intelectuali.

Sunteţi cu gândul la expoziţia pe care vreţisă o pregătiţi. Dar cu scrisul cum rămâne?

- Pregătesc romanul „Golful”, din care amscris deja primul capitol, în condiţiile în carede 5 ani nu am îndrăznit să aştern pe hârtie.Am publicat proză contemporană, laBucureşti, unde am constatat cu satisfacţiecă sunt apreciat, chiar pentru puţinul pe carel-am scris. Abandonasem, pentru că eu nueram mulţumit, cu toate că mi se preziceaun viitor în proză, dar, un timp, m-amdedicat poeziei, am publicat mai multevolume. Acum, sper să scriu un roman bun.N-aş putea spune că primul capitol îmi place,dar simt că sunt pe un drum bun, adevărat.

Puteţi dezvălui câte ceva din intrigaromanului?

- Da, aş putea. Ideea de bază estegândul, dorinţa ascunsă a fiecăruia dintrenoi, de a ajunge undeva. Toţi avem „golful”nostru, acel loc unde, aşa cum tragvapoarele la adăpost, tot aşa ne căutăm şinoi liniştea, spre finalul vieţii. Personajulcentral va fi tatăl meu.

Mult succes!- Mulţumesc.

25 ianuarie 2011

Carmen NEGREU

arte vizuale


26 NO. 1-2 / 2015

arte vizuale

27NO. 1-2 / 2014



poesis

Polina Barskova

Mesajul lui Ariel

Tatăl tău e strivit de greutatea măriiEl e amploarea valului, coralul.

Tatăl tău devine briză a mării.Pielea lui e coajaacoperită cu furnici speriate.

Albul ochilor – mândre perle. Ochii galbeni – perle din gunoi.

Craniul său - coral.Totul sună în el, tremurând.

Nimic nu dispare în eldar totul se transformăîn ceva ciudat, gros, promiţător.

Nereide curioase se cufundă înaceastă soluţie.

Uită-te la transformarea tatălui tăude fapt, nimic din el nu dispare, ci

mai degrabă se transformăîn tine, pentru tine, Ferdinand: tatăl

tău trăieşte!

Tatăl tău doarme.Tatăl tău e o mingeroşiespălată sub podul cel nou.Tatăl tău e păcatul.

El - jarulorbirii care mă stăpâneşte când îl

privesc: coaja se topeşte.E o bolboroseală rece care se scurge

din gură.

Tatăl tău încă trăieşte, dar moţăie.Uită-te la somnul lui, Ferdinand.Un firicel de salivă i se prelinge pe

bărbie.Aşa coboară şarpele de pe stâncă,aşa şi lanţul gros în lotcă.

Oftează, dar nu afară, ci-n lăuntru:El ţine sunetul în el, cu noi deloc nu îl

împarte.

El doarme, Ferdinand. Strălucegheaţa pe buzele subţiri.

Respiraţia – un lucru foarte mic,înconjurat de vise.

Traducere: Florin Dochia


NO. 1-2 / 2014 29

poesis

Ted HughesVântul

Casa asta a fost departe pe maretoată noaptea,

Pădurile se prăbuşesc în întuneric,colinele vuiesc,

Vânturile bătătoresc câmpurile subfereastră

Încalecă neagra amiază şi bâjbâieumede

Până când ziua înfloreşte; apoi, subcer portocaliu

Dealurile parcă s-au mutat, iar vântula ameninţat,

Fulger tăios, negru luminos şismarald

Curbat precum lentilele unui ochimalefic.

La amiază, am escaladat o parte acasei până la

Uşa de cărbune. O dată ce am ridicatprivirea –

Prin vântul de foc care mi-a crestatpupilele

Cortul de pe dealuri s-a zbătut şi adeformat frânghiile,

Câmpurile freamătă, orizonul e-ogrimasă,

Ce răsună la fiecare secundă şi seevaporă cu un fâlfâit;

Vântul alungă o coţofană şi unpescăruş

Cu spate negru, curbat domolprecum o bară de fier. Casa

A sunat ca un pocal verde fin în nota Pe care fiecare secundă ar nărui-o.

Acum adâncÎn scaune, în faţa unui foc mare, noi

ne strângemInimile şi nu putem întreţine cartea,

gândul,

Sau unul pe celălalt. Privim focularzând în vâlvătăi,

Simţim temeliile casei mişcându-se,dar nu ne mişcăm,

Privim fereastra vibrând, pătrunzândîn interior,

Auzim pietrele plângând suborizonturi.

Privim focul aprins,Şi simt rădăcinile cum mută casa, dar

şezi,Văd fereastra cum tremură să intre,Aud pietrele cum strigă în orizonturi.

Vulturul se adăposteşte

Stau în vârful pădurii, cu ochii închişi.Inerţie, fără vise care denatureazăÎntre capul meu cu ciocul coroiat şi

picioarele încovoiate:În somn repet crime perfecte,

mănânc.

Confortul copacilor înalţi!Forţa aerului şi raza soareluiSunt în avantajul meu;Am sub control faţa pământului.

Picioarele-mi sunt blocate pe scoarţadură.

A fost nevoie de întreaga CreaţiePentru a produce piciorul meu,

fiecare din penele mele:Acum păstrez Creaţia în picior

Sau zbor în sus şi rotesc totul încet –Ucid unde îmi place pentru că totul

este al meu.Nu există nici o sofistică în corpul

meu:Maniere mele sunt ruperea

capetelor -

Repartizarea morţii.Pentru că traiectoria zborului meu

este directăPrin oasele celor vii.Fără argumente care să-mi susţină

dreptul:Soarele e în spatele meu.Nimic nu s-a schimbat de când am

început.Ochiul meu nu a permis nicio

schimbare.Voi păstra lucrurile astfel.

Luna Recoltei

Luna în flăcări roşiatice, luna recoltei,Se rostogoleşte de-a lungul

dealurilor, săltând uşor,Un balon vast,Până dispare şi apunePentru a se aşeza la capătul cerului,

ca o monedă aurie.Luna recoltei a sosit,Vestind delicat prin rai, precum un

fagot.Şi pământul răspunde toată noaptea,

ca un tambur profund.

Aşa că oamenii nu pot dormi,Şi ies afară, acolo unde ulmii şi

stejarii stauDe veghe în genunchi, într-o linişte

religioasă.Luna recoltei a sosit!

Toate vacile şi toate oileO privesc împietrite, în timp ce ea

creşteUmplând cerul, ca şi cum roşul se

aprinde, şi lunecăMai aproape şi mai aproape precum

sfârşitul lumii.

Până când câmpiile aurii pline degrâu

Ţipă: „Suntem coapte, recoltaţi-ne!”iar râurile

Asudă printre dealurile care setopesc.

Traducere: Liliana Ene


poesis


NO. 1-2 / 2014 31

mărturii peste vreme

Interviu cu Ted Hughes

El, Sylvia Plath şi ceilalţiTed Hughes (1930 -1998) s-a născut în

Yorkshire, în micul sat Mytholmroyd.Tatăl său a fost dulgher şi apoi a devenitnegustor, dar amintirile neplăcute aleexperienţelor din timpul Primului RăzboiMondial, când a fost unul dintre puţiniisupravieţuitori ai măcelului trupelorbritanice la Gallipoli, i-au bântuit mereuviaţa de familie. După ce a terminatşcoala primară, Hughes a petrecut doiani în Royal Air Force (Forţele aerieneregale). A lucrat apoi la un post de radioîn Yorkshire, unde îşi petrecea mai tottimpul citind. Serviciului militar i-a urmatColegiul Pembroke de la Universitateadin Cambridge. Chiar dacă a trecut de lastudiul englezei la arheologie şiantropologie, el a continuat să citeascăcu lăcomie, şi ultimele sale scrieri auarătat influenţa unor cărţi precum „Zeiţaalbă”, de Robert Graves, roman pe carel-a citit în acele timpuri.

După absolvirea din 1954, a avut timpde doi ani diferite joburi în Londra şi apois-a întors la Cambridge, pentru a iniţiapublicarea unei reviste literare împreunăcu prietenii, fără succes însă. Lapetrecerea de inaugurare, a cunoscut otânără studentă americană care veniserecent în Anglia cu o bursă Fulbright.Numele ei era Sylvia Plath şi, în câtevaluni, erau deja căsătoriţi. Timp de alţi doiani (1957-1959), Hughes a predatengleza şi scrierea creativă laUniversitatea Massachusetts, în

Amherst. Atât Hughes, cât şi Plath aupetrecut fiecare moment liber scriindpoezie. Mai târziu, Hughes afirma: „Eratot ceea ce ne interesa, tot ceea cefăceam.” Când s-au întors în Anglia, în1959, el începuse deja să publice cusucces, fapt care a agravat tensiunileexistente deja în mariajul lor. Cu toate căaveau doi copii şi că au locuit o perioadăîn zona rurală Devon, ei s-au înstrăinatdin ce în ce mai mult, iar când Hughes aînceput o relaţie cu altă femeie, Plath l-apărăsit, s-a mutat la Londra împreună cucei doi copii şi în 1963 s-a sinucis. Pentrucititorii americani, acest lucru a părut a fiîncheierea carierei lui Hughes, dar el acontinuat să scrie foarte multe cărţi cusubiecte diverse şi foarte multă poezie,ceea ce l-a plasat printre cei maiproeminenţi poeţi ai generaţiei sale. În1981, a fost numit poet laureat al MariiBritanii. Adesea a fost atacat dur pentruceea ce mulţi critici au considerat a firolul său în sinuciderea Sylviei Plath şi, caexecutor testamentar al operei ei literare,el a agravat situaţia, prin distrugereaunor părţi ale jurnalelor ei personale. Nua vorbit decât spre sfârşitul vieţii saledespre relaţia lor, într-o carte de poemecare descriau căsătoria lor şi finalultragic. Volumul „Scrisori aniversare”,publicat în 1999, a devenit un best-sellerinternaţional, chiar dacă nu i-a împăcatpe duşmanii săi şi nici nu i-a mulţumit înîntregime pe prieteni.

Următorul extras face parte dintr-uninterviu cu Ted Hughes publicat în ParisReview, în primăvara anului 1995.

*



Aţi fost asociat cu Mark Strand şicu W.S. Merwin. Cum vedeţiscrierile lor în comparaţie cu aledumneavoastră?

Cunosc opera lui Merwin destul debine. Pe a lui Mark Strand mai puţin, deşimă uit pe cărţile lui foarte atent oriundele găsesc. Am fost apropiat al lui BillMerwin în trecut. L-am cunoscut lasfârşitul anilor ‘50 prin intermediul luiJack Sweeney care conducea la vremeaaceea Biblioteca de Poezie Lamont de laHarvard. Ei aveau o casă la Londra şi,atunci când eu şi Sylvia ne-am întorsacolo, în 1959, ne-au ajutat foarte mult.Dido Merwin ne-a găsit apartamentul, l-a mobilat pe jumătate, apoi gătea pentruSylvia, pe când era însărcinată cu fiicanoastră. Acesta a fost cel mai înalt punctal prieteniei mele cu Bill. El era un scriitorimportant pentru mine, în perioadarespectivă. Era un moment crucial înpoezia lui – aveau loc acolo foarte maritransformări; ieşea din crisalidă. Şipresupun că, datorită faptului că eramatât de apropiaţi, locuind doar la câtevasute de yarzi distanţă, schimbările saleinterioare erau parte din cursul osmotical sentimentelor dintre noi. Foarteimportant pentru mine. Atunci amînceput să scriu cel de-al treilea volum depoeme – care a devenit cartea intitulatăWodwo. El m-a ajutat să ies şi eu dincrisalidă. Şi a fost destul de importantpentru Sylvia, puţin mai târziu, când auînceput să apare poemele din volumulAriel, la sfârşitul anului 1962. Una dinlegăturile ascunse în spatele volumuluiAriel a fost setul de traduceri din Neruda,pe care Bill le-a făcut atunci pentru BBC.

Încă am un exemplar. Nu numai Neruda aajutat-o. Astfel ea a văzut cum Bill l-afolosit pe Neruda. Nu a fost singura eilegătură, dar a fost una. Cred că Bill aajuns cel mai departe pe drumul săudecât oricare scriitor american saubritanic la care mă pot gândi. Resurse şiabilităţi uimitoare.

Ce credeţi despre eticheta „poezieconfesională” şi despre tendinţamultor poeţi de a lucra în acest fel?

Goethe şi-a numit opera o mareconfesiune, nu-i aşa? Privind opera sa însensul cel mai cuprinzător, am puteaspune acelaşi lucru despre Shakespeare:o totală examinare de sine şi acuzare desine, o totală confesiune – foartedezgolită, cred, atunci când priveşti îninteriorul ei. Poate că este acelaşi lucru cuorice scriere care are viaţă poetică reală.Poate că toate poeziile, în măsura în carene mişcă şi se conectează cu noi, sunt orevelaţie a ceva ce scriitorul nu vrea defapt să spună, dar care are nevoiedisperată să comunice, să fie distribuit.Probabil este nevoia de a păstra ascunsceea ce face din ele poezie. Scriitorul nuîndrăzneşte să pună acel ceva în cuvinteşi, astfel, îl dezvăluie pieziş, adus pe furiş,prin analogii. Cred că scriem ceva pentruamuzament, dar, de fapt, simţim nevoia

disperată de a spune lucruri, de a leîmpărtăşi. Adevăratul mister este aceastănevoie ciudată. De ce nu ne putemascunde, pur şi simplu, şi să păstrămtăcerea? De ce trebuie să ne dezvăluim?De ce fiinţa umană simte nevoia să seconfeseze? Poate că, dacă nu ai aveaaceastă confesiune secretă, nu ar existaun poem – nici măcar o poveste. Nu arexista scriitori. Dacă majoritatea poeziilornu par a fi în niciun sens confesionale,este pentru că strategia de disimulare, deabatere, poate fi atât de obsesivă încâteste aproape în întregime un succes.Analogia cu marfa de contrabandăîncărcată pe un cargou interesant, carepare a fi acolo doar de dragul ei – subiectde discuţie de interes general –, dar, lasfârşitul poemelor Paradisul pierdut şiSamson agonizând, de exemplu, JohnMilton ne spune ceea ce aproape l-a dusla execuţie. Noutatea câtorva din pieselecele mai tulburătoare ale lui RobertLowell din Studii asupra vieţii, a unora dinpoemele Annei Sexton şi ale Sylviei, a fostfelul în care au încercat să arunce acestbagaj, modul deliberat în care au ştersanalogiile ascunse. Sylvia a mers cel maideparte, în sensul în care secretul ei e fostcel mai periculos pentru ea. Avea nevoiedisperată de a-l dezvălui. Nu se poatesupraestima dorinţa nestăpânită de ascrie astfel. A trebuit să scrie acele lucruri– chiar împotriva intereselor ei vitale. Amurit înainte ca ea să ştie ce vor face cuviaţa ei romanul The Bell Jar şi volumul depoezie Ariel, dar a trebuit să le scrie. Atrebuit să spună tuturor, precum acelegrupuri de Nativi Americani, carespuneau periodic tot ceea ce era greşit şi

dureros în vieţile lor în prezenţa întregiifamilii. Nu era bine s-o faci în secret;trebuia să o faci în faţa celorlalţi. Poate că,de aceea, le este atât de greu poeţilor săpublice. Nu ajută la nimic să şopteştipoemele unui preot sau unui confesor. Şinu au făcut-o pentru faimă, deoarece aucontinuat să o facă şi după ce au aflat ceeste faima. Nu, până revelaţia nu este defapt publicată, poetul nu simte nicioeliberare. În toate acestea, Sylvia a fost uncaz extrem, cred.

Ne puteţi spune mai multe lucruridespre Sylvia?

Eu şi Sylvia ne-am cunoscut fiindcă eaera curioasă în privinţa grupului meu deprieteni de la universitate, iar eu eramcurios în ceea ce o privea. Lucram înLondra, dar obişnuiam să mă întorc înCambridge, în weekend. Vreo şase dintrenoi am creat un grup poetic. Principalaactivitate colectivă era să bem în Anchorşi interesul comun, în afara camaraderieişi a atracţiei reciproce, erau cânteceletradiţionale irlandeze, scoţiene şi galeze– cântece folk şi balade pamflet. Cântammult. Să înregistrezi cântece folk era unlucru rar în acele zile. Interesele noastrepoetice erau mai mult înţelese reciproc,decât discutate. Dar am tipărit o foaievolantă de critică literară. Într-una dinediţii, unul dintre noi, galezul nostru, DanHuws, a demolat un poem pe care-lpublicase Sylvia, Cariatide. Mai târziu, eli-a devenit prieten apropiat şi a scris ofrumoasă elegie la moartea ei. Acel ataci-a atras atenţia. De asemenea, ea l-acunoscut pe Lucas Myers, un american,prieten foarte bun cu mine. Luke era


NO. 1-2 / 2014 33




foarte întunecat şi slab. Putea fi incredibilde sălbatic. Exact ceea ce sperai de laTennessee. Poemele lui ne însufleţeau –vocabularul lui Hart Crane, al lui WallaceStevens, caraghios. Sylvia era interesatăde el. În jurnalele ei, a notat viseleocazionale în care apărea Luke în modclar. Atunci când el a publicat o revistăplină de propriile noastre poeme şi alansat-o în cadrul unei mari petreceridansante, Sylvia a venit să vadă cumarătăm noi ceilalţi. Până în acel moment,nu avusesem ochi pentru ea. Auzisemfoarte multe lucruri despre ea de la oprietenă britanică, care împărţise diverseresponsabilităţi cu ea. Iat-o deodatălăudând versurile lui Luke în faţa lui Lukeşi versurile mele în faţa mea. După ce amînceput să o cunosc şi să-i citesc poemele,am văzut imediat că era un fel de geniu.Destul de repede, ne-am promis unulaltuia şi ne-am dedicat scrierii celuilalt. Cuun an înainte, începusem să scriu din nou,după anii de devastare a universităţii. Amscris ceea ce a devenit unele dintre celemai antologate poeme ale mele : TheThought Fox, poemele jaguarului, Wind.Înţeleg acum că, atunci când ne-amcunoscut, scrierile mele, ca şi ale ei,părăsiseră vechea traiectorie şiîncepuseră să se mişte şi să caute. Pentrumine, desigur, ea nu era doar ea însăşi: eareprezenta America şi literaturaamericană în persoană. Nu ştiu ce am fosteu pentru ea. În afara celor maimonumentali clasici – Tolstoi, Dostoievskietc. – lecturile mele erau complet diferitede ale ei. Dar minţile noastre au devenitcurând două părţi ale unei singureoperaţiuni. Visam mult la vise împărtăşite

sau complementare. Telepatia noastrăera vulcanică. Nu ştiu dacă versurilenoastre au împrumutat unele de la altele,dacă ne-am influenţat în acest fel. Poatecă alţii văd acest lucru într-un mod diferit.Metodele noastre nu erau aceleaşi. A eiera să adune o grămadă de obiecteînsufleţite şi de cuvinte bune şi să creezeun model; modelul ar fi fost proiectat deundeva din adâncul sinelui, din mitul eifoarte clar dezvoltat. Pare clar dezvoltatacum pentru un cititor – în ciuda faptuluică atunci era total inconştient pentru ea.Metoda mea era să găsesc un final şi sădesenez restul dintr-o dezordine ascunsă.Metoda ei era specifică unui pictor, a meaera mai narativă, poate. În tot timpul câtam fost împreună, ne-am uitat unul laversurile celuilalt în fiecare stadiu – pânăla poemele din Ariel, din octombrie 1962,când ne-am separat.

Ştiţi cum îşi folosea Sylviajurnalele? Erau jurnale sau caietede notiţe pentru poezie şi ficţiune?

Ei bine, cred că Janet Malcom a scrisîn mod just în revista New Yorker desprejurnale: foarte mult din ceea ce este în eleeste practică pentru un posibil roman,mici capitol pentru romane. Schiţaconstant un lucru ce se întâmpla şi-ltransforma în ceva ce se putea potriviîntr-un roman. Se gândea la jurnalele eica la note de lucru pentru un ultimroman, deşi, de fapt, nu cred că vreunadin aceste note a ajuns în romanul TheBell Jar. A schimbat anumite lucruripentru a le face să funcţioneze, pentru aface un gen de expunere simbolică a unuisentiment. Ea nu scria o povestire a


NO. 1-2 / 2014 35


vreunui eveniment; ea încerca să ajungăla un alt fel de clasic, cum ar fi copilăria,vitalul. Unele dintre scurtele sale povestiriduc tehnica la un stadiu avansat. Dorindsă exprime acel sentiment de demult.

Ce s-a întâmplat cu ultimul romanal Sylviei Plath, cel care nu a fostniciodată publicat?

Eu sunt la curent cu un fragment deroman de şaptesprezece pagini. Mama eispunea că a văzut un întreg roman, dar eunu am ştiut niciodată despre el. Cele 16-17pagini despre care ştiam au dispărut. Şi,ca să vă spun adevărul, întotdeauna ambănuit că mama ei le-a luat pe toate, cuocazia uneia din vizitele sale.

Aţi vrea să ne vorbiţi desprearderea jurnalelor Sylviei Plath?

Ceea ce am distrus, de fapt, a fost unjurnal care acoperea poate două sau treiluni, ultimele ei luni. Şi era pur şi simplutrist. Nu am vrut să fie văzut de copiii ei.În special ultimele ei zile.

Dar despre volumul Ariel? Aţirearanjat poemele din acestvolum?

Ei bine, nimeni nu dorea să publicevolumul în SUA aşa cum îl lăsase ea.Singurul editor interesat de acolo ar fivrut să păstreze doar douăzeci de poeme.Teama lui era că întregul lot ar fi pututprovoca un gen de eliminare, de repulsie.Şi, la momentul respectiv, puţini editoride reviste ar fi publicat poemele, puţinile-au plăcut. Calităţile nu erau atât deevidente în acele vremuri. Aşadar, chiarde la început, a existat o problemă în

privinţa modului în care va fi prezentatăcartea. Eu doream ca volumul să expunăîntreaga sa anvergură şi varietate. Îmiamintesc că i-am scris editorului, care mi-a sugerat să păstrăm douăzeci de poeme,o scrisoare cam lungă şi exagerată, în carei-am spus că simt că acest lucru esteimposibil. În mine se dădea o luptă întrea tăia anumite lucruri şi a adăuga altele.Eram dornic să adaug câteva din ultimelepoeme. Dar adevărata problemă era,după cum am spus, că editorii americanicu care discutasem nu doreau volumulaşa cum era. Cei de la „Faber” din Angliaerau fericiţi să publice cartea în oriceformă. În final, a fost un compromis – amtăiat unele lucruri şi am pus altele. Dinacest motiv, am fost acuzat teribil defaptul că am provocat dezordine în ceeace intenţiona ea şi chiar am suprimat oparte a operei sale. Dar aceste acuzaţii s-au dezvoltat după 20-30 de ani de laeveniment. Se bazează pe simplaignoranţă a ceea ce s-a întâmplat de fapt.Nu mai târziu de 6 ani de la acea primăpublicare, toate ultimele ei poeme au fostpublicate în volume – tot ce ar fi pus eaîn propriul volum Ariel şi cele pe care le-ar fi păstrat. Evident, faima ei crescândăi-a determinat să le publice. Şi cu mulţiani în urmă, pentru oricine era curios, ampublicat cuprinsul şi ordinea propriului eimanuscris – aşadar, dacă cineva vrea săvadă cum era Ariel, este destul de uşor. Pede altă parte, cât de finală era ordinea ei?Amesteca tot timpul poemele înmanuscrise – căutând noi conexiuni,succesiuni mai bune. Ştia că existaumereu noi posibilităţi, toate fluide.


Steven B. Katz3 poeme noi despre ştiinţă şitehnologie

Balada Meciului cu Moartea

Cu drogul prin creier fugind,Cu ego-ul în pat aruncat;Braţu-nfăşurat şi-n atele legat.Doctoru-a spus: „Să te văd odihnind!”

Şi-n al minţii raliu, adormind,Cu Moartea la trântă m-am luat,Sumbrul vrăjmaş mi-am înfruntatLa capăt de pat înflorind.

„Domnilor, e timpul!” Arbitrul a zis.Am vrut să mă târăsc spre pat.În sus, spre falnicul jilţ, m-am uitat.„Jucaţi!” a fost tot ce El a decis.

Am auzit pacienţii: dă-i bice!Ridică moralul, odat’!Am auzit cum frunze se zbat,Pregătite serviciul să-mi strice.

„Joacă, Moarte!” Arbitrul a spus.Soţia-mi să plângă a-nceput.„O iubire!” Arbitru-a cerut.Şi Moartea să zboare s-a pus.

Moartea, prieteni, va să zboare, deci, Cu pantofii în aer, ca o torţă;Stăteam acolo în cămaşa de forţă,Cu picioare umflate, goale şi reci.

Zbura de colo-colo şi înapoiServiciu după serviciu a servit;

„Avantaj, Moartea!”, am auzit.Şi i-am văzut chipul apoi.

Şi i-am văzut, prieteni, chipul,Şi i-am văzut chipul apoi:Ochii ei de anti-materie erau goi Gura sa, un gol în spaţiul ca nisipul.Un lob - Moartea a sărit şi-a bătut,Am văzut o stea explodând.Mingea peste univers ricoşând.Cu 6 la 0 am pierdut.

„Să nu mişte mâna” zic doctorii, abrupt,„Trece printr-un atac cerebral.”Retur cu viteza luminii, Mortal.Racheta-mi de tenis s-a rupt!

Din nou e braţul meu pansat -Întârzii treizeci de secunde.„Întoarce trupul, acul te pătrunde”,Aud cum spun infirmiere apăsat.

„O.K.”, zice Moartea, „ce a rămas, să vedem.”

Patru la patru scorul era;Inima în fibrilaţii intra;Curând pe teren un mort o s-avem.

poesis


36 NO. 1-2 / 2015

Apoi Moartea din nou a servit.„Protestez!”, să strig am tot vrut.Dar Arbitrul, băieţii de tuşă au dispărut.Moartea în ochi m-a privit.

Sus în tribune-am alergat, întins:„E mingea e prea departe”, am strigat;Dar mulţimea de pe arenă s-a evaporat;Luminile au pâlpâit şi s-au stins.

Moartea la plasă a venit şi zâmbea;S-a întins şi de mână m-a prins.„Altădată, prietene”, Moartea a zis;„O să jucăm din nou, cândva”.

Cu drogul prin creier fugind,Cu ego-ul în pat aruncat;Braţu-nfăşurat şi-n atele legat.Doctoru-a spus: „Să te văd odihnind!”

Plutind liber la Gravitaţie Zero(26 Aprilie 2007)

Pentru Stephen Hawking, astrofizician

Legat de scaunul motorizat cu rotile,vorbindprin lamele electronice, dar mereuvisândla nemărginire, la găuri negre în timp şi-n spaţiuîn care ar călători cu infinit nesaţiu,

cu chipu-absent de pe ecranele tv,redus la greutatea lui atomică,noi cărţi, zâmbete şirete, nescrisevreodat’,până la nimicnicie corpul apăsat –

eliberat de gravitaţia pământului

imponderabilul să-l simtă plin,eterul fostei tinereţi, la naşterea dintâi –liber căzând în golf, lângă corăbii

plutind deasupra într-o graţie de arc,un obiect cosmic de-abia bine făcut.

Transparenzgesellschaft *

Lumina fluorescentăeste precum HD-ul doareste propriul tău corpsupraveghezi

În transparenţăpoţi vedeaunde se vor ghemuicombatanţii

În faţa pielii taletrosnindu-şi capeteleînainte să aparăîn lumina delicată

a oglinziimediului social

Traducere: Liliana Ene & Florin Dochia

…………………….* Societatea transparentă (în germană înoriginal)sursa: Katz, Steven B. (2014) «3 Poems:„Ballad of the Match with Death”; „SetFree at Zero Gravity”;„Transparenzgesselschaft”», Survive &Thrive: A Journal for Medical Humanitiesand Narrative as Medicine: Vol. 1: Iss. 1,Article 1. Published by the Repository atSt. Cloud State, 2014

poesis

37NO. 1-2 / 2014


Leonard Cohen

În viaţa-mi secretă

Te-am văzut azi dimineaţă,Mergeai atât de repede.Se pare că nu pot pierde încleştareaDe trecut.Şi mi-e atât de dor de tineNu e nimeni la orizont.Şi încă facem dragosteÎn viaţa-mi secretă.

Zâmbesc când sunt furios.Înşel şi mint.Fac ce trebuie să facPentru a depăşi momentul.Dar ştiu ce e greşitŞi ştiu ce e corectŞi aş muri pentru adevărÎn viaţa-mi secretă.

Rezistă, rezistă fratele meu,Sora mea, ţine-te tare.Mi-am primit în sfârşit ordinele.Voi mărşălui în zori,Voi mărşălui noaptea,Trecând dincolo de graniţeleVieţii mele secrete.

M-am uitat prin ziar.Te face să-ţi doreşti să plângi.Nimănui nu îi pasă dacă oameniiTrăiesc sau mor.Iar vânzătorul vrea ca tu să te întrebiDacă situaţia e neagră sau albă.Slavă Domnului că nu-i aşa simpluÎn viaţa-mi secretă.

Îmi muşc buza.Cumpăr ce mi se spune:De la cel mai recent hit,Până la înţelepciunea bătrânului.Dar sunt mereu singur.Şi inima mi-este ca gheaţa.Şi e-nghesuială şi frigÎn viaţa-mi secretă.

Hei, nu putem spune adio

Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastreadânci şi calde,

părul tău pe pernă precum osomnoroasă furtună aurie,

da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiucă nu suntem primii,

în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mineşi ca tine,

dar acum este vorba de distanţe şiamândoi trebuie să încercăm,

ochii tăi sunt blânzi, cu durere,Hei, nu ne putem spune adio.

Nu caut pe altcineva în timp ce cutreier,hai cu mine până la colţ, paşii noştri vor

rima întotdeaunatu ştii că dragostea mea merge cu tine

aşa cum dragostea ta stă cu mine,este doar felul în care se schimbă, ca

linia ţărmului şi marea,dar să nu vorbim despre dragoste sau

despre lanţuri sau despre lucruri pecare nu le putem dezlega,


Te-am iubit dimineaţa, sărutările noastreadânci şi calde,

părul tău pe pernă precum o

poesis


38 NO. 1-2 / 2015

somnoroasă furtună aurie,da, mulţi au iubit înaintea noastră, ştiu

că nu suntem primii,în oraş şi în pădure ei au zâmbit ca mine

şi ca tine,dar să nu vorbim despre dragoste sau

despre lanţuri sau despre lucruri pecare nu le putem dezlega,


Suzanne

Suzanne te coboară la locul ei de la râuPoţi auzi bărcile trecândÎţi poţi petrece noaptea lângă eaŞi ştii că este pe jumătate nebunăDar tocmai de aceea vrei să fii acoloŞi te hrăneşte cu ceai şi portocaleAduse din ChinaŞi chiar când vrei să-i spuiCă nu-i poţi oferi dragostea taAtunci te duce pe lungimea ei de undăŞi lasă râul să răspundăCă tu ai fost mereu iubitul eiŞi că vrei să călătoreşti cu eaŞi că vrei să călătoreşti orbŞi ştii că ea va avea încredere în tineCăci i-ai atins cu mintea ta trupul

perfect.Şi Isus era pescarCând a călcat pe apeŞi a petrecut mult timp privindDin turnul Său solitar de lemnŞi când a ştiut cu siguranţăDoar bărbaţii ce se înecau l-au putut

vedeaEl a spus: „Toţi vor fi pescari atunciPână când marea îi va elibera”Dar el însuşi era distrusCu mult înainte să se deschidă cerul Urgisit, aproape omEl a căzut sub înţelepciunea ta precum o

piatrăIar tu vrei să călătoreşti cu ElŞi vrei să călătoreşti orbŞi gândeşti că poate vei avea încredere

în ElCăci ţi-a atins trupul perfect cu mintea.

Acum Suzanne îţi ia mânaŞi te duce la râuPoartă zdrenţe şi peneDe la voluntarii Armatei SalvăriiIar soarele se revarsă ca miereaAsupra doamnei noastre din portŞi îţi arată unde să priveştiPrintre gunoi şi floriSunt eroi în algeSunt copii în zoriEi caută iubireaŞi o vor căuta astfel mereuÎn timp ce Suzanne ţine oglindaIar tu vrei să călătoreşti cu eaŞi vrei să călătoreşti orbŞi ştii că poţi avea încredere în eaCăci ţi-a atins trupul perfect cu mintea


poesis

39NO. 1-2 / 2014


Invenţia esteticăPaul Valéry

Dezordinea este esenţială «creaţiei»,în măsura în care aceasta se defineşteprintr-o anumită «ordine».

Această creaţie de ordine ţine, înacelaşi timp, de formaţiunile spontanepe care le putem compara cu obiectenaturale care prezintă simetrii sau cufiguri «inteligibile» prin ele însele; şi, pede altă parte, ţine de actul conştient(adică: acela care permite distingerea şiexprimarea separată a unui scop şi aunor mijloace).

Pe scurt, într-o operă de artă, douătipuri de elemente constitutive sunttotdeauna prezente: 1. acelea cărora nule concepem generarea, care nu se potexprima în act, deşi pot fi apoimodificate prin act; 2. acelea care suntarticulate, care pot fi gândite.

Există în orice operă de artă o anumeproporţie din aceste tipuri de elementeconstitutive, proporţie care joacă un rolconsiderabil în artă. După cumdezvoltarea unuia sau altuia estepreponderentă, epocile, şcolile dediferenţiază. În general, reacţiilesuccesive care marchează istoria uneiarte neîntreruptă în timp se reduce lamodificările acestei proporţii,reflectarea succedând spontanul încaracterul principal al operelor şireciproca. Dar aceşti doi factori suntmereu prezenţi.

Compoziţia muzicală, de exemplu,cere traducerea în semne a actelor

(care au sunete ca efecte), de ideimelodice sau ritmice care sedetaşează de «universul sunetelor»considerat ca «dezordine» - sau maidegrabă ca ansamblu virtual al tuturorordinilor posibile fără de care aceastădeterminare particulară să ne fie, prinea însăşi, imaginabilă. Cazul Muzicii eîn mod particular important – e acelacare arată, în starea cea mai pură,jocul formaţiunilor şi al construcţiilorcombinate. Muzica dispune de ununivers de alegeri, - acela al sunetelorprelevate din ansamblul de zgomote,bine delimitat de acesta, şi care sunt,în acelaşi timp, clasate şi reperate de

eseu


40 NO. 1-2 / 2015

instrumente ce permit producereaidentică prin acte. Universul de sunetefiind astfel bine definit şi organizat,spiritul muzicianului se găseşte,într-un fel, într-un singur sistem deposibilităţi: starea muzicală îi estedată. Dacă se produce o formaţiunespontană, ea creează imediat un întregansamblu de relaţii cu totalitatea lumiisonore şi lucrarea reflectată va venisă-şi aplice actele pe aceste date: vaconsista în exploatarea diverselor lorraporturi cu domeniul căruia îi aparţinelementele lor.

Prima idee se propune aşa cum este.Dacă excită nevoia sau dorinţa de a serealiza, ea va căpăta un scop, care eopera, şi conştiinţa acestei destinaţiicheamă întreg aparatul de mijloace şitipul de acţiune umană completă.Deliberări, polarizări, tatonări apar înaceastă fază pe care am numit-o«articulată». Noţiunile de „început” şide „sfârşit”, care sunt străine producţieispontane, nu intervin decât înmomentul în care creaţia esteticătrebuie să capete caracterul uneifabricări.

În materie de poezie, problema estemult mai complexă. Rezum dificultăţilepe care le oferă:

A. Poezia este artă a limbajului.Limbajul este o combinare a funcţii cutotul eteroclite, coordonate în reflexecâştigate printr-o folosire ce consistă întatonări nenumărate. Elementemotoare, auditive, vizuale,mnemotehnice formează grupuri maimult sau mai puţin stabile; şi condiţiilelor de producere, de emisie şi efectele

recepţiei lor sunt sensibil diferite de lapersoană la persoană. Pronunţia, tonul,înălţimea vocii, alegerea cuvintelor: - pede lată parte, reacţiile psihice excitate,stare celui care vorbeşte… atât de multevariabile independente şi de facturinedeterminate. Un anume discurs nu vaţine nicidecum cont de eufonie; un altul,de suita logică; un altul, deverosimilitate… etc.

B. Limbajul e un instrument practic;mai mult, e atât de ataşat de „eu”, încâtexprimă, comprimat, toate stărilesinelui, pe care virtuţile estetice(sonorităţi, ritmuri, rezonanţe aleimaginii etc.) le neglijează constant; seajunge la a le considera aşa cum se iauîn vedere, în mecanică, frecările(Dispariţia Caligrafiei).

C. Poezia, artă a limbajului, e, deci,constrânsă să lupte contra practicii şiaccelerării moderne a practicii. Ea vapune în valoare tot ceea ce poatepentru a se diferenţia de proză.

D. Aşadar, cu torul deosebit demuzician şi mult mai puţin fericit,poetul este constrâns să producă, cufiecare creaţie, universul poeziei, -adică: starea psihică şi afectivă în carelimbajul poate îndeplini un rol cu totuldiferit de acela de a semnifica ceea ceeste sau a fost ori urmează să fie. Şi întimp ce limbajul practic este distrus,resorbit, odată scopul atins(înţelegerea), limbajul poetic trebuie sătindă la conservarea formei.

E. Semnificaţia nu este, aşadar,pentru poet, elementul esenţial şi,finalmente, singurul, al limbajului: nueste decât unul dintre elementele

eseu

41NO. 1-2 / 2014


constitutive. Acţiunea poetului seexercită prin intermediul valoriicomplexe a cuvintelor, adică în acelaşitimp compunând sunet şi sens(simplific…) precum algebra opereazăasupra numerelor complexe. Îmi ceriertare pentru această imagine.

F. La fel, noţiunea simplă de sens alcuvintelor nu e suficientă poeziei:tocmai am vorbit de rezonanţă, lafigurat. Voiam să fac aluzie la efectelepsihice care produc grupurile de cuvinteşi fizionomii de cuvinte, independent delegăturile sintactice şi prin influenţereciproce (adică ne- sintactice) alevecinătăţilor lor.

G. În fine, efectele poetice suntinstantanee, ca toate efectele estetice,ca toate efectele senzoriale.

Poezia este, de altfel, esenţialmente«in actu». Un poem nu există decât înmomentul spunerii sale şi adevărata savaloare este inseparabilă de aceastăcondiţie a execuţiei. Asta ne arată pânăla ce punct învăţarea poeziei esteabsurdă, când se dezinteresează cu torulde pronunţie şi de dicţiune.

Din toate acestea rezultă că, fărătăgadă, creaţia poetică este o categoriefoarte particulară între creaţiile artistice;din pricina naturii limbajului.

Această natură complexă face castarea născândă a poemelor poate fifoarte diversă: uneori, un anumesubiect, uneori, un grup de cuvinte,uneori, un simplu ritm, uneori (chiar)schema unei forme prozodice pot servide germeni şi se dezvoltă în piesăorganizată.

Este un fapt important de notataceastă echivalenţă de germeni. Amuitat, printre cele citate, să menţionezpe acelea mai uimitoare. O filă de hârtiealbă; un timp gol; un lapsus; o eroare delectură; o gumă agreabilă în mână.

Nu voi intra în examinarea munciiconştiente şi a problemei de analiză aactelor. Nu am vrut decât să dau o ideefoarte sumară a domeniului invenţieipoetice propriu-zise care nu trebuieconfundată, cum se întâmplă constant,cu aceea a imaginaţiei fără condiţii şifără substanţă.

Surse: «Cahier du CentreInternational de Synthèse surl’Invention» 1938 şi Œuvres (1) «Variété:Théorie poétique et esthétique»,Gallimard, Bibliothèque de la pléiade,Paris 1957, p. 1412-1415]


eseu


42 NO. 1-2 / 2015

De partealucrurilor

Francis Ponge

Versiune modernă la De Natura Rerum alui Lucreţiu, Le Parti Pris des Choses [Departea lucrurilor] se vrea, în acelaşi timp,poetică şi ştiinţifică. Inspirându-se din douămodele literare, lecţia despre lucruri şifabula, Ponge oferă în acest volum o poeziecu caracter enciclopedic şi didactic, având ofinalitate evidentă: a ajunge la o lecţie.

Intrăm în opera lui Ponge ca şi cum amintra într-un pod în care se-ngrămădescamintiri din copilărie pe care le descoperimsub draperii pline de praf, esenţa a ceea ceam uitat: o ladă, o stridie sau o lumânare.Explicându-ne că lucrul nu este obiect şiceea ce este în joc este chiar limba, nepropune o poezie revoluţionară - asta n-ar fidecât în alegerea de obiecte puţin camsubversive – şi pare că vrea să se rupă decodurile sociale, de tradiţiile care aducneobosit poezia la un material nobil. Elprezintă Omul ca reificat de lumeacapitalistă şi industrială şi cititorul sesimte de-a lungul lecturii sale o greutatepolitico-socială, o critică, din păcate mută,a valorilor fără îndoială pierdute.

Autorul admite un obiectiv: să facă dinDe partea lucrurilor o cosmogonie, săconstruiască un discurs asupra naturii –divizată în trei regnuri: mineral, vegetal şianimal – în care lucrurile să fie realităţi.Astfel, lucrul devine pretext al unui exerciţiupoetic şi lingvistic. Ponge lucrează asuprasensurilor, cuvintelor, semnificatului, formeilucrurilor. În jurul prozei, descoperim versuriascunse (vezi „Portocala”), sonorităţi(asonanţe şi aliteraţii), trebuie dovedit cu

orice preţ că nu sunt cuvintele uniceleproducătoare de sens, ci ele pot fi ceea cevrem să fie şi pentru asta Ponge se joacă culimba, cu polisemia, cu dimensiunilesemantice sau chiar cu fenomenele vizuale(vezi „Gimnastul”). Autorul dă cuvintelor osemnificaţie poetică şi ele devin, sub panalui, concomitent, metaforă şi topică, elreîntemeiază lucrurile spre a le faceîntemeietoare de sens.

Dar, mai ales, în inima poeziei lui Ponge,în inima lucrurilor, găsim această realitateinformă a cuvântului care trebuie să producăo formulă, o preţiozitate poetică. Neezitândsă se compare cu un melc în poemul cuacelaşi titlu, autorul oferă propria lecţiedespre lucruri opunând uzului cotidian alcuvintelor un cuvânt regenerat, care ar ficuvântul poetic: oricine doreşte poate devenipoet atâta vrem cât ia, după Ponge, cea maibună parte care „e, aşadar, de a consideratoate lucrurile ca necunoscute şi a se plimbasau a se întinde sub copaci sau pe iarbă, şi

apoi să o ia de la început.” (Cécile Dumont)

Stridia

Stridia, de grosimea unei pietremijlocii, ne apare mai aspră, de o culoarecam uniformă, strălucitor albicioasă. E olume îndărătnic închisă. Totuşi, poate fidesfăcută: trebuie atunci ţinută-n palmacăuş, cu o cârpă, şi, folosind un cuţitciobit şi nu chiar de-ncredere, seîncearcă de mai multe ori. Degetelecurioase se rănesc, unghiile se rup: e otreabă grosolană. Loviturile pe care le-aîncasat îi marchează suprafaţa cu cercurialbe, un fel de halouri.

Înăuntru se găseşte o lume întreagă,în care se bea şi se mănâncă: sub un

poesis

43NO. 1-2 / 2014


firmament (strict vorbind) perlat,cerurile de sus se prăbuşesc pestecerurile de jos, ca să formeze un fel deiaz, un sac vâscos, verzui, care se leagănăplin de mirosuri şi la vedere franjurat cao dantelă negricioasă pe margini.

Arareori, gâtul lor sidefiu ia formă deperlă, cu care ne-mpodobimnumaidecât

Portocala

Ca şi-n burete, există în portocală oaspiraţie de a-şi recâştiga consistenţadupă ce a trecut prin proba expresiei.Dar acolo unde buretele reuşeşte mereu,portocala - niciodată: căci celulele-i suntsparte, fibrele-i sunt rupte. În timp cesingură coaja îşi reface lesne formadatorită elasticităţii ei, un lichid deambră se răspândeşte, însoţit deprospeţime, de parfumuri suave, sigure,- dar adesea şi de conştiinţa amară aunei expulzări premature a seminţelor.

Trebuie să luăm partea vreuneiadintre cele două feluri de a suportaopresiunea? Buretele nu e decât muşchişi se umple cu vânt, cu apă curată sau cuapă murdară după: e o gimnasticănedemnă. Portocala are gustul bun, dare prea pasivă – şi sacrificiul mirositor… îlface asupritorul, într-adevăr, cu uşurinţă.

Dar asta nu vorbeşte atât despreportocală, cât aminteşte modul special încare ea parfumează aerul şi-şi bucurăcălăul. Trebuie pus accentul pe culoareaglorioasă a lichidului ce rezultă şi care,

mai mult ca sucul de lămâie, obligălaringele să se deschidă larg pentrupronunţia cuvântului ca şi pentru ingestialichidului, fără vreo grimasă a guriistrepezite, căci nu tulbură papilele gustative.

Şi rămânem fără cuvinte care sămărturisească admiraţia trezită deînvelişul mingii ovale, tandre, fragile şiroze în acea umedă, poroasă sugativă,cu o piele extrem de subţire, dar foartepigmentată, atât de plăcută la gust şichiar destul de puternică încât să prindădemn lumina sub forma unui fruct perfect.

Dar la sfârşitul unui prea scurt studiu,făcut pe cât de bine posibil, trebuie săajungem la seminţe. Acel grăunte, deforma unei minuscule lămâi, oferă laexterior culoarea lemnului alb allămâiului, la interior un verde de mazăresau de germen de vară. Aici se regăsesc,după explozia senzaţională a uneilanterne veneţiene de savoare, culori şiparfumuri care este mingea fructuluiînsuşi, - duritatea relativă şi verdeaţa(oricum nu chiar aşa de insipidă) apădurii, a ramurii, a frunzei: micuţăadunare, dar, cu siguranţă, motivulfructului de a fi.

Pâinea

Suprafaţa pâinii e minunată dinpricina acestei impresii aproapepanoramice pe care o oferă: ca şi cumam avea la dispoziţie, în mână, Alpii,Munţii Taurus sau Cordiliera Anzilor.Astfel încât o masă amorfă pe cale de aizbucni a fost împinsă, pentru noi, în

poesis


44 NO. 1-2 / 2015

arte vizuale

45NO. 1-2 / 2014


cuptorul stelar, în care, întărindu-se ea,s-a aranjat precum nişte văi, creste,dealuri sau crevase… În toate asteplanuri atât de precis articulate, astedale subţiri în care lumina-n straturi îşiculcă focul, - făr-a privi spre dedesubtaşi nedemna moliciunea. Subsolu-acestalaş şi rece pe care-l numim miez areţesutul precum alea al buretelui: frunzeşi flori sunt siameze, lipite prin toateondulaţiile-odată. Când pâineaîmbătrâneşte stând, aceste flori seofilesc şi mor: se depărtează una de altaşi chiar ţesutul lor li se sfărâmă… Dar mălăsaţi: căci pâinea-n gura noastră va săfie mai mult obiect pentru respect,decât pentru consum.

Ploaia

Ploaia, în curtea în care o privesccăzând, coborând de la înălţimi diferite.În centru e o perdea (sau reţea) fină,discontinuă, cădere implacabilă darrelativ lentă de picături atât de uşoare, oprecipitare sempiternă fără vigoare, ofracturare intensă a unui meteor pur. Lamică distanţă de pereţii din dreapta şi dinstânga cad cu zgomot picături mai grele,individuale. Aici ele par de greutatea unuibob de grâu, acolo ca un bob de mazăre,altundeva aproape ca o bilă. Pe rame, petocurile ferestrelor ploaia curge orizontalîn timp ce pe faţa inferioară a aceloraşiobstacole ele atârnă ca nişte săculeţiconvecşi. De pe suprafaţa întreagă a unuimic acoperiş de zinc care susţine privireaea se prelinge în strat subţire, moaratădin pricina curenţilor foarte varia, prinimperceptibile ondulaţii şi umflături ale

învelitorii. Din jgheabul învecinat princurge cu reţinerea unui curent tubularfără prea mare înclinare, prinde bruscforma unei frânghii perfect verticale,destul de grosolan împletită, până lasol, unde se sparge şi stropeşte cu acestrălucitoare.

Fiecare din formele sale are o alurăparticulară: corespunde unui zgomotanume. Ntregul trăieşte cu intensitate,ca un mecanism complicat, atât deprecis pe cât de supus hazardului, ca oceasornicărie al cărei resort e greutateaunei mase dată de vaporii în precipitare.

Soneria de la sol a sforilor verticale,susurul jgheaburilor, minusculele lovituride gong se multiplică şi rezonează înacelaşi timp într-un concert fărămonotonie, nu fără delicateţe.

Când arcul s-a destins, unele rotiţecontinuă să mai funcţioneze câtva timp,din ce în ce mai încet, apoi toată maşinase opreşte. Atunci când soarele reapare,totul dispare curând, strălucitorul aparatse evaporă: a plouat.

uşa

Regii nu se ating de uşi. Ei nu ştiu ceînseamnă această fericire: să împingi înfaţa ta cu blândeţe sau asprime unuldintre ale mari panouri familiare, să teîntorci spre el ca să-l aduci în poziţiainiţială, să ţii cu braţele tale o uşă.

Fericirea de a simţi golul din stomac,prin nodul său de porţelan, la unul

poesis


46 NO. 1-2 / 2015

dintre acele obstacole înalte ale uneiîncăperi; acest corp la corp rapid princare un moment mersul e oprit, ochiulse deschide şi trupul întreg seacomodează cu noul său apartament.

De o mână prietenoasă o mai reţineîncă, înainte de a o împinge hotărât şia o închide, - se aude un declic alarcului puternic, dar bine uns, care-oasigură plăcut.

Lădiţa

La jumătatea drumului între cuşcăşi-nchisoare, limba franceză are o lădiţă,simplă cutiuţă ajurată pentrutransportul acestor fructe cam sufocate,cu siguranţă atinse de boală.

Aşezată astfel ca, după folosire, săpoată fi spartă fără efort, nu serveşte dedouă ori. Aşa că durează încă mai puţindecât produsele fleşcăite şi-negrite pecare le conţine.

La toate colţurile străzilor care ducspre pieţe, străluce fără vanitatealemnului de brad. Încă neagră cu totul şiuşor derutată de-a fi într-o poziţiejenantă la răscruce, aruncată fără vreoşansă de revenire, acest obiect e, îndefinitiv, foarte simpatic – asupra sorţiicăruia s-a convenit, totuşi, să nu seinsiste prea mult.

Lumânarea

Uneori, noaptea, reînvie o plantăsingulară a cărei lumină descompuneîncăperile mobilate în munţi de umbre.

Foaia ei de aur adastă impasibilă în

cavitatea unei coloane de alabastru pe otulpină cu totul neagră.

Fluturii prăfuiţi o asaltează depreferinţă când luna-i sus şi-n ceţuriîmbracă pădurea. Dar odată atinşi de focsau mai zbătându-se în luptă, toţifreamătă la marginea unei freneziivecină cu stupoarea

Cu toate acestea lumânarea, prinpâlpâirea luminilor pe cartea brusceliberată de umbrele iniţiale, încurajeazăcititorul - atunci se-apleacă pestefarfurie şi se îneacă în mâncarea lui.

Gimnastul

Cum îl indică G-ul, gimnastul are ciocşi mustaţă groasă, lor li se alătură omeşă mare cu buclă de-agăţat femei pefruntea joasă.

Pe trup i se mulează maioul, careface două pliuri la vintre, şi poartă, ca unY, coada la stânga.

Destule inimi să le devasteze, însăvrea cast să se păstreze şi-i blestemu-isă-nceteze!

Mai rozaliu decât e natural şi maipuţin agil ca o maimuţă, el sare s-oagaţe mânat de zelul pur. Apoi, din capulprins în sfoara cu noduri, e semn deîntrebare-n aer, ca un vierme pegrămada-i de gunoi.

În cele din urmă, uneori, alege să seîndoaie ca o omidă, dar sare în picioareşi atunci un luceafăr adulat al prostieiumane vă salută.


poesis

47NO. 1-2 / 2014



48 NO. 1-2 / 2015

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” CâmpinaDirector: Liliana Ene

în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” CâmpinaRedactor-şef: Florin Dochia

e-mail: [email protected]: htp://revistaurmuz.blogspot.ro/

Realizatorii mulţumesc celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Cornel Sânioan Cubleşan

ISS

N 2

35

9 -

75

85

ISS

N-L

23

59

- 7

58

5

Layo

ut

& D

TP: F

low

erin

Flo

w

Documents

Urmuz No 1-2 2015